Cuvânt înainte

De opt ani de zile trăiesc retras pe mica insulă Werd. Apele fluviului Rin o mângâie de
jur împrejur, de îndată ce fluviul se revarsă din lacul Bodensee. Pe insulă se păstrează
într-o frumoasă capelă mormântul de altă dată al sfântului abate Otmar de la St. Gallen. A
murit aici în exil, în anul 759. Cu secole înaintea lui, în regiunile învecinate au sălăşluit
romanii şi, cu milenii înainte, oameni din diferite perioade ale preistoriei. Adâncurile
insulei ascund inventarul uimitor de bogat şi variat al locuitorilor caselor lacustre, scos la
iveală doar într-o mică măsură prin săpăturile efectuate aici în ultimii doi ani.
Werd inspiră pace şi linişte. Mi-a oferit şi mie ocazia de a mă împărtăşi cu prisosinţă
din darurile sale binefăcătoare. În semn de recunoştinţă, i-am răsfoit îndelungata istorie şi
am dat o mână de ajutor la descoperirea comorilor ei. Dar acest lucru nu a putut să-mi
umple tot timpul. Timpul ce mi-a prisosit îndeosebi în anotimpul rece m-a făcut să resimt
nevoia de a desfăşura şi alte activităţi şi un alt soi de muncă. Mi-am amintit de activitatea
mea îndelungată, de ani de zile, din România (1900-1902 şi 1905-1924). Mi-am citit cu
râvnă jurnalele pe care le-am ţinut fără lacune şi cu însemnări ample pe vremea cât am
fost arhiepiscopul catolic de Bucureşti1, iar în mine a încolţit ideea de a le face accesibile
posterităţii, chiar şi numai dacă ar fi să fie sortite beznei ce stăruie în arhiva mănăstirii.
Trebuia să elimin aspectele neesenţiale şi să fac în aşa fel încât totul să capete o formă
care să-l facă să devină lizibil. Trebuia păstrată îndeosebi prospeţimea şi spontaneitatea
însemnărilor zilnice, abţinându-mă să-mi modific însemnările iniţiale ca urmare a unor
evenimente ulterioare. Mi-am început travaliul chiar din primul an pe care l-am petrecut
pe insulă şi l-am continuat an de an, aşa încât acum scrierea poate fi încredinţată
tiparului. Deoarece jurnalele mele sunt consistente şi conţin totodată multe materiale care
deocamdată nu pot fi tipărite deloc sau doar într-o mică măsură, a fost necesară
efectuarea unei selecţii şi aplicarea anumitor restricţii. Se impunea, aşadar, de la bun
început să nu recurg la augmentarea însemnărilor din jurnale prin introducerea unor
pasaje din corespondenţa mea, din relatări şi din extrase din ziare, datorită simplului fapt
că amintirile fuseseră aşternute pe hârtie la mare depărtare de arhiva diecezei din
Bucureşti, unde aceste materiale sunt depozitate în bună rânduială.
Rareori redau în paginile jurnalului propriile mele impresii şi starea mea de spirit.
Jurnalul relatează succint întâmplări sau afirmaţii făcute cu ocazia unor convorbiri,
neintenţionând însă să redea nici propriile mele raţionamente, nici caracteristicile bine
conturate ale personalităţilor. Se înţelege de la sine că în redarea unor convorbiri
expresiile mai dure, ocazionale, au fost atenuate cu discreţie printr-o modalitate de
exprimare adecvată. Relatarea despre unele sărbători religioase precum şi atenţia
deosebită acordată problemelor bisericeşti se explică prin apartenenţa clericală a
autorului.
Insula Werd lângă Eschenz (Thurgau), 15 iulie 1934
Raymund Netzhammer O. S. B.
Arhiepiscop
1
Jurnalul manuscris păstrat în arhiva mănăstirii benedictine Einsiedeln cuprinde 35 de caiete legate în cinci
volume “Vizite, călătorii, însemnări” (1905-1924 caietele I până la XX, 1925-1945 caietele XXI până la
XXXV). Arhiepiscopul Netzhammer a ţinut acest jurnal fără întrerupere până la moartea lui în anul 1945.
Multe însemnări se referă la România şi după 1924. În paralel cu însemnările din jurnal, caietele conţin şi
un registru intitulat “Scrisori şi alte corespondenţe”.
 1905

Bucureşti. Duminică, 17 decembrie 1905

Astăzi n-a fost să fie o zi cu soare. Cerul este acoperit şi miriştile monotone, de-a lungul
cărora goneşte în viteză acceleratul de Piteşti înspre Bucureşti, sunt dominate de o
melancolică tentă cenuşie. Temperatura probabil că se situează sub zero grade, deoarece
băltoacele de-a lungul căii ferate au îngheţat. Îmi petrec mult timp stând la geam pe
culoar şi meditând cu privirea aţintită în depărtare, pe câmpia valahă. Însoţitorii care mi
s-au alăturat de la Turnu Severin 2, Craiova şi Piteşti, s-au calmat după nişte discuţii
însufleţite, preferând să se odihnească.
La Titu, din nou animaţie. Canonicul Mierzowski şi profesorul de la Seminar
Emmanuel Pohl au urcat în vagonul meu. Ce-i drept, ei ar mai fi avut unele obligaţii la
catedrala din Bucureşti, dar i-au jucat o festă preotului de la catedrală, Josef Baud, venind
o bucată bună de drum în întâmpinarea vechiului lor coleg şi comesean. Imediat ne
aducem aminte de unele întâmplări vesele, de unele zicale celebre şi dictoane. Atmosfera
sumbră a iernii este spulberată de bucurie şi umor. Conform mai vechiului său obicei,
Pohl verifică posibilele implicaţii ale numerelor de pe biletele noastre de tren. Astfel ne
amintim că acum trei ani, luându-mi rămas bun, am pus pe masa seminarului cu un gest
triumfător ultimul meu bilet de tramvai bucureştean; biletul purta numărul 010101 şi
conform normelor lui Pohl acesta era un număr extrem de norocos. “Poftim”, exclamă
Pohl, “vă întoarceţi după trei ani la Bucureşti şi anume ca arhiepiscop! Acest lucru era
prevăzut prin acel număr magic!” Au urmat uimire şi râsete!
Cei doi domni îmi transmit salutări din partea secretarului meu, p. 3 Lucius Fetz, pe care îl
trimisesem înaintea mea, însărcinându-l să-mi asigure găzduirea, precum şi de la vechile
cunoştinţe de la Seminar şi de la catedrală. Este ironizată apoi proasta dispoziţie a lui
Baud, istoria cea mai recentă a arhidiecezei fiind evocată când în aspectele ei pozitive,
când în cele mai puţin îmbucurătoare. Între timp, s-au mai înviorat şi însoţitorii mei
anteriori. Ceasul arată că nu mai este mult până la 11 şi 40 de minute, ora sosirii noastre
la Bucureşti.
Primirea este modestă. Pe peron mă salută vicarul capitulului, Baud, şi câţiva membri
ai parohiei Sancta Maria Gratiarum, în frunte cu domnul Waldemar Hoeflich. Mulţimea
mă aşteaptă la catedrala Sf. Iosif, îmi spune Baud, unde imediat după Liturghia solemnă
ar urma să aibă loc primirea noului arhiepiscop. Deoarece nu e timp de pierdut, mă
conduce repede la cupeul închiriat. Baud nu este într-o dispoziţie prea bună, fiind în mod
vizibil emoţionat. Deoarece îl cunosc şi l-am întâlnit nu demult la Roma cu ocazia
hirotonisirii mele ca episcop, purtarea lui nu mă deranjează.
În drum spre catedrală, Baud mă informează că, în conformitate cu dreptul canonic şi
conform uzanţelor, capitulul catedralei ar fi trebuit înştiinţat în mod oficial de diploma
papală referitoare la numirea mea, înainte de luarea în stăpânire a scaunului
arhiepiscopal. El insistă ca această formalitate să fie îndeplinită fie azi, fie mâine, eu
2
Turnu Severin. Pentru denumiri de localităţi şi nume de persoane a se consulta în continuare indicele.
3
p. este prescurtarea de la “părintele” …

2
neavând nimic de obiectat. Apoi Baud mă asigură că nu este vinovat de lipsa unor
condiţii mai bune şi mai onorabile în călătoria mea de la hotare până la Bucureşti. Ar fi
fost pur şi simplu imposibil să obţină de la guvern pentru mine şi preoţii care mi s-au
alăturat în timpul drumului un vagon-salon propriu, cu toate că amintise de unele
precedente. Este uşor de ghicit că intenţia lui Baud era de a-mi oferi încă înainte de
instalarea mea o dovadă neîndoielnică a faptului că guvernul nu nutrea simpatie faţă de
mine! Vicarul capitulului îmi comunică programul simplu al intrării mele solemne şi al
primirii mele la catedrală, menţionând în treacăt că nu ar fi indicat să pronunţ, în replica
mea la cuvântarea rostită de el întru întâmpinarea mea, numele predecesorului meu,
deoarece acesta nu-i evocă nimănui o amintire plăcută.
Când am sosit la catedrală, liturghia solemnă încă nu se sfârşise. De aceea sunt
condus pentru a mai aştepta puţin în salonul de primire al clădirii Seminarului. Ce de
amintiri! Aici am trăit cândva doi ani fericiţi! Nişte domni mă salută şi dispar din nou. P.
Lucius intră şi el repede; nu îşi ascunde nemulţumirea faţă de situaţiile care se creaseră.
În timpul intrării solemne, catedrala e plină până la refuz. Profesorul Emmanuel Pohl
intonează acorduri pline şi înălţătoare la orga Merklin, interpretând Ecce Sacerdos
împreună cu seminariştii lui. Vicarul capitulului, Baud, îmbrăcat în veşmântul colorat de
canonic, se urcă la amvon şi dă citire în franceză unui cuvânt de bun venit concis, bine
ticluit. Replica o dau în franceză de pe tronul arhiepiscopal şi rostesc răspicat, fără să îmi
pese de Baud, numele arhiepiscopului Hornstein, care se străduise din răsputeri şi cu
succes de bunul mers al arhidiecezei de Bucureşti. Unele asperităţi ale caracterului său nu
mai sunt băgate în seamă astăzi.
De la catedrală pornim cu trăsura spre palatul arhiepiscopal din strada Esculap, o
clădire mare şi foarte frumos amplasată, opera meritorie a lui Hornstein. Urcând treptele
spre vestibulul cu adevărat princiar, îmi apare în minte figura impunătoare a răposatului
meu predecesor care, cu trei ani în urmă în ajunul sărbătoririi Sfinţilor Petru şi Paul, stând
pe treapta de sus, ne-a urat rămas bun lui p. Lucius şi mie, când am părăsit seminarul şi
ne-a permis să plecăm acasă, în Elveţia. Suntem urmaţi la reşedinţă de toţi preoţii care au
participat la ceremonia de bun venit de la catedrală. Vicarul capitulului i-a invitat să ia
prânzul împreună cu noul arhiepiscop. Se adună toţi în marele salon de recepţii. Dintre
cei douăzeci de domni, doar trei urmează să-mi fie prezentaţi, deoarece nu-i cunoşteam,
şi anume vicarul catedralei, francezul Pourrière, preotul diecezan Bortnowski, care a
trecut de la ritul latin la cel român-unit, precum şi un duhovnic ungur de la Bărăţie 4.
Masa este servită în splendida sufragerie cu picturi în stilul celor din Pompei, de către
chelneri de la hotelul Bulevard, care onorează de asemenea comenzi de mâncăruri şi
băuturi. Vicarul capitulului stă în capul mesei, eu sunt oaspetele lui. Atmosfera nu este
deloc destinsă. Întreaga companie pare literalmente abătută, marcată de încordare şi
teamă. Toastul rostit de Baud nu numai că nu risipeşte suspiciunile, ba chiar le sporeşte.
În prima parte, mai lungă, rosteşte după toate regulile un adevărat discurs funebru la
adresa vicariatului capitulului şi a lui însuşi, discurs care trezeşte probabil la foarte puţini
în afară de el vreo oarecare adiere de compasiune. Se prea poate ca el să fi conceput cu
iscusinţă discursul ca pe un preludiu la o înviere parţială, pe care o spera. La şampanie
mă ridic în picioare, le adresez tuturor preoţilor mei un apel la unitate şi colaborare loială
şi închin paharul în sănătatea canonicilor prezenţi şi a întregului cler. Cu toţii închină
4
Bărăţie, din ung. barát: “Frate” = confrate de ordin călugăresc, în Valahia sinonim cu “bis. catolică”, resp.
“parohie”.

3
paharul în semn de aprobare. Atmosfera se îmbunătăţeşte văzând cu ochii şi se
ameliorează binişor după terminarea mesei, la cafea neagră şi lichior, devenind
antrenantă şi veselă. Un prieten vechi se apropie de mine şi îmi şopteşte la ureche: “Ne-a
fost teamă chiar din catedrală şi acum din nou la masă, că îl veţi numi pe Baud vicar
general!”
Vicarul capitulului mă invită împreună cu oaspeţii să facem un tur al reşedinţei. Din
mobila vechii locuinţe episcopale din Calea Călăraşi, aflată în proprietatea episcopiei, nu
au mai rămas prea multe piese utilizabile. Din acest motiv, în timpul vacanţei scaunului
episcopal, Baud a completat dotarea camerelor de locuit cu piese de mobilier dobândite la
o licitaţie. Pe această cale au ajuns în camerele de oaspeţi unele piese care-i fac pe unii
preoţi să zâmbească şi să dea din cap. Pentru camera de lucru a arhiepiscopului, vicarul
capitulului a făcut rost de un nou birou, iar pentru salonul de recepţii de un vechi şi
splendid covor persan de mari dimensiuni. Institutul Doamnelor Engleze 5 îi dăruieşte
arhiepiscopului cu mărinimie, cu ocazia mutării în noua sa locuinţă, feţe de masă şi
tacâmuri pentru douăzeci şi patru de persoane, amenajându-i pe deasupra lui şi
secretarului său paturile şi dormitoarele. Doamnele franceze de la Notre-Dame de Sion 6 îi
înmânează noului arhipăstor un inel episcopal preţios şi îi aduc alba 7 şi rochetul cu
dantelărie splendidă, la care neobositele mâini iscusite ale maicilor lucraseră timp de mai
multe luni.
Preoţii părăsesc rând pe rând reşedinţa episcopală. Îşi ia rămas bun şi superiorul
Seminarului, August Kuczka. În ultimii ani ai arhiepiscopului Hornstein, el a fost vicarul
general al acestuia. În timpul vacanţei sediului arhiepiscopal, vicarul capitulului l-a numit
econom general al arhidiecezei. Deoarece aceşti doi domni mă asigură, referindu-se la
casieria diecezei, că aceasta este complet epuizată şi goală, spun şi eu, mai în glumă, mai
în serios, că în acest caz nu-mi va fi deloc greu ca pe viitor să deţin eu însumi funcţia de
trezorier general!
Negura cenuşie şi tristă a dimineţii s-a risipit, iar acum fulgi de nea cad din belşug pe
pământ. Au devenit albi şi birjarul şi caii care ne duc pe Baud şi pe mine la Palatul Regal,
unde ne trecem numele, pentru Majestăţile Lor, în registrele deschise. Încă de ieri am
trimis de la Turnu Severin Majestăţii Sale Regelui Carol 8 o telegramă de salut şi
supuşenie. Mâine îi voi înainta mareşalului Curţii, generalul Priboianu, cererea pentru o
audienţă particulară la rege, iar la prima doamnă de onoare o cerere pentru o audienţă la
Regina Elisabeta. Stabilim cu Baud ora la care voi putea mâine să le înfăţişez celor trei
canonici scurta diplomă papală prin care s-a făcut numirea mea. După îndeplinirea acestei
formalităţi, el va informa clerul printr-o circulară oficială în legătură cu numirea mea ca
arhiepiscop de Bucureşti şi cu anularea vicariatului de capitul, dispunând şi pomenirea
numelui meu în canonul liturghiei.
5
Institutul Preafericitei Fecioare Maria, lat. Institutum Beatae Mariae Virginis, congregaţie catol. pentru
educarea tineretului de sex feminin aparţinând păturilor sociale superioare, înfiinţat în 1632 de Mary Ward
la Roma; sediul superioarei generale a fost de la 1700 la München, de la 1929 din nou la Roma.
6
Les religieuses de Notre-Dame de Sion, Doamnele de la Notre-Dame de Sion, congregaţie de rit augustin
înfiinţată în 1843 de două surori evreice convertite (Alphonse şi Théodore Ratisbonne), iniţial având drept
obiectiv misionarizare în rândul evreilor, rezumându-se curând la prerogativele unui ordin didactic, cu
mănăstirea centrală la Paris. Au fost înfiinţate aşezăminte româneşti la Bucureşti, Iaşi şi Galaţi, unde în
1904 au pricinuit tulburări în rândul ortodocşilor datorită tentativelor lor de prozelitism.
7
Alba: veşmânt liturgic alb.
8
Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, ca rege român Carol I, vezi indicele.

4
 Revenind în strada Esculap, îmi regăsesc splendida reşedinţă cufundată într-o linişte
care te înfioară de-a dreptul. La parter, în vecinătatea capelei şi a salonului de recepţie,
locuieşte secretarul p. Lucius, iar eu, singur, sus la etajul cu cele cincisprezece încăperi,
camere şi holuri late. În tractul rezervat bucătăriei şi beciului locuieşte un bucătar italian,
pe care Baud l-a angajat pentru noi. Un român cu numele de Simion e rândaş şi întreţine
totodată şi încălzirea centrală. Pentru moment, mai locuieşte în casă şi teologul Petru
Ţintea, devenit preot unit9, care predă la şcoala de băieţi şi care pe timpul vacanţei
episcopale a fost numit administratorul reşedinţei. Paza proprietăţii e asigurată de doi
câini bulgari sălbatici, care ziua stau legaţi în lanţuri la cuştile lor, iar noaptea au la
dispoziţie o rază de acţiune destul de mare pentru pază şi pentru a goni nebuneşte de-a
lungul sârmelor întinse. În seara asta se tăvălesc de bucurie în zăpada proaspătă şi aleargă
bezmetici, tulburând până departe liniştea nopţii, cu lanţurile zăngănind de-a lungul
sârmelor.

Marţi, 19 decembrie 1905

După ce am solicitat o audienţă la Regele Carol, am fost imediat înştiinţaţi că Majestatea
Sa mă va primi în această seară la orele 6 şi jumătate la Palatul Regal. Atât vestibulul şi
salonul de aşteptare, cât şi holurile şi scările acoperite cu covoare groase, prin care se
putea urca ajungând la încăperile regale, nu-mi erau necunoscute. Încă din timpul primei
perioade pe care o petrecusem la Bucureşti, mi s-a făcut de două ori onoarea de a putea să
mă prezint în audienţă particulară la rege. Având unele însărcinări ale abatelui princiar de
la Maria Einsiedeln, mi se creaseră aceste ocazii. Pe atunci, regele se arătase foarte
prietenos şi afabil faţă de mine, un simplu preot benedictin. Va fi oare şi astăzi la fel,
când mă înfăţişez lui în calitate de arhiepiscop? Îmi puneam cu teamă astfel de întrebări,
când aghiotantul de serviciu m-a condus din bibliotecă, unde Majestatea Sa acordase
până acum toate audienţele stând în picioare, în camera de lucru a Regelui. Întrebările
mele nu erau nejustificate. Când nunţiul apostolic10 Granito Pignatelli di Belmonte se
prezentase la Viena înaintea regelui cu ocazia popasului făcut de acesta în drumul său
spre Bad Gastein pentru a solicita acceptarea mea, Regele Carol îi declarase că i-aş fi pe
plac ca arhiepiscop numai în eventualitatea imposibilităţii ca primul canonic Baud să
ocupe acest post; temerea mea fusese confirmată de către rege la 20 septembrie, în
prezenţa abatelui princiar11 Thomas Bossart, cu prilejul vizitei acestuia la locul de
pelerinaj Maria Einsiedeln, afirmând totuşi că l-ar fi preferat pe Baud în locul meu.
Când am intrat în cabinetul de lucru, regele s-a ridicat cu oarecare dificultate de la
biroul la care şedea şi mi-a întins în chip de salut trei degete de la mâna dreaptă. Mi-a
făcut semn să mă aşez într-un fotoliu care se afla în faţa lui şi şi-a cerut scuze pentru
faptul că era nevoit să mă primească îmbrăcat în civil; din cauza unor dureri temporare la
subţiori şi spate, îi era imposibil deocamdată să mai poarte vreo uniformă, motiv pentru
care nici nu acorda audienţe decât în mod excepţional. I-am mulţumit pentru favoarea ce
9
Biserica greco-catolică, unită cu Roma.
10
Apostolic: aparţinând de Scaunul Apostolic, papal.
11
Abate princiar: abatele mănăstirii benedictine Maria Einsiedeln, fondată în 934 şi dotată de către
împăraţii germani Otto I-ul (+973), Otto al II-lea (+983) şi Otto al III-lea (+1002) cu proprietăţi funciare,
primeşte în 1274 de la împăraţii din dinastia de Habsburg, rangul unui principe din Imperiu; drepturile de
proprietate legate de acest titlu sunt pierdute de către abate în 1831, ele vor fi transferate asupra cantonului
Schwyz. Titlul de abate princiar va fi însă în continuare folosit.

5
mi-o făcuse, regele răspunzând că a vrut să mă primească imediat după sosirea mea la
Bucureşti pentru a-mi facilita absolvirea cât mai grabnică a vizitelor oficiale la miniştrii
români de stat, la înalţii funcţionari şi la diplomaţii străini.
Majestatea Sa s-a interesat stăruitor în legătură cu abatele de la Einsiedeln, care-i
făcuse evident o impresie foarte bună. Regele s-a arătat deosebit de bucuros să afle că la
audienţa de o jumătate de oră ce mi se îngăduise, la întoarcere, la Viena, la împăratul
Franz Joseph, îl auzisem pe acesta vorbind cu multă simpatie şi apreciativ despre
România. Trecusem şi pe la Ballplatz, la ministrul de externe, contele Goluchowski.
Acesta fusese odinioară ministru plenipotenţiar austro-ungar la Bucureşti, cunoscuse
România foarte bine şi se bucurase de o mare apreciere din partea regelui Carol.
La fel de bine apreciat a fost şi faptul că, înainte de venirea mea în România, i-am
vizitat la Oradea pe episcopul dr. Dimitrie Radu, iar la Lugoj pe episcopul Vasile Hossu,
în scopul pregătirii unor raporturi de prietenie cu românii de rit unit din Ardeal. După ce
am relatat despre buna primire ce-mi fusese rezervată la cele două scaune episcopale, am
adăugat absolut spontan şi inocent observaţia că la Roma mi s-ar fi recomandat cu
insistenţă să încep cât mai grabnic zidirea mult aşteptatei şi extrem de necesarei biserici
române unite de la Bucureşti; locul de construcţie pentru aceasta, am continuat eu, fusese
cumpărat deja cu câţiva ani în urmă de episcopul dr. Radu în strada Polonă, pe când îşi
mai săvârşea încă la Bucureşti lucrarea duhovnicească în folosul românilor uniţi.
Regele a ascultat cu atenţie cele relatate de mine. A stat puţin pe gânduri, zicând apoi
calm şi cu sânge rece: “Domnule arhiepiscop! Construirea unei biserici unite în Capitală
e o problemă dificilă, politică. În acest scop ar trebui ales un moment potrivit, pentru a nu
produce o inutilă încingere a spiritelor. Doar ştiţi şi Dumneavoastră că tulburările cele
mai neplăcute şi mai profunde se produc de fiecare dată pe un fundal religios. De altfel,
mai e nevoie de timp pentru realizarea planului dumneavoastră şi vă voi spune cu plăcere
când anume ne putem gândi la aşa ceva.” Ajungând aici, Majestatea Sa a povestit despre
un incident neplăcut, care i se petrecuse tocmai unei persoane de aleasă erudiţie cum era
dr. Radu. Acesta urma să ţină odată în marea rotondă a Ateneului o alocuţiune pe o temă
filozofică, dar cum el era preot unit din Ardeal, intenţia lui a fost zădărnicită prin
intervenţii zgomotoase şi printr-un vacarm asurzitor. Majestăţii Sale îi mai parveniseră
unele informaţii cum că preotului catolic Bortnowski i s-au creat mari neplăceri cu câteva
luni în urmă, când a celebrat pentru uniţi la catedrala Sf. Iosif liturghia după ritul
românesc. Regele nu găsi de cuviinţă că ar fi necesar să-mi recomande în mod special să
întreţin relaţii de bună înţelegere cu biserica naţională ortodoxă, deoarece considera că o
garanţie în acest sens o reprezentau broşurile cu tentă irenică 12 pe care le publicasem
acum trei ani şi care aveau drept subiect biserica naţională română ortodoxă.
După ce regele a amânat astfel pentru o dată ulterioară, rămasă incertă, înălţarea unei
biserici unite, mi-a recomandat călduros să încep să mă gândesc la construirea unei
capele catolice la Sinaia. Pe Furnica, într-o zonă frumoasă şi liniştită, fusese achiziţionat
şi plătit un teren de construcţie. Sub îndrumarea excelentului său arhitect Lecomte de
Nouy, domnul Süsskind a şi conceput nişte proiecte reuşite pentru capelă, locuinţa
parohului şi imobilul în care urma să se ţină lecţiile. În persoana domnului Boisguérin
exista deja un întreprinzător conştiincios, iar banii necesari construcţiei urmau şi ei să fie
strânşi cu siguranţă. Nu intenţiona câtuşi de puţin să aprofundeze astăzi această chestiune,

12
Grec.: Pacificator, conciliator, mediator între religii.

6
a mai spus Majestatea Sa, deoarece vor mai fi ocazii pentru întrevederi ulterioare; intenţia
lui era să-şi reia vechiul obicei de a participa din când în când la liturghia de duminică
din capela reşedinţei arhiepiscopale, după care va mai fi ceva timp pentru unele discuţii.
Regele a întrebat apoi dacă l-am văzut deja pe domnul Sturdza, fostul prim-ministru.
Am spus că nu. Regele ştia că astă-toamnă avusesem prilejul de a ne întâlni în repetate
rânduri şi că ne şi împrietenisem întrucâtva. Cu greu putea fi găsit în anturajul regelui un
colaborator mai fidel şi mai supus decât acest om de stat aflat deja la o vârstă înaintată.
La sfârşitul lui august, Sturdza fusese la rege, la Gastein, trecuse apoi, venind de acolo,
pe la Maria Einsiedeln, în drum spre Roma, unde urma să facă demersuri în favoarea
numirii lui Baud ca arhiepiscop de Bucureşti. Pe când se afla la Einsiedeln, îi parvenise la
mănăstire vestea proaspătă a numirii mele. La 10 septembrie mi-a transmis la Rieti, în
Umbria, o amplă telegramă de felicitare şi m-a anunţat cu privire la vizita pe care urma s-
o facă la Roma. Regele cunoştea multe amănunte cu privire la întâlnirile noastre de la
Colegiul benedictin Sf. Anselm de pe Aventin şi de la Colegiul Grecesc Sf. Atanasie,
precum şi în legătură cu excursiile noastre la abaţia greacă Grottaferrata 13, la cardinalul
Merry del Val la castelul papal Castelgandolfo şi la cardinalul Agliardi din Albano.
“Domnul Sturdza mi-a relatat despre toate acestea”, zise regele. Era şi mai bine informat
asupra întrevederilor pe care le avusese Sturdza cu cardinalul capucin 14 Vives, care l-a
introdus pe omul de stat român de două ori la papa Pius al X-lea. Aici, acest domn
evlavios şi modest a cerut de două ori iertare pentru urmaşul la tron, Ferdinand, căruia
începând cu anul 1900 nu îi mai putea fi acordată împărtăşania de Paşti şi i-a expus
Sfântului Părinte motivele politice care au făcut ca botezul şi educaţia de rit ortodox a
copiilor săi să devină o necesitate politică. Papa era întru totul pătruns de compasiune şi a
promis să iniţieze noi investigaţii în această chestiune.
Am eludat cu oarecare teamă aluziile la aceste chestiuni delicate făcute de rege în
timpul discuţiei noastre. Cunoşteam prea bine concepţia Sfântului Scaun în chestiunea
prinţului moştenitor, diametral opusă celei pe care o împărtăşea regele, şi nu am vrut să
aprofundez această chestiune extrem de penibilă pentru Majestatea Sa, a cărei
reglementare nu cădea absolut deloc în zona competenţelor mele. În afară de aceasta,
contele Goluchowski reuşise la Viena să-mi clatine convingerea cu care prezentasem
motivele constrângerii politice, afirmând că iniţial, când dinastia germană fusese chemată
să preia tronul României, românii nu condiţionaseră acest lucru de acceptare a liniei
ortodoxe, ci fusese liber consimţit de înşişi reprezentanţii dinastiei de Hohenzollern.
M-am folosit de prima ocazie care mi s-a ivit pentru a devia discuţia de la subiectul
Roma şi Sturdza şi de a o canaliza în direcţia lui Baud. Acesta ar fi dorit şi el să se
impună atenţiei papei pe tema prinţului moştenitor în timpul audienţei ce-i fusese
acordată suitei mele a doua zi după hirotonisirea mea ca episcop; papa i-a întors însă
spatele şi a formulat întrebări de altă factură. Baud, fostul vicar al capitulului, care
întreţine şi în prezent cu Curtea regală şi cu guvernul relaţii dintre cele mai bune, fiind şi
foarte îndrăgit în rândul corpului diplomatic, a avut în timpul vacanţei episcopale mai
multe audienţe la rege, astfel încât acesta e foarte bine informat cu privire la situaţia
financiară a diecezei şi la diferitele evenimente din sânul ei. Mi-a făcut o foarte mare
plăcere să pot constata acest lucru. A fost vizibil că regele s-a bucurat să audă că Sfântul
13
Abaţie greco-catolică a călugărilor basilieni din apropierea Romei. Vezi indicele bibliografic nr. 45: Spre
Grottaferrata. O vizită la mănăstirea basilienilor.
14
Capucin: ordin călugăresc sever, a luat fiinţă în secolul al XVI-lea prin scindarea ordinului franciscan.

7
Scaun i-a acordat canonicului şi preotului de catedrală demnitatea unui protonotar şi, prin
aceasta, împuternicirea de a oficia slujbe pontificale. În pofida unor situaţii şi împrejurări
extrem de dificile, create pe vremea arhiepiscopului Hornstein, nu am afişat niciodată
atitudini ostile unul faţă de celălalt, aşa încât acum şi regele este de părere că există
condiţiile preliminare necesare pentru a colabora cu Baud paşnic şi cu perspective de
viitor.
După o audienţă ce a durat mai mult de o oră, regele Carol a avut amabilitatea de a-mi
îngădui să mă îndepărtez, urându-mi pace, fericire şi succes în exercitarea funcţiei mele.
Când am coborât scările însoţit de camerist, am avut cert sentimentul că între acest
suveran drept şi binevoitor şi arhiepiscop nu aveau să survină niciodată diferende
serioase. Faptul că regele l-ar fi preferat pe canonicul Baud în defavoarea mea mi s-a
părut a fi, din perspectiva autonomiei şi independenţei mele, un avantaj al meu ce nu
trebuia subestimat.
Canonicul Baud, cu care m-am întâlnit după audienţă, manifestă un interes enorm faţă
de numărul degetelor pe care mi le întinsese regele! I-am răspuns:
“Când m-a întâmpinat au fost trei, iar când ne-am despărţit mi-a dat mâna toată!”
“Ei bine, în cazul acesta vă felicit!”

Duminică, 31 decembrie 1905

Am avut parte de câteva zile agitate şi obositoare. Toată ziua de după audienţa la rege mi-
a fost răpită de prezentarea cărţilor mele de vizită la autorităţi. Începutul a fost făcut la
primul ministru Cantacuzino, membru al Partidului Conservator, cel mai bogat om din
ţară; trăsura s-a îndreptat apoi spre locuinţele miniştrilor şi ale miniştrilor plenipotenţiari
situate pe Calea Victoriei sau în apropierea acesteia, am urcat apoi pe Dealul Mitropoliei,
la mitropolitul ortodox15, ne-am îndreptat apoi spre ministrul cultelor M. Vlădescu la
Grădina Botanică, am trecut pe la fostul prim-ministru Carp în Calea Dorobanţi şi am
străbătut astfel în lung şi-n lat acest oraş întins. Bineînţeles că trebuia să ţin cont la
distribuirea cărţilor de vizită şi de cei mai importanţi exponenţi ai Partidului Liberal, care
vor forma mai degrabă prin forţa împrejurărilor viitorul guvern, cum ar fi Ionel Brătianu,
aflat într-o puternică ascensiune, apoi omul de finanţe Costinescu şi temutul fost ministru
al cultelor şi educaţiei, Spiru Haret.
Majoritatea acestor domni se mulţumesc să-şi trimită la rândul lor, ca răspuns, cărţile
lor de vizită la palatul episcopal, fie personal, fie prin mesageri, deoarece în fond acesta
este singurul lucru necesar pentru stabilirea unor relaţii de societate normale. Alţii au
ţinut să-l viziteze şi să-l cunoască de pe acum pe noul arhiepiscop, cum ar fi ministrul de
Externe, generalul Lahovari, preşedintele tribunalului Triandafil, prefectul poliţiei
Moruzi, miniştrii plenipotenţiari ai Austriei, Germaniei, Franţei, Italiei şi Belgiei,
secretarul particular regal Basset, consulul general al Elveţiei Staub, consulul general
austro-ungar v. Wodianer ş.a.m.d. – Într-o vizită îndelungată a venit la mine domnul D.
Sturdza; a adus vorba de călătoria lui la Roma şi de convorbirile sale interesante cu papa
şi cu cei mai însemnaţi cardinali, rugându-mă să-i transmit cardinalului Vives o scrisoare

15
Biserica răsăriteană: arhiepiscop. Biserica catol.: episcop de dieceză, care este
concomitent primul episcop sau arhiepiscop al unei provincii ecleziastice. Dealul
Mitropoliei: sediul Mitropolitului (începând din 1925 al Patriarhului) României.

8
adresată acestuia, pe care mi-a înmânat-o. – Foarte solemn, în frac şi cu ordinele prinse
pe piept, s-a prezentat la mine domnul W. Knechtel, director al grădinilor regale şi
profesor la Şcoala de Agricultură. Knechtel e catolic şi provine din ţinuturile de limbă
germană ale Boemiei. Fiind un băiat întreprinzător, a reuşit să se angajeze la castelul
Lakroma de lângă Ragusa. De acolo l-a însoţit pe împăratul Maximilian în Mexic, unde a
rămas mereu în preajma binefăcătorului său. După sfârşitul tragic al acestuia, Knechtel s-
a întors în Europa şi a fost angajat permanent la Curtea românească, îndeplinind aici
multe atribuţii. Acest om serios şi interesant, care seamănă mult cu regele Carol, e
vecinul meu de peste drum.
În seara zilei de 21 decembrie, am petrecut timp de o oră în compania reginei Carmen
Sylva16. Părul alb ca neaua îi străjuia chipul roşu, zâmbetul ei blajin şi rochia ei albă de
dantelă făceau ca, pe fundalul covorului cu modele bogate de pe canapea şi al
lambriurilor de culoare închisă de pe pereţi, regina să apară în salonul puternic luminat ca
un personaj plin de poezie. Orga de cameră, pianul şi pupitrele pentru note arătau că aici
şi muzica era la ea acasă. Carmen Sylva s-a interesat în mod deosebit de acustica orgii de
la Einsiedeln, care nu fusese terminată încă în momentul vizitei pe care o făcuse la
această mănăstire. Aşa-zisele registre de înaltă presiune, care abia fuseseră instalate
atunci, îi creaseră impresia că sunetul răsunase prea puternic în marea biserică de
pelerinaj, care pe vremea aceea era, însă, complet goală; ea prefera de aceea pentru
interpretările ei pline de suflet, registrele fine ale flautului şi alte registre intonate cu
fineţe din tuburi de lemn. Recunoscuse însă, cu plăcere, că instrumentul avea cu siguranţă
o forţă şi o frumuseţe copleşitoare atunci când biserica era plină, mai ales dacă la el cânta
un organist destoinic. Spre sfârşitul audienţei, regina mi-a destăinuit că o frământă starea
îngrijorătoare a sănătăţii regelui; acesta nici nu vrea să audă că trebuie să se menajeze şi
vrea să rezolve treburile de stat la fel ca pe vremea când se bucura de o sănătate deplină.
Apoi îmi spuse cu amabilitate: “Îmi va face oricând plăcere să mai veniţi pe la mine în
vizită.” Astfel, regina Elisabeta a României mi-a îngăduit să mă retrag.
Două zile mai târziu, am fost primit de cuplul moştenitorilor tronului la mănăstirea
greacă Cotroceni17, transformată în palat civil, situată în vestul oraşului; şi anume, de la
două şi jumătate până la ora trei am fost la prinţesa moştenitoare Maria şi apoi până la ora
patru la prinţul moştenitor Ferdinand. Prinţesa moştenitoare, îmbrăcată într-o rochie
simplă, şedea lângă un şemineu mare, frumos lucrat. Salonul ei l-ar putea năuci pe un om
cu nervii slabi. Podeaua e acoperită cu plăcuţe emailate albastre, strălucitoare; mobila are
forme neobişnuite, parţial e amplasată liber în încăpere şi cuprinde în apropierea nişelor
şi balconaşelor colţuri şi locuri ascunse, tocmai bune pentru jocul de-a v-aţi ascunselea.
Veşmintele mele de benedictin i-au oferit prinţesei prilejul de a-mi pune întrebări cu
privire la ordinul nostru şi la viaţa din sânul lui şi mai ales cu privire la deosebirile
principale dintre benedictini, franciscani şi dominicani. A făcut apoi relatări interesante
cu privire la mănăstirile româneşti, susţinând că le vizitase în mare parte. Prinţesa
moştenitoare e o mare iubitoare şi admiratoare a icoanelor care o înfăţişează pe Maica
Domnului. În timp ce povestea cu vocea ei groasă, plăcută, şi-a pironit de mai multe ori
privirea pe crucea de la pieptul meu; probabil că îi captase atenţia micul medalion de la

16
Pseudonimul de scriitoare al reginei Elisabeta a României.
17
Curte domnească, biserică şi mănăstire ortodoxă, ctitorită în 1679 de principele Şerban Cantacuzino.
Începând din 1866, reşedinţă regală de vară, devenită în urma modernizării de către Paul Gotterau (1888-
1893) sediul prinţului moştenitor.

9
mijlocul crucii cu imaginea emailată, lucrată cu fineţe, a Maicii Domnului. Moştenitorul
tronului, care m-a chemat în biroul său, m-a întrebat în ce măsură reuşisem să călătoresc
prin România în timpul şederii mele anterioare. La acest subiect, nu exista nici un risc ca
discuţia să se împotmolească. În timp ce noi doi ne întreţineam, în cameră şi-a făcut
apariţia una din fiice, sprinţară, l-a cuprins de gât pe tatăl ei, spunându-i cu o mină
importantă ceva la ureche, după care dispăru. Întrevederea cu moştenitorul tronului a fost
destul de vie şi lipsită de orice constrângeri; şi asta probabil din cauză că între vârstele
noastre nu este decât o diferenţă de trei ani.
Încă la timp, înainte de Crăciun, a sosit de la Roma sf. pallium 18, caracteristic oricărui
arhiepiscop rezident, astfel încât, purtându-l deasupra odăjdiilor, am putut să oficiez de
sărbătoarea Naşterii Domnului prima slujbă pontificală în biserica mea metropolitană.
Formalităţile indispensabile pentru dobândirea paliului le-a rezolvat, pentru mine, în
calitate de procurator, părintele Hilarius Walter, secretarul abatelui primat Hemptinne.
Paliul mi-a parvenit prin poştă cu menţiunea “mostră fără valoare”!
Mult timp mi-au luat prezentările reprezentanţilor mănăstirilor, asociaţiilor şi şcolilor,
care-mi urau bun venit, toată lumea prezentându-se cu programe bogate. La mănăstirea
Domnişoarelor engleze, serbarea a debutat cu proverbul referitor la apa dulce a
Dâmboviţei, la care revine mereu cel care a băut-o o dată. Şcolile arhiepiscopale de băieţi
au îmbinat ceremonia de bun venit destinată noului episcop cu împărţirea darurilor de
Crăciun; serbarea s-a ţinut în marea sală a societăţii corale bărbăteşti germane. Ceva
ghinion au avut maicile franceze de la Notre-Dame de Sion şi elevele lor, majoritatea
ortodoxe şi evreice. Boneţica violet-roşie de pe capul meu li s-a părut probabil
caraghioasă unora dintre fete! Câteva dintre ele au căzut pradă unui acces de râs
spasmodic, care, în ciuda eforturilor disperate ale învăţătoarelor, nu a putut fi stăvilit în
întregime până la sfârşitul manifestărilor muzicale şi recitative.
Prima vizită din provincie ne-a făcut-o bătrânul şi venerabilul călugăr din ordinul
pasioniştilor19, Johann Baptist Bellotta de la Câmpulung. El administrează acolo
domeniile bisericeşti ale Bărăţiei, precum şi viile arhiepiscopale de la Leordeni. Bătrânul
călugăr răspunsese evaziv la invitaţia vicariatului capitulului de a vărsa beneficiile
semestriale ale domeniilor la casieria ordinariatului episcopatului. Intenţiona să-i sară în
ajutor cu câteva mii de lei noului arhiepiscop imediat după preluarea funcţiei. Fratele
Bellotta intuise, lucru care s-a adeverit literalmente, că toate casieriile erau epuizate până
la ultimul bănuţ. Într-adevăr, banii de la Câmpulung, aduşi de acest administrator
priceput şi prevăzător, ne-au ajutat să supravieţuim în primele săptămâni.
Secretarul p. Lucius şi cu mine ne-am bucurat să avem un oaspete atât de drag şi ne-
am străduit să-i facem cât mai plăcută şederea la noi, ospătându-l pe cinste. Dar, vai!
Seara a trebuit să constatăm că supiera de pe masă era aproape goală şi să ne tot pasăm de
la unul la altul grămăjoara celor câtorva bucăţi de ficat prăjit tare! Bucătarul nostru nu era
câtuşi de puţin bucătar, ci cofetar, şi în afară de asta un om nu prea normal. Criza în ceea
ce priveşte bucătăria noastră era inevitabilă. Ea a luat sfârşit prin demisia italianului mult
prea dulce şi prin angajarea unei bătrâne bucătărese nemţoaice, care se îngrijise odinioară
de bucătăria Seminarului. Prin grija cofetarului probabil că ne-am fi prăpădit în scurt
timp!
18
Pallium: piesă vestimentară liturgică, ce simbolizează puterea unui arhiepiscop sau a unui mitropolit. Are
forma unei eşarfe de lână albă, cu şase cruci negre brodate şi se poartă peste umeri.
19
Pasionişti: congregaţie de preoţi fondată în 1720 de sf. Paul al Crucii pentru misiuni laice şi exerciţii.

10
 Chiar din prima zi a preluării funcţiei mele, au început interpelările şi rezolvarea
sarcinilor. Deoarece, în afară de aceasta, ne aflăm în preajma Crăciunului şi a Anului
Nou, am avut parte şi de multe scrisori de felicitare, pe care a trebuit să le rezolv fără
întârziere. În registrul meu personal de scrisori am ajuns astăzi deja la numărul 118. Cu
domnul Ţintea fac zilnic, după masă, o oră de conversaţie în limba română; acord o mare
importanţă învăţării acceptabile a limbii acestei ţări.

11
 1906

Marţi, 9 ianuarie 1906

În cursul dimineţii se prezintă la mine monseniorul Baud. Cu zece zile în urmă îmi
predase operaţiile contabile ale vicariatului de capitul, întocmite ireproşabil şi clar de
către vicarul catedralei Pourrière, pentru a examina actele şi chitanţele şi pentru a-l
descărca apoi de gestiune în mod oficial. Baud întreabă în ce stadiu se afla verificarea.
Documentul nu este completat încă, dar urmează să-i parvină în cel mai scurt timp.
Parohul catedralei nu este într-o dispoziţie prea bună; chipul său prelung şi frazele
rostite sec dovedesc acest lucru. Păşeşte încontinuu pe dinaintea biroului meu în sus şi în
jos. În fine, spune ce are de zis:
“Am impresia că sunt de prisos în dieceză!”
“Cum adică, de prisos? La catedrală aveţi un domeniu de activitate vast şi frumos!”
“La Roma, unii cardinali mi-au spus că arhiepiscopul mă va numi cu siguranţă vicar
general. Până acum, nu aţi spus nici un cuvânt despre asta.”
“Trebuie să recunosc că şi mie mi-au recomandat cu insistenţă unii cardinali să vă
numesc pe dumneavoastră!”
“Probabil că au fost aceiaşi!”
“După o chibzuire matură, am ajuns la concluzia că pot să renunţ la numirea unui vicar
general. Ştiţi şi dumneavoastră înşivă că dieceza este mică şi că poate fi cu uşurinţă
administrată de două persoane! Secretarul meu şi cu mine putem îndeplini această muncă.
Din activitatea noastră la Seminarul de preoţi cunoaştem dieceza şi suntem de altfel în
floarea vârstei.”
“Dacă aceasta este hotărârea dumneavoastră, nu mai am nimic de adăugat!”
“Nu aş vrea însă deloc să mă lipsesc de experienţa şi sfatul dumneavoastră!”
“Vă voi sta mereu la dispoziţie!”
“Pot să vă fac o propunere? Vă rog, veniţi la mine în fiecare marţi dimineaţa şi apoi vom
discuta despre treburile curente şi mai ales despre planurile ce se vor mai ivi!”
“Dacă vă face plăcere, voi veni!”
Imediat, îl pun pe Baud la curent. Scot jurnalul şi cartea mare de contabilitate şi îi arăt
cum ţin cu mâna mea socotelile diecezei conform sistemului dublei contabilităţi, în timp
ce p. Lucius deserveşte casieria, rezolvă afacerile şi îmi prezintă însemnările referitoare la
acestea. În continuare, îi fac lui Baud o introducere în registratura cea nou înfiinţată, în
cartotecă şi arhivă. Arătându-i încredere acestui om mai dificil, asta îl va ajuta măcar într-
o oarecare măsură să-şi depăşească decepţia pe care o suferise.

Iaşi. Joi, 12 ianuarie 1906

Vizita mea la vecinul şi colegul meu, episcopul Nikolaus Josef Camilli din Iaşi, cu care

12
m-am întâlnit de mai multe ori la Roma, nu este lipsită de o notă de inedit. A început de
ieri când nu ne-am întâlnit la gară, astfel încât oaspetele a ajuns la locuinţa episcopală
înainte ca gazda care-l aştepta să se fi întors. Ca urmare, servitorul a fost mustrat cu
asprime. Reşedinţa e o clădire veche, modestă. La parterul cu igrasie sălăşluieşte vicarul
general p. Malinowski, un om care se bucură de încrederea deplină a episcopului său. Tot
la parter sunt şi încăperile preotului catolic din Iaşi şi cele ale cancelariei parohiale. La
etaj se află locuinţa episcopală cu o cameră pe colţ ce serveşte drept cabinet de lucru, de
unde se deschide o privelişte frumoasă asupra unei părţi însemnate a oraşului şi a unui şir
de coline din apropiere, situate drept în faţă şi dominate de o biserică şi de ruinele
zidurilor şi clădirilor Cetăţuii20. Episcopul Camilli nu urcase niciodată până la această
colină pitorească.
În camera lui de pe colţ, episcopul de Iaşi stă aproape toată ziua la biroul lui lat, cu
spatele la rafturile unei biblioteci bine dotate cu lucrări bisericeşti. Monseniorul Camilli e
un bun teolog şi îndeosebi un excelent cunoscător al tuturor durităţilor dreptului canonic.
Lucrează cu spor şi hărnicie la emiterea de legi şi dispoziţii, destinate îndeosebi celor
cincizeci de preoţi ai diecezei sale. Ascultându-l pe acest meridional încins vorbind
despre dieceza lui, eşti tentat să crezi că aici n-ar exista nici un aspect pozitiv, ci doar
aspecte negative. Cu toate acestea, nu ar vrea să facă schimb cu dieceza mea, deoarece
crede că aceasta ar fi cu mult mai proastă decât a lui! Episcopul de Iaşi nu are de altfel
nimic împotrivă dacă cineva îi mai ponderează exagerările, dar nu se dezice nicidecum de
ceea ce-mi scrisese cu mai puţin de un an în urmă: “Partout je trouve du pourri! – Peste
tot dau de câte ceva putred!”
Monseniorul Camilli pune mare preţ pe adevăratul lui titlu; el semnează drept
arhiepiscop-episcop de Iaşi, cu toate că Iaşul e un simplu sediu episcopal. Camilli a mai
fost avut în vedere o dată să devină episcop de Iaşi, dar şi-a dat demisia după câţiva ani
de activitate, locuind după aceea timp de zece ani la Roma. În cea de-a doua jumătate a
acestei şederi la Roma, i-a fost acordat titlul de arhiepiscop al Tomisului. Când
succesorul lui la Iaşi, monseniorul Dominicus Jaquet, a renunţat la dieceză, Camilli s-a
lăsat convins să preia pentru a doua oară Iaşul. Nu mai putea purta titlul arhiepiscopal de
Tomis pe lângă titlul de Iaşi, putea însă aminti de acesta în ceea ce se chema la el acum
“arhiepiscop-episcop”. Puţini ştiu şi înţeleg lucrul acesta. Monseniorul Camilli şi-a
exprimat indignarea faţă de pretenţia unui cardinal care-i sugerase să se mulţumească cu
simplul titlu de episcop. Mie mi-a demonstrat, fără ca eu să fi susţinut contrariul, că el ar
avea întâietate după rang faţă de mine în cazul unui conciliu general.
Pe timp de noapte am fost găzduit într-o cameră a Seminarului de preoţi din imediata
apropiere a reşedinţei episcopale. Camilli înfiinţase seminarul în timpul primului său
mandat şi a predat conducerea lui iezuiţilor. Intenţia sa era să încredinţeze din acel
moment clerului mirean o parte a comunităţilor catolice din Moldova, păstorite timp de
secole de conventuali21. Mai mulţi seminarişti au fost deja hirotonisiţi ca preoţi, se află
sub îngrijire duhovnicească sau mai frecventează unele universităţi în scopul
perfecţionării lor profesionale. Lui Camilli i-ar fi făcut plăcere să-l vadă pe unul dintre
20
Aici: o mănăstire din sec. al XVII-lea, denumită astfel.
21
În general, membrii ai unei comunităţii mănăstireşti. Aici: ramură a ordinului franciscan, a cărei
denumire completă este Ordo Fratrorum Minorum Conventualium (prescurtat: OFM Conv.). În afară de
„conventuali” se mai folosesc următoarele denumiri: „minoriţi” sau „franciscani negri” (în Germania şi
Austria) sau „minori conventuali” (în Italia).

13
aceşti tineri avansaţi la sediul episcopului din Iaşi, nu a reuşit însă să convingă Roma în
legătură cu nici unul dintre candidaţii săi. Eterna melodie ce-o poţi auzi în prezenţa
prelatului care se întorsese la reşedinţa din Moldova se aseamănă foarte tare cu aceea
referitoare la duhurile conjurate, dar care nu mai puteau fi stăpânite! Cu toate acestea, el
şi-a sacrificat de dragul tinerilor săi clerici deschişi spre lume chiar şi apartenenţa la
conventuali şi straiele călugăreşti franciscane, pe care le purtase în fragedă tinereţe; în
prezent, monseniorul Camilli se consideră drept un episcop care provine din acest cler de
mireni, atitudine evidentă şi din veşmintele pe care şi le-a ales. Seminarul mi-a făcut
impresie bună. Se spune că noul rector p. Baudis S. J. ar fi un membru demn de laudă al
ordinului său şi un savant. La masă ne-a făcut surpriza de a ne citi un poem de bun venit,
bine compus în latineşte.
Încă de ieri am primit invitaţia de a efectua un tur prin zona principală a oraşului. Am
înţeles prin aceasta în primul rând vizitarea celor două biserici ortodoxe renumite şi
supuse unor restaurări capitale, Sf. Nicolae şi Trei Ierarhi. Episcopul sever, care nu a mai
văzut în viaţa lui interiorul unei biserici de altă confesiune, nu vrea să mă însoţească
decât la maicile de la Notre-Dame de Sion şi îi încredinţează unui ghid mai tânăr să-mi
arate restul oraşului. Mi-a produs o mare bucurie să fac o vizită la Notre-Dame de Sion
din Iaşi. În Săptămâna Paştelui din 1902 am participat la festivitate împreună cu
canonicul din Bucureşti, Mierzowski, când episcopul Jaquet a târnosit marea Biserică a
Institutului. Pe atunci, numărul mare al internilor umplea o mare parte a bisericii noi,
construită într-un stil arhitectonic de o masivitate pronunţată; în prezent, călugăriţele par
pierdute în spaţiul acela imens, deoarece ministrul liberal Haret a dat, în urma unui litigiu
cu maicile de la Notre-Dame de Sion din Galaţi, care a tulburat întreaga ţară, o dispoziţie
severă, conform căreia institutelor catolice nu li se mai permitea să îşi ducă elevii de
confesiune ortodoxă, protestantă şi mozaică la exerciţiile religioase din capelele proprii.
Călugăriţele au deplâns puternic în discuţii această măsură dură şi incisivă, care le răpise
cel mai bun şi cel mai sigur mijloc educaţional. Monseniorul Camilli nu s-a implicat mult
în conversaţie.
La Iaşi am vizitat unele edificii religioase interesante. La sfârşitul turului am fost
condus până în turnul bisericii Golia. De aici se deschide o privelişte frumoasă asupra
Iaşilor şi a împrejurimilor sale. – Acum mă pregătesc de plecare şi o invit călduros pe
buna mea gazdă şi pe amabilul, iscusitul ei vicar general să descindă în timpul vizitelor în
capitală, la palatul episcopal.

Bucureşti. Duminică Quinquagesima22, 25 februarie 1906

În cursul ultimelor săptămâni am avut ocazia să ţin ceremonii şi să propovăduiesc
Cuvântul Domnului în toate bisericile şi institutele noastre. La maicile engleze de
exemplu, s-a ţinut depunerea solemnă a jurământului, la maicile de la Notre-Dame de
Sion s-a serbat Medalionul Minunat, iar de ziua Întâmpinării Domnului a avut loc la
catedrală sfinţirea lumânărilor, urmată de o procesiune şi de o slujbă la care au participat
numeroşi credincioşi. Astăzi am început la Mănăstirea Maicii Domnului ruga de
patruzeci de ore cu slujbă pontificală şi predică, întru demna pregătire a Postului Sfânt.

22
Lat.: a cincizecea (zi, respectiv a şaptea duminică din Postul Mare), termen folosit în calendarul liturgic
vechi.

14
 Astăzi se dă citire în parohiile arhidiecezei primei mele epistole pastorale, care
tratează necesitatea educaţiei creştine. Am aşteptat prilejul acestei scrisori pastorale din
post pentru a mă prezenta diecezanilor mei. Referindu-mă la îndemnul lui Iisus adresat
lui Simon de a arunca năvodul, le spun diecezanilor mei: “Şi mie mi-a fost adresat un
îndemn asemănător. După ce scaunul episcopal din Bucureşti a fost văduvit prin plecarea
dintre noi a Înaltpreasfinţiei Sale arhiepiscopul Franz Xaver von Hornstein, Sfântul
Părinte papa Pius al X-lea m-a rânduit păstor peste catolicii acestei arhidieceze. Mi-a
poruncit să mă întorc ca arhiepiscop în Regatul României, din care plecasem acum patru
ani în calitate de superior al Seminarului arhiepiscopal. La început, am vrut să mă
împotrivesc. Desigur, nu din cauza ţării, pe care o îndrăgisem la faţa locului în timpul
şederii mele de doi ani, ci din cauza dificultăţii acestei poziţii şi a răspunderii imense pe
care o incumbă o asemenea funcţie. Când Sfântul Părinte s-a arătat însă neînduplecat,
stăruind asupra poruncii sale, am privit plin de curaj în ochii lui părinteşti şi, conştient că
mă aflam în faţa reprezentantului pe pământ al lui Hristos, am spus hotărât: ’In verbo tuo
laxabo rete – la îndemnul tău voi arunca năvodul!’”
Continuând obiceiul predecesorului meu, atât epistola mea pastorală, cât şi ordonarea
postului au fost publicate în limbile germană, franceză, română şi maghiară. Scrisoarea
pastorală le-a fost trimisă de asemenea multor autorităţi române şi tuturor membrilor
catolici ai corpului diplomatic şi consular. Caracterul poliglot al scrierii va fi probabil
folosit de unii preoţi pentru a le vorbi în mai multe limbi credincioşilor lor în timpul
Sfântului Post, folosind cuvintele arhiepiscopului. Kommentar AS9 muß weg!

Vineri, 9 martie 1906

Anul acesta, monseniorul Baud l-a invitat pentru predicile din Postul Mare de la catedrală
pe renumitul predicator p. Ollivier din ordinul dominican. Că acest lucru reprezintă un
adevărat eveniment a fost demonstrat astăzi de prima lui predică. Nu numai că toate
băncile au fost ocupate, dar şi în navele laterale ale bisericii s-a înghesuit multă lume.
Auditoriul se recrutează în mare parte din cea mai bună şi aleasă societate a Bucureştiului
şi e în proporţie de două treimi cu siguranţă ortodox. Colonia franceză e bine
reprezentată, cu cele mai marcante figuri; dar nu e numeroasă.
Oare ce îi atrage pe români într-un număr atât de mare la predicile lui p. Ollivier de la
catedrala catolică? Fără îndoială că preferinţa categorică pentru francofilie, întruchipată
acum public, de la amvon, în persoana unui eminent reprezentant! Desigur, ceea ce îi
atrage este arta lui oratorică. Într-adevăr, aici poţi să vezi, să asculţi şi să savurezi ceva
frumos! Cu toate că nu este de statură mare, p. Ollivier este o apariţie frumoasă, căreia
bărbuţa căruntă îi conferă o notă de distincţie. I se potrivesc de minune veşmintele albe
de dominican, peste care poartă o manta largă cu glugă. Oratorul se pricepe să îşi
coordoneze într-un ritm unic gesturile şi mişcările faldurilor hainei. Vocea e plăcută şi
melodioasă, iar pronunţia precisă şi hotărâtă, fiind totuşi de o cumpătare naturală. Din
punct de vedere strict tehnic, e o plăcere să-l asculţi pe un asemenea orator. Şi ce
admirabilă este bogăţia şi varietatea ideilor sale, al căror conţinut spiritual ştie să-l
îmbrace în forma exterioară a artei oratoriei! Astăzi, p. Ollivier a tratat într-o manieră
clasică pilda semănătorului.
P. Ollivier este oaspetele monseniorului Baud şi locuieşte în casa acestuia din strada
Cazzavillan. Când nu-şi exercită funcţia de predicator, poartă aici veşminte de abate

15
francez. Curând după ce a sosit, p. Ollivier m-a vizitat, purtând cu această ocazie mănuşi
violete; începând din 1899, el e canonic onorific al catedralei noastre. Acest dominican
des pomenit a fost marţea trecută invitatul nostru la masă. S-a dovedit a fi o companie
plăcută şi spirituală, care înţelege să-şi manifeste reţinerea şi nu tinde să domine exclusiv
conversaţia de la masă. L-am rugat să ne facă bucuria de a veni în fiecare zi de marţi pe
durata şederii sale aici, în compania monseniorului Baud, la masa noastră de prânz. P.
Ollivier se va conforma acestei invitaţii.

Duminică, 25 martie 1906

În mod cu totul surprinzător suntem înştiinţaţi cu privire la intenţia regelui şi a
succesorului la tron de a participa la liturghia de duminică din capela arhiepiscopală. De
la începutul prezenţei mele aici, nu este prima oară când domniile lor vin aici, deoarece
au participat deja pe 21 ianuarie la slujba religioasă. S-a nimerit ca tocmai în acea zi să
fie sărbătoarea Sf. Meinrad şi nu am scăpat din vedere să îi urez fericire prinţului
moştenitor cu ocazia zilei sale onomastice, numele lui de botez fiind şi Meinrad. Vizita
de astăzi a fost o surpriză deoarece lumea continua să creadă că Majestatea Sa este destul
de suferindă. Spre sfârşitul lui ianuarie, regele se îmbolnăvise, starea sănătăţii lui fiind
destul de îngrijorătoare; consilierul lui spiritual de odinioară, directorul D’Ester de la
mănăstire, mi-a vorbit deja despre maniera în care trebuie procedat în situaţii grave.
Pericolul a trecut, însă, fără a provoca afecţiuni, iar acum regele arată foarte sănătos; e
bine dispus şi volubil.
Mai întâi, regele întreabă dacă am veşti bune de la abatele din Einsiedeln şi îmi
comunică apoi că el şi regina vor porni în cursul după-amiezii într-o călătorie în Elveţia,
şi anume la însoritul Lugano. Îi urez din inimă o şedere plăcută şi însănătoşire deplină! A
început apoi o convorbire lejeră:
“Mă bucur că aţi fost la bătrânul nostru mitropolit Iosif Gheorghian! Deunăzi mi-a relatat
despre vizita dumneavoastră. Este un om bun şi cultivat, nu-i aşa?”
“Cu siguranţă, Majestate! Ne-am înţeles cum nu se poate mai bine. Este de asemenea un
bun cunoscător al bisericii catolice.”
“Gheorghian a fost diacon la capela română din Paris şi a studiat la Sorbona. Probabil că
a avut atunci contacte cu romano-catolicii şi cu catolicismul.”
“Păcat că a tradus în română scrierile benedictinului apostaziat 23 W. Quetté! Punctele care
marchează diferenţele sunt tratate rigid şi cu ostilitate, iar observaţiile traducătorului le
sporesc gravitatea în multe privinţe!”
“Nu-i cunosc această traducere! Cred că mitropolitul a tradus şi viaţa lui Iisus, de
Didon!”
“Ceea ce înseamnă desigur o frumoasă îmbogăţire a literaturii române.”
“Trebuie să-l ascultaţi o dată pe mitropolit povestindu-şi viaţa! El însuşi este o parte
importantă a istoriei recente a bisericii române. Domnitorul Cuza îl numise episcop de
Huşi.”
“Când l-am vizitat pe mitropolit, l-am întâlnit acolo pe generalul Năsturel.”
“Altă persoană memorabilă! Nu-i aşa că a vorbit despre calendar, despre reforma

23
Renegat, necredincios.

16
calendarului şi despre calcularea zilelor Sfintelor Paşti?”
“Da, Majestate! Generalul intenţionează să mă viziteze special în acest scop!”
“Şi va veni! După cum văd, domnul arhiepiscop are cunoştinţe interesante! Domnul
Kalinderu a fost deja la dumneavoastră?”
“Am fost eu la dânsul, Majestate! Domnul Sturdza a insistat cu câteva săptămâni în urmă
să mă prezint la domnul Kalinderu, în calitatea lui de preşedinte al Academiei Române,
pentru cedarea tuturor publicaţiilor Academiei. Am făcut-o şi am primit deja acceptul.
Pentru a-i mulţumi, l-am vizitat personal pe domnul Kalinderu.”
“Aţi observat cum seamănă casa lui cu un muzeu burduşit? Cum o putea trăi acolo!”
“Majestate! Nu l-am vizitat pe domnul Kalinderu în locuinţa lui particulară, ci am fost la
cancelaria administraţiei Domeniilor Coroanei”
“Probabil că aţi făcut cunoştinţă cu mulţi diplomaţi?”
“Da, cred că îi cunosc aproape pe toţi pe care ar trebui să-i ştiu. Alţii mi-au făcut sarcina
aceasta foarte uşoară; atât Legaţia Franţei, cât şi cea a Belgiei şi a Austriei au organizat
mese în cinstea noului arhiepiscop.”
“Şi germanii?”
“Am fost acolo la recepţia diplomatică oferită în cinstea zilei de naştere a Împăratului!
Ministrul plenipotenţiar von Kiderlen-Wächter mi-a acordat multă atenţie.”
Regele a păstrat tăcerea în ceea ce-l priveşte pe ministrul plenipotenţiar german, a
avut însă cuvinte amabile la adresa francezului Bourgarel şi îndeosebi la aceea a
ministrului plenipotenţiar al Belgiei, baronul Beyens. Consilierii Legaţiei au făcut şi ei o
impresie favorabilă. Contele şi contesa Larisch par a fi şi ei foarte îndrăgiţi. Regele s-a
arătat bucuros că la francezi fusese invitat şi constructorul Cotrocenilor, capabilul arhitect
Gotterau. O impresie foarte bună a creat faptul că îl vizitasem acasă la el pe arhitectul
Lecomte de Nouy. Majestatea Sa a luat cu plăcere la cunoştinţă că arhitectul îmi dăruise
două plachete ale celor mai bune lucrări ale lui.
Regele a întrebat dacă ministrul plenipotenţiar marchizul Pallavicini s-a restabilit
complet în urma accidentului survenit în timp ce participam la dejunul oferit de el la
Legaţia austro-ungară. I-am confirmat, sub oarecare rezerve, că vocea lui încă mai era
foarte răguşită. Nu este de mirare, deoarece acidul clorhidric diluat, care i-a fost servit din
greşeală marchizului în loc de apă minerală şi pe care acesta l-a dat repede pe gât, îşi
exercitase influenţa nefastă şi asupra corzilor vocale. L-am întrebat apoi pe rege:
“Majestatea Voastră a fost informată şi despre ceea ce a provocat la Legaţie un al doilea
şoc, concomitent cu îmbolnăvirea ministrului plenipotenţiar?”
“Nu ştiu deloc la ce faceţi aluzie!”
“La anunţata vizită a contelui Majláth, episcopul Ardealului. Acesta şi-a anunţat din
Braşov vizita pe care intenţiona să o facă rudei sale, marchizul Pallavicini, şi şi-a
exprimat în acelaşi timp dorinţa ca ungurii catolici din oraş să fie adunaţi în biserica de la
Bărăţie, pentru ca el să le poată vorbi, să îi spovedească şi să le acorde binecuvântarea
papală!”
“Ciudat! Nu am auzit nimic despre asta!”
“Toată Legaţia era indignată. Bolnavul marchiz a trimis vorbă să mă întrebe ce este de
făcut şi dacă nu cumva puteam să acord şi eu binecuvântarea papală? În prezent, având în

17
vedere atitudinea duşmănoasă a românilor împotriva ungurilor, ar fi absolut exclus să se
poată aduna dintr-odată ungurii de aici datorită prezenţei unui episcop din Ungaria! Oare
nu puteam cu nici un chip să zădărnicesc sosirea episcopului Majláth?”
“Ce aţi făcut atunci?”
“Nu mai era absolut nimic de făcut! Conform înştiinţării pe care episcopul Majláth mi-o
trimisese prin domnul Fischer, el trebuia să fie deja în faţa uşii! I-am transmis pur şi
simplu ministrului plenipotenţiar că îl voi convinge pe colegul meu de dincolo să se
abţină atât de la predici, cât şi de la orice altă celebrare publică. Din fericire, acest lucru
nu a fost necesar; a început un viscol puternic care a întrerupt circulaţia pe calea ferată
timp de mai multe zile! Drept pentru care, episcopul Majláth s-a întors la reşedinţa lui de
la Alba Iulia.”
“Oamenii aceştia nu au idee câtă nenorocire ar putea provoca aici prin râvna lor
neghioabă!”
După încheierea discuţiei noastre, care a durat trei sferturi de oră, regele s-a oprit la
fereastră şi i-a spus prinţului Ferdinand: “Uite, într-una din casele de peste drum locuieşte
directorul Knechtel. Este un bărbat interesant. A fost în Mexic împreună cu nefericitul
împărat Maximilian. Colecţionează şi posedă multe monede vechi din Dobrogea.”
La ora două, perechea regală, salutată pe peron de miniştri, a plecat spre Elveţia. O
oră mai târziu vine domnul Sturdza la mine. E îngrijorat de starea gravă a sănătăţii regelui
şi doreşte să îl rog pe abatele Bossart de la Einsiedeln să le viziteze pe Majestăţile Lor la
Lugano. În opinia lui, o asemenea întâlnire ar avea un efect benefic asupra stării sănătăţii
regelui.
Domnul Sturdza se străduieşte să îmi trezească interesul pentru istoria recentă a
României. Cu câteva zile în urmă mi-a dăruit nouă volume legate intitulate “Acte şi
Documente relative la Istoria Renaşterii României”, care în mare parte sunt editate chiar
de el. I-am repetat astăzi prin viu grai mulţumirile pe care i le exprimasem deja în scris.
Faptul că urmează să primesc publicaţiile Academiei se datorează cu siguranţă
recomandării domnului Sturdza. În calitatea lui de secretar general, pare a fi în genere
sufletul acestei instituţii de frunte a savanţilor acestei ţări. Încă din data de 4 februarie m-
a pus în legătură cu bibliotecarul Academiei, profesorul universitar Bianu, care este un
român unit din Ardeal şi a studiat la Blaj. La Academie, Bianu este mâna dreaptă a
secretarului general Sturdza.
Vizita de la începutul lui februarie, la care mi-a fost prezentat şi Alexandru, fiul lui
Sturdza, un ofiţer român voinic şi serios, a avut un scop precis. Se intenţiona trimiterea în
misiune ştiinţifică la Roma a canonicului din Blaj, dr. Augustin Bunea, cel mai bun
cunoscător şi evocator al istoriei românilor din Ardeal. Sturdza mi s-a adresat cu
rugămintea de a-l recomanda pe dr. Bunea Colegiului Grec Sf. Atanasie din Roma pentru
o şedere de mai multe săptămâni. Astăzi îi pot comunica domnului Sturdza că dr. Bunea a
sosit la Roma şi a fost primit începând din 12 martie cum nu se poate mai bine la
Colegiul Grec. Sturdza s-a arătat foarte bucuros. A fost de asemenea foarte mulţumit de
faptul că am parcurs deja două lucrări ale lui Bunea; una dintre ele tratează vechile
episcopate române, iar cealaltă îi prezintă pe episcopii Aron şi Novacovici.
La 30 noiembrie anul trecut domnul Sturdza a fost la Montecassino. Sub conducerea
binecunoscutului arhiabate Bonifaz Krug a vizitat mănăstirea, bazilica şi cripta celui
dintâi sfânt lăcaş benedictin. Când a văzut blazoanele mai multor protectori princiari în

18
jurul mormântului Sf. Benedict, patriarhul călugărilor din Apus, a înţeles imediat că din
această companie aleasă nu putea lipsi regele Carol al României cu propriul său blazon.
Majestatea Sa a fost de acord, a iniţiat pictarea blazonului ca model pentru a fi executat în
mozaic şi a pus la dispoziţie suma necesară. Astăzi pot preciza, pe baza informaţiilor de
la arhiabaţie, în ce stadiu se află lucrările preliminare.
Vizita de astăzi a acestui mare şi foarte merituos om de stat mi-a oferit prilejul
favorabil de a-l felicita încă o dată cu ocazia celei de a 73-a aniversări a zilei sale de
naştere, pe care o sărbătorise la 11 martie.

Vineri, 6 aprilie 1906

Domnul Sturdza îmi trimite scrisorile lui de felicitare cu ocazia Sfintelor Paşti, adresate
papei Pius al X-lea şi cardinalului Vives y Tuto, rugându-mă să le remit destinatarilor. Îşi
anunţă vizita pe care intenţionează să mi-o facă în Săptămâna Mare, fireşte, dacă acest
lucru nu mă deranjează. Apoi scrie: “De la Lugano nu am primit din păcate veşti mai
bune. Doar rugile bisericii către Cel Mai Presus de Toate, precum şi cuvintele Sfântului
Părinte de „misericordia” şi „pietas” 24 sunt leacurile acelor lucruri pe care oamenii cu
cunoştinţele lor nu le pot pătrunde.”

Marţea Paştelui, 17 aprilie 1906

După eforturile din Săptămâna Mare şi din zilele de Paşti mi-am permis să fac astăzi o
excursie la Sinaia. Deoarece la Sinaia vom încheia în curând cu antreprenorul contractul
pentru construirea bisericii, am aruncat o privire asupra terenului de construcţie şi am
discutat cu preotul Volgner probleme de natură juridică şi financiară. I-am atras în mod
deosebit atenţia asupra faptului că în urma semnării contractului şi după începerea
excavărilor şi a lucrărilor de construcţie nu mai sunt admise nici un fel de modificări
aduse planurilor şi celor convenite. Colecta de contribuţii benevole pentru construirea
bisericii de la autorităţi, de la persoane nobiliare şi de la diverse societăţi e preluată de
către ordinariatul episcopal. – Orele după-amiezii le-am petrecut călătorind; trecând prin
Buşteni am mers la Azuga, unde urma să fie construită o capelă pentru catolicii care
lucrau în diferitele fabrici din zonă.

Sâmbătă, 19 mai 1906

M-am întors cu bine din prima călătorie pastorală! N-a durat nici măcar trei săptămâni şi
a decurs întocmai conform programului, pe care îl adusesem la cunoştinţa duhovnicilor şi
a poporului încă din 20 martie.
Nu lipsise prea mult să ajungem cu o zi întreagă mai târziu la prima noastră escală. Ni
se anunţase sosirea la Brăila pentru seara zilei de 4 mai. În ziua precedentă am vizitat
întinsa zonă petrolieră de la Câmpina. Parohul Franz Paterok s-a străduit din răsputeri să-
mi arate diferitele aglomerări de sonde şi, în general, tot ce se poate vedea la marginea
drumului de la Câmpina la Băicoi, trecând prin Grâuşor şi Buştenari. A trebuit să-i
salutăm şi pe toţi prietenii lui, iar la tânăra familie a lui Desiderius Denk ni s-a oferit o
masă copioasă. Imboldurile mele de a ne continua călătoria nu au stârnit nici un ecou. În
cele din urmă, au fost mânaţi straşnic caii, dar era prea târziu. La Băicoi, scăpasem şi

24
Lat. milă şi evlavie

19
ultimul tren de Bucureşti. Din această stare de disperare m-a salvat directorul Ganz din
Zürich; acest domn binevoitor a dispus să fie înhămaţi caii şi să fiu dus în timpul nopţii la
Ploieşti, unde am prins primul tren de dimineaţă.
Când trenul a intrat în gara din Brăila, corul bisericesc a intonat un cântec întru
întâmpinarea mea. Au urmat festivitatea de primire şi prezentările. Pe lângă clerul şi
forurile superioare catolice erau prezente şi autorităţile române. Preotul Knossala mi-a
şoptit la ureche că nu i-a putut evita pe români, căci eu precizasem în recomandările mele
ca autorităţile române să nu fie înştiinţate de sosirea arhiepiscopului şi nici să nu fie
invitate la primirea mea, deoarece îmi aminteam încă destul de bine cum regele Carol se
pronunţase, într-o audienţă pe care mi-o acordase, proferând dojeni la adresa
predecesorului meu pe motiv că acesta dorea să fie întâmpinat în călătoriile sale pastorale
de autorităţile de stat, un drept neatribuit nici măcar episcopilor Bisericii naţionale.
Deoarece catolicii constituie îndeosebi la oraşe o minoritate pe cale de dispariţie în rândul
populaţiei majoritar ortodoxe, este cel mai bine să se renunţe la festivităţi de primire care
ar putea provoca agitaţie şi invidie în rândul ortodocşilor.
În ceea priveşte primirile şi vizitele, inspecţiile şi ceremoniile, confirmările şi
alocuţiunile, călătoria pastorală a decurs în mod asemănător celor pe care le efectuase şi
răposatul meu predecesor. Ca peisaj, nu mi-a oferit mai nimic nou, deoarece cunoşteam
de mai înainte parohiile din Brăila, Tulcea, Malcoci şi Sulina şi vizitasem în 1902,
împreună cu arhiepiscopul Hornstein, localităţile Caramurat şi Culelia cu ocazia unei
confirmări şi a sfinţirii unui altar. O noutate a constituit-o călătoria pe Dunăre cu un
vapor particular de la Brăila la Măcin, trecând pe lângă colonia italiană de la Iacobdeal,
unde sunt exploatate nişte cariere de granit. Aici am trudit din greu şi nu m-a bucurat
deloc faptul că toţi candidaţii la confirmare fuseseră prost instruiţi sau chiar deloc; trebuie
să ne îngrijim neîntârziat de asistenţa duhovnicească şi de şcoală!
Un eveniment culinar unic mi-a fost dat să trăiesc în satul german Malcoci. Vizita şi
serbarea de confirmare au căzut acolo într-o zi de vineri. Preotul Alois Gonska acordase
pentru această zi membrilor parohiei o dispensă de la porunca abstinenţei, servindu-le
însă oaspeţilor preparate din peşte într-o bogăţie şi varietate nemaiîntâlnită. Această masă
unică a fost începută cu un caviar dintre cele mai fine soiuri. A urmat peşte uscat şi
afumat de diferite dimensiuni, la fiecare soi oferindu-se câte un pahar de vin potrivit.
Când aveai impresia că masa e pe sfârşite, nici pe departe nu se ajunsese la punctul
culminant, deoarece abia acum erau servite ciorbele de peşte aburinde, urmate apoi de
platourile cu peşti înăbuşiţi, prăjiţi şi făcuţi la grătar. Probabil că aveam să gustăm din
toate bunătăţile oferite de Dunăre şi Deltă, de lacurile cu apă dulce şi de marea aflată în
apropiere. Nu preotul fusese cel care întocmise meniul, ci pescarul principal al satului,
care a acceptat totodată să fie angajat ca bucătar priceput în prepararea peştelui, preluând
întreaga responsabilitate pentru acest prânz pescăresc.
La Sulina, primirea a avut loc la bordul vasului “Drau”. În acest oraş, totul este legat
de port şi de flotă. Procesiunea spre biserică ne-a purtat printr-o pădure interesantă de
fanioane multicolore şi de steguleţe ciudate de semnalizare. Şi vizitele făcute la Comisia
Europeană a Dunării şi pe unele vase au avut un caracter internaţional. De la Sulina am
pornit pe Marea Neagră până la Constanţa. Pe “Bosnia” am avut parte pe o mare calmă,
de o călătorie binefăcătoare în cursul serii şi al nopţii. La Constanţa, francezul Magrin şi
agentul naval Tozzi, care avea şi o fetiţă de botezat, s-au dovedit a fi deosebit de
curtenitori. Şederea în acest înfloritor oraş portuar a fost plăcută.

20
 O noutate a fost pentru mine satul german Mangea Punar 25, frumos aşezat într-un golf
puţin adânc al Mării Negre, aflat sub oblăduirea parohului Bibiella din Constanţa.
Drumul cu trăsura până acolo a fost minunat, având aproape tot timpul vedere spre mare.
Încântătoare a fost şi primirea care ne-a făcut-o primarul în satul turcesc Tuzla, care a
ţinut o scurtă alocuţiune. Învăţătorul a cântat cu elevii săi un cântec românesc, iar
educatoarea i-a îmboldit pe micuţii zâmbitori să-şi agite steguleţele, în semn de salut
adresat arhiepiscopului catolic. De-a dreptul emoţionantă a fost primirea la Mangea
Punar, unde poporul a aşteptat la intrarea în sat trăsura arhiepiscopului, escortată de o
vreme încoace de tineri călare, şi l-a însoţit la biserica frumoasă, proaspăt văruită. Aici,
totul respira seriozitate şi bucurie calmă, manifestată prin lacrimi vărsate pe furiş de ochii
multora dintre ei. Ce imagine frumoasă, să vezi un popor evlavios adunat la sfintele
slujbe oficiate în Casa Domnului! Şi cât de plăcută şi intimă era atmosfera, după lungile
rugăciuni şi ceremonii bisericeşti, la prânzul oferit de un simplu preot!
Impresii la fel de favorabile ne-au lăsat şi cele două parohii Caramurat şi Culelia,
situate la nord-vest de Constanţa. Această primă călătorie pastorală prin Dobrogea, pe
care am încheiat-o la Medgidia, o fost o adevărată mângâiere şi mă face să privesc cu
speranţă în viitor. Cu siguranţă că şi parohiile Popeşti şi Cioplea, în care urmează să aibă
loc inspecţii şi unde se va acorda confirmarea, vor face o impresie dintre cele mai bune.
Iată numărul candidaţilor la confirmare: Brăila 183, Iacobdeal 94, Tulcea 27, Malcoci
115, Cataloi 83, Sulina 32, Constanţa 68, Mangea Punar 63, Caramurat 64, Culelia 48,
Cioplea 74, Popeşti 81.

Duminică, 20 mai 1906

De la Constantinopol sosesc la Bucureşti primele trei călugăriţe din ordinul Sf.
Vincenţiu26. Sunt cazate departe, într-o căsuţă de pe Calea Griviţei, nr. 254. Pentru
început, aceste maici milostive urmează să deservească de două ori pe săptămână un
punct sanitar cu consultaţii medicale gratuite şi cu medicamente care se eliberează numai
celor săraci.
Chiar arhiepiscopul Hornstein se gândise cu toată seriozitatea la iniţierea unei acţiuni
caritative în capitala română. El intenţiona să încredinţeze conducerea acesteia unor
călugăriţe dominicane. Tratativele referitoare la acest proiect erau deja destul de
avansate, ele s-au împotmolit însă din cauza plecării arhiepiscopului în ultima zi a anului
1904 şi din cauza morţii acestuia. Când se punea problema ca eu să le continui, prinţul
Vladimir Ghika, devenit catolic cu câţiva ani în urmă, a propus ca la Bucureşti să fie
chemate nişte călugăriţe din ordinul Sf. Vincenţiu, din provincia Constantinopol. Pentru
postul de superioară a maicilor caritabile o avea în vedere – şi o câştigase de partea lui –
pe Sr. Elisabeth Pucci, pe care o cunoscuse la Salonic, în timpul unei şederi prelungite,
unde ea fusese însărcinată să conducă operele de binefacere de acolo. Prinţul mi-a scris
de mai multe ori despre aceste planuri ale lui de la Pegli, unde îşi petrecuse iarna trecută
împreună cu mama lui, prinţesa Alexandrina Ghika. Când am vrut să reflectez mai
profund la toate acestea, nedorind să fiu constrâns în sensul acceptării pripite a cererii de
a le permite călugăriţelor să vină, au fost înaintate apeluri la Congregaţia Propagandei 27
de la Roma. Au urmat telegrame şi scrisori urgente. La 16 mai i-am adus la cunoştinţă, de
25
În prezent: Costineşti.
26
Una din numeroasele asociaţii mănăstireşti a Surorilor Milostive, ce se dedică îndeosebi îngrijirii
bolnavilor.

21
la Constanţa, cardinalului prefect Gotti, că li se putea îngădui acelor călugăriţe din
ordinul Sf. Vincenţiu să-şi pornească tentativa de a se stabili la Bucureşti, iar astăzi ele au
şi ajuns aici!
De călugăriţe se ocupă în primul rând surorile de la Notre-Dame de Sion; de altfel
acestea le şi dotează locuinţa cu strictul necesar. În întreţinerea călugăriţelor sunt
implicaţi diverşi protectori, printre care se vor număra şi ordinariatu episcopal şi chiar
personal arhiepiscopul. Călugăriţele mi-au făcut o impresie destul de bună, când au venit
la mine pentru a se prezenta. Unica purtătoare de cuvânt este maica Pucci, o florentină
plină de viaţă, care se franţuzise în Orient. Cea de-a doua călugăriţă se numeşte Martha şi
e originară din Albania, cea de-a treia e franţuzoaică. Superioara îmi povesteşte despre
Salonic şi despre cât de greu le-a fost să se despartă de aşezămintele înfloritoare de pe
acolo. Este însă plină de speranţe şi de curaj, în ceea ce priveşte stabilirea lor la
Bucureşti. Maica Pucci îmi explică faptul că maicile din ordinul Sf. Vincenţiu sunt de
fapt călugăriţe enoriaşe şi că se vor încadra aici întru totul parohiei catedralei. Activitatea
lor nu se limitează doar la catolici, ci cuprinde oameni de toate confesiunile,
naţionalităţile şi limbile. La Salonic s-a întâmplat chiar ca şi unii turci să apeleze la
serviciile de binefacere ale călugăriţelor. Maica Pucci lasă să se întrevadă că românii vor
putea fi influenţaţi cu siguranţă în domeniul religios. În aceasta constau fireşte năzuinţele
şi speranţele domnului Vladimir Ghika.
Se poate întrevedea încă de pe acum că, în jurul călugăriţelor vincentine şi al
protectorului acestora, pe deplin francofonul Vladimir Ghika, se vor grupa în primul rând
persoane de limba franceză. Dacă aceste călugăriţe din ordinul Sf. Vincenţiu nu m-ar fi
luat prin surprindere, aş fi dat dispoziţie să fie chemate nişte maici, care s-ar fi pus de la
bun început în slujba obiectivelor urmărite de catolici, şi care ar fi fost integrate în
dirigenţia arhiepiscopală.

Sâmbătă, 28 mai 1906

Odată cu sărbătoarea română din ziua de 10 mai 28 (23 mai stil nou), au început marile
festivităţi şi recepţiile de primire a felicitărilor, cu ocazia aniversării celor patruzeci de
ani de guvernare a Regelui Carol. Alaltăieri a avut loc în catedrală sărbătorirea noastră
bisericească, prilej cu care am ţinut o cuvântare despre acest eveniment.
Invitaţi prin depeşă telegrafică de către primul ministru Cantacuzino, arhiepiscopul şi
clerul lui au avut ieri onoarea de a fi primiţi de rege şi de Curtea acestuia, într-o audienţă
festivă de prezentare a felicitărilor. Am dat citire adresei de felicitare în limba română,
lucru apreciat cu bucurie de către rege. Regele şi regina, prinţul moştenitor şi prinţesa
moştenitoare, precum şi principele Wilhelm de Hohenzollern din Sigmaringen au dat
mâna cu fiecare dintre preoţii mei şi au stat de vorbă cu ei în mod binevoitor şi degajat. O
atenţie deosebită le-a fost acordată canonicilor şi îndeosebi monseniorului Baud, care s-a
remarcat prin decoraţiile sale. Regina a vorbit ceva mai mult cu organistul catedralei
noastre, compozitorul Emmanuel Pohl. Acesta avusese deja de mai multe ori onoarea de
a cânta la orgă împreună cu alţi muzicieni cunoscuţi, în timpul unor reprezentaţii date în
salonul reginei. Deoarece Pohl împrumuta pentru asemenea ocazii de la unul dintre
27
Sacra Congregatio de Propaganda Fide (Propaganda, Congregaţia De Propaganda), congregaţie a
cardinalilor, însărcinată cu răspândirea credinţei catolice, fondată în 1622.
28
Ziua naţională a României, când se sărbătorea atât începutul domniei Casei de Hohenzollern (10 Mai
1866 stil vechi), cât şi a Declaraţiei de Independenţă faţă de supremaţia otomană (9 mai 1877 stil vechi).

22
canonici o eşarfă violetă, pe care o purta, nu putea să apară nici astăzi altfel în faţa
reginei, căci altfel ea şi-ar fi putut da seama de acea inocentă înşelăciune. Colegii lui Pohl
nu l-au cruţat defel, tachinându-l zdravăn. Unul dintre cei care s-au arătat surprinşi de
faptul că nu fusese chemat şi el la această audienţă, a fost domnul Waldemar Hoeflich,
preşedintele comunităţii catolice din Bucureşti. Invitaţia fusese adresată în mod explicit
doar clerului.
Astă seară monseniorul Baud şi cu mine am fost prezenţi la una din mesele oficiale pe
care guvernul le oferă cu ocazia sărbătorilor regale miniştrilor şi înalţilor funcţionari de
stat, membrilor sinodului ortodox şi conducătorilor diferitelor culte, precum şi ale marilor
institute ş.a.m.d. Astăzi a fost rândul cultelor naţionale neortodoxe, universităţilor şi
instituţiilor de învăţământ superior. Masa a avut loc în sala Teatrului Naţional,
cuprinzând 160 de tacâmuri, şi a fost prezidată de ministrul educaţiei şi cultelor, prof. M.
Vlădescu, de altfel singurul vorbitor, cel care a rostit toastul în cinstea regelui. La dreapta
ministrului stătea arhiepiscopul catolic, iar la stânga rectorul Demetrescu de la
Universitatea din Bucureşti.

Duminica de Rusalii, 3 iunie 1906

Prin intermediul secretarului regal particular Basset, regele şi urmaşul la tron îşi anunţă
printr-o scrisoare participarea la slujba religioasă. Regele a zis:
“Ce-i drept, sunt Rusaliile, dar m-am gândit că am putea totuşi veni la dumneavoastră; la
catedrală poate prelua ceremonia şi monseniorul Baud!”
“Desigur! Monseniorul Baud face cu plăcere acest lucru, iar Majestatea Voastră sunteţi
mereu binevenită la noi!”
Regele arată bine; probabil că s-a restabilit excelent la Lugano. A avut acolo bucuria
de a primi vizita abatelui de la Einsiedeln, care era însoţit de maestrul său bucătar p.
Nikolaus Schmid. Se pare că festivităţile aniversare nu l-au istovit prea tare pe rege, ci
din contră, i-au întărit tonusul şi cheful de viaţă. Acum, el se bucură de marea expoziţie
naţională din Filaret29 care, după spusele lui, promite să se transforme într-un lucru foarte
deosebit. Organizând expoziţia, guvernul conservator a avut o iniţiativă excelentă, ne
asigură regele, şi este de neînţeles faptul că Sturdza şi Partidul Liberal manifestă o
atitudine ostilă faţă de aceasta.
După ce am mai vorbit despre lucrările de construcţie a bisericii de la Sinaia,
Majestatea Sa a abordat subiectul perspectivei unui posibil diferend cu Roma.
“După cum am auzit, aţi primit de la Roma răspunsul în chestiunea noastră. Am sperat ca
acesta să vină mai demult, aşa încât să ne putem îndeplini din nou obligaţiile ce ne revin
de Sfintele Paşti!”
“Majestate! Scrisoarea a sosit după Paşti, poartă data de 8 aprilie, are numărul 16912 şi e
semnată de secretarul de stat, cardinalul Merry del Val. În data de 2 mai am înştiinţat-o
pe Alteţa Voastră Regală de toate acestea, fără a face referiri la conţinutul scrisorii.” –
Prinţul moştenitor Ferdinand confirmă acest lucru printr-o mişcare a capului.
“Nu v-aţi grăbit deloc cu această problemă, domnule arhiepiscop!”
“Nu am prea avut nici un interes să o fac şi nici nu am vrut să vă perturb frumoasele
festivităţi aniversare!”
29
Cartier din Bucureşti.

23
“Ne este îngăduit să cunoaştem şi noi noua decizie a Romei?”
“Desigur, Majestate!” – Am scos scrisoarea din buzunar şi am despăturit cele două coli
ale ei, astfel încât să se poată vedea că erau scrise şase pagini. – “Scrisoarea e concepută
în italiană şi îmi este adresată mie; să-i dau citire?”
“Chiar vă rugăm! Suntem siguri că o puteţi traduce imediat în germană!”
“Voi încerca! – Înaltpreasfinţite! Cu toate că Sfântul Părinte Pius al X-lea e însufleţit de
dorinţa vie de a-şi demonstra întreaga sa bunătate faţă de Alteţa Sa Regală prinţul
Ferdinand, soluţia în favoarea căreia a intervenit Domnia Voastră nu va putea fi
acceptată, dacă nu sunt satisfăcute, dacă nu în sensul lor strict, măcar în accepţia lor mai
largă, condiţiile preliminare pentru îndreptarea faptei rele; promisiunea pe care prinţul o
face în scris, în conformitate cu care copiii lui vor părăsi schisma, devenind membri ai
ritului catolic român, demonstrează bunele intenţii ale Alteţei Sale Regale, nu este însă
îndestulătoare pentru a proteja dreptul divin care îi impune tatălui îndatorirea grea (de
care nu îl poate dezlega nici o putere omenească, nici măcar autoritatea supremă a
Bisericii), de a-şi educa copiii în mod explicit, hotărât şi cu adevărat în credinţa catolică
şi pentru a remedia într-o modalitate oarecare, eficientă, scandalul pe care l-a pricinuit.”
Aici regele m-a întrerupt. Apoi am continuat cu următoarea frază:
“Simpla promisiune făcută în scris cu privire la viitoarea educaţie catolică a copiilor, în
condiţiile în care copiii rămân pe mâna clerului necatolic, fiind astfel îndemnaţi să
săvârşească acţiuni schismatice30, să participe împreună cu schismaticii la slujbele lor
religioase şi să primească sacramente schismatice, este o promisiune pe care Dumnezeu
nu o acceptă, deoarece îi lezează drepturile sale divine şi prin urmare nu poate fi admisă
de biserica lui Isus Hristos; de aceea este necesar, ca prealuminatul tată să-şi smulgă
copiii în fapt, cu adevărat şi hotărât, de sub influenţa schismatică, a cultului şi liturghiei
schismei31.”
Fără ca eu să pot termina fraza, regele a intervenit pe un ton iritat:
“Îmi este suficient! Văd că Sfântul Scaun nu înţelege şi nu vrea să înţeleagă nici în
prezent situaţia noastră! Nu am cerut o încuviinţare a modalităţii noastre de a acţiona, ci
un laisser faire într-o chestiune delicată, pe care nu avem posibilitatea să o schimbăm. I
se creează dificultăţi prinţului moştenitor, dar eu sunt cel incriminat, fiind făcut
răspunzător. Când Roma nu vrea să cedeze, îşi alege drept pretext, ca acum în cazul
nostru, un jus divinum32. Când există însă perspectiva unor avantaje, nici vorbă de aşa
ceva. La Roma, după cum se ştie, se poate face orice, mai ales dacă banul dă şi el o mână
de ajutor.”
Regele a încercat să-şi demonstreze cutezătoarea afirmaţie oferind mai multe
exemple. Eu nu le cunoşteam, aşa că am tăcut. După ce Majestatea Sa a continuat pentru
un timp să-şi verse amarul într-o manieră lipsită de veneraţie cu privire la biserica Romei
şi îngustimea ei sufletească, se mai linişteşte şi-mi spune:
“În fond, în calitate de arhiepiscop puteţi chiar dumneavoastră înşivă să ne reglementaţi
această problemă!”
“Majestate, nu cred că este aşa! După ce domnul Sturdza a supus această chestiune direct

30
De ex. ale bisericii răsăritene.
31
A Bisericii răsăritene. Se face referire la schisma Bisericii de la 1054.
32
Drept divin.

24
forului papei, eu nu mai sunt deloc competent în această chestiune!”
“La urma urmei, la Roma poţi obţine orice, dacă te pricepi să învârteşti lucrurile! Ar
trebui să faceţi o încercare!”
Nu am dat nici un răspuns, ci m-am uitat doar întrebător şi uimit la rege şi la prinţ. Nu
vroiam să fac promisiuni deşarte şi lipsite de perspectivă, iar opinia regelui nu puteam să
o împărtăşesc defel, cu toate că monseniorul Baud se exprimase cu diferite ocazii în
sensul că un diplomat iscusit ar putea găsi la Roma formula râvnită şi că ea a mai fusese
găsită o dată sub conducerea episcopului Jaquet, care a administrat în 1896 arhidieceza
Bucureşti ca Administrator Apostolic33. În realitate, cu toate că primii doi copii ai lui erau
botezaţi după ritul ortodox şi educaţi în spiritul religiei ortodoxe, prinţului Ferdinand i-a
fost acordată din nou cuminecătura de Paşti. Aceasta urma să îi fie apoi refuzată din
ordinul Sfântului Scaun începând cu anul 1900, după ce Sf. Scaun a fost informat asupra
stării de fapt reale. Formula aceea se bazase în mod evident pe promisiunea de a-i educa
pe copii catolic, “în măsura în care acest lucru este posibil”; cu alte cuvinte, după
paravanul formulei se ascundea acel “ad impossibilia nemo tenetur”, prin care
promisiunea devenea imediat lipsită de eficienţă şi de obiect!
Regele şi prinţul şi-au putut da seama din reţinerea mea de faptul că pentru mine
scrisoarea cardinalului Merry del Val, pe care o împăturisem şi o băgasem din nou în
buzunar, era decisivă. Când penibila discuţie începu să treneze, Domniile Lor s-au ridicat.
În încheierea convorbirii, regele a declarat cu o anumită solemnitate: “Aici stau faţă în
faţă două ‘non possumus’34! Eu am însă certitudinea fermă, că într-o zi vom fi judecaţi cu
mai puţină asprime de către Dumnezeu decât de Roma!”
“Să sperăm, Majestate!”
Despărţirea din vestibul şi de la trăsură a fost foarte caldă şi prietenoasă şi nu a vădit
nici urmă din furtuna care se dezlănţuise în salonul de recepţii.
Perspectivele de viitor nu sunt roze deloc. Nu încape nici o îndoială că regele şi
prinţul îşi vor duce la împlinire acel “non possumus” al lor, că odraslele urmaşului la tron
vor rămâne pe mai departe în biserica naţională ortodoxă şi că din acest motiv excluderea
prinţului de la împărtăşanie se va perpetua la infinit. Din partea Romei nu se poate aştepta
nimeni la nici o concesie în condiţiile în care copiii nu sunt educaţi cu adevărat şi
exclusiv în religia catolică. Atunci când arhiepiscopul Hornstein îşi exprimase
rugămintea ca prinţului Ferdinand să i se rezerve o atitudine binevoitoare, a fost mustrat
direct de Sfântul Scaun şi i s-a amintit că el, în virtutea poziţiei pe care o deţine, ar trebui
să cunoască mai bine principiile Bisericii sale. Îi datorez multe mulţumiri Sfântului
Părinte pentru faptul că, o dată cu instrucţiunile ample din 8 aprilie, a făcut să îmi parvină
de asemenea şi copii după cele mai importante acte (până în momentul de faţă,
originalele nu au putut fi descoperite în arhiva noastră), pentru ca eu să pot fi de la
început bine orientat în privinţa întregii chestiuni a prinţului Ferdinand. Într-unul din acte
se subliniază în mod expres că jus divinum cere de la tatăl catolic să păstreze educaţia
catolică a copiilor săi, chiar şi în cazul în care îşi va pierde tronul.
Instrucţiunile care mi-au fost date prin documentul din 8 aprilie dovedesc multă iubire
şi bunăvoinţă faţă de urmaşul la tronul României, dar şi energie şi hotărâre în legătură cu
cerinţele imperative ale dreptului divin. Sfântul Scaun nu are obiecţii faţă de posibilitatea
33
Administrator in partibus infidelium, având rangul de episcop, al unei dieceze.
34
Nu putem.

25
ca odraslele prinţului Ferdinand să fie crescute după ritul român-unit. Curtea nu o să se
decidă însă niciodată să procedeze astfel, deoarece românii uniţi cu Roma, care trăiesc în
Ardeal, sunt priviţi de majoritatea românilor ortodocşi ca trădători ai naţiunii şi ai religiei
– fireşte, pe nedrept. Un rege sau un urmaş unit la tronul României, sau o curte de rit unit
sunt în prezent pur şi simplu de neimaginat în România schismatică. – Presupunând că
totuşi copiii prinţului moştenitor sunt îndepărtaţi de schismă şi aduşi în sânul Bisericii
catolice, instrucţiunile spun că este necesar ca jignirea adusă poporului catolic să fie
îndreptată cu adevărat şi într-o măsură suficientă. Forma acestei forme de reconciliere
este lăsată în seama mea, dar trebuie să fie de aşa natură, încât publicul să nu care cumva
să fie îndreptăţit să creadă că Sfântul Scaun ar fi cedat într-o problemă precum aceea a
dreptului divin şi natural.
Este emoţionant pasajul din scrisoare în care se relatează cum Sfântul Părinte,
îmboldit de milă, l-a asigurat în două audienţe pe omul de stat Sturdza că va fi pregătit să-
i facă orice înlesnire posibilă ilustrului prinţ. În document se adaugă însă imediat că eu va
trebui să-mi îndrept strădaniile şi lumina minţii în slujba obţinerii acelor garanţii, pe care
dreptul divin le revendică drept efort minim, indispensabil. Se mai spune apoi că Sfântul
Părinte nu va conteni să implore milostenia Izbăvitorului divin şi iubirea maternă a
Preacuratei Fecioare să întărească sfintele intenţii ale Alteţei Sale Regale prin mila
cerească şi să fie îndrumat întru împlinirea cerinţelor impuse de credinţa catolică unui
tată catolic, dacă acesta vrea să îşi salveze sufletul şi să abată de la urmaşii lui cea mai
năpăstuitoare nenorocire, separarea de adevărata Biserică a lui Isus Hristos.
Păcat că, în urma incidentului de astăzi cu acel “non possum”, e foarte puţin probabil
ca eu să fiu pus vreodată în situaţia de a putea face uz de aceste frumoase însărcinări şi
reguli de comportament în chestiunea urmaşului la tron, prinţul Ferdinand.

Marţi, 12 iunie 1906

Folosesc ziua de astăzi pentru a mă prezenta colegului de pe celălalt mal al Dunării,
episcopul Heinrich Doulcet din Rusciuc. El poartă titlul de episcop al vechiului Nicopolis
ad Istrum, care se află în dieceza lui. De la Nicopole şi-au împrumutat titlul şi episcopii
care, ca administratori apostolici, i-au păstorit timp de aproape un secol, pe lângă catolicii
din nordul Bulgariei şi pe catolicii din Valahia 35; reşedinţa acestor episcopi a fost la
început la Cioplea şi apoi la Bucureşti. În anul 1883, când a fost introdusă ierarhia
catolică iar episcopul de atunci de la Nicopole, Ignatius Paoli, a devenit primul
arhiepiscop de Bucureşti, dieceza Nicopole a obţinut în persoana preotului pasionist
Hippolit Agosto un nou episcop, a cărui activitate a rămas limitată la catolicii care trăiau
în nordul Bulgariei. Urmaşul lui a fost, începând din 1895, titularul actual, monseniorul
Doulcet, care în prezent are cincizeci de ani. Bucureştiul e oarecum o biserică-filială a
celei de la Nicopole. Filiala îşi moştenise însă cu multe decenii în urmă biserica-mamă şi
s-a gospodărit pe cont propriu şi independent de ea, înregistrând succese frumoase în
România. Acesta este motivul pentru care dieceza de la Nicopole a rămas săracă şi lipsită
de mijloace.
Când treci Dunărea la Ramadan, de la românescul Giurgiu spre malul bulgăresc,
turnul octogonal al catedralei catolice poate fi văzut de departe tronând peste ape.
Biserica e o adevărată podoabă a Rusciucului. A fost construită între 1890 şi 1891 şi
35
În sec. al XVII-lea şi pe cei ai Moldovei.

26
poartă hramul Sf. Paul al Cruceii, fondatorul congregaţiei pasioniştilor. Interiorul este
foarte plăcut, amenajările nu sunt însă complet finisate. De biserică este alipită o mică
mănăstire a pasioniştilor, care serveşte de asemenea drept reşedinţă episcopului de
Nicopole. Acesta este el însuşi pasionist şi se mulţumeşte în viaţă, precum şi în ceea ce
priveşte locuinţa şi hrana, cu foarte puţin. Cât de modestă e cămăruţa lui!
Episcopul Doulcet se trage dintr-o distinsă familie pariziană,iar fratele lui se află în
serviciul diplomatic al Franţei şi i se prevede o carieră strălucită. Cheltuielile de călătorie
ale episcopului, atunci când pleacă în vizită acasă sau la fratele lui, sunt suportate
întotdeauna de bătrâna şi îngrijorata lui mamă, care locuieşte la Palaiseau, lângă Paris.
Începând cu anul 1901, monseniorul Doulcet are un episcop auxiliar în persoana lui
Jakob Roissant, care finanţează anual construirea unei capele sau biserici din dieceză.
Locuieşte într-o casă cu un singur etaj, situată lângă biserică, este însă bolnăvicios şi îşi
petrece majoritatea timpului în Franţa. Funcţia de vicar general este îndeplinită de
pasionistul p. Emmanuel Elena. Acesta a editat anul trecut povestea vieţii episcopului
Hippolit Agosto, în introducerea căreia a publicat un scurt istoric al diecezei, ocupându-
se mult şi de istoria fiecărei parohii a diecezei de Nicopole.
Am petrecut ore foarte plăcute şi instructive în compania monseniorului Doulcet şi a
preoţilor săi. Atât aici, cât şi la via proprie a diecezei, am cunoscut pasionişti care au fost
odinioară activi la Bucureşti şi Cioplea şi continuă să povestească cu plăcere despre acele
vremuri.

Marţi, 19 iunie 1906

De câteva zile se află la noi în vizită învăţatul dr. Augustin Bunea, canonic din Blaj. În
lunile martie şi aprilie a fost timp de câteva luni în misiune ştiinţifică la Roma. La
solicitarea domnului Dimitrie Sturdza, a locuit la Colegiul Grecesc Sf. Atanasie şi s-a
întâlnit acolo cu colegii noştri de anul trecut. În acelaşi timp, la colegiu s-a aflat şi
confratele nostru de la Einsiedeln p. Stephan Bärlocher; el urma să ţină în Săptămâna
Mare comunicările din cadrul exerciţiilor36, destinate membrilor Gărzii Elveţiene. Bunea
a fost martorul durerii provocate de decesul iscusitului şi bunului econom P. Willibrord
van Hetteren, care pe 27 martie s-a stins din viaţă, în floarea vârstei, la Sf. Atanasie.
Oaspetele nostru s-a întors profund impresionat din Oraşul Etern şi nu s-a zgârcit deloc
împărtăşindu-ne şi nouă din impresiile sale. Întinerise de-a dreptul la Sf. Atanasie! O
sumedenie de amintiri din tinereţe l-au invadat acolo! Augustin Bunea intrase în Colegiu
în anul 1877 ca student, părăsindu-l în anul 1882, încununat de titlul de doctor în
teologie. A fost unul dintre cei mai buni şi mai talentaţi interni37 ai Colegiului grecesc.
Importanţa domnului dr. Bunea ne-o dovedesc şi cei care îl vizitează la noi, în strada
Esculap; sunt membri ai Academieiromâne, profesori universitari, prieteni erudiţi şi
politicieni. Bunea, care a parcurs la Blaj o carieră bisericească rapidă şi strălucită, a fost,
pe lângă ocupaţiile lui profesionale, mereu o personalitate activă ca orator şi scriitor; el a
urmărit îndeaproape viaţa bisericească şi politică a conaţionalilor lui şi a întreprins
cercetări în domeniul istoriei bisericeşti a ţării sale, unde e privit ca o autoritate de prim
rang. Bunea a fost vizitat şi de cunoscutul profesor de istorie Iorga. Se pare că, privind pe
geamul camerei de oaspeţi, Iorga a fost încântat de panorama splendidă care i se oferea
36
Exerciţii: exerciţii spirituale uzuale în biserica catolică, legate de cursuri, meditaţii, lecturi şi rugăciuni.
37
Intern: elev intern.

27
privirii şi a spus că nu ar mai fi avut parte nicăieri altundeva de o privelişte atât de vastă
şi de frumoasă a Bucureştiului ca aceasta de la palatul arhiepiscopal. În prezent, dr.
Augustin Bunea trece drept pretendent la unul dintre locurile din Academie. Fără îndoială
că secretarul ei general, Sturdza, şi mulţi academicieni îi sunt favorabili.

Vineri, 22 iunie 1906

Însoţit de canonicul Karl Auner am făcut ieri pe o vreme prielnică excursia spre des
pomenitul Adamclisi din Dobrogea. Cine vădeşte interes faţă de Tomisul erei
paleocreştine şi faţă de biserica din această provincie, trebuie neapărat să vadă acest loc.
La Adamclisi se ajunge cel mai lesne dinspre Medgidia. Alaltăieri am pornit într-acolo de
la Bucureşti cu acceleratul şi am fost găzduiţi la prietenul nostru, moşierul Hillerin. El ne-
a şi asigurat o trăsură pentru drumul lung de treizeci de kilometri cu un turc tânăr şi înalt
ca vizitiu. Încă înainte de ora 5, caii parcurgeau la trap orăşelul turcesc Medgidia,
străbătând apoi peisajul uşor vălurit al Dobrogei. N-a trecut mult şi şoseaua s-a sfârşit,
rămânând doar şiruri de drumeaguri ce se-ntindeau peste câmpurile de grâu şi de porumb,
ceea ce pentru caii curajoşi era o adevărată binefacere, deoarece copitele lor nu se mai
izbeau de caldarâm.
La 8 şi jumătate eram deja la Adamclisi şi anume la monumentul triumfal roman. În
prezent, acesta e un cilindru neornamentat din beton cu un diametru de 27 de metri şi o
înălţime de 18 metri; este situat pe o platformă lată de 2 metri, accesibilă prin şapte trepte
bine conservate. În jurul vechii construcţii masive din beton, zac răspândite blocuri de
piatră cubică şi ornamente din piatră. Toate aceste piese au făcut parte cândva din
căptuşeala şi ornamentaţia imensului monument. Asemeni unei benzi de dantelărie fină,
partea superioară a cilindrului a fost înconjurată odinioară de 54 de metope 38 şi
împodobită cu frize încununate cu creneluri. Din partea inferioară de forma unui tambur
se înălţa odinioară un soclu hexagonal pe care trona ca o cunună un trofeu imens de
piatră, constând dintr-o platoşă, două scuturi şi un coif. Aproape toate elementele
decorative au fost găsite pe lângă monument sau în satele învecinate şi duse la Bucureşti
din ordinul directorului muzeului Tocilescu, unde sunt expuse intemperiilor, fără nici o
protecţie, în grădina muzeului. Ar fi fost de mii de ori mai bine dacă totul ar fi fost lăsat
la locul lui, reconstituindu-se uriaşul monument în forma sa iniţială! Toţi arheologii de
renume s-au arătat preocupaţi de aceste vestigii extrem de interesante din vremuri
străvechi. Rezultatul îndelungilor şi serioaselor lor cercetări a condus la concluzia
pertinentă că împăratul Traian a înălţat acest monument în anii 108 şi 109 în memoria
cuceririi Daciei39.

____________________

Fig. 2 Insula Werd din apropiere de Stein pe Rin (Elveţia), 1929.

38
Metopă: porţiune în relief dintr-o friză antică.
39
Denumire erudită pentru regiunea cuprinsă între Tisa, Dunăre şi Carpaţii Orientali, uzuală începând din
sec. al VI-lea î.d.C. şi în vremea romanilor.

28
Fig. 3 Insula Werd, casa de locuit şi capela cu arhiepiscopul Netzhammer, care a locuit
aici de la 8.3.1927 până la moartea lui la 18.9.1945 – în 1929.

Fig. 4 Părintele Raymund Netzhammer, director al Colegiului grec papal din Roma
(14.11.1904 până la numirea lui ca arhiepiscop de Bucureşti la 16.10.1905), îmbrăcat în
veşminte de arhimandrit, 1905.

Fig. 5 Colegiul benedictin San Anselmo de pe Aventin din Roma. Sediul abatelui primat
al întregului ordin benedictin. P. Raymund Netzhammer a fost aici cellerarius şi profesor
de chimie de la 20. 10.1903 până la 13.11.1904.

Fig. 6 Colegiul grec papal din Roma, Via del Babuino 149, al cărui director a fost
părintele Raymund Netzhammer de la 13.11.1904 la 16.11.1905.

Fig. 7 Sf. Iosif, catedrala arhiepiscopatului romano-catolic din Bucureşti, 1906.

29