MIHAELA MINULESCU

*
Tehnici Proiective


Editura Titu Maiorescu
2000
Tehnoredactare şi copertă:
Matei Georgescu

Coperta 1 şi 4:
Rosarium Philosophorum ilustraţiile 2 şi 10,
The Collected Works, vol. 16.
Fotografii: Carl Gustav Jung şi Sigmund Freud;

1
CUPRINS

INTRODUCERE ÎN TEHNICI PROIECTIVE...........................3

TEHNICA ASOCIATIV-VERBALĂ..........................................24

TEHNICA PETELOR DE CERNEALĂ....................................43

TEHNICA REPRODUCERII GESTALTULUI........................73

TEHNICA APERCEPŢIEI TEMATICE...................................81

TEHNICA FRUSTRĂRII.........ERROR! BOOKMARK NOT DEFINED.

TEHNICA ANALIZEI DESTINULUIERROR! BOOKMARK NOT DEFINED.

TEHNICA ANALIZEI CULORILORERROR! BOOKMARK NOT DEFINED.

TEHNICA DESENULUI..........ERROR! BOOKMARK NOT DEFINED.

TEHNICA CONSTRUCŢIEI...ERROR! BOOKMARK NOT DEFINED.

Note şi comentarii....................................Error! Bookmark not defined.

Bibiografie

2
INTRODUCERE ÎN TEHNICI PROIECTIVE

Denumire
1939, Lawrence K.Frank, utilizează pentru prima dată denumirea de "teste proiective".
În concepţia sa, "În esenţă, o tehnică proiectivă este o metodă de studiu a personalităţii care
confruntă subiectul cu o situaţie pentru care va răspunde urmând sensul pe care aceasta îl are
pentru el şi în funcţie de ceea ce resimte în timpul acestui răspuns. Caracterul esenţial al unui test
proiectiv este acela că evocă în subiect ceea ce este, în diferite feluri, expresia lumii sale
personale şi a proceselor personalităţii sale" (în P. Pichot, Les tests mentaux, Puf, 1967).

Principale caracteristici şi limite

ale tehnicilor proiective
Metodele proiective se situează pe un continuum între tehnicile testării psihometrice propriu-
zise şi tehnicile terapeutice clinice, între examenul psihometric cu regulile sale de standardizare şi
sistematizare care îi conferă principala sa calitate, cea a obiectivităţii materiale, şi examenul clinic
care conferă în esenţă o individualizare a cunoaşterii personalităţii subiectului examinat. De-a
lungul acestui continuum pot fi vizualizate poziţiile diferitelor probe şi metode proiective, unele
denumite simplu “test”, altele denumite emfatic “tehnici”, tocmai pentru a sublinia complexitatea
abordării şi distanţarea de condiţia propriu-zisă a unui test psihologic.
Mai mult, în funcţie de modalităţile noi de interpretare - în general de sorginte psihanalitică -‚
una şi aceeaşi metodă poate fi încadrată în condiţia de tehnică diagnostică şi / sau de tehnică
terapeutică (de exemplu, testul desenului utilizat în şedinţe seriale).
Stimulii sunt slab structuraţi - condiţie favorabilă dar nu indispensabilă - şi dau naştere la un
număr mare de răspunsuri şi o varietate la fel de largă.
Tehnicile proiective utilizează în mare măsură conceptele psihanalitice. Proiecţia, în sens
psihanalitic, implică: caracterul inconştient al procesului de proiecţie, funcţia de apărare a eului,
reducerea tensiunilor psihice.
Tehnicile proiective nu respectă, în ansamblul lor, cele trei condiţii, observă P. Pichot. Astfel
s-au propus redenumiri:
 teste de imaginare, White;
 teste de apercepţie, Murray reluat de Bellak;
 teste de dinamică, Cattell;
 teste nonstructurate, Eysenck.
Din perspectiva aplicabilităţii acestor metode psihologice, putem vorbi de un continuum care
are la o extremă utilizarea lor ca mijloc de a “sparge gheaţa”, de a distrage atenţia subiectului de
la propria anxietate de examen, reducând apărarea în faţa situaţiei de examinat, trecând apoi prin
aplicarea lor cu scop diagnostic propriu-zis ce are ca obiectiv general determinarea şi evaluarea
caracteristicilor funcţionării psihice şi conţinuturilor psihice ale subiectului. Unii utilizează aceste
tehnici pentru a susţine procesul de auto-conştientizare, de auto-clarificare a unor aspecte anterior
neverbalizate. La cealaltă extremă, ca tehnici terapeutice, sunt utilizate pentru a exprima şi elibera
tensiuni (reducerea tensiunilor), dar şi pentru sensibilitatea lor faţă de schimbările intrapsihice,
ceea ce permite o diagnoză - prognoză privind tipul de terapie şi efectele terapiei asupra
psihismului subiectului. De asemenea, sunt utilizate ca tehnici psihoterapeutice expresive. Astfel

3
încât, în prezent, aproape întreaga arie a psihologiei aplicative este în măsură să obţină prin
tehnicile proiective date semnificative, indiferent dacă este vorba de psihologia educaţională,
psihologia organizaţională sau psihologia clinică.

Caracteristicile psihometrice ale tehnicilor proiective rămân aceleaşi ca pentru orice probă
psihologică autentică: fidelitatea, validitatea, normarea, sensibilitatea.

Caracteristicile specifice de tip calitativ le disting însă de testele obişnuite. Astfel, orice
metodă proiectivă introduce în joc principala ipoteză ştiinţifică, respectiv interdependenţa dintre
gradul de ambiguitate al materialului stimul şi activarea proiecţiei ca mecanism intrapsihic: cu cât
stimulii situaţiei problematice cu care se confruntă subiectul sunt mai puţin structuraţi, mai
ambigui, cu atât sunt mai capabili să activeze zone mai profunde ale psihismului subiectului
(Murstein, 1963, Klopfer şi Taulbee, 1976). Este adevărat că unele studii adresate direct acestei
ipoteze au amendat această afirmaţie în sensul că, în măsura în care relaţia statistică între
ambiguitate şi proiecţie a apărut ca nelineară, putem mai degrabă considera că un grad
intermediar de ambiguitate ar reprezenta un optimum din perspectiva scopului atragerii proiecţiei.
În orice ca, pentru metoda proiectivă, spre deosebire de probele psihometrice, principala
caracteristică rămâne gradul de ambiguitate /nedeterminare / nestructurare a situaţiei stimul cât şi
a consemnelor deschise. De asemenea, subiectului i se cere un răspuns deschis, ceea ce, în
majoritatea cazurilor, înseamnă expresie creativă divergentă (mai multe răspunsuri înalt
individuale). În plus, în aceste condiţii, chiar relaţia subiect - psiholog devine sursă de stimulare a
proiecţiei.

Dacă am modela aceste aspecte am putea vorbi de existenţa în mediul extern a unui complex
de factori care acţionează asupra subiectului activând proiecţia, - respectiv materialul specific
tehnicii date, personalitatea conştientă şi inconştientă a examinatorului, consemnul deschis.
În plus, în termeni aleatori, va interveni şi eroarea datorată întâmplării, influenţa unor factori
de stare precum foamea, deprivarea de somn, efectul unor medicaţii, anxietatea, frustrarea şi, în
acelaşi timp, modul de percepere de către subiect a situaţiei de testare. Intervin aleator şi factori
de abilitate a subiectului, mai ales verbală, dar şi de manipulare sau percepţie.
Psihismul conştient al subiectului trebuie să ia o decizie, care este mult îngreunată datorită
caracterului deschis şi / sau ascuns al unora dintre stimuli, astfel că, în dinamica specifică
subiectului, se vor activa unele conţinuturi inconştiente atrase de caracteristici ale materialului
ambiguu, de caracteristici inconştiente ale examinatorului, de caracteristici ale consemnelor şi,
relativ şi la capacitatea eului de a face faţă unor astfel de trăiri, se va constitui ca un răspuns
simbolic mai degrabă decât strict raţional.
Folosim termenul de “simbolic” mai ales în sensul dezvoltat de Jung, acela al expresivităţii
creative proiective; conţinuturile astfel activate se vor proiecta pe ansamblul de stimuli exteriori,
iar răspunsul va fi marcat de aceste conţinuturi inconştiente cărora eul va încerca să le dea un sens
adaptativ faţă de real. De asemenea, pentru unele probe, răspunsul subiectului va fi influenţat şi
de nivelul de dezvoltare al unor abilităţi, în principal cea verbală. Răspunsul subiectului este o
structură complexă care poate fi analizată din perspectiva unei polisemantici.
O principală dificultate a tehnicilor proiective, dificultate care se repercutează asupra
capacităţii lor de a face faţă cerinţelor psihometrice, este faptul că prin ele nu se explorează o
dimensiune lineară a personalităţii, altfel spus o singură variabilă, ci explorează şi deci prezintă
persoana în termenii unei scheme dinamice de variabile, ele însele intercorelate (M. D.
Ainsworth, 1951, D. Anzieu, 1952, 1961, V. Sentoub, N. Rausch, 1956). In acest caz însă putem
observa că validarea unei astfel de probe psihologice egalează procesul de validare al unui set de
ipoteze ştiinţifice printr-o cercetare ştiinţifică autentică. Anzieu subliniază în acest sens (1961) că

4
un test proiectiv implică transformarea unei mase de date cantitative într-o formă manipulabilă,
astfel încât fiecare sistem de interpretare a testului se leagă în fapt de un sistem de clasificare a
răspunsurilor care nu va avea sens decât prin interpretarea pe care o legitimează. Dar valoarea
unei clasificări ţine mai mult de fidelitatea ei decât de validitate.

Poziţii critice extreme legate valoarea şi limitele testelor proiective

Eysenck, le compară cu Sfântul Imperiul Roman despre care se poate spune că nici nu este un
imperiu şi nu era mai roman decât sfânt: nu se poate spune că este vorba de teste în sensul clasic
şi nici măcar nu pun deloc în joc un mecanism de proiecţie.
Diethelm, succesul utilizării tehnicilor proiective depinde de factori necunoscuţi. Cele mai
bune rezultate par să se obţină când sânt utilizate de psihologi clinicieni competenţi.
Principalele limite (Anzieu, 1961, 1963, 1992, A. Anastasi, 1954 - 1988, Cronbach 1949,
1956, H.J. Eysenck, 1955, H. Pichot, 1967, C. Enăchescu, 1973) sunt legate de acest proces
complex al standardizării, normării şi evidenţierii fidelităţii şi validităţii probelor.

Dintre dificultăţile care contravin standardizării, înţeleasă în termeni clasici, sunt subliniate
aspecte de administrare care conduc la faptul că o variabilitate datorată chiar unor uşoare
schimbări în setul de instrucţiuni, datorată intervenţiei aleatoare a psihologului, sau chiar unor
caracteristici ale stimulului, poate influenţa decisiv calitatea trăirilor şi răspunsurilor subiectului.
O dificultate semnificativă constă în primul rând în faptul că variabilele care trebuie cotate nu
sunt adesea cuantificabile, pentru că sunt aspecte calitative.
De asemenea, din perspectiva standardizării interpretării şi a cerinţelor privind normarea, se
consideră că există o prea mare imprecizie la unele tehnici în scorarea şi mai ales interpretarea
datelor brute. Adepţii preciziei extreme au desfăşurat studii de restructurare a cotării şi
interpretării cantitative chiar pentru unele tehnici care aveau deja un sistem cantitativ bine
exprimat, precum Rorschach (J. Exner jr. realizează un sistem cuprinzător strict cantitativ de
cotare şi interpretare, de-a lungul a peste 21 de ani de cercetări, începând cu 1968). Importanţa
expertizei‚ a nivelului formării şi a “experienţei clinice” a psihologului format pentru a lucra cu o
anumită tehnică rămâne însă un deziderat princeps pentru autenticitatea interpretării.
După cum vom argumenta analizând relaţia subiect - psiholog, diminuarea gradului de
subiectivitate se referă inclusiv la capacitatea celui din urmă de a-şi cunoaşte şi neutraliza
principalele vulnerabilităţi psihice pentru a nu provoca fenomene de tip transfer sau contratransfer
care să interfereze în situaţia stimul sau în interpretarea protocolului. De asemenea, interpretarea
mai poate fi subiectul influenţei unei distorsiuni datorate memoriei, îngustimii unor cadre
teoretice, unor preconcepţii şi idiosincrasii ale psihologului.
Din perspectiva interpretării, există tehnici care refuză o normare propriu-zisă, sau altele a
căror normare este relativă, bazată fiind pe populaţii descrise prea vag. Chiar dacă unele tehnici
includ o normare, aceasta rămâne tributară realizării pe sub-grupuri, loturi aleatorii etc.

O altă limită în termenii psihometriei este, în general, numărul inadecvat de studii privind
fidelitatea, atât din perspectiva consistenţei interne cât şi a constanţei rezultatelor. Ambiguitatea
fundamentală pentru astfel de studii constă în contribuţia necunoscută a deprinderilor şi
subiectivităţii celui care cotează şi interpretează.
Experimente cu interpretări "în orb" relevă că rapoartele de interpretare concordă în aspectele
de esenţă. Iar experimentări fără expunerea vizibilă a autorului demonstrează că există
posibilitatea de a recunoaşte protocolul după interpretarea oferită. Aspecte încă necunoscute
privind mecanismele de interpretare fac să nu fie posibile comparaţii propriu zise între protocoale
ale unor interpreţi diferiţi.

5
 Validitatea, sub diversele ei aspecte, a fost mai mult cercetată, dar şi aici sunt dificultăţi ce
provin din cauze precum: criterii externe care ele însele au o validitate contestabilă, rezultatele
persoanei, datorită caracterului global al variabilelor şi intercorelării lor, trebuie considerate în
ansamblul lor. Despre dificultăţile în privinţa determinării caracteristicilor validităţii, Anzieu
accentuează în 1992 faptul că tehnicile nu explorează o singură variabilă, ci prezintă individul sub
forma unei scheme dinamice de variabile, ele însele intercorelate.
În general, studierea unui protocol are două etape, cea formală şi cea de conţinut calitativ /
simbolic. În context, deşi demersul analitic este sine-qua-non, el are mai degrabă un rol
pregătitor. Pichot, 1967, observă că un rezultat izolat nu are în sine însuşi nici o valoare; valoarea
o realizează contextul. Chiar faza analitică este complexă, cerând adesea nivele succesive de
interpretare. În acest fel, paradoxal, datorită faptului că fiecare individ este unic şi această
unicitate este esenţa interpretării materialului proiectiv, întreg acest adevărat eşafodaj de analiză
cuantificată şi calitativă nu face decât să aducă în final o progresivă obiectivitate, mai mare decât
a testelor psihometrice.
Majoritatea studiilor de validitate se adresează validării concurente prin criteriu, bazându-se
pe performanţe ale unor grupe contrastante. Există şi studii privind validarea predictivă, mai ales
privind succesul în formarea specializată, în performanţe sau răspunsul la terapie.
De asemenea, sunt studii comparative adresate validării de construct. Există eşecuri multiple
în contravalidare şi în validarea semnelor diagnostice clinice.
Progresele în validare pot proveni din mai multe surse conjugate, precum standardizarea
administrării, raportul dintre subiect şi examinator, combinarea analizei atomiste, de detaliu, cu
analiza globală, vizând configuraţia ca întreg coerent (Anzieu, 1992).
Aspecte pozitive privind aplicabilitatea
Probele proiective, spre deosebire de cele care implică pregnant abilităţile şi capacitatea de
raţionare şi decizie, distrag atenţia subiectului de la el însuşi reducând apărarea şi stânjeneala.
Astfel sunt deosebit de utile pentru copii, persoane analfabete sau cu handicap ori deficienţe de
vorbire.
Sunt mai puţin susceptibile de falsificări, pentru că scopul lor real nu este vizibil şi subiectul
nu cunoaşte metoda de interpretare. Totuşi există şi unele studii care indică că sunt posibile
falsificări pozitive sau în sens negativ a conţinutului răspunsurilor.
Aspecte privind sensibilitatea
Testele proiective au ca obiectiv determinarea şi evaluarea caracteristicilor de funcţionare
psihică ale subiectului, deci, ne punem problema dacă ele pot reflecta, într-un sens coerent cu
teoria, schimbările fundamentale survenite în personalitatea acestuia odată cu vârsta, boala,
circumstanţele excepţionale existenţiale.
Dacă schimbarea indusă în personalitate de astfel de evenimente nu este decât temporară sau
parţială, protocolul relevă o structură de personalitate intactă.
Progresele contemporane în validare s-au petrecut odată cu:
 perfecţionarea standardizării în administrare (v. Rorschach - metoda Exner)
 controlul relaţiei dintre subiect - examinator - reducerea factorilor care provoacă
transferul (influenţa sexuală este redusă, dar cea rasială apare mai importantă).

Clasificări
Depind de criteriul utilizat. De exemplu, tipul de stimul, gradul de standardizare, cotarea -
analize formale sau simbolice. Privind cu atenţie poziţia diferiţilor autori se poate observa că nici
unul nu epuizează întreaga gamă virtuală a testelor proiective şi că, în funcţie de orientarea
teoretică, se operează un decupaj posibil. O posibilă clasificare a clasificărilor deosebeşte de
exemplu autorii care intervin cu o perspectivă formală de cei care introduc o viziune funcţională.
Din prima perspectivă, exemplificăm prin clasificarea lui Eysenck şi cea realizată de Bell.

6
 Eysenck consideră 4 tipuri de teste proiective:
 teste de completare, - subiectul completează un lanţ de asociaţii, o frază, o povestire al
cărei debut este stimulul);
 teste de interpretare, - subiectului i se cere să interpreteze, discute, povestească pornind
de la o situaţie stimul: imagine, poveste;
 teste de producere, - subiectul pornind de la situaţia stimul desenează, pictează,
construieşte, produce o construcţie ce va fi interpretată;
 teste de observare, - subiectului plasat într-o situaţie vag structurată i se observă
comportamentul.
Bell vorbeşte de tehnici de asociaţii de cuvinte şi similare:
 tehnici care utilizează stimuli vizuali;
 tehnici de mişcare expresivă şi similare;
 tehnici de joc, dramă, similare.
Din a doua perspectivă, reprezentative sunt taxonomiile realizate de Frank şi Rosenzweig.

Clasificarea lui Frank cuprinde:

 tehnici constitutive în care subiectul trebuie să aplice o structură şi organizare asupra unui
material nonstructurat şi plastic ( Rorschach şi derivatele);
 tehnici constructive în care subiectul, plecând de la un material definit, trebuie să
construiască o structură mai largă (testul mozaic, testul lumii, jocul cu nisip etc.);
 tehnici interpretative, în care subiectul interpretează o experienţă sau o imagine cu o
semnificaţie afectivă: tip TAT, Szondi, Rosenzweig,
 tehnici catartice, în care sub efectul stimulului subiectul exteriorizează o reacţie
emoţională: pictura cu degetele, dansul;
 tehnici refractive, unde personalitatea subiectului e revelată prin supunerea la un mijloc
de comunicare convenţional: de tip miokinetic.
Discipolii lui Rapaport, formaţi în anii 70 în psihologia eului, au propus o clasificare în 4
tipuri în funcţie de intersecţia a 2 dimensiuni: claritatea sau ambiguitatea scopului şi claritatea sau
ambiguitatea stimulului. Astfel, caracteristicile sarcinii date intervin semnificativ în tehnicile de
structurare vizuală precum testul Bender, în care se cere subiectului ceva în mod explicit iar
subiectul poate controla ceea ce face comparând cu un model dat. Comparativ, în Rorschach
ambiguitatea aparţine atât scopului cât şi stimulului. Alte probe, precum completare fraze sau
imagini, desenul omului, sunt clare ca scop dar ambigui ca stimul. Complementar, teste precum
TAT, Rosenzweig sau testul mozaicului care sunt ambigui ca scop şi clare ca stimul.
D. Anzieu consideră 2 categorii mari de tehnici proiective:
1. Tematice, al căror model esenţial este "Testul de apercepţie tematică" Murray, unde
subiectul poate proiecta ceea ce crede sau ar vrea să creadă, ceea ce refuză să fie, ceea ce alţii
sunt sau ar trebui să fie în raport cu el.
Exemplu: jocuri dramatice, desenele, povestirile libere şi de completat, interpretarea
imaginilor sau fotografiilor.
Ele relevă conţinuturile semnificative ale unei personalităţi privind natura conflictelor,
dorinţele fundamentale, reacţiile faţă de anturaj, momentele cheie din propria viaţă trăită.
Marja de incertitudine şi eroare priveşte efectul acestor diferite motive: sunt ele cu adevărat
sursă a comportamentelor obişnuite sau rare, sau sunt cauză pentru anume aspecte parazite în
realizarea acţiunilor, sau nu produc decât vise interioare

7
 2. Structurale, care au ca prototip "Testul petelor de cerneală" Rorschach. Ele permit o
revelare a structurii, a sistemului de personalitate a subiectului, informând despre echilibrul sau
atitudinile sale prevalente, lumea sa de forme, despre interrelaţiile dintre eu - sine - supraeu.
Marja de incertitudine şi eroare se referă la reprezentativitatea acestei felii, acestei secţiuni:
s-a realizat ea într-un sector "bun", într-un moment "bun", sau a lăsat deoparte ceva
semnificativ?
Interpretările psiholingvistice par să confirme această dihotomizare, atribuind testelor
tematice caracteristica sintagmatică a sarcinii, iar celor structurale, caracteristica paradigmatică.
Saussure şi Jacobson stabilesc existenţa a două axe fundamentale în interpretarea limbajului:
 funcţie paradigmatică a limbajului;
 funcţie sintagmatică a limbajului.
Funcţia paradigmatică este un cod, o încorporare de sens într-o structură unitară care poate fi
codificată şi decodificată (ex. traducerea unui cuvânt dintr-o limbă în alta).
Funcţia sintagmatică conduce la emiterea unui mesaj, la o punere în relaţie ordonată a unor
sensuri pentru a construi un mesaj.
Codificarea cere mecanisme psihologice de selecţie şi substituţie prin similitudine. Permite
alegerea unui termen ţinând cont de două repere: termen cu sens opus şi termen cu sens învecinat.
Funcţia sintagmatică este o funcţie mai complexă: organizează mesajul; are loc o dezvoltare a
limbajului prin legături într-un lanţ în care contează o serie de reguli de compatibilitate lingvistică
în funcţie de care sunt înlănţuiţi termenii unul după altul.

Definirea conceptului de proiecţie

Disciplină Accepţiune
matematică Corespondenţă între două puncte sau figuri.
fizică (optică) Radiaţii transmise de la o sursă pe un ecran.
neurologie Corespondenţă între o arie cerebrală şi un aparat senzorial sau motor.
psihofiziologie Localizarea senzaţiilor de către subiect la nivelul aparatului receptor.
Problematica fenomenului proiectiv se impune în contextul studiului
percepţiei, sub imboldul Psihologiei formei şi al fenomenologiei:
atitudinea perceptivă pune în joc întreaga personalitate; stimulul se
psihologie
organizează conform propriei configuraţii, tributare specificului
investirilor.

Operaţia prin care subiectul expulzează din sine şi localizează în altul

calităţi, sentimente, dorinţe, chiar obiecte pe care nu le cunoaşte sau le
refuză în sine însuşii.
Problematica proiecţiei necesită discutarea relaţiilor cu conceptul de
transfer, cu cel de identificare şi cu cel de mecanism de apărare.
 proiecţia-transfer: subiectul arată prin atitudinea sa faptul că
psihanaliză asimilează o persoană cu o alta (deşi Freud nu vede transferul exclusiv
în termenii proiecţiei);
 proiecţia-identificare: subiectul se asimilează altor persoane sau
asimilează în sine obiecte externe;
 proiecţia ca mecanism de apărare: în paranoia, în fobie, în gelozia
“proiectivă” (diferenţiată de gelozia normală sau de delirul de gelozie
paranoiac).

Perspectiva lui Freud asupra fenomenului proiecţiei

Anul Lucrarea Comentarii
Psihonevrozele
1894 de apărareii.
Introduce termenul de proiecţie.
1896 Noi observaţii Freud foloseşte noţiunea de proiecţie în sens clinic - este
asupra mecanismul de apărare prin care se caută în exterior
psihonevrozelor originea unei neplăceri.

8
 de apărare
Concepţia mitologică despre lume, care animă până şi
Credinţa în religiile cele mai moderne, nu este altceva decât o
hazard şi psihologie proiectată în lumea exterioară iii. Proiecţia în
superstiţie
1901 din
sensul ei “normal” permite punerea în imagine, cuvânt,
Psihopatologia sens sau scenă a unei percepţii endopsihice,
vieţii cotidiene constituindu-se într-un spaţiu de elaborare psihică, într-
un ecran al proiecţiei.
Explică fobia ca proiecţie a unui pericol pulsional:
relevă calitatea animalelor de a deveni, pentru copii, un
obiect fobic; animalul preia (prin proiecţie) sentimentele
ostile adresate tatălui – fobia “micului Hans” exprimată
1909 Micul Hans de acesta prin: “mi-e frică pentru că o să mă muşte un
cal”iv (fapt ilustrat şi prin cazul unui copil de nouă ani,
studiat de M. Wulff, care-şi identifica tatăl cu un câine
(1912) şi de “micul Arpad” al lui S. Ferenczi (1913),
care spunea că: “Tatăl meu este cocoş”).

Proiecţia în paranoia, unde percepţia interioară este

Cazul înlocuită cu una exterioarăv: o percepţie interioară este
1911 preşedintelui
Schreber
reprimată, iar ca înlocuitor apare conţinutul său după ce
a cunoscut o anumită deformare, devenind conştientă ca
o percepţie din exteriorvi.
Proiecţia în afară a percepţiilor interioare este un
mecanism de apărare primitiv cu ajutorul căruia se
structurează reprezentarea lumii exterioarevii. Proiecţia
1912 Totem şi tabu
intervine în superstiţie, mitologie, animism; elementele
proiectate sunt dorinţe şi afectele pe care subiectul nu le
acceptă.
Complement
metapsihologic
Visul este deci o proiecţie, exteriorizarea unui proces
1917 la teoria visului
în intern.
Metapsihologie
Problema originilor fenomenului proiectiv – proiecţia ca
mecanism de apărare primar: pentru a se opune
Dincolo de
excitaţiilor interne care produc neplăcere, acestea sunt
1920 principiul
plăcerii tratate ca şi cum ar provine din exterior. Acesta este
originea proiecţiei care joacă un rol atât de important în
procesele psihopatologiceviii.

Definire diferenţială: proiecţie - introiecţie

Termenul de introiecţie a fost introdus de Avenarius pentru a corespunde procesului de
expulzare a unui conţinut subiectiv pe un obiectix. Jung comentează în context că termenul de
proiecţie cuprinde mai bine acest sens.
Ferenczi defineşte modern introiecţia ca opusă proiecţiei, ca o preluare a obiectului în sfera
subiectivă de interes: "în timp ce paranoicul expulzează, elimină din egoul său emoţii ce au
devenit dezagreabile, nevroticul se serveşte cu o bucată din lumea externă, atât de mare pe cât o
poate ingera egoul său şi face din ea un obiect al fanteziilor inconştiente" (Introjection and
transferance).
Introiecţia ca mecanism e un fel de proces de diluare, o expansiune a cercului de interes, la fel
de normal precum proiecţia.

9
 Cuplul proiecţie-introiecţie joacă un rol important în geneza binomului subiect - obiect, eu -
noneu. Atunci când copilul exclude obiecte din blocul său perceptiv (care formează lumea sa
externă până atunci unitară), opune pentru prima oară un eu lumii externe - obiectul exclus nu
mai aparţine lumii externe ci trăirilor subiective. Astfel realizează prima sa proiecţie (cea
primitivă), eul resorbind o parte din lumea externă – introiecţia primitivă.
Se proiectează:
 pulsiunea – ca în cazul fobiei;
 afectul ca în situaţia proiecţiei paranoiace;
 obiectul rău – eul-plăcere originar introiectează tot ceea ce este bun şi proiectează tot
ceea ce este rău.
Freud opune proiecţia paranoiacă (“refulării în exterior”) refulării din nevroza obsesională
(“refulării în interior”). În "Cazul Schreber" proiecţia apare ca lumea paranoiacă a întoarcerii
refulatului. Astfel se conturează două accepţiuni ale proiecţiei:
 ecran de proiecţie pentru obiectele existente în subiect şi necunoscute;
 proces de expulzare – subiectul nu vrea să fie sau nu vrea să cunoască anumite aspecte
subiective.
Perspectiva lui Jung asupra fenomenului proiecţiei
Pentru C. G. Jung proiecţia reprezintă transferarea în exterior, într-un obiect, a unui proces
subiectiv întemeiat pe identificarea arhaică subiect-obiect x, moment din filogeneză în care lumea
interioară nu era precis delimitată de cea exterioară xi.
Ponderea proiecţiei este atât de mare încât nu vom putea niciodată afla cum arată în-sinele
lumii deoarece în demersul cunoaşterii transformăm procesul fizic într-unul psihic xii.
Astfel tot ceea ce este necunoscut, orice vid, este umplut prin proiecţie, ceea ce se crede că se
recunoaşte în materie este de fapt proiecţia datelor inconştientului subiectului cunoscător xiii.
Jung remarcă existenţa unei proiecţii pasive (forma patologică a proiecţiei şi a multor
proiecţii normale, neintenţionate, întâmplătoare) şi a unei proiecţii active ca parte componentă
esenţială a empatiei.
Comparativ, dacă proiecţia este un proces de dezasimilare a obiectului din subiect prin
expulzarea unui conţinut subiectiv pe obiect, introiecţia este un proces de asimilare, o asimilare a
obiectului în subiect. Dacă proiecţia este un proces de introversie, -pentru că conduce spre
diferenţiere şi separare a obiectului de subiect, introiecţia este un proces de extraversie pentru că
asimilarea la obiect cere empatie şi o investire a obiectului cu libido.
Procesul proiecţiei joacă un rol patologic dominant în mecanismele sindromului paranoiac,
care de obicei sfârşeşte prin totala izolare a obiectului de subiect.
În proiecţie, prin dezasimilare subiectul scapă de conţinuturi dureroase şi inacceptabile, dar şi
de valori pozitive care nu îi sunt accesibile conştient. La origine, spune Jung, există o identitate
arhaică între subiect şi obiect care se sprijină pe procesul de proiecţie. Identitate recognoscibilă
uşor în psihologia copilului mic, sau a popoarelor primitive. Ca denumire specifică, proiecţia
desemnează, în sens restrâns, necesitatea dizolvării acestei identităţi cu obiectul când starea de
neadecvare este deja observată şi apare disfuncţională pentru persoană.
Alte perspective de considerare a proiecţiei în tehnicile proiective
Pentru Leopold Bellak, principala aserţiune freudiană privind proiecţia este aceea că
engramele percepţiilor trecute influenţează perceperea stimulilor actuali. Astfel, maxima lui J.
Locke - nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu - este o teorie perceptivă a
personalităţii, pentru că toate percepţiile actuale sunt influenţate de cele trecute xiv. Orice
interpretare subiectivă constituie o distorsiune aperceptivă dinamică, de aceea existenţa percepţiei
pure rămâne pe tărâmul ipotezei.
Bellak găseşte necesară redefinirea conceptului de proiecţie, în sens freudian, în termenii
procesului distorsionării aperceptive şi a teoriei gestaltiste a învăţării. Găsind termenii de

10
proiecţie şi percepţie irelevanţi, Bellak propune pe cel de apercepţie, prin care înţelege procesul
prin care noile experienţe sunt asimilate celor vechi şi transformate prin acestea. Reziduumul de
experienţă îl denumeşte masă aperceptivă.
Astfel, în viziunea lui Leopold Bellak, proiecţia reprezintă extrema distorsiune cognitivă în
care anumite aspecte ale masei aperceptive controlează într-atât percepţia actuală încât afectează
într-un grad mare aspectul adaptativ al cogniţiei.xv
Tipuri de proiecţie
Bellak, Abt îşi prezintă modelele asupra proeceselor perfceptive în lucrarea “Psihologia
proiectivă”,1950. Există o distorsiune de tip aperceptiv, spune Bellak, doar dacă analiza este
subiectivă (de exeplu, istorioarele subiectului la planşele T.A.T. sunt încărcate puternic de
elemente personale – distorsionare aperceptivă).
Bellak consideră că, în funcţie de implicarea conştiinţei, există 4 niveluri de distorsiune
aperceptivă:
 nivelul cel mai apropiat de conştient: exteriorizare – subiectul recunoaşte că răspunsul
este încărcat de propria subiectivitate;
 conştientul intervine, dar mult mai puţin: sensibilizare – discriminările de tip aperceptiv
sunt mai fine – domenii ce se referă la emoţii susţinute de o tensiune reală; parţial răspunsul e o
satisfacere a unei trebuinţe;
 proiecţia simplă - transfer prin învăţare (de exemplu, în situaţia în care persoana a avut
experienţe negative cu mai multe persoane, în prezent, indiferent de persoana implicată, va
proiecta asupra ei sentimentele generate de experienţele anterioare); conştientul nu mai face
distincţia între real şi subiectiv;
 proiecţia cu inversiune – mecanism care intervine în proiecţia interpretativă, de tip
paranoia.
Pentru Abt, definirea proiecţiei intervine în funcţie de nivelele de anxietate cărora subiectul
poate sau nu să facă faţă. Apercepţia, în general, are rolul de a permite individului să menţină în
el o stare de anxietate. Când situaţia exterioară devine tot mai puţin structurată, atunci anxietatea
are tendinţa de a creşte, subiectul nu mai poate uza de mecanismele de apărare obişnuite,
intervine proiecţia pentru a realiza adaptarea la situaţia nouă.
La Melanie Klein, proiecţia are sensuri mai nuanţate, legate de idnetificarea proiectivă,
conform căreia o parte din Sine este atribuită unui obiect. Astfel o parte a Eului - o stare psihică,
este percepută ca aflându-se în altă persoană şi renegată.
Alte sensuri: proiecţie a obiectului intern (absenţa mamei este percepută ca o prezenţă activă
în stomac a unui obiect rău care provoacă foamea. Prin ţipăt şi plânset, obiectul ajunge să fie
perceput ca expulzat din corpul copilului în exterior, obiectul pare ceva mai puţin terifiant astfel.
Externalizarea conflictului este procesul prin care conflictul intern sau relaţia internă este
proiectat în exterior.
L. K. Frank ia în consideraţie trei sensuri ale proiecţiei:
 descărcare pulsională şi emoţională;
 stabilirea unei corespondenţe structurale între personalitate şi producţiile acesteia într-o
situaţie experimentală;
 vehicularea reprezentărilor intrapsihice, a tendinţelor şi pulsiunilor, cu asocierea lor în
exterior.
Ombredane descrie trei forme ale proiecţiei:
 proiecţia speculară - atribuirea propriei personalităţi cu unele caracteristici găsite în
exterior;
 proiecţia catarctică - atribuirea exteriorului cu unele caracteristici pe care subiectul nu le
posedă;

11
  proiecţia complementară - atribuirea sentimentelor şi atitudinilor proprii altor persoane.
E. Kretschmer se ocupă de fenomenul proiectiv în relaţiile sale cu psihopatologia şi cu
psihologia medicală găsind că proiecţia este legată de fenomenul de percepţie şi reprezentare,
având ca scop realizarea de imagini mentalexvi.
Proiecţie şi simbolizare
Modul de realizare al proiecţiei este de tip simbolic, prin reproducerea în “imagini simbolice”
a conţinutului intrapsihic.
Expresia este procesul psihic asociat proiecţiei reprezentând forma exterioară de manifestare
şi instrumentul prin care este vehiculat conţinutul proiectat; expresia este deci purtătoarea
sensului simbolic astfel încât proiecţia desemnează sensuri iar expresia le vehiculează. În această
ordine, mecanismele de simbolizare sunt constituite din două componente xvii:
 componenta internă - mecanismul proiecţiei;
 componenta externă - expresia.
Procesul expresiei este de tip superior, conştient, intelectual, purtător al conţinutului proiectat.
Cele două componente ale mecanismelor de simbolizare - proiecţia care consacră conţinutul
şi expresia care determină forma - sunt reunite în cadrul actului creaţiei.
Legile creaţiei formulate de Freud, dezvoltate de Kretschmer, stau, conform şcolii
psihanalitice, la baza oricărei creaţii simbolico-figurale:
 legea aglutinării imaginilor (crearea de noi imagini prin relegarea celor vechi);
 legea stilizării (transformarea imaginilor externe conform propriilor tendinţe);
 legea proiecţiei.
În cadrul psihodiagnosticului proiectiv se determină o creaţie experimentală declanşată şi
dirijată de situaţia-test. Etapele trecerii de la “imaginea mentală” la “imaginea plastică” în testul
proiectivxviii includ:
 etapa receptiv-cognitivă în care se formează imaginea primară a obiectului perceput;
 etapa reproductiv-instrumentală în care se formează schema imaginii mentale;
 etapa simbolică în care schema se transformă, prin proiecţie, într-o structură mentală cu
semnificaţie simbolică;
 etapa instrumental-simbolică în care se realizează reproducerea externă a structurii cu
ajutorul expresiei.
În literatura asupra proiecţiei există o relativă diferenţierea autorilor privind felul cum înţeleg
analiza de conţinut. Dilema constă în modul de înţelegere a simbolului: simbolul ne spune ceea ce
gândeşte subiectul sau simte în raport cu sine şi ceilalţi, sau simbolul reflectă ceea ce se petrece în
el însuşi cu adevărat?xix
O serie de copaci căzuţi indică anxietatea subiectului legată de castrare sau faptul că
subiectul este psihologic castrat? O serie de animale agresive în răspunsurile subiectului la petele
Rorschach indică faptul că el crede că într-adevăr posedă impulsuri ostile, sau faptul că, în
realitate are astfel de impulsuri? Animalul ameninţător poate reflecta felul cum vede subiectul
lumea, sau un astfel de simbol relevă forţele inconştiente care ameninţă eul, faptul că subiectul se
simte ameninţat de forţe interioare, sentiment pe care îl poate proiecta pe lumea exterioară?
Proiecţiile derivă din sfera eului care-şi exprimă astfel atitudinile, sau derivă din inconştient,
dincolo de accesul eului?
În psihologia analitică, activitatea inconştientului este concepută ca relativ autonomă,
independentă de conştiinţă. Jung demonstrează că teoria freudiană a represiei este doar o
explicaţie parţială deoarece inconştientul constă din mult mai mult decât conţinuturile reprimate.
Inconştintul constă din multe potenţialităţi care nu au devenit încă conştiente şi din modele
arhetipale care au o natură universală.

12
 Din această perspectivă, felul cum Jung înţelege simbolul este diferit radical de modalitatea
psihanalitică freudiană. Simbolul nu este necesar o referinţă dechizată la un material reprimat. Nu
este nici un semn care reprezintă altceva. Simbolul este o expresie a unei condiţii care nu poate fi
la fel de bine exprimată în alt mod; este o descriere în imagine a unei stări psihice interioare. Este
manifestarea naturală a unei condiţii psihice intangibile, forma primară în care se exprimă
inconştientul, prin care acesta ajunge în conştiinţă. "Simbolul, spune Jung, are întotdeauna o
natură extrem de complexă, fiind alcătuit din date proprii tuturor funcţiilor psihice. El nu este nici
raţional, nici iraţional. Are o latură accesibilă raţiunii, dar şi una care scapă acesteia, fiind
constituit nu doar din date de factură raţională, ci şi din date iraţionale, venind din pura percepţie
interioară şi exterioară"xx.
Procesul de formare al simbolului este definitoriu pentru existenţa umană şi este definit de
Jung ca funcţie transcendentă: "înţeleg prin funcţie nu o funcţie fundamentală ci una complexă,
compusă din alte funcţii, iar prin transcendent nu o calitate metafizică, ci faptul că această funcţie
operează o trecere de la o atitudine la alta. Materia primă prelucrată de teză şi antiteză care
reuneşte contrariile în procesul ei formativ este simbolul viu" (idem, par. 900).
În context, o proiecţie pe materialul Rorschach sau pe imaginile T.A.T., un desen realizat de
subiect, nu sunt imagini distorsionate ale unui eveniment real pe care individul nu îndrăzneşte să-l
exprime deschis, ci sunt, dimpotrivă, forma cea mai bună posibil de exprimare a sentimentelor,
atitudinilor sau conflictelor care nu pot fi formulate raţional. Nu există o demarcaţie fixă între
conţinuturile de origine personală şi cele arhetipale, colective. Majoritatea simbolurilor exprimă
în acelaşi timp variate calităţi. Există cel puţin trei faţete de sens care pot fi descifrate în simbolul
inconştient:
 înţelesul personal, care desemnează asociaţii la conţinuturi reprimate, la impulsuri sau
experienţe inacceptabile;
 înţelesul colectiv, care implică aspecte care ţin de inconştientul colectiv precum
experienţele rasei şi moduri de gândire moştenite odată cu structura creierului, ce pot fi
amplificate prin referinţă la mituri, folclor, religie sau alte modele simbolice prin care s-a
exprimat omenirea;
 înţelesul general al simbolului, care reprezintă implicarea oricărei percepţii pe care
individul o poate discerne, indiferent de formarea sa psihologică; faţetă ce apare în poezie, dramă,
pictură ca forme de manifestare creative.

Definirea fantasmei în tehnica proiectivă

Conceptul de fantasmă apare circumscris în mod obişnuit celui de activitate imaginativă:
imagini mentale vii, însoţite de variate stări afective, cu rol important în dinamica şi economia
psihismului uman.
Fantasma, în intersecţia viziunii tradiţionale asupra imaginaţiei ca proces psihic, corespunde
mai ales procesului de reverie, visării în stare de veghe, condiţie în care elementul activ sunt
dorinţele, aşteptările, pulsiunile uneori neverbalizabile ale persoanei, realizându-se o satisfacere
fictivă, virtuală a acestora şi o reducere a tensiunii psihice generate de acestea.
Fantasma apare ca o punere în scenă, dramatizând, - într-o formă mai mult sau mai puţin
dechizată (psihanaliză), sau în cea mai bună modalitate de simbolizare accesibilă (accepţiunea
analitică) - o dorinţă nesatisfăcută, semiconştientă sau inconştientă. Din această perspectivă,
fantasma intervine pregnant în formarea imageriei visului.
Pentru freudieni, fantasma apare ca un scenariu imaginar în care subiectul este prezent şi care,
într-o formă mai mult sau mai puţin deformată, deghizată, explorează împlinirea unei dorinţe
inconştiente. Astfel, fantasma poate apare în forma fantasmei conştiente sau de vis diurn;

13
fantasme inconştiente, precum cele care sunt implicate în structura conţinutului latent; fantasme
originare.
Freud implică opoziţia dintre imaginaţie şi realitate percepută, fără ca fantasma să fie
considerată un produs iluzoriu. Este o realitate psihică, un nucleu eterogen, rezistent, "singurul cu
adevărat real în raport cu majoritatea fenomenelor psihice" (Laplanche, Pontalis). În travaliul
visului, fantasma este prezentă la ambele extremităţi ale procesului: pe de o parte este legată de
dorinţa inconştientă cea mai profundă, pe de alta, la celălalt pol, este prezentă în elaborarea
secundară. "Ele (fantasmele), consideră Freud încă din 1915, sunt pe de o parte foarte organizate,
necontradictorii, folosindu-se de toate avantajele sistemului conştient, raţiunea noastră
distingându-le cu dificultate de formaţiunile acestui sistem; pe de altă parte sunt inconştiente şi
incapabile să devină conştiente".
Din perspectiva dinamicii psihice, "întreaga viaţă a individului se dovedeşte a fi modelată,
aranjată, organizată prin ceea ce s-ar putea numi, pentru a-i sublinia caracterul structurant, "o
fantasmatică" caracteristică.
Din perspectiva psihanalizei ortodoxe, fantasma are următoarele caracteristici;
 este un scenariu organizat, susceptibil de o dramatizare vizuală; în interiorul scenariului
subiectul este prezent şi poate el însuşi opera permutări de atribute, roluri, acţiuni;
 funcţia primară a acestor scenarii este de a dramatiza dorinţa inconştientă, concomitent cu
ilustrarea interdicţiei; sunt astfel puse în joc în fantasmă mecanisme de apărare care ţin de
elaborarea secundară;
 fantasma nu este iluzorie, ea este o realitate psihică de profunzime dar distinctă de realitatea
obiectivă;
 asemănător visului, fantasma are un conţinut manifest şi un conţinut latent, primul
manifestându-se la limita conştiinţei, putând fi conştientizabil şi tradus în act conştient sau
blocat; al doilea ţine de inconştient, şi poate fi conştientizat doar prin analiză. Între cele două
conţinuturi relaţia de simbolizare reciprocă este prezentă.
La baza vieţii fantasmatice există fantasmele originare: reîntoarcerea la viaţa intrauterină,
scena originară (actul sexual în cuplul parental), seducţia şi castrarea. Aceste fantasme originare
organizează viaţa fantasmatică a omului indiferent de experienţa sa personală. Sunt structuri
universale, comune tuturor şi transmise de-a lungul filogenezei.
Teoria asupra originii fantasmelor originare nu este bine definită; fantasmele apar ca
evenimente reale petrecute într-un timp istoric arhaic. De-a lungul experienţelor, realitatea trăită
s-ar fi transformat în realitate psihică. Laplanche şi Pontalis subliniază că, tematic, fantasma se
raportează la origini: "Asemeni miturilor colective, ele vor să propună o reprezentare şi o soluţie
pentru ceea ce îi apare copilului ca o enigmă majoră... În scena originară este simbolizată însăşi
originea individului; în fantasmele de seducţie, originea, apariţia sexualităţii; în fantasmele de
castrare, originea diferenţei dintre sexe".
Pentru Jung fantasma reprezintă un complex de reprezentări căruia nu îi corespunde o stare de
lucruri exterioară. Apare ca rezultat al unei activităţi spirituale creatoare care determină
combinarea unor elemente psihice încărcate de energie.
Pentru Jung, fantezia implică două aspecte diferite: fantasma şi activitatea imaginativă.
Fantezia în accepţia de fantasmă implică "un complex de reprezentări care se deosebeşte de alte
complexe de reprezentări prin faptul că nu îi corespunde un conţinut real". Fantasma se b poate
baza pe reamintirea unor imagini trăite, dar conţinutul fantasmei nu corespunde unei realităţi
exterioare ci "în esenţă, este emanarea activităţii creatoare a spiritului, o acţiune sau un produs al
unor elemente psihice dotate cu energie". Declanşarea fanteziei poate fi realizată parţial sau în
totalitate conştient, în măsura în care i se poate imprima o direcţie arbitrară. În realitatea vieţii
cotidiene, fantezia este declanşată fie de o atitudine intuitivă, de aşteptare, fie este o erupere în
conştiinţă a unor conţinuturi inconştiente.

14
 Fantasmele pot fi declanşate de o atitudine intuitivă aflată în stare de aşteptare, sau de o
irupţie a conţinuturilor inconştiente. Prima situaţie corespunde fantasmei active, în care funcţia
intuitivă energizează conţinuturi inconştiente şi le aduce la suprafaţă în forme perceptibile. Sensul
acestei fantasme active este cel de compensare complementară, faţă de atitudinea conştientă a
persoanei. A doua situaţie corespunde fantasmei pasive, care apare într-o stare relativ disociată a
psihicului; în dinamica psihică o cantitate mare de energie se sustrage controlului conştient
energizând elemente inconştiente. Sensul fantasmei este compensator, dictat de funcţia de
autoreglare a psihismului, dar procesul este acum total opus celui din conştiinţă, nu
complementar.
Fantasmele active, pentru a fi integrate în activitate, trebuie înţelese; cele pasive, cer o
atitudine critică, datorită tendinţei lor de a impune nediferenţiat conştiinţei punctul de vedere
opus al inconştientului. Când conştiinţa domină, putem vorbi de fantezie, activitate imaginativă;
când intervenţia conştiinţei este absentă, suntem martorii unui proces patologic în care fantasmele
pasive irup la suprafaţă.
Constituienţii principali ai fantasmei sunt imaginile. O imagine care "nu vine să înlocuiască
realitatea şi este totdeauna deosebită de realitatea perceptibilă, fiind o imagine interioară". Apare
ca o expresie condensată a situaţiei psihice luate ca întreg la un moment dat. Fantezia, după Jung,
poate fi înţeleasă, din perspectivă cauzală, ca un simptom al unei stări fiziologice sau personale
şi, în acelaşi timp, din perspectivă finalistă, fantezia apare ca un simbol care încearcă să
caracterizeze sau să interpreteze cu ajutorul materialelor existente un ţel anumit sau mai degrabă
o anume linie de dezvoltare psihologică viitoare".
Caracteristic, putem sintetiza conform teorie analitice următoarele aspecte:
 Fantasma este un complex de reprezentări, cel mai adesea sub forma imaginilor, căruia nu-i
corespunde o realitate exterioară. Ea exprimă în structura ei situaţia de ansamblu a
psihismului în momentul prezent, şi include într-o formă metaforică atât elemente
inconştiente constelate de situaţia actuală, cât şi poziţia conştientului.
 Fantasmele pot fi diferenţiate în raport de gradul de implicare al conştiinţei în elaborarea lor
în active - conştientul are o atitudine receptivă faţă de inconştient - şi pasive, elementele
inconştiente invadează conştiinţa în ciuda sau tocmai datorită opoziţiei acesteia.
 Fantasmele sunt rezultatul funcţiei transcendente, religioase, creatoare de simboluri a
psihicului uman, asemenea miturilor. Ele încearcă să acopere prin imaginea simbol distanţa
dintre realitatea obiectivă şi cea interioară; sensul este de compensare, conform funcţiei de
autoreglare a psihismului.
 Originea profundă a fantasmelor o constituie activitatea arhetipurilor, denumite iniţial de
Jung "imagini primordiale". Arhetipurile îşi exercită funcţia de centralitate, de autoreglare şi
unificatoare, prin intermediul imaginilor interioare, a fantasmelor prezente în vise şi
comportamentele asociate: în ordine patologică, halucinaţia, delirul iar în ordine creativă şi
evolutivă, prin sinteza operată în expresivitatea creativă.

15
 Relaţia între tehnica proiectivă şi tehnica psihanalitică
D. Anzieu defineşte situaţia proiectivă după cea psihanalitică xxi, stabilind ca puncte comune:
regula asociaţiei libere; regula nonomisiunii; regula abstinenţei; neutralitatea binevoitoare;
instituirea transferului.
În psihanaliză, pacientul e invitat să vorbească liber idei, senzaţii, imagini mentale, afecte,
având în faţă un timp nedefinit ca număr de şedinţe - durata şedinţei fiind limitată la 50 minute.
În tehnica proiectivă, situaţia este analogă din perspectiva libertăţii, nu şi al duratei. De
asemenea, se introduce un material prealabil şi o anchetă ulterioară. Libertatea constă în faptul că
subiectul face ce vrea plecând de la materialul prezentat şi tipul de activitate propus. Prima ideea
ce îi apare în conştiinţă e bună. Materialul proiectiv are o structură nu logică, ci afectivă şi
fantasmatică.
Diferenţe: în tehnica proiectivă dispunem de un număr limitat de şedinţe (maximum 10, în
metoda lui Szondi) - denumite "proces psihanalitic scurt".
Asemănări: libertatea de expresie, libertatea de timp. Particularităţi prin faptul că în tehnica
proiectivă totul se petrece de-a lungul unei şedinţe, sau a unui număr mic de şedinţe, iar
"asociaţiile libere" trebuie provocate.
Materialul este pe cât posibil informal şi ambiguu.
Consemnele îi evocă subiectului să se bazeze pe propriile dorinţe (desenul unui arbore,
alegeri de fotografii sau culori...). De aici şi necesitatea de a proceda la final la o anchetă pentru a
discerne dinamica psihică personală care a condus subiectul la formularea răspunsului dat.
Consemnul care îi lasă subiectului cea mai mare libertate, dar în acelaşi timp îl şi constrânge:
subiectul este condamnat să fie liber, să se revele pe sine. Această "libertate" poate mobiliza în
interior angoasa în faţa emergenţei unor dorinţe interzise în propria intimitate. De aici teama de
libertate, de câmpul posibil de dorinţe.
În psihanaliză acest paradox se exprimă în două reguli fundamentale: regula nonomisiunii,
regula abstinenţei.
În situaţia proiectivă cele două reguli sunt implicite prin consemnul de a spune tot ceea ce
poate vedea iar regula prin care se angajează să spună analistului dorinţele fără a căuta să le
realizeze cu acesta este implicită. Subiectul nu poate face decât ceea ce i se propune, nimic
altceva. Examinatorul este frustrat: obligă subiectul să-şi dezvăluie dorinţele refuzând să se
exprime; este obligat să afişeze neutralitatea binevoitoare asemănător psihanalistului, ceea ce
poate facilita instalarea unei relaţii de transfer.
Diferenţa de psihanaliză constă, în mod fundamental, în introducerea unui mediator între
subiect şi psiholog. Subiectul îşi dezvăluie indirect dorinţele, îi vorbeşte prin intermediul
elaborării materialului prezentat. Subiectul rămâne mai liber în ceea ce priveşte transferul.
În consemnele testului proiectiv apare un paradox (şcoala de la Palo Alto) ce constă mai
degrabă în sublinierea dublei apartenenţe: internă şi externă, fantasmatică şi perceptivă, care
permite crearea unui "obiect tranziţional". Anzieu consideră că situaţia proiectivă este
susceptibilă de a solicita comportamente care aparţin unor fenomene tranziţionale. Testele
proiective apelează la o dublă referinţă: recurg la imaginar şi recurg la real. Obiectele figurate în
planşă sunt simultan identificate ca forme banale, apropiate de real şi investite ca suport al unor
scenarii fantasmatice, al unui sistem de reprezentări şi afecte a căror conotaţie subiectivă şi
apartenenţă la iluzoriu sunt aduse de subiect.
Specificul testelor proiective constă în faptul că materialul-test constituie un ecran intercalat
între subiect şi psiholog care permite dezvăluirea indirectă a fantasmelor, complexelor, dorinţelor
subiectului; acest lucru se realizează prin elaborarea afectelor mobilizate de conţinuturile latente
ale materialului-stimul. Asociaţiile libere sunt provocate prin ancheta ulterioară care urmăreşte
relevarea dinamicii de răspuns a subiectului.

16
 Se pot contura patru factori specifici ai testului proiectiv ideal xxii: sarcina tematică - programul
standard de urmat; situaţia-test - totalitatea reacţiilor şi modul general de comportament al
subiectului în cadrul sarcinii; răspunsul - elaborarea proiectiv-expresivă a personalităţii;
interpretarea rezultatelor.

17
 Situaţia de examen proiectiv:
transfer şi relaţie analiticăxxiii
Tabel privind modul de acţiune al materialului stimul asupra psihicului subiectului
Psihicul subiectului

Eul conştient
Material test R
Conţinuturi inconştiente

Cerinţe şi consemne

R reprezintă răspunsul sau răspunsurile subiectului la materialul testului.

Schema de mai sus se referă la relaţia subiectului cu materialul testului, care aparent prin
concreteţea sa şi calităţile perceptive, precum şi prin consemne, pare să atragă nivelul conştient,
raţional al psihismului, respectiv capacitatea eului de a controla realitatea.
În acelaşi timp însă, calităţile de nestructurare, ambiguitate, precum şi desăvârşita libertate a
creării unui răspuns, accesează nivelul conţinuturilor inconştiente, pulsiunile, sau, în alt context
teoretic, conţinuturile complexuale de care subiectul nu este conştient. Aceste conţinuturi sunt
obiectul proiecţiei sau identificărilor subiectului. Răspunsul va fi elaborat purtând, în mai mare
sau mai mică măsură, şi urmările activării acestor conţinuturi, în funcţie şi de forţa eului şi de
capacitatea sa de a media între real şi fantasma invadatoare (reprezentările). În viziunea lui Jung,
răspunsul este o construcţie simbolică la care participă atât dominantele inconştiente cât şi eul
subiectului, într-o sinteză sui-generis.
În acest context, lărgind relaţia la nivelul celor trei protagonişti, examinator (psiholog,
psihoterapeut), materialul testului şi subiect (pacient), situaţia de examen poate fi tratată în
termenii intervenţiei fenomenelor de transfer şi contratransfer.
Jung afirmă (în cadrul lecţiilor din clinica Tavistock) : transferul nu reprezintă niciodată un
avantaj. Transfer sau non-transfer, nu are nici o legătură cu analiza. Dacă nu există transfer, cu
atât mai bine. Nu transferul este cel care ne oferă material. Poţi avea cât material doreşti din
visexxiv.
Transferul reprezintă o relaţie interumană defectuoasă – dificultatea în a stabili contactul şi
armonia afectivă între doctor şi pacient. Transferul este o formă particulară a proiecţiei xxv.
În 1946, într-o scrisoare către Aniela Jaffe, Jung afirmă: Doresc şi sper ca nimeni să nu
devină jungian. Îl las pe fiecare să negocieze cu faptele în felul său, devreme ce eu însumi
revendic această libertatexxvi.
În întâlnirea analitică şi implicit în cea din tehnica proiectivă, între partenerii relaţiei analitice
tind să intervină fantezii inconştiente care reprezintă nevoi vitale. Aceste fantezii influenţează
analiza producând rezistenţă, iluzii puternice sau erotizând relaţia xxvii.
Freud, în "Studii asupra isteriei", 1895, arată că sunt trei modalităţi în care poate fi
distorsionată relaţia analiticăxxviii: senzaţia analizantului că analistul nu-l ia în serios, că îi
ridiculizează sau desconsideră cele mai intime secrete; senzaţia (femeilor) că îşi vor pierde
independenţa îndrăgostindu-se se analist; şocul trăirii de fantezii scandaloase despre analist.
Freud ajunge la concluzia că transferul poate reprezenta un avantaj în direcţia vindecării, prin
reactivarea dorinţelor reprimate în copilărie şi deci prin atingerea nucleului nevrozei. De aceea,
Freud va considera transferul ca necesar procesului terapeutic – persoanele care nu pot dezvolta
un transfer nu sunt indicate pentru analiză. Cele trei forme de nevroză în care intervin reacţii
tranferenţiale sunt isteria de conversie, fobia şi nevroza compulsivă – Freud le denumeşte nevroze
de transfer.

18
 Pe de altă parte, transferul este cel care se opune vindecării, nevroza iniţială se transformă
într-una de transfer – dependenţa de analist îndepărtează orice responsabilitate a analizantului;
analizantul se simte copilul analistului şi nu vrea să renunţe la dependenţă. Pentru a putea ieşi din
rezistenţa produsă de transfer se impune “regula abstinenţei” – lipsa răspunsului afectiv a
analistului, care se va produce doar prin interpretarexxix.
Atenţia flotantă va proteja, de asemenea, viaţa afectivă a analistului.
De ce este necesară această atitudine rece, neresponsivă a analistului? Pentru că gratificarea
pacientului ar însemna menţinerea sa în dependenţă. Analistul trebuie să interpreteze motivele
dependenţei. Nevoile de gratificare sunt repetiţii ale dorinţelor infantile conflictuale. Aceasta este
lecţia pe care analizantul trebuie să o înveţe – dorinţele sale actuale nu au o bază reală ci sunt
repetări ale celor infantile.
Astfel teoria lui Freud este clară – în analiză nu apar decât afecte repetate după cele originale.
Freud era preocupat numai de cauza transferului – nevroza de transfer.
Jung consideră transferul este un fenomen normal în orice relaţie, care trebuie, de aceea, să
aibă nu doar o cauză ci şi un scop xxx. Astfel, Jung relevă că în transfer sunt implicate şi elemente
arhetipale, astfel încât transferul nu mai reprezintă repetarea de situaţii personale de viaţă. În
inconştient găsim de asemenea indicii privind dezvoltarea ulterioară.
Transferul este o formă a proiecţiei. Etimologic, este traducerea latinescului projectio –
proiecţie. Astfel folosim termenul de proiecţie pentru proiecţiile care se petrec în cadrul relaţiei
analitice.
Proiecţia se manifestă atunci când conţinuturi psihice, ţinând de experienţa intrapsihică, sunt
trăite in lumea exterioară, în relaţie cu alte obiecte xxxi.
Conţinuturile proiectate nu sunt numai repetări ale celor reprimate, ci pot consta şi din
material nou, creativ – produs în ordinea procesului de individuare – indicând care zone psihice
au nevoie vitală de conştientizarexxxii.
În context, apare semnificativ paradoxul narcisic exprimat de psihanalistul suedez Jurg Willi:
Sunt eu însumi doar dacă împlinesc aşteptările mamei mele. Dacă totuşi sunt cum simt eu, atunci
nu sunt eu însumixxxiii.
Conform poziţiei analitice, transferul este o situaţie de proiecţie în care imagoul este nu
materialul testului, ci persoana analistului.
Diagrama transferului heterosexual este concepută de Jung xxxiv mai ales pentru cazurile unde
individuarea este aspectul central.
Prima parte a întâlnirii analitice constă în obţinerea unei imagini generale asupra condiţiei
pacientului. Treptat psihologul şi / sau analistul şi subiectul şi / sau pacientul se vor angaja atât la
nivelul psihismului conştient, cât şi a celui inconştient. Diagrama transferului heterosexual este
exemplificată de Jung în "Psihologia transferului", O. C. Vol 16.
Pentru Jung, anima şi animus sunt concepute ca şi complexe, respectiv ca reprezentări ale
inconştientului personal, dar au şi o fundamentală dimensiune arhetipală ca reprezentări ale
virtualităţii conţinuturilor colective.

19
 Eul pacientului a Eul analistului

d e f c

Inconştient (anima) b Inconştient analist(animus)

inconştient comun

La Jung, săgeţile <––––––––––––> reprezintă acele forme de relaţie considerate de el a

conduce spre "cea mai mare confuzie posibilă" în măsura în care conţinuturile care se vehiculează
de-a lungul acestor linii de reciprocitate nu sunt integrate conştiinţei.
Litera a reprezintă alianţa terapeutică în plan conştient. Literele c, d reprezintă legăturile cu
inconştientul, eu - animus pentru subiectă, eu - anima pentru analist. Nu este reprezentată în
diagramă realitatea capacităţii psihanalistului de a-şi cunoaşte unele conţinuturi pe linia relaţiei c.
Diagrama este simetrică, analistul şi pacientul apar ca egali, la fel de mult cuprinşi în procesul
analitic. Dar, de fapt, observă M. Fordham xxxv, analistul a trecut printr-o analiză formativă, are
experienţă în analizarea pacienţilor.
Astfel, în fapt, c reprezintă relaţia sa cu anima, stabilă datorită unui Eu puternic şi capabil să
integreze conţinuturi inconştiente, iar a, include percepţiile conştiente asupra pacientului.
Linia c, indică astfel situaţia în care, pentru analist, gradul de proiecţie şi introiecţie este
considerat mai mic, mai flexibil, mai deschis şi este calea pentru a obţine informaţii despre
procesele inconştiente ale pacientului. Analistul are o probabilitate mai mică de a cădea în
aceleaşi iluzii despre sine ca pacientul pe linia nesigură a relaţiei conştient - inconştient, d.
Animus-ul, inconştientul pacientului este proiectat pe eul analistului, f, şi nu poate fi retras
datorită rezistenţelor interioare care previn pacienta de a-şi conştientiza animusul, astfel că d
devine un proces desfăşurat în o singură direcţie.
Relaţia pe linia b indică relaţia de proiecţie inconştient - inconştient, animus - anima,
încărcată în cel mai înalt grad de "participare mistică", respectiv de conţinuturi nedifrenţiate.
Transfer şi contratransfer semnifică, în context, faptul că comportamentul analistului este
polarizat de comportamentul subiectul. Un complex care include transferul şi contratransferul
poate fi conceput ca un proces de simbolizare, iar situaţia analitică, respectiv relaţia proiectivă, un
proces de formare a simbolului. Transferul, proiecţia asupra analistului, provine din
caracteristicile istoriei trecute ale subiectului alături de conţinuturi colective. În esenţă,
conţinuturile personale sunt fenomene infantile care conţin psihopatologia pacientului. Ca
proiecţie, transferul înseamnă retrăirea unei părţi a trecutului pacientului prin intermediul
analistului.

Principale repere istorice

1879, Francis Galton realizează pentru prima oară un experiment de asociaţie liberă pentru
studierea gândirii. Descoperă că asociaţiile care reapăreau de mai multe ori de-a lungul unei
perioade de o lună sunt legate de istoria trecută a vieţii subiectului (copilărie, tinereţe), în timp ce
acelea care apăreau doar o dată sunt legate de trăiri şi experienţe mai recente.

1894, prima dată este folosit termenul de proiecţie de către Freud (conţinutul termenului va fi
remaniat de acesta în mai multe ocazii).

20
 1904, prima tehnică proiectivă, Experimentul asociativ-verbal, inventată de C.G. Jung şi
experimentată de acesta şi F.Riklin este prezentată comunităţii ştiinţifice şi sunt publicate primele
rezultate. Tehnica este alternativ denumită şi testul asociaţiei libere. Tehnica permite o mai clară
şi corectă înţelegere a conţinuturilor complexelor inconştiente.
Freud publică Psihopatologia vieţii cotidiene în care susţine că în spatele greşelilor de
pronunţie, lapsusurilor etc. stau întotdeauna idei reprimate.

1907, Brittain, lucrarea Un studiu asupra imaginaţiei, în care prezintă 9 imagini unor
adolescenţi între 13 şi 20 ani cerându-le să scrie povestiri sugerate de acestea. Tehnica iniţiată de
el rămâne neexplorată timp de 25 de ani şi este redescoperită de psihiatrul american Schwartz.

1910, Kent şi Rosanoff validează testul lui Jung

Se creează Asociaţia Internaţională de Psihanaliză în martie, cu ocazia Congresului de la
Nurenberg. Ferenczi, înainte de congres, în calitate de raportor al proiectului de asociere, îi
declară lui Freud că filosofia şi concepţiile psihanalitice nu au ca scop o egalizare democratică şi
că în acest domeniu trebuie să existe o elită de genul celei stabilite de Platon pentru filosofi.

1920, Jung publică lucrarea fundamentală Tipuri psihologice.

Herman Rorschach, publică lucrarea fundamentală Psihodiagnostic în care prezintă Tehnica
petelor de cerneală iniţial ca pe o metodă şi rezultantă a unei experienţe diagnostice de
percepere, interpretare liberă a formelor întâmplătoare.

1926, Florence Goodenough pune la punct Testul desenează un bărbat / om destinat

diagnozei clinice a dezvoltării gândirii conceptuale şi a capacităţii de observaţie. Datele despre
desenul omului şi particu1arităţile acestui desen la copii cu diferite dificultăţi psihice au stat la
baza dezvoltării ulterioare a probei ca test proiectiv. În 1963 este revizuit şi este redenumit Testul
de desen Goodenough-Harris, destinat copiilor între 5 - 15 ani. Desenului bărbatului i se adaugă
desenarea unei femei şi desenarea propriei persoane.
Articolul apare în Jurnalul de psihologie american sub titlul "Metodele proiective pentru
studiul personalităţii" iar referinţele autorului cuprind testul de asociere de cuvinte al lui Jung,
testul petelor de cerneală al lui Rorschach şi T.A.T.-ul lui Murray, teste prototip pentru o
investigare dinamică şi holistică / globală a personalităţii, concepută ca o totalitate în evoluţie, ale
cărei elemente constitutive sunt în interacţiune.
Mira Y Lopez descrie o tehnică a expresiei grafice denumită Psihodiognostic miokinetic.
Wartegg, Test de completare imagini, ca o probă de construcţie prin care personalitatea
totală se relevă prin procesul de elaborare a formelor şi de organizare a datelor.

1940, L. Düss, publică Testul fabulelor.

1943, Murray publică manualul de aplicare şi interpretare a T.A.T. iar von Staabs publică
Sceno-testul, cutie cu jucării - personaje umane, animale, obiecte - ce permit copilului să-şi
organizeze scene imaginare sau legate de existenţa sa reală şi să le comenteze.

1944, L. Szondi la Universitatea Bâle introduce “analiza destinului” şi Tehnica diagnozei

pulsiunilor.
S. Rosenzweig publică Studiul Imaginilor de Frustraţie, ca procedeu proiectiv destinat
relevării tipurilor de reacţie la stresul vieţii cotidiene. Baza teoretică a probei o constituie teoria
generală asupra frustrării, dezvoltată de autor din anii 1934 în cadrul curentului psihanalizei
experimentale.

21
 1945, D. Rapaport, M. Gil şi R. Schafer publică Testarea psihologică diagnostică care
marchează dezvoltarea psihologiei eului în S.U.A.

1946, Pfister inventează Testul piramidei culorilor, pus la punct de Heiss şi Hiltmann.

1947, L. Szondi publică lucrarea fundamentală "Diagnosticul experimental al pulsiunilor".

Diagnoza experimentală a pulsiunilor fusese pusă la punct de autor încă din 1937 iar în 1939 va
apare sub formă de comunicare preliminară în cadrul unui tratat de psihologie. Autorul
protestează împotriva denumirii de test proiectiv (D. Rapaport), definind tehnica ca o metodă a
psihologiei profunde cu ajutorul căreia sunt relevate aspiraţiile pulsionale inconştiente, poziţia
inconştientă a eului faţă de pericolul pulsional şi dialectica dintre pulsiuni şi eu.
W. Stein, publică Testul de Completare a Frazelor.
J. Buck, creează testul Casă, Copac, Persoană, tehnică ce permite clinicianului să obţină o
informaţie asupra sensibilităţii şi integrării personalităţii în mediul specific şi general.

1948, elveţianul Max Luscher publică Testul culorilor.

L.K. Frank publică lucrarea fundamentală "Metode proiective".
H. Zulliger, realizează Testul individual Z, o adaptare a testului petelor de cerneală folosind
doar 3 planşe. Morali şi Canivet în 1955 standardizează administrarea colectivă a testului Z.

1949, din 1939, H. Arthus introduce în Franţa Testul Satului. Cartea sa va apărea postum. P.
Mabille va publica în 1950 o versiune remaniată a testului, modificând materialul şi
standardizând proba.
Karen Machover publică în SUA Testul Desenaţi o Persoană ca un instrument
psihoeducaţional şi un test proiectiv puternic pentru copii şi adulţi.
L. Bellak şi S. Bellak publică Testul de Apercepţie pentru Copii, dedicat copiilor între 3 şi
10 ani, în care personajele celor 10 planşe sunt animale, pentru a facilita copiilor proiecţia.

1950, L..Abt şi L.Bellak publică lucrarea fundamentală Psihologie proiectivă. J.B. Rotter şi
J.E. Rafferty publică Testul de propoziţii incomplete, format original din 40 de astfel de
structuri verbale deschise.

1952, K. Koch publică Testul arborelui (copacului), cercetare întreprinsă sistematic şi

statistic încă din 1949. În Franţa testul prin R. Stora cunoaşte un studiu extensiv, în principal
privind personalitatea copiilor, şi este adaptat atât ca mod de administrare cât şi în ceea ce
priveşte interpretarea clinică (R. Stora 1963).

1955, J. Delay, P. Pichot, publică lucrarea fundamentală "Metode psihometrice în clinică".

C.B.Tait şi R.L. Ascher publică Testul Interiorul Corpului Uman.

1958, W. Holtzman publică Tehnica petelor de cerneală Holtzman destinată a depăşi unele
limite psihometrice ale tehnicii Rorschach.

1961, L. Corman publică Testul PN (Aventurile lui Lăbuţă Neagră), anunţând o nouă metodă
de interpretare a tendinţelor inconştiente şi a mecanismelor de apărare ale eului.
L. Corman publică Testul desenului familiei.

D. Anzieu şi Ch. Chabert, publică lucrarea fundamentală Metodele proiective.

22
 1962, Dora Kalff, analistă jungiană elveţiană, prezintă o primă comunicare publică privind
tehnica şi modalitătile utilizării jocului imaginativ cu nisip în cadrul psihologiei jungiene.
Studiase în 1956, în SUA, cu Lowenfeld şi cu asistenţa lui C.G.Jung şi a Emmei Jung utilizase în
toată această perioadă jocul cu nisip în cadrul terapiei analitice dedicată copilului
şi adultului. În 1985 fondează Societatea Intemaţională pentru Terapia prin Jocul cu Nisip.
Jocul cu nisip devine o tehnică terapeutică curentă în analiza jungiană.

1963, W. Urban publică catalogul interpretării testului desenului omului pentru adulti şi copii,
lucrarea Desenaţi o persoană; catalog pentru analiza interpretativă.

23
 TEHNICA ASOCIATIV-VERBALĂ

EXPERIMENTUL ASOCIATIV - VERBAL

Istoric
Astăzi există în uz mai multe teste de asociaţii de cuvinte - în toate se cere subiectului /
pacientului să găsească una sau mai multe asociaţii pentru cuvântul stimul. Testul este folosit în
cercetări asupra personalităţii, asupra creativităţii, în studii interculturale, în cercetări asupra
limbajului şi asupra memoriei. Experimentul asociativ verbal (A.V.) al lui Jung constă din 100 de
cuvinte şi a devenit o metodă proiectivă pentru determinarea constelării complexelor inconştiente.
Ca arii de studiu, se pot discerne: 1. cercetarea legilor asociaţiei, 2. cercetarea condiţiilor în
care asociaţiile sunt tulburate sau chiar blocate. Jung foloseşte metoda ca mijloc de diagnostic.
Cercetarea psihologului englez F. Galton, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în 1879 xxxvi, asupra
asociaţiilor de cuvinte, porneşte de la studiile sale asupra geniului cu speranţa că asociaţiile pot
revela întregul fundal al gândirii (experimentatorul pronunţă un cuvânt şi subiectul răspunde
imediat prin cuvintele care-i vin în minte). Cercetările sale au arătat că raportul dintre fiecare
cuvânt indus şi cuvântul inductor nu este arbitrar, cuvântul indus impunându-se subiectului, şi că
numărul de cuvinte induse de cuvântul inductor este limitat. Asociaţiile se impun cu claritate
conştiinţei şi adesea sunt legate de amintiri din propria istorie de viaţă a persoanei, mai ales din
copilărie şi adolescenţă.
Wundt, părinte al psihologiei experimentale, este interesat de experimentul asociativ, cu
scopul de a vedea cum sunt legate între ele, cât durează asociaţiile etc.
Ebbinghaus, 1885, utilizează silabe fără sens în experimentul A.V., şi descoperă că omul
învaţă mai uşor cuvinte cu înţeles comparativ cu acele lipsite de sens, că se uită mai puţin în
timpul somnului decât în timpul veghei etc.
Kraepelin, student al lui Wundt, care construieşte nosologia psihiatrică după cea a facultăţilor
mentale, utilizează experimentul A.V. în studii psihiatrice ca instrument clinic de diagnoză.
Demonstrează că asociaţiile utilizate frecvent au timpi de reacţie mai scurţi decât cele mai puţin
utilizate. Ideea repetării procedurii de testare a aparţinut de asemenea lui Kraepelin, pentru a
vedea care asociaţie poate fi reamintită şi care nu.
Elevii săi îi continuă investigaţiile centrându-se pe anumite condiţii patologice. De exemplu,
Aschaffenburg utilizează experimentul A.V. în manie, concentrându-se asupra atenţiei - când
atenţia este slabă, reacţiile devin plate, superficiale.
Freud publică între 1901 şi 1904 articole care vor constitui lucrarea sa Psihopatologia vieţii
cotidiene, în care comentează exemplele de distorsiuni verbale, blocaje, introducere de termeni
străini, fraze ambigui, lapsusul, jocurile de cuvinte, actele ratate, introducând ideea că acestea
sunt manifestări legate de preocupările inconştiente ale subiectului, adesea vitale pentru acesta şi
reprimate conştient.
Jung porneşte în studiul asociaţiilor în perioada cercetărilor de la spitalul Burghöltzli, condus
de Bleuler, cu scopul de a determina o corelaţie între grupe de asociaţii şi sindroame
psihopatologice: boli specifice conduc spre asociaţii specifice ? Centrul de interes al
investigaţiilor se schimbă destul de repede spre aşa numitele "erori", sau reacţii tulburate în
cadrul experimentului AV (problematică lăsată de o parte în cercetările de până acum). Ziehen în
1900 vorbea deja despre faptul că răspunsurile cu timp lung de reacţie sunt caracterizate adesea
de un ton emoţional puternic, iar Mayer şi Ort relevau că timpul de reacţie este mai lung la
asociaţiile în care un conţinut conştient încărcat emoţional se interpune între stimul şi răspuns.

24
 Jung determină că "erorile" sunt întotdeauna încărcate puternic emoţional şi aduc la suprafaţă
conţinuturi care au o importanţă anume pentru înţelegerea subiectului / pacientului. Observă că
există anumiţi indici care scot în evidenţă un anumit blocaj al subiectului în asociere. Nu cumva
aceşti indici relevă altceva decât, de ex., un defect de memorie? Exemplu de indici: timp de
reacţie prelungit, adesea fără ca subiectul să-şi dea seama de timpul de latenţă mare, înţelegerea
greşită a cuvântului stimul, repetarea lui, lipsă de reacţie, alunecări ale limbii. Dacă subiectul nu
este conştient înseamnă că atenţia a fost tulburată din interior, - ceea ce îl conduce spre ideea,
originală şi deschizătoare de drum, că probabil există în inconştient idei încărcate emoţional -
complexe - care pot tulbura cursul asociaţiilor. Modelul experimental aduce astfel dovezi despre
felul cum funcţionează inconştientul. Iniţial Jung vorbeşte de imagini încărcate neplăcut, dar şi
imaginile încărcate plăcut produc tulburări şi devine clar că cea mai corectă supoziţie este că un
complex încărcat emoţional - indiferent dacă starea este pozitivă sau negativă, plăcută ori
neplăcută - atrage atenţia asupra sa. Diferenţa constă în faptul că tonul emoţional plăcut produce
timpi de reacţie foarte rapizi, caracteristică atribuită faptului că plăcerea tinde să aibă un efect de
accelerare.
Primele rezultate sunt publicate de Jung şi Riklin senior, asistentul său, în 1904.
Jung lucrează iniţial cu o listă de 400 de cuvinte în ideea de a oferi un câmp cât mai mare de
stimuli. Ulterior această listă se reduce la 100 de cuvinte - stimul. Există în uz 4 liste de câte 100
cuvinte.

Modelul experimental al lui Jungxxxvii

Experimentul se desfăşoară în 3 etape:
O primă şedinţă în care intervin primele două etape.
Experimentatorul citeşte lista de cuvinte - stimul. Subiectul trebuie să răspundă cât mai
repede la fiecare printr-un singur cuvânt indus. Se cronometrează timpul de reacţie al subiectului
- ultima silabă rostită de psiholog şi prima silabă rostită de subiect. Important este ca subiectul să
răspundă cu primul cuvânt care-i vine în minte. Se cronometrează timpul în sutimi de secundă.
*pauză aproximativ 15 - 20 minute.
Subiectul trebuie să încerce să repete, să-şi aducă aminte cuvintele prin care a răspuns iniţial
cuvântului-stimul. Subiectul poate răspunde astfel:
 cu acelaşi cuvânt şi se notează cu +;
 subiectul nu-şi aminteşte şi se notează cu -;
 răspunde printr-un alt cuvânt, - falsă amintire şi se notează noul cuvânt ca atare.
În a doua şedinţă, la interval de aproximativ o săptămână, intervine etapa a III-a:
Cererea de asociaţii pentru stabilirea analizei de context.

25
 Repere interpretative din teoria
complexelor inconştiente dezvoltată de C. G. Jung
Un complex, termen construit de Jung, constă dintr-un nucleu şi conexiuni asociative.
Nucleul reflectă o "necesitate vitală", numită tehnic tendinţă arhetipală, sau constantă
antropologică. În planul trăirii, complexele se manifestă prin proiecţie. Un anumit eveniment de
viaţă, o întâlnire, un conflict, o imagine, un miros, un vis, o fantezie pot trezi în individ amintirea
- retrăirea unui eveniment foarte semnificativ din biografia personală, a unei situaţii care a fost
legată de emoţii puternice, sau a unor răni mereu asociate unei anumite problematici. Emoţia care
însoţeşte acest proces este trăită ca disproporţionată faţă de semnificaţia reală a situaţiei prezente.
În acest moment putem spune că în interioritatea fiinţei s-a constelat un complex.
Complexele sunt motive - dar nu singurele - pentru care uneori ne confruntăm ineficient cu
realitatea, suntem dominaţi de o idee fixă susţinută ca adevăr absolut. Sunt centre emoţionale,
prin care informaţia din mediul extern dar şi cea din inconştient sunt vehiculate, puse în relaţie,
trăite. Intervin în direcţionarea perceperii realităţii. Trăim teama, frica, tristeţea, bucuria, dorul cu
orice intensitate posibilă, legate de reacţii somatice posibile şi simultan observăm că ne
comportăm, acţionăm, reacţionăm stereotip.
Astfel, apar mecanisme de apărare inexplicabil de rigide sau modele comportamentale care
par adaptate unei situaţii dar nu sunt; reacţionăm diferit de ceea ce am fi gândit raţional dacă am
putea să ne implicăm astfel în situaţie, reacţiile proprii ne copleşesc, voinţa apare considerabil
redusă sau total blocată.
Complexele nu sunt numai motivul pentru care uneori ne confruntăm ineficient cu lumea
reală şi răspândim o idee fixă ca fiind un adevăr absolut. Complexele sunt şi centre emoţionale
care direcţionează informaţia din mediu şi din inconştient, ele ne trezesc interesul pentru şi, într-
un sens, ne marchează personalitatea. De exemplu, o persoană al cărei complex matern în
structura sa primară este pozitiv, va trăi în mod fundamental relaţia cu lumea şi viaţa în termeni
pozitivi, de încredere. Şi invers, neîncrederea bazală în viaţă ţine cel mai adesea a conţinuturile
profund negative asociate complexului matern. Complexele acţionează şi ca factori organizatori şi
sunt, conform datelor lui Jung, puncte focale în viaţa psihică, organizându-ne interesele şi
conceperea realităţii şi, fiind organizate emoţional, oferă energia necesară vieţii, evoluţiei,
transformărilor. Oricând există o emoţie, există şi posibilitatea de transformare.
În structura complexului se manifestă un nucleu şi conexiunile asociate de-a lungul existenţei
reale acestui nucleu. Nucleul reflectă o necesitate de viaţă, o constantă antropologică, definită de
Jung prin termenul de arhetip. În evoluţia ontogenetică, aceste tendinţe fundamentale sunt
colorate de trăirile existenţiale particulare biografiei individului, care constituie, metaforic
vorbind "substanţa, "carnea" complexului respectiv. În funcţie de această structură de conţinuturi,
atunci când este constelat un complex, individul trăieşte şi percepe realitatea într-un anumit fel,
specific lui. De exemplu, o persoană cu un complex matern fundamental pozitiv, va trăi relaţia sa
cu lumea într-un sens al încrederii. Invers, relaţia va fi dominată de neîncredere.
Astfel concepute, complexele par a acţiona quasi autonom, ne direcţionează perceperea
realităţii - arhetipul din spatele fiecărui complex, ca o constantă antropologică, determină ca
diferitele realităţi să fie fără îndoială comparabile, deşi colorate de structura individuală a unui
complex particular. Constelarea, ca termen specific dinamicii interioare a conţinuturilor
inconştientului, descrie apariţia simultană, activarea simultană, a unor faţete diferite ale unor
complexe. Arii diferite ale unor complexe pot fi puse în legătură astfel încât să activeze o întreagă
problematică dominantă pentru realitatea interioară a persoanei şi care va imprima şi relaţiei cu
realitatea o coloratură specifică. Jung vorbeşte de "poziţia de aşteptare" în care există un anumit
complex, în care parcă aşteaptă un cuvânt trăgaci, un gest inductor, un eveniment eliberator şi
întregul complex iese la suprafaţă, emerge în viaţa psihică a persoanei. Vorbim astfel de
domeniile complexului şi despre zonele centrale sau periferice care se activează în această

26
constelare ca forme de comportament obişnuite sau neobişnuite pentru individ. Când este
constelat un complex el va determina de exemplu ca o anumită persoană să fie percepută ca
simpatică (sau antipatică); odată cu constelarea altor complexe, aceeaşi persoană va primi
conotaţii diferite, mai realiste, poate chiar contrare.
Această dinamică va determina şi ceea ce se întâmplă în cadrul experimentului AV. Acelaşi
cuvânt poate fi trăit diferit de persoane diferite şi interpretat diferit: aceste trăiri sunt determinate
de structura fundamentală a complexului precum şi de constelarea actuală a complexelor. O
persoană care are o structură maternă fundamental pozitivă poate trece printr-o fază a vieţii în
care aspectul negativ, care ţine de totalitatea arhetipului, va fi trăită prin actualizare şi de aceea va
fi constelată şi va colora într-o manieră specifică interpretarea. Complexele se constelează foarte
rar singular şi, pentru că toate complexele interacţionează, nu este simplu întotdeauna să ştii exact
ce s-a constelat într-un moment anume al vieţii individului. Testul AV este menit să clarifice
aceste aspecte.
Interpretarea se bazează pe indicatorii de complex. Aceştia scot în evidenţă o tulburare a
funcţionării conştiinţei. Această tulburare se datorează faptului că ceva din cuvântul stimul, deşi a
fost auzit clar de eul conştient, a activat, a energizat un conţinut inconştient asociat unui complex.
Toate aceste concluzii au fost obţinute de Jung în urma experimentului asociativ verbal. El a
descoperit că un cuvânt sau altul din listă se leagă de una sau alta din faţetele acestor complexe.
Cuvintele pot activa, subliniază Jung, anumite complexe inconştiente, iar această activare a
inconştientului poate duce la obnubilarea conştientului.
Măsurători ale rezistenţei şi conductibilităţii la nivelul pielii prin experimentul psihogalvanic,
precum şi ale altor funcţii fiziologice precum ritmul respiratoriu, pulsul sanguin etc. au fost
concepute şi experimentate de Jung şi asistentul său Riklin senior, pentru a obţine date obiective
privind tulburările afectivităţii. Studiile unor Biswanger, Peterson, Riklin junior şi, ulterior, ale
Verenei Kast şi Irenei Gad au condus azi pe de o parte la celebrul detector de minciuni modern şi
la testul asociativ verbal curent, care face obiectul acestei prezentări.

Desfăşurarea probei
Faza I
Instructaj: Trebuie precizat faptul că se va parcurge un test de atenţie şi nu unul de inteligenţă.
"Voi citi 100 de cuvinte, unul după altul. La fiecare cuvânt trebuie să răspundeţi, cât de
repede posibil, cu primul cuvânt, lucru sau imagine care vă apare în minte în legătură cu
cuvântul".
Dacă la începutul testului subiectul răspunde cu mai mult de un cuvânt trebuie reamintită
regula.
În fişa de protocol se va nota în prima coloană cuvântul asociat.
Se cronometrează între prima vocală a primei silabe accentuate (pronunţată de
experimentator) şi prima literă audibilă pronunţată de subiect. Se scrie în protocol în coloana a II-
a. Dacă nu există reacţie timp de 30 de secunde se trece ca lipsa reacţiei (-).
Trebuie notate lateral (cu abrevieri): repetarea cuvântului-stimul (C.S.), neînţelegerea sau
înţelegerea greşită a C.S., grimasele faciale, mişcarea mâinilor, a picioarelor sau a corpului, râsul,
plânsul, pronunţarea greşită, exclamaţiile, limpezirea glasului etc.

Nr. Cuvânt- Reacţie Timp de Reproducere

Observaţii
Crt. stimul (faza I) reacţie (faza II)
1. Cap
2. Verde
3. Apă

27
4. A cânta
5. Mort
6. Lung
7. Vapor
8. A face
9. Femeie
10. Prietenos
11. A coace
12. A întreba
13. Rece
14. Tulpină
15. A dansa
16. Sat
17. Eleşteu
18. Bolnav
19. Mândrie
20. A aduce
21. Cerneală
22. Supărat
23. Ac
24. A înota
25. A merge
26. Albastru
27. Lampă
28. A căra
29. Pâine
30. Bogat
31. Copac
32. A sări
33. Milă
34. Galben
35. Stradă
36. A îngropa
37. Sare
38. Nou
39. Obicei
40. A ruga
41. Bani
42. Prost
43. Carte
44. A dispreţui
45. Deget
46. Vesel
47. Pasăre
48. Plimbare
49. Hârtie
50. Ticălos
51. Broască
52. A încerca
53. Foame

28
 54. Alb
55. Copil
56. A vorbi
57. Creion
58. Trist
59. Prună
60. Căsătorie
61. Acasă
62. Ticălos
63. Sticlă
64. Luptă
65. Lână
66. Mare
67. Morcov
68. A da
69. Medic
70. Geros
71. Floare
72. A bate
73. Cutie
74. Bătrân
75. Familie
76. A aştepta
77. Vacă
78. Nume
79. Noroc
80. A spune
81. Masă
82. Obraznic
83. Frate
84. Speriat
85. A iubi
86. Scaun
A se
87.
îngrijora
88. A săruta
89. Mireasă
90. Curat
91. Geantă
92. Alegere
93. Pat
94. Mulţumit
95. Fericit
96. A închide
97. Rană
98. Rău
99. Uşă
100. Insultă

Faza II (după o pauză de 15 - 20 minute)

29
 Instructaj: "Vom repeta experimentul pentru a vedea dacă sunteţi capabil să vă reamintiţi. Nu
vom mai cronometra. Nu contează dacă vă mai amintiţi cuvântul spus prima dată, dacă vă vine în
minte un alt cuvânt, îl puteţi spune".
În fişa de protocol se va nota în coloana respectivă un + pentru reamintirea exactă a
cuvântului indus, un – urmat de noul cuvânt pentru eroarea de reamintire. Este considerată
amintire greşită orice abatere de la cuvântul indus iniţial, inclusiv o variantă, de ex. în loc de
scaun - scăunel, fotoliu, şezlong etc. De asemenea, în cazul în care persoana nu-şi poate reaminti
nimic, se va nota doar cu minus.
Dacă apar manifestări comportamentale în afara consemnelor testului, acestea se vor înscrie,
abreviat, lateral.
După faza II, se va discuta cu subiectul despre experienţele sale, ceea ce a simţit, trăirea
anxietăţii din timpul testului. Majoritatea subiecţilor resimt nevoia să verbalizeze observaţiile pe
care le-au făcut de-a lungul testului, adesea vor să dea explicaţii. Mai ales cei care au resimţit
dificultatea de a răspunde cu un singur cuvânt.
Unii subiecţi simt nevoia să exprime întregi lanţuri asociative (într-un timp limită); li se
explică că ceea ce se cere este doar un singur cuvânt. Reacţia prin lanţuri asociative este o
procedură alternativă utilizată în testele asociative de completare, care se evaluează printr-un alt
procedeu. Discuţia din final va da posibilitatea subiectului să spună ce l-a tulburat în timpul
testului. De asemenea, poate indica experimentatorului momentul când subiectul a observat că s-a
constelat un complex sau unde a avut dificultăţi în a face asociaţii. Indică măsura în care aceste
complexe sunt sau nu aproape de conştiinţă.

Evaluarea şi interpretarea
Primele două etape ale experimentului asociativ-verbal
Indici şi fenomene de tulburare
I. Prima evaluare a testului cere identificarea cuvintelor care prezintă indici de complex - în
care scop se însumează punctajul rezultat din prezenţa unora sau altora dintre indici pentru fiecare
dintre cele 100 de cuvinte. Se realizează scheme relaţionale asociative între diferitele cuvinte
inductoare pentru a pune în evidenţă un posibil cluster de semnificaţii asociate specific persoanei,
respectiv imaginea primară a unui complex de semnificaţii. Acestea au valoarea de ipoteze de
lucru.
1 punct:
 T.R. prelungit (deasupra mediei probabile - medianei). Timpii se măsoară în cincimi de
secundă. Media oscilează între 9 şi 14 cincimi de secundă. Se pot calcula - v. Jung, scoruri
separate pentru femei, bărbaţi, persoane cu studii, fără studii. Media probabilă care poate
calculată şi separat pentru prima jumătate şi apoi pentru cea de a doua;
 timpii foarte scurţi sunt şi ei simptomatici, indicând mecanisme de apărare;
 nonreacţie (în timp de 30 sec.);
 falsă reproducere sau incapacitatea de a reproduce (în medie apar cam 21 reproduceri eronate
pentru forma de 100 cuvinte; 9 când este folosită o formă abreviată de 50 de cuvinte);
 repetarea, neînţelegerea, proasta înţelegere a C.S. (experimentatorul trebuie să pronunţe
foarte clar cuvintele);
 mimică, mişcări, râs (orice tip de mişcare indică un complex);
 greşeli de pronunţie;
 reacţii prin rime, citate (ex: lac - pac);
 reacţii neconectate - apar când nu vine în minte nici un cuvânt şi subiectul dă numele unui
obiect din mediu, fără legătură cu C.S.;
 reacţie prin şir de cuvinte sau propoziţie;

30
 neologisme, limbaj dur, limbaj colocvial;
 stereotipii (acelaşi cuvânt este folosit de 3 sau mai multe ori ca răspuns, în ambele încercări).
½ de punct:
 perseverarea (când mai multe cuvinte, unul după celălalt, prezintă unul sau mai multe semne
de tulburare. Perseverarea este relevantă doar în context, în aceeaşi arie tematică);
răspuns în limbi străine.
Evaluarea indicatorilor de complex şi contorizarea pentru fiecare cuvânt din lista de 100 a
încărcăturii, ne permite să obţinem în primul rând o nouă listă de cuvinte în ordinea
descrescătoare a valorilor, a acelor cuvinte inductoare care sunt, pentru această persoană,
semnificative pentru conţinutul unui sau mai multor complexe constelate în inconştient.
Datele obţinute se pot stoca într-un tabel: pentru fiecare cuvânt se trece suma de indicatori de
complex. Se realizează constelaţia dintre complexe.

T.R
tn
t3
t2
t1

c1 c2 c3 c4…. Cuvânt
Constelare  dinamică în psihism  relaţii, activări între complexe. Complexul astru - cel
mai puternic - este acel complex care a strâns cea mai multă energie, care este cel mai activ.
Scopul experimentului îl reprezintă activarea inconştientului, descoperirea indicatorilor de
complex şi desigur conturarea constelaţiei.

II. Evaluarea mai cuprinde considerarea formei şi considerarea conţinutului în termenii

unor ipoteze generate de aceste perspective posibile:
Semnificaţiile legate de formă se pot evidenţia odată cu interpretările posibile pentru
următoarele demersuri:
Timpul de reacţie: relaţia dintre media timpului pentru prima jumătate şi jumătatea a doua a
testului.
Care este cel mai frecvent tip de indicator de complex?
Cum este revenirea după indicatorul de complex?
Care este stilul asociaţiilor, - factual sau egocentric?
Reacţii factuale: apar când reacţia corespunde înţelesului cuvântului stimul (bolnav - spital).
Apar frecvent mai ales la subiecţi care fac un efort de a găsi o instanţă factuală în viaţă care le
permite să realizeze o bună adaptare. Mai ales când reacţiile corespund şi gramatical cu C.V.
(similaritate între cuvântul inductor şi cel indus din perspectiva modului, timpului şi persoanei,
dacă este vorba de verbe, sau a aceluiaşi gen şi formă dacă este vorba de substantive etc. La
subiecţii pentru care predomină reacţiile factuale este important să se caute reacţiile non-factuale
şi înţelesul acestora.
Reacţii egocentrice. Când sunt menţionate de subiect trăirile personale (ex. sare - Ocnele
Mari, sau sare - scârbă etc.).
Tipul de constelare a complexului
Un complex influenţează subiectul în cursul întregului experiment. Multe cuvinte sunt
înţelese în funcţie de acest complex odată constelat, - complex puternic dominant. Este important

31
să se clarifice conţinuturile complexului, prin observarea modului cum corelează conţinuturile
cuvintelor inductoare puternic încărcate.
Adesea sunt multe reacţii de tip egocentric legate cu acesta (precum de ex. cap - eu, sau
injecţie - o, nu!).
Tipul predicativ: tipul de oameni predicativi sunt cei care răspund repetat cu cuvinte de
subevaluare predicativă. De ex. cap - drăguţ, pajişte - oribil, bani - nu-mi plac, păcătuire -
grozav... Acest tip de reacţie poate indica o implicare personală, dar şi un mod de ascundere în
spatele predicatelor. Când predicatele apar frecvent observăm că sunt stereotipe. Trebuie să ne
întrebăm care domenii ale cuvântului sau domenii de înţeles sunt aduse împreună de aceste
predicate de valoare.
Nu există tipuri neechivoce. Pentru a determina tipul încercăm să determinăm proporţia de
reacţii egocentrice faţă de cele factuale. Dacă reacţiile egocentrice sunt preponderente, trebuie
determinat dacă avem de-a face cu un tip de constelare a unui complex, un tip predicativ sau un
tip simplu egocentric.
Toţi factorii formali trebuie consideraţi în relaţie unul cu celălalt.
În lucrarea sa "Studii de diagnoză prin asociaţii de cuvinte", Jung a stabilit o clasificare
complicată de reacţii în diferite categorii gramaticale. În consens cu tipologia jungiană privind
atitudinile prevalente ale conştiinţei în raport cu realitatea, se pot diferenţia atitudini extraverte, în
care persoana reacţionează mai ales la semnificaţia obiectivă a cuvântului inductor, pentru tipul
concret, factual şi atitudini introverte, decelabile prin sensibilitatea la rezonanţa subiectivă a
cuvântului inductor, pentru tipul egocentric, subiectiv.
III. Analiza contextului asociativ.
Odată stabilite cuvintele încărcate de indicatori de conflict, devine importantă evaluarea
contextului. Este important de asemenea de descoperit ce tip de emoţii sunt atinse în diferite
contexte.
De asemenea este important să se aibă în vedere intercorelaţia reciprocă între contexte.
Contextul - Etapa a III-a
Se înregistrează în intervalul cuprins între o zi şi o săptămână de la testare.
Tipuri de întrebări:
"Ce vă vine în minte legat de acest cuvânt ?"
"Se pare că aţi ezitat când aţi răspuns cu acest cuvânt, îmi puteţi spune vreun motiv ?"
"Vă evocă ceva din viaţa personală acest cuvânt?"
Modul de analiză, de interpretare a experimentului asociativ verbal pentru a 3-a etapă, o
etapă de context, asociativă. După ce a găsit cuvântul cheie, subiectul este rugat, în cadrul
şedinţei analitice - să spună ce asociaţii personale îi vin în minte. Asupra acestor asociaţii se va
purta analiza jungiană:
 Analiza reductivă de tip personal - încearcă să se găsească o legătură cu viaţa reală a
subiectului;
 Analiza simbolică propriu-zisă în care materialul asociativ este analizat în funcţie de
materialul mitologic, de materialul care evocă funcţia arhetipală a psihismului uman ( analiză prin
amplificare).

Exemplu de completare a tabelului:

SW R RT REPRODUCERE OBSERVAŢII
1 Cap Nas 21 Gât
2 Verde (1) - 150 Câmpie
3 Apă Mare 50 + (îşi aminteşte) râde

32
4
Cântec Vesel 16 cuvinte gest de nerăbdare

Utilizarea tehnicii asociativ - verbale

Tehnica asociativ verbală în poate fi aplicată numai după ce s-a stabilit un raport de încredere
cu subiectul. Se utilizează într-o baterie de teste de personalitate pentru a afla fondul
dificultăţilor, dar mult mai frecvent, în practica terapeutică pentru:
1. a stabili un diagnostic de lucru la începutul terapiei; pentru strategia terapeutică; în cazul în
care subiecţii nu-şi cunosc problemele – cazurile psihosomatice, copiii;
2. controlul avansului terapiei;
3. activarea inconştientului – când materialul furnizat este sărac.
Jung foloseşte multă vreme acest experiment, care, fiind destul de laborios, este mai târziu
înlocuit cu tehnica interpretării simbolisticii visului. Totuşi acest experiment poate fi cu succes
folosit atunci când te afli în prezenţa unui pacient foarte blocat sau, de ex., a unui pacient care nu
visează. În aceste cazuri experimentul asociativ verbal poate fi folosit ca o poartă "regală" de
intrare, poartă care în mod normal este simbolistica visului.

Alte versiuni ale testului asociativ verbal

În timp, cercetările privind modalităţile de interpretare ale datelor obţinute prin teste asociativ
verbale devin tot mai centrate pe problemele psihometrice, sau pe teoria psihanalitică ortodoxă.
Astfel, cercetările lui Kent şi Rosanoff se finalizează cu un test compus din 100 de cuvinte pentru
care au stabilit un sistem de normare în urma aplicării probei pe 1000 de subiecţi normali. Studii
ulterioare, - Zinger, 1982, Blum şi Jarvik, 1982, au accentuat variaţi factori care influenţează
negativ aplicabilitatea acestui instrument. Printre aceşti factori sunt studiate dependenţa de
variabilele culturale, Smith - Meyer, 1976, iar în 1977 Gerow, 1977, evidenţiază fenomenul de
priming şi viteza sau lentoarea cu care examinatorul pronunţă consemnele şi cuvintele stimul. În
deceniul 90, cercetările s-au axat pe capacitatea discriminativă a instrumentului în clinica
psihiatrică, - Ward, McConaghy şi Catts, 1991.
Prezentăm mai jos testul asociativ verbal în versiunea Rapaport, 1946, împreună cu un
studiu privind cele mai frecvente asociaţii găsite pentru adolescenţi, bolnavi cu diagnosticul de
schizofrenie şi populaţia generală.
Cele mai frecvente asociaţii (Rapaport, Gill, Schafer, 1968)
Reacţii Reacţii Populaţia
Cuvânt stimul
adolescenţi schizofreni generală
haină
haină haină
1. pălărie şapcă
cap cap
cap
lumină lumină
2. lampă lumină
umbră umbră
ură
3. dragoste căsătorie ură ură
fată, băiat
4. carte a citi, lectură a citi, lectură a citi, lectură
mamă mamă
mamă
5. tată bărbat părinte
fiu
fiu fiu
6. hârtie creion creion toc, creion
toc toc informaţii

33
 a scrie a scrie, scriere
femeie piept
7. piept femeie
lapte femeie
fereastră fereastră fereastră
8. cortină draperii, perdea galerie umbră
galerie umbră draperie, perdea
elefant
maşină geamantan geamantan
9. cufăr
copac copac haine
haine
apă apă apă
10. băutură
lichior pahar lichior
veselie veselie veselie
11. petrecere
dans oameni oameni
flori toamnă
12. izvor vară, toamnă
vară vară
(primăvară) apă
dragoste apă
rahat
13. crampe baie toaletă
toaletă, baie
14. rug podea, covor podea, covor podea, covor
prietenă,
15. prieten prietenă fată, prietenă
dragoste
16. scaun aşezat, masă masă, aşezat aşezat, loc, masă
filme, fereastră, fereastră, muscă,
17. ecran fereastră
film uşă
băiat, bărbat,
18. penis om, om om, sulă
sex
căldură, abur, căldură, maşină,
19. radiator căldură
maşină apă
20. ramă pictură, fereastră pictură, fereastră pictură, fereastră
moarte, ucidere, moarte,ucidere,
21. sinucidere moarte, ucidere
crimă crimă
înălţime, a urca, deal, înălţime, a
22. munte deal, vale
deal urca
23. şarpe a muşca, iarbă iarbă, a muşca
casă, construcţie,
24. casă casă, viaţă casă
hambar
femeie, fată,
25. vagin femeie, penis femeie
femelă
26. tutun fum, ţigară, pipă fum, ţigară, pipă fum, ţigară
sărut, nas, limbă,
27. gură dinţi, a mânca
buze, a mânca
a călări, animal, vacă, a călări, a călări, animal,
28. cal
vacă animal vacă
29. masturbare sex, băiat sex ejaculare
30. soţie soţ, mamă soţ
31. masă scaun, hrană, scaun scaun, hrană

34
 a mânca
32. luptă ceartă, a câştiga a câştiga
carne, friptură, vacă, friptură, carne, vacă, a
33. carne
hrană carne mânca, hrană
durere, hrană,
34. stomac ulcer
ulcer
animal, vacă, pământ, ţară,
35. fermă animal, vacă
casă casă
36. bărbat femeie femeie femeie, mascul
bani, guvernare,
37. taxe – bani, a plăti
a plăti
biberon, piept, piept, sticlă, biberon, piept,
38. sfârc
a suge biberon bebe
soră, bolnav, soră, jurist,
39. doctor jurist, soră
jurist bolnav
mizerie, curat,
40. murdar mizerie, pământ
noroi, pământ
sângerare, cuţit, sângerare, cuţit,
41. tăiere sânge, rană
sânge, rană sânge, rană
cinema,
cinema, teatru,
42. filme cinema spectacol,
spectacol
teatru
43. carcalac gândac, insectă gândac, insectă
câine, rană, dinţi, mesteca,
44. muşcătură dinţi, a mesteca
dinte, mesteca rană
45. câine pisică, animal pisică pisică, animal
veselie, cântec, muzică, veselie,
46. dans veselie
răsucire plăcere
împuşcătură, împuşcătură,
47. armă
ucidere ucidere
48. apă băutură băutură băutură
49. soţ soţie soţie
murdar,
50. noroi murdar
murdărie
51. femeie bărbat, femeie bărbat bărbat, femeie
fierbinte, ardere, apă, căldură, apă, ardere,
52. foc
fum, flacără ardere căldură
sfârc, bebi,
53. a suge piept, sfârc bebe, sfârc, piept
biberon, piept
54. bani a cheltui, dolar dolar
55. mamă tată tată tată
bolnav, pat,
56. spital bolnav bolnav
boală
57. prietenă prieten prieten băiat, prieten
automobil,
58. taxi maşină, şofer maşină, cursă
maşină
59. coit sex, iubire, sex fut, sex, femeie

35
 căsătorie
sete, hrană, a sete, hrană,
60. foame
mânca, durere durere
Nr. subiecţi 167 200 151

Cele 29 de cuvinte scrise cu caractere italice reprezintă "cuvinte traumatice". xxxviii

Rapaport a propus o teorie specifică care recurge la organizarea dinamică a memoriei, la
acţiunea motivaţiilor şi a refulărilor asupra amintirii, asupra distorsiunilor, asupra a ceea ce se
uită, la forţa eului care permite subiectului să menţină atitudinea cerută de consemnele testului,
la mecanismele de formare a conceptului şi de anticipare a lui (o organizare conceptuală fiind
legată de neutralitatea afectivă).

Testul de completare asociativ verbal, Smirnov, cuprinde 50 de cuvinte inductoare pentru

care subiectului i se cere să răspundă cu un alt cuvânt. Se notează timpul astfel: media timpului
pentru primele 40 de completări faţă de media timpului la ultimele 10 cuvinte. Subiectului i se
cere apoi să reproducă cuvântul cu care a răspuns prima dată, calculându-se procentul de reuşite
faţă de totalul de 50 posibile. Conform ipotezei de interpretare, în procesul asociativ intervin
motive care pot avea consecinţe prin conţinuturile proiectate pe materialul ambiguu al probei. Un
proces asociativ se structurează pe 3 nivele: bazal, semnificare nemijlocită, semnificare mijlocită.
Din perspectivă psiholingvistică, cercetări conduse de G. Noizet şi C. Pichevin, 1966,
relevă faptul că relaţia dintre cuvântul indus şi cel inductor poate fi diferenţiată şi din perspectiva
celor două axe ale limbajului considerate de Jakobson, de ordin sintagmatic sau paradigmatic.
Sintagmatic înseamnă că inductorul vizează la constituirea împreună cu inductorul a unui enunţ
narativ, în care termenii sunt în poziţie de contiguitate semantică (câine induce pe a lătra). În
ecuaţia paradigmatică, cuvântul indus realizează un echivalent a inductorului, este în poziţie de
similaritate semantică (incluzând tautologia, neasemănarea, sinonimia, antinomia). De. ex. câine
induce pisică. Primul răspuns după Jakobson se sprijină pe metonimie, al doilea se bazează pe
metaforă.

Alte teste verbale de completare

Testele de completare reprezintă o dezvoltare a metodei asociative în sensul materialului
stimul - mai bogat decât un singur cuvânt şi / sau a consemnelor care permit subiectului să
formuleze un lanţ asociativ.
Diferiţi autori au construit probe în care prezintă subiectului un fragment ambiguu de frază,
text sau imagine, cerându-i completarea acestora cu asociaţii înlănţuite de cuvinte, respectiv
povestiri. Se presupune că în aceste completări subiectul îşi proiectează atitudinile, motivaţiile,
conflictele, tipurile recurente de reacţii personale. Astfel de teste de completare există în prezent
în numeroase versiuni şi au avut succes mai ales în Statele Unite.

Testul de completare de propoziţii Steinxxxix, cuprinde 50 de începuturi de fraze cu conţinut

ambiguu. Proba se desfăşoară în scris şi poate fi aplicată colectiv. Consemnele cer subiectului să
citească fiecare frază şi să o completeze cu primul lucru care îi apare în minte. Durata este liberă.
A doua secvenţă cuprinde ancheta individuală şi anamneza subiectului. Temele sau conţinuturile
manifeste vizează 6 aspecte: trecutul personal, interese personale, nemulţumiri, situaţii sociale
problematice, probleme de autoritate, atitudini faţă de viitor. Exprimarea acestora include
implicarea motivaţiilor în funcţie de următoarele dimensiuni bipolare: apropiere - retragere,
captare - renunţare, reciprocitate - dependenţă, dominare - supunere, violenţă agitată - suferinţă.
Interpretarea se realizează conform unei analize formale centrată pe timpul de latenţă, lipsa de

36
coordonare sintactică între inductor şi completarea indusă, şi o analiză de conţinut asupra temelor,
motivaţiilor, sentimentelor, atitudinilor şi conflictelor.
Frazele care trebuie completate suntxl:
1. Costel era mai fericit pentru că ...
2. Dintre toate, preferă ...
3. Când Petru a fost prins de duşmani ...
4. Nimic nu-l supără pe Alex mai mult ca...
5. Cea mai mare ambiţie a lui Mihai este să...
6. De îndată ce Fredi şi-a văzut şeful venind...
7. Paul se simte agasat de ...
8. Mi-a fost întotdeauna teamă de ...
9. Când i s-a spus lui Radu să stea liniştit ...
10. Ceea ce Doru regretă cel mai mult ...
11. Admir ...

Una dintre probele utilizate relativ frecvent în evaluarea clinică la noi în ţară este Testul de
completare de fraze Rotter.
Proba este constituită de 80 de începuturi de frază inductoare, care trebuie completate de
subiect cu ceea ce, în mod spontan, îi vine în minte citindu-le. Conţinuturile inductoare ale
frazelor se referă la 7 arii tematice codificate pentru cotarea răspunsurilor astfel: imaginea despre
sine, autoaprecierea personală (P, eul); relaţia cu colegii, părerea despre oameni, viaţă, reflexii
exterioare (M, mediul); copilăria şi perioada de formare a personalităţii, şi despre familia de
origine (O, origine); modul de trăire a trecutului (T, trecut); familia proprie, atitudinea faţă de soţ,
copii, orientarea afectivă faţă de aceştia (F, familie); trăirea afectivă a condiţiei de boală, a
mediului de spitalizare, încrederea - neîncrederea în tratament (N, boală); acestor categorii li se
adaugă existenţa sau nu a unor răspunsuri ilogice, stereotipe sau interpretativ-paranoide (D,
dislogie); răspunsuri fără raportare directă la subiect (G, generalităţi).
Itemii sunt repartizaţi conform următoarei grile:
P - 52%: 1, 4, 5, 6, 9, 15, 16, 21, 23, 25, 26, 28, 30, 31, 32, 34, 35, 36, 38, 39, 41, 42, 43, 45,
48, 60, 51, 53, 57, 58, 59 ,60, 64, 66, 67, 69, 72, 73, 75, 77, 79;
M - 10%: 3, 10, 19, 33, 40, 49, 56, 76;
O - 7%: 7, 11, 12, 14, 17, 37;
F - 2%: 27, 46;
N - 2%: 1, 8, 63;
G - 21%: 2, 8, 13,20, 22, 24, 29, 47, 52, 54, 61, 62, 65, 68, 71, 74, 80;
T - 4%: 55, 70, 78.
Fiecare dintre răspunsurile subiectului pentru o anumită categorie va fi evaluat şi în funcţie de
încărcătura afectivă, astfel: cu plus (+) pentru răspunsurile ce indică o afectivitate pozitivă,
deschidere, optimism; minus (-), pentru răspunsurile negative, disforice, pesimiste, agresive şi
zero (0) pentru răspunsurile fără polaritate sau implicare afectivă.
Se calculează, pentru fiecare categorie, ponderea abordărilor pozitive versus abordările
negative.
Alte probe de acest tip: Testul de completare de propoziţii al Universităţii Washington,
WU-SCT, bazat pe teoria dezvoltării eului a lui Loevinger, 1966 Loevinger şi Wessler, 1970,
Loevinger 1985, revizuit. Ca arii de cuprindere se referă la stilul personal, stilul cognitiv,
controlul impulsului, preocupări conştiente. Cuprinde 36 fraze scurte întrerupte. Poate fi
completat verbal sau în scris. . De exemplu: !mama mea şi eu..., O femeie se simte bine când..., O
fată are dreptul să..., Nu suport persoanele care..., Un tată bun..., Când sunt criticat... Testul poate
fi administrat într-o manieră nedirecţionată, iar consemnul este "Vă rog să completaţi secvenţele

37
de frază" (Loevinger). Poate fi completat direcţionat, în maniera consemnului (Jurich şi Holt,
1987, sau Blumentritt, 1996): "Acesta este un test de maturitate personală. Vă rog completaţi
fiecare frază în maniera cea mai adultă şi matură posibil". Iniţial conceput pentru femei şi băieţi, a
cunoscut revizuiri. Forma 81, Loevinger, 1985, Forma 77 pentru băieţi şi Forma 77 pentru fete, şi
o formă redusă din 12 itemi.

Testul de completare fraze Rotter

Consemn: În cele ce urmează vi se propun unele începuturi de frază.
Căutaţi să le completaţi, ţinând seama de ceea ce vă sugerează ele !

Îmi place……………...................................
Clipa cea mai fericită………………...........
Împreună………………...............................
Întorcându-mă acasă………………….........
Îmi pare rău când…………………..............
Când adorm………………..........................
Familia mea………………...........................
Cel mai bine este………………...................
Pe mine mă frământă…………………..........
Cei din jurul meu……………………...........
Mama………………….................................
Copilăria mea……………….........................
Cea mai mare groază a mea este să…………
La şcoală………………................................
Eu nu pot să………………….......................
Viaţa mea…………………...........................
Când eram mic…………………...................
Nervii mei……………………......................
Ceilalţi……………………...........................
Pe străzi………………….............................
N-am izbutit să…………………..................
Cititul……………………............................
Eu gândesc………………...........................
Viitorul…………………….........................
Am reuşit să …………………….................
Am nevoie……………………….................
Căsătoria……………………........................
Eu mă simt bine când…………………........
Câteodată………………...............................
Ceea ce mă supără este………………..........
Eu detest……………………….....................
Sunt foarte…………………….....................
Copiii…………………….............................
Eu respect mai mult…………………….......
Singura mea plictiseală………………….....
Eu doresc…………………………..............
Tatăl meu…………………………..............
Când sunt sincer cu mine…………………..
Mi se pare că ……………………................

38
 Ştie toată lumea că……………………........
Eu am încredere……………………............
Eu……………………………......................
Când sunt singur………………………........
Când muncesc………………………...........
Visele mele……………………...................
Soţul meu (soţia mea) ……………………...
În orice caz…………………………............
Cea mai mare neplăcere a mea…………….
Cei mai mulţi oameni………………...........
Voinţa mea……………………...................
Totdeauna eu………………………............
Despărţirile………………………...............
Adeseori eu……………………..................
În fiecare zi………………………..............
Trecutul meu…………………....................
Prietenii mei………………….....................
La locul meu de muncă…………………...
Când vreau…………………......................
Mi-e greu să……………………………....
În inima mea……………………………....
Fără îndoială că…………………………...
Să mergi…………………………..............
Sănătatea mea……………………...............
Bucuriile mele………………......................
Să fii………………………….....................
Profesiunea mea……………………….......
Aş vrea să ştiu…………………………........
Noaptea…………………….........................
Din când în când eu……………………........
Îmi amintesc…………….............................
Sentimentele……………….........................
Eu cred că…………………...........................
Nicăieri eu…………………..........................
Adevărul este că……………….....................
Mă tem că……………………........................
Cel mai bun prieten al meu………………….
Oboseala mea………………….....................
De mult…………………..............................
Niciodată eu………………….......................
Să trăieşti…………........................................

TESTUL FABULELOR DÜSSxli

Consemne:
Sunt citite clar, fără accente interpretative şi alte adăugiri, următoarele povestiri şi întrebarea
asociată lor. În funcţie de situaţie, la unele povestiri, se alege una dintre variantele posibile
prezentate. Notarea răspunsurilor se face imediat în foaia de protocol.

39
 1. Fabula păsării
Tatăl, mama şi cu puiul lor dorm împreună în cuibul lor pe o cracă. Deodată începe un vânt
puternic care scutură pomul şi cuibul cade la pământ. Cele trei păsări se trezesc speriate. Tatăl
zboară repede pe pomul alăturat. Mama zboară pe alt pom. Ce face puişorul ? Şi el ştie să zboare
puţin.
2. Fabula aniversării nunţii
Este ziua de aniversare a căsătoriei tatei şi a mamei. Amândoi se iubesc foarte mult şi
serbează veseli această zi. În timpul petrecerii copilul se ridică brusc şi se duce singur în fundul
grădinii. De ce?
3. Fabula mielului
A fost odată o oaie, care avea un mieluşel şi amândoi erau la păscut. Mieluşelul se juca toată
ziua lângă mama lui şi în fiecare seară primea de la ea lapte bun şi cald de băut, care-i plăcea
foarte mult. Într-o zi oaia a adus şi un alt mieluşel, mult mai mic decât primul. Oaia nu avea lapte
destul pentru amândoi mieluşeii şi atunci a spus mielului mai mare: nu am lapte destul pentru voi
doi, tu poţi să mănânci iarbă verde. Ce a făcut mieluşelul ?

4. Fabula înmormântării
Înmormântarea vine pe stradă şi oamenii întreabă cine a murit. Lumea răspunde: cineva din
familia care stătea în casa de jos. Cine poate fi ?
Cineva din familie a luat trenul şi a mers departe de tot, aşa de departe, că nu se va mai
întoarce niciodată acasă. Cine ar putea fi acela?xlii
5. Fabula despre teamă
Un copil mic spune foarte încet: “oh, ce frică îmi este !”.De ce oare îi este aşa de frică?
6. Fabula despre elefant
Un copil are un elefant de cârpă, pe care-l iubeşte. Elefantul este foarte drăguţ şi are o trompă
mare. Într-o zi, când copilul se întoarce de la plimbare şi merge în cameră, găseşte că elefantul s-a
schimbat. Ce s-a schimbat la elefant ?
7. Fabula cu obiectul confecţionat
Un copil a făcut din plastilină ceva (un turn) şi este foarte mândru de acesta. Ce va face cu
obiectul ? Mama-l roagă să i-l facă ei cadou. Dar copilul poate face ce vrea cu el. Îi va da mamei
obiectul?
8. Plimbare cu tata sau mama
Un băiat / o fetiţă a făcut o plimbare foarte frumoasă în pădure cu mama sa / cu tatăl său. Au
fost foarte veseli. Când s-au întors acasă băiatului / fetiţei i se pare că tata / mama are o altă
expresie decât de obicei. De ce ?
9. Fabula despre noutate
Un copil vine de la şcoală / de la plimbare şi mama îi spune: înainte de a-ţi face lecţiile
trebuie să-ţi spun ceva. Ce o să-i spună mama ?
10. Visul urât
Un copil se trezeşte devreme dimineaţa. Încă este foarte adormit şi spune : “Vai ce vis urât am
avut !”. Ce o fi visat ?
Aplicare
Fabulele au fost concepute pentru a furniza o tehnică simplificată şi rapidă de examen a
problematicii intrapsihice într-o perspectivă psihanalitică ortodoxă (pentru copii şi adulţi).
Metodă:
 Spune-ţi copilului că îi veţi povesti nişte mici istorioare şi că el va trebui să le continue.
 Insistaţi asupra faptului că poate spune tot ceea ce gândeşte, pentru că felul în care
gândeşte este bun. Nu există răspunsuri bune sau greşite – nu este un test de inteligenţă.

40
  Pentru adulţi, prezentaţi fabulele ca pe un exerciţiu de imaginaţie.
 Povestiţi istorioarele într-un mod direct, colorat şi viu. Aveţi grijă să nu influenţaţi
copilul prin elemente dramatice supra-adăugate şi chiar superflue, care nu ar face decât să
deplaseze atenţia copilului. De exemplu: la “fabula păsării” nu spuneţi că un trăsnet a lovit cuibul,
pentru că atenţia copilului s-ar putea dirija pe ideea traumatismului şi nu pe alegerea părintelui.
 În orice caz, nu prezentaţi niciodată titlul fabulei şi insistaţi dacă răspunsurile sunt prea
scurte sau nu suficient de explicite.
Instrucţiuni privind comportamentul examinatorului:
 Pe parcursul testului ca şi în cadrul oricărei testări psihologice, abordaţi o atitudine
neutră, fără a induce răspunsul, caz în care vă va aparţine şi vă va fi dat pentru a vă face plăcere.
 Evitaţi să daţi de înţeles copilului că în răspunsurile sale vorbeşte despre sine. În orice
proces proiectiv, copilul răspunde cu un alt personaj şi nu cu el însuşi. Trăieşte afectele sale în
contul altuia şi ceea ce îi permite acestuia îşi interzice sieşi. Această revelaţie brutală a demascării
propriei persoane poate fi trăită dramatic şi poate conduce la un blocaj definitiv.

41
Conţinut latent:
Fabulă Conţinut
1. Fixaţia copilului pe unul dintre părinţi sau independenţa sa.
2. Şoc legat de camera părinţilor; gelozie pe cuplul părinţilor.
3. Explorarea complexelor determinate de sevraj, de fraţi sau
surori.
4. Explorarea agresivităţii, dorinţei de moarte, culpabilităţii,
autopuniţiei.
5. Explorarea angoasei şi autopuniţiei.
6. Examinarea complexului castrării.
7. Testarea caracterului posesiv şi obstinat – fixaţia anală.
8. Decelarea constelaţiei oedipiene.
9. Dorinţele şi teama subiectului.
10. Controlul conţinutului inconştient activat prin fabulele
precedente.

42
 TEHNICA PETELOR DE CERNEALĂ

TESTUL PETELOR DE CERNEALĂ - TESTUL RORSCHACH

Istoric
Ideea de a face un test de "pete de cerneală" nu îi aparţine lui Rorschach. Binet şi Henri
publică în 1895 în L'année psychologique o astfel de idee indicându-l pe Leonardo Da Vinci ca
sursă, şi considerând-o o probă de imaginaţiexliii.
În 1897, în S.U.A., Dearborn, publică o primă serie de pete experimentale şi împreună cu
Kirkpatrick şi Sharp fac cercetări experimentale în perioada 1898 -1900.
Whipple, 1910, construieşte o serie de 10 pete pe care le standardizează, serie prin care
încearcă să pună în evidenţă diferenţele individuale, fără a-şi considera testul o probă proiectivă.
1910, Rybakoff, publică un Atlas de 10 pete, prin care evaluează forţa, bogăţia, acuitatea
imaginaţiei.
1916, Bartlett, introduce primul culorile în tehnica petelor de cerneală.
Testul a fost publicat în 1921. După moartea autorului, doar puţini cercetători s-au dedicat
continuării cercetărilor şi abia la 10 ani după moartea autorului testul începe să fie cunoscut şi să-
şi câştige adepţi. Societatea germană de Psihologie Experimentală, în persoana lui W. Stern, atacă
destul de violent proba. Şi totuşi cercetările continuă, testul convinge treptat un număr tot mai
mare de cercetători. Dintre aceştia este important pentru dezvoltarea teoriei testului elveţianul
Bider, care studiază răspunsurile declanşate de culoare şi nuanţele de gri, adăugând în cotări
răspunsurile clarobscur, 1932. Pe aceeaşi direcţie sunt remarcabile cercetările lui Behn-
Eschenburg. Beck introduce testul în USA în 1936. În 1939 Bruno Klopfer fondează Institutul
Rorschach la New York.
În 1941, Zulliger publică un set de norme la un set secundar de planşe dezvoltat încă din
1920 de Behn-Eschenburg, cu asistenţa personală a lui Rorschach, pentru a fi paralel
originalului, denumit Testul Behn-Ro. Planşele sale servesc ca un test paralel originalului, dar
mulţi clinicieni consideră că acest lucru nu este real pentru că datele obţinute nu au aceeaşi
valoare datorită faptului că planşele nu au aceeaşi putere de stimulare şi nici nu furnizează în
imageria evocată de ele bogăţia de calităţi decernabile în răspunsurile la planşele Rorschach.
O perioadă importantă, mai ales sub impactul dezvoltărilor psihanalitice, este cea care a urmat
celui de al II-lea război mondial, când testul e cunoscut în lumea francofonă, sub influenţa lui
Loosli-Usteri, Ombredane şi Canivet, Beizmann. În USA se dezvoltaseră deja 5 mari sisteme de
interpretare, rezultate mai ales din experienţa autorilor în folosirea clinică a testului, respectiv
Rapaport, Klopfer, Hertz, Piotrowski, Beck. În 1948 H. Zulliger introduce un test inspirat direct
din testul Rorschach, testul Z, folosind doar 3 planşe apropiate de 3 din planşele Rorschach. În
1959, Holtzman, introduce un alt test, pornind de la contururi de pete. Printre marii profesori ai
metodei Rorschach sunt recunoscuţi azi Bruno Klopfer, Florence Miale, Camilla Kemple, David
Kandinski.
Interesant este faptul că cercetările realizate cu ajutorul acestor noi teste, apărute în general cu
scopul de a simplifica laborioasa muncă de cotare şi interpretare a testului original al lui
Rorschach, nu au condus spre rezultate la fel de sensibile şi complexe. Psihanaliza şi psihologiile
dinamice au studiat planşele pentru interpretări în contextul explicativ al acestor teorii. În SUA,
Exner jr. începe din anii 66 - 68 cercetări pentru o standardizare riguroasă a cotării şi interpretării
testului.

43
 Autor
Hermann Rorschach (1884, Zurich – 1922). Licenţa în medicină cu studiul halucinaţiilor
reflexe şi fenomenelor asociate acestora, în 1912. Studiile sale medicale din perioada 1904 – 1909
(influenţat de biologul Haeckel) sunt urmate de o specializare în psihiatrie la clinica universitară
din Zürich (condusă de Eugene Bleuler), 1909 - 1913. Membru al cercului de psihanaliză din
Zürich (alături de Bleuler, Jung) şi vicepreşedinte al Societăţii Psihanalitice Elveţiene. Adept al
lui Jung (în perioada în care făcea experimente cu testul asociativ verbal).
Personalitatea sa este descrisă astfel de contemporani: blând, aproape timid, cultivat,
strălucitor şi profund în conversaţiile care îl interesau, rezervat la primele contacte, cu o mare
bunăvoinţă pentru ai săi şi prieteni. Cu talent artistic şi de clinician. Descrierea este foarte
similară tipului de introvert creativ descris în teoria sa asupra personalităţii, (D. Anzieu).
Soţia sa povestea că rămâne uimit când descoperă un pasaj într-o lucrare despre Leonardo Da
Vinci, pasaj care făcea parte din jurnalul unui contemporan al geniului, în care se descrie o scenă
în care acest ucenic îşi surprinde maestrul sub ploaie contemplând un perete pătat de umezeală şi,
subliniind contururile cu degetul, îi explica peisaje sau scene. Da Vinci atribuie lui Botticelli
ideea.
Soţia lui Rorschach scrie scene de familie în care împreună cu prietenii se amuzau
descoperind profiluri în formele norilor.
De fapt ideea proiectivă gesta în mediile de psihanalişti ai epocii, pornită de la tehnica
asociativă a lui Jung.

Teoria
Testul Rorschach urmează tehnicii asociaţiei verbale pusă la punct de Jung şi, spre deosebire
de materialul verbal, se sprijină de un material nonverbal, aparent lipsit de semnificaţii verbale -
petele de cerneală. Important este faptul că atitudinea cerută de consemne subiectului este
"semantică": i se cere să formuleze semnificaţii, unele sugerate chiar de configuraţia planşelor. În
acest sens, abordarea tradiţională a testului distinge 2 tipuri de atitudini: atitudinea perceptivă şi
atitudinea imaginativă. Testul pune astfel în joc capacitatea subiectului de a slăbi controlul
conştient şi a permite atitudinea creativă.
Originalitatea deosebită a testului Rorschach constă în transformarea probei din diagnoza
imaginaţiei în diagnoza structurii personalităţii, descoperind cheia unei noi interpretări a
răspunsurilor la petele de cerneală: respectiv faptul că răspunsurile care se referă la mişcare
exprimă introversivitatea subiectului, iar cele în care culoarea este aspectul declanşator,
extratensivitatea. Cei doi termeni şi teoria lui Rorschach nu acoperă perfect conceptele introduse
în psihologie de către Jung încă din 1911, respectiv cel de introversie şi extraversie.
Punctul de plecare al concepţiei lui Rorschach se sprijină pe imaginea dintr-un vis care poate
fi considerat premonitoriu. În 1904, student la medicină, visează, după ce în timpul zilei asistase
prima dată la o autopsie, cu senzaţii foarte precise de cădere, că îi este tăiat creierul în părţi
transversale, fiecare dintre acestea căzând succesiv. Visul va constitui punctul de plecare pentru
teza sa în medicină din 1912 (D.Anzieu), şi este considerat a-i anunţa orientarea sa
neuropsihiatrică, efortul de a despica personalitatea în elementele sale esenţiale.
Porneşte de la a-şi pune întrebarea: cum se poate ca în vis să simtă senzaţia unei mişcări care,
în realitatea cotidiană, nu există. Cum percepţiile de un anume tip pot fi transformate în percepţii
de alt tip, respectiv opticul în acustic şi invers.
Răspunsul găsit a fost că omul dispune de un registru de imagini mai larg decât cel utilizat în
viaţa cotidiană şi că percepţiile sunt legate una de cealaltă nu numai prin mecanisme asociative, ci
printr-o modalitate mai directă, respectiv sistemul kinestezic. Percepţiile vizuale sunt conservate
sub pragul conştiinţei sub forma unor imagini kinestezice, ele putând fi retrăite conştient sub
forma unor percepţii kinestezice, sau inconştient retraduse în imagini vizuale.

44
 Petele de cerneală, consideră autorul, acţionează precum o oglindă, ca stimuli vizuali, ele
activează imagini kinestezice ale subiectului care sunt proiectate asupra petelor şi, la rândul lor,
percepute ca reflexii retrimise de oglindă.
După Rorschach, materialul kinestezic se proiectează de pildă în simbolurile visului, în
halucinaţia reflexă în psihoză, în răspunsurile tip mişcare la petele de cerneală, în activităţile
creatoare. Acest proces caracterizează introversia creativă. Individul kinestezic sau introversiv
este descris de autor în următorii termeni: închis în sine, stângaci şi timid; îşi inhibă mişcările
reale; inteligenţa sa este individualizată; e capabil să imagineze şi creeze; are o viaţă interioară
intensă şi reacţii afective stabile; relaţiile cu ceilalţi sunt mai degrabă profunde decât numeroase;
are o bună conştiinţă de sine. Putem înţelege că kinestezia se reflectă în interiorizarea vieţii
emoţionale.
Răspunsurile declanşate de culoare, complementar, exprimă exteriorizarea vieţii emoţionale.
Extratensivul, sensibil la culoare, este descris ca având o inteligenţă reproductivă; adaptabil şi
îndemânatic, activ; cu reacţii afective abundente dar relaţii superficiale cu oamenii şi obiectele
lumii. Are ideea de a lega culoare roşu de impulsivitate şi culoarea albastru de autocontrol.
Defineşte astfel ca şi complementare introversivitatea creativă şi extratensivitatea
reproductivă, care nu diferenţiază două tipuri de constituţii ci două funcţii psihice ce coexistă în
grade diferite de dilatare sau concentrare.
Defineşte "tipul de rezonanţă intimă" care exprimă proporţia specifică pentru fiecare
persoană, între cele două funcţii.
Introversivitatea este considerată de Rorschach ca fundament pentru cultură iar
extratensivitatea, fundament pentru acţiunea implicată în civilizaţie umană.
De fapt, anul 1919 a marcat formularea coerentă a teoriei iar cartea sa, psihodiagnostic este
terminată în 1920 şi apare înainte de decesul autorului în 1921. Tipărirea planşelor a însemnat un
dezastru: tipărirea a schimbat formatul, culorile, au apărut griurile şi nuanţele de griuri în cadrul
petei - ceea ce îi va da posibilitatea lui Rorschach să descopere valoarea răspunsurilor estompaj.
O parte dintre aspectele de interpretare au fost contestate de cercetările ulterioare, dar, în
întregul ei, teoria rămâne deosebit de fructuoasă, iar proba este capabilă să surprindă cu acurateţe
problemele structurii personalităţii şi mai ales dinamica acestora.

Descrierea testului
Materialul testului cuprinde 10 planşe, 17 pe 23 cm., care reprezintă fiecare o pată simetrică
faţă de un ax central. Materialul îndeplineşte două scopuri fundamentale pentru tehnica proiectivă
şi pentru autor: Pata este suficient de nestructurată, de ambiguă pentru a permite o "interpretare
liberă" şi suficient de simplă şi obişnuită pentru a putea fi definită pur şi simplu ca pată.
Petele diferă din perspectiva culorilor. Planşele I, IV, V şi VI sunt caracterizate de şcoala
franceză, C. Chambert prin planurile de griuri, ca aparţinând clarobscurului, planşele II şi III sunt
alb - negre, planşa a VII-a este gri relativ compact, iar celelalte, VIII, IX şi X cuprind mai multe
culori în nuanţe pastel.
Planşele I, IV, V, VI şi X au un caracter unitar, pata este masivă, organizată în baza axei
centrale, iar II, II, VII şi VIII au o configuraţie bilaterală.
Planşele I, II, III, VII, IX, X sunt deschise, iar planşele I, IV, V şi VI sunt închise.

Administrarea probei
Tehnica de aplicare
Planşele se prezintă subiectului pe rând, în succesiunea numerotării.
Psihologul şi subiectul stau fie faţă în faţă, fie într-un unghi de 45 grade, ceea ce permite o
mai bună observare a comportamentului subiectului cu planşa.

45
 Planşele se prezintă în poziţia standard, subiectul având libertatea de a răsuci planşa şi a
vizualiza pata în orice poziţie dar fără a îndepărta prea mult.
Consemn general: "Ce ar putea fi aici"?xliv
La nevoie se precizează subiectului că: poate spune tot ceea ce se poate vedea în planşă; nu
este un test de inteligenţă, nu există răspunsuri bune sau greşite;
 durata este liberă;
 fiecare este liber să vadă ce vrea
 nu se dă nici un exemplu
 majoritatea persoanelor descoperă mai mult de un singur lucru în planşă
 nu se comentează calitatea răspunsului (mulţumesc, poate mai reuşiţi să descoperiţi şi alte
obiecte).
Planşele se prezintă subiectului în ordine, într-o poziţie determinată. Subiectul este invitat să
exprime tot ceea ce îi evocă sau îi amintesc aceste planşe. La prezentarea propriu-zisă a planşei se
foloseşte întrebarea: “Ce ar putea fi aceasta?”. Nu este necesar să fie invitat să răsucească
planşa. Dacă o face spontan, este tacit lăsat să continue. Dacă, după ce dă un răspuns, înapoiază
planşa fără să o răsucească, i se poate indica faptul că poate privi pata şi din alte poziţii, poate va
reuşi astfel să mai vadă şi alte lucruri.
Pentru înregistrări se foloseşte o foaie cu mai multe coloane, în prima se înscrie poziţia
răspunsului şi timpul, în următoarea se înscrie răspunsul, în următoarea datele obţinute din
anchetă, în continuare cotările şi notarea banalităţilor şi tendinţelor. Se înscriu de asemenea şi
aspecte comportamentale semnificative.
Loosli-Usteri, 1929, recomandă înscrierea pentru fiecare răspuns a poziţiei planşei în care s-a
văzut imaginea: /\ pentru poziţia standard, V pentru inversare, > poziţia din latura stângă, <
poziţia din latura dreaptă. Iar cu săgeata răsucită se indică răsucirea planşei spre o anume poziţie.
Ca regulă fundamentală, nu se cotează tot ceea ce a spus subiectul, dar nu se poate nota
decât ceea ce a spus acesta.
Examinatorul trebuie să înregistreze cu cea mai mare precizie conţinutul interpretărilor, odată
cu remarcile subiectului, pauzele, reacţiile nonverbale semnificative, modul în care este ţinută sau
rotită planşa, timpul de reacţie şi timpul total pentru răspunsul la planşă, atitudinile subiectului în
timpul probei.

46
 Tipuri de analiză
Analiza cantitativă va considera: Poziţia planşei : standard (^), inversat (v), “est” (>), “vest”
(<). Numărul total al răspunsurilor – R: Timpul mediu de reacţie (latenţă), Timpul total pentru
răspunsuri – T, timpul pentru fiecare răspuns - T / R. Localizarea răspunsurilor - globale (G) sau
de detaliu (D). Factorul determinant al răspunsului – forma (F), culoarea (C), mişcarea (K), clar-
obscurul – difuz (Clob) sau (estompaj – E). Conţinut – animal (A), uman (H), anatomic (Anat)
etc. Banalitatea (Ban) sau originalitatea (Orig).

Nr. planşei Răspuns / Anchetă Localizare Determinant Conţinut

Timp latenţă comportamen
Timp total t
poziţie
planşă

Ancheta este a II-a etapă, deosebit de importantă pentru cotarea răspunsurilor, având ca scop
lămurirea în detaliu a psihologului în legătură cu fiecare răspuns.
Se reia prezentarea planşelor – se discută unde şi cum a văzut răspunsul respectiv, astfel ca
examinatorul să-şi dea seama exact de ceea ce a determinat subiectul să "vadă" un anume lucru.
În afara acestui tip de anchetă, sunt autori care practică şi:
 un protocol suplimentar care este destinat unor răspunsuri noi, date de subiect în timpul
anchetei;
 ancheta de limite, pusă la punct de Klopfer, care poate fi utilizată în momentul când
observăm că subiectul nu a interpretat o porţiune importantă a planşei care prin frecvenţă duce la
un răspuns banal. Astfel, subiectul poate fi explicit invitat să privească din nou planşa şi zona
pentru a observa dacă este vorba de o neglijare, de un blocaj trecător care poate fi depăşit sau o
incapacitate psihică fundamentală;
 se dă subiectului posibilitatea să aleagă, din toate cele 10 planşe, 2 planşe pe care le
preferă şi 2 planşe care îi displac cel mai tare.

Durata unei investigaţii se situează între 30 de minute şi 2 ore (inclusiv ancheta). Iar cotarea
şi interpretarea aprofundată poate cere câteva ore de lucru.
În afara acestui tip de fişă de înregistrare se mai practică şi fişa de tip Gatier, 1953, 1965, şi
fişa tip Beizmann, 1966.

Cotarea
Se observă schimbările de poziţie a planşelor, respectiv tipul de comportament al subiectului:
 lucrează metodic, explorând sistematic toate posibilităţile;
 manifestă opoziţie, fiind gata să ia invers ceea ce i se propune;
 lucrează agitat, explorând la întâmplare planşele, etc.
Se iau în calcul o serie de indici primari cantitativi privind numărul de răspunsuri şi timpii
înregistraţi.
În ceea ce priveşte numărul de răspunsuri, se calculează: numărul total, R, şi media
răspunsurilor pe planşă.
În mod obişnuit, normele indică un R între 20 - 30 de răspunsuri, dar şi 40 - 50 de răspunsuri
pentru subiecţii cu nivel intelectual superior. Pentru un R mai mic de 20, cu cât este mai mic, cu
atât putem considera fie că subiectul face testul călcându-şi pe inimă, fie este vorba de un blocaj
emoţional, depresie, retard intelectual sau chiar o tulburare mai gravă psihiatrică. Pentru
răspunsuri mult peste performanţele medii, putem vorbi, odată cu Rorschach, de semnalarea unui

47
"complex al inteligenţei", în sensul că subiectul răspunde din dorinţa de a se face bine văzut de
psiholog, de a fi considerat inteligent şi deosebit de cooperant în probă şi astfel tinde să
acumuleze răspunsuri preferând cantitatea calităţii acestora.
Se calculează, de asemenea timpul mediu pentru timpii de reacţie, T/R. Normele indică în
jur de 45 de secunde.
Prelungirea acestuia mult peste un minut indică efectul unei inhibiţii care poate avea diferite
determinări: elaborarea şi reflectarea cer subiectului un timp mai lung, lentoarea depresivă sau
blocajul asociativ. Excesul de rapiditate, de la 3 răspunsuri pe minut în sus, indică o dificultate la
nivelul controlului ideilor datorată fie unei stări hipomaniacale, fie conduitei imaginative care
poate avea urmări la nivelul adaptării la realitate. Aspectul este considerat relativ normal în
perioada adolescenţei, dar devine indice patognomic de exemplu pentru schizofrenia incoerentă.

48
 În urma anchetei fiecare răspuns în parte este cotat în funcţie de 4 elemente esenţiale:
 localizarea răspunsurilor;
 determinanţii percepţiei;
 conţinutul interpretării;
 caracterul banal sau original al interpretării (acolo unde este cazul).
Cotările primare se vor regăsi în indici compoziţi precum: modul de aprehensiune (percepţie),
modul de rezonanţă intimă etc. Normativ, există, pentru marile spaţii culturale şi geografice,
tabele care subliniază frecvenţa localizărilor şi unor răspunsuri ce pot fi considerate banale. În
sistemul normativ Exner, aceste cotări sunt mult mai strict standardizate.

Localizarea va influenţa tipul de aprehensiune, respectiv raportul subiectului cu realitatea,

modul de a percepe, de a intra în contact cu realitatea.
Răspuns global (G sau W (engl)): atunci când pata este interpretată ca un tot iar ancheta
confirmă că toate părţile planşei au fost integrate în răspuns. Dacă o parte a planşei este eliminată
de subiect răspunsul nu mai este considerat global. Ca exemplu de răspuns global, la planşa VII
"O pisică stă pe pământ", planşa IX " o explozie".
În cadrul acestei categorii se distinge între:
 global primar (de ex. la planşa V, "liliac"), apare mai ales la planşele compacte şi nu se
face o diferenţiere directă a detaliilor;
 global secundar (de ex., planşa I, "o femeie purtată de doi bărbaţi!"), când are loc o
succesiune de operaţii mentale în elaborarea răspunsului.
Prezenţa răspunsurilor globale simple indică adaptarea perceptivă bazală: subiectul aderă la
gestaltul din realitate, deci implicit calitatea raporturilor sale cu realul, caracterul adaptativ al
funcţiei cognitive, respectiv identitatea stabilă a subiectului. Când numărul lor este mic ne punem
ipoteza incapacităţii subiectului de a aborda şi înţelege entităţile în integritate, ceea ce indică după
unii autori goluri semnificative în înţelegerea şi formarea imaginii de sine.
Când calitatea lor este slabă, sunt cotate ca vagi sau impresioniste, pentru că nu relevă un
efort minimal de organizare ci mai degrabă "supunerea" faţă de real, care poate lua semnificaţii
diferite în interpretare în funcţie şi de calitatea determinantului asociat. De exemplu, G vagi
asociate cu F+, care apar când conturul este prost delimitat, pot fi consecinţa unei gândiri relativ
incoerente şi evocă insuficienţa cadrului (exemplu, nori, pictură nonfigurativă, lamelă de
microscop ...). Dar pot indica şi intrarea în joc a unor mecanisme de apărare împotriva unor
reprezentări jenante, ezitarea între două imagini de tip obsesional ("nu ştiu dacă este cap de pisică
sau şarpe"...). Răspunsurile impresioniste sunt cele asociate unor determinanţi senzoriali şi indică
sugestibilitatea subiectului.
În cadrul răspunsurilor secundare diferenţiem calitativ între răspunsuri elaborate (sau
combinate) şi cele necombinate care pot fi confabulate sau contaminate. Răspunsurile elaborate
ţin cont de o organizare structurală a engramei prin combinarea diferitelor părţi ale petei astfel că
indică condensarea operantă a mişcărilor perceptive şi proiective (Anzieu), subiectul fiind adaptat
la realitate, dar şi capabil de o restructurare bazată pe reperele interioare. Răspunsurile globale
combinate indică potenţialul creativ, capacitatea de interiorizare, existenţa unui spaţiu psihic
propriu. Numărul de astfel de răspunsuri nu este în mod strict corelat cu nivelul de eficienţă
intelectuală.
Calitatea slabă a răspunsurilor globale secundare se notează:
 global confabulat (de ex. planşa IX, "doi vrăjitori şi doi copii se joacă pe un nor în cer"; prin
generalizare sau prin lărgirea unui singur detaliu la întreg ansamblul fără a ţine cont de alte
detalii);
 global contaminate (de ex., planşa IV, "piele de animal cu cizme"; se combină absurd două
percepţii parţiale pe care subiectul nu a ajuns să le distingă la timp şi să le separe în răspuns);

49
 global “tăiate” sau "amputate" când subiectul specifică eliminarea unor extremităţi ale petei.
Răspunsurile globale secundare necombinate indică o gândire sincretică prin nediferenţierea
ansamblului şi părţilor.
Răspunsurile globale retardate se constituie prin enumerarea de detalii sau prin parţiala lor
juxtapunere cu ajutorul legăturilor de tip "cu", "şi", "pe". De exemplu, planşa IX "4 piei de
purceluş (roz), pe un mantou, nu, o vestă verde pe un pantalon (oranj), ...4 piei de purcel pe un
baston ce conţine vesta şi pantalonul...".
Răspuns de detaliu "mare" se notează D, sunt cele care se construiesc prin decuparea unei
părţi din pată şi sunt cele mai numeroase de obicei. D este orice parte a unei planşe care este
interpretată foarte frecvent de sine stătător. Există liste cu D pentru diferitele spaţii culturale, liste
obţinute din studii de frecvenţă. Criteriul principal este deci cel al gestaltului care trebuie să aibă
un caracter evident. Notarea D nu depinde de mărimea sau suprafaţa părţii respective, pentru că şi
un fragment mic, dar clar ca şi gestalt este notat D şi invers, un fragment mare, dar slab delimitat
va fi notat Dd, detaliu mic.
Este foarte importantă această delimitare între răspunsurile D şi cele Dd, pentru că primele
indică inteligenţa practică a subiectului, raportul cu concretul în sensul realului ca atare. Într-un
protocol, numărul mediu de răspunsuri D este în mod normal între 15 şi 20.
Dacă, din totalitatea răspunsurilor, peste 75% sunt D, putem vorbi de limite de ordin
emoţional sau intelectual. Un procent mic de D trebuie considerat şi în funcţie de tipul de
determinat sau de conţinutul răspunsului. Orice combinaţie de două sau mai multe D se notează
simplu, D.
Răspunsurile detaliu "mic" reprezintă decupaje parţiale. Klopfer distinge între Dd normale
(de exemplu, răspunsuri peninsulare sau insulare) care sunt normale şi cele mai numeroase;
răspunsuri Dde, detaliu de bordură; răspunsuri Ddi, interioare, în masa petei; Ddr, care se referă
la părţi rare, fie originale, dacă sunt forme bune şi care sunt tipice pentru artişti, fie, dacă sunt
forme proaste, autiste, tipice pentru incoerenţa schizofrenului.
Dd pot avea o semnificaţie intelectuală sau afectivă, însă explicaţia lor este similară, respectiv
spiritul de minuţiozitate. Dd care au un conţinut bogat indică o gândire capabilă să analizeze
micile detalii. Dd numeroase însă sărace ca şi conţinut, repetitive, indică sărăcia culturală şi
intelectuală datorată fie unei pregătire academice slabe, fie unei debilităţi mentale.
Dd repetate la planşele negre IV, V, VI şi în culori VIII, IX, X, mai ales dacă sunt profile de
bordură, sunt un indice de angoasă (Anzieu, perturbat emoţional de problema centrală pe care i-o
pune planşa, subiectul fuge la periferie, în detaliul mic). De asemenea, numărul mare de Dd poate
ţine şi de minuţiozitatea obsesională, ca mod de a evita intrarea în profunzimea lucrurilor. Dde
indică dorinţa de evadare din planşă, este un mod de exprimare a nemulţumirii într-un mod
obsesional sau prin angoasă.
Ddi este un indice de anxietate, o încercare slabă de control intern.
În general răspunsurile Dd forme bune, în care mecanismele perceptive sunt dominante,
relevă un demers cognitiv punctiform şi apărări rigide prin căutarea preciziei. Când sunt susţinute
de o atitudine mentală formală şi meticuloasă, indică apărările de tip obsesiv. Dd forme proaste,
prin dominarea mecanismelor proiective, indică demersurile unei gândiri confuze, ilogice,
interpretative sau uneori delirante, desocializate, datorită pierderii contactului cu realul.
Cotarea detaliul oligofren (Do), este o invenţie proprie a lui Rorschach, pe care doar elveţienii
şi francezii o mai continuă Sunt 2 condiţii, după autor: 1. localizarea, - subiectul vede doar o parte
redusă, un detaliu mic acolo unde de obicei este văzut un întreg şi 2. conţinutul, - conţinutul
acestui detaliu mic este de obicei o parte din conţinutul văzut de obicei în detaliu mare. De
exemplu, planşa VI, sus, "mustaţă de pisică". De obicei, centrul sus este perceput ca şi "cap de
pisică".

50
 Pentru Rorschach, Do sunt un semn de arierare mentală, de oligofrenie. Experienţa nu a
confirmat această interpretare dar a adus în prim plan o altă cauză, respectiv inhibiţia afectivă. Do
este absent într-un protocol normal. Poate apare mai frecvent în planşele III, IV, V.
Răspunsurile detaliu alb, sau Dbl. Se cotează Dbl numai dacă porţiunea este în întregime
albă. Dar dacă albul este integrat într-o parte a petei răspunsul este cotat DDbl sau DdDbl sau
GDbl, în funcţie şi de localizare şi importanţa porţiunii.
După Rorschach, se interpretează prin inversarea situaţiei figură-fond, respectiv traduc
atitudinea de opoziţie frecventă la psihopaţi. Astăzi se insistă pe "atracţia către vid", lipsa pe care
o traduc aceste răspunsuri. Analiza se face şi în funcţie de planşele unde apar şi de conţinuturile
lor.
În general, consideră Anzieu, semnificaţia lor este variată, legată de aceeaşi dialectică
relaţională primară: subiectul prezintă o sensibilitate particulară la lacunele intra-pată trăite ca o
lipsă fundamentală, care variază de la relaţiile precoce cu mama, la insatisfacţiile ce au lăsat o
urmă de insuficientă completitudine. Adesea, Dbl-ul este susţinut de angoasa de castrare, dar
indică întotdeauna o lipsă, o falie, o absenţă în structura personalităţii.

Determinanţii percepţiei (care este elementul determinant al interpretării pe care o oferă

subiectul). Cuprinde categoriile: formă, kinestezie, culoare, estompaj, clarobscur.
Formă. Se ia în considerare calitatea gestaltului în raport cu răspunsul subiectului.
Se notează cu:
F+, formă bună, exactă, dacă corespunde realităţii; pentru simplificare, s-au emis liste de
forme în funcţie şi de frecvenţa răspunsurilor.
F– , formă proastă, eronată, dacă nu corespunde realităţii;
F+, dacă forma obiectului este imprecisă ea însăşi, nedeterminată (ex. nori, urmă, cotă
geografică). O formă în sine precisă, dar văzută de subiect cu un sentiment de aproximare sau
imprecizie a delimitărilor, se va nota fie +, fie –. Se notează cu F? răspunsurile pentru care este
imposibil să ne stabilim decizia.
Procentul de forme bună are o valoare diagnostică permiţând aprecierea calităţii raporturilor
cu realul, relevând conduitele de control atât în ceea ce priveşte realitatea exterioară percepută
obiectiv, cât şi realitatea interioară ale cărei manifestări sunt reduse. Calitatea răspunsurilor formă
indică aptitudinea subiectului de a da un contur limitativ lucrurilor, "graniţe" stabile între interior
şi exterior. Dacă persoana poate face această distincţie, poate face şi diferenţa dintre real şi
imaginar.

Kinestezia reflectă răspunsurile al căror determinant este mişcarea trăită, simţită de subiect ca
atare în imaginea planşei.
Diferenţiem între kinesteziile mari, K, sau umane, când răspunsurile vorbesc de fiinţe umane
în întregime şi kinestezii mici, k, părţi de fiinţe umane, animale, obiecte văzute în mişcare.
Kinestezia este indice al productivităţii imaginative. Se referă la răspunsurile determinate prin
aportul engramelor kinestezice. Se disting:
 kinestezii de flexie (semnificând tendinţa de a se sustrage realităţii, o slabă vitalitate, tendinţa
de a se replia departe de lume, în lumea dificultăţilor interioare);
 kinestezii de extensie (care presupun tendinţe expansive, orientarea către lumea reală, o
vitalitate puternică, viaţa interioară se revarsă asupra lumii).
 Tipuri de kinestezii secundare:
 Kp (kinestezie parţială, fragment uman văzut în mişcare);
 Kan (kinestezie animală);
 Kob (obiect văzut în mişcare), de exemplu "explozie atomică".

51
 Semnificaţia acordată de Rorschach pentru K este legată de inteligenţă şi de interiorizare.
Tendinţa contemporană este de a diversifica interpretarea, cu aspecte privind motivaţia
subiectului, mecanismele de apărare opuse acestor motivaţii. Pornind de la faptul că kinestezia nu
este dată expres în sarcină, apariţia ei este considerată de unii autori ca proiecţie pură, ceea ce
înseamnă că este direct purtătoare a vieţii inconştiente şi dorinţelor profunde a persoanei, a vieţii
imaginare în măsura în care ea este o compensare faţă de eşecurile, privaţiunile şi frustrările din
real.
În contex psihanalitic, Anzieu recomandă interpretarea kinesteziilor în funcţie de trei criterii:
al proiecţiei, în funcţie de calitatea formală şi în funcţie de conţinuturi. De exemplu, analiza
reprezentărilor umane furnizate de test poate permite delimitarea organizărilor narcisiste,
surprinderea caracteristicilor imaginilor parentale, aprecierea modului cum subiectul se poate
reprezenta pe sine. Astfel se poate face analiza proceselor de individuare şi a celor de identificare
sexuală.
Cotările şi semnificaţiile k sunt mai incerte şi unele dintre acestea nu sunt recunoscute de toţi
autorii.

Culoarea cuprinde următoarele categorii de răspunsuri în funcţie de intervenţia

determinantului formă în conţinutul răspunsului:
 C pur (care reprezintă o descărcare afectivă directă, lipsită de control, impulsivă; de ex. sânge
sau foc); exprimă impulsivitatea şi absenţa controlului.
 CF, când culoarea domină interpretarea (de ex. floare, foc de artificii); CF dă măsura
labilităţii afective; legătura cu obiectul nu este nici durabilă, nici suficient controlată);
reprezintă afectivitatea egocentrică, instabilitatea, narcisismul.
 FC, când culoarea este integrată elementului formă, care domină interpretarea (de ex. fluture
exotic). FC exprimă afectivitatea socialmente adaptată şi acceptată de subiect.
Distincţia dintre CF şi FC se face în mare parte în funcţie de aportul anchetei unde se
urmăreşte distingerea determinantului care a jucat un rol privilegiat. Răspunsurile FC semnifică
sentimente care ţin de obiect şi care sunt controlate raţional. Ele sunt indicator al capacităţii de
contact, al stăpânirii de sine şi al capacităţii de adaptare la situaţia şi la interesele obiectului.
Studiul legăturii dintre reprezentare şi afecte pune în joc analiza dimensiunilor perceptiv-
senzoriale, gradul de utilizare labilă a culorii, semnificaţia pulsională a culorii, semnificaţia
afectivă a culorii, semnificaţia patologică a răspunsurilor culoare ce au ca trăsătură esenţială
imaginea corporală.
 KC care apar la indivizii superior dotaţi (dar şi la schizofrenici).

Estompajul. Răspunsurile de acest fel sunt în acelaşi raport cu răspunsurile culoare precum k
de K. Sunt răspunsuri declanşate de culoarea gri şi nuanţele ei, considerate ca răspunsuri
cromatice atenuate. Sunt descoperite de Rorschach, dar dezvoltate de Binder ulterior morţii
autorului.
Se analizează tot în funcţie de determinantul formă. Astfel diferenţiem între:
 FE, răspunsuri formă - estompaj;
 EF, răspunsuri estompaj - formă;
 E, răspunsuri estompaj pur.
Semnificaţia lor este interpretată relativ diferit de autori precum Beck (răspunsuri gri deschis,
răspunsuri perspectivă, răspunsuri textură), Piotrowschi, Klopfer, Ombredane şi Canivet. Astăzi,
se deosebesc mai ales în estompaje de textură care caracterizează sensibilitatea tactilă, estompaje
de difuziune constituite de engrame cu contururi efemere, diluate, estompaje de perspectivă sau
tridimensionale legate de narcisism.

52
 Clarobscur
Pot fi FClob, ColbF sau Clob şi reprezintă cazuri particulare de estompaj definite de Binder.
Pentru a cota Clob trebuie respectate 2 condiţii: răspunsul să fie determinat de masa
întunecată a petei şi să prezinte o tonalitate disforică (angoasă, depresie, agresiune).
Astfel avem răspunsuri de tip "zăpadă murdară", "cap de mort" care indică atitudinea de fugă
a subiectului; "un cataclism îngheţat", "castel în ruine", care indică o stare de paralizare; "furtună
ameninţătoare", "vampir îngrozitor", când subiectul recţionează agresiv în faţa fricii.
Răspunsurile clarobscur sunt o emanaţie statică, constituind un criteriu de angoasă patologică
care caracterizează starea nevrotică. Răspunsurile Clob dispar în psihoze, dar pot fi prezente la
debutul psihotic când indică atât groaza subiectului în faţa dezorganizării personalităţii, cât şi
capacitatea de a lupta cu această dezorganizare.
Interpretări detaliate (sunt frecvent D sau Do), în care subiectul relevă fiecare nuanţă în
particular. Aceste interpretări sunt de cele mai multe ori în perspectivă.
Interpretări în combinaţii cu figuri inter-maculare (răspunsurile fiind atunci fie în perspectivă,
fie în plan obişnuit); astfel de combinări se notează DblDF(C) sau DblF(C) (de ex. pentru planşa
II, alee în plin soare, figura inter-maculară).
Interpretări clar-obscur detaliate la planşele colorate (de ex. pentru marginea mediană a
brunului din planşa IX - coasta norvegiană, notată DdF(C)+, geogr. orig.). Interpretările clar-
obscur detaliate traduc o capacitate de adaptare fin nuanţată, cu predominanţa intelectului.
Interpretările clar-obscur, difuze, Clob, sunt aproape întotdeauna G sau D şi sunt induse de
impresia globală difuză a petei şi pot fi FClob, unde conturul este important (de ex. silueta unui
castel în ruină, pe o stâncă, notat DFClob+ la planşa VI) sau ClobF unde caracterul clar-obscur al
petei primează) Norii şi radiografiile sunt aproape întotdeauna ClobF, ca şi fotografiile aeriene).
Interpretările clar-obscur difuze sunt expresia tensiunilor interioare, cel mai adesea disforice şi a
modului în care se face reglajul stărilor afective instinctuale.
Interpretări clar-obscur pure, când elementul formal lipseşte în întregime (de ex. coşmar,
notat GClob, abstr., la planşa IV).
Autorii americani nu recunosc cotările tip Clob.

Conţinutul interpretării (categoriile cele mai importante):

 Formă umană întreagă, H.
 Fragment de corp uman, Hd.
 Fiinţă paranormală, spirit, vrăjitor, înger, diavol, caricatură, portret (H).
 Formă de animal întreagă, A.
 Monstru, animal mitologic, desen animat, caricatură de animal, (A),
 Detaliu de animal, Ad.
 Anatomie, Anat.
 Sex.
 Geografie, Geogr.
 Peisaj.
 Obiecte.
 Abstactizări, Abstr..
 Vegetaţie etc.
Dacă răspunsurile H apar în număr suficient, faptul indică capacitatea persoanei de a se
identifica cu o imagine umană, de a-şi recunoaşte apartenenţa la specia umană, de a se
autoreprezenta într-un sistem de relaţii clar definit în raport cu identitatea participanţilor.
Procentul de răspunsuri animale indică gradul de stereotipie a gândirii, desfăşurat între un
minim, când subiectul se arată dezintegrat de lumea externă şu un maxim, dincolo de care

53
gândirea este stereotipă. Optimul traduce posibilitatea de a observa lumea şi de a se putea elibera
de ea. Analiza calitativă poate permite sublinierea caracterului socializat sau nesocializat al
conţinuturilor. Apariţia unui bestiar arhaic şi prost diferenţiat poate servi ca suport pentru
proiecţia unui conţinut persecutoriu, devorator, tentacular (Anzieu).
Unele conţinuturi au valoare simbolică, care poate fi interpretată în registrul psihanalitic şi /
sau simbolic. Trebuie evitate corespondenţele "logice" în aprecierea semnificaţiei simbolice, în
acest sens putând fi cerute asociaţii chiar subiectului.
Analiza se face îndeosebi asupra conţinuturilor cu valoare sexuală, conţinuturilor cu valoare
agresivă, conţinuturilor cu valoare regresivă şi a unor a particulare precum cele anatomice, sânge,
răspunsurile numerice. Răspunsurile unde se poate descoperi un simbolism sexual sunt mai
frecvente la planşele II (zona mediană, "clopot"), IV ("personaj puternic"), VI ("o flacără care se
ridică"). Astfel de asociaţii sunt obişnuite şi sunt considerate forme bune, în rezonanţă cu
conţinutul latent al planşelor. Răspunsuri cu valoare simbolică sexuală sunt: flori, cochilii, vas,
referinţele la cruce mai ales la planşele "receptive" II, VII, IX , la planşa "sexuală" IV şi la planşa
VI.
Conţinuturile cu valoare agresivă pot fi recunoscute în cele care se referă la obiecte ascuţite
sau care taie (foarfece, ace, topor), la răspunsuri privind animale feroce care permit deplasarea
unor pulsiuni agresive periculoase (hiene, urangutani, lup). Distructivitatea este mai accentuată în
răspunsuri de tip foc, sânge, în care domină aspectul violent. Efectele tendinţelor distructive, apar
simbolic în răspunsurile de tip ruine, fragmente, bucăţi etc.
Valoarea regresivă a unor răspunsuri poate fi trăită de subiect în contextul de plăcere sau de
neplăcere. Astfel, evocarea elementelor şi mai ales a apei reflectă contextul de plăcere (fund de
mare, ape calme, eleşteu într-un luminiş...) sau de neplăcere (noroi, apă murdară, furtună ...). De
asemenea conţinuturile care se referă la înveliş, container, contactul senzorial (veşmânt, blană,
perne moi ...).
Răspunsurile tip "sânge" sunt considerate ca acompaniind o tulburare emoţională, făcând
pereche cu şocul la roşu. Simbolismul este relativ larg, de la distructivitate la sexualitate.
Rorschach consideră răspunsurile numerice de genul "văd 6 feţe" tipice pentru schizoidie. La
fel răspunsurile de tip poziţie, gen "inimă pentru că e în mijloc", în care decupajul este resimţit ca
o imagine dezintegrată de unitatea corpului propriu.

54
 Caracterul banal sau original al interpretării.
Răspunsurile Ban., sunt cele care revin 1 din 3, după Rorschach, în prezent, 1 la 6. Semnifică
adaptare socială elementară, conformismul social, participarea la gândirea colectivă. În mod
normal variază între 5 şi 7. În exces indică un compromis excesiv, iar în număr mic sunt un indice
pentru insuficienţa inserţiei sociale. Există tabele cu principalele Ban. în diferite culturi.
Răspunsurile originale sunt cele care apar o dată la 100 de răspunsuri. Se deosebesc, originale
bune, care caracterizează gândirea creativă şi Orig. proaste, care sunt un indice de patologie.

Fenomene particulare
În afara acestor elemente esenţiale sunt o serie de alţi factori la fel de importanţi pentru
interpretare, care nu pot fi măsuraţi, numiţi fenomene particulare.
Refuzul apare când subiectul nu dă nici nu răspuns la planşă. Este datorat unui blocaj al
gândirii prin inhibiţie sau stupoare. Când inhibiţia este pur depresivă, subiectul dă totuşi o
interpretare spontană, fără să ajungă la un veritabil refuz. Când refuzul este brusc şi categoric se
remarcă o patologie a conştiinţei. Refuzul apare mai frecvent la planşele IX, VII, VI, IV şi II. La
anchetă, persoana este invitată să revină asupra refuzului. În unele cazuri refuzul poate fi depăşit
şi se consideră că a fost legat de un conflict psihologic; dacă persoana nu reuşeşte să depăşească
refuzul, se consideră că acest conflict ţine de structura mentală a acesteia. Se face diferenţa dintre
un refuz normal, emotiv, când, încurajat să răspundă, subiectul îl poate depăşi; refuzul datorat
unui blocaj anxios paralizant; refuzul datorat incapacităţii de răspuns când, în ciuda eforturilor şi
a cooperării persoana nu ajunge să găsească un răspuns (Castellan).
Conştiinţa atitudinii interpretative este firească pentru comportamentul normal. La depresivi,
meticuloşi, psihastenici, ea este exacerbată. Contrariul este slăbirea conştiinţei interpretative,
până la suprimarea completă (la schizofrenici şi debili mintal).

Autocritica şi critica obiectului presupun întotdeauna sentimente de inferioritate, lipsă de

certitudine interioară (la psihastenici, psihopaţi, fobici şi în nevrozele anxioase).

Răspunsurile de tip şoc reprezintă reacţii de stupoare afectivă pentru Rorschach, o

perturbare emoţională profundă provocată de particularităţile planşei care generează o
dezorganizare a gândirii raţionale şi controlului asupra comportamentului. Pentru a evalua ca
atare şocul, trebuie întruniţi cel puţin 5 dintre indicii următori: scăderea randamentului, cantitativ
sau calitativ, la o planşă faţă de celelalte; creşterea supracompensată a numărului de răspunsuri;
schimbări în modul de aprehensiune; neregularităţi în succesiune; absenţa răspunsului culoare la
planşele colorate; absenţa răspunsurilor obişnuite la o planşă (mai ales Ban.); sărăcirea
conţinuturilor, G primare; creşterea timpului de latenţă; manipularea agitată a planşei sau ezitări;
tăcere, refuz, negaţii; exclamaţii emoţionale de dezaprobare sau aprobare a planşei; remarci
critice sau autocritice; răspunsuri bizare sau infantile; răspunsuri ce exprimă simbolic problemele
persoanei.
Cele două şocuri principale sunt şocul la culoare şi şocul la negru.
Şocul culoare este un comportament provocat de stupoarea în faţa petelor colorate. În unele
cazuri, stupoarea este atât de puternică încât sfârşeşte cu un refuz. Formele de apariţie ale şocului-
culoare: este mai frecvent la planşele II, IX, VIII, X unde poate apare ca şoc culoare manifest sau
şoc culoare latent Semnele pentru şocul la culoare sunt: timp de reacţie prelungit; gesturi şi
mimică trădând perplexitate; modificări de succesiune, în special “fuga” în Dbl pentru a evita
culorile; tendinţa la refuz; interpretare sexuală izolată ca prim răspuns; animalele din conţinutul
lateral al planşei VIII nu sunt interpretate în primul rând şi sunt înglobate într-o interpretare mai
vastă; scăderea preciziei formelor bune; diminuarea netă a numărului de răspunsuri la planşele
colorate; perplexitate la planşele II şi III.

55
 Alte variante ale şocului culoare: aderenţa la culoare; şocul culoare supracompensat; şocul la
roşu; şocul la negru (uneori supracompensat); şocul la negru interferat de şocul culoare; şocul la
alb; şocul la albastru şi la brun; şocul kinestezic.
Şocul la negru, sau şocul la estompaj, sau şocul disforic, apare mai ales la planşele IV, VI, V,
VII şi I. Este mai difuz şi mai durabil ca cel la culoare.
Şocul la vid pentru planşele VII şi IX, caracterizează fobiile din perioada pregenitală,
perturbările precoce în relaţia cu imago-ul matern, nevroza de abandon sau unele obsesii privind
moartea.
Şocul sexual apare mai ales la planşa VI şi indică preocupări ce privesc probleme sexuale
nerezolvate.
Şocul la simetrie, mai ales odată cu planşa II, indică psihopatie sau schizoidie.
Şocul kinestezic, mai ales la planşele III, I, II, IX sunt un semn de apărare de angoasă prin
rigiditate.

Alte fenomene particulare: descrieri, nominalizări culoare;

- inhibiţia safropsihică (reacţia psihică pentru a elimina sau supracompensa reacţiile
disforice);
- descrieri de senzaţii; accentuarea simetriei; răspunsuri “sau – sau”;
- răspunsuri perspectivă; pedanteria în formulare;
- kinestezii reprimate sau cu dublu sens sau cu senzaţii corporale; perseverarea;
contaminările; confabulările; stereotipiile anatomice; referinţele personale (proiectarea propriei
persoane în interpretare); răspunsuri număr şi poziţie; stupoare datorită simbolismului sexual;
afazie amnestică.

Interpretarea rezultatelor
După cotarea simbolică a răspunsurilor se face o cotare numerică a rezultatelor, grupându-se
modurile de aprehensiune, determinanţii, conţinuturile, banalităţile şi originalităţile.
Se calculează numărul de răspunsuri şi timpul care a fost necesar pentru aplicarea întregii
probe.
Se calculează procentajele: F%, F+%, H%, A%.
Se stabileşte succesiunea modurilor de aprehensiune pentru fiecare planşă (tipul de
aprehensiune).
Se stabileşte raportul numeric (cel mai important) dintre răspunsurile mişcare şi răspunsurile
culoare, respectiv unul dintre indicii cei mai semnificativi pentru diagnosticul asupra structurii
personalităţii, tipul de rezonanţă intimă, TRI.
TRI este o formulă pusă la punct de Rorschach, stabilind proporţia dintre atitudinile
introversive şi extratensive, şi indică modul cum simte persoana.
Tradiţional, se compară suma de kinestezii umane (K) cu suma ponderată de răspunsuri
culoare şi C. Dacă suma de K este mai mare decât suma de C, Rorschach consideră că este vorba
de intratensivul pur sau intratensivul dilatat, după cum suma C este fie 0, respectiv diferită net de
0.
Dacă raportul este în favoarea sumei C, vorbim de tipul extratensiv, pur sau dilatat după cum
suma K este 0, respectiv net diferită de 0.
Dacă cele două sume sunt sensibil egale vorbim de tipul ambiegal, cânt avem valori peste 3
care tind să se egalizeze.
Dacă raportul de egalitate este 1/1, Rorschach vorbeşte de tipul coartativ, iar dacă egalitatea
este la nivelul 0/0, tipul coartat.
Iniţial, autorul a considerat ambiegalul ca un top ideal, bine echilibrat putând dispune de
ambele atitudini. Experienţa clinică cu testul a demonstrat că ambiegalul este departe de a fi

56
echilibrat în sensul normalităţii; situaţia de egalitate indică de fapt incapacitatea subiectului de a
se decide între cele două atitudini, comportamentul fiind indecis, blocat şi ambivalent. La extrem,
nevroza obsesională.
Coartatul şi coartativul reprezintă persoane cu o îngustare a personalităţii, a intereselor vitale.
Dacă funcţionarea psihică este normală, putem vorbi de tendinţa subiectului de a refula puternic,
sau de faptul că participă la test împotriva voinţei. Personalitatea fie blocată, fie rigidă, este tăiată
de orice resursă afectivă. De asemenea, situaţiile de coartare sau coartative se întâlnesc mai des la
bătrâni sau la persoane foarte tinere. În registrul tulburării funcţionării psihice, le întâlnim fie la
bolnavi psihotici, fie la organici sau psihosomatici.
Tendinţa intraversivă se manifestă printr-o viaţă interioară intensă, numărul mai mic dar
profunzimea mai mare a contactelor cu ceilalţi, lipsa de îndemânare şi maleabilitate în acţiuni şi
în viaţa socială, exprimare mai redusă şi unele dificultăţi de raportare la realitate.
Extratensivul prezintă o personalitate expansivă, dar superficială şi mai puţin originală, cu un
contact imediat cu realul bun, se adaptează la real uşor şi se exteriorizează uşor, dar este relativ
influenţabil şi schimbător. Pentru Rorschach, introversivitatea înseamnă raporturi afective între
lucrurile reale şi persoană, dar diferite de cele caracteristice pentru extratensivitate, respectiv le
consideră mai intense şi mai selective, mai "subterane", se manifestă mai discret şi mai lent, sunt
mai "complicate".
Rorschach consideră că TRI este stabil pentru adult, caracteristic personalităţii de bază.
Mulţi practicieni americani nu mai consideră TRI ca indice central pentru structura
personalităţii. Unii merg până la a-i nega valoarea, sau îl menţin dar sub altă denumire. De
exemplu, Beck îl denumeşte cotient afectiv. Nu se mai insistă azi atât de mult pe cuantificarea
propriu-zisă, acordându-se semnificaţie mai ales analizei detaliate a componentelor.
Unii autori, Canivet şi Rausch, au stabilit o formulă secundară, sau complementară care se
adaugă primei simetric, punând în ecuaţie suma de k comparată cu suma ponderată de estompaje
(fără Clob).
Compararea cu procentul de răspunsuri la ultimele planşe pastel poate aduce o confirmare sau
o detaliere a semnificaţiei TRI. Astfel RC%, dacă este semnificativ, indică impactul stimulărilor
externe asupra subiectului care acţionează prin supralicitarea producerii de răspunsuri. În
corespondenţă cu calitatea acestor răspunsuri, semnificaţia se poate referi la starea de angoasă şi
combaterea ei prin supraproducţie, excitare care depăşeşte mecanismele de control, având loc o
invadare cu reprezentări sau afecte, în registrul unei calităţi bune, sentimentul de bine care
facilitează expresivitatea.

Consideraţii generale şi reguli fundamentale în interpretarea rezultatelor

Interpretarea rezultatelor este o activitate dificilă, complexă analitică şi sintetică, nesupusă
rutinei. Ca orice diagnostic, presupune ştiinţă şi artă, stăpânirea tehnicii dar şi intuiţie. Pentru
elaborarea psihogramei şi a diagnosticului este nevoie de specializare în tehnica Rorschach.
Reguli fundamentale:
Fiecare rezultat trebuie analizat profund în multiplele sale detalii; la fel ca raporturile dintre
factori.
Nu este admisibil să se stabilească un diagnostic numai în funcţie de rezumatul numeric
(trebuie considerate şi reacţiile care nu se pot cota, succesiunea, şocul etc.).
Nu este admisibil să se facă abstracţie de rezultatele numerice.
Psihograma şi diagnosticul trebuie stabilite prin examinarea efectivă a subiectului (nu prin
metoda oarbă).
Examinatorul trebuie să rămână mereu conştient de faptul că testul măsoară o realitate
dinamică, infinit de complicată pentru care nu există semnificaţii absolute.
Cele patru faze ale interpretării

57
1 analiza şi interpretarea cotelor În această fază se recomandă
formale (numere brute, utilizarea unei “foi de
procentaje şi formule) despuiere a datelor”
Această fază este importantă
analiza şi interpretarea şocurilor
2 pentru înţelegerea problemelor
şi a fenomenelor de interferenţă
afective ale subiectului
analiza interpretărilor susceptibile
3
de încărcătură simbolică
Această fază nu este o simplă
aliniere de fapte descoperite în
etapele precedente ci un tot
unde toate datele sunt corelate
4 sinteza sau psihograma între ele. Personalitatea este un
tot indivizibil, mai mult sau
mai puţin armonios, care
încearcă să îşi menţină
echilibrul

Schema unei psihograme

Psihograma cuprinde sintetic analizele cantitative pe indicii relevanţi.
Nume, vârstă, Q. I., Motivul examinării, Data examinării
R: G: sumă F (F+, F-, A: F%:
Refuz: D. F+): Ad: F+%:
Timp total: Dd: K: H: A%:
Timp / răspuns: Dbl: Kp: (H): H%:
Media timp latenţă: Do: Kan: Hd: Ban.:
FC: Elem.:
CF: Fragm.:
C: Ob.:
FE: Anat.:
EF: Geogr.:
E; Peisaj, plante:
FClob: Ştiinţă:
ClobF: Abstr.:
Clob: Altele:
Succesiune Elemente calitative:
Tip de apreh.: Şocuri
TRI: Echiv. şoc.
F compl.: Perseverări
RC%: Remarci sb.
Alegeri + Remarci culoare
Alegeri - Critici subiect
Critici obiect.
Descrieri
Reveniri
Conştiinţa interpret.
Referinţe personale
Majoritatea indicilor din testul Rorschach prezintă mai multe semnificaţii. Delimitarea se
poate realiza tocmai prin analiza integrativă, compararea cu restul protocolului. Indicele trebuie
considerat asemănător unei ipoteze, a cărei confirmare sau infirmare va rezulta din interpretarea
integrativă.

58
 Deci, interpretarea testului înseamnă emiterea unei serii de ipoteze pentru care se vor analiza
şi confrunta integrativ datele testului alături de alte date (rezultatele testului de inteligenţă,
observaţii comportamentale, alte teste de personalitate). Ceea ce dă testul este o viziune detaliată
asupra structurii şi funcţionării acestei structuri a personalităţii.
Interpretarea protocolului este dinamică în măsura în care cere sesizarea interrelaţiilor.
Demersul este sintetic în măsura în care reia temele mari - inteligenţă, vulnerabilitate etc. - dar
cere referinţe şi utilizarea unui model teoretic coerent.
Raportul final va suporta diferenţe în funcţie de beneficiarul acestuia (poate fi cel care
angajează persoana, poate fi completul de judecată dacă este vorba de o expertiză judiciară, poate
fi medicul psihiatru, poate fi chiar subiectul interesat de consiliere sau psihoterapie, poate fi chiar
terapeutul examinator). În concluzie, examinatorul va trebui de exemplu să răspundă care sunt
reacţiile posibile ale persoanei într-o anumită situaţie (schimbarea mediului, a locului de muncă, a
procedurii terapeutice etc.), diagnosticarea stării prezente a subiectului, prognosticul evoluţiei
psihologice. În cadrul fiecăreia dintre formele de raport, se cere respectarea regulilor deontologice
privind relaţia psiholog - subiect.

În principiu analizele calitative se axează, sistematic, pe următoarele probleme (Anzieu):

Evaluarea inteligenţei (cantitativ şi calitativ)
Testul Rorschach nu oferă posibilitatea stabilirii unui coeficient intelectual. Totuşi, după
afirmaţia autorului, este o probă de inteligenţă, independentă de memorie, exerciţii, educaţie şi
înţelegere verbală în sensul că oferă o imagine calitativă a inteligenţei, precizând dacă
randamentul inferior ţine de hadicap mental, de o deficienţă dobândită sau de un factor inhibitiv.
În linii mari se poate afirma că un bun nivel intelectual al unui individ normal se traduce
printr-o serie de factori: o succesiune ordonată, un tip de aprehensiune G - D - Dd sau D – G –Dd,
F% ridicat (80-90%), un procent mediu de banalităţi şi originalităţi, un A% scăzut şi mai multe
kinestezii.
Modul de aprehensiune permite aprecierea modului în care se abordează munca. Răspunsurile
globale reflectă o perspectivă de ansamblu, talent organizatoric şi gust pentru teoretizare şi
sistematizare ştiinţifică. Indivizii obsedaţi de ambiţia calităţii, dau multe interpretări G dar cu
forme rele, pentru că sunt lipsiţi de talent natural. Interesul există dar lipseşte aptitudinea. G
alături de un TRI intratensiv relevă persoane visătoare. De obicei, subiecţii cu aptitudini tehnice
dau numeroşi K, orig.+, dar puţine G. Cei care sunt capabili de munci de fineţe dau următorul tip
de aprehensiune: G – D – Dd.
A% scăzut apare la subiecţii dotaţi cu imaginaţie, artişti (20-25%); persoanele obişnuite au A
% mediu (35-50%).
Ban.% ridicat (9-12) denotă persoane comune, plictisitoare. Absenţa banalităţilor înseamnă o
tulburare gravă de contact sau autism schizofrenic. Subiecţii teoretici dau puţine răspunsuri ban.
(3-4).
Răspunsurile originale cu formă bună (orig.+) cu G abstracte se întâlnesc la teoreticieni şi la
spirite ştiinţifice creatoare. Cei cu aptitudini matematice şi tehnice dau G constructive şi orig.+.
Practicienii inventivi au mulţi D şi orig.+. Cei cu orig.+ şi Dd au idei originale şi pot face munci
minuţioase. Dbl cu orig.+ desemnează subiecţii capabili în dispute polemice şi critice.
Răspunsurile G originale + ne conduc către remarcabile aptitudini.
Kinesteziile. Persoanele realiste, practice, cu inteligenţă reproductivă au un număr mic de K,
în timp ce teoreticienii şi spiritele creatoare dau mulţi K. Raportul kinestezii şi TRI este
important. K combinat cu un TRI intratensiv implică o productivitate interioară care nu are, de
obicei, corespondent în practică. Kinesteziile combinate cu un TRI ambiegal sau extraversiv
presupun o productivitate care poate fi convertită în activitate socială.

59
 Azi, pentru aprecierea funcţiei cognitive, respectiv a felului cum persoana se serveşte de
capacităţile sale intelectuale, analiza se poartă asupra calităţii factorilor şi a interacţiunii lor. Se
studiază modul de aprehensiune, calitatea raporturilor cu realul, gradul în care kinesteziile se
asociază cu forme bune şi calitatea conţinuturilor.

Evaluarea afectivităţii
Proporţia valorilor culoare (tipul culoare) oferă o perspectivă asupra structurii afectivităţii.
Dacă FC domină faţă de CF+C, afectivitatea este stabilizată şi echilibrată. În tipul median, unde
FC sunt mai puţin numeroase şi CF puternic reprezentate, alături de C pur, este vorba de o
afectivitate vie şi adaptată. Când CF+C predomină faţă de FC, avem o afectivitate labilă,
impulsivă şi inadaptată.
Interpretările clar-obscur detaliate, fără răspunsuri culoare, indică persoane care încearcă să
suplinească adaptarea spontană printr-o adaptare mediată, intelectualizată, prudentă. F(C) cu FC
indică persoane cu fine capacităţi empatice. Când F(C) sunt mult superioare numeric lui FC este
vorba de o hipersensibilitate. F(C) cu CF şi C (dar fără FC) presupun o luptă conştientă împotriva
propriilor afecte, sau o sensibilitate schizoidă (în special când lipseşte CF)
Inhibarea afectivităţii se relevă în trei factori: Clob, Dbl şi şocuri.
Factorii stabilizatori ai afectelor sunt: K, F+% şi răspunsurile C.
Absenţa răspunsurilor culoare din protocol are cauze diferite: amorţirea afectivă, viaţă
vegetativă, debilitate mentală însoţită de o debilitate afectivă, inhibiţie de tip depresiv sau
nevrotic.

Capacitatea de contact social sau analiza factorilor de socializare

Sunt analizaţi în relaţie cu factorii pentru analiza funcţionării cognitive, acest lucru permiţând
aprecierea proceselor de adaptare implicate în special în conduitele cognitive. D%, A%, F+%, H
% şi Ban. sunt evaluaţi pentru a determina dacă este vorba de o socializare insuficientă, un
conformism excesiv cu valoare defensivă, echilibrul între considerarea constrângerilor impuse de
realitatea socială şi subiectivitate.
Capacitatea de contact social este corelată palierului afectiv şi, după Rorschach, este
condiţionată de mai mulţi factori: ban.%, FC, D, H, Hd, TRI şi natura răspunsurilor K.
- Ban. şi ban.% sunt indicatori pentru adaptarea intelectuală;
- FC reprezintă posibilitatea de contact afectiv;
- D implică luarea în considerare a realităţii (simţul realităţii);
- H şi Hd semnifică interesul subiectului pentru mediul uman;
- TRI dă măsura intensităţii contactului social, extratensivii având un contact mai bun decât
extraversivii;
- Kinesteziile de extensie sunt un factor de contact pozitiv, pe când cele de flexie indică o
îndepărtare de lume.

Dinamica afectivă
Analiza componentelor TRI, respectiv a raportului dintre K vs. C permite rafinarea aspectelor
date de formula propriu-zisă. Astfel, permite studierea procesului de indentificare, capacităţii de
conflictualizare şi calitatea specifică a modalităţilor de relaţionare. Anzieu observă importanţa
aprofundării analizei legăturilor dintre reprezentări şi afecte, pentru a decela semnificaţiile mai
subtile ale modului de control a afectelor. TRI ţine cont de felul în care persoana se situează în
raport cu sine şi cu ceilalţi.
În acelaşi scop, alţi autori recomandă analiza componentelor formulei secundare, respectiv a
raportului dintre k şi E, care va permite relevarea unor aspecte care intervin în funcţionarea
mentală. De exemplu, un număr important de k va schimba acceptul pe tendinţele proiective

60
inhibate de la nivelul TRI. O sensibilitate extremă se poate traduce prin numeroase răspunsuri E,
faţă de existenţa unui număr mai scăzut de răspunsuri culoare propriu-zise.
Accentuând centrarea pe conţinuturi vom putea determina temele privilegiate, respectiv
preocupările dominante ale subiectului, registrul conflictual caracteristic.
Atitudini generale posibile: ambiţia, sentimente de inferioritate, agresivitatea, opoziţia etc.
Dispoziţia poate fi: neutră, deprimată, animată, anxioasă etc.
Anzieu accentuează importanţa unei interpretări dinamice sau temporale a planşelor, prin
care se reiau răspunsurile în ordinea dată de subiect pentru a le studia interacţiunea şi stabili
tabloul de ansamblu al personalităţii. Acest proces analitic se realizează iniţial în interiorul
fiecărei planşe, apoi legând între ele planşele, de la una la alta. Se notează felul în care variază şi
se succed localizările, determinanţii, conţinuturile, numărul de răspunsuri, comentariile, timpii de
latenţă şi timpul de răspuns, inversarea planşelor, comportamentul subiectului şi atitudinea sa faţă
de examinator.
Se poate astfel degaja dinamica zonelor conflictuale şi diferitele faţete ale personalităţii.
Cazurile în care persoana manifestă acelaşi stil de la un capăt la altul al testului sunt rare,
Schimbările se produc mai ales la planşele negre sau la cele color. Se observă dacă există o
planşă care perturbă puternic atitudinea subiectului (mai ales planşele IX, V, VI, VII), acesta ne
mai prezentând aceeaşi dinamică înaintea şi după planşă. În astfel de situaţii testul poate fi
împărţit în două secvenţe distincte; în cursul fiecăreia dintre ele persoana îşi revelă un aspect
diferit.
La sfârşitul examinării, conform Morgenhaler, se pot readministra chestionând: care sunt 2
planşe cele mai preferate, şi 2 planşe, cela mai puţin preferate, pentru a preciza şi dinamica
acestor răspunsuri. Se cer motivele alegerilor. Alegerea este totdeauna revelatoare dacă persoana
preferă o planşă la care anterior a reacţionat inconştient prin stupoare. O astfel de situaţie indică
încercarea de a ignora conştient sau inconştient tulburările care au produs reacţia de stupoare.

Indici ai nevrozeixlv
 număr de răspunsuri sub 15;
 K inferior lui 2;
 număr de kinestezii animale superior lui K;
 şoc culoare;
 şoc Clob sau şoc la negru;
 refuz al uneia sau a mai multor planşe;
 F% superior lui 50;
 A% superior lui 50;
 FC inferior lui 2.

Interpretarea psihanalitică
a Testului petelor de cerneală.
Perspectiva psihanalitică reprezintă şi în cazul testului Rorschach un model teoretic care
permite interpretări de profunzime, care depăşesc ancorarea semnificaţiilor răspunsurilor
subiectului la nivelul structurii personalităţii, adăugând dimensiunea conţinuturilor semnificative.
Sarcina subiectului este abordată astfel în funcţie de conţinutul manifest, configuraţia
perceptivă a petei, dar şi în funcţie de solicitările implicite, conţinutul latent articulat în jurul celui
manifest. Diferenţierea între manifest şi latent permite interpretări nuanţate a răspunsurilor pentru
că ceea ce spune subiectul este în legătură nu numai cu un obiect concret, ci şi cu un obiect
simbolic care are semnificaţii afective şi - sau fantasmatice.

61
 Rapaportxlvi denunţă mitul testului ca activitate perceptivă plecând de la un material non-
structurat. Planşa constituie o realitate materială care permite o ancorare în real, dar în acelaşi
timp suscită, datorită lipsei unei configuraţii concrete, o "elaborare a percepţiei în funcţie de
preocupările esenţiale ale subiectului", de fantasmele sale şi de relaţia sa cu obiectul: articularea
interferenţelor perceptive şi proiective constituie semnul distinctiv a probei petelor de cerneală.
Rapaport descrie moduri de a analiza confruntarea dintre ego şi materialul latent al testului
Rorschach pentru a diagnostica atitudinile şi condiţia eului. Autorul compară relaţia dintre ego, ca
centru de control, şi forme de imagini străine ego-ului. O imagine dată poate fi "acceptată de ego"
sau "străină egoului" în funcţie de sursa ei psihică şi de gradul de ameninţare. Ego-ul răspunde
selectiv imaginilor. Imaginile care apar ego-ului ca străine sunt legate de materiale inconştiente.
Totuşi există condiţii ale ego-ului în care, materiale care apar străine examinatorului, pot să
nu apară străine trecute prin evaluarea ego-ului subiectului. Materiale care provin din inconştient
pot susţine eul, mai ales în situaţia indivizilor creativi şi pentru persoane fără tulburări
psihologice. Observaţii centrate pe maniera în care ego-ul răspunde unei confruntări între ego şi
o imagerie potenţial străină pentru subiect, ne pot furniza indici semnificativi pentru predicţii
privind comportamentul subiectului.
Testul Rorschach poate fi privit în calitate de obiect tranzitional, în sensul dat de Winnicott
acestui termen în 1975, de obiect real investit de individ cu semnificaţii subiective. În acest fel, el
devine un obiect dublu determinat (C. Chabert, 1997):
- Ca obiect real el solicită cuvinte ce exprimă o serie de imagini articulate plecând de la o
realitate imaterială. În acest sens, apelul la percepţie permite subiectului acroşarea la real, adică
fundamentul înscrierii individului în mediul ambiant. “Distanţa” stabilită între subiect şi
materialul testului va fi, din acest motiv, bogată în semnificaţii.
- Ca obiect potenţial, imaginat - datorită absenţei unei configuraţii distincte a materialului -
‚ Rorschach permite o elaborare a percepţiei în funcţie de preocupările esenţiale ale subiectului,
de modalităţile sale de relaţionare cu obiectele, de fantasmele şi afectele care sunt susţinute prin
cuvintele-imagini pe care le oferă subiectul.
Testul facilitează astfel mişcări regresive şi proiective, solicitând totodată mecanismele
proiective şi de adaptare la real.
Proiecţia fantasmei este suscitată de calităţile structurale şi senzoriale ale planşelor.
Structural, planşele unitare solicită proiecţii ale corpului uman, pe când cele simetrice pot oferi
reprezentări ale relaţiilor. Din punct de vedere senzorial, planşe gri-negru sunt susceptibile de a
declanşa reacţii de nelinişte, anxietate iar planşa gri şi planşele negru - alb - roşu solicită, prin
culoarea roşie, afectele brutale, emoţiile violente. Planşele pastel prin culorile lor induc afecte.
Suprapunerea celor două dimensiuni - structurală şi senzorială - este de natură să evoce reacţii
complexe şi semnificative din partea subiectului la fiecare dintre planşe (C. Chabert, 1983).
Autoarea introduce o abordare dublă a planşelor, pe cele două coordonate principale: cea
descriptivă şi cea senzorială. Abordarea la nivel descriptiv permite o clasificare a planşelor în
funcţie de dimensiunea lor structurală: cele care au un caracter unitar (planşele I, IV, V, VI, IX) şi
cela care se supun unei configuraţii bilaterale evidente (II, III, VII, VIII). După dimensiunea
senzorială, planşele sunt în gri - negru sau contrastantul negru - alb şi, de asemenea, planşe cu
roşu şi planşe pastel.
Cele două dimensiuni majore şi obiective îi servesc autoarei pentru a fundamenta analiza
conţinutului latent al fiecărei planşe, pornind de la faptul că dimensiunea structurală este
tradiţional considerată purtătoare a demersului cognitiv iar sensibilitatea la culoare este asociată
empiric cu afectele. Regruparea solicitărilor materialului planşelor se realizează în funcţie de
două aspecte intercorelate: aspecte care trimit la imaginea de sine şi aspecte care trimit la
reprezentările relaţionale.

62
 Analiza discursului subiectului se face în funcţie de conceptele psihanalizei; se analizează
distincţiile posibile dintre intern şi extern şi calitatea proceselor defensive, respectiv modalităţile
de apărare care intervin şi modul lor de funcţionare. După Anzieu xlvii, testul Rorschach trimite la
"faza pre-verbală a copilăriei, oferind un spaţiu vide în care subiectul nu poate locui decât în
măsura în care-şi proiectează aici propria imagine corporală". Reamintind modul cum se
formează Eul copilului în sânul relaţiei cu mama şi în contactul cu experienţele care pun în joc
corpul său şi funcţiunile care se formează, Anzieu evocă primele reprezentări corporale parţiale
ale copilului sub forma fantasmelor corpului traumatizat, în bucăţi, asemănătoare acelor
răspunsuri la test unde pacienţii trăiesc experienţe de dezintegrare şi derealizare corporală.
Analiza răspunsurilor la materialul latent al planşelor va cuprinde atât tipul de imagine corporală
cât şi tipul de univers relaţional care gravitează în jurul acestei imagini, introducând perspectiva
temporală şi psihogenetică asupra construcţiei acestora.

Planşa I situează persoana în faţa testului, deci subiectul trăieşte experienţa întâlnirii cu un
obiect necunoscut. Materialul planşei solicită imagini ce evocă relaţiile precoce cu obiectul
primordial. În plus, referinţa perceptivă la corpul uman împreună cu alte caracteristici manifeste
mobilizează elaborări narcisice (imaginea propriului corp, reprezentarea de sine) şi, în acelaşi
timp, elaborări privind relaţia cu imaginea maternă.

Planşa II, este construită în jurul unei lacune şi poate fi apercepută, la nivelul cel mai arhaic,
ca un tot strălucitor: lacuna mediană este trăită ca un gol, un vid interior, o falie corporală
esenţială, subiectul evocând posibilităţile de unificare dar şi de delimitare dintre interior şi
exterior.
La nivelul reprezentărilor relaţionale, acest tip de imagine de sine se poate asocia cu
reprezentări simbiotice de tip fuziune sau distrucţie.
La un nivel mai evoluat, planşa trimite la problematica de tipul angoasei de castrare: Dbl este
resimţit ca o gaură, o rană. Uneori se poate produce o contrainvestire prin valorizarea punctelor
din mijloc care sunt interpretate ca simbol falic. Frecvent în răspunsuri apar referinţe feminine
(gestaţie, ciclu, naştere etc.). Relaţional, materialul solicită investiţii pulsionale fie sub aspectul
valenţei libidinale ("două animale care se îmbrăţişează"), fie agresive ("doi urşi care se luptă").

Planşa III, accesează imaginea corporală, punând în joc soliditatea schemei corporale
datorită personajelor umane. Procesele de identificare sexuală intervin prilejuite de bisexualitatea
esenţială a planşei (personaje cu sâni şi penis). Pot apare conflicte pentru că subiectul se simte
tentat de două tendinţe contradictorii uneori fără posibilitatea de a se decide. La nivelul
reprezentărilor relaţionale, reapar cele două aspecte ale implicării pulsionale, fie agresivă, fie
libidinală.

Planşa IV, evocă imagini ale puterii prin masivitatea, construcţia şi calităţile senzoriale ale
planşei. Simbolismul dominant este cel falic. În majoritatea situaţiilor, puterea falică este asociată
imaginii masculine, planşa fiind adesea denumită "planşa paternală". Dar, în unele situaţii, poate
domina evocarea unui imago feminin, al mamei falice şi periculoase. În interpretare este
implicată poziţia pe care o ia subiectul faţă de imaginile de putere: se identifică cu forţa lor
dinamică, mai ales când apar reprezentări de personaje foarte active precum "uriaş", "King-
Kong"; sau, datorită şi aspectului de "estompaj" al petei, se identifică cu pasivitatea,
receptivitatea, în răspunsuri precum "floare stranie,", "pergament uriaş".

Planşa V, este considerată planşa identităţii şi a reprezentării de sine în sensul psihologic al

eului. Chabert consideră planşa deosebit de sensibilă faţă de orice formă de fragilitate narcisică,

63
evocând manifestări depresive legate de stima de sine scăzută, desconsiderarea sau afirmarea
megalomană a puterii absolute, exhibiţionism în căutarea gratificării narcisice. În acelaşi timp,
datorită pregnanţei gestaltului, planşa este importantă pentru a determina gradul de realism în
abordarea lumii exterioare, independenţa între reprezentarea de sine şi raportarea la obiectele
lumii exterioare.

Planşa VI este considerată purtătoare a simbolismului sexual. Dimensiunea falică domină

("stilou", "totem", "spadă"). Dar este o planşă în acelaşi timp bisexuală pentru că evocă o
sensibilitate pasivă, receptivă, asociată cu imagini sexuale feminine ("blană", "floare", "sex
feminin").

Planşa VII este considerată esenţial feminină. Are o configuraţie în cruce, griul şi albul sunt
interpenetrabile. Chabert consideră că aici pot fi evocate toate modalităţile de relaţie cu imagoul
matern, de la cele mai arhaice la cele mai evoluate: relaţii simbiotice sau fuzionale, relaţii marcate
de analitate sau oralitate: sentimente de bună dispoziţie sau insecuritate, beatitudine sau angoasă,
depresie legată de pierdere sau căutarea agitată a obiectului pierdut. La nivelul identificărilor
permite persoanei să se situeze prin raportarea la un model feminin: opoziţie, conflict, supunere
pasivă sau valorizarea ori devalorizarea imaginilor feminine.

Planşele pastel prin coloratură, prin mixturile între culori, suscită masiv afectele, şi permit
interpretări privind tipul de raport între subiect şi mediu. Este mai dificil să se stabilească
specificitatea acestor planşe dar Chabert relevă pentru planşa VIII, interpretări privind contactele
cu lumea exterioară, pentru planşa IX referinţele maternale primitive, denumind-o "planşă
uterină", iar pentru planşa X, situaţia subiectului în raport cu individuarea şi separarea. Toate
planşele pastel pot facilita şi regresii prin reactivarea unor manifestări mai vechi, primitive ale
senzorialităţii precoce - pentru ceea ce s-a trăit anterior limbajului verbal, spune autoarea, şi
astfel poate accesa experienţe de plăcere sau neplăcere legate de contactele sale iniţiale cu mediul
său relaţional.

Asemănări şi diferenţe între interpretările psihanalitice

şi cele analitice. Prezentare succintă.
Conţinut analitic
Planşă
cf. D. Anzieu, M. Monod
Angoasa pierderii obiectului.
Susceptibilă la şoc iniţial.
I Semnificativă şi pentru modul de
adaptare la situaţii inedite.
Planşă paternă.
Scena primitivă, cuplul originar.
II Planşă a agresivităţii. Poate
declanşa şocul la roşu.
Situaţie oedipiană. Planşa
virilităţii. Susceptibilă la şoc
III
sexual şi şoc la roşu. Planşa
kinesteziilor.
IV Supraeu patern. A doua planşă
parentală. Reacţia la autoritate.
Conţinut arhetipal
cf. R S. McCully xlviii
Autoritate feminină matriarhală;
relaţia cu feminitatea în funcţia ei
legată de fecunditate şi maternitate.
Ideea naşterii, continuitatea vieţii.
Prin elementele bisexuale şi simetria
ei introduce problema diferenţierii;
separarea originară om-animal,
masculinităţii de feminitate.
Planşa androgină în care ambele sexe
încep să fie diferenţiate în proporţii
egale.
Complexe personale, psihism
individual profund.
Planşa arhetipală a energiei masculine
patriarhale. Principiul masculin,

64
 puterea, virilitatea. Masculinitatea
este dominantă, feminitatea recesivă.
Psihismul personal primar, imaginea
Imaginea mamei falice. Planşă a
V de sine. Planşa eului, a capacităţii de
principiului realităţii.
a se raporta la pulsiuni şi realitate.
Funcţionarea principiului masculin,
Bisexualitatea. Planşa sexuală. O
VI investirea energiei masculine.
măsură a anxietăţii.
Funcţionarea masculină.
Arhetipul feminităţii, energia şi
Prima planşă maternă.
VII funcţionarea principiului feminin în
Separarea de partenerul matern.
raport cu erosul.
Disponibilităţi adaptative ale eului,
Nu conţine un simbolism în sine. diferenţierea între real şi ireal,
VIII
Mediul exterior, străin de familie masculinitate - feminitate, intrapsihic
- extrapsihic.
A doua planşă maternă; cea mai Relaţia eului cu viitorul.
IX frecvent refuzată. Transpersonalul, uniunea marilor
Pulsiunea de moarte. categorii de opoziţie.
Se pretează la diverse
Planşa capacităţii de integrare, a
interpretări fiind lipsită de un
raportului conştient - inconştient.
simbolism în sine.
Arhetipul sursă, inconştientul,
X Angoasa de divizare, de
principiul inconştientului în accepţie
distrugere a ansamblului, cu
lărgită (sursa inconştientă, principiul
păstrarea posibilităţii de
marin, acvatic).
reîntregire şi reglare

Interpretare analitică prin prisma materialului simbolic al planşelor

Rorschach
Factorii care determină imageria Rorschach nu sunt cunoscuţi în totalitate. Robert McCully a
încercat să deceleze în interiorul materialului oferit de protocoalele Rorschach două surse
posibile: sursele personale, respectiv sursele arhetipale. Nu întotdeauna sursa unui răspuns o
constituie arhetipu1. Materialul testului Rorschach poate evidenţia probleme personale, atitudini
ale Eului, chiar conţinuturi reprimate de Eu, dar stimulii care suscită complexele personale nu
activează obligatoriu şi sursele colective (şi invers).
McCully a încercat să degajeze un număr de legi care sunt presupuse a intra în funcţiune în
momentul emergenţei simbolului. El a propus patru legixlix:
1. Legea conştiinţei excluse: în formarea simbolului, conştiinţa este exclusă de la înţelesurile
perceptive asociate cu proprietăţile stimulului.
2. Legea percepţiei vizuale alterate: în formarea simbolului sunt de remarcat distorsiunile
vizuale care apar; energia arhetipală acoperă forma originală, corectă, a excitaţiei care ajunge la
cortex şi remodelează forma înregistrată. Conştiinţa va înregistra astfel perceptul alterat.
3. Legea înţelegerii incomplete: deşi Eul funcţionează, exigenţa unei judecăţi logice este
redusă; dacă conştiinţa ar fi complet activă şi ar fi astfel în posesia înţelesurilor ce influenţează
apariţia simbolului, acesta nu s-ar mai forma.
4. Legea corespondenţei psihice: ceea ce este perceput de către subiect (perceptul alterat) are
un corespondent într-o realitate psihologică, subiectivă. Din acest punct de vedere, imaginea este
adecvată stimulului. Interpretarea răspunsurilor trebuie realizată întotdeauna în planul în care
apare imaginea.

65
 Pornind de la observarea unor corespondenţe între arta paleolitică şi calităţile structurale şi
senzoriale ale planşelor Rorschach‚ McCully propune un simbolism propriu asociat fiecărei
planşe. Important este faptul că conţinutul arhetipal simbolic al fiecăreia dintre planşe verifică o
anume stadialitate în formarea şi dezvoltarea filogenetică şi ontogenetică a psihismului uman, de
la formele fundamentale în care psihicul se exprimă în şi prin funcţia maternală a naşterii la
formele de individuare ale eului care presupun ieşirea din dependenţele paternale, rezolvarea
autonomiei şi corespondenţa matură a eului cu sinele.

Planşa I
Este cea mai "veche" ca putere de evocare a stadiului primitiv al apariţiei şi existenţei
individului, eului. Ea evidenţiază funcţia primitivă, primordială a feminităţii: feminitatea
funcţională (mama), matriarhatul în care fecunditatea şi maternitatea sunt funcţiile principale de
relaţionare.
- Detaliul central evocă o figură feminină ce trimite la imaginile paleolitice ale fertilităţii; este
posibilă evocarea unor complexe personale legate de feminitatea funcţională, dar şi a unor
imagini arhetipale.
- Detaliile marii laterale - evocă frecvent figuri mitologice (demoni, vrăjitori etc.) cu trimitere
la arhetipul umbrei.
- Detaliile albe în formă de triunghi apar în paleolitic ca reprezentare simbolică a vulvei.

Planşa II
Este planşa care, prin simetria vizibilă în organizare, introduce problema diferenţierii
femininului de masculin, simbolic, misterele iniţierii masculine
- Detaliul central - trimite la două animale mari (urşi, elefanţi), deci la capacitatea individului
de a-şi umaniza energia sa instinctuală.
- Detaliul roşu inferior - vulva (dar şi animal); în partea superioară se poate percepe un falus
de dimensiuni reduse - deci ca material latent există în planşă un un organ sexual feminin
dominant şi un falus recesiv ce apar separate de un corp purtător. Şi în opoziţie.
- Detaliul alb central - evocă în general imagini legate de ideea de naştere:
pelvis, canalul naşterii etc., deci simboluri ale sursei vieţii.
Planşa oferă în cazul subiecţilor masculini informaţii privind diferenţierea lor de feminitate şi
de instinct, iar în cazul femeilor - informaţii despre relaţia cu calităţile matriarhale, ca şi legătura
sau ruptura ce există între instincte şi sentimente.

Planşa III
Surprinde un stadiu imediat următor al evoluţiei psihice. Ambele sexe încep să fie
diferenţiate, având o importanţă relativ egală. Este planşa androginismului.
- Detaliile negre laterale: două figuri umane, negre, hermafrodite. Această zonă poate evoca
conţinuturi asociate umbrei sau personei, ca şi orientarea fundamentală introversie - extraversie
(cele două figuri aflându-se în relaţie).

Planşa IV
Prin materialul simbolic pune în joc energia masculină, patriarhală. Masculinitatea este
dominantă, feminitatea este recesivă. Putem vorbi despre funcţia arhetipală instinctuală a
masculinităţii.
- Planşa în ansamblu este percepută frecvent ca un uriaş, ceea ce trimite la aspectul primitiv
al masculinităţii de forţă brută.

66
 Simbolismul sexual al planşei ţine de prezenţa unui falus dominant (ca detaliul central) ataşat
aici unui corp, şi a unei vulve recesive (detaliul inferior central), detaşate de corp. Este interesant
de notat că organul sexual feminin este suprapus capului uriaşului, sediu al conştiinţei şi al
controlului instinctelor; această ambiguitate structurală poate evidenţia relaţia subiectului
masculin cu feminitatea sa recesivă.
La femei, planşa poate pune in evidenţă atât proiecţii ale propriei masculinităţi recesive, cât şi
relaţia cu puterea paternă, integrarea autorităţii şi a puterii.

Planşa V
Este planşa eului deja format şi a imaginii de sine, vorbind despre capacitatea eului de a
stăpâni pulsiunile profunde, de a se manifesta relativ autonom.
Planşă a realităţii, prin forma ei clar definită, presupune confruntarea unei lumi realiste,
banale, cu lumea fantastică, ireală, înspăimântătoare.
- Axul median clar delimitat ca şi structura sa simetrică trimit la separarea conştient -
inconştient, dar şi la diferenţierea dintre bine - rău (cele două detalii laterale apar ca figuri
mitologice de tipul “satir”, “Pani” etc.).
- Detaliile sexuale sunt slab conturate şi detaşate de corp, fiind posibilă evocarea unor imagini
legate de arhetipul hermafroditului.
- Planşa în ansamblu are forma unui bumerang - simbol folosit in paleolitic pentru “femeia
care se supune”, femeia aflată in poziţia de a primi sexual bărbatul.
- Părţile laterale sunt percepute uneori ca două animale identice izbindu-se cap în cap;
imaginea rezultată poate evoca atât agresivitatea subiectului cât şi lupta între forţele interioare
care angajează energia arhetipală.

Planşa VI
Planşa evocă masculinitatea funcţională. Această planşă, a cărei interpretare trebuie pusă în
legătură cu răspunsurile primite la planşa IV, ca planşă a structurii şi energiei asociate
psihismului masculin, evocă un nivel superior al masculinităţii: aici se poate observa funcţionarea
şi adaptarea bărbatului diferenţiat, în relaţie cu masculinitatea sa dominantă şi cu feminitatea sa
recesivă.
- Planşa în ansamblu evocă frecvent răspunsuri tip textură (“piele de animal”) ce pot trimite
subiectul la modul său intuitiv, feminin, de apercepţie.
- Detaliul superior apare ca o structură falică dominantă având în lateral pete asociate adeseori
unor pene sau aripi. Acest falus înaripat trimite la calităţile eliberatoare ale funcţionării logosului
în raport cu cerinţele instinctuale.
- Detaliile laterale atrag frecvent imagini ale puterii şi autorităţii masculine, în special
personaje cu barbă.

Planşa VII
Este planşa care pune în joc feminitatea şi, odată cu ea, erosul. Surprinde structura şi
funcţionalitatea feminină, respectiv feminitatea în relaţie cu erosul.
Planşa trimite mai ales la capacitatea femeii de a conţine şi a dezvolta masculinul; din acest
motiv este deosebit de importantă în cazul subiecţilor femei pentru a diagnostica tipul de
funcţionare feminină în raport cu masculinitatea.
- Detaliile laterale - figuri feminine clar definite ce pot fi percepute ca dansând sau certându-
se (de aici, relaţia cu alte femei).

67
 - Detaliul alb central - vas, container, simbolizând capacitatea de conţinere a femeii în raport
cu bărbatul. Acelaşi detaliu poate trimite şi la aspecte care ţin de opoziţia bine - rău, specifice în
modul în care este trăită în psihologia feminină (de exemplu, trăirea castităţii, a purităţii femeii).
- Simboluri sexuale: falus recesiv (detaliile superioare în lateral), respectiv vulva dominantă
(detaliul central jos) legată aici de o structură corporala. Se observă simetria cu planşa IV: planşa
VII obţine informaţii echivalente pentru situaţia când subiectul care răspunde este femeie.
- Detaliul larg central în poziţie laterală (>): bufon de curte, ca imagine care ţine de aservirea
intelectuală a femeii.

Planşa VIII
Funcţionalitatea erosului şi organizarea psihică în vederea relaţionării erotice.
Calităţile deosebite ale acestei planşe (forme definite şi culori strălucitoare) realizează o
juxtapunere între afecte si instincte; planşa pune in joc abilitatea de a controla aceste instincte şi
iniţierea subiectului pe o treaptă superioară: relaţionarea prin eros cu sexul opus stimulând
aspiraţiile şi scopurile existenţiale ale celui care răspunde.
- Structura planşei sugerează o mişcare de jos în sus, deci o mişcare evolutivă, verticală. De
asemenea, figurile duble apar separate şi angajate într-un scop exterior, fapt de natură să pună în
lumină natura energiei instinctuale care sprijină erosul în experienţa individului.
- Structurile sexuale apar aici recesiv: dacă erosul funcţionează, problema împărţirii energiei
sexuale pierde din importanţă. Din acest motiv devine semnificativă pentru interpretare orice
centrare a subiectului pe simbolurile sexuale ale planşei.

Planşa IX
Pune în joc relaţia eului cu viitorul, cu scopurile vieţii, diferenţierea dintre sine şi lume, viaţă
şi moarte.
- Culorile tind să organizeze percepţia într-un plan vertical. Apare şi ideea unei evoluţii de jos
în sus. Culorile tind să afirme viaţa (galben solar, verde vegetal etc.), subiectul fiind astfel
solicitat să-şi enunţe propria poziţie în raport cu viaţa.
- Între verde şi roşu apare simbolul mâinii cu degete răsfirate (alt simbol frecvent în
paleolitic), a cărui semnificaţie pare să trimită spre extinderea conştiinţei, proces care are loc
ulterior diferenţierii de şi din puterea matriarhală.
- Simbolurile sexuale apar apropiate spaţial (în zona centrală) iar suprapunerea acestora
trimite la un hermafroditism simbolic: unirea opuselor după diferenţierea lor.

Planşa X
Este o planşă integrativă care pune în joc, prin mediul său animal - acvatic, raportul dintre
conştient şi inconştient, respectiv raportul cu forţele obscure ale inconştientului.
Este o planşă în care potenţialul arhetipal este mai puţin evident.
- Detaliile marine ale planşei accesează aspecte arhetipale asociate cu sursa vieţii -
inconştientul, marea - sau cu Samsara, roata vieţii. Unii subiecţi văd în planşă "viaţa evoluând".
De regulă, când nu activate surse arhetipale, imaginile planşei reflectă modul de adaptare al
subiectului şi relaţia sa cu propria energie instinctuală. Eventuala acţiune a legii conştiinţei
subiective tinde să se manifeste aici mai întâi asupra unor părţi ale planşei mai degrabă decât
asupra planşei în ansamblul ei.

Există şi alte încercări de interpretare a conţinutului latent al planşelor Rorschach: Myriam

Orr (1958), Mireille Monod (1963), Roy Schafer (1954), Didier Anzieu (1965), Nina Rausch de
Traubenberg (1970, 1990). Există unele puncte de convergenţă între diversele interpretări. Astfel,

68
faptul că planşa I trimite, în general, la relaţia timpurie cu mama, planşa IV la imaginea paternală,
planşele VI -VII la identificarea sexuală masculină, respectiv feminină, planşa IX la poziţia
subiectului faţă de existenţă şi viaţa.
Pentru C. Chabert (l997), planşele pastel (VIl-IX-X) se pretează cel mai greu unei elaborări
precise a sensurilor; dintre acestea, planşa VIII continuă să rămână opacă, conţinutul ei latent
fiind prezentat sub forma unor ipoteze. În interpretare este esenţială respectarea reacţiilor
subiectului, de la centrarea narcisică la interpretare relaţională. În fapt, este dificil să ceri şi să
obţii din partea subiectului, în limitele spaţio - temporale ale administrării testului, ca el să se
lanseze într-o cursă cu obstacole care-l va duce pe culmile unui statut propriu în relaţie cu lumea,
respectând în acelaşi timp o cronologie care nu poate fi decât rezultatul unei reconstrucţii lente.

Interpretarea planşelor în sistemul Fisher şi Clevelandl

Interpretările în sistem barieră şi penetrare identifică graniţele corporale, evaluând calităţile
de conţinut ale răspunsurilor la planşele Rorschach. Cei doi autori au pus la punct această
abordare pentru a măsura graniţele corporale bazându-se pe maniera în care indivizii structurează
barierele în elaborările la petele planşelor. Ei descoperă că felul în care persoana descrie graniţele
în răspunsurile la pete oglindeşte felul în care simt în legătură cu graniţele propriului corp. Cu cât
îşi simt propriile graniţe ferme şi bine articulate, cu atât mai probabil că vor vizualiza
configuraţiile petelor ca bine delimitate. Autorii, încă din 1958 şi apoi 1968, au pus la punct 2
tipuri de răspunsuri asociate cu graniţele corporale, denumite răspunsuri de tip barieră şi
răspunsuri de tip penetrare.
Răspunsurile de tip barieră sunt percepte al căror conţinut pune în lumină graniţele în mod
pozitiv. În fiecare răspuns de acest tip suprafaţa este caracterizată prin conotaţii de tip protectiv,
de cuprindere, decorative, de ascundere sau de substanţialitate. Referinţele pentru acest gen de
răspunsuri cuprind: îmbrăcarea, animalele cu piele neobişnuită, suprafeţele care atârnă sau
protejează, clădirile, vehicolele, animale cu caracteristici de container, formaţiuni geografice care
închid. Ele sunt grupate în 9 categorii de conţinut. Scorul este dat de suma tuturor răspunsurilor
tip barieră, deci frecvenţa răspunsurilor al căror conţinut ţine de calităţile protective şi de
conţinere al obiectelor. Indexul evaluează o abordare determinată social, auto-controlată relativ
conştient, care este cerută de realizarea de succes.
O a doua categorie de răspunsuri barieră priveşte percepte care subliniază slăbiciunea, lipsa
de substanţă, penetrabilitatea persoanelor şi obiectelor, pentru care au dezvoltat termenul de
"penetrare" precum: gândac strivit, persoană care sângerează, corp spart, haină întoarsă, corpul
privit prin radiografie. Indexul de penetrare evaluează vulnerabilitatea la graniţele imaginii
corporale, Fisher 1970. Ele par să pună în joc mai mult anxietatea decât structura graniţelor
imaginii corporale, Fischer, 1986. În studii ulterioare, s-a inclus ipoteza că scorurile tip barieră,
faţă de cele de tip penetrare, au fost obţinute prin adăugarea a două tipuri de conţinuturi: tipul de
conţinut protecţie şi conţinere. Se subscriu calităţii de protecţie sau de conţinere a obiectelor,
Fisher, 1970, şi astfel se pot evalua aspecte diferite ale imaginii corporale pentru că cele două
aspecte pot sau nu să fie corelate.
După ce au fost introduse în interpretare, acest tip de scoruri au fost folosite în multe studii.
S-au definitivat şi simplificat cotările prin definirea clară şi reducerea categoriilor de conţinuturi.
Răspunsurile tip barieră sunt grupate în 7 categorii de conţinuturi iar răspunsurile tip penetrare la
6 categorii. De asemenea, s-au dezvoltat norme. De asemenea, s-a extins acest tip de scorări şi
pentru alte teste tip pete de cerneală, respectiv pentru testul Holtzman (Holtzman, Thorpe,
Swartz şi Herron, 1961) care cuprinde 2 serii echivalente de 45 de pete şi pentru testul Z,
Zulliger, 1969.

69
 Sistemul integrat de administrare, cotare şi interpretare Exnerli.
Odată cu constituirea Fundaţiei de Cercetări Rorschach - Rorschach Research Foundation -,
au început cercetările americane pentru standardizarea testului Rorschach în aşa fel încât toate
calităţile psihometrice să fie calculabile. În forma sa actuală sistemul permite o paletă largă de
date despre organizarea şi funcţionarea psihologică a subiectului, permiţând o administrare
completă, o cotare adecvată, o interpretare formală fondate pe principii logice. La această operă
au contribuit, ne spune autorul principal, John E. Exner Jr., peste 1000 de cercetători, asistenţi,
directori de proiecte.
Sunt descrise în detaliu procedurile pentru administrarea testului. Se prevăd o serie de
elemente dintre care, de exemplu, se menţionează poziţia celor doi: niciodată faţă în faţă, pentru
că atitudini inconştiente ale examinatorului pot influenţa productivitatea subiectului inhibând sau
întărind. Fie alături, fie în unghi de 45 grade. Pornind de la faptul că o explicaţie prea detaliată îi
poate provoca subiectului anxietate sau rezistenţă, se insistă pe consemne simple: o explicaţie
globală după o scurt dialog "de întreţinere" între cei doi menită a-l face pe subiect să realizeze o
anume înţelegere a scopului examenului psihologic. E o serie de pete de cerneală pe care vi le voi
prezenta şi vă voi cere să-mi spuneţi la ce vă gândiţi că seamănă. Este esenţial ca subiectul să nu
fie condus spre ideea că este un test de imaginaţie, pentru că va începe să asocieze planşele mai
degrabă decât să vadă ceva. Or tocmai ceea ce "vede" subiectul constituie materialul de răspuns la
test. Trebuie evitaţi termeni precum "material ambiguu", "puţin structurat". Uneori, este necesar
să descrii subiectului - pentru a identifica petele ca atare, - să i se spună subiectului cum au fost
realizate.
Astfel că pentru prima planşă consemnul va fi foarte simplu: "Ce ar putea fi aceasta?" Iar, la
rigoare, "Spuneţi-mi ce vedeţi acolo?"
Acest consemn, ne spune Exner, şi face cercetări experimentale în acest sens, declanşează o
serie de operaţii cognitive complexe, mai ales un baleiaj al câmpului, encodări, clasamente,
comparaţii, încercări şi alegeri. Numeroase decizii sunt realizate de subiect la fiecare planşe şi,
pentru Exner, este important ca examinatorul să înţeleagă în detaliu acest proces pentru a evalua
cooperarea subiectului şi dificultăţile sale în situaţia Rorschach.
Astfel, pornind de la modelele de scanare vizuală a planşelor, de la caracteristicile de stimul,
frecvenţa răspunsurilor şi diferenţele de stil cognitiv şi sau de personalitate, Exner lii determină
existenţa în procesul de decizie a trei etape. Faza I desfăşoară operaţii care includ encodarea
câmpului stimul precum şi clasificări ale imaginii encodate şi a părţilor sale în răspunsuri
potenţiale. În faza a doua, operaţiile includ rescanarea câmpului pentru a rafina răspunsurile
potenţiale şi renunţarea la răspunsurile neobişnuite sau nedorite prin cenzură sau rangarea prin
comparaţii tip comparare pe perechi. Faza a treia include operaţii de selecţie finală din
răspunsurile potenţiale rămase şi articulare a răspunsurilor selectate. Fazele nu sunt total distincte,
dar fiecare implică operaţii de decizie care sunt relativ independente de operaţiile din celelalte
faze.
Dacă subiectul dă un singur răspuns la planşa I este singura situaţie în care examinatorul îl
poate încuraja. "Mai ai timp, mai priveşte, sunt sigur că veţi găsi încă ceva". Dacă a dat deja două
răspunsuri şi întreabă câte trebuie să dea i se răspunde "Cum doriţi".
Dacă un subiect refuză o planşă, mai ales dacă este planşa I sau II, este probabil că
examinatorul nu a stabilit o relaţie de cooperare cu subiectul, sau acesta nu a înţeles scopul
examenului. Trebuie oprită administrarea testului şi se reia dialogul cu subiectul, ceea ce va
permite reluarea planşei I, sau II. Dacă există subiecţi care nu vor şi nici o explicaţie nu-i
încurajează, atitudinea cea mai bună este de a recunoaşte că, în mod clar, subiectul nu vrea să
treacă testul şi se va respecta decizia sa.
Refuzul ulterior are loc mai ales pentru planşele VI, VII. IX. În astfel de cazuri examinatorul
trebuie să fie cât se poate de ferm, "Aveţi timp, Nu suntem presaţi de timp. Oricine poate găsi

70
ceva aici". Marea majoritate a subiecţilor dau un răspuns în mai puţin de un minut. În anumite
cazuri se ajunge la a aştepta mai mult timp. Un protocol cu mai puţin de 14 răspunsuri nu va fi
reţinut. Trebuie întreruptă testarea şi i se va explica: "Aţi înţeles ce trebuie făcut. Dar am o
problemă. Nu aţi furnizat suficiente răspunsuri pentru ca să pot să evaluez ceva valabil. Vom
relua de la început pentru ca să puteţi da mai multe răspunsuri. Veţi putea relua răspunsurile deja
date dar mai ales aveţi grijă să daţi mai multe răspunsuri".
Din protocoalele prea lungi nu se reţin decât primele 5 răspunsuri, în măsura în care se
consideră că esenţialul pentru interpretare a fost conservat în acestea.
De fapt, dacă subiectul dă 5 răspunsuri la planşa I, i se cere planşa spunând: "Bine, acum să
trecem la următoarea". La fel, dacă şi la planşa a II-a dă 5 răspunsuri, se acţionează la fel. La fel,
i
J. Laplanche, J. Pontalis, Vocabularul psihanalizei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994. P. 308.
ii
Afecţiuni psihice în care simptomele sunt expresia simbolică a conflictelor infantile – nevrozele de
transfer şi nevrozele narcisice. Freud le opune nevrozelor actuale – nevroza de angoasă, neurastenia şi
ipohondria.
iii
S., Freud, Psihopatologia vieţii cotidiene, Credinţa în hazard şi superstiţie, trad. L. Gavriliu, Ed.
Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1992, p. 569.
iv
S. Freud, Micul Hans, trad. R. Matei, Ed. “Jurnalul Literar”, Bucureşti, 1995, p. 29.
v
S., Freud, Două psihanalize, Cazul preşedintelui Schreber - Remarci psihanalitice
asupra unui caz de paranoia descris autobiografic, traducere de R. Wilhelm şi S.
Dragomir, Ed. Trei, Bucureşti, 1995, p. 347.
vi
Idem, p. 349-350.
vii
S., Freud, Totem şi tabu, traducere de L. Gavriliu, Ed. Mediarex, Bucureşti, 1996, p. 77-
78.
viii
S., Freud, Dincolo de principiul plăcerii, trad. G. Purdea, V. D. Zamfirescu, Ed. Trei, Bucureşti, 1996, p. 36.
ix
Avenarius Richard, cf. Jung, O.C. 6 par. 767.
x
C. Jung, Antologie, vol. II, Definiţii, trad. S. Holan, Ed. Anima, Bucureşti, 1994, p. 185.
xi
M., von Frantz, Psychoterapy, Shambala, Boston & London, 1993, p. 256.
xii
C. Jung, Despre arhetip cu o specială considerare a conceptului de anima, în În lumea arhetipurilor, ,
trad. V. D. Zamfirescu, Ed. Jurnalul literar, Bucureşti, 1994, p 93.
xiii
C. Jung, Psihologie şi alchimie, vol.II, trad. C. Oniţi, Ed. Teora, Bucureşti, 1996, p. 8.
xiv
L. Abt, L. Bellak, Projectiv Psychology, Clinical Approaches to the Total Personality,
edited by L. Abt and L. Bellak, Alfred A. Knopf, New York, 1950, p. 11.
xv
L. Bellak, The Thematic Apperception Test and the Children’s Apperception Test in Clinical Use, second
edition, Grune and Stratton, New York, 1971, p. 24.
xvi
C. Enăchescu, Elemente de psihologie proiectivă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 34.
xvii
C. Enăchescu, Elemente de psihologie proiectivă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 47.
xviii
Idem, p. 65.
xix
În articolul "Analytical psychology and the Rorschach tests", apărut în "C.G.Jung and the projective
technigues", Harvey Mindess, analizează discrepanţele dintre poziţia unor teoreticieni precum B.Klopfer,
F.Brown, W.Klopfer a căror analiză de conţinut are în vedere organizarea ego-ului, şi contribuţia lui Jung
care depăşeşte sfera egoului.
xx
Definiţie dată simbolului de Jung, în lucrarea "Tipuri psihologice" apărută în 1921 (, trad, , Ed.
Humanitas, 1998, par. 895). Problema formării simbolului este discută de Jung pe larg în lucrarea "The
transcendent function", apărută în 1916 şi revizuită şi adăugită în 1957.
xxi
D. Anzieu, C. Chabert, Les méthodes projectives, Presses Universitaires de France, Paris, 1992, pp. 22-
23.
xxii
C. Enăchescu, Elemente de psihologie proiectivă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 108.
xxiii
Cf. Mario Jacobi, Întâlnirea analitică, Transfer şi relaţie interumană, Inner City Books, 1984.
xxiv
Idem, p. 9.
xxv
Idem, p. 10.
xxvi
Idem, p. 12.

71
dacă dă 5 răspunsuri şi la altă planşă şi o mai priveşte încă: "Bun, să trecem acum la următoarea".
În situaţia în care procedura de intervenţie s-ar aplica la toate planşele, protocolul ar avea 50 de
răspunsuri. Iată câteva dintre deosebirile introduse în ceea ce priveşte administrarea. Ancheta
prezintă de asemenea multe cerinţe care îi asigură un grad de standardizare. Cotarea se realizează
standardizat, după reguli clar emise şi în funcţie de considerarea, în funcţie de criterii bine
definite, a următoarelor aspecte: localizare, calitatea dezvoltării, categorii de determinanţi (apar
situaţii specifice precum culori acromatice, estompaj - textură, estompaj difuziune, dimensiune
formală, perechi şi reflexe, determinanţi multipli), calitatea formală, conţinuturi (cu categoria
specială conţinuturi multiple şi conţinuturi neobişnuite), răspunsuri banale. O categorie specifică
este organizarea perceptului, respectiv punerea în relaţie a diferitelor elemente ale stimulului.
Sunt date criterii pentru a putea atribui un scor de tip Z. Există cotaţii speciale pentru verbalizări,
xxvii
Idem, p. 13.
xxviii
Idem, p. 15.
xxix
Idem, p. 16.
xxx
Idem, p. 17.
xxxi
Idem, p. 19.
xxxii
Idem, p. 20.
xxxiii
Idem, p. 21.
xxxiv
Vezi articolul - M. Minulescu - din Psihologia, despre relaţia analitică şi articolul - C. Jung, Seria de
ilustraţii din Rosarium Philosophorum ca suport al prezentării fenomenelor de transfer din Personalitate şi
transfer, Ed Teora, 1996.
xxxv
Argumentarea apare explicită în capitolele "Transferebce and counter-transference" şi "Resistance and
counter-resistance" din lucrarea Jungian Psychotherapy. A study in analytical psychology", KarnacLondon,
1986.
xxxvi
Anzieu D., Chabert Catherine, 1992, Les méthodes projectives, PUF, Paris.
xxxvii
Verena Kast, 1980, The association experiment in therapeutical practice, C.G.Jung Institut, Kusnacht.
xxxviii
Rapaport D., Gill M.M., Schafer R., 1968, Diagnostic psychological testing, International Universities
Press, New York.
xxxix
Lis A., 1998, Tecniche proiettive per l'indagine della personalità, Il Mulino, Bologna.
xl
Extras din Anzieu, Chabert, op. cit. 1992.
xli
Louisa Düss, La méthode des fables en psychanalyse infantile, l’Arche, Paris, 1971.
xlii
Variantă.
xliii
Le teste de Rorschach, prezentare integrativă realizată de D. Anzieu şi C. Cambert în "Les méthodes
projectives", P.U.F. Paris, 1961. Autorii sunt profesori la universităţi pariziene, specialişti în psihanaliză şi
tehnici proiective.
xliv
Cf. lucrării lui Rorschach "Psychodiagnostics", apărută la Hans Huber, Berna, iar în SUA la Grune and
Stratton, New York, (ediţia 1981). Este tradusă şi publicată în 200, Editura Trei, sub denumirea Manual de
psihodiagnostic. Testul Rorschach. Singura editură care are dreptul de a publica planşele testului este Hans
Huber, Berna.
xlv
Cf. Perse şi Pichot
xlvi
În analiza realizată de D.Rapaport în 1046 în Diagnostic psychological testing, vol II
xlvii
Anzieu şi Cambert, op. cit şi Anzieu.
xlviii
"Archetypal influences in stimulus plates", în "Jung and Rorschach", Spring, Dallas. Autorul
demonstrează capacitatea materialului stimul de a accesa nivelele arhetipale ale psihicului, prin analiza
comparativă cu modul în care omul primitiv, - aflat într-o condiţie a conştiinţei similară nivelelor de
formare a acesteia la copil, îşi exprimă proiectiv problematica psihologică în desenele şi arta paleolitică şi
neolitică. Formarea imaginii este o expresie a legii universale a formării simbolului în psihism şi, în
perioadele arhaice ale dezvoltării omenirii, era modul utilizat de comunicare între om şi zeii săi. Pentru
epoca prezentă, aceste urme echivalează cu limbajul înregistrat al perioadei paleolitice din istoria omenirii.
De asemenea, în "Archetypal qualities underlying the Rorschach experience", Quadrant, V, p. 13 - 16.
xlix
"The nature of Rorschach experience", despre fenomenele subiective care intervin în afara
intenţionalităţii conştiente, în op. cit, p 37 - 46.

72
pentru combinări improprii pentru alogisme, pentru perseverare şi eşecul integrării, pentru
confabulare, caracteristici ale conţinutului, mişcarea de cooperare, răspunsuri personalizate,
fenomene particulare privind culorile. Există o formă standardizată pentru rezumatul formal,
statistici descriptive şi tabele detaliate de referinţă.
Unii dintre psihologii care utilizează testul Rorschach consideră interpretările prilejuite de
sistemul Exner la fel de sensibile şi profunde ca şi cele ocazionate de interpretarea clasică sau de
cea de profunzime, dinamică şi psihanalitică (Lis, 1999).

Teste derivate din Rorschach

TESTUL Z

Zulliger în 1948 a construit Testul Z.

Iniţial pentru a realiza un instrument de grup pentru selectarea personalului în armata
elveţiană. A folosit diapozitive şi ulterior s-au folosit şi planşe. Testul constă din 3 planşe: una
negru şi gri, una multicoloră şi alta negru şi roşu. Diapozitivele permit proiectarea pe un ecran şi
administrarea colectivă. Studiile au demonstrat diferenţe semnificative între frecvenţa unor
răspunsuri când testul se realiza prin proiecţia de diapozitive şi când era administrat individual
sub forma planşelor.
Din anumite puncte de vedere ele se aseamănă planşelor Rorschach I, IX şi III (Lis, Magro,
Rossi, 1990, Mahamood, 1990).
Autorul consideră de exemplu că planşa I a testului Z permite concepţii şi interpretări
numeroase şi foarte diferite. Ele conţin toate posibilităţile planşelor în alb şi negru ale testului
Rorschach sau Be-Ro, în principal ea poate provoca cel puţin o interpretare globală. Interpretarea
planşei II constituie o performanţă de înţelegere şi inteligenţă, prin faptul că suscită interpretări
ale culorilor. Culoarea este una dintre componentele interpretărilor pentru planşa II. Planşa III
poate suscita cel puţin o interpretare de tip mişcare. Conţinuturile posibile sunt estimate de autor
ca nelimitate. Consemnele spun subiectului că este vorba de trei imagini imprimate pe planşe,
imagini realizate la întâmplare iar subiectului i se cere să spună ce semnifică, ce îi amintesc, cu ce
se aseamănă. Poţi interpreta imaginea în întregime, şi părţi ale imaginii. Eşti total liber. Poţi să
răsuceşti planşa. Tot ceea ce spune subiectul, eventual şi examinatorul, se înscrie în ordinea
succesiunii evenimentelor.
Se realizează o anchetă, examinatorul cerând informaţii pentru diferitele interpretări de tipul:
"cum ai văzut ...?", "Ce te-a făcut să te gândeşti la ...?",
Timpul este limitat, subiecţii scriind răspunsurile. Testul are valoare mai ales pentru a depista
patologia, dar este mai puţin fin în surprinderea caracteristicilor individuale. Cotarea şi
interpretarea se aseamănă cu metoda Rorschach.

TEHNICA PETELOR DE CERNEALĂ HOLTZMAN

l
Fisher S., Cleveland S.E., 1968, "Body image and personality", Dover Publ.,Ney York, şi, în 1970,
sistemul de scorare revizuit în Fisher S., "Body experience in fantasy and behaviour", Appleton Centrury
Crofts, New York. Cercetări recente pentru populaţia italiană, în A. Zennaro şi A. Lis,"Fisher and
Cleveland barrier and penetration scores: analysis of some psychometric aspects for normal italian adult
sample", în "Perceptual and motor skills", 1996, 82, pag. 531 - 543.
li
J. E. Exner, "A Rorschach workbook for the comprehensive system", Rorschach Workshops, Asheville,
1990 şi "Comprehensive System", Rorschach Workshops, Asheville, 1991.
lii
În "Searching for projection in the Rorschach", Journal of personality assessment, 1989, pag. 520 - 535.

73
 W. H. Holtzman împreună cu un grup de coautori publică în 1961 Tehnica Petelor de cerneală
Holtzman.
Autorul o consideră paralelă testului Rorschach şi descrie în detaliu felul în care a construit,
dezvoltat şi standardizat planşele. Membrii echipei de cercetare au construit şi selectat planşele
iar alegerea finală s-a făcut prin selecţii de grup. S-au obţinut în forma finală două seturi, A şi B,
de câte 47 de desene de pete pentru care subiectul trebuie să dea un singur răspuns la fiecare.
După fiecare răspuns, se face o mică anchetă pentru a verifica anumite aspecte ale răspunsului
pentru cotare. Trei tipuri de întrebări sunt posibile: clarificarea localizării ("Unde în pată aţi văzut
..."), caracteristicile perceptului ("ce anume din pată a făcut posibil să arate ca ..."), încurajarea
elaborării ("mai este ceva ce-mi poţi spune despre ea").
Intenţia autorului a fost parţial diferită de cea a lui Rorschach, căruia îi reproşa limitări
psihometrice. În primul rând, a intenţionat să dezvolte un instrument psihometric care să permită
o cotare şi scorare standardizată strict. Petele produse trebuiau să răspundă necesităţii de a fi
evaluate logic. De asemenea, voiau să ofere planşe care pot produce o varietate bogată de
material capabil de a accesa o informaţie mult mai bogată decât cea obţinută prin Rorschach-ul
original. După aproape 10 ani de utilizare, deja se considera că acest din urmă deziderat al
obţinerii unor date psihologice mai bogate şi mai multe nu a fost recunoscut; de asemenea,
tehnica H are o capacitate redusă de a potenţa experienţa de profunzime. Autorul a realizat Studii
de fidelitate, validitate, compatibilitate a formelor, stabilitate în timp şi a pus la punct norme
pentru 22 variabile care sunt scorate.

74
 TEHNICA REPRODUCERII GESTALTULUI

TESTUL DE GESTALT BENDER

Istoric
Testul de gestalt este proiectat şi experimentat de Lauretta Bender în 1938. Interesul pentru
coordonarea vizual-motorie o conduce pe autoare la cercetări experimentale în care utilizează
metodele experimentale ale lui Wertheimer şi Lewin, ajungând la crearea a ceea ce s-a numit
"Testul vizual-motor de gestalt Bender".

Utilitate
Testul are mai multe domenii de aplicare. Majoritatea autorilor îl consideră ca cel mai bun
instrument psiho-educaţional şi de dezvoltare, utilizându-l în diferite testări educaţionale şi de
evaluare. Astfel, este utilizat ca probă de inteligenţă, ca screening test pentru delimitarea
capacităţii de a urma şcoala primară, ca predictor al reuşitei şcolare, ca test care surprinde şi
evaluează probleme de învăţare şi capacitate aritmetică.
Dintre dimensiunile de evaluare ale testului de gestalt Bender cele mai descrise şi
experimentate sunt legate de determinarea: vârstei mintale (utilizat pe copii de la 2 până la 12
ani), retardului mintal, diferenţiind între retard legitim şi pseudo-retard datorat altor cauze sau
diferenţelor culturale; tulburărilor şi deteriorărilor la nivelul creierului mai ales în aria vizual
motorie; diferenţierea de dificultăţi vizual - motorii care nu ţin de probleme de deteriorarea
creierului; maturarea psihică pentru trecerea în învăţământul primar; probleme
comportamentale legate de agresivitate şi control, de tendinţa de a acţiona direct, de tendinţa de
a abandona, de tulburările de tip anxios şi depresiv, de tulburări psihice care indică psihoza.
Există norme cantitative şi calitative, bazate pe studii extensive de frecvenţe şi nivelele de
expresie grafică specifice diferitelor vârste de dezvoltare - modele de desene.
În acelaşi timp recunoscut ca instrument clinic, testul de gestalt Bender este şi una dintre
probele proiective deosebit de apreciate pentru copii. Instrument proiectiv, informează despre
problemele şi tulburările emoţionale ale copilului.
Din această perspectivă, datorită naturii particulare a desenelor stimul, subiectul proiectează
aspecte ale propriei personalităţi şi modurile particulare de a le rezolva asupra felului cum
rezolvă sarcina de a reproduce aceste forme.

Descriere şi administrare
Este o probă de desen tip creion - hârtie, formată din 9 planşe care prezintă fiecare un anumit
model ce trebuie reprodus cât mai exact de subiect. Planşele sunt de 3 pe 5 cm, numerotate
începând cu A, apoi de la 1 la 8. Desenele au o logică secvenţială fiind progresiv mai dificil de
reprodus. Testul implică aproximativ 5 minute de administrare şi este recomandat de mulţi autori
ca testul cu care se poate începe o testare psihologică.
Pentru a încuraja proiecţia, procedura de administrare şi consemnele nu trebuie detaliate.
Subiectului i se oferă un set de hârtii A 4, un creion ascuţit de tip HB sau B1 cu gumă, cu
instrucţiunea următoare: "Îţi voi arăta desene. Vreau să le copiezi aşa cum le vezi".
Orice întrebare a subiectului, trebuie reîntoarsă către acesta, spunând în esenţă: "Să faci cât
mai bine poţi".

75
 Ca restricţii asupra cărora i se atrage atenţia: nu poate mişca planşele din poziţia iniţială în
care sunt aşezate de examinator; reproducerile trebuie făcute doar cu mâna, fără ajutorul unor
instrumente. Notele asupra comportamentului subiectului se vor înscrie pe un protocol separat.
În prezentarea acestui instrument ne vom mărgini la dimensiunile sale proiective dar, în
măsura în care indicii de evaluare implică şi alte dimensiuni, ele vor fi implicit introduse.
Autoarea şi cercetările ulterioare alte altor autori, confirmă faptul că:
 se pot structura un grup de ipoteze de interpretare privind unii dintre indici şi semnificaţia
acestora;
 se pot face interpretări în direcţia simbolismului unor modele şi conţinuturi latente ale
desenelor.
Dintre autorii care au marcat utilizarea testului Bender, Elisabeth Koppitz este figura cea mai
importantă, pentru normele contemporane şi o serie de abordări privind maniera cantitativă de
interpretare a vârstei perceptive şi al nivelului de vârstă a subiecţilor. Sistemul de scorare pus la
punct de Koppitzliii permite înregistrarea pe foaia de protocol, - pentru fiecare dintre cele 9 planşe,
atribuind un punctaj pentru fiecare distorsiune în reproducerea desenului. Sunt în prezent în uz
curent date normative pentru sistemul de scorare a nivelului de dezvoltare diferenţiate pe sexe şi
pe vârste. De asemenea există date care permit utilizarea testului Bender pentru copii deprivaţi vs.
ne-deprivaţi, pentru caracteristici care ţin de grupul etnic şi de gradul de maturizare. De
asemenea, există studii şi posibilităţi de aplicare a tehnicii de reproducere a desenului în testarea
de grup

Ipoteze de interpretare proiectivă

1. Secvenţa şi ordinea în care subiectul reproduce desenele sunt legate de capacitatea eului
de a controla, planifica, şi anticipa. Cu cât ordinea apare mai logică, metodică, cu atât ne putem
aştepta ca eul să fie mai capabil de a se confrunta cu realitatea. Când ordinea, secvenţa apare
neregulată, confuză sau haotică, eul este nesigur, subiectul este confuz, fără capacitatea de control
a realităţii şi comportamentului, slab integrat.

2. Locul din foaia de hârtie unde desenează primul desen relaţionează cu forţa sau
slăbiciunea eului. Poziţia normală este la aproximativ 15% de la marginea de sus şi 20% de la
marginea din stânga spre mijloc. În acest sens, cel care desenează în colţul stânga extrem este
anxios, nesigur, timid. Subiectul care desenează în partea de jos, este depresiv. Desenarea în
mijlocul paginii şi utilizarea paginii în întregime este legată de reacţia egocentrică, cu dominanţa
unor tendinţe de a acţiona direct şi de tip compensativ.

3. Modul în care spaţiază desenele indică forţa şi controlul eului, mai ales în relaţie cu
continuumul dimensiunii abandon - punere directă în act. În mod specific, cu cât toate desenele
apar mai comprimate şi într-un spaţiu foarte redus (10%) din pagină, cu atât putem spune că
subiectul este mai rigid, mai anxios, deprimat, constrâns, adesea cu un grad de mânie acumulată.
Subiectul care utilizează un spaţiu foarte mare, de exemplu desenează fiecare desen pe o
coală separată şi foloseşte în desene întreaga pagină, este, de obicei egocentric., expansiv, cu

liii
Dintre cărţile cele mai importante cităm: Koppitz E.M, 1963, "The Bender gestalt test
for young children", Grune and Stratton, New York; Koppitz E.M., 1975 "The Bender
gestalt test for young children. Research and application", Grune and Straton, New York;
Pascal G.R., Suttell B.J., 1951, "The Bender gestalt test. Quantification and validity for
adults", Grune and Stratton, New York; Stellern J. Vasa S.F., 1973, "A primer of
diagnostic prescriptive teaching and programming", CRSPCE Wyoming.
76
tendinţa de a se manifesta direct şi, legat direct şi de gradul de control şi de agresivitate, prezent
în indicii specifici ai desenelor, tendinţa spre delincvenţă.
Spaţierea normală implică ordine în plasarea în pagină, utilizând cel puţin încă odată sau de
două ori spaţiul liber între secvenţa de desene.

4. "Coliziunea" indică desenarea astfel că desenele intră, se ciocnesc unul de altul. În formele
extreme indică puternice nevoi de dependenţă, o slabă capacitate a eului de a planifica,
respingerea timpurie din partea figurilor care deţin autoritatea. În formele extreme, când fiecare
dintre desene parcă sunt puse unul peste celălalt, coliziunea sugerează o stare psihotică.

5. Când desenul parcă atârnă de una dintre margini, de obicei de cea stângă, indicele relevă
insecuritatea şi anxietatea subiectului. Marginea apare asemeni unui ajutor exterior care să
compenseze anxietatea şi incapacitatea de control de care îi este teamă.

6. Când subiectul roteşte, schimbă pagina, nu numai în sus şi-n jos, dar şi rotind-o cu 90 până
la 360 de grade, proiectează prin comportament anxietate, o manieră de a se opune şi încăpăţâna.

7. O reducere marcată în mărime a unor desene sau a tuturor, indică energie exterioară
redusă datorită controlului puternic. În măsura în care doar o parte sunt mai mici, interpretarea
trebuie modulată în relaţie cu simbolismul acelor desene unde a operat reducerea în mărime.
O creştere marcată în mărime indică tendinţa de a izbucni, acţionând direct, tendinţe
compensatorii şi o dispoziţie expansivă. Asociate indicatorilor de agresivitate şi lipsă de control,
aceste elemente sugerează delincvenţă şi impulsivitate.

8. Tratamentul diferenţial al unor părţi ale desenului exprimă o atenţie neobişnuită acordată
acelor părţi, sugerând un conflict simbolic legat de semnificaţia acelei părţi pentru subiect.
Moduri de manifestare a tratamentului diferenţial: ştergere puternică şi insistentă, reluarea
desenării acelei părţi de multiple ori, desenarea cu o linie mult mai puternic sau cu o linie
deosebit de fin trasată comparativ cu restul desenului, omisiunea unei părţi din desen (care se
dovedeşte a nu fi accidentală pentru că subiectul poate fi întrebat "Ai terminat de desenat
modelul?"), omisiunea unui desen în totalitate (de asemenea, nu accidental), rotirea desenului,
care nu are semnificaţia unei deteriorări la nivelul creierului, reducerea şi mărirea marcată a părţii
în raport cu restul desenului.
Direcţia unei exagerări este interpretabilă, în termenii planului vertical - ceea ce indică
dificultăţi legate de figurile autoritare, şi a celui orizontal - dificultăţi legate de relaţii
interpersonale şi sociale.

9. Dificultatea de a închide semnifică incapacitatea de a desena închizând întregul unei

figuri care trebuie reprodusă ca atare. Semnifică dificultăţi în relaţia interpersonală, fie prin teama
de a apropiere, fie nevoia exagerată de apropiere. De exemplu, incapacitatea de a închide cercul
din desenul planşei A, sau de a uni cercul şi pătratul din acest desen, sau linia verticală şi
orizontală a planşei 6, sau de a intersecta cele două figuri din desenul 7.

10. Schimbări în curbură prin reducerea sau creşterea curbei sau curbelor desenului.
Tendinţa de a le reduce, în formă extremă de a le transforma într-o linie dreaptă, apare relativ
frecvent pentru desenul 6, şi indică aplatizarea sau reducerea responsivităţii emoţionale
(particulară în abandon şi psihoze).

77
 Tendinţa opusă, de a creşte curbura desenului, care apare mai frecvent tot în planşa 6 legat de
curbele şerpuitoare care se adâncesc şi se lăţesc pe întreaga pagină, poate sugera o responsivitate
emoţională crescută.
Acelaşi lucru pentru tendinţa de a creşte unghiul desenului, mai des în desenele 6 şi 7.
Gradul în care creşterea curburii apare însoţită de indici de lipsă de control indică faptul că
subiectul nu poate controla această creştere a responsivităţii emoţionale, cu tendinţe spre ieşiri
necontrolate, directe.

11. Rotarea, reproducerea desenului într-un plan rotat cu cel puţin 45 grade. O rotare care nu
este legată de deteriorări ale creierului, implică rotarea perceptivă datorată conflictelor
emoţionale. Adesea, rotarea se manifestă doar pentru anume desene şi trebuie interpretată în
raport de simbolismul acelor părţi sau desene. Subiectul care rotează datorită conflictului
emoţional, fie că nu este în stare să perceapă diferenţa sau când o percepe o poate corecta. Acest
lucru nu este posibil pentru cei unde rotarea apare datorită deteriorărilor creierului, însoţită de
distorsiuni ale gestaltului şi de incapacitatea de a repara chiar dacă recunoaşte diferenţa.

12. Retrogresia, respectiv conversia desenului originar într-o formă mai simplă
(transformarea seriei de puncte într-o linie, o linie dreaptă într-una schiţată, punctele în cercuri
neînchise etc., indică imaturitate, incapacitatea eului de a se confrunta cu realitatea faptelor,
formei şi simplificarea în forme mai puţin mature.
13. Fragmentarea este considerat cel mai patognomic dintre indicii Bender. Spargerea
desenului în părţi, desenarea acestora separat, uneori cu o semnificativă distanţă ilogică între
acestea. Reala fragmentare apare ca indicator pentru deteriorarea creierului sau pentru psihoză,
respectiv a incapacităţii eului de a integra sau a testa realitatea.

14. Mâzgălitura, în măsura în care apare bizară, indică un proces psihotic. Dacă nu este
însoţit de bizarerie, indică lipsa de concentrare şi atenţie a eului, lipsa de interes şi raport cu
realitatea ca atare. Important în interpretare este şi înţelegerea simbolismului mâzgăliturii.

15. Mişcare centrifugă, spre exterior, sugerează tendinţe active, cea centripetă, spre interior,
tendinţe pasive. Aceste direcţii se manifestă în desenarea curbelor, cercurilor şi liniilor.

16. Schiţarea indică anxietate şi insecuritate la nivelul eului. Indicele nu este interpretabil la
subiecţii formaţi în desenul artistic.

17. Perseverarea indică o repetare inadecvată sau o continuare în răspunsul la stimul. Apare
în general fie ca perseverare în planul ideilor (reluarea fără sfârşit a aceluiaşi gând), în plan motor
sau vizual-motor (reluarea continuă a aceleiaşi mişcări), în planul verbal (repetarea mereu a
aceluiaşi sunet sau cuvânt). În testul Bender, se manifestă mai ales în plan vizual-motor, de obicei
în desenul planşelor 1, 2 şi 5 printr-o inadecvată continuare a punctelor. Subiectul repetă mereu
desenarea punctelor până ajunge la marginea paginii şi nu mai poate continua. Are o bază
emoţională şi / sau organică. Indică o rigiditate şi o incapacitate de a părăsi stimulul. Întreruperea
răspunsului tip perseverare, mai ales când nu are bază organică, se poate face de către psiholog.

18. Desenele reproduse impulsiv, sugerează un individ impulsiv.

19. Subiecţii care închid desenele încadrându-le într-un cadru îşi exprimă propria
insecuritate, rigiditate, tendinţa de a fi permanent în gardă, temători. Majoritatea sunt schizoizi,
paranoizi sau rigizi şi compulsivi. Simbolismul acestor cadre reflectă nevoia de autoprotecţie.

78
 20. Nivelul de agresivitate este pus în evidenţă în funcţie de gradul de ordine şi structurare
a desenului relativ la realizarea desenului prin linii negre, groase, forţate. Dacă sunt însă
bine legate, structurate, subiectul îşi poate controla agresivitatea. Supralicitarea controlului,
observabilă în desen prin coincidenţa dintre gradul ridicat de control, ordine, structurare în
contrast cu gradul de agresivitate, situaţie care poate conduce spre somatizări sau la sublimarea
agresivităţii.

Simbolismul sau conţinutul latent asociat desenelor Bender

1. Unghiurile reprezintă un simbol masculin, curbele şi cercurile, feminin. O distorsiune a
părţii unghiulare a desenului A în care cercul este bine reprodus, indică dificultăţi în trăirea
masculinităţii şi a relaţiei cu persoane masculine.

2. Felul în care reproduce desenul A depinde şi de natura relaţiei masculinitate - feminitate

pentru subiect; devine semnificativă diferenţa de mărime, forţă a liniei etc. a uneia dintre părţile
desenului în raport de cealaltă.

3. Felul de a desena desenele de la planşele 1 şi 2 este legat simbolic de sistemul de control al

subiectului. Dacă punctele sau / şi cercurile sunt reproduse în alinierea cerută, mărimea şi linia
respectivă vs. reproducerea lor impulsivă sau cu eroare de un fel sau altul, indică probleme legate
de controlul impulsivităţii.

4. Reproducerea desenului planşei 3 relaţionează cu identificarea subiectului cu rolul sexual.

Băieţii (sau bărbaţii) care prezintă o identitate confuză reproduc adesea desenul cu o comprimare
orizontală şi o alungire pe verticală. Fetele sau femeile care prezintă o identitate confuză,
alungesc orizontala şi comprimă dimensiunea verticală a desenului. Analizând şi indicii de
control - punctele sunt înnegrite sau foarte slab desenate, reproducerea este impulsivă, se poate
determina modul cum este controlată şi integrată identitatea de rol.

5. Desenul planşei 4, asemenea desenului A, relaţionează în plan simbolic cu natura

gratificării dependenţei afective. Subiecţii frustraţi în plan afectiv reproduc desenul ca un arc
aplatizat, cu un picior considerabil sub celălalt, iar braţul superior adesea intră în interiorul
arcului. Luarea în considerare a factorilor de control permite înţelegerea modului cum frustrarea
afectivă este controlată şi integrată de eul subiectului.

6. Reproducerea desenului 6, asemenea desenelor 1 şi 2, simbolizează natura controlului.

Dacă curbele cresc marcat în frecvenţă, dacă sunt aplatizate până la o linie dreaptă, dacă desenul
este reprodus impulsiv, dacă unghiul de intersecţie a liniilor creşte sau este aplatizat. O reducere
marcată a frecvenţei curburilor şi a gradului unghiului de intersecţie indică o reducere a energiei
datorată unui control mai puternic şi, la extrem, a abandonului. Situaţia inversă este la fel de
adevărată. Este important să se observe şi direcţia mişcării liniei, dacă este verticală linia reflectă
simbolic relaţia cu figurile autoritare, linia orizontală fiind legată mai ales de relaţia socială şi
interpersonală. Orice deviere de reproducere legată de linia verticală sau orizontală - creşterea
curburii, înnegrire, indici de control sau impulsivitate, poate fi simbolic interpretată în termenii
capacităţii eului de a controla emoţia în faţa figurilor autoritare sau a egalilor.

7. Desenul 7 este considerat a simboliza natura relaţiei subiectului cu autoritatea masculină.

Partea dreaptă a desenului relaţionează cu perceperea de către subiect a figurii paterne autoritare -
tatăl, iar partea stângă indică simbolic modul de a relaţiona al subiectului cu această figură

79
paternală. Dacă cele două părţi sunt unite strâns, sau sunt separate de un spaţiu mai mare sau mai
mic, dacă partea stângă este în interiorul figurii din dreapta, dacă punctele vreunei figuri sunt
înnegrite sau întărite, dacă una este mai mare decât cealaltă etc. Se va acorda atenţie şi felului
cum apar indicii de control, pentru a vedea modul de integrare a figurii autoritare.

8. Desenul 9 este considerat a simboliza modul de relaţionare cu figura feminină autoritară.

Figura tip diamant simbolic este legată de satisfacerea dependenţei şi nevoii de securitate. Apare
semnificativ dacă diamantul este mai mare decât cealaltă figură, dacă punctele diamantului au
fost omise sau dacă punctele celeilalte figuri au fost alungite şi ascuţite, dacă una din figuri este
umbrită şi alta luminoasă, clară. Considerarea factorilor de control indică modul de integrare a
relaţiei feminine autoritare.

80
 Cercetări privind valoarea testului Bender
ca probă relevantă pentru tulburarea emoţională la copii
Bender şi majoritatea cercetătorilor - Byrd, 1956, Clawson, 1959, Hutt şi Briskin, 1960,
Murray şi Roberts, 1956, Tucker şi Spielberg, 1958, E. Koppitz, 1963, au delimitat 11 indici care
par să aibă o incidenţă crescută pentru delimitarea copiilor cu probleme emoţionale, indiferent de
existenţa sau nu a altor factori în tabloul caracteristicilor psihofiziologice: ordonarea confuză,
linia ondulată în executarea desenului, înlocuirea cercurilor sau punctelor rotunde cu linii, o
progresivă creştere în mărime, mărimea mare a desenului, mărimea redusă a desenului, linia
subţire, linii reîntărite - reluate, reluarea încercării de a reproduce desenul, expansiunea şi
constricţia.
În manualul dedicat copiilor, Koppitz analizează în detaliu aceste situaţii dând datele
experimentale pe loturi large de subiecţi. Confuzia în ordonarea desenelor apare legată de lipsa
capacităţii de a planifica, incapacitatea eului de a organiza materialul şi unei confuzii la nivelul
conştiinţei. Planificarea ca abilitate de a face faţă realităţii se dezvoltă treptat la copii, astfel că un
anume grad de confuzie poate fi obişnuită pentru copiii între 5 - 7 ani. Din perspectiva dezvoltării
indicatorul devine foarte semnificativ după vârsta de 8 ani.
Ondularea nivelului liniei executării desenului poate fi asociat lipsei de stabilitate. Copiii
mai tineri prezintă nu numai instabilitate emoţională ci şi în coordonare şi controlul muscular de
fineţe. Înlocuirea cercurilor cu linii este asociat la adulţi cu tulburări emoţionale severe,
semnificativ mai ales pentru impulsivitate şi lipsa de atenţie la copii.
Creşterea progresivă a mărimii este legată de un nivel scăzut al toleranţei la frustrare şi
tendinţa spre explozii afective. Mărimea mare a desenelor este semnificativă pentru
comportamentele în care apare tendinţa spre acţiune, în timp ce mărimea scăzută este
semnificativă pentru anxietate, timiditate, constrângere şi comportament de retragere şi abandon
la copii. Ultimul indicator este mai sigur odată cu creşterea capacităţii de coordonare şi control de
fineţe a musculaturii, astfel că devine diagnostic important după 8 ani. Linia fină a creionului
este asociată timidităţii şi abandonului, indicatorul fiind semnificativ şi pentru copiii mai mici.
Reluarea şi întărirea liniilor este semnificativă pentru agresivitate şi impulsivitate atât pentru
copii, inclusiv pentru cei până la 7 ani, cât şi pentru copiii mai mari şi adulţi. Reluarea încercării
de reproducere, indice pentru impulsivitate sau anxietate, la copiii mai mari de 8 ani conştienţi că
desenul este incorect, dar fără să aibă răbdarea şi controlul de a corecta prin ştergere şi apoi
redesenare. Astfel de subiecţi renunţă şi încep din nou desenul. Există însă şi situaţia în care unii
copii asociază un anume desen Bender cu o idee sau impuls ameninţător. De exemplu, pentru
planşa 8, figura este resimţită ca un simbol falic şi astfel eşecul realizării acestei figuri, în ciuda
mai multor încercări, poate fi privit ca anxietate faţă de controlul impulsului sau teama de
castrare care se manifestă mai ales la subiecţi mai mari. Expansiunea sau utilizarea a două sau
mai multe coli de hârtie este asociată de tendinţa spre acţiuni imediate şi impulsivitate. La adulţi
are implicaţii patologice, care sunt mai puţin semnificative la copii în măsura în care, de exemplu,
expansivitatea este o tendinţă comportamentală obişnuită pentru preşcolari. Constricţia,
utilizarea a mai puţin de jumătate de coală pentru toate desenele, apare de asemenea a avea
semnificaţii patologice la adulţi în legătură cu abandonul, timiditatea, depresia. Pare să fie mai
semnificativ corelat cu un grad moderat de anxietate, care poate servi ca factor motivator pentru
învăţare şi control comportamental, astfel că mulţi autori nu includ acest indicator decât dacă este
susţinut şi de apariţia altor tulburări în maniera de a desena.
Koppits consideră că, dintre toţi indicatorii prezentaţi, cei mai revelatori pentru problemele
emoţionale ale copiilor sunt ordinea confuză, ondularea liniei, mărimea mică a desenului, reluarea
liniilor, reluarea reproducerii şi expansivitatea. Datele de cercetare ale autoarei indică faptul că
situaţia în care toţi aceştia se regăsesc în protocolul unui subiect poate fi văzută ca certitudine
privind gravitatea tulburării emoţionale. De asemenea, mai mult de jumătate dintre copiii cu cel

81
puţin trei indicatori în protocolul la testul Bender prezentau o tulburare emoţională severă, 4 din 5
dintre copii cu 4 indicatori şi quasitotalitatea copiilor cu 5 sau mai mulţi indicatori prezenţi în
acelaşi protocol.

82
 TEHNICA APERCEPŢIEI TEMATICE

TESTUL TEMATIC DE APERCEPŢIE

Istoric
Din punct de vedere istoric există o serie de precedente ale acestei probe proiective.
Încă din 1907, Brittain publică o probă pentru studiul imaginaţiei care anticipă ceva din
T.A.T., respectiv este alcătuită din 9 planşe care sunt prezentate adolescenţilor pentru ca aceştia
să spună ce poveste le sugerează fiecare dintre imagini. Interpretările lui Brittain privesC
imaginaţia şi nu personalitatea, mai precis conţinuturile personalităţii. După 25 de ani, tehnica lui
Brittain este reluată de Schwartz, din Detroit, cu 8 imagini de situaţii sociale cu copii, pentru
expertiza delincvenţilor minori (1932, Testul de situaţii sociale în imagini).

Autor
Autorul este medic şi biochimist. Prima conexiune cu psihanaliza o face prin Jung influenţat
de cartea acestuia "Tipuri psihologice" şi petrece 3 săptămâni în casa acestuia în Elveţia în
analize personale. Apoi lucrează cu Freud şi Anna Freud la Viena şi petrece şi aproximativ un an
de studiu la Institutul Rorschach. Îşi încheie analiza personală cu Alexander în SUA. Testul lui
poartă amprenta acestei duble formări. Experimentele sale asupra personalităţii favorizează o
abordare de tip idiografic (opus celei nomotetice), prin studiul intensiv al personalităţii unui
individ în relaţia sa cu alte persoane, printr-o varietate impresionantă de tehnici. Obţine o colecţie
uriaşă de date despre 51 de studenţi bărbaţi, prin teste proiective, teste obiective, interviuri
individuale repetate, chestionare ale căror subiecte acoperă perioada copilăriei, a relaţiilor de
familie, date despre dezvoltarea sexuală, învăţarea senzorio - motorie, standarde etice, scopuri,
interacţiuni sociale, abilităţi, timp de 6 luni într-un program de cercetare intensiv utilizând 28 de
cercetători. Putem aprecia că este unul din cei mai extensivi cercetători în ceea ce priveşte
cantitatea de teste, probe, metode psihologice folosite în evaluarea subiecţilor (foloseşte metoda
discuţiilor libere, autobiografia, asociaţiile libere, chestionare de personalitate, testul Rorschach,
testul Rosenzweig, teste privind nivelul de aspiraţii, teste de valori, făcând apoi sinteze
interpretative pentru fiecare subiect). Ajunge la concluzia că structura şi dinamica motivaţiei pare
să fie elementul cheie pentru personalitatea umană.

Teoria
Principiile explicative ale variantei clasice elaborată de Murray
Studiul experimental al personalităţii începe odată cu anii 30, împreună cu Christian Morgan,
influenţat de Jung.
T.A.T. apare în 1935 într-o primă formă semnată de ambii autori, dar abia după trei ani, în
1938, rezultatele preliminare sunt integrate teoriei generale a personalităţii, dezvoltată de Murray
în cadrul clinicii psihologice Harvard, în cartea "Explorări ale personalităţii". Forma definitivă
este publicată de Murray în 1943, a III-a, odată cu manualul testului.
Proba este construită pe ipoteza de bază privind funcţionarea mecanismelor de apărare
descrise de Freud, conform ecuaţiei proiecţiei, respectiv a atribuirii impulsurilor care tulbură eul,
altuia. În TAT proiecţia se face asupra unui dintre personajele imaginii din planşă: "pacientul
revelă o parte din el însuşi pentru a explica imaginea, apoi psihologul poate revela parte din sine
când compune o formulare pentru a explica povestea pacientului".liv

83
 Conform teoriei asupra personalităţii a lui Murray, există trei variabile fundamentale ale
personalităţii: motivaţiile, factorii interni şi anumite trăsături generale.

Motivaţiile (sunt 20 de trebuinţe grupate în 9 tipuri):

 trebuinţa de dominare, în care sunt incluse trebuinţa de a domina mediul, trebuinţa de
agresiune, trebuinţa de umilire, trebuinţa de supunere, de autonomie;
 trebuinţa de realizare / reuşită
 trebuinţa sexuală împreună cu trebuinţa de exhibare, trebuinţa de senzaţii, trebuinţa de
joc;
 trebuinţa de afiliere şi trebuinţa de respingere;
 trebuinţa de a fi în siguranţă, de a se proteja, trebuinţa de a evita blamul;
 trebuinţa de a evita inferioritatea, de a se apăra şi de a reacţiona;
 trebuinţa de a evita suferinţa;
 trebuinţa de ordine;
 trebuinţa de intelect / de înţelegere intelectuală.
Aceste trebuinţe sunt prezente la toţi oamenii dar nu sunt puse în valoare în egală măsură.
Unii le-au trăit în diferite perioade de viaţă pe toate, alţii nu le-au trăit pe unele niciodată. Unele
trebuinţe sunt congruente între ele, altele complementare sau chiar opuse, de aici rezultând
dinamica lor.

Factorii interni sunt instanţe psihice descrise de psihanaliză care intervin, alături de
trebuinţe, în declanşarea comportamentului. Ei sunt:
 idealul de eu, de împlinire proprie;
 narcisismul (dragostea de propria fiinţă);
 integrarea Supraeului (o relaţie echilibrată între Eu şi Supraeu în care eul se poate
conforma acestuia);
 Supraeul în conflict (crize de conştiinţă, sentimente de culpabilitate, stări depresive).

Trăsăturile generale reprezintă stările interioare şi emoţiile trăite de subiect:

 angoasa (considerată ca stare fundamentală);
 creativitatea;
 coordonarea sau necoordonarea dintre acţiune şi gândire;
 emotivitatea;
 capacitatea de a persista în efort / persistenţa efortului;
 investirea libidoului fie în viaţa practică (exocatexia), fie în viaţa internă (endocatexia);
 dominarea sentimentelor şi imaginilor (intracepţie) sau a faptelor (extracepţie);
 capacitatea de a acţiona din impuls sau în urma deliberării;
 intensitatea efortului;
 tendinţa spre proiecţie vs. obiectivitate în percepţia altora;
 radicalism vs. conservatism;
 uniformitate vs. schimbare.
În urma datelor recoltate reuşeşte să-şi elaboreze această teorie destul de "neortodoxă", fără
repere în psihologia momentului istoric respectiv. Construieşte deci testul pentru a evalua
temerile, gândurile şi sentimentele subiectului.

liv
Explică Murray, în 1968 într-un articol, A Conversation with Henry Murray în Psychology Today, sept.,
Hall, M.H.

84
 Se urmăreşte ca pe baza planşelor persoana să construiască istorioare care să prezinte situaţia
existentă şi deznodământul. Simpla descriere a planşelor este considerată o fugă de sarcină. În
astfel de situaţii, examinatorul trebuie să insiste ca subiectul să creeze o povestire fără însă să dea
exemplu de povestiri şi fără să sugereze anumite elemente.

Analiza conţinuturilor se face după 5 aspecte:

- Motivaţia, factorii interni şi trăsăturile generale ale eroului. Există şi situaţia eroilor
multipli. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când există un conflict interior.
Prima sarcină a examinatorului este să găsească printre personaje eroul cu care se identifică
subiectul. Criteriile de identificare a eroului sunt:
persoana de care subiectul e cel mai interesat (în descrierea fizică şi psihică), personajul cel
mai nuanţat din punct de vedere psihologic;
eroul poate fi personajul care seamănă cel mai mult ca vârstă, sex, caracter cu subiectul;
personajul care joacă rolul central în desfăşurarea acţiunii dramatice.
De obicei, eroul e unul din personajele prezente în imagine. Sunt mai rare situaţiile în care
planşa să fie corelată cu un personaj care nu e prezent. Uneori e posibilă „spargerea” eroului în
mai mulţi eroi. Fiecare din aceşti eroi paraleli reprezintă tendinţele neacceptate, conflictuale, slab
integrate în psihologia eroului.
Următoarea sarcină a examinatorului este detalierea acţiunilor. Acţiunile exprimă motivaţiile
eroului. E vorba de trebuinţe profunde, latente, care sunt sursa comportamentului manifest. De
fiecare dată când apare o astfel de variabilă, Murray o cotează pe o scală de la 1 la 5 din punct de
vedere al: intensităţii, duratei, repetitivităţii şi al importanţei sale în mersul povestirii. Se
identifică persoana care este obiectul acţiunii după sex, figură (paternală / pe poziţie de egalitate).
Interpretarea se face în termenii stării interioare a eroului şi a relaţiilor pe care le stabileşte
acesta cu celelalte personaje. Se face o ierarhizare a motivaţiilor în funcţie de cotările făcute.
- Forţele anturajului care exercită influenţe asupra eroului – "presiunile externe"
Se pot determina plecându-se de la acţiunile şi emoţiile altor personaje din povestire. Odată
determinate, ele se cotează pe o scală de la 1 la 5 în funcţie de următoarele tipuri de motivaţii:
afiliaţie, agresivitate, pericol fizic, dominanţă, protecţie, respingerea eroului, lipsa sau pierderea a
ceva care face bine eroului sau de care are nevoie. Se notează care tipuri de 2presiuni" sunt
favorabile / defavorabile eroului şi dacă provin de la persoane de acelaşi sex sau de sex diferit, de
la figuri paternale sau nu.
- Derularea povestirii şi deznodământul
Se notează pentru fiecare planşă:
 cum reacţionează eroul la anturaj (cum se comportă în situaţie), urmărindu-se verbele
care exprimă conduita: agitaţia, disimularea, triumful, abandonul. Se analizează felul în care eroul
face să progreseze acţiunea, precum şi stilul acestei continuări: coordonat / necoordonat, stabil /
instabil, energic / moale, impulsiv / controlat, cu iniţiativă / inert, suplu / rigid;
 cum se produce sfârşitul (prin acţiunea voluntară a eroului, prin acţiunea anturajului,
lucrurile se aranjează de la sine);
 care este natura acestui sfârşit (favorabilă pentru erou, conformă cu expectaţiile,
reprezintă un compromis parţial / total sau este vorba de o absenţă a finalului, ceea ce înseamnă
că subiectul nu reuşeşte să găsească un sens posibil, nici măcar printr-un miracol).
- Analiza temei
Tema e constituită de o anumită unitate dramatică a povestirii respective. Fiecare povestire ar
trebui să aibă o temă, dar sunt povestiri care au mai multe teme. Se face o analiză a temelor mai
frecvente, a celor excepţionale (prin intensitate, prin unicitate, prin bogăţia psihologică). Aceste
teme informează despre problemele subiectului.
- Interesele şi sentimentele

85
 Se analizează interrelaţiile eroului cu celelalte personaje (izolat, în cadrul unei relaţii
pozitive / negative cu figurile paternale, în cadrul unei relaţii pozitive / negative cu personaje de
aceeaşi vârstă, de acelaşi sex şi de sexe diferite.
Se realizează şi o analiză de tip formal unde accentul se pune pe aspecte precum integritatea
povestirii (dacă are început, derulare şi sfârşit).
În final se realizează o interpretare ca sinteză, iar indicatorii lui Murray sunt:
povestirile trebuie privite şi decodificate ca reprezentând un aspect al situaţiei de viaţă
prezente, trecute sau viitoare a subiectului;
povestirile pot fi raportate la amintiri, sentimente şi dorinţe actuale, elemente inhibate despre
care subiectul îşi imaginează că le-ar fi putut face, tendinţe elementare inconştiente sau fantasme
infantile;
nu e de aşteptat ca proiecţia să fie directă şi veritabilă în toate povestirile. În 30% din
povestiri ne putem aştepta să găsim elemente impersonale.

Descrierea testului şi a modului de administrare

Este compus din 30 imagini (incluzând o planşă albă) dintre care 10 sunt valabile pentru toate
categoriile de vârstă, iar celelalte au un caracter specific. Astfel se alcătuiesc 2 seturi a câte 19
ilustraţii, plus planşa albă, care se utilizează în examinarea fetelor, băieţilor, a subiecţilor de sex
feminin / masculin care au mai mult de 14 ani.
Fiecare set este divizat în serii a câte 10 planşe; imaginile seriei a doua (9 + planşa albă) sunt
mai ambigue, confuze, dramatice.
Imaginile sunt notate cu : 1, 2, 3 BM, 3 GF, 4, 5, 6 BM, 6 GF, 7 BM, 7 GF, 8 BM, 8 GF, 10,
11, 12 M, 12 F, 12 GB, 13 B, 13 G, 13 MF, 14, 15, 16 (albă), 17 BM, 17 GF, 18 BM, 18 GF, 19,
20.
Notaţie: B (boy) – băieţi sub 14 ani; G (girl) – fete sub 14 ani; M (male) – subiecţi de sex
masculin peste 14 ani; F (female) – subiecţi de sex feminin peste 14 ani. Imaginile fără litere sunt
destinate ambelor sexe şi tuturor vârstelor (de la 4 ani după Murray, după alţi autori de la 7,8 sau
10 ani în sus).
Obs. Deşi aplicarea clasică include toate cele 20 de planşe, în practica curentă sunt utilizate
20, de obicei asamblate în funcţie de imaginea pe care psihologul şi-o face despre problematica
subiectului.
Astfel, de exemplu diferiţi autori consideră semnificativă utilizarea doar a unora dintre planşe.
Administrare standard, pentru femei: 1, 2, 3BM, 4, 6GF, 7GF, 9, 11, 13MF - Bellak, 1971
Administrare standard, bărbaţi: 1, 2, 3MB, 4, 6BM, 7BM, 11, 12M, 13MF - Bellak, 1971
Administrare standard, general: 1, 3BM, 3GF, 4, 6, 7, 10, 11, 12M, 13MB, 14, 16, 20 -
Karon, 1981
Administrare standard, adolescenţi: 1, 2, 5, 7GF, 12F, 12M, 15, 17BM, 18BM, 18GF - Rabin
şi Haw, 1960
Administrare pentru vârste între 7 şi 11 ani, pentru relevarea trebuinţei de performanţă,
realizare şi a nivelului de aspiraţie: 1, 8BM, 12M, 14, 17BM - Obrzut şi Bol, 1986
Administrare între 7 şi 11 ani, pentru relevarea gradului de agresivitate: 3BM, 8BM, 12M, 14,
17BM - Obrzut şi Bol, 1986
Administrare pentru vârste între 7 şi 11 ani pentru preocuparea faţă de îngrijirea parentală şi
problema respingerii: 3, 7GF, 13B, 14 - Obrzut şi Bol, 1986
Administrare pentru vârste între 7 şi 11 ani, pentru atitudinea faţă de pedeapsa parentală şi
faţă de părinţi: 1, 3BM, 7GF, 14 - Obrzut şi Bol, 1986
Administrare pentru vârste între 5 şi 10 ani: 7GF, 18GF, 3GF, 8GF - Gerver, 1946
Administrare pentru ideaţia suicidară: 1, 3, , 6, 7, 12M, 14, 16 - Karon, 1981
Administrare pentru reacţia la terapie sau la terapeut: 12M, 12F - Karon, 1981

86
 Aplicare
Două şedinţe a câte 10 planşe (ultima cu imaginile seriei a doua, cu caracter dramatic).
Planşele se prezintă succesiv, în ordine determinată, după vârstă şi sex. Intervalul dintre şedinţe:
una sau mai multe zile. Fiecare şedinţă (serie de 10 planşe) durează circa 1 oră. Cadrul este fie
faţă în faţă, fie tip psihanalitic (divan – exceptând copiii sau psihoticii).

Prima şedinţă:
Instructaj – se va citi rar una dintre cele două forme:
Forma A (aplicabilă adolescenţilor şi adulţilor cu inteligenţă şi cultură peste medie):
"Aceasta este o probă de imaginaţie, una dintre formele inteligenţei. Vă voi arăta câteva imagini,
una după alta; sarcina dvs. este de a inventa pentru fiecare câte o povestire cât se poate de vie.
Veţi spune ce a provocat evenimentul reprezentat în imagine, veţi povesti ce se petrece în acel
moment, ce simt şi ce gândesc personajele; apoi veţi spune deznodământul. Exprimaţi-vă
gândurile aşa cum vă vin în minte. Aţi înţeles ? Deoarece dispuneţi de 50 de minute pentru 10
planşe, veţi putea consacra aproximativ 5 minute pentru fiecare istorioară. Iată prima imagine.”
Forma B (aplicabilă copiilor, adulţilor cu nivel de inteligenţă şi instruire scăzut şi
psihoticilor): "Această probă constă în povestirea unei istorioare; eu am aici imagini pe care vi le
voi arăta şi pentru fiecare imagine doresc ca dumneavoastră să inventaţi o povestire. Spuneţi ce s-
a petrecut înainte, ce se întâmplă acum, ce simt şi ce gândesc personajele şi cum se va termina.
Veţi putea inventa, după cum doriţi, orice gen de istorioară. Aţi înţeles? Iată prima imagine. Aveţi
5 minute pentru a inventa o povestire. Încercaţi să o faceţi cât mai bine."
Instructajul poate fi adaptat vârstei, nivelului de inteligenţă, personalităţii şi contextului
subiectului. A nu se spune că este vorba de imaginaţie liberă pentru a nu bloca subiectul prin
suspiciunea interpretării.
După compunerea primei istorii examinatorul va lăuda subiectul, iar dacă instructajul nu a
fost respectat în întregime, subiectul este invitat să completeze lacuna. Se mai intervine pe
parcurs în privinţa timpului (dacă nu se încadrează – "Cum se termină?"), pentru încurajarea
creativităţii, în cazul omisiunilor sau incoerenţelor (subiectul este rugat să se concentreze pe
intrigă nu pe detalii, să existe deznodământ), dacă face mai multe istorioare. Examinatorul nu se
va lăsa antrenat în discuţii cu subiectul.

Întocmirea protocolului:
Se înregistrează cuvintele exacte ale subiectului (fie steno, audio) cu redarea expresivităţii,
timpul de latenţă şi timpul acordat. 300 cuvinte pe imagine, este media pentru adulţi, 150 cuvinte
pentru copii de 10 ani. Nu se va spune în ce va consta şedinţa a doua.

Şedinţa a doua:
Subiectul nu trebuie să cunoască conţinutul şedinţei.
Forma A: “Procedeul de azi este la fel ca cel precedent, dar de data aceasta veţi putea da frâu
liber imaginaţiei. Cele 10 istorioare făcute au fost excelente, însă au fost îndreptate spre cotidian.
Astăzi doresc să vă abateţi de la realităţile banale şi să lăsaţi frâu liber imaginaţiei, ca într-un mit,
basm, alegorie. Iată prima imagine.”
Forma B: “Vă voi arăta astăzi alte imagini, de data acesta va fi mult mai uşor deoarece
imaginile sunt mult mai interesante. Data trecută mi-aţi povestit istorioare frumoase. Acum
încercaţi ca acestea să fie mult mai pasionante – ca un vis sau basm Iată prima planşă.”
În final se prezintă planşa albă (16) cu instructajul : “Încercaţi să “vedeţi” ceva pe această
planşă albă. Imaginaţi-vă că există o imagine şi descrieţi-o detaliat”. Dacă subiectul nu reuşeşte:

87
“Închideţi ochii şi imaginaţi-vă ceva”. După ce subiectul a descris imaginea: “Acum spuneţi-mi o
poveste despre aceasta”.

Interviul
Trebuie cunoscută sursa diferitelor istorioare. Aceasta se poate realiza fie imediat, fie după
câteva zile. Subiectului se va spune că se studiază factorii care operează în construcţia literară sau
se poate inventa altceva pentru a invita subiectul la cooperare. Trebuie precizate sursele ideilor,
dacă provin din experienţa personală, a prietenilor, rudelor, din cărţi sau din filme.

Interpretarea şi cerinţele
legate de realizarea interpretării
Aspecte cerute pentru pregătirea psihologului pentru interpretarea TAT-ului
Intuiţia empatică şi depărtarea de propria problematică sunt dezirabile deşi dificil de realizat.
De aceea trebuie formată o intuiţie critică. Experienţa clinică şi psihanalitică, posibilitatea
traducerii imageriei visului şi a discursului uzual în componente psihologice, sunt absolut
necesare. Este necesară practica cu testul – analiza de istorioare pe personalităţi deja studiate.
Interpretarea in vacuo poate cauza mult rău, interpretările plauzibile tind să se auto-confirme, iar
posibilităţile de auto-proiecţie sunt nelimitate.

Necesitatea datelor factuale

Pentru a interpreta istorioarele sunt necesare: sexul şi vârsta subiectului, părinţii (dacă trăiesc,
dacă sunt separaţi), vârsta şi sexul fraţilor, surorilor vitrege, vocaţia şi statutul lor marital.

Analiza de conţinut
Fiecare eveniment se va analiza în ordinea:
 forţelor care emană din erou;
 presiunilor care emană din mediu (numite press).

Eroul
Reperarea personajului – erou – cu care subiectul se identifică:
cel ale cărui puncte de vedere, sentimente, motive au fost cel mai bine portretizate;
cel care seamănă cu subiectul, ca sex, vârstă, status, rol;
cel care joacă rolul principal.
În general eroul este unic, dar apar complicaţiile:
 secvenţă de eroi: schimbarea caracterului în funcţie de poveste;
 temă endopsihică cu doi eroi componenţi: două forţe ale personalităţii subiectului (de ex.
un criminal şi un poliţist);
 erou primar (din poveste), erou secundar (eroul din povestea din poveste); subiectul se
poate identifica cu un personaj de sex opus (componentă feminină puternică la un bărbat, sau
masculină la o femeie);
 erou parţial – divizat între personaje egal semnificate; personajul principal ca element al
mediului: subiectul nu se identifică cu el, ci îl priveşte ca pe un străin cu care trebuie negociat;
Criterii de caracterizare ale eroului: superioritate (putere, abilitate), inferioritate, criminalitate,
anormalitate psihică, singurătate, comportament asertiv, spirit conducător, implicarea în conflict.

Motive, sentimente ale eroilor

88
 Observarea în detaliu a sentimentelor, gândurilor, faptelor care descriu personalitatea sau
problemele psihice ale celor 20 sau mai mulţi eroi. Se observă tot ce poate fi neobişnuit, unic în
context.
Există o listă de 28 de nevoi clasificate după scop. O nevoie poate exprima un impuls, o
dorinţă sau intenţie. Nevoile pot fi legate – o acţiune satisfăcând două nevoi; sau o nevoie poate fi
instrumentul alteia.
Puterea nevoilor va fi indicată printr-o scală în 5 trepte (5 indicând forţa maximă). Criteriile
de apreciere a puterii nevoilor: intensitate, durată, frecvenţă, importanţă în poveste.
După scalarea nevoilor existente în toate cele 20 de povestiri, se face totalul punctelor pe
fiecare variabilă şi se compară cu scorul standard.
Redăm o listă scurtă de variabile, cu scoruri obţinute pe studenţi de sex masculin, la o
povestire medie de 300 cuvintelv. Psihologul poate lucra cu aceste variabile, fără a se întemeia pe
o teorie a nevoilor, ci considerându-le atitudini:
 Submisie (medie 16, valori 6-27). A se supune coerciţiei pentru a evita blamul, pedeapsa,
durerea, moartea. A suferi presiuni neplăcute (insultă, rănire, înfrângere) fără opoziţie. A
mărturisi, a se scuza, a promite reparaţia, progresul. A se resemna pasiv la condiţii nefavorabile.
Masochism.
 Realizare (medie 26, valori 11-51). A munci la un obiectiv important cu energie şi
persistenţă. A se strădui pentru îndeplinirea unui obiectiv care conferă credit. A progresa în
afaceri, a convinge sau conduce un grup, a crea. Ambiţie în acţiune.
 Agresivitate (medie totală 36, valori 8-52):
- afectivă şi verbală (medie 14, valori 2-29). A urî (chiar dacă nu este exprimat explicit).
A se înfuria. A se angaja într-o ceartă. A critica, blama, ridiculiza, reproba. A exercita
agresivitate asupra altei persoane supusă criticilor publice;
- fizică, socială (medie 8, valori 0-16). A se lupta sau a omorî în auto-apărare sau în
apărarea obiectului iubirii. A răzbuna o insultă neprovocată. A lupta pentru ţară sau pentru o
cauză nobilă. A pedepsi o ofensă. A urmări, prinde sau întemniţa un criminal sau inamic;
- fizică, antisocială (medie 9, valori 0-17). A răpi, a ataca, insulta sau omorî un om
nerespectând legea. A iniţia o bătaie fără motiv. A răzbuna o insultă cu o brutalitate excesivă.
A lupta împotriva autorităţii legal constituite. A lupta împotriva propriei patrii. Sadism;
- distructivitate (medie 4, valori 0-15). A ataca sau omorî un animal. A sparge, arde sau
distruge un obiect fizic.
 Dominanţă (medie 17, valori 2-36). A încerca influenţarea comportamentului,
sentimentelor sau ideilor altora. A lucra într-o poziţie executivă. A conduce, manevra, guverna. A
fi coercitiv, constrângător.
 Intra-agresiune (medie 10, valori 2-25). A se blama, critica, reproba pentru stupiditate,
eşec. A avea sentimente de inferioritate, vină. A se pedepsi fizic. Suicid.

lv
Dacă lungimea povestirii variază, trebuie corectată relativ la scorurile obţinute pe media povestirii de 300
cuvinte. După estimarea lungimii medii a povestirilor dintr-un set, se multiplică cu factorul de corecţie:
Scor sub 140 cuvinte – indică lipsa de cooperare, de relaţie şi implicare şi nu se cotează (eventual cu factor
de 1,9).
Scor mediu Factor Scor mediu Factor
140-146…………….1,8 216-242…………….1,2
147-155…………….1,7 243-276…………….1,1
156-166…………….1,6 277-329…………….1,0
167-179…………….1,5 330-400…………….0,9
180-195…………….1,4 peste 400…………...0,8
196-215…………….1,3

89
  Suportivitate (medie 14, valori 4-34). A exprima simpatie în acţiune. A fi bun şi a lua în
consideraţie sentimentele altora, a încuraja, consola. A ajuta, proteja, apăra sau salva un obiect.
 Pasivitate (medie 18, valori 3-52). A se bucura de linişte, relaxare, somn. A se simţi
obosit după un mic efort. A se bucura de contemplarea pasivă sau de impresii senzuale. A
imprima celorlalţi apatie şi inerţie.
 Sex (medie 10, valori 0-24). A căuta şi prefera compania sexului opus. A avea relaţii
sexuale. A se îndrăgosti, a se căsători.
 Neajutorare (medie 10, valori 2-20). A căuta ajutor şi consolare. A întreba sau depinde de
altcineva pentru încurajare, iertare, suport, protecţie, îngrijire. A se bucura de simpatia celorlalţi,
hrană sau daruri utile. A se simţi singur, fără cămin în locuri străine, neajutorat în criză.
 Intra-neajutorare. A se auto-compătimi. A căuta consolare în adicţie.
Alte nevoi: dobândire, autonomie, evitarea blamului, raţionalizare, creaţie, deferenţă,
excitaţie, expunere, evitarea răului.

Dintre stările interioare şi afective detaliem:

 Conflict (medie 14, valori 4-29). Stare de indecizie, nesiguranţă, perplexitate. Stare de
moment sau de durată de opoziţie între impulsuri, nevoi, dorinţe, scopuri. Conflict moral,
inhibiţie paralizantă.
 Schimbare afectivă (medie 18, valori 0-31). A experimenta o schimbare afectivă faţă de
cineva. A fi inconsistent, instabil afectiv. A manifesta schimbări de stare afectivă; apariţia
exaltării şi depresiei în povestire. Intoleranţă la constanţă. A căuta noi cunoştinţe, interese,
vocaţii.
 Descurajare (medie 24, valori 0-42). A avea sentimente de dezamăgire, deziluzie,
depresie, părere de rău, nefericire, melancolie, disperare.
Alte stări interioare: anxietate, exaltare, neîncredere, gelozie.
În afara acestor nevoi şi stări afective se cotează şi următoarele variabile, între –3 şi +3:
Supraeu, narcisism, tăria eului.

Forţe din mediul eroului

Se observă detalii ale naturii generale a situaţiei cu care se confruntă eroul. Se vor remarca
elementele unice, intense, frecvente şi lipsa celor comune. Se vor nota obiectele fizice inventate
care lipsesc din imagine. Relaţiile dintre oamenii cu care are de-a face eroul. Caracteristicile
figurilor parentale din povestire.
Din listă, jumătate din forţele îndreptate spre erou îşi au originea în celelalte personaje; sunt
nevoi ale celorlalţi. Presiunile pot fi şi lipsa unor forţe benefice şi disfuncţiile fizice. Se vor scala
în aceleaşi 5 trepte după criteriile de: intensitate, durată, frecvenţă, semnificaţie în povestire.
După cotarea celor 20 de povestiri, scorul total se compară cu cel standard iar valorile extreme se
compară în relaţie reciprocă:
 Afiliere (medie totală 29, valori 17-35)
- asociativă (medie 14, valori 4-24). Eroul are unul sau mai mulţi prieteni sau companie.
Este membru al unui grup;
- afectivă (medie 15, valori 9-22). O persoană (părinte, rudă, iubit) este devotat eroului.
Eroul are aventură amoroasă sau se căsătoreşte.
 Agresivitate (medie totală 35, valori 6-62):

90
 - afectivă şi verbală (medie 10, valori 0-21). Cineva urăşte eroul sau se supără pe el. Este
criticat, reprimat, ridiculizat, ameninţat. O persoană îl vorbeşte pe la spate. Ceartă;
- fizică, socială (medie 11, valori 0-21). Eroul este în afara legii (este agresor sau
criminal) cineva se apără, îl contraatacă, învinge, îl întemniţează sau omoară pe erou. O
autoritate legitimă (părinte, poliţie) pedepseşte eroul;
- fizică, antisocială (medie 12, valori 5-23). Un criminal sau o bandă atacă, răneşte sau
omoară eroul. Cineva porneşte lupta iar eroul se apără;
- distrugerea proprietăţii (medie 2, valori 0-8). O persoană afectează sau distruge
proprietatea eroului.
 Dominanţă (medie totală 37, valori 16-60):
- coerciţie (medie 10, valori 0-22). Cineva forţează eroul într-o direcţie. Este expus
comenzilor, ordinelor sau argumentelor puternice;
- reţinere (medie 18, valori 7-34). Cineva încearcă să oprească eroul de la o acţiune. Este
reţinut sau întemniţat;
- ademenire, seducţie (medie 9, valori 4-20). Cineva încearcă să influenţeze eroul prin
persuasiune blândă, încurajare, şiretenie sau seducţie.
 Suportivitate (medie 15, valori 6-23). Cineva hrăneşte, protejează, ajută, încurajează,
consolează sau iartă eroul.
 Respingere (medie 14, valori 1-28). Cineva respinge, repudiază, refuză să ajute, părăseşte
sau este indiferent faţă de erou.
 Lipsă (medie totală 25, valori 9-48)
- lipsă (medie 11, valori 2-27). Eroului îi lipsesc cele de trebuinţă traiului, succesului sau
fericirii. Este sărac, fără statut, influenţă, prieteni. Nu există posibilităţi de distracţie sau
avansare.
- pierdere (medie 14, valori 4-24). Idem “lipsă” cu diferenţa că aici eroul pierde ceva
sau pe cineva (moartea obiectului iubirii) pe parcursul povestirii.
 Pericol fizic (medie totală 16, valori 4-34):
- activ (medie 10, valori 4-20). Eroul este expus unui pericol fizic activ din partea unui
agent non-uman: animal sălbatic, accident feroviar, fulger, furtună pe mare, bombardament;
- neprotejat (medie 6, valori 0-16). Eroul este expus pericolului de cădere sau înec. Se
răstoarnă cu maşina; vaporul se scufundă; avionul se defectează; se află pe fundul unei
prăpastii.
 Rănire fizică (medie 5, valori 0-12). Eroul este rănit de o persoană de un animal sau
accident. Corpul său este mutilat sau desfigurat.
Trebuie notat faptul că o singură forţă de mediu constă deseori din fuziunea mai multor
presiuni.

Consecinţe
Se compară puterea forţelor care emană din erou cu cele care emană din mediu. Se observă
dinamica celor două grupuri de forţe. Cum negociază eroul cu forţele adverse (activ, pasiv). În ce
condiţii învinge sau pierde. Este pedepsit după o crimă, se simte vinovat sau mărturiseşte. Câtă
energie are eroul împotriva sa.
Se estimează cantitatea de suferinţă sau frustrare resimţită, succesul sau eşecul relativ.
Raportul fericire, nefericire.

Teme

91
 Temalvi simplă este alcătuită din interacţiunea dintre nevoile eroului, forţele mediului şi
consecinţe. Combinaţii de teme simple formează o temă complexă. Se va observa combinaţia
dintre nevoile neobişnuite acute şi forţele de mediu cu care se combină predilect. Astfel se obţin
temele prevalente la care se pot adăuga şi altele după criteriul unicităţii, intensităţii, valorii
explanatorii. Întrebarea este: ce probleme, conflicte sau dileme confruntă autorul ?

Interese şi sentimente
Se tratează separat. Sunt importante valorile figurilor parentale, celor de acelaşi sex şi de sex
opus (figuri fraterne).

Interpretarea scorurilor
În urma cotărilor rezultă o listă de variabile cu valori extreme mari şi mici (nevoi, emoţii,
presiuni) şi o listă de teme şi consecinţe şi observaţii dificil de prins în scheme conceptuale.
Atributele eroului (nevoi, stări afective, sentimente) reprezintă tendinţe ale personalităţii
subiectului – actuale, potenţiale, trecute, viitoare.
Presiunile mediului (press-urile) reprezintă forţe din mediul subiectului (trecute, prezente,
viitoare). Presiunile sunt modul în care subiectul percepe lumea.
Toate concluziile analistului T.A.T.-ului vor fi doar ipoteze de lucru pentru alte instrumente.
Conţinutul povestirilor poate fi psihologic irelevant dacă testul nu s-a administrat adecvat,
dacă subiectul nu s-a implicat, dacă poveştile au fost scurte, rezultând elemente impersonale (în
medie 30% din povestiri):
- elemente din imagine;
- evenimente la care subiectul a fost martor;
- fragmente din lecturi, filme;
- invenţii de moment - nesemnificative în ordinea tendinţelor
personalităţii.

Indicaţii diagnosticelvii
Modul de gândire şi verbalizare al pacienţilor este modulat sub aspect formal de
caracteristicile patologiei specifice:
 Labilitatee afectivă. Subiectul are reacţii afective disproporţionate în raport cu stimulul,
sub forma explicaţiilor, criticilor, descrierilor încărcate afectiv etc.
 Depresie. Restricţionarea activităţii ideatice, conţinut eliptic, răspunsuri monosilabice. La
intensitate psihotică – perseverare şi stereotipii pe tema păcatului şi moralităţii.
 Obsesii compulsive. În ordine compulsivă – descrieri circumstanţiale ale imaginii,
fracţionarea imaginii în sectoare care par a nu se potrivi reciproc; obsesiv – intelectualizare
excesivă, nenumărate interpretări posibile, îndoială.
 Agresivitate puternic reprimată. În parcursul povestirii, brusc şi puţin elaborat apar
momente de agresivitate nesolicitate de imagine.
 Indicaţii paranoide. Teme de suspiciune, spionaj, atac pe la spate, moralizarea excesivă a
personajelor, distorsiuni perceptive flagrante.
 Procese schizofrenice. Introducerea unui conţinut inacceptabil – homosexualitate,
perversiuni, paricid, matricid. Simbolism supra-elaborat. Povestiri cu conţinut impresionant.
Fantezii bizare. Schimbări bruşte de conţinut. Generalităţi vagi. Conţinut incoerent. Amestec între

lvi
Structura dinamică a povestirii. Tema constă dintr-o situaţie la care eroul este expus şi nevoile sale, ca
tensiuni care-i direcţionează comportamentul.
lvii
Cf. David Rapaport, Ph.D., "Diagnostic Psyghological Testing", The Zear Book Publishers, 1945. pp.
439-498.

92
povestiri. Continuarea povestirii. Perturbări ale câmpului de referinţă (de ce este trist; pentru că
arată trist). Şoc şi jenă – în special la imaginea 8.

Alte viziuni teoretice asupra TAT

În afara interpretării clasice conform lui Murray, diferiţi autori au studiat şi dezvoltat
modalităţi de analiză a povestirilor sau chiar de administrare şi interpretare a planşelor şi a
producţiilor subiectului. Dintre aceştia subliniem cadrele interpretative oferite de S.Tomkins, B.
Aron, Z. Piotrowschi, L. Bellak, D. Rapaport şi R. Schafer, R. Holt, A. Ombredane, J. Csirswka.
Una dintre cele mai elaborate variante este cea propusă de Vica Shentoub.

93
 Varianta psihanalitică
Varianta administrării şi interpretării T.A.T.-ului a fost elaborată de V. Shentoub. lviii
Viziunea lui Shentoub asupra interpretării T.A.T.-ului apare exprimată în detaliu în Manualul
de utilizare a TAT, abordare psihanalitică, semnat de V. Shentoub şi colaboratorii în 1990.
Cercetările lui Shentoub datând din 1953 au influenţat considerabil perspectiva contemporană
asupra probei. Ipoteza esenţială este aceea că modalitatea de elaborare şi construire a povestirilor
trimite la mecanismele de apărare ale subiectului.
Shentoub vorbeşte de diferenţierea între fantezia impusă şi conştientă şi fantezia inconştientă
spontană (acele fantasme caracteristice pentru subiect care transpar şi în vise şi în
simptomatologia psihopatologică). Fantezia impusă şi conştientă permite să se ajungă la fantezia
inconştientă, cu condiţia introducerii diferenţierii dintre conţinutul manifest al imaginilor
planşelor, respectiv tema banală şi conţinutul latent care provoacă în inconştientul subiectului
activarea unei problematici pulsionale.
Momentul în care fantezia inconştientă izbucneşte în fantezia conştientă indusă de percepţia
planşei poate fi observat în funcţie de depărtarea dintre tema banală a planşei date şi povestirea
ataşată (perturbările în structura povestirii).
"Construirea unei povestiri la TAT este un act de organizare mai degrabă decât de imaginare",
iar analiza acestuia se poate face în funcţie de cadre conceptuale precum: autonomia relativă a
eului, funcţia de integrare şi de sinteză a eului. Analiza interpretărilor se va axa deci pe conflicte
defensive, identificări şi relaţiile cu obiectul. Shentoub porneşte de la definirea procesului care
are loc în T.A.T. ca fiind un ansamblu de mecanisme care se angajează în această situaţie
singulară în care subiectului i se cere să perceapă o imagine şi pe baza ei să construiască o
istorioară.
Sunt trei parametri implicaţi în acest proces: materialul testului, instrucţiunile care îl împing
la fantezia impusă şi examinatorul. Aceşti parametri pot fi asimilaţi unei situaţii de conflict între
imperativele conştiente şi imperativele inconştiente.
Analiza povestirilor implică confruntarea problematicii conţinutului latent. În majoritatea
cazurilor se observă o corespondenţă între conţinutul latent al materialului şi cel al povestirii
subiectului. Atunci când există o depărtare între aceste două conţinuturi, ea poate fi interpretată în
termenii dificultăţii sau chiar ai imposibilităţii subiectului de a se situa la nivelul conflictual cel
mai evoluat şi ne indică un nivel de fixaţie inferior acestui registru evoluat. Evaluarea trebuie să
ţină cont de această variaţie dintre ceea ce exprimă planşa şi nivelul la care se află subiectul.
Relaţia dintre subiect şi obiect (v. psihanaliza relaţiilor de obiect) trebuie să fie bine stabilită
pentru ca subiectul să poată proiecta asupra imaginii. Când imaginea de sine este perturbată, vor
apărea în povestiri instrumente sparte, bizarerii în perceperea personajelor, false perceperi. Din
1970, Shentoub şi Debray au elaborat teoria procesului TAT propunând analiza materialului în
funcţie de conţinutul manifest şi cel latent.

Conţinuturile manifeste şi latente ale planşelor T.A.Tlix

Planşă Conţinut manifest Conţinut latent
Copil morocănos în faţa unei
1 Copil faţă-n faţă cu obiectul (tatăl)
viori
Bărbat, femeie, tânără fată pe
2 Triunghi oedipian
câmp
Individ prăbuşit + obiect pe Abandon…vs. culpabilitate /
3 BM
pământ autodistrugere

lviii
Shentoub V. şi col., "Manuel d'utilisation du T.A.T. Approche psychanalitique@, Dunod, Paris, 1998
lix
Extras din Bulletin de Psychologie, V. Shentoub, R. Debray, 1970-1971, Conţinut manifest şi latent în
planşele T.A.T. – pentru uz intern, Institutul de psihologie, Universitatea Paris V.

94
 4 Cuplu în dezordine Expresia agresivităţii în cuplu (scenă
primitivă)
5 Femeie intrând în cameră Relaţia cu mama
Tânăr şi vârstnică Relaţia băiat-mamă
6 BM
întorcându-i spatele
6GF
7 BM Tânăr şi vârstnic conversând Relaţia homosexuală
7GF
Agresivitatea asupra tatălui
8 BM “Operaţia”
(vs. castrare / distrugere)
10 Cuplu îmbrăţişat Expresia libidinală în cuplu
Peisaj ameninţător, stâncos, Reactivarea problematicii pre-genitale,
11
prăpăstios, “dragon” vs. simbolism falic
13 B Băiat singur, în faţa unei case. Abandon, vs. simbolism matern
Femeie culcată cu pieptul gol, Expresia sexualităţii în cuplu
13 MF
bărbat acoperindu-şi faţa (vs. agresivitate-scenă primitivă)
Imagine “suprarealistă”, Reactivarea unei fantasme pre-genitale,
19
casă pe zăpadă – “fantome” vs. simbolism matern
Modul în care subiectul structurează
16 Planşă albă
obiectele interne şi relaţiile dintre ele

Descriere în detaliu a conţinutului manifest şi a conţinutului latent

Planşa 1
Manifest: Băiat cu capul între mâini priveşte o vioară pusă în faţa sa.
Latent: Trimitere la imaginea unui copil; accentul cade pe imaturitatea funcţională în faţa
obiectului adult (nu a unei jucării), obiectul falic. Conflictul se referă la dificultatea,
imposibilitatea folosinţei imediate a obiectului, cu cele două extreme – poziţia depresivă
(incapacitate, neputinţă) şi poziţia megalomanică (atotputernicie).

Planşa 2
Manifest: “Scenă câmpenească”. Un bărbat cu un cal, femeie sprijinită de un copac, tânără cu
cărţi în prim plan.
Latent: Trimitere la constelaţia oedipiană : tată – mamă – fiică, dar fără implicarea imaturităţii
funcţionale. Conflictul poartă spre statutul tinerei adulte în raport cu cuplul – diferenţa dintre cele
două planuri. Fiecare personaj poate fi perceput ca fiind în siguranţă.

Planşa 3 BM
Manifest: Individ prăbuşit la picioarele unei bănci (sex şi vârstă indeterminate, obiect
indefinit).
Latent: Poziţia depresivă esenţială în traducere corporală (fără conflict, numai pierderea
obiectului).

Planşa 4
Manifest: O femeie lângă un bărbat care se întoarce (diferenţă de sex nu de generaţie).
Latent: Relaţie de cuplu manifest conflictuală, cu cei doi poli: agresivitate – tandreţe.

Planşa 5
Manifest: Femeie între două vârste cu mâna pe clanţa unei uşi, privind în interiorul camerei.
Latent: Trimitere la imaginea feminină (maternă) care pătrunde şi priveşte. Conflictul se
referă, în raport cu acest tip de imagine feminină, la situarea faţă de supraeu.

95
 Planşa 6 BM
Manifest: bărbat şi vârstnică privind nedefinit (diferenţă de sex şi generaţie).
Latent: Relaţia mamă-fiu într-un context de disconfort. Conflictul se desfăşoară în jurul
interdicţiei de apropiere oedipiană ilustrată prin spaţiul care separă protagoniştii şi poziţia
reciprocă.

Planşa 6 GF
Manifest: Tânără în prim plan întorcându-se spre un bărbat aplecat spre ea (diferenţă de sex,
nu de generaţie).
Latent: Relaţie heterosexuală în contextul unei dorinţe libidinale şi a defensei în faţa acesteia
(inclusiv culpabilitate). Dorinţa este obiectivă prin mişcarea reciprocă iar defensa prin separarea
planurilor. Relaţia oedipiană se oferă şi interzice simultan.

Planşa 7 BM
Manifest: Bustul a doi bărbaţi: vârstnicul întors către tânăr, care se arată nemulţumit
(diferenţă de generaţii, nu de sex sau imaturitate funcţională).
Latent: Relaţie tată-fiu în context de reticenţă a fiului la nivel ideatic (corpul este exclus).
Conflictul se desfăşoară în jurul relaţiei dintre cele două personaje, cu polii: tandreţe-opoziţie.

Planşa 7 BF
Manifest: Femeie ţinând o carte, înclinată spre o fetiţă cu expresie visătoare care ţine în braţe
un bebeluş (diferenţă de generaţie, imaturitate funcţională a fetiţei).
Latent: Situaţia de rivalitate feminină, într-o situaţie dramatizată. Rivalitate feminină
accentuată la nivel material prin asemănarea între femei şi faptul că una supraveghează
îndepărtarea celeilalte.

Planşa 8 BM
Manifest: Bărbat culcat, alţi doi aplecaţi asupra lui, unul cu un instrument. În prim plan, un
băiat singur care întoarce spatele scenei şi o armă (diferenţă de generaţii, nu de sex sau
imaturitate funcţională).
Latent: Scenă agresivă deschisă alăturând bărbaţi adulţi unui adolescent, într-un context de
poziţii contrastate activ-pasiv. Conflictul se joacă în jurul scenei de agresivitate deschisă, din
planul secund, legându-l de băiat şi de arma din prim plan. Trimitere la problematica agresivităţii
corporale care poate fi trăită la nivel de castrare sau distrugere.

Planşa 10
Manifest: Cuplu îmbrăţişat (sunt reprezentate doar feţele, contrast alb-negru accentuat).
Latent: Expresie libidinală la nivelul cuplului. Imagine indefinită din punct de vedere al
sexului şi vârstei personajelor. Halo dramatic oferit de contrastul accentuat.

Planşa 11
Manifest: Peisaj haotic, viu contrast clar-obscur, la stânga detaliu stil dragon sau şarpe.
Latent: Reactivarea unei problematici pre-genitale. Elementele mai structurate permit
ascensiunea la un nivel mai puţin arhaic.

Planşa 13 MF
Manifest: Femeie culcată cu pieptul gol şi bărbat în prim plan acoperindu-şi faţa.

96
 Latent: Agresivitate şi sexualitate în cuplu.

Planşa 13 B
Manifest: Băieţel aşezat pe pragul unei cabane din scânduri despărţite (contrastul dintre
exteriorul luminos şi interiorul întunecat).
Latent: Capacitatea de a fi singur, cu accent pe imaturitatea funcţională (imaginea unui copil)
şi pe precaritatea refugiului maternal simbolizat prin cabană (capacitatea de a fantasma obiectul
absent).

Planşa 19
Manifest: Imaginea “suprarealistă” a unei case înzăpezite sau a unui vapor în furtună, cu
fantome …
Latent: Reactivarea unei probleme pre-genitale. Conţinutul şi mediul permit proiecţia
obiectului bun sau rău. Planşa împinge spre evocarea de fantasme cu conţinut fobic.

Planşa 16
Manifest: Planşă albă.
Latent: Maniera în care subiectul îşi structurează obiectele privilegiate şi relaţiile dintre ele
(nivelul atins, greutatea şi impactul proceselor defensive). În absenţa suportului imagistic,
elementele transferenţiale pot deveni pregnante.

Planşele se comportă ca şi resturi diurne care sunt anexate, "fagocitate" de mişcările

pulsionale inconştiente, oedipiene cu care intră în rezonanţă. Expresia dată mişcării inconştiente
traversează conţinutul planşei. Planşele sunt ecran al proiecţiei pe care se derulează mişcările
pulsionale, altfel tăcute.

Repere în interpretarea analitică a T.A.TLX.

Murray în urma cercetărilor T.A.T. afirmă: “suntem în cele din urmă conduşi spre concepţiile
jungiene privind determinarea rasială a unor secvenţe ale fanteziei (progresând odată cu
maturizarea) care ocupă cu succes mintea copilului şi care sunt alimentate de lumea exterioară.
Aceasta se poate numi determinare arhetipală. În această ordine, un complex infantil este
rezultatul asamblării unei fantezii elementare cu un eveniment presant extern care apare ca o
confirmare a acesteia.”
- planşa 1, 20: informaţii despre atitudinea subiectului faţă de introversie;
- planşa 2: informaţii despre principiul matern în forma sa “pământească”;
- planşa 8 GF: informaţii despre introversie la femei şi imagini despre anima la bărbaţi;
- planşa 9 BM: aderenţa la atitudini colective, prejudecăţi, elemente ale umbrei şi atitudinea
despre inconştient;
- planşa 10: relaţia cu principiul eroului;
- planşa 11: bătălia cu dragonul;
- planşa 12 M: material arhetipal legat de sine, în special în schizofrenia paranoidă;
- planşa 12 F: vrăjitoarea şi aspectele sale, imaginea maternă;
- planşa 13 G: simbolistica escaladării, a podului;
- planşa 15: aspecte arhetipale ale morţii, renaşterii şi alte teme religioase;
- planşa 16: material fantasmatic în analiza cotidiană;
- planşele 17 BM, 17 GF, 18 BM şi 18 GF: material de profunzime;
- planşa 19: material tangent celui mitologic.

lx
Cf. Marvin Spiegelman, Jungian Theory and the Analysys of Thematic Tests.

97
 Teste derivate din testul de apercepţie tematică
TAT pentru adolescenţi, Symonds, 20 de planşe cu personaje cu trăsături adolescentine, teste
care se administrează şi interpretează în maniera clasică a TAT.
SAP, testul de apercepţie pentru vârstnici, L. Bellak, 1973, 1985.
Test tematic prin film, T.F.T., Cohen-Seat, Bremont Richard, 1955.
ORT, Tehnica relaţiei cu obiectul, H. Philippson, 1955, imaginile sunt simple jocuri de umbre
şi lumină evocând vag siluete umane.
Diagnosticul caracterului, E. Boesch, 1949, testul este inspirat din imaginile lui Epinal, foaia
este împărţită în 6 căsuţe. Prima de exemplu reprezintă un băiat plimbându-se, în dreapta este o
pădure, în stânga o casă, în fundal un lac. Subiectului i se cere să conceapă desenul ca un început
de povestire şi să deseneze urmarea în celelalte spaţii. Se pot crea variante, în funcţie de
problemele particulare ale fiecărui copil.
V.A.T., Test de apercepţie vocaţională, R. Ammons şi colaboratorii, 18 planşe care prezintă o
autoritate profesională definită, dar atitudinea şi faţa personajului rămân ambigui. Testul
comportă ca indici (5): atitudinea generală faşă de profesie, motivaţii, conflicte, rezolvarea
acestora, deznodământul povestirii. McLelland şi Atkinson studiază reuşita profesională, iar V.
Kragh, studiază adaptarea la aviatori: planşele T.A.T. sunt prezentate la tahistoscop; subiectului i
se cere să deseneze iar diferenţele dintre imagini se consideră a releva organizarea defenselor
precognitive ale subiectului.
Dintre testele tematice construite special pentru problematica copilului cele mai puternice şi
utilizate sunt:
 C.A.T., Testul tematic pentru copii, pentru copii de la 4 la 10 ani. Pentru cei mai mici
fiind considerat ca mai puţin stabil în rezultate.
 P.N., Lăbuţă neagră
 O.R.T.

Tehnica relaţiei obiectuale (Object relation tehnique)

ca instrument proiectiv pentru studierea tipologiei şi nivelului de relaţie obiectuală, conform
teoriei psihanalitice asupra dezvoltării a lui Fairbairn, 1953, Klein,1948, 1960.
Materialul testului este compus din 13 planşe, divizate în 3 serii de 4 planşe (A, B, C.) şi una
albă prezentată în final. În fiecare serie se prezintă unul dintre cele 4 tipuri fundamentale de
relaţie obiectuală: la persoană, la celălalt, la o situaţie de 3 persoane şi la o situaţie de grup.
Seria A, prezintă siluete vagi umane în contralumină. Reprezentarea ambientului nu
furnizează o imagine clară de situaţie relaţională. În seria B, clarobscurul este mai net, lina de
contrast alb - negru este delimitată. Ambientul are o structură bine definită. Seria C include
culoarea. Dispunerea ambientală este mai bogată în detalii decât seria B, permiţând şi
posibilitatea de a interpreta detaliile.
Se cere o povestire care să cuprindă introducerea, partea centrală şi deznodământul. Tehnica
poate fi aplicată de la 14 ani în sus. Se procedează la o anchetă ulterioară administrării prime,
pentru a verifica felul cum subiectul a utilizat situaţia stimul şi în ce măsură subiectul poate varia
propria percepere şi structura povestirii.
Verifică modul cum persoana stabileşte relaţia cu alteritatea. Phillipson presupune că modul
în care subiectul stabileşte o relaţie reprezintă tentativa sa de a reconcilia două sisteme de
relaţionare parentală care se întrepătrund continuu: cea a fanteziei inconştiente şi cea a
experienţei de relaţionare. Cele două sisteme se reflectă şi în perceperea subiectului.
De exemplu, în partea centrală a planşei A1 se întrevede o siluetă a unei figuri umane în
picioare. Spre stânga, linia sugerează o formă care pare să sugereze portalul unei intrări într-o
biserică, sau ca o fântână. Figura pare intensă faţă de rest, dar ambiguă, în general fiind percepută

98
ca figură masculină. Dinspre faţă, la stânga se observă o altă figură, un ins mai mic, posibil o
femeie. Clarobscurul difuz evocă sentimente de dependenţă, şi difuziunea culorilor sentimente de
incertitudine.

C.A.Tlxi. TESTUL DE APERCEPŢIE PENTRU COPII

Istoric
Testul este conceput de L. Bellak pentru copiii între 3 şi 10 ani, pentru care materialul T.A.T.
clasic le pune probleme legate de confruntarea cu situaţii interrelaţionale de tip adult.

Teorie
Înlocuirea personajelor umane cu animale este considerată de autor ca facilitatoare pentru
proiecţie. Personajele animale sunt puse în situaţii mai mult sau mai puţin umane, sugerând
dinamica relaţiilor intrafamiliale şi unele teme pe care psihanaliza ortodoxă le consideră
importante: mâncarea, conflictele interparentale, formarea deprinderilor legate de curăţire,
rivalitatea fraternă etc. Materialul testului constă în 10 planşe cu imagini cu personaje animale.
G. Boullanger-Balleyguier, 1957, prezintă determinantele raţionale legate de conţinutul
manifest al planşelor. Astfel, planşele 2 - 5 trimit la relaţiile cu părinţii; planşele 1 şi 4-5, trimit la
relaţiile între fraţi; planşele 5 şi 6 privesc relaţiile sexuale între părinţi; planşa 7 priveşte
agresiunea şi planşa 10 trimite la formarea deprinderii de curăţire. Perceperea stimulului depinde
de compoziţia sa dar şi de maturizarea perceptivă a copilului care evoluează cu vârsta.
Stereotipurile sociale reprezentate de personajele alese pot orienta istorioarele spre anumite teme
care nu sunt sugerate direct de stimul. Cele trei tipuri de influenţe ale stimulului legate de tema sa
manifestă, perceperea sa şi stereotipuri sociale permit să considerăm anumite răspunsuri ca fiind
convenţionale, reflectând mai ales maturizarea perceptivă a subiectului şi conformarea modului
său de a gândi la cel al mediului său. De exemplu, povestirea unui băiat de 6 ani şi 4 luni la
planşa 7: "Văd un leu care sare după o maimuţică şi apoi mai este iarbă şi frunze. Leul va mânca
maimuţica".
Proiecţia se poate produce la nivelul vieţii reale sau la nivelul vieţii imaginare. În multe
protocoale găsim un număr de activităţi ce fac parte din rutina cotidiană a copilului: a mânca, a
dormi, a se juca, a se plimba. Există o atmosferă de familie foarte reală. Iată un aspect al
proiecţiei vieţii reale asupra imaginii planşei 8 la o fetiţă de 7 ani şi 8 luni care este abandonată
adesea datorită deselor absenţe ale tatălui, militar: "Iepuraşul s-a trezit. Va spune bună ziua
tatălui. Dar aceasta nu s-a întors. Îl întreabă de ce. Tata nu vrea să-i povestească. Atunci mititelul
se culcă la loc. Tatăl se culcă. Mâine, soarele se va ridica. Deodată, mama iepure revine din
drumul ei; n-a putut dormi la mama ei. Dar tata spune: "Nu te preocupa de asta.". Reprezintă
modul cum copilul îşi înţelege viaţa de familie şi evaluează conduita părinţilor lor într-un mod
adesea mai realist decât ne-am aştepta.
Amestecate în descrieri, se întâlnesc proiecţiile vieţii imaginare a copilului: reverii, anxietăţi,
temeri faţă de personaje sau situaţii ireale. De exemplu, un băiat de 7 ani şi 6 luni are o situaţie de
familie normală, care pare a se preocupa de problema căsătoriei între părinţi şi legitimitatea
proprie, pentru planşa 2 dă următoarea povestire: ..."vor să se căsătorească, tata şi mama. Vor fi
fericiţi iar cel mic va fi şi el fericit pentru că va avea un tată. Mai înainte nu avea, pentru că ei nu
erau căsătoriţi". Uneori copiii îşi plasează povestirile pe un plan mai fantastic, exprimând astfel
fantasme care par identice conţinuturilor coşmarelor sau viselor.
lxi
Cf. P. Oléron coord., C.A.T., Monographies Françaises de Psychologie.

99
 Anzieu remarcă corespondenţa directă între realitatea obiectivă a imaginii planşei şi temele
degajate, 1992. În acelaşi timp, analiza se va purta asupra deformărilor şi îndepărtării de la
percepţie şi utilizarea lor defensivă în raport cu conflictele, fantasmele şi afectele reactive.
Chambert, 1980, pornind de la acest nivel de profunzime al analizei răspunsurilor, degajă
solicitările implicite ale materialului vizual al planşelor, propunând o interpretare a conţinutului
latent al fiecărei planşe.

Prezentarea descriptivă a planşelor (conţinut manifest şi conţinut latent):

1. Trei puişori sunt aşezaţi în jurul mesei pe care se află un castron plin. Lateral şi estompat,
o găină.
Relaţia cu imaginea maternală la nivelul oralităţii. Evocarea hrănirii - banalitate, din
perspectiva Boulanger-Balleyguier, serveşte ca suport simbolic reprezentării relaţiei de
dependenţă de imaginea maternală cuprinsă în sensul dimensiunii de obiect bun / rău.
Imaginea maternală este recunoscută în funcţia sa de hrănire (în sensul larg al termenului), iar
asociaţiile sunt legate de calităţile particulare ale relaţiei cu aceasta (Anzieu).
2. Un urs mare trage o frânghie care este trasă de cealaltă parte de alt urs mare ce are în
spatele său un altul mic.
Conţinutul latent trimite la relaţia triunghiulară părinţi - copil, într-un context de agresivitate
şi / sau libidinal.
Diferenţa dintre generaţii este clar reprezentată. Nu şi diferenţa dintre sexe. Accentul este pus
pe ideea de putere / lipsa puterii (diferenţa mare / mic). De asemenea pe opoziţia şi apropierea în
relaţia părinţi - copii. Conflictul se poate susţine la mai multe nivele:
 Caracterul competitiv al relaţiei, situat în contextul problematicii castrării, a
recunoaşterii diferenţei dintre sexe şi alegerea de identificare. Recunoaşterea precisă a
protagoniştilor la ambele nivele (diferenţă de vârstă şi sex) constituie o bază a stabilirii unei
relaţii privilegiate cu unul dintre părinţi şi a rivalităţii faţă de celălalt. Capacitatea de
manipulare a agresivităţii se recunoaşte în măsura în care conflictul poate fi abordat ca
rivalitate dar fără o încărcătură agresivă deosebită.
 Dacă relaţia triunghiulară este prost determinată, dacă protagoniştii sunt prea puţin
diferenţiaţi, reprezentările apar extrem de puternice şi periculoase, conducând uneori şi spre
teme de distrugere şi moarte.
 Există o recunoaştere şi identificare a protagoniştilor ca diferenţe şi similitudini?
Conflictul se situează într-un context libidinal şi / sau agresiv fără a mobiliza prea multă
energie? Copilul se situează într-o problematică de tip oedipian sau este dependent de
fantasmele pregenitale traduse prin reprezentări periculoase care-l invadează?
3. Un leu cu pipă şi baston este aşezat într-un fotoliu. Jos, la dreapta, un mic şoarece într-o
gaură.
Conţinutul latent trimite la relaţia cu o imagine a puterii falice. Leul, pipa, bastonul ca atribute
ale puterii virile. Problema este modul cum se situează copilul faţă de această imagine a puterii.
Ideea de cantitate de energie este determinantă pentru că, dacă tema leului care mănâncă şoricelul
este cea mai frecventă, este susţinută de afecte şi fantasme care pot fi diferite în funcţie de nivelul
de elaborare a conflictelor.
4. Un cangur mare, cu pălărie, poşetă şi coş în care se află o sticlă cu lapte; în marsupiu se
află un bebe-cangur care ţine un balon. În spate un copil cangur pe o bicicletă. Brazi şi o casă
mică.
Conţinutul latent trimite la imaginea maternală, posibil în contextul rivalităţii fraternale.
Planşa permite evocarea imaginii maternale în contexte conflictuale care pot aparţine unor
registre diferite după vârste şi caracteristicile copilului. De exemplu, conflictul în contextul luptei

100
între cele două poziţii faţă de mamă, una regresivă, ce menţine relaţia de dependenţă, alta mai
autonomă, cu condiţia ca aceasta să fie susţinută de o capacitate reală de a se separa.
Indiferent de poziţia adoptată, dinamica conflictului se înscrie pe continuumul inseparare şi
dependenţă versus individuare şi independenţă. Pot apare elemente depresive mai ales datorită
deplasării accentului pe mediu (teme legate de zăpadă şi frig) care iau un sens afectiv asociat
reprezentărilor ce ţin de pierderea obiectului.
Rivalitatea fraternală trimite atât la nostalgia şi invidia de a regăsi beneficiile posturii
regresive, cât şi la trăirea agresivităţii faţă de bebe şi dorinţei de a-i lua locul.
La un alt nivel psihic, poate apare dominantă rivalitatea cu mama, în special pentru fetiţe în
perioada oedipiană, iar agresivitatea se exprimă mai ales în dorinţa de a lua locul mamei şi a se
identifica cu ea.
5. Într-o cameră întunecoasă, un pat mic cu două capete de urs deasupra. În spate, un pat
mare cu aşternuturile ridicate de ceva. O lampă lângă patul mare.
Conţinutul latent este reactiv la un conflict dureros, punând în joc atât recunoaşterea
diferenţei dintre sexe şi generaţii, culpabilitatea legată de curiozitatea sexuală, masturbare, şi
sentimentul de singurătate sau de abandon în contextul cuplului parental. Poate activa fantasmele
infantile privind sexualitatea încărcată de violenţă şi agresivitate într-un climat de angoasă
puternică şi pericol.
6. O grotă cu doi urşi mari. În faţă, un ursuleţ cu ochii deschişi; frunze.
Există doar o diferenţă de nivel între imaginea planşei 6 şi a celei anterioare. Apropierea
cuplului este mai bine reprezentată, la fel ochii deschişi ai ursuleţului. Recunoaşterea situaţiei
triunghiulare este determinantă: se întâmplă ca cuplul să nu fie diferenţiat şi răspunsul să evoce o
relaţie duală într-un context mai regresiv şi de abandon.
7. În junglă un tigru sărind pe o maimuţică care pare a se agăţa de liane.
Imaginea nu conţine explicit un conflict specific. Relaţia agresivă reprezentată poate fi trăită
şi exprimată în cadrul unei relaţii duale periculoase şi mortifiantă, în particular prin tema
devorării care se manifestă în asociaţii de tip sado-masochist, prin teme de dominare-supunere,
sau să apară într-un context de culpabilitate şi teamă de castrare.
8. Două maimuţe mari aşezate pe canapea bând din ceşti. La dreapta o maimuţă mare pe un
taburet arată cu degetul spre o maimuţă mică. Un tablou cu un cap de maimuţă.
Conţinutul latent trimite la culpabilitatea legată de curiozitate. Este singura care reprezintă
mai multe personaje bine reprezentate (diferenţă de sexe, de generaţii). Planşa este construită pe
două planuri: un cuplu în fundal, cu caracter heterosexual şi, aflat într-o relaţie de schimb. În prim
plan, o imagine feminină a cărei atitudine evocă aducerea la ordine a celui mic. Legătura se
stabileşte între cele două planuri: interdicţia sau puniţia reprezentată în planul anterior sunt în
raport cu schimbul dintre cuplul planului secundar. Conţinutul latent trimite la curiozitate şi
interdicţie faţă de schimbul la care copilul nu are acces.
Diferenţierea personajelor - sex şi vârstă - poate servi la construirea unei istorii coerente.
Planşa permite degajarea unei instanţe supraeu - cel puţin la copilul de aproximativ 7 ani - când
conflictul apare în lupta dintre dorinţa de intruziune şi sentimentele de culpabilitate. În situaţiile
când diferenţierea nu este clară, planşa poate degaja o eventuală confuzie a imagourilor şi o
structurare fragilă a identităţii care se individualizează prost în instabilitatea reperelor şi în
discontinuitate.
9. Cameră întunecată cu uşa deschisă; un pat cu bare cu un iepure aşezat.
Problematica singurătăţii şi / sau abandonului. Planşa în care este reprezentat doar un singur
personaj. Tematica solitudinii reactive la o problematică poate apare în două registre. În context
oedipian, planşa induce sentimentul de singurătate al copilului alungat de cuplul parental.
Aspectul întunecos al planşei şi poarta deschisă pot reactiva problematica de acelaşi ordin ca
planşele 5 sau 6 (curiozitatea sexuală, fantasme ale scenei primitive, singurătatea). Planşa poate

101
de asemenea antrena trăirea de singurătate în contextul poziţiei depresive şi a pierderii obiectului,
punând în joc afecte depresive, un sentiment de abandon şi de suferinţă legată de separarea de
mamă.
Problema este de a analiza în ce măsură copilul recunoaşte şi acceptă singurătatea. Asociaţiile
pot indica fie recunoaşterea afectelor depresive, fie negarea lor.
10. Un căţel aşezat cu faţa în jos pe genunchii unui câine. La dreapta o toaletă cu prosoape.
Conţinutul latent trimite la relaţia agresivă şi /sau libidinală părinte - copil într-un context de
analitate. Este important să se analizeze identificarea imaginii parentale şi modalitatea relaţională
dominantă, mai mult sau mai puţin agresivă, mai mult sau mai puţin erotizată care poate informa
despre accesul la ambivalenţă.

Administrarea probei
Consemn:
Iată imagini cu animale. Îmi vei spune povestea lor, ce fac, ce au făcut, ce se va întâmpla şi
cum se va termina povestea.
Reprezentarea planşelor se face exact în ordinea comentată, pentru că testul a fost construit
după o logică temporală: planşa 1 pune accent pe relaţia primitivă cu imaginea maternală puţin
figurată a cărei conotaţie orală susţine solicitările fantasmatice fundamentale. Fratria, reprezentată
de 3 personaje identice, subliniază dimensiunea narcisică inerentă relaţiilor precoce. Planşa 2
pune în joc relaţia în 3. Planşele 3 şi 4 au indici care permit diferenţierea şi identificarea. Aceste 4
planşe sunt, într-un fel, o reprezentare a imaginilor parentale care vor servi drept cadru pentru
dramatizarea conflictelor din planşele următoare.
Planşele 5 şi 6 susţin conflictul oedipian. Planşa 7 induce angoasa de castrare, deschizând
calea sublimării şi interiorizării interdicţiilor oedipiene din planşa 8. Planşa 9 implică capacitatea
de a suporta singurătatea, putând în acelaşi timp constitui articulaţia esenţială între poziţia
depresivă şi incidentele ei în renunţarea la obiectul iubirii oedipiene. Testul se termină prin
legătura corporală a cărei conotaţie anală antrenează distincţia dintre interior şi exterior, conflictul
în acceptarea ambivalenţei şi capacitatea de a se separa de obiect.

Ancheta
Copilului i se pun întrebări, pentru a obţine o istorioară când dă doar descrieri, sau pentru a
preciza unele detalii ale istorioarelor. Când numeşte animalele şi nu spune ce fac acestea, se pune
întrebarea "Ce fac ele?". De exemplu, pentru planşa 2 când nu spune decât că animalele trag de
sfoară, copilul este întrebat "De ce?".

Valoarea testului C.A.T.

În mod obişnuit, interpretările povestirilor permit în multe cazuri o analiză discriminativă a
tendinţelor şi cenzurilor care le modifică, pentru că aceste povestiri nu ne prezintă niciodată
tendinţa în forma sau stadiul ei pur.
Se apreciază că în faţa C.A.T. copiii exprimă un grad de libertate mai mare decât faţă de
planşele T.A.T. de exemplu, libertate facilitată de travestirea simbolică în personaje animale.
Intră în funcţiune un al doilea mecanism de apărare, respectiv simbolizarea, mecanism care este
responsabil, spune psihanaliza, de structurarea viselor. Aici, o tendinţă agresivă cenzurată de Eu
care încearcă să se manifeste printr-un vis nu va reuşi dacă nu se va proiecta pe un personaj cu
care individul nu se identifică în plan conştient. Ca urmare a tendinţelor regresive ale visului, care
fac să se repună în scenă gândirea simbolică a copilăriei, alunecarea se va produce foarte lin de la
un individ agresiv spre simbolul său în regnul animal: câinele, lupul, leul, cu avantajul că, sub
această mască, conştiinţa celui care visează riscă şi mai puţin să se recunoască (L. Corman,
1961).

102
 Un alt autor, G.S. Blum, în testul Blacky Picture Test, B.P.T., utilizează un personaj principal,
câinele Blacky şi familia sa în locul multitudinii de animale şi situaţii din C.A.T., pentru a facilita
proiecţia focalizată pe eroul principal sau pe protagonişti şi o mai bogată expresivitate. Fiecare
planşă corespunde succesiv unui stadiu de dezvoltare psihosexuală (psihanaliza clasică): erotism
oral, sadism oral, dorinţe oedipiene, culpabilitate legată de masturbare, angoasă de castrare.

103