Pe când exploram blocul arid de beton, savurând splendida panoramă de la înălţimea

lui, o căruţă cu trei ţărani din Enige s-a apropiat în goana cailor. Primiseră poruncă să-i
însoţească pe cei doi domni din Bucureşti în timpul vizitei acestora la vestigiile antice.
Porunca o dăduse fără îndoială colonelul Capşa, prefectul districtului Constanţa; ne
întâlnisem ieri în tren şi el aflase astfel de intenţia noastră de a face o vizită la Adamclisi.
Ţăranii ne-au însoţit până în satul Adamclisi şi ne-au arătat acolo drumul care duce la
ruinele oraşului roman, construit într-o poziţie protejată, nu departe de marele monument.
Deoarece aveam la noi publicaţiile prof. Tocilescu şi planurile aferente, ne-am orientat cu
uşurinţă. Am păşit în vechiul oraş prin poarta răsăriteană şi am urmat de acolo strada
principală, degajată, în direcţia porţii apusene. Aici am întâlnit doi soldaţi şi am aflat că
25 de oameni erau alocaţi pentru efectuarea săpăturilor din vechea cetate, lucrând în
prezent în colţul de nord-vest. Am fost conduşi până acolo, întâlnindu-ne la puţin timp
după aceea cu şeful de lucrări, arhitectul Gustav von Cube şi asistentul lui, Harrer.
Nici că se putea mai bine de atât! Tocmai se finaliza decopertarea unei bazilici vechi
creştine cu trei nave şi cu o absidă semicirculară. Soldaţii mai aveau de îndepărtat
molozul de la zidurile curţii anterioare care separau bazilica de stradă. Domnul von Cube
ne-a organizat de îndată un tur al bazilicii care abia fusese scoasă la iveală; ne-a explicat
amplasarea ei şi ne-a demonstrat cu ajutorul fiecărei localizări a săpăturilor că se putea
constata existenţa unor rămăşiţe suprapuse, provenind de la trei biserici distincte. Domnul
von Cube, cel însărcinat cu aceste săpături de Muzeul de istorie antică din Bucureşti, ne
atrage atenţia asupra cantităţii mari de marmură albă ce fusese folosită pentru construirea
bisericii. Din acest motiv el făcuse propunerea ca aceasta să fie denumită bazilica de
marmură.
Domnul arhitect s-a oferit să ne însoţească pe şantierul arheologic din întreg oraşul
antic. Explicaţiile sale au fost limpezi şi instructive. Din inscripţii se putea citi denumirea
oraşului, care i s-a tras de la monumentul comemorativ al victoriei Tropaeum Traiani sau,
pe scurt, Tropaion. Zona forumului, unde se mai păstraseră două şiruri de socluri ale unor
coloane ce aparţinuseră unei săli spaţioase, a fost curăţată de iarbă de către soldaţi la
indicaţia domnului von Cube, deoarece pentru mâine se anunţase vizita unor studenţi de
la universitate. Cel mai mult m-au interesat cele trei biserici vechi creştine dezgropate cu
mai mulţi ani în urmă, iar dintre acestea cel mai mult mi-a plăcut bazilica bizantină, a
cărei decopertare fusese supravegheată de prietenul nostru, arhitectul Fackler din
Bucureşti. Această biserică lungă de 33 de metri avusese trei nave, o navă transversală
lată cu o galerie de jur împrejur şi o absidă dublă. Sub altar se aflase mormântul
martirilor, un aşa-zis confessio, care se păstrase destul de bine, iar accesul în interior se
făcea prin intermediul a 12 trepte. Ce sanctuar impresionant provenind din antichitate!
După vizitarea ruinelor am urcat şi am ajuns în satul Adamclisi şi, la umbra unui
pridvor, am servit la muzeu gustarea de prânz în compania celor doi oameni amabili care
conduceau săpăturile. De pe această ridicătură am savurat priveliştea minunată a
puzderiei de ruine ale vechiului oraş Tropaeum, în timp ce privirea străbătea până hăt-
departe peisajul fără nici un copac, la orizont profilându-se movilele funerare atât de
tipice, numite tumuli. N-a trecut mult şi a trebuit să ne împăcăm cu gândul că trebuia să
ne întoarcem la Medgidia, aşa încât să ajungem la gazda noastră înainte de apusul
soarelui.

30
 Sofia. Marţi, 26 iunie 1906
Excursia mea la Sofia este deosebit de plăcută! Ce frumoasă a fost călătoria, ce multe
lucruri instructive am auzit şi cât de multe lucruri interesante am văzut! Călătoria a durat
mult. Alaltăieri dimineaţă la ora 8 am plecat din Bucureşti, de la Gara de Nord, şi am
ajuns în capitala bulgară abia seara la ora 10. Întârzierile s-au produs la trecerea Dunării
de la Ramadan la Rusciuc şi în timpul rezolvării formalităţilor legate de controlul
paşapoartelor. Călătoria a început să fie frumoasă de la Biela, unde se trece peste Iantra,
şi de-a dreptul extraordinară în zona în care calea ferată pătrunde în munţii Balcani,
şerpuind pe lângă cursul adânc tăiat în piatră al râului Isker.
La casa episcopală din Sofia, ce serveşte în acelaşi timp şi drept casă de oaspeţi a
călugărilor capucini, ni se rezervă o primire deosebit de cordială şi de frăţească. Este de
faţă şi arhiepiscopul titular Robert Menini. Ca orice vicar apostolic 1 el administrează cele
două mici dieceze Sofia şi Filipopol, stabilindu-şi alternativ reşedinţa când într-una, când
în cealaltă. Menini este un capucin originar din Dalmaţia. Este deosebit de priceput în
mascarea grijilor pe care i le provoacă funcţia, afişând un umor delicios, o atitudine
plăcută şi o blândeţe calmă. Din acest motiv el este pretutindeni bine văzut şi are mulţi
prieteni în rândul corpului diplomatic, ca de pildă pe ministrul plenipotenţiar francez
Bourgarel de la Bucureşti, care anterior se aflase în aceeaşi calitate la Sofia. Părerea lui
despre monseniorul Menini este una dintre cele mai bune! Papa îl menţionează pe acest
episcop capucin folosind cuvintele “caro Roberto”, iar împăratul Franz Joseph îi dăruieşte
anual ţigări de foi.
Arhiepiscopul este îngrijorat de faptul că principele lui, Ferdinand, l-a sustras religiei
catolice, cu zece ani în urmă, pe principele moştenitor Boris, pe atunci în vârstă de doi
ani, încredinţându-l bisericii naţionale ortodoxe, astfel încât însuşi principele Ferdinand
fusese lipsit de atunci încoace de tainele catolice. Se prea poate ca monseniorul Menini să
fi tot chibzuit de atunci pentru a găsi mijloacele şi căile necesare reconcilierii dintre
principe şi Sf. Scaun; nu s-au ivit însă nici un fel de posibilităţi în acest sens, deoarece nu
mai exista cale de întoarcere după acel pas nefast. Doar unirea poporului bulgar cu Roma
ar mai avea forţa de a-i readuce pe principe şi pe urmaşul său la tron în sânul bisericii.
Arhiepiscopul Menini nu a nutrit această idee măreaţă, oricât de puţine şanse de reuşită ar
fi avut ea, doar în colţurile cele mai tainice ale inimii lui, ci a adus-o chiar la cunoştinţa
opiniei publice în primăvara acestui an. Presa bucureşteană a relatat şi ea despre aceasta.
Menini a făcut o prezentare în patrusprezece puncte a condiţiilor şi posibilităţilor pentru o
înţelegere cu Sf. Scaun. Când am făcut aluzie la această iniţiativă temerară, colegul meu a
evitat discuţia, dând însă de înţeles că bulgarii priveau această chestiune ca pe o utopie şi
o tratau în consecinţă.
O realizare originală a arhiepiscopului Menini a fost crearea ordinului Chiril şi
Metodiu2. După cum se ştie, dacă în Balcani un mirean priveşte cu ochi buni biserica
catolică, sau îi face chiar un serviciu, se aşteaptă la o distincţie din partea papei! Pentru a
putea răspunde mai bine neîntreruptei cereri cu privire la acordarea de distincţii,
arhiepiscopul s-a gândit să instituie un ordin propriu; astfel că le atârna de gât celor
ahtiaţi după aşa ceva, în funcţie de plăţile făcute, câte o medalie de aur, argint sau bronz a
Sf. Chiril şi Metodiu. Efectul acestei distincţii este excelent, spune Menini râzând.
1
Conducător al unei regiuni de misiune catolică.
2
Distincţie cu trei clase valorice instituită de arhiepiscopul catolic al Sofiei în anul 1906 şi acordată până în
1916.

31
 La Sofia, o altă personalitate aproape la fel de cunoscută ca arhiepiscopul catolic, este
stareţul şi parohul catedralei p. Cosmas. El este un capucin din Elveţia şi anume din
Entlebuch, lângă Lucerna. P. Cosmas este un membru sever care respectă regulile
ordinului său şi, ca duhovnic, o personalitate de anvergură. El s-a oferit să-mi fie ghid
prin capitală. Toată lumea îl salută cu evlavie. P. Cosmas îmi arată catedrala care slujeşte
în acelaşi timp şi ca biserică parohială, iar în apropiere de ea instituţiile şcolare ale fraţilor
şcolari3 şi aşezămintele maicilor. Aceste şcoli catolice se dezvoltă foarte bine şi se bucură
de o bună afluenţă şi din partea elevilor cu părinţi ortodocşi şi evrei. P. Cosmas a inclus
în programul zilei de ieri şi vizitarea reşedinţei princiare şi a grădinilor şi parcurilor
aferente. Principele şi copiii lui nu sunt aici, ci s-au mutat cu câteva zile în urmă la
palatul de vară Euxinograd din Varna, de la Marea Neagră. Funcţionarul de serviciu
manifestă o amabilitate deosebită faţă de un simplu capucin şi spune că toate sălile de
primire şi în general toate uşile îi sunt deschise, că doar la palat se simte ca la el acasă!
Parcurgem câteva săli şi apoi p. Cosmas mă conduce până la capela catolică a palatului
de reşedinţă. Aşa ceva nu există în palatele Regelui României! P. Cosmas oficiază
liturghia în capela palatului în fiecare duminică şi deseori şi în cursul săptămânii, în orice
caz mereu în zilele în care erau comemoraţi defuncţii familiei. Principele asistă la fiecare
liturghie. Nu vrea să piardă duminica nici una, chiar şi când este plecat. Odinioară el
însuşi era paracliserul, în prezent acest serviciu îi revine micului prinţ Chiril.
P. Cosmas dispune încă o dată ca la capătul opus al palatului să fie deschisă o uşă şi
mă invită să arunc o privire în mica capelă ortodoxă a palatului. Seriosul preot capucin nu
spune nimic, dar ochii şi trăsăturile lui trădează o tristeţe profundă! În timp ce ne
preumblam prin parcul palatului şi treceam pe lângă cuştile imense ale vulturilor şi
acvilelor şi altor specii mari de păsări – după cum se ştie, principele Ferdinand este un
excelent ornitolog –, p. Cosmas mi-a relatat despre evlavia şi bunătatea, amărăciunea şi
suferinţele, boala şi moartea principesei Marie Louise, care a intrat în mormânt pe când
nici nu împlinise vârsta de treizeci de ani! Mama lui Boris, cel care fusese făcut ortodox
în ciuda protestelui şi a lacrimilor sale! El spune că a avut un cortegiu funerar impunător.
Clerului naţional ortodox nu i s-a permis să participe. Brusc, cortegiul s-a oprit însă, iar
dintr-o biserică ortodoxă au păşit mitropoliţii şi episcopii, preoţii şi diaconii bulgari,
intonând liturghia mortuară; după ce isprăviră ortodocşii, i s-a îngăduit cortegiului
funerar catolic să-şi continue drumul. Nobila principesă a fost înmormântată în catedrala
catolică de la Philipopol. – Vizitele şi drumeţiile noastre de ieri, în cursul cărora am
trecut şi pe lângă mausoleul Battenberg 4, au avut drept obiectiv final orfelinatul catolic, al
cărui bun mers îl preocupă foarte mult pe grijuliul paroh.
Pentru astăzi îmi rezervasem timp pentru a vizita un muzeu găzduit de o moschee în
care nu se mai oficiază serviciul divin. Merită să-l vizitezi. La parter se găseşte un
lapidariu5 imens, care conţine piese interesante provenind îndeosebi din oraşul roman
Sardica, ce se înălţa odinioară pe locul oraşului actual. Mărturii în piatră din oraşul
Sardica, unde în anul 344 s-a întrunit un important sinod al bisericii, sunt prezente şi din
3
Membri ai unei congregaţii catolice de laici înfiinţată de către Jean La Salle. Se dedică învăţământului
şcolar pentru băieţi. Episcopul pasionist Angelo Parsi este cel care în 1861 trimite membri ai acestei
congregaţii la Bucureşti.
4
Alexander von Battenberg, în 1879 principe al Bulgariei, mai întâi protejatul Rusiei, forţat să abdice în
1886, deoarece în urma dobândirii Rumeliei răsăritene (Philipopol) a dorit să elibereze Bulgaria de sub
tutela rusească.
5
Colecţie de monumente antice din piatră.

32
perioada veche creştină. Din vremuri foarte îndepărtate datează ruinele bisericii Sf. Sofia,
cu cele trei nave ale sale, situată odată în cel mai înalt punct al oraşului şi care a dat
oraşului numele lui actual, Sofia. Într-una din sălile de la etaj ale muzeului este expusă o
colecţie bogată de monezi antice. Aici pot fi văzute piese splendide, bătute ca monedă
urbană în însăşi Sardica romană. Multe dintre ele înfăţişează scene impresionante, iar
unele au un caracter local, cum ar fi cele care prezintă templul din oraşul antic şi cele care
îl prezintă pe Oescus, zeul fluviului. Ce cantitate imensă de istorie poţi afla la muzeul
acesta!
O plimbare în direcţia splendidului munte Vitoşa avea drept scop să-mi fac o imagine
asupra întinderii şi amplasamentului capitalei bulgare. Apoi voi putea să-mi încep
împăcat mâine dimineaţă drumul spre casă, copleşit de multitudinea şi frumuseţea
impresiilor mele!

Bucureşti. Joi, 5 iulie 1906

O zi importantă şi o faptă decisivă! Înveşmântat cu însemnele funcţiei mele şi înconjurat
de internişti şi profesori, am sfinţit astăzi în mod festiv o parte a reşedinţei arhiepiscopale,
transformată în locuinţă de seminar! Ce intenţionam strămutând micul seminar diecezan,
care numără de obicei douăzeci sau douăzeci şi cinci de elevi, din corpul seminarului
aflat în curtea catedralei, clădire terminată şi dată în folosinţă în 1893, şi găzduindu-l în
palatul meu? În primul rând, acest palat este mult prea mare pentru o locuinţă
arhiepiscopală, urmând să fie exploatat la întreaga lui capacitate prin scoaterea
seminarului de sub influenţa parohiei catedralei şi amplasarea acestuia direct sub ochii
arhiepiscopului. În al doilea rând, foarte frumoasa şi bine construita clădire a seminarului
de lângă catedrală, concepută la origine ca lăcaş pentru micul şi marele seminar, găzduia
în realitate doar seminarul cel mic, şi asta din cauză că teologii studiază în afara diecezei,
aşa încât va putea găzdui şi cea de a doua şcoală arhiepiscopală de băieţi din Bucureşti şi
cea de a doua comunitate de preoţi educatori.
Astăzi am dus la bun sfârşit un plan ce încolţise încă din februarie şi pe care l-am
discutat aproape zilnic cu p. Lucius; cu o oarecare timiditate, l-am prezentat într-o
dimineaţă de marţi şi monseniorului Baud. Acesta m-a privit atunci cu mirare şi şi-a
exprimat unele îndoieli. Apoi am vizitat împreună edificiul. Baud a putut să se convingă
repede de faptul că planul este realizabil. Eu i-am explicat că partea din stânga a palatului
cu intrarea principală, vestibulul, saloanele de primire, treptele somptuoase, marea
sufragerie şi încăperile din aripa stângă rămân la dispoziţia arhiepiscopului, iar toată aripa
dreaptă a reşedinţei cu intrare proprie şi casa scării va găzdui seminarul; dormitoarele vor
fi mutate sub cupolă şi într-o cameră spaţioasă alăturată; bucătăria şi beciul, precum şi
capela splendidă şi mare sunt comune. Monseniorul Baud a recunoscut aspectele bune şi
avantajele acestui plan şi s-a declarat de acord cu realizarea lui, cu condiţia ca în zilele de
duminică şi de sărbători să i se pună la dispoziţie seminarişti pentru serviciul divin. Mai
târziu m-am consultat cu superiorul seminarului, August Kuczka; acesta n-a îndrăznit să
aducă nici un contra-argument la mutarea seminarului în strada Esculap, avantajoasă în
atât de multe privinţe, şi a încercat să îşi îndulcească zâmbetul pe care i-l umbrea
perspectiva ca el şi prea onoraţii lui colegi să ajungă sub un control episcopal atât de
riguros!
După o îndelungă chibzuială, i-am expus întreaga chestiune legată de această decizie

33
cardinalului prefect Gotti de la Congregaţia de propagandă de la Roma într-un raport
scris datat în 4 martie. Pe data de 28 aprilie, cardinalul şi-a dat încuviinţarea ca seminarul
să fie transferat în palatul arhiepiscopal, exprimându-şi bucuria cu privire la acest plan şi
acordându-i binecuvântarea sa. Imediat au fost luate nişte hotărâri cu privire la unele
lucrări de reamenajare. Acestea au fost terminate la timp, astfel încât întreg seminarul a
putut să se mute în sediul cel nou încă din primele zile ale acestei luni. Aici îşi au acum
locuinţele superiorul seminarului, August Kuczka, profesorii Karl Auner, membru al
capitulului, Paul Wloczka, membru onorific al capitulului, şi organistul catedralei
Emmanuel Pohl, precum şi servitorul seminarului. Numărul elevilor interni este în
prezent de doar cincisprezece; el se va mări însă o dată cu noul an şcolar. Au fost aduse şi
bogata bibliotecă a seminarului, cabinetul de fizică şi restul colecţiilor.
Odată cu mutarea seminarului, marele palat s-a umplut de viaţă, aşa încât vecinul
nostru Knechtel nu-l va mai putea considera ca pe un castel mort şi fermecat, aşa cum i se
păruse pe vremea defunctului meu predecesor, când rareori se întâmpla ca vreun om să
frecventeze clădirea. Arhiepiscopul însuşi va participa zilnic la viaţa seminarului, chiar şi
numai datorită faptului că asistă la rugăciunea de dimineaţă şi la contemplaţie şi că
oficiază la cinci şi jumătate liturghia casei, asistat de trei seminarişti. În rest, seminarul
urmează să fie liber. Profesorii au propria lor sufragerie, separată de cea a arhiepiscopului
şi a secretarului său. Oricum, situaţia va fi de aşa natură, încât să se prevină situaţia ca
arhipăstorul să se izoleze de profesori şi cler.
În clădirea seminarului aflată lângă catedrală, care, bineînţeles, este proprietatea
seminarului diecezan, rămân preotul cooperator Emmanuel Mierzowski şi cancelaria
parohiei catedralei, aflată sub comanda monseniorului Baud în calitatea sa de paroh. În
ceea ce priveşte restul clădirii, el va fi ocupat din septembrie, o dată cu începerea anului
şcolar, de preoţii educatori sub conducerea lui Fra Theodor Joseph şi va găzdui şcoala
anexă care a funcţionat până acum cu chirie pe strada Popa Tatu nr. 5 şi era suplinită cu
personal didactic de la şcoala arhiepiscopală de băieţi din Calea Călăraşilor. Se aşteaptă
ca noua şcoală principală de la catedrală să numere în curând patru sute de elevi.

Duminică, 8 iulie 1906

Alaltăieri am plecat la Iaşi unde le-am acordat, în locul episcopului Camilli care plecase
la Roma, mica sfinţire celor doi interni ai seminarului din Iaşi şi i-am sfinţit subdiaconi
pe alţii nouă. Vicarul general p. Malinowski pregătise foarte bine, împreună cu tinerii,
ceremoniile de la catedrală. – Întors cu trenul de dimineaţă din capitala Moldovei, m-am
îndreptat de la gară direct la maicile din ordinul Sf. Vincenţiu din strada Griviţei şi am
citit acolo sfânta liturghie. Prinţul Vladimir Ghica a ţinut cu tot dinadinsul să preia
îndatoririle ministrantului, la ceremonie a întâmpinat la început însă unele dificultăţi. Cu
toate că e mirean, şi-a dobândit în urma unui studiu de specialitate la o instituţie papală
din Roma titlul de doctor în teologie; dar acolo nu se predă şi modul în care trebuie să
slujeşti la altar!

Râmincu Vâlcea. Joi, 12 iulie, 1906

Astăzi ne aflăm pentru a patra zi în splendidul Râmnic şi lucrăm la parohia noastră care
poartă denumirea de Bărăţie. Este vorba de o inspecţie minuţioasă a bunurilor diecezane
locale şi a modului în care acestea erau administrate. Alaltăieri şi ieri secretarul p. Lucius

34
a stat aplecat în tot cursul zilei asupra registrelor de facturi, a verificat contractele de
închiriere şi a parcurs cele mai importante acte aflate la arhivă; a întocmit extrase ale
socotelilor, a făcut însemnări şi tot felul de confruntări, care ne pot oferi oricând la
Bucureşti lămuririle necesare cu privire la posesiunile din Râmnic. Însoţit de parohul şi
administratorul Josef Bonov, am vizitat toate imobilele, am intrat în locuinţele închiriate
din curtea Bărăţiei şi am vizitat magazinele situate către piaţă şi stradă.
P. Lucius cunoaşte Râmnicul mai bine decât mine, deoarece acum cinci ani şi-a
petrecut aici câteva săptămâni de odihnă, în timp ce eu trecusem atunci pe aici doar într-o
scurtă vizită. În calitatea mea de arhiepiscop proaspăt instalat le-am făcut vizite de
curtoazie autorităţilor, cum ar fi prefectul judeţului şi primarul, episcopul ortodox dr.
Atanasie Mironescu şi politicianul Crăsnaru de la Partidul Liberal. Parohul Bonov a cotat
foarte bine această vizită, deoarece Crăsnaru joacă întotdeauna un rol însemnat atunci
când partidul lui se află la putere.
Când se întâmplă să se afle la Râmnic şi în preajma râului Olt, orice om care iubeşte
natura şi nu este din partea locului, simte în zilele însorite imboldul să facă plimbări sau
să iasă cu trăsura în încântătorul peisaj. Încă de luni după-masă am savurat natura într-o
excursie la via Bărăţiei, situată la distanţă de o oră la nord de oraş. Din cel mai înalt punct
al acesteia, se deschide o privelişte încântătoare asupra peisajului vast străjuit de munţi,
de-a lungul căruia Oltul îşi mână valurile sălbatice. – Astăzi am pornit la ora 10 într-o
trăsură cu patru cai, în direcţia munţilor înalţi şi de-a lungul cursului Oltului, până la
marele depozit de lemne Brezoiu de pe Lotru, unde întreţinem o misiune. Fireşte că ne-
am oprit la Călimăneşti şi Căciulata, pentru a sorbi din izvoarele minerale, la Cozia, ca să
vizităm minunata biserică domnească a mănăstirii, şi în apropierea Mesei lui Traian,
pentru ca să trecem Oltul cu luntrea şi ca să vizităm mănăstirea Turnu. Aici l-am găsit, la
reşedinţa lui de vară, pe episcopul Gherasim de la Curtea de Argeş. La întoarcere ne-am
oprit încă o dată la Călimăneşti şi am vizitat Ostrovul; acesta este o insuliţă îmbelşugată
pe Olt, cu o sihăstrie pitorească şi cu frumoase amenajări, îngrijite de grădinarul Dubois.
Mâine vom vedea o parte însemnată a Carpaţilor meridionali. Intenţionăm să pornim
de la Râmnic cu trăsura spre Câmpulung, trecând prin Curtea de Argeş. Distanţa este de
şaizeci de kilometri în linie dreaptă; de la Râmnic încolo trebuie însă traversate, în drum
spre Curtea de Argeş, patru şiruri de munţi ce se întind de la nord la sud şi şapte până la
Câmpulung. Caii sunt tocmiţi până la Curtea de Argeş; până acolo vom fi însoţiţi de
parohul Bonov şi tot el va închiria acolo pentru noi o altă trăsură, ca să ne putem continua
călătoria. Plecarea va fi la ora 6, în vreme ce se aprecia ca sosirea la Câmpulung să se
producă la ora 9 seara. Sunt preconizate trei opriri pe traseu. Doar prin asemenea
descinderi în regiuni, pe care nu ţi-e dat să le vezi în fiecare zi, poţi cunoaşte o ţară şi
oamenii ei!

Câmpulung. Miercuri, 25 iulie 1906

Ca să inspectăm parohia Bărăţiei noastre din Câmpulung şi ca să inspectăm bunurile
diecezane de acolo, am presupus că vom avea nevoie de aproximativ douăsprezece zile.
Acestea au fost folosite din plin, obosindu-ne şi solicitându-ne foarte mult. După ce ne
informam în prealabil acasă, cu ajutorul hărţilor şi planurilor cu privire la dimensiunile
fiecărei moşii, documentându-ne din registrele de facturi şi din contractele de închiriere
în legătură cu rentabilitatea ei, ne deplasam la faţa locului, o inspectam şi îi împrejmuiam

35
hotarele. Eram însoţiţi de administratorul moşiei, călugărul pasionist Johann Baptist
Bellotta, de preotul Franz Sirucek şi de arendaşi. Cu aceste ocazii, am cunoscut
împrejurimile mai apropiate şi mai îndepărtate ale Câmpulungului. Drumul până la cea
mai frumoasă dintre moşii, unde există şi o casă de locuit, un grajd, o fâneaţă şi mai
multe sute de pomi fructiferi, trece pe lângă Seminarul pedagogic de stat şi pe lângă nişte
cazărmi. De la înălţimea acestei ogrăzi 6 ni se oferă dinspre sud o privelişte excepţională
asupra oraşului întins. De la stupina noastră, la care se ajunge urcând pe lângă cimitirul
orăşenesc din Flămânda, poţi savura panorama bogată în turnuri şi biserici a oraşului
dinspre răsărit, iar ograda îţi dezvăluie de cealaltă parte a văii aceeaşi imagine la fel de
frumoasă şi la fel de vastă, dinspre vest.
Foarte interesante au fost unele excursii care au durat câte o jumătate de zi, cum ar fi
cele efectuate până la moşiile noastre din satele Lereşti şi Poenaru. Primul se află la nord
de Câmpulung, al doilea e situat în sudul oraşului. Lereşti se întinde de-a lungul unei văi
bogate în păduri, în timp ce Poenaru este aşezat într-o regiune horticolă îmbelşugată. Pe
terenul nostru de la Lereşti există gospodăriile a patrusprezece familii, iar pe sub păşunile
noastre din Poenaru se întind la mică adâncime mai multe straturi de lignit care au fost
date în exploatare. Preotul Sirucek şi cu mine nu ne-am eschivat şi ne-am deplasat până la
intrarea în mină. Am fost sfătuiţi să nu intrăm în galerie, invocându-se că nu ni se
garantează siguranţa. Este o plăcere să mergi cu trăsura la Lereşti, dar e un chin să faci
acelaşi lucru încercând să ajungi la Poenaru. De îndată ce părăseşti şoseaua lată, drumul
lăturalnic devine abrupt, greu practicabil şi e plin de hârtoape. A fost o minune faptul că
bătrânul Fratello Bellotta n-a fost aruncat de pe capra trăsurii; s-a ţinut din răsputeri de
spătar. Arendaşul din Poenaru ne-a oferit o gustare. Astfel am putut să aruncăm o privire
într-o gospodărie ţărănească. Odaia e curată şi plăcută; de-a lungul pereţilor stau înşirate
lăzi mari acoperite de covoare, care îndeplinesc rolul dulapurilor noastre de haine şi care
sunt folosite noaptea ca locuri de dormit. Şi la Lereşti am fost conduşi de arendaş în
locuinţa lui nou amenajată, iar nevasta lui s-a lăsat înduplecată, după îndelungi insistenţe,
să deschidă lăzile şi să ne arate cămăşile, vestele, fustele, paltoanele şi voalurile frumos
brodate. Ce bogăţie de forme şi modele şi ce combinaţii fermecătoare de culori fragede şi
totuşi de mare efect!
În fiecare zi am avut extrem de mult de lucru. Când nu eram pe drum până la moşiile
mai îndepărtate, secretarul se ocupa de extrasele din acte şi socoteli, iar eu scriam un
foileton ce descrie călătoria până la Adamclisi, Pompeiul Dobrogei. Apoi vizitam
atracţiile oraşului, ca de ex. băile şi parcul Creţulescu, care ar face cinste chiar şi unui
mare oraş de provincie. În această frumoasă staţiune, l-am întâlnit pe domnul Petrişor,
administratorul, cel care i-a instruit odinioară pe elevii interni ai seminarului din
Bucureşti în frumuseţile şi tainele limbii maghiare, arătându-le cum trebuie pronunţat “o”
în ungureşte. Apoi am trecut şi prin acea străduţă dosnică a oraşului, al cărei şir de case
se învecinează cu râul. Aici, franciscanii Bărăţiei aveau în proprietate două case, dintre
care una era moara de apă. Acestea se mai află şi în prezent în proprietatea diecezei.
Posesiunile franciscanilor din Râmnicu Vâlcea şi Câmpulung au fost dobândite în
întregime pentru dieceza Bucureşti; beneficiile rezultate de aici au fost alocate de
episcopul Paoli, printr-un decret al Congregaţiei de propagandă din anul 1882,
seminarului diecezan înfiinţat de el.
N-am aşteptat cu atâta bucurie nici o altă excursie ca pe aceea de pe muntele Barat.
6
Livadă. (N.T.)

36
Ni se vorbise de atâtea ori despre faptul că Bărăţia din Câmpulung este proprietara unui
munte întreg care îi purta numele! Această călătorie am făcut-o alaltăieri. Bătrânul
călugăr administrator ne ceruse însă să-i facem favoarea de a rămâne acasă, căci savurase
deja pe săturate toate plăcerile pe care ţi le oferea muntele Barat! La excursie au
participat p. Lucius şi cu mine, iar preotul Sirucek ne-a fost ghid. La ora 6 dimineaţa am
pornit de la Bărăţie în clinchetul zurgălăilor celor doi cai de la trăsură, străbătând repede
interminabilul Câmpulung şi înaintând în direcţia satelor Voineşti şi Lereşti. Oamenii
noştri de acolo ne pregătiseră cai de călărie, care ne-au urmat trăsura de-a lungul văii
împădurite până la poalele muntelui, unde am ajuns la ora 9. Am încălecat apoi şi am
călărit până în vârful muntelui situat deasupra limitei pădurii.
Având parte de vreme frumoasă, de pe Barat ni s-a oferit o perspectivă minunată
asupra pământurilor şi îndeosebi asupra Munţilor Carpaţi, în mijlocul cărora ne aflam. Nu
departe de noi se zăreau trei vârfuri cu înălţimi de până la 2400 de metri deasupra
nivelului mării. Am putut urma cursul râului Târgu până la izvor. Pe vreme de furtună,
acest râu duce cu el mult pietriş aluvial şi îşi distruge apoi albia şi malurile până dincolo
de Câmpulung, dezlănţuindu-se asemeni unui torent năvalnic. Ne-am îndreptat cu mare
curiozitate privirea spre lanţurile muntoase care se întind de la muntele Mateiaş până la
trecătoarea Giuvala, înconjurând cunoscuta localitate carpatină Rucăr, stabilind traseul
râurilor Argeş şi Dâmboviţa, cu albii adânc săpate în stâncă, în direcţie sudică. Şi când te
gândeşti că peste câteva zile intenţionăm să străbatem printre aceste masive muntoase
drumul de la Câmpulung până la Braşov!
Pauza de prânz de pe vârful Baratului a fost splendidă; nimic nu ne-a tulburat odihna!
Mistreţii, care răscoliseră nu demult iarba firavă de jur împrejur, se adăpostiseră laolaltă
cu celelalte sălbăticiuni în ascunzişurile pădurilor dese şi se întâmpla ca doar câţiva
măgari, pe care arendaşul i-a mânat pentru a-şi petrece vara pe păşunile montane, să mai
sfâşie uneori liniştea muntelui cu răgetele lor. După ce, urmând indicaţiile arendaşului,
am scrutat cu privirea hotarele posesiunii noastre de la munte ce pot fi urmărite cu ochiul
liber până hăt-departe de aici, de sus, am pornit călare spre vale. Drumul ne-a purtat când
de-a lungul, când de-a latul, deoarece ne-au fost arătate diferitele patrimonii silvice; unele
dintre ele ne fac să sperăm că vom avea curând nişte beneficii binevenite. Excursia călare
mi-a plăcut atât de mult, încât am rămas în şa până la Lereşti. La cârciuma satului ne-am
suit în trăsură şi ne-am îndreptat spre casă, la Câmpulung. Această excursie la munte a
fost reuşită, nefiind lipsită şi de anumite momente savuroase!
Astăzi am ajuns la capătul lucrărilor noastre şi ne vom lua rămas bun mâine dimineaţă
la ora 5 de la gazda noastră dragă şi grijulie. De neuitat va rămâne în memoria noastră
imaginea ţăranilor şi a ţărăncilor îmbrăcate în port naţional 7, care zi de zi treceau grăbiţi
pe sub ferestrele noastre de pe bulevardul Pardon 8 în direcţia pieţei şi multă vreme de
acum încolo vom continua să ne bucurăm gândindu-ne la acele scene idilice ce se
petreceau în preajma fântânii din curtea Bărăţiei sub ochii celor ce le puteau vedea din
frumosul pridvor.

Sinaia. Sâmbătă, 28 iulie 1906.

7
Corespondentul rom. pentru: “straie tradiţionale”.
8
Deoarece pe această promenadă îndrăgită, dar foarte îngustă, se întâmpla frecvent ca pietonii aflaţi în
plimbare să se ciocnească unii de alţii, scuzându-se la fel de frecvent prin pronunţarea cuvântului “pardon”,
astfel încât bulevardul a fost botezat în consecinţă.

37
Ce variate şi minunate peisaje am văzut alaltăieri când am mers de la Câmpulung la
Braşov! Drumul montan are multe serpentine şerpuitoare, scurte şi lungi, începând de la
de la Rucăr până la înălţimea trecătorii. Apoi, dincolo de trecătoare, panorama se lărgeşte
dintr-odată până departe asupra Ţării Bârsei. Aproape că-ţi vine să chiui încontinuu de
bucurie, în timp ce caii aleargă trăgând căruţa în josul văii. Brusc, deasupra şoselei se
înalţă o privelişte maiestuoasă! Este castelul Bran, pe care cavalerii Ordinului Teuton l-au
aşezat încă din secolul al XIII-lea pe calea de acces spre această trecătoare importantă a
Carpaţilor. În localitatea Bran, pe care fraţii şcolari o aleg cu predilecţie pentru a-şi
petrece vara, am ratat, fără vina noastră, prânzul la sora unuia dintre prietenii noştri de la
Roma, care era măritată aici cu un înalt funcţionar de stat. Doamna, extrem de
decepţionată, a dat de noi abia cu puţin timp înainte de plecare. Deoarece eram aşteptaţi
la Braşov, nici nu putea fi vorba să ne prelungim şederea la Bran. Ne-am continuat
drumul şi ne-am bucurat curând trecând prin curatul oraş săsesc Râşnov, a cărui ruină a
cetăţii se află la mare înălţime, aşa încât am ajuns la 4 şi jumătate la Braşov. Conform
înţelegerii prealabile, p. Lucius şi cu mine ne-am întâlnit aici cu confratele nostru
profesorul p. Fintan Kindler, care va veni la Bucureşti, fiind însărcinat de abate să ne ia
cu el pentru a ne petrece vacanţa de vară la mănăstirea centrală Maria Einsiedeln.
Ceasurile serii şi dimineaţa zilei de ieri ni le-am petrecut efectuând o serie de plimbări
prin Braşov, oraş amplasat splendid între înălţimi împădurite, vizitând Biserica Neagră,
un edificiu vechi şi interesant din punct de vedere arhitectonic şi biserica românilor Sf.
Nicolae, prevăzută cu multe turle, şi refugiindu-ne pe aleile umbroase de la poalele
Tâmpei, atât de binefăcătoare în timpul caniculelor de vară. La 11 şi jumătate ne aflam
deja în acceleratul care avea să ne ducă prin valea liniştită a Timişului până la frontiera
română de la Predeal. De aici până la Sinaia, având în vedere că vremea era foarte
însorită, nici nu putea fi vorba de vreun alt mijloc de transport decât de trăsura
descoperită, căci aveam intenţia de a-i arăta oaspetelui nostru şi câte ceva din frumuseţile
naturii din România. Ce poate fi oare mai minunat decât să parcurgi pe această şosea bine
îngrijită, străjuită chiar pe alocuri de trotuare şi bănci pentru odihnă prevăzute cu
acoperişuri frumoase, valea împresurată de păduri cu iz puternic de brazi a Prahovei
înspumate. Poate să existe oare cineva care să nu-şi înalţe privirea aici, cu uimire şi
admiraţie, spre pereţii uriaşi de stâncă ai munţilor Bucegi, pereţi cum doar în Alpi mai
poţi vedea, la mare înălţime?
La poalele acestor masive muntoase este aşezat satul Buşteni, iar în imediata
vecinătate a şoselei se află o nouă şi simpatică bisericuţă construită în stil autentic
românesc, oriental. Vizităm şi interiorul acestui lăcaş al Domnului. După aceea am făcut
o vizită onorabilului paznic al acestui sanctuar, arhimandritul 9 Dionisie. La acest demnitar
ortodox am avut parte de o primire cordială! Vorbeşte fluent germana şi ne mărturiseşte
că face zilnic exerciţii de germană cu ajutorul ziarului Neue Freie Presse din Viena!
Conform obiceiului românesc, ni s-a oferit dulceaţă şi un pahar de apă rece, urmate apoi
de o ceaşcă de cafea turcească. N-au lipsit nici trabucurile, nici ţigările. Conversaţia a fost
plăcută şi antrenantă. La despărţire, oaspetelui nostru i s-a făcut cadou o sticluţă de rachiu
delicios de izmuşoară. P. Fintan a fost încântat de acest prelat român cultivat şi
binevoitor.
La Sinaia am oprit întâi la parohia noastră şi am luat apoi nişte camere într-un han din
9
În biserica ortodoxă un titlu onorific pentru membrii superiori ai clerului, dar şi pentru stareţi peste mai
multe mănăstiri.

38
apropiere, deoarece preotul Volgner închiriase vilegiaturiştilor pe timpul verii toate
încăperile disponibile ale casei, în scopul de a scoate chiria pentru capela provizorie. Ne-
am îndreptat fără întârziere spre castelele regale Peleş 10 şi Pelişor11, unde pentru rege şi
urmaşul la tron mi-am trecut numele în registrele deschise. Curtea fusese anunţată de
preotul Volgner de faptul că astăzi urmează să aibă loc aşezarea festivă a pietrei de
temelie pentru noua biserică. P. Fintan a nutrit aşteptări mari cu privire la aceste două
castele aflate pe nişte culmi împodobite de păduri carpatine, dar aspectul de basm şi
caracterul maiestuos al acestor edificii i le-au depăşit cu mult. O lume complet nouă i se
deschidea oaspetelui nostru şi la mănăstirea de călugări din Sinaia, unde nu am vizitat
numai noua biserică domnească, ci şi bisericuţa veche şi foarte plăcută din curtea
interioară a mănăstirii, unde zilnic se ţin diferite rugăciuni şi slujbe monahale. L-am
salutat scurt pe superiorul mânăstirii, numit stareţ. Ca şi la Buşteni, şi acest prelat, care te
impresionează până şi prin înfăţişarea sa impunătoare, ne-a rezervat cea mai amabilă
primire.
În dimineaţa aceasta şi-au făcut apariţia pe şantierul bisericii de la Furnica un număr
mare de enoriaşi, precum şi unii invitaţi speciali pentru a asista la sfinţirea solemnă a
aşezării pietrei de temelie. A fost prezent şi ministrul plenipotenţiar german, domnul von
Kiderlen-Wächter. Clerului nostru i s-au mai alăturat doi preoţi dinafară, care au sosit
întâmplător la Sinaia. Conducerea şantierului purtase de grijă ca muncitorii şi ţigăncile
lucrătoare să fie îmbrăcaţi în port naţional. La începutul ceremoniei, preotul Volgner a
dat citire documentului care a fost apoi zidit în piatra de temelie. În alocuţiunea mea de la
sfârşitul sfinţirii am dat glas unui sentiment de incertitudine în legătură cu reuşita lucrării
începute, precum şi de teamă că eu, beneficiarul, voi fi ironizat întocmai ca ziditorul
turnului de odinioară, din Evanghelie, care n-a calculat bine cheltuielile, începând totuşi
construcţia şi nefiind în stare să o şi ducă la bun sfârşit. La baza calculelor mele a stat
ceea ce spusese regele: „Începeţi construcţia, bani se vor găsi!” Dar chiar astăzi m-a
neliniştit faptul că la ceremonia noastră Curtea regală nu şi-a trimis nici un reprezentant.
Regina se gândise totuşi la noi, trimiţându-ne flori .
Toată lumea era bucuroasă că festivitatea sfinţirii nu se lungea, căci pe acel loc viran
soarele ne bombarda din plin capetele cu razele sale puternice, toţi transpirând din
abundenţă. – Ne-a mai rămas să onorăm invitaţia la dineul oferit de antreprenorul
constructor Boisguérin, iar apoi vom porni spre Bucureşti. La câmpie, canicula va fi mult
mai apăsătoare decât aici sus, la Sinaia.

Einsiedeln. Sâmbătă, 11 august 1906

Cine face o călătorie, are ce povesti! Ar însemna să umplem o carte întreagă dacă am
descrie în amănunt drumul nostru spre casă de la Bucureşti la Einsiedeln, cu un ocol
deloc neglijabil prin Bosnia şi Dalmaţia!
După ce confratele nostru p. Fintan vizitase Bucureştiul, precum şi parohiile noastre
de la Cioplea şi Popeşti, cântând pe caniculă la catedrală, chinuit de o sete arzătoare,
liturghia târzie în locul unui membru al capitulului, noi, cei trei de la Einsiedeln, am
părăsit marţi seara, în ziua de 31 iulie, capitala României. În timpul nopţii am auzit cum
erau anunţate prin strigăte staţiile Piteşti, Craiova şi Turnu Severin, iar dimineaţa ne
10
Peleş: castel regal, construit în perioada 1873-1883 de Wilhelm Doderers.
11
Pelişor: castelul prinţului moştenitor, construit în perioada 1899-1903 de Karl Liman.

39
aflam la Orşova, pe pământ maghiar. Am urcat la bordul unui vapor de pe Dunăre şi ne-
am bucurat de răcoarea înviorătoare de pe punte. P. Lucius şi cu mine mai făcusem o dată
călătoria prin renumitele Cazane cu patru ani în urmă şi ne dădeam acum importanţă
făcând-o pe ghizii. Cu adevărat copleşitoare sunt peisajele acestor înălţimi sălbatice,
printre care Dunărea răzbate furioasă, producând vârtejuri periculoase; întotdeauna te
impresionează profund îndrăzneala romanilor care îşi edificau şoseaua destinată armatei
lor deasupra apelor acestei trecători, săpând-o în parte în stâncă şi continuând-o sub
formă de pod. Traian şi-a amplasat pe bună dreptate inscripţia pe stâncile printre care a
fost săpat acest drum.
Curând am avut plăcuta surpriză să descopăr că pe vapor se afla şi arhitectul Gustav
von Cube. Fusese nevoit să îşi încheie lucrările de la Adamclisi, i le descrisese într-un
raport detaliat profesorului Tocilescu şi se întorcea acum la München. Cube ne relată într-
o manieră foarte interesantă despre cele mai recente săpături de la Tropaeum Traiani,
aşezare înţesată de bazilici. Pe lângă zidurile de temelie ale bazilicii de marmură, pe care
le dezgropase chiar el, Cube începuse şi săpăturile la o a doua construcţie creştină veche,
despre care el crede că ar fi un baptisteriu. Din păcate nu a putut să-şi ducă săpăturile la
bun sfârşit. Arhitectul mi-a îngăduit să arunc o privire asupra desenelor şi fotografiilor
sale şi mi-a arătat o tentativă de reconstituire, de o fină execuţie, a bazilicii de marmură.
Pe vapor se mai aflau şi directorul D’Ester de la Sfânta Maria din Bucureşti şi prietenul
lui, prof. Karl Fischer de la liceul Lazăr. Aceştia au coborât la Baziaş, în timp ce noi ne-
am continuat călătoria pe Dunăre până la Semlin. Aici am mai înnoptat o dată pe vapor,
părăsindu-l spre dimineaţă, pentru a ne urca în trenul staţionat pe mal, cu care urma să ne
continuăm călătoria trecând prin localităţile Indiia, Mitroviţa şi Vincovci până la Brod pe
râul Sava.
După ce am trecut râul Sava ne-am urcat la Brod, pe teritoriu bosniac, într-un tren cu
ecartament îngust. La Brod arşiţa era la fel de insuportabilă ca şi la Bucureşti. La început
am râs de trenuleţul acesta. O dată cu pătrunderea în zona muntoasă, însă, felul în care se
plia pe fiecare particularitate a terenului şi eleganţa cu care urca pe coamele înălţimilor
ne-au convins de caracterul practic şi de frumuseţea acestui tren. De la oraşul Kotorsko
încolo, se supune oricărei arcuiri, cât de uşoare, a râului Bosna, străbătându-i valea de un
pitoresc continuu, îngustă şi deseori adânc tăiată în stâncă. La început ne-am gândit să ne
oprim la Doboş; deoarece nu simţeam încă nici un fel de oboseală, ne-am continuat
călătoria în timpul nopţii şi am ajuns vineri dimineaţă la Saraievo, localitate situată
splendid şi înconjurată de munţi din trei părţi.
Am tras la hotelul Europa din centrul oraşului şi ne-am îndreptat curând după aceea
spre frumoasa catedrală cu două turnuri, ca să celebrăm liturghia. E puţin mai mică decât
a noastră din Bucureşti, are însă avantajul că se află amplasată liber în mijlocul unei pieţe
publice, se impune atenţiei cum nu se poate mai bine şi e cu adevărat o podoabă a
oraşului. Singura vizită făcută la Saraievo a fost cea la cunoscutul şi foarte merituosul
arhiepiscop Stadler, care a atins vârsta de 64 de ani. Anul trecut medicii l-au trimis să se
repauzeze făcând călătorii mai lungi pe mare şi pe uscat, ocazie cu care a vizitat şi
Bucureştiul şi aşezămintele noastre bisericeşti. Arhiepiscopul ne-a făcut o primire
cordială, ne-a prezentat celor patru canonici ai lui, ne-a invitat împreună cu aceştia la
dejun şi a stabilit cu un membru al capitulului să facem după-amiază o excursie la
izvoarele termale sulfuroase de la Ilidža 12 şi spre renumitul izvor al Bosnei din regiunea
12
Ilidža (Bosnia).

40
pitorească de la poalele muntelui Igman, înalt de 1250 de metri. Prezenţa acestui om
amabil ne-a făcut să ne simţim imediat ca acasă. Celor doi însoţitori ai mei le-a pus la
dispoziţie un ghid propriu pentru vizitarea oraşului; pe mine însă m-a luat el însuşi de
braţ, şi-a potrivit pe cap pălăria cu canafuri şi s-a plimbat cu mine pe străzile oraşului, ba
chiar prin halele pieţei. Arhiepiscopul fu salutat din toate părţile, iar precupeţele au dat
buzna să îi sărute mâna afabilului prelat. Probabil că nimeni nu se bucură de o
popularitate mai mare decât arhiepiscopul Stadler!
În afara catedralei, cea mai interesantă operă a lui Stadler este seminarul de preoţi cu
biserica purtând hramul Sf. Chiril şi Metodiu, încununată de o cupolă. Cu siguranţă că
aceste iniţiative au fost stimulate de ideea unor strădanii şi a unor speranţe îndreptate în
direcţia realizării uniunii. Din păcate însă, sârbii din Bosnia, asemeni tuturor celorlalţi
ortodocşi din Balcani, au o atitudine de respingere faţă de Roma şi de biserica catolică.
Ce-i drept, arhiepiscopul Stadler se bucură imens de noile sale biserici şi de instituţiile
înfiinţate de el, dar este totodată şi împovărat de datoriile pe care acestea le implică. Mi-a
spus ce valoare au aceste datorii, iar mie mi s-a părut înspăimântător de mare. – Pentru
prânz, masa a fost pusă la arhiepiscop într-o sală, pe pereţii căreia atârnă tablourile care îi
înfăţişează pe prelaţii care şi-au exercitat prerogativele episcopale în aceste regiuni ale
Bosniei. Mustăţile unora dintre aceşti membri ai clerului superior conferă înfăţişării lor o
notă stranie. Arhiepiscopul Stadler nu ţine cont de obiceiul locului, ci îl preferă pe cel
occidental, căci nu poartă nici mustăţi, nici barbă, şi asta probabil că încă din anul 1881
când a preluat această funcţie.
Splendida excursie la băile luxoase de la Ilidža şi izvorul Bosnei, dotate cu hanuri
bogate, mai multe şiruri de alei şi parcuri fastuoase, s-a încheiat minunat, spre seară, la
casa membrilor capitulului, unde toată lumea s-a adunat la canonicul Sarić, desfătându-se
cu băuturi răcoritoare şi conversând cu sârg până noaptea târziu pe o căldură copleşitoare.
Părintelui Fintan, care nu se simţise bine în tot cursul zilei, i s-a oferit o sticlă de culoare
închisă, provenind din crama membrilor capitulului şi conţinând un leac cu efect
indubitabil. Şi pentru ca nu cumva succesul să se lase prea mult aşteptat, suferindului i-a
fost trimisă chiar în aceeaşi seară la camera de hotel o doză îndestulătoare din acel
panaceu delicios, pe care să o folosească în continuare în timpul călătoriei.
Dimineaţă ne-am urcat din nou mândri în trenul cu ecartament îngust cu destinaţia
Gravosa, având bilete de călătorie rezervate pentru funcţionarii de stat. Biletele ne-au fost
procurate de prietenii noştri din Saraievo. Ne aştepta o călătorie lungă, dar plină de o
savuroasă diversitate şi de tot felul de surprize şi aspecte plăcute. Chiar pe prima porţiune
de drum, trenul urcă pe segmente prevăzute cu cremalieră până la acea culme transversală
a curmăturii lui Ivan care formează atât cumpăna apelor pe care şi le revendică Marea
Neagră şi Marea Adriatică, cât şi frontiera dintre Bosnia şi Herţegovina. Nu te saturi o zi
întreagă să priveşti totul şi nu încetezi să te minunezi! Cotiturile mari şi mici alternează
constant cu tunele; drumul trece prin văi de un romantism sălbatic şi depresiuni pitoreşti,
prin trecători şi porţi de stâncă şi traversează pe poduri lungi prăpăstii adânci şi ape
învolburate şi cascade. În dreapta şi în stânga se înalţă la cer masive muntoase golaşe şi
crenelate, stând încinse în arşiţa soarelui. Oraşele şi gospodăriile sunt albe asemeni
munţilor carstici ce se înalţă în spatele lor, iar la Mostar ne întâmpină o căldură cum n-am
mai pomenit. Spre seară ne dureau ochii, dar ni se păru totuşi că noaptea sosise mult prea
repede, deoarece ne-ar fi plăcut, coborând cu trenul din munţii aceia sălbatici spre
litoralul variat, să ne scăldăm privirile în azurul Adriaticii şi în verdele misterios al

41
Omblei13. La ora 10 şi jumătate noaptea, am ajuns la Gravosa, portul principal al
Ragusei14.
Ce dimineaţă încântătoare şi înmiresmată de duminică! Imediat după ce ne-am
îndeplinit obligaţiile religioase la biserica dominicană, închiriem o birjă, ca să vedem
Ragusa. Drumul trece pe lângă un şir lung de vile. Grădinile lor înmiresmate îşi etalează
fastul de plante şi arbori; aproape în fiecare dintre ele se găsesc chiparoşi şi palmieri, duzi
şi agave, tufe??? şi pomişori de mirt. Pe poarta îngustă a oraşului ne întâmpină imaginea
Sf. Blasius, patronul Ragusei. Parcurgem agale strada principală şi ne uităm în dreapta şi
în stânga la străzile laterale înguste şi la casele lor înalte, între care stau atârnate la uscat o
puzderie de rufe. La primărie coborâm, vizităm vechiul port maritim Casson şi estimăm
distanţa până la insula Lacroma, pe care se înalţă mulţi arbori uriaşi. Aici a trăit cândva,
în castelul mănăstiresc San Marco, împăratul Maximilian, înainte de a-şi începe aventura
din Mexic. La Ragusa am vizitat şi câteva biserici. La unul din altarele laterale ale
catedralei episcopul tocmai săvârşea procedura de înaltă sfinţire a mai multor clerici.
Nu trecu mult timp şi am putut să privim şi dinspre mare Ragusa, oraşul acesta plin
de legende şi poezie. Se înalţă sfidător, înconjurat de turnuri şi ziduri, înghesuit pe spaţiul
restrâns dintre munte şi Adriatică. O imagine feerică! Această minunată privelişte a
oraşului şi a împrejurimilor ne-a fost facilitată de faptul că ne aflam pe un vapor rapid, pe
care ne urcasem la Gravosa. Vremea era de vis, stabilă, aerul limpede, fapt pentru care,
profitând de aceste condiţii de excepţie, ne-am dorit să vedem şi podoaba Adriaticii,
renumitele Bocche di Cattaro15. Le-am văzut în lumina cea mai pură, în cele mai
minunate culori şi într-o dispoziţie marcată de bucurie şi emoţie!
Ce stranie este până şi intrarea dinspre mare în aceste golfuri! Trebuiesc ocolite
faruri, cetăţi în paragină şi fortificaţii semeţe. Apoi trecem dintr-un golf într-altul, dintr-
un orăşel într-altul, mergând de-a lungul unui litoral vesel, dincolo de care se înalţă ca
nişte străjeri protectori uriaşe masive muntoase. Dacă te afli în mijlocul unuia dintre cele
trei bazine ale fiordurilor ce pătrund adânc în trupul uscatului, eşti tentat să ghiceşti pur şi
simplu pe unde vei putea trece cu vasul. După parcurgerea canalului îngust, care cândva,
de mult, putea fi închis cu nişte lanţuri, ajungem în ultimul golf cu un ţărm neregulat, de
unde ne întâmpină brusc o biserică pitorească, ce tronează pe o insulă stâncoasă. Un
tablou surprinzător pe fond azuriu, în mijlocul abundenţei celor mai minunate peisaje!
Natura ne dezvăluie formaţii ce se înalţă tot mai mult pe verticală şi sunt invadate de
culori strălucitoare!
În timpul acestei călătorii prin fiorduri ceva ne-a înfricoşat, şi anume arşiţa. Când
vasul a intrat în golful de la Cattaro, care devine din ce în ce mai îngust, fiind mărginit
din două laturi de munţi calcaroşi înalţi, am avut impresia că suntem împinşi într-un
cuptor. Am coborât la ţărm. Cattaro parcă murise. Treptele şi pavajul de piatră, expus
razelor soarelui, de dinaintea catedralei Sf. Trifon, ne ardeau tălpile. Şiroaie de
transpiraţie curgeau nu numai de pe frunţile noastre, ci şi de pe cele ale echipajului
vasului, în momentul când ne-am întors pe vapor din expediţia de explorare a oraşului.
Privirile noastre s-au înălţat pline de dor spre muntele Lovcen, situat în spatele oraşului
Cattaro, urmând meandrele şoselei care duce spre Munţii Negri şi spre Cetinie, reşedinţa
lui Nikita de Muntenegru. Astăzi însă nu ne doream decât să ieşim cât mai repede din
13
Râu de grotă.
14
Ragusa, denumirea ital. a oraşului Dubrovnic, Croaţia.
15
Golful de la Kotor (Muntenegru).

42
cazanul încins de la Cattaro. Ne-am întors cu acelaşi vapor cu care sosisem şi am ajuns în
timpul nopţii până la Spalato16.
Am resimţit încă multă vreme efectele arşiţei tropicale de la Cattaro. Noaptea mi-am
petrecut-o pe punte, iar dimineaţa la ora 4, când vaporul a acostat în marele port situat în
faţa palatului lui Diocleţian, eram obosit şi mort de somn. Totuşi, am întreprins această
călătorie spre Dalmaţia ca să ajung de la Spalato până la Salona, localitate situată în
apropiere, capitala vechii Dalmaţii romane şi paleocreştine. Însoţitorii mei au făcut faţă
situaţiei cu pricepere; p. Fintan a tratat imediat cu un ghid, iar p. Lucius cu un birjar în
legătură cu o călătorie până la Salona. La ora 5 eram deja pe drum. A fost o socoteală
excelentă, deoarece în timpul orelor fierbinţi ale amiezii ar fi fost insuportabil să colinzi
ruinele vaste ale oraşului Salona.
Ieşind de dimineaţă afară, pe câmpie, mi-a dispărut orice urmă de somnolenţă.
Şoseaua era cum nu se poate mai animată. Toată suflarea omenească se îndrepta dinspre
uscat spre Spalato. Majoritatea ţăranilor călăreau măgari şi catâri şi nu rareori şedeau câte
doi pe un singur animal. Puteau fi văzute şi femei şi fete călare pe măgari, învârtind fusul
sau tricotând ciorapi. Portul colorat al femeilor şi bonetele roşii ale bărbaţilor, pumnalele
şi pistoalele sclipind la cingătorile lor îi confereau acestui tablou culoare şi strălucire.
Ajungând în oraş, ghidul nostru începu să ne ofere explicaţii, supunându-ne atenţiei
Poarta de Aur, la care ducea odinioară şoseaua imperială ce venea de la Salona şi se
sfârşea la imensul palat al lui Diocleţian. Înainte de a pătrunde în oraş ne-a arătat în
dreapta apeductul antic ce se întinde de-a lungul şoselei, transportând până la palat apa de
izvor a râului Iader. Curând după aceea ne aflam într-un punct de unde puteam cuprinde
cu privirea tot vechiul oraş Salona, până la ale cărui ziduri ajungeau odinioară apele
mării. Imediat ce am ajuns la zidurile împrejmuitoare, călăuza ne-a rugat să coborâm şi a
trimis trăsura la celălalt capăt al şantierului arheologic, ca să ne aştepte acolo. Ne-au fost
arătate mai întâi amfiteatrul, zidurile impozante ale oraşului, ruinele ciclopice ale uneia
dintre porţile oraşului şi un şanţ cu şaisprezece sarcofage de piatră profanate. – După un
marş scurt pe metereze, am ajuns la rămăşiţele unui însemnat edificiu central, la un
baptisteriu. Imediat după aceea urma sala de confirmare. Nu departe de acest edificiu se
înălţa o bazilică episcopală uriaşă, purtând hramul Maicii Domnului, cu o lungime de 58
metri şi o lăţime de 28 metri. În absida ei fusese găsită o preţioasă pardoseală de mozaic
cu o inscripţie ce conţine numele lui Esychius, fost episcop de Salona între 405 – 426,
menţionat de Sf. Augustin.
De aici am fost conduşi puţin mai spre nord, până la un loc aflat în afara vechilor
fortificaţii ale oraşului, loc denumit Manastirine. La origine, aici se afla cimitirul
martirilor salonitani, iar în jurul lui un cimitir vechi creştin, în care se mai află şi astăzi
peste 150 de sarcofage mai mari sau mai mici. Sub împăratul Iustinian a fost construită
parţial peste aceste sicrie de piatră o bazilică mare cu trei nave, lungă de 48 de metri.
Imediat după ce am apărut la Manastirine împreună cu călăuza noastră, şi-a făcut apariţia
custodele angajat aici, preluând conducerea şi având grijă să ne dea explicaţii. Cu o
pricepere uimitoare şi-a început relatările; făcea o deosebire strictă între trei epoci ale
cimitirului, făcând referiri şi la diferitele strămutări ale celor mai vechi martiri sfinţi. Nu a
fost uşor să urmărim aceste expuneri, cu toate că ele fuseseră concepute pe baza unui plan
bine structurat.

16
Denumirea ital. a oraşului Split, Croaţia.

43
 I-am fost foarte recunoscători custodelui când ne-a invitat în tusculum; acesta fusese
construit aici de arheologul erudit şi neobositul organizator de săpături care este
monseniorul Bulić, aflat în prezent în vilegiatură de vară. În sala de primire, pe ai cărei
pereţi sunt atârnate multe desene şi schiţe, reproduceri şi fotografii ale şantierului
arheologic, vizitatorii acceptă încântaţi oferta custodelui de a le servi o gustare. Meniul şi
lista vinurilor sunt redactate într-o latină reuşită. Ne-a fost servit un vin Prosecco, cu
buchet delicios. Am savurat totodată şi unele inscripţiile latine, aplicate ici şi colo în
încăperi; unele dintre ele au fost notate de cei care mă însoţeau.
Ghidul nostru a pornit apoi cu trăsura spre răsărit, spre Porta Andetria, de unde în
antichitate pornea şoseaua strategică spre zona Dunării, trecând prin Clissium şi
Andetrium, pentru a se întoarce apoi prin satul Salona înapoi la Spalato. Am oprit aici la
Poarta de aur a palatului imperial, în care se instalaseră şi pe care o refăcuseră locuitori
din Salona, după ce oraşul lor fusese distrus, şi am vizitat mausoleul lui Diocleţian,
devenit cu secole în urmă catedrală episcopală. În finalul excursiei noastre arheologice
am făcut un tur al muzeului, al cărui director este monseniorul Bulić. Se poate spune că
este un muzeu salonitan, deoarece posedă descoperirile cele mai preţioase şi importante
din punct de vedere ştiinţific din Salona paleocreştină.
Astăzi am obosit tot umblând, spre seară ne-am mai hotărât totuşi cu un mic efort să
facem şi o plimbare la San Stefano, cimitirul din Spalato. Ce păcat ar fi fost dacă n-am fi
mers acolo! Nu cred că există un loc de odihnă pentru morţi mai frumos aşezat decât
această peninsulă pe care vechea biserică benedictină San Stefano de Pinis serveşte drept
capelă mortuară. Priveliştea ce se deschide de aici asupra mării albastre, în care tocmai
apunea soarele strălucitor, este fermecătoare.
În zori de zi ne-am îmbarcat din nou. După eforturile făcute ieri, astăzi putem să ne
refacem pe vaporul care pluteşte de-a lungul coastei dalmatice trecând mai tot timpul
printre insule şi parcurgând canale. Suntem treziţi din reverie abia după-amiază, înainte
de Zara17, oraşul maraschinoului18. În timpul opririi vaporului coborâm pe uscat şi vizităm
catedrala ce datează din sec. al XIII-lea, o biserică splendidă în stil romanic. Când
vaporul a fost ancorat la Lussinpicolo19, noaptea începuse să se aştearnă peste insulă, aşa
că nu prea mai aveam ce să vedem. Până a doua zi dimineaţă, adică miercuri, 8 august,
vaporul rapid ocolise peninsula istriană şi ne dusese până sus la Trieste. Călătoria noastră
pe mare, nemaipomenit de frumoasă, luase astfel sfârşit. Am vizitat foarte bizara
catedrală Sf. Iust, la a cărei construcţie s-a lucrat secole de-a rândul, şi ne-am luat rămas
bun, de pe terasa catedralei, de la marea cea scăldată în strălucirea dimineţii.
Am pornit apoi repede spre Bozen şi Gries, trecând prin Laibach, Tarvis şi Villach.
La Villach am făcut o scurtă oprire; doar nu era să trec pe lângă acest oraş situat pe malul
râului Drava fără a-l vizita, căci aici îşi practicase tatăl lui Paracelsus, Wilhelm Bombast
von Hohenheim, profesiunea de medic timp de 32 de ani, până la moartea lui, survenită
pe 8 septembrie 1534! La Gries am făcut o vizită la mănăstirea fraţilor noştri. După micul
dejun mi-a fost adus un cal zdravăn pentru urcuşul abrupt până la Jenesien, aflat la mare
altitudine, unde eram aşteptat pentru masa de prânz de către abatele Ambrosius şi de către
înalte feţe din Mănăstirea de la Muri-Gries, aflate acolo în vilegiatură pe timpul verii. Ni
s-a făcut o primire cordială şi frăţească. La această înălţime, cel mai delicios lucru a fost,
17
Denumirea ital. a oraşului Zadar, Croaţia.
18
Lichior din cireşe amare produs în Dalmaţia.
19
Mali Lošinj, insulă situată în sudul oraşului Cres, Croaţia.

44
aş spune, aerul de munte curat şi limpede. Mâine, el ne va mângâia obrajii cu şi mai
multă răcoare la Maria Einsiedeln, aşezarea atât de dragă nouă.

Einsiedeln. Duminică, 16 septembrie 1906

Vacanţa de cinci săptămâni la mănăstirea mea s-a sfârşit! Abatele şi fraţii m-au copleşit
cu iubirea lor şi atenţii de tot felul. Pe 8 septembrie am găsit lângă tacâmul meu din
refectoriu20 un buchet mare de flori; el amintea de cea de a 25-a aniversare a mea a
depunerii jurământului faţă de ordin. P. Sigisbert Zarn m-a felicitat, dăruindu-mi un
cronogram. Am părăsit tihna şi liniştea chiliei doar pentru a participa împreună cu abatele
Thomas şi episcopul Ruegg de la St. Gallen la o plimbare până la institutul de maici din
Menzingen şi pentru a-i face o scurtă vizită bătrânei mele mame şi fraţilor mei de la
Erzingen. – Corespondenţa cu arhidieceza de Bucureşti a fost mult mai intensă decât şi-ar
dori-o cineva pe perioada vacanţei. Unele chestiuni ale diecezei, îndeosebi cele de natură
financiară, erau ocolite de cei îndrituiţi să le rezolve, neîndrăznind să ia o decizie sau să
întreprindă ceva fără a se consulta în prealabil cu mine.
În după-amiaza aceasta îmi voi începe călătoria de întoarcere şi voi face un ocol prin
Roma. Secretarul p. Lucius va pleca la drum peste câteva zile şi anume cu confratele
nostru p. Wilhelm Sidler, pe care am reuşit să-l câştigăm să fie conducător al exerciţiilor
spirituale pentru preoţi de la Bucureşti. Ei vor călători pe ruta München, Altötting, Passau
şi Viena. Drumurile mele se îndreaptă mai întâi alături de p. Viktor Stürmle către
Estavayer, unde acesta se remarcase prin înălţarea marii construcţii destinate unui
pensionat de fete, apoi vom trece prin Lausanne-Ouchy pentru a ajunge la Montreux,
unde îi facem o vizită parohului Léon Grand. Abatele Basilius Oberholzer m-a trimis în
1893/94 în calitate de vicar la acest domn, după ce mă îmbolnăvisem la ochi; tot preotul
Grand a fost apoi cel care m-a învăţat cum să folosesc limba franceză. Pentru a ajunge de
la Montreux la Milano, voi folosi linia Simplon.

Roma. Joi, 27 septembrie 1906

Miercuri dimineaţa, 19 septembrie, am ajuns în Oraşul Etern şi am tras la colegiul St.
Anselm de pe Aventin. Anul trecut, la 5 noiembrie, cardinalul Gotti de la Propaganda
Fide, m-a hirotonisit episcop în bazilica colegiului. Astăzi i-am întâlnit pe p. Hilarius
Walter, secretarul episcopului primat, şi pe canonicul p. Peter Bastien care aveau grijă de
imensul edificiu care, în timpul vacanţei, este aproape gol. Ambii s-au ocupat de mine cu
mare solicitudine.
Şederea la Roma mi-am rezervat-o aproape în întregime, aşa cum cu siguranţă li se
întâmplă majorităţii episcopilor, vizitării unor catedrale, precum şi a unor cardinali şi
monseniori. Unele dintre înaltele feţe bisericeşti ne sunt prieteni, în cazul altora trebuie să
căutăm ca ei să ne devină prieteni. În orice caz, acestor oameni nu le place să fie trecuţi
cu vederea, aşadar, trebuie să le oferi măcar o carte de vizită.
Datorită relaţiilor mele bune cu monseniorul Bisleti, care venea odinioară des la
Colegiul Grecesc, audienţa la Sfântul Părinte Pius al X-lea mi-a fost acordată deja pe 22
septembrie. Discuţia s-a axat imediat pe instrucţiunile care-mi fuseseră trimise în
chestiunea educării copiilor prinţului moştenitor. Papa a regretat faptul că n-a fost posibil
să se dea curs rugăminţilor lui Sturdza în favoarea dinastiei române. În principiu nu poate
20
Sală de mese.

45
exista nici o altă soluţie decât aceea de a da copiilor urmaşului la tron o educaţie catolică.
Ideea unei contribuţii papale la construirea bisericii din Sinaia, despre care i-am vorbit
Sanctităţii Sale, a fost bine primită. În această chestiune sunt îndrumat către monseniorul
Della Chiesa. Apoi, Pius al X-lea abandonează subiectul României şi, amintindu-şi de
mănăstirea Einsiedeln, întreabă brusc: “Abatele poartă cappa magna 21?” Papa le acordase
acest privilegiu lui şi urmaşilor lui. Am putut să-l asigur că o purta într-adevăr!
După audienţă, m-am îndreptat fără întârziere spre Secretariatul de Stat 22. Acolo am
fost primit de prof. monsenior Benigni. Cu ocazia hirotonisirii mele ca episcop el ţinuse
la St. Anselm un toast plin de spirit şi vesel, făcând referire la Ovidiu şi la locul de
surghiun al acestuia. Când subsecretarul de stat, mic de statură şi cu o constituţie fragilă,
monseniorul Della Chiesa, a intrat în salonul de primire, Benigni s-a retras. Monseniorul
Della Chiesa este foarte bine informat despre dificultăţile bisericeşti prin care trece curtea
regală din România. Pentru construcţia bisericii de la Sinaia contează pe o contribuţie
papală de 20.000 de lire şi speră ca măcar acest dar să-i pricinuiască o bucurie regelui
Carol, care acum era atât de nemulţumit. Suma urmează să fie vărsată anul acesta şi anul
viitor în două rate egale, în măsura în care Sfântul Părinte se declară de acord.
Subsecretarul de stat se interesează de comportamentul monseniorului Baud faţă de mine
şi se bucură că nu am motive să mă plâng împotriva lui.
În aceeaşi zi, l-am vizitat şi pe cardinalul Steinhuber şi pe generalul iezuiţilor, p.
Wernz. Mă interesează foarte mult ca iezuiţii să-şi continue activitatea duhovnicească în
România şi, ca şi până acum, călugării iezuiţi să fie prezenţi în mănăstirile noastre în
calitate de conducători ai exerciţiilor.
Deoarece părea indicat să îi relatez personal cardinalului secretar de stat Merry del
Val în legătură cu decepţia pe care o avuseseră regele şi urmaşul lui la tron în problema
educaţiei religioase a copiilor prinţului moştenitor, m-am îndreptat în cursul ultimei zile
de luni, însoţit fiind de călugării Hilarius Walter şi Peter Bastien, spre Castelgandolfo,
unde cardinalul savura prospeţimea verii la castelul papal. Deoarece secretarul,
monseniorul Canali, a declarat fără multe vorbe că o audienţă la Eminenţa Sa ar fi acum
imposibilă, ne-am hotărât să ne continuăm călătoria. În timp ce parcurgeam şoseaua care
duce la Marino, privirea noastră ajungând în zare până la lacul Albano, ne-am dat seama
de imposibilitatea audienţei; l-am zărit pe cardinal pe lacul format într-un crater,
distrându-se la o partidă de pescuit. Am călătorit de-a lungul munţilor Albano, în direcţia
medievalei Rocca Priora, unde profesorii şi elevii interni ai colegiului Grecesc, care îşi
petrec aici vacanţa, l-au întâmpinat cu urale pe directorul lor de anul trecut.
În această seară părăsesc Roma şi mă îndrept pe drumul cel mai rapid spre Bucureşti.
Doar la Budapesta mă voi opri puţin, pentru a trece pe la consilierul ministerial, prelatul
dr. Várady, în problema şcolilor noastre maghiare catolice.

Bucureşti. Miercuri, 10 octombrie 1906

Vizita confratelui nostru p. Wilhelm Sidler a fost deosebit de dragă şi plăcută! Din
păcate, aceste zile frumoase au trecut. El porneşte astăzi spre Constantinopol, trecând
prin Constanţa. P. Lucius îl va însoţi până la Cornul de Aur. P. Wilhelm fusese odinioară
21
Manta mare cu capă ce acoperă umerii, având şi trenă. Face parte din odăjdiile cardinalilor şi episcopilor.
22
Guvernul şi Ministerul de Externe al statului Vaticanului. Este competent pentru toate aspectele politice.
Secretariatului de Stat îi sunt supuşi diplomaţii papali şi nunţiaturile.

46
profesorul meu de fizică, el m-a introdus în lucrările practice ale topografiei şi a trezit în
mine interesul pentru hărţi geografice şi cartografie. Este un profesor care posedă un dar
extraordinar de a împărtăşi şi altora cunoştinţele sale. Acest benedictin eminent nu este
familiarizat doar cu ştiinţele naturale, ci şi cu disciplinele teologice, fiind şi un excelent
predicator. Având funcţia de confesor, el conduce de mai mulţi ani încoace cu o mână
măiastră institutul de maici de la Menzingen din Elveţia. P. Lucius a fost acolo în timpul
ultimilor trei ani dinaintea numirii mele ca arhiepiscop, colaboratorul lui fidel şi priceput.
P. Wilhelm nu a ezitat mult şi a acceptat invitaţia de a ţine la începutul lui octombrie nişte
prelegeri cu privire la prelegerile din cadrul exerciţiilor spirituale destinate preoţilor
noştri diecezani din Bucureşti; l-a bucurat îndeosebi faptul că p. Lucius putea să îl
însoţească în timpul călătoriei. Acestuia i s-a întâmplat însă nenorocirea să coboare cu p.
Wilhelm mai înainte de vreme, adică la staţia Poiana Ţapului, în loc de Sinaia. Se
aşternuse deja noaptea, iar din cer cădeau cantităţi apreciabile de zăpadă. Dar le-a ieşit în
cale curând un vehicul, care i-a luat pe cei doi domni, aşa că aceştia au ajuns în scurt timp
la Sinaia, pe viscol şi frig.
Când am ajuns la Bucureşti duminică, 30 septembrie, cei doi confraţi ai mei
ajunseseră deja. Totul era pregătit pentru exerciţiile ce urmau să înceapă luni, 1
octombrie. P. Wilhelm şi-a ţinut prelegerile în capela arhiepiscopală; mesele comune erau
servite în sufrageria noastră. Preoţii invitaţi la exerciţii se prezentaseră aproape cu toţii.
Toată lumea era foarte mulţumită şi reconfortată sufleteşte de acele prelegeri frumoase.
În ceea ce mă priveşte pe mine, nu am putut să particip netulburat la exerciţiile
spirituale. Marţi a sosit într-o vizită de mai multe zile preaonoratul prinţ Max de Saxonia.
Era de la sine înţeles că trebuia să o prezint pe Alteţa Sa Regală celor mai înalte autorităţi
ale statului şi bisericii. Prinţul Max estre o rudă foarte apropiată a urmaşului nostru la
tron, prinţul Ferdinand. Deoarece se preocupă într-o măsură sporită de probleme
orientalo-liturgice, prima vizită i-a făcut-o bătrânului mitropolit Iosif Gheorghian, om de
formaţie ştiinţifică şi vorbitor de franceză. Apoi i-l prezint pe prinţ episcopului auxiliar,
Nifon, care trece drept un foarte bun cunoscător al cântecului coral oriental. După aceea
i-am facilitat contactul cu directorul tipografiei matricolelor bisericeşti ortodoxe, precum
şi cu preşedintele şi cu bibliotecarul Bianu al Academiei Române de Ştiinţe, care posedă
multe manuscrise valoroase şi cărţi vechi cu caracter bisericesc. Dintre biserici, pe prinţ l-
a interesat în mod deosebit vechea biserică armenească; cunoaşte temeinic liturghia
armenească. Parohul s-a mirat foarte mult auzindu-l pe prinţ recitând pasaje lungi de
rugăciune din formulele liturghiei. Aici l-am întrebat pe preot şi despre păstrarea sfintelor
daruri. După o oarecare ezitare, a deschis un dulăpior de perete (un tabernacol dintre cele
mai simple), a scos din el o cutiuţă lipsită de orice ornamente, arătându-ne bucăţelele de
pâine sfinţită în Joia Mare pentru împărtăşania bolnavilor.
Deoarece prinţul Max dă dovadă de interes şi pentru mănăstirile orientalilor, p.
Lucius a pornit cu el spre marea mănăstire de călugări Cernica, aflată la o depărtare de 18
km de Bucureşti, înconjurată de apele leneşe şi pline de iazuri ale Colentinei. Cei doi
domni s-au prezentat acolo bătrânului stareţ, care s-a bucurat foarte mult de princiarul
musafir. În camera de vizită a superiorului mănăstirii au stat însă înghesuiţi, pentru că
sosirea lor a coincis cu vizita unor călugăriţe de la mănăstirea de maici Pasărea. – Aceeaşi
excursie am făcut-o şi câteva zile mai târziu împreună cu p. Wilhelm Sidler. După
vizitarea celor două biserici mari ale mănăstirii, ne-am dus la prietenul meu,
arhimandritul Stelian Barbu. Acesta locuieşte într-o căsuţă frumoasă cu patru camere,

47
situată ceva mai departe de restul construcţiilor, a cărei grădiniţă se întinde până la iaz.
La debarcaderul îngust de acolo se află o barcă mică destinată pescuitului de peşte şi raci.
Am zăbovit acolo o vreme cu părintele Stelian sub umbrarul plăcut al căsuţei sale şi am
băut cu el un pahar de must dulce de struguri.

Sinaia. Luni, 15 octombrie 1906

Tocmai m-am întors de la masa regală oferită la castelul Peleş şi stau în locuinţa
parohului Volgner. În timpul audienţei de dinaintea mesei, regele Carol, care pare a fi
cam suferind, s-a interesat de stadiul construcţiei bisericii de la Furnica. Părea să fi auzit
deja de dificultăţile legate de teren, nu ştia însă că, în urmă cu chiar câteva zile, când am
vizitat regiunea petrolieră de la Câmpina şi Buşteni cu p. Wilhelm, dădusem dispoziţie să
fie sistată orice activitate de construcţie. În urma nivelării terenului nostru de construcţie,
aflat pe panta muntelui, s-a pus în mişcare tot locul. Un zid de sprijin ridicat într-o
porţiune periclitată nu a reuşit nici el să oprească alunecarea de teren, ci a fost el însuşi
puternic fisurat. Chiar şi două case de locuit, amplasate mai sus de terenul nostru,
prezintă crăpături considerabile în pereţi, astfel încât proprietarii ne ameninţă că ne vor da
în judecată pentru despăgubiri. Având în vedere că mijloacele care ne stau la dispoziţie
pentru construcţie fuseseră cu mult suprasolicitate, nu era nimic altceva de făcut decât să
întrerupem temporar lucrările. Majestatea Sa a fost foarte impresionat de această veste,
m-a îmbărbătat şi mi-a relatat despre greutăţile teribile ce s-au ivit pe teren în timpul
construirii castelului, greutăţi care au putut fi totuşi depăşite în cele din urmă. Regele a
luat cunoştinţă cu satisfacţie de faptul că fusesem de curând la Roma şi că papa Pius al X-
lea a promis să sprijine construirea bisericii din Sinaia.
Cu puţin timp înainte de micul dejun, regele m-a prezentat surorii lui, contesa de
Flandra. Ea se află de câteva zile la Sinaia şi va sosi joia viitoare împreună cu regele şi
întreaga curte la Bucureşti pentru a vizita expoziţia naţională. Contesa doreşte ca în
timpul şederii în capitală să asiste la o sfântă liturghie în capela arhiepiscopală. La masă
am avut privilegiul de a sta lângă contesă. Asemeni oricărei mame, îi face şi ei plăcere să
vorbească despre copiii ei, îndeosebi despre regele belgienilor. Mi-am exprimat bucuria
în legătură cu faptul că la guvernare sunt acum conservatorii şi că îşi execută programul
lor catolic în ceea ce priveşte biserica şi şcoala. Contesa, altminteri de o orientare
pronunţat catolică, este de părere că ar fi sosit acum timpul de a-i lăsa şi pe liberali la
guvernare, altfel oamenii aceştia ar deveni prea nemulţumiţi şi periculoşi!

Bucureşti. Duminică, 18 noiembrie 1906

Aseară la ora şapte canonicul cooperator Mierzowski a ţinut la catedrală prima devoţiune
scurtă de sâmbătă. M-a uimit numărul mare al celor prezenţi. Urmează ca de acum încolo
acest scurt serviciu divin să aibă loc cu regularitate; credincioşii vor avea ocazia de a se
spovedi înainte, în timpul şi după serviciul divin.
De ziua tuturor sfinţilor, p. Lucius a inaugurat în sala mare a şcolilor ungureşti pentru
fete, serviciul divin regulat pentru elevii noştri maghiari. Astăzi am luat parte la această
liturghie de duminică; în timpul ei, copiii îşi alternează cu voce tare rugăciunile şi
cântecele, iar catehetul le ţine o scurtă cuvântare.
La adunarea liberă de astăzi a comunităţii catolice din Bucureşti am ţinut o prelegere
despre vestigiile antice creştine ale Dobrogei. Va apărea în zilele următoare ca broşură

48
într-o formă lărgită. – Imediat după această adunare domnul preot-vicar Peter Vieten a
procedat la înfiinţarea oficială a unei asociaţii catolice a tinerilor bărbaţi. Acest domn
preaonorabil a activat deja de mai mulţi ani încoace la Turnu Severin în calitate de
conducător excelent al asociaţiei locale de tineri bărbaţi, înfiinţată de el. Este neîndoielnic
că în acest domeniu va dobândi rezultate bune şi la Bucureşti.

Sâmbătă, 24 noiembrie 1906

Astăzi am stat la micul dejun la masa prinţului moştenitor de la palatul Cotroceni.
Funcţionarii de la curte au purtat conversaţia preponderent în limba română, în timp ce
membrii familiei vorbeau între ei aproape în exclusivitate în limba engleză. Prinţesa
moştenitoare a spus că nu ea este vinovată de acest lucru, ci soţul ei, care începe mereu să
vorbească în engleză. După cafeaua neagră servită în salonul de primire al prinţesei am
avut privilegiul de a petrece câtva timp singur în prezenţa urmaşului la tron Ferdinand.
Deoarece aproape fiecare crede că starea sănătăţii regelui este destul de critică, l-am rugat
pe urmaşul la tron să nu îl lase cu nici un preţ pe rege să moară fără a primi sacramentele
catolice. A promis să facă tot ce îi stă în putinţă.
În prezent, la noi se află episcopul Camilli. În urma unei absenţe de mai multe luni,
timp în care şi-a sărbătorit în patria lui, Italia, cea de-a 25-a aniversare de când a fost
numit episcop, monseniorul Camilli se întoarce la dieceza lui de la Iaşi. Alaltăieri i-am
organizat şi noi o modestă festivitate jubiliară.

Marţi, 13 decembrie 1906

Deoarece inspectorul nostru şcolar August Kuczka are de lucru la şcoala maghiară din
Târgovişte, m-am hotărât să mă alătur lui. Nu cunosc încă acest vechi oraş valah de
reşedinţă Târgovişte23 cu vestigiile sale care evocă momente ale istoriei naţionale. După o
călătorie de trei ore cu trenul am închiriat la gara din Târgovişte o trăsură care să ne ducă
la Mănăstirea Dealului24, amplasată pe un deal înalt. O alee somptuoasă duce până la
poalele dealului. A fost dată în lucru în 1844 de principele Bibescu, care a restaurat şi
clădirile mănăstirii într-un stil contemporan, sec; acesta nu se potriveşte deloc cu
arhitectura vechii biserici a mănăstirii. Biserica purtând hramul Sf. Nicolae şi construită
în piatră cioplită pe la 1500 se numără printre cele mai frumoase din ţară. În ea se
păstrează capul eroului naţional român Mihai Viteazul. În încăperile mănăstirii este
găzduită în prezent o şcoală militară. Ofiţerii care predau aici se plictisesc foarte mult
datorită poziţiei instituţiei şi folosesc orice ocazie care li se oferă pentru a coborî în oraşul
care, după spusele a doi dintre aceşti domni, numără 8000 de locuitori. Ei ne-au arătat
apoi cu multă solicitudine biserica şi mănăstirea.
Din acest loc din care se deschide o panoramă frumoasă, trăsura ne duce jos în oraş,
pe care îl traversăm îndreptându-ne spre Bărăţie, vechea mănăstire franciscană. Din
clădirile anterioare ale mănăstirii n-au mai rămas decât nişte resturi de zidărie, printre
care se înalţă acum biserica construită în 1900 de preotul pasionist Vitus Bianconi. Peste
drum se află ruinele casei parohiale cu capela părăginită a franciscanilor. Întemeierea
mănăstirii datează probabil din sec. al XIV-lea, din vremea voievodului Radu Negru 25 şi
coincide astfel cu începuturile statului român. Al doilea ctitor şi restaurator al Bărăţiei se
23
A doua capitală a Valahiei, de la sfârşitul sec. al XIV-lea până la 1668.
24
Biserica mănăstirii (de pe la 1500) păstrează elemente de formă ale arhitecturii valahe medievale.

49
consideră a fi Sf. Ioan din Capistran de pe la 1455. Mănăstirea de la Târgovişte a
împărtăşit soarta mult încercatei capitale, căci a fost distrusă de mai multe ori odată cu
aceasta, fiind mereu reconstruită cu ajutorul principelui ţării.
Ne-am îndreptat apoi spre ruinele fostei reşedinţe princiare. Din splendoarea de altă
dată s-au mai păstrat doar două construcţii, biserica curţii şi turnul Chindiei, un cilindru
ivit dintr-o piramidă ciuntită. Am urcat pe acest edificiu simbolic al oraşului şi am
cuprins cu privirea vechea zonă citadină, în care locuiau odinioară, în timpul perioadei de
înflorire a oraşului sub Matei Basarab, şaizeci de mii de oameni. Acest principe l-a primit
foarte binevoitor aici, în octombrie 1646, la reşedinţa sa pe inspectorul apostolic
arhiepiscopul Bandinus. În raportul lui către papă, acesta descrie într-o manieră
încântătoare audienţa solemnă. La sfârşitul ei a apărut clerul ortodox, pentru a-i duce la
slujba de duminică pe principe şi pe boierii adunaţi în jurul lui. Siguri, au coborât atunci
spre biserica curţii. Chiar dacă este într-o stare deplorabilă, biserica aceasta mai emană
încă şi astăzi o atmosferă extrem de aparte. Rampa care duce la tribuna princiară are un
efect pitoresc, iar înzestrarea arhitectonică a proscomidiei, micul altar pentru preludiul
liturghiei, este încântătoare.
La Târgovişte mai sunt şi alte câteva biserici frumoase, cum ar fi biserica Stelea 26, pe
care am vizitat-o tot acum şi vechea biserică mitropolitană 27, care în prezent este supusă
unor temeinice lucrări de restaurare. În 1660, când principele Valahiei 28 a fost nevoit, sub
presiunea turcilor, să-şi mute reşedinţa la Bucureşti, la câţiva ani după aceea l-a urmat şi
mitropolitul în noua capitală, astfel încât Târgovişte a rămas fără episcop.
În finalul peregrinării noastre am vizitat şcoala maghiară, unde a fost rezolvată partea
de afaceri a excursiei. Trenul de seară ne-a dus fericiţi acasă.

Sâmbătă, 29 decembrie 1906

Vizita mea de astăzi la Institutul Geografic a ieşit cu totul din cadrul obişnuitelor mele
vizite de Crăciun! Predilecţia mea pentru hărţi şi pentru cartografie se trage de la
începuturile activităţii mele didactice din domeniul matematicii de la Einsiedeln. Pe
atunci mă interesa modalitatea de ridicare topografică practicată în Elveţia. Aici la
Bucureşti, pasiunea mea a dobândit de curând un nou impuls la expoziţia naţională.
Generalul Constantin Brătianu, fostul director extrem de merituos al Institutului
Geografic, un om dificil datorită ipohondriei şi surzeniei sale, organizase acolo în
calitatea lui de inspector al serviciului român de ridicare topografică o expoziţie
consistentă şi bine structurată a lucrărilor geodezice şi cartografice româneşti din ultimele
decenii. Aceste lucrări au trezit în mine dorinţa de a vizita institutul în care fuseseră
realizate.
Generalul Iannescu, actualul director al Institutului Geografic, şi-a dat acordul cu
bunăvoinţă să fac această vizită încă de la sfârşitul lui octombrie, dar mă anunţase că ar fi
mai avantajos pentru mine dacă aş aştepta mai întâi întoarcerea ofiţerilor topografi din
25
Principe legendar al Valahiei, aici cu referire la sfârşitul sec. al XIII-lea. – Radu Negru (de asemenea
Negru-Vodă) din tradiţia populară este identificat cu principele Radu I al Valahiei (ca. 1377–1383) sau cu
întemeietorul dinastiei valahe, Basarab I (ca. 1310–1352).
26
Construită în 1645 de principele Vasile Lupu în stil moldovenesc.
27
Biserică episcopală. Aici: terminată de principele Neagoe Basarab în sec. al XVI-lea. Demolată în 1889
şi reconstruită în stil bizantin.
28
Principele Gheorghe Ghika.

50
misiune, pentru a putea urmări în institut cum lucra întreg personalul. După ce cu
patrusprezece zile în urmă căzuse multă zăpadă şi, drept urmare, au trebuit sistate toate
lucrările topografice, mi-am anunţat pentru astăzi vizita la institutul aflat în vecinătatea
noastră. Înafară de aceasta, domnul Coculescu, profesorul de astronomie al Universităţii
din Bucureşti, care mi-a făcut alaltăieri o lungă vizită, m-a încurajat şi el în această
direcţie.
Am fost primit de maiorul Sclia, şeful secţiei astronomice a institutului. Institutul are
ca subdiviziuni secţiile de astronomie, geodezie, topografie, cartografie şi administraţie.
Abia începuse maiorul să ne ofere primele explicaţii, când apăru directorul adjunct al
institutului, locotenent-colonelul Cătuneanu de la Marină.
Imediat au fost deschise nişte sertare, de unde au fost scoase la iveală rezultatele
măsurătorilor şi calculele care au condus la stabilirea diferenţei de longitudine dintre
Potsdam şi Bucureşti, fiind necesare pentru stabilirea exactă a meridianului Bucureştiului.
Măsurătorile speciale au fost efectuate în 1900 la Potsdam şi la Bucureşti. Din fiecare
cuvânt se poate deduce că ofiţerii Cătuneanu şi Sclia sunt specialişti bine şcoliţi în ale
astronomiei.
La direcţiune au fost deschise şi lăzile grele ce conţin măsurătorile bazei centrale
Bucureşti-Ciorogârla şi ale liniilor secundare de bază de la Roman în Moldova şi Gârla
Mare, lângă Dunăre. Calculele necesitaseră ani întregi! Ce să mai vorbim şi de numeroşii
ofiţeri din biroul geodezic, care în urma unor măsurători dificile trebuie să calculeze cu
cea mai mare exactitate posibilă reţelele de bază şi marile reţele de triangulaţie! La
acestea se adaugă şi trecerile de nivelment, care trebuie trasate de la mare prin toată ţara
şi conectate în diferite puncte ale frontierei cu nivelmentele de precizie ale statelor
vecine! Cu privire la aceste măsurători topografice, domnul Verbiceanu ne-a oferit
lămuririle necesare într-o splendidă germană vieneză. Iată că aici se efectuează uriaşele
lucrări fundamentale necesare schelăriei şi osaturii oricăror ridicări topografice şi
realizării de hărţi geografice!
La secţia topografică, căpitanul Şeicaru l-a chemat pe unul dintre numeroşii topografi
tineri să se prezinte cu foaia lui de măsurat pentru planşetă, înregistrată în timpul
ultimelor trei luni. Desenul era ireproşabil, fin şi acurat! La sfârşit, am fost dus în vasta
secţie de cartografie, unde sunt multiplicate şi prelucrate înregistrările originale ale
topografilor pentru diversele necesităţi ale ţării. Conducătorul acestei secţii este căpitanul
Xenofon Roman. Cel mai însemnat cartograf al lui este Rentz, format în străinătate. În
marele atelier fotografic, condus de căpitanul Bălănescu, fotograful Strutz a trebuit să
înregistreze pe loc o hartă de carton. S-a folosit o placă udă de colodiu, la a cărei
developare cu cianură de potasiu mi s-a permis să asist. În cele din urmă a fost acceptată
şi solicitarea fotografului de a eterniza amintirea vizitei noastre într-o fotografie de grup.
Vizitarea Institutului Geografic a fost pentru mine atât de instructivă şi m-a
impulsionat într-atât, încât intenţionez să descriu această vizită în coloanele unui ziar.
Vizita de astăzi reprezintă pentru mine un îndemn şi sursă de încurajare pentru a scrie
totuşi, pentru “Biblioteca de Ştiinţe Naturale”, iniţiată de fratele nostru p. Martin Gander,
aşa cum promisesem, un mic volum despre “Hărţile geografice”29.

29
Vezi indicele de scrieri nr. 6. ????

51
______________________

Fig. 9 Seminarul catolic de preoţi din Bucureşti, din curtea catedralei Sf. Iosif, al cărui
superior p. Raymund Netzhammer a fost de la 17 octombrie până la 29 iunie 1902. După
mutarea seminarului în palatul arhiepiscopal (1906), clădirea a devenit cea de a doua
şcoală arhiepiscopală de băieţi (şcoală generală şi gimnaziu).

Fig. 10 Arhiepiscopul Netzhammer cu mama lui, Brigitta, născută Stoll, la Erzingen/

Baden.

Fig. 11 Arhiepiscopul Netzhammer la Institutul Geografic din Bucureşti, 1906.

52