Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs Finante 2020
Curs Finante 2020
BACAU 2020
-1-
-2-
Motto:”În viaţă nu există garanţii,
în economie nu există garanţii!”
Barak Obama
-3-
-4-
Cuprins
-5-
Partea a II-a VENITURILE ŞI CHELTUIELILE BUGETULUI DE STAT............................................103
-6-
4.5. Gestiunea datoriei publice.....................................................................................................................160
4.5.1 Gestiunea datoriei publice interne..................................................................................160
4.5.2. Gestiunea datoriei publice externe................................................................................162
4.6. Indicatori de calcul privind datoria publică externă.............................................................................163
PARTEA a III-a ALTE CATEGORII DE BUGETE, COMPONENTE ALE BUGETULUI PUBLIC. 185
-7-
1.2. Structura balanţei de plăţi externe........................................................................................................229
1.3. Echilibrul balanţei de plăţi externe.......................................................................................................236
CAPITOLUL III..............................................................................................................................................257
BIBLIOGRAFIE................................................................................................................................................265
-8-
PARTEA I
CAPITOLUL I
Finanţele: concept, evoluţie, conţinut, funcţii
-9-
Aşadar, apariţia şi evoluţia finanţelor publice este legată de existenţa unei
organizări de tip statal şi de utilizarea banilor ca etalon de valoare, precum şi de formele
valorice de realizare şi repartiţie a produsului intern brut. Statul, ca produs al puterii
suverane a poporului, asigură promovarea şi realizarea intereselor publice generale ale
cetăţenilor săi, prin punerea la dispoziţia acestora a serviciilor publice necesare.
La începuturile sale, statul, pentru a putea funcţiona, obliga pe supuşii săi să -şi
îndeplinească obligaţiile sub forma prestaţiilor în muncă şi a dărilor în natură. Mai
târziu, o dată cu dezvoltarea economiilor de schimb, statul sclavagist şi apoi cel feudal,
foloseşte şi resursele băneşti pentru acoperirea cheltuielilor publice. Pe măsura
dezvoltării economiei capitaliste, când producţia de mărfuri devine predominantă, relaţiile
băneşti capătă o largă dezvoltare, iar întreţinerea aparatului de stat şi acoperirea celorlalte
cheltuieli publice se bazează aproape exclusiv pe folosirea resurselor băneşti.
Sarcinile statului modern au fost sintetizate pentru prima dată prin documentele
Revoluţiei franceze, de la 1789 – „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului”, şi, apoi
reluate în Constituţia franceză de la 1793, şi anume:
1. administraţia generală;
2. educaţia naţională;
3. ocrotirea sănătăţii;
4. asigurarea căilor de comunicaţii;
5. apărare naţională şi ordine publică;
6. acordarea de ajutoare sociale pentru cei defavorizaţi.
La sfârşitul secolului al-XIX-lea şi începutul secolului al-XX-lea, pe fondul crizelor
economice şi în scopul înlăturării sau diminuării efectelor acestor crize, are loc o
intensificare a intervenţiei statului în activitatea economică privată.
Acest fapt, conduce, însă, la creşterea continuă a necesităţilor de resurse băneşti
ale statului, deoarece are loc – inevitabil - o creştere a sectorului public, sau altfel spus, a
economiei financiare a statului, astfel:
- menţinerea ordinii publice;
- stimularea dezvoltării anumitor sectoare de activitate;
- redistribuirea de către stat a unei părţi tot mai mari a produsului intern brut;
- cucerirea de noi pieţe externe şi menţinerea celor existente;
- asigurarea materiilor prime şi a resurselor energetice necesare economiei
naţionale;
- perfecţionarea tehnicii militare;
- reducerea efectelor crizelor economice;
- restabilirea echilibrului economic general;
- reducerea deficitului bugetar şi a deficitului balanţei de plăţi externe etc.
În toate ţările lumii, de la un an la altul, se manifestă o cerere sporită de resurse
financiare publice, generată de creşterea nevoilor sociale într-un ritm mai rapid decât cel al
evoluţiei produsului intern brut din care sunt prelevate la bugetul statului fondurile publice.
Posibilitatea acoperirii cererii de resurse, la un moment dat, este influenţată de un
ansamblu de factori, printre care menţionăm:
1. factori economici, sunt cei care determină creşterea produsului intern brut şi
pe această bază sporirea veniturilor prelevate la buget;
2. factori monetari (masa monetară, volumul creditului, rata dobânzii) care
influenţează creşterea producţiei cât şi a consumului prin preţurile practicate
pe piaţă;
3. factori sociali, a căror influenţă este tot mai accentuată pe măsura sporirii
rolului social al statului;
4. factori demografici care determină sporirea sau reducerea numărului
contribuabililor;
- 10 -
5. factori politici şi militari cu efecte multiple asupra creşterii producţiei şi a
veniturilor, dar mai ales asupra creşterii fiscalităţii ca urmare a creşterii
nevoilor de fonduri de la bugetul statului;
6. factori de natură financiară care sunt legaţi de apariţia deficitului bugetar şi
reclamă resurse financiare sporite pentru acoperirea lui.
În concluzie, putem afirma că apariţia finanţelor publice şi dezvoltarea lor
ulterioară se încadrează în procesul obiectiv al evoluţiei societăţii omeneşti,
demonstrând caracterul istoric al acestora şi având la bază existenţa a două condiţii
indispensabile:
1. apariţia statului şi amplificarea funcţiilor acestuia, pentru îndeplinirea cărora
sunt necesare, în mod firesc, importante resurse;
2. dezvoltarea factorilor de producţie şi a relaţiilor băneşti, astfel încât să fie
posibilă formarea şi utilizarea resurselor statului în formă bănească.
În concluzie, putem afirma că, în evoluţia lor finanţele publice s-au manifestat ca
relaţii sociale, de natură economică, exprimate în bani, apărute în procesul repartiţiei
P.I.B., în strânsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor statului, între diverse categorii sociale,
dar corespunzător condiţiilor economice, politice şi sociale specifice perioadei respective.
Aceste relaţii apărute în procesul de asigurare şi repartizare a fondurilor necesare statului
exprimate în formă bănească, sunt relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe.
Se remarcă faptul că, finanţele publice poartă amprenta condiţiilor economice,
politice şi sociale în care se înfăptuieşte procesul constituirii şi repartizării fondurilor
financiare necesare exercitării funcţiilor statului.
- 11 -
Întrucât, până la Marea Unire din 1918, Transilvania a cunoscut sistemul fiscal
imperial habsburgic şi, apoi, austro-ungar, ne vom referi doar la Ţara Românească şi
Moldova.
Organele fiscale în cele două principate erau: marele vistier şi vistiernici de ranguri
diferite, care aveau în subordine logofeţi specializaţi pe servicii şi vameşi. În teritoriu,
atribuţiunile fiscale se stabileau astfel: ispravnicii de judeţ, zapcii la nivelul plăşilor, vătafii
la nivelul plaiurilor, iar în sate – pârcălabul, preotul şi bătrânii satului.
Organele centrale răspundeau de impunerea şi perceperea dărilor, cât şi de
evidenţa veniturilor şi a cheltuielilor, trimiţând în control de la visteria centrală sameşi.
Domnitorii dispuneau de veniturile statului (impozite,taxe, servicii şi proprietăţi ale
statului) ca de bunurile proprii.
Ei recurgeau la Adunarea Obştească şi la Sfatul Boierilor doar pentru un aviz
consultativ.
Ca autoritate financiară consultativă, Sfatul Boierilor (compus din şapte boieri)
funcţiona pe lângă visteria centrală, iar ca organ central de control funcţiona Divanul
domnesc.
Deşi, în această perioadă nu exista buget, funcţionarii domnului întocmeau aşa-zise
„condice de venituri şi cheltuieli” pe care le prezentau divanului. Au rămas în arhivă
asemenea documente de pe vremea lui Gheorghe Ştefan Vodă (1654) în Moldova şi a lui
Constantin Brâncoveanu în Muntenia (1694–1704).
Mai târziu, aceste „codice” se numesc „sămile visteriei”, iar cei care le controlau se
numeau sameşi.
Aceste documente reprezentau un fel de conturi de gestiune cu privire la veniturile
şi cheltuielile deja efectuate.
Aceste „sămi” apar pe vremea lui Constantin Mavrocordat (1712) cu ocazia unor
reforme fiscale, care, cu unele modificări au rezistat până la reformele lui Alexandru Ioan
Cuza (1864).
Adevărata reformă financiară are loc în Ţările Române prin Regulamentele
Organice, introduse de Regimul Ţarist, care a constat în următoarele aspecte:
a) introducerea unor norme moderne de drept bugetar, care prevedeau că toate
veniturile se concentrau în Casa Statului şi apoi erau repartizate în cheltuieli
prin intermediul bugetului, conform principiului universalităţii bugetare. Se
instituie pentru prima dată termenul de buget (bindge);
b) instituirea unei ordini în perceperea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor, cât
şi un control al acestora prin funcţionari specializaţi, numiţi postelnici;
c) crearea de noi venituri, fapt ce a determinat creşterea fiscalităţii;
d) desfiinţarea unor dări şi instituţii perimate, care, practic nu-şi mai găseau
locul.
În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859–1866), au fost puse bazele unor
organizări financiare moderne şi s-a unificat legislaţia financiară a celor două principate.
În 1862, au fost adoptate mai multe legi privind impozitele inspirate din practica
financiară occidentală.
Se instituie, pentru prima dată, un sistem regulat de contabilitate ca mijloc de
control eficient în administrarea banilor publici.
Constituţia de la 1866, în Titlul IV intitulat „Despre finanţe”, în art. 108–117, dispune
că Adunarea Deputaţilor votează bugetul în fiecare an, până la 1 martie şi că toate
veniturile statului trebuie cuprinse în buget.
În 1864, a fost înfiinţată Curtea de Conturi (după modelul francez) ca organ de
control ulterior asupra execuţiei bugetului. În felul acesta, se instituie, după sistemul
financiar modern, metoda controlului dublu asupra banului public, unul efectuat de
aparatul de specialitate al executivului şi altul, efectuat de organul legislativ, prin aparatul
său de specialitate – Curtea de Conturi (deşi, pentru prima dată în Ţările Române, această
- 12 -
metodă – ce-i drept, în forme mai puţin moderne – a fost introdusă prin Regulamentele
Organice).
După 1900, sistemul fiscal român cunoaşte noi modificări, inspirate din sistemul
occidental.
Astfel, prima măsură fiscală importantă a constituit-o reforma din 1921, a lui Nicolae
Titulescu – impozitul cedular – calculat în funcţie de provenienţa venitului. Apoi, alături de
acest impozit s-a instituit un impozit general: pe venit progresiv, pe lux, pe cifra de afaceri
şi anexe. De asemenea, s-au prevăzut şi unele scutiri.
O nouă reformă fiscală a fost cea din 1923, propusă de Vintilă Brătianu, care urma
să consolideze unificarea sistemului fiscal românesc (după Marea Unire de la 1918). Este
vorba aici de legea pentru unificarea contribuţiilor directe şi pentru înfiinţarea impozitului
pe venitul global. Prin această lege, impozitele cedulare sunt înlocuite cu şase impozite
directe reale sau elementare.
Criza mondială din perioada 1929–1933 a avut influenţă negativă şi asupra
sistemului fiscal românesc, astfel că în 1933 s-a procedat la sporirea impozitelor indirecte
(taxele de consumaţie).
La 1 aprilie 1934, impozitul global a fost înlocuit cu unul de supracotă, care se
percepea la sursă, simplificându-se procedura de impunere.
În perioada 1948 – 1989, finanţele publice au cunoscut un puternic regres în
dezvoltarea lor datorită funcţionării economiei centralizate şi , pe baza ei, a instituţiilor
centralizate ale statului.
Începând cu 1989, o dată cu căderea dictaturii comuniste, sistemul fiscal român
parcurge noi paşi spre revenirea la instituţiile şi legităţile economiei de piaţă, existente în
Europa.
Enumerăm doar câteva dintre actele normative de bază care au modificat în timp
sistemul fiscal din ţara noastră:
- Legea finanţelor publice nr. 10/1991, modificată prin Legea nr. 72/1996 şi
Legea nr.500/2002, privind finanţele publice;
- Legea contabilităţii nr.82/1991, modificată în 2005 şi 2007;
- Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările ulterioare;
- Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale.
- 13 -
termenului. Ca urmare, o anumită latură a finanţelor nu o exclude pe cealaltă, ci contribuie
la înţelegerea fenomenelor financiare, în ansamblul lor.
Analiza multitudinii de concepţii asupra finanţelor publice relevă faptul că, în
evoluţia lor, se disting următoarele două etape:
1) cea aferentă perioadei de închegare a finanţelor ca ştiinţă economică de sine
stătătoare, corespunzând capitalismului premonopolist;
2) cea aferentă afirmării doctrinei intervenţioniste, de după marea criză
economică mondială din perioada 1929-1933.
Concepţiile primei etape sunt considerate clasice, iar cele din etapa a doua sunt
considerate moderne.
Concepţiile clasice se întemeiază pe doctrina liberalismului economic, ce
a fost predominantă în perioada capitalismului premonopolist. În acest cadru, în
conformitate cu principiul “laissez faire, laissez passer”, emis de Adam Smith şi
susţinut de reprezentanţii şcolii clasice engleze, printre care se remarcă L. Walras, D.
Ricardo, J. St. Mill, se urmărea evitarea oricărei intervenţii a statului în economie,
apreciindu-se că această intervenţie perturbă iniţiativa privată, libera concurenţă şi
acţiunea legilor obiective ale pieţei. Ca urmare, rolul statului trebuia limitat la înfăptuirea
sarcinilor sale tradiţionale privind menţinerea ordinii interne, apărarea ţării şi întreţinerea
relaţiilor diplomatice, corespunzătoare lozincii “guvernului ieftin”, care necesită cheltuieli
minime.
Aceasta însemna că statul trebuia să se situeze în afara vieţii economice, iar
acţiunea sa să fie cât mai neutră posibil. Rolul său se reducea la constituirea cadrului
juridic şi asigurarea respectării lui, de unde şi denumirea de “stat jandarm” [18;37]. În
acest cadru, impozitele, contribuţiile, împrumuturile şi celelalte metode de procurare a
resurselor financiare ale statului trebuie să fie astfel concepute încât să aibă un caracter
neutru, adică să nu provoace modificări substanţiale în repartiţia veniturilor şi a averilor.
De asemenea, păstrarea echilibrului bugetar era considerată cerinţa fundamentală a bunei
gestiuni şi, în consecinţă, apariţia deficitului bugetar şi acoperirea sa prin emiterea de
hârtie – monedă erau apreciate ca fenomene nedorite, cu efecte negative asupra
funcţionării normale a mecanismului economic.
În esenţă, conceptele acestei perioade aveau un pronunţat caracter juridic, şi vizau
următoarele aspecte:
- limitarea cheltuielilor publice la strictul necesar funcţionării statului;
- lejeritatea şi neutralitatea impozitelor;
- respectarea echilibrului bugetar anual;
- limitarea împrumuturilor şi apelarea la împrumuturi numai în situaţii ecepţionale.
Politicile financiare liberale, ca de altfel majoritatea politicilor economice ale
perioadei amintite, erau politici ale ofertei, deoarece se bazau pe sistemul libertăţii
economice, principiu susţinut şi de economistul american Alfred Marshall.
Concepţiile moderne despre finanţele publice au la bază doctrina
intervenţionistă promovată de economistul englez J.M.Keynes, în virtutea căreia, statul
trebuie să joace un rol activ în economie, să corecteze evoluţia ciclică a economiei,
intervenind pentru prevenirea crizelor sau pentru înlăturarea efectelor negative ale
acestora. Locul “statului jandarm” este luat de “statul providenţă” sau de “statul
bunăstării”.
Acum statul devine agent economic prin înfiinţarea de întreprinderi publice sau
mixte sau acordarea de subvenţii şi alte facilităţi în favoarea întreprinderilor private, în
vederea redresării economiei şi combaterii şomajului.
Adepţii acestei teorii susţin că statul, în calitate de agent economic poate aplica
politici de relansare a cererii globale. De aceea, aceste politici se mai numesc şi politici
ale cererii, în contradicţie cu politicile ofertei susţinute de teoriile clasice.
- 14 -
Intervenţia statului în economie este susţinută şi de economiştii francezi Maurice
Duverger şi Pierre Lalumière.
În acest context, intervenţiile statului nu se mai bazau în mod exclusiv pe finanţele
publice, ci pe instrumente diverse de politică monetară, fiscală, bugetară etc. Tocmai de
aceea, în definirea obiectului de studiu al ştiinţei finanţelor, majoritatea reprezentanţilor
perioadei moderne pun accentul pe latura tehnică a finanţelor.
Doctrina contemporană relevă şi tendinţe de conciliere între doctrina liberalismului
economic şi cea intervenţionistă, pornind de la premisa că aria de intervenţie a statului în
economie este variabilă de la o perioadă la alta, în funcţie de o multitudine de factori. În
felul acesta au apărut curentele neoclasice sau neoliberale şi neokynesioniste, în
cadrul cărora se remarcă mari personalităţi în economie, laureaţi ai Premiului Nobel:
Milton Friedman şi James Tobin.
Milton Friedman (neoliberal), consideră că orice formă de intervenţie în economie
este o intervenţie în circulaţia monetară şi că rolul dominant în procesul economic revine
banilor, iar stabilitatea monetară ar fi premisa stabilităţii economice. La rândul său,
James Tobin (neokeynesianist) se pronunţă pentru un rol activ al statului prin intermediul
băncii centrale şi, în cazuri justificate, prin intermediul politicii fiscale.
Finanţele constituie o ramură a ştiinţelor economice, fiind o disciplină de graniţă
care se interferează cu economia politică, economiile de ramură, cu managementul, cu
alte discipline de profil financiar şi monetar, cu dreptul, precum şi cu diferite discipline care
tratează probleme sociale şi politice.
În general, ştiinţele economice studiază resursele productive din economie
(pământul, munca, capitalul), a căror furnizare este limitată deoarece aceste resurse sunt
finite. Din această cauză, ştiinţele economice studiază modul cum sunt alocate aceste
resurse în economie, şi anume:
- alocarea eficientă a resurselor, pe de o parte;
- alocarea echitabilă a resurselor, pe de altă parte .
Finanţele s-au conturat ca disciplină ştiinţifică independentă începând cu deceniul
patru al sec. al XIX-lea, fiind formată din mai multe discipline şi anume:
- Gestiunea financiară a întreprinderii;
- Finanţele publice;
- Fiscalitate;
- Finanţele instituţiilor publice;
- Relaţii financiare internaţionale.
Obiectul de studiu al ştiinţei financiare îl reprezintă, pe de o parte, sistemul de
metode şi tehnici de estimare a necesarului de resurse financiare şi a posibilităţilor de
obţinere a acestora, iar pe de altă parte, mijloacele şi instrumentele prin care statul
constituie, repartizează şi utilizează fondurile publice pentru îndeplinirea funcţiilor şi
sarcinilor sale.
În acest context, finanţele publice studiază activitatea financiară a statului şi a
autorităţilor publice locale, pornind de la analiza cheltuielilor publice şi tehnicile folosite de
stat pentru a finanţa aceste cheltuieli. De asemenea, ele cuprind în obiectul de studiu
serviciile de interes general asigurate de sectorul public (bunuri publice), dar şi activitatea
instituţiilor implicate în luarea deciziilor publice.
Deoarece în sectorul public luarea deciziilor se face prin vot (şi nu pe baza legilor
economiei de piaţă) se pune problema cum acţionează statul pentru alocarea eficientă şi
echitabilă a resurselor din societate în scopul asigurării dezvoltării economice durabile şi
creşterii nivelului de bunăstare a populaţiei.
Finanţele publice abordează cele trei subiecte-cheie ale analizei economiei de
piaţă: alocarea resurselor, distribuţia sau repartiţia bunăstării şi stabilitatea economică. De
altfel, încă din 1959, Richard Musgrave a identificat aceste aspecte ca fiind cele trei
funcţii ale statului.
- 15 -
Prin această abordare conceptuală, finanţele publice caută să răspundă la o serie
de întrebări pe care şi le-a pus Samuelson, în 1970:
1. Care sunt sarcinile statului?
2. De ce a luat statul proporţii atât de considerabile de la începutul sec. XX?
3. Cum trebuie să repartizeze el beneficiul prestaţiilor sale şi sarcina finanţării sale?
4. Trebuie el să asigure o distribuţie mai echitabilă a veniturilor sale?
5. Cum trebuie să se finanţeze el şi care sunt efectele economice ale sumelor pe
care le percepe?
6. Trebuie el să influenţeze conjunctura economică?
Deşi finanţele publice acordă o importanţă capitală problemei centrale a economiei
politice, adică utilizarea optimă a resurselor rare, totuşi în ultimii ani atenţia este
concentrată asupra cauzelor şi consecinţelor acestora. De aceea, politicile economice ale
statelor au drept ţintă creşterea economică şi echilibrul balanţei de plăţi externe, ca factori
determinanţi ai echilibrului macroeconomic.
Cu toate acestea, există mari divergenţe de la o ţară la alta în ceea ce priveşte rolul
atribuit sectorului public, mai ales între SUA şi ţările Europei.
Prin intermediul instrumentelor financiare folosite în scopul realizării veniturilor
publice, statele concentrează la dispoziţia lor şi apoi administrează între 33% din PIB ( în
SUA) şi 60% din PIB ( în Suedia).
De aceea, autorităţile publice care administrează sau cheltuiesc resursele
publice colectate de la populaţie şi agenţii economici şi puse la dispoziţia lor au o
mare responsabilitate morală, dar şi o responsabilitate faţă de lege şi, de aceea, ar trebui
să ţină cont de o serie de criterii, cum ar fi:
a. Să identifice şi să ierarhizeze corect nevoile sociale care trebuiesc satisfăcute pe
seama fondurilor publice;
b. Să determine şi să aleagă instrumentele cele mai potrivite prin mijlocirea cărora
să se realizeze prelevările din veniturile populaţiei şi ale agenţilor economici, în funcţie de
randamentul şi efectele pe care acestea le produc;
c. Recurgerea la împrumuturi de stat pentru finanţarea cheltuielilor publice trebuie
să fie doar o măsură extremă şi nu o „tehnică de lucru”, pentru că este ştiut faptul că
aceste împrumuturi generează datorie publică, care, în final, este susţinută tot de
populaţie, din veniturile viitoare.
Practic, ar trebui să ţinem cont tot mai mult de principiile finaţelor private, care
scot în evidenţă nişte adevăruri fundamentale, şi anume:
- nici o societate nu trebuie să consume mai mult decât produce;
- progresul economic şi social al unei ţări nu poate fi realizat prin sărăcirea
populaţiei şi a agenţilor economici, ci numai prin măsuri care să asigure prosperitatea
acestora.
- 17 -
urmărire şi percepere a impozitelor, taxelor şi a altor venituri în favoarea statului (la
bugetul public), gradul de fiscalitate afectând în sens negativ finanţele private.
Fluxurile băneşti însoţesc pretutindeni fluxurile de bunuri şi servicii, care se
concretizează în final prin mişcarea masei monetare între finanţele publice, finanţele
private, piaţa financiară şi piaţa monetară, şi anume:
1. Fluxurile privind constituirea resurselor financiare la bugetul public, repartizarea
lor pe destinaţiile lor prevăzute de lege şi, apoi, cheltuirea lor prin dispoziţia ordonatorilor
de credite îmbracă în exclusivitate formă bănească şi antrenează o parte importantă din
masa monetară în operaţiile de încasări şi plăţi prin intermediul BNR, al Trezoreriei
statului, societăţilor bancare, precum şi al instituţiilor publice implicate în acest proces.
În procesul de constituire a resurselor publice sunt angrenate finanţele private ale
agenţilor economici şi persoanelor fizice, în calitate de contribuabili, care cedează o parte
din veniturile lor sub forma impozitelor, taxelor şi contribuţiilor la bugetul de stat şi alte
bugete publice: bugetul asigurărilor sociale, bugetul asigurărilor pentru şomaj, bugetul
asigurărilor pentru sănătate, bugetele locale, etc. În final, o parte din finanţele private
îmbracă forma finanţelor publice, deoarece sunt administrate şi cheltuite prin bugetul
public sub controlul Ministerului de Finanţe;
2. Fluxurile privind formarea resurselor financiare private determină operaţiuni
de constituire a resurselor proprii ale agenţilor economici, ca urmare a valorificării
producţiei de bunuri şi servicii, acoperirii cheltuielilor aferente producţiei şi desfacerii,
dimensionării rezultatelor şi repartizării lor pe destinaţiile prevăzute de lege: stat (impozit
pe profit şi impozit pe dividende), acţionari (dividende) şi alte destinaţii (reinvestirea
profitului, sponsorizări, donaţii, etc). Ele se întâlnesc în sfera economiei reale, acolo unde
se creează valoare adăugată şi se manifestă pe deplin legile obiective ale economiei de
piaţă, şi de aceea sunt, prin excelenţă, finanţe private;
3. Formarea resurselor instituţiilor de credit se realizează în principal pe calea
atragerii disponibilităţilor băneşti din economie (stat, agenţi economici, populaţie) şi
plasarea lor solicitanţilor de credite, operaţiuni ce determină fluxuri financiare care
antrenează masa monetară disponibilă, în primul rând dinspre economie spre bănci şi,
apoi, dinspre bănci înapoi spre economie, în urma cărora au loc încasări şi plăţi de
dobânzi, comisioane etc. Aceste fluxuri financiare sunt controlate de către Banca
Naţională, care autorizează funcţionarea băncilor comerciale şi controlează activitatea
acestora prin controlul masei monetare din economie. În ultimă instanţă, şi aceste fluxuri
financiare se circumscriu în sfera finanţelor private, deoarece scopul lor este de a realiza
profit;
4. Fluxurile care se derulează pe piaţa financiară determină mişcarea valorilor
mobiliare în contra sens cu mişcarea capitalurilor prin intermediul societăţilor de
intermediere şi al pieţei bursiere. Ele sunt în excusivitate fluxuri băneşti care reflectă
mişcări caracteristice ale valorilor mobiliare pe piaţa de capital, dar în final, şi acestea
determină finanţe private deoarece scopul lor este tot profitul.
În concluzie, putem afirma că la nivelul economiei naţionale finanţele publice nu
funcţionează „de sine stătător” ci, în cadrul unui agregat financiar-monetar care cuprinde
următoarele componente, mijlocite de monedă: finanţele publice, finanţele private, piaţa
monetară şi piaţa financiară. [2;71]
Aceste componente ale agregatului financiar-monetar se manifestă sub forma unor
relaţii economico-financiare de interdependenţă dintre stat, agenţi economici, persoane
fizice şi instituţii financiar monetare, cu ocazia desfăşurării activităţilor economice
producătoare de bunuri şi servicii (valoare adăugată) şi pe această bază, de constituire a
resurselor financiare publice şi de utilizare a lor. Între componentele agregatului financiar-
monetar au loc relaţii în dublu sens: pe de o parte, de constituire a unor resurse umane,
materiale, financiare, informaţionale, iar, pe de altă parte, de utilizare a acestor resurse –
operaţiuni economice ce se desfăşoară prin intermediul banilor.
- 18 -
Funcţionarea agregatului financiar-monetar are la bază legităţile economiei de
piaţă, la nivelul căreia moneda este instrumentul de evaluare a bunurilor şi serviciilor ce
intră în circuitul economic şi care face legătura directă între finanţele publice şi
finanţele private prin următoarele operaţiuni:
a. constituirea resurselor bugetare prin plata impozitelor, a taxelor şi a contribuţiilor
obligatorii;
b. distribuirea şi redistribuirea resurselor bugetare prin finanţarea activităţilor
statului, acordarea de subvenţii unor ramuri de activitate, transferuri către anumite
categorii de populaţie etc. Ambele operaţiuni economico-financiare (constituirea şi
repartizarea fondurilor publice) se realizează prin organe ale statului strict specializate:
Ministerul Finanţelor publice, Ministerul Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei, Casa
Naţională de Asigurări de Sănătate, Agenţia Naţională de Ocupare a Forţelor de Muncă
etc, precum şi organele lor teritoriale;
c. agenţii economici privaţi îşi păstrează disponibilităţile băneşti în conturi bancare,
beneficiază de serviciile acestora cu ocazia operaţiilor de încasări şi plăţi şi, totodată, pot
beneficia de credite bancare, dacă au nevoie de capital financiar, iar băncile, pe seama
disponibilităţilor clienţilor îşi constituie resursele de creditare, plătesc dobânzi şi acordă
împrumuturi în urma cărora încasează, la rândul lor, dobânzi;
d. fluxurile financiar-monetare sunt mijlocite de sistemul bancar, la care participă şi
Trezoreria statului, proces în cadrul căruia rolul principal îl are BNR;
e. piaţa de capital, ca segment al pieţei financiare, reflectă fluxuri pe termen lung,
prin intermediul cărora se mobilizează resurse financiare cu caracter definitiv sau
rambursabil, ca rezultat al tranzacţiilor de vânzare a valorilor mobiliare. Operatorii pe
această piaţă sunt: agenţii economici, instituţiile bancare, statul, instituţiile financiare şi
populaţia. Toţi aceşti subiecţi generează cererea şi oferta de capital financiar.
Cererea de capital financiar poate fi structurală, determinată în principal de nevoile
legate de desfăşurarea normală a activităţii agenţilor economici sau de factori
conjuncturali, printre care cel mai important este cel inflaţionist. În scopul satisfacerii cererii
de capital se emit valori mobiliare ale agenţilor economici privaţi sau ale statului (acţiuni,
obligaţiuni,etc.) pe piaţa primară sau se vând titlurile deţinute în portofoliu pe piaţa
secundară (mai ales la bursă), prin intermediari (brokeri).
Oferta de capital aparţine agenţilor economici sau altor posesori (stat, instituţii
bancare, instituţii financiare, de asigurări etc.) care deţin capitaluri băneşti şi urmăresc un
plasament cât mai eficient al acestora.
- 20 -
4. eşalonarea în timp a nevoilor.
Inventarierea nevoilor se face pornind de la funcţiile statului (internă, externă, de
apărare, social-culturală etc.) şi de la dimensiunea şi sensurile intervenţiei statului în
activitatea economico-socială în general.
Cuantificarea nevoilor este o activitate ce prezintă atât caracter prospectiv, cât şi
normativ. Ea trebuie să ţină cont că, pentru fiecare nevoie socială trebuie avute în vedere
caracteristici, indicatori şi unităţi de măsură. Cuantificarea prospectivă permite
determinarea cât mai aproape de realitate a nevoii în cauză şi pe această bază luarea
unor decizii în cunoştinţă de cauză. Cuantificarea normativă reflectă opţiunea politică a
cualiţiei aflate la guvernare referitoare la intervenţia statului în economie şi în viaţa socială.
Ierarhizarea nevoilor se face pe baza unor criterii cum sunt: importanţa, urgenţa şi
disponibilităţile de fonduri existente. Ea are un caracter subiectiv, întrucât aprecierea şi
selecţia aparţine în practică factorului politic, care de cele mai multe ori ţine cont de
grupurile de interese (clienţii politici), dar şi de cele de presiune (patronatele, sindicatele
etc.). În felul acesta nevoile publice importante la un moment dat au fost devansate de
cele urgente datorită intereselor politice ale partidelor aflate la putere.
Eşalonarea în timp a nevoilor este o decizie rezultată din raportul resurse-nevoi,
respectiv din faptul că dinamica nevoilor, dar şi dimensiunea lor o devansează întotdeauna
pe cea a resurselor şi implicit a volumului lor. Practic nevoile sunt nelimitate şi în continuă
creştere şi diversificare, în timp ce resursele sunt limitate, cunoscând stagnare sau chiar
scădere în anumite perioade (în funcţie de evoluţia ciclică a economiei).
Deoarece nevoile sociale, care exprimă cererea de resurse financiare de la
fondurile publice, întrec cu mult resursele posibile de procurat pe plan naţional (adică
oferta de resurse financiare), este necesar ca autorităţile publice competente să trieze
cererile formulate de organele centrale şi locale abilitate şi să stabilească opţiunile lor în
funcţie de anumite criterii.
Distribuirea resurselor financiare implică stabilirea destinaţiilor pentru cheltuielile
publice, şi anume:
a) învăţământ, sănătate, cultură;
b) asigurări sociale şi protecţie socială;
c) gospodărie comunală şi locuinţe;
d) apărare naţională şi ordine publică;
e) acţiuni economice;
f) alte acţiuni;
g) datorie publică.
În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni.
Aceste fluxuri de resurse financiare se exprimă concret sub forma cheltuielilor
pentru:
a) plata salariilor şi a altor drepturi de personal;
b) procurări de materiale şi plata serviciilor;
c) subvenţii acordate unor instituţii publice şi întreprinderi;
d) transferuri către diverse persoane fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare etc.);
e) investiţii şi rezerve materiale.
Dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către diverşi beneficiari se
realizează tot în procesul distribuirii şi redistribuirii produsului intern brut care are loc între
stat şi diverse persoane juridice şi fizice.
Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor trebuie apreciată şi prin prisma
mutaţiilor care se produc în economie în urma transferurilor de resurse financiare, a
efectelor economice, sociale, demografice, ecologice sau de altă natură, produse de
acestea [4;71]. Astfel, procesul de constituire şi dirijare a fondurilor de resurse financiare
publice dă naştere la multiple fluxuri financiare, dintre care unele pornesc de la locurile
- 21 -
de creare a resurselor financiare către cele în care se constituie fondurile publice, iar altele
pornesc de la aceste din urmă fonduri către beneficiarii resurselor respective.
Fondul de resurse financiare publice este în continuă modificare ca dimensiune,
provenienţă şi destinaţie. Pe măsură ce creşte volumul fondurilor publice, sporesc şi
posibilităţile autorităţilor publice de a satisface nevoile sociale.
Mărimea fondurilor este influenţată de o serie de factori:
a) volumul produsului intern brut;
b) rata acumulării şi, respectiv, a consumului;
c) raportul dintre consumul individual şi cel social;
d) regimul amortizării capitalului fix;
e) alţi factori.
În schimb, procesul propriu-zis de distribuire a acestor resurse are un caracter
subiectiv, depinzând de:
• capacitatea autorităţilor, ca factori de decizie, de a percepe şi răspunde nevoii
sociale la un moment dat;
• opţiunile forţelor politice aflate la putere etc.
Atât procesul de constituire a fondurilor publice, cât şi de repartizare a acestora se
derulează efectiv prin Trezoreria publică ce funcţionează la nivel central în cadrul
Ministerului Finanţelor, iar la nivel local, în cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice
judeţene şi a municipiului Bucureşti şi ale administraţiilor financiare la nivelul municipiilor
şi oraşelor. În calitate de casier al statului, Trezoreria asigură efectuarea operaţiunilor de
încasări şi plăţi la şi de la bugetul statului şi bugetele locale. Totodată Trezoreria are şi
calitatea de bancă, adică este depozitară a resurselor bugetare.
Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie,
însă are o sferă de manifestare mai largă, deoarece vizează atât constituirea şi
repartizarea fondurilor publice, cât şi modul de utilizare a acestora.
Necesitatea funcţiei de control decurge din faptul că resursele financiare, puse la
dispoziţia statului, aparţin întregii societăţi.
Controlul statului are o sferă vastă de manifestare, cuprinzând toate domeniile vieţii
sociale care ţin de sectorul public şi anume: activitatea economică, educativă, culturală,
sănătatea, protecţia socială, asigurări sociale de stat, menţinerea ordinii publice, apărarea
ţării, promovarea relaţiilor cu alte state etc.
Organele de control financiar ale statului urmăresc încasarea ritmică şi în
cuantumul prevăzut a veniturilor statului, respectarea disciplinei financiare, precum şi
limitarea evaziunii fiscale.
Totodată, controlul financiar vizează şi modul în care beneficiarii utilizează sumele
obţinute de la buget şi le consumă pentru obiectivele cărora le-au fost destinate, în condiţii
de eficienţă şi performanţă economică.
În raport cu realizarea actelor economico-sociale cu caracter financiar, există trei
forme principale de control financiar: preventiv, operativ-curent şi postoperativ.
Controlul financiar preventiv este forma cea mai importantă de control care se
exercită la nivelul tuturor instituţiilor statului, regiilor autonome, societăţilor comerciale,
unităţilor cooperatiste mixte şi private etc. Acest control se exercită înainte de efectuarea
propriu-zisă a operaţiilor economico-financiare. Nici o cheltuială, indiferent de fondurile din
care se suportă, nu se aprobă şi nu se efectuează dacă nu a fost vizată, în prealabil,
potrivit legii, de către conducătorul compartimentului financiar-contabil sau alte persoane
abilitate pentru exercitarea controlului financiar preventiv din instituţiile publice şi unităţile
economice.
Controlul financiar preventiv are un pronunţat caracter intern.
Scopul controlului este de a împiedica efectuarea de operaţiuni, cheltuieli sau
acţiuni ilegale, neeconomicoase, neoportune şi nereale, preîntâmpinând imobilizarea
fondurilor şi păgubirea avutului public şi privat.
- 22 -
Controlul financiar preventiv priveşte în mod deosebit încheierea şi executarea
contractelor economice, plăţile de salarii şi orice alte drepturi, constituirea de fonduri
prevăzute de lege, înregistrarea la cheltuieli a pierderilor, casarea şi declasarea bunurilor,
cererile de credite, lucrările de investiţii etc.
Controlul financiar preventiv se organizează prin grija ordonatorilor principali de
credite, ca şefi ai instituţiilor publice centrale şi locale (miniştri, şefi de instituţii centrale,
altele decât ministerele, preşedinţi de consilii judeţene şi primari). De asemenea, se
organizează şi la nivelul instituţiilor subordonate ministerelor şi altor organisme centrale,
consiliilor judeţene şi primăriilor, iar şefii acestor instituţii au calitatea de ordonatori
secundari de credite, întrucât nu au buget propriu şi nu încheie bilanţ contabil.
Controlul operativ curent (concomitent) se efectuează în timpul realizării
obiectivelor din programele economice şi financiare, adică în acelaşi timp cu realizarea
operaţiunilor care necesită consum de resurse materiale şi băneşti. El se exercită direct în
locurile unde se păstrează şi se gestionează valorile materiale. Obiectivele acestui control
se referă la gospodărirea mijloacelor materiale şi băneşti, inventarierea, ţinerea
contabilităţii etc. El se exercită atât de către organele cu funcţii de conducere, cât şi de
organele financiare interne.
Deci, în general, acest control are un caracter intern. Totuşi, el poate fi exercitat şi
de către organele financiare externe cum ar fi trezoreria publică sau băncile, cu ocazia
efectuării operaţiunilor de încasări şi plăţi în şi din contul instituţiilor publice.
Controlul postoperativ se efectuează după ce actele economice au fost
îndeplinite. El poate avea un caracter intern când se efectuează prin serviciul audit ce
funcţionează la nivelul instituţiilor publice. Insă, controlul postoperativ se efectuează mai
ales de către organele statului, pe care le putem împărţi în două categorii:
a) organe cu atribuţiuni de control general, centrale şi locale: Parlamentul,
Guvernul, corpul de control al primului ministru, corpul de control al ministrului,
corpul de control al prefectului;
b) organe specializate în controlul financiar de stat: Curtea de Conturi şi Ministerul
Finanţelor prin Direcţia Generală a Controlului Financiar de Stat şi Garda
Financiară.
Curtea de Conturi este organul suprem de control financiar şi jurisdicţie în
domeniul financiar, care funcţionează pe lângă Parlamentul României, în mod
independent şi în conformitate cu Constituţia şi legile ţării. Ea decide în mod autonom
asupra programului său de control. Curtea de Conturi are acces neîngrădit la acte,
documente şi informaţii necesare exercitării funcţiilor sale de control şi jurisdicţionale,
oricare ar fi persoanele fizice sau juridice.
Ministerul Finanţelor este organismul de specialitate al Guvernului, a cărui
activitate este consacrată înfăptuirii politicii statului în domeniul finanţelor publice, inclusiv
prin prisma conexiunilor dintre acestea şi finanţele societăţilor comerciale, indiferent de
forma de proprietate asupra capitalului social.
O variantă a controlului postoperativ o constituie controlul fiscal, care se exercită
de organele de control fiscal din cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi ale unităţilor sale
teritoriale, precum şi de către serviciile de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice
locale.
Prin Legea nr. 252/2003 se face referire la Registrul unic de control (R.U.C.),
conform căruia organele de control au obligaţia de a consemna în R.U.C., înaintea
începerii controlului, toate datele de identificare, unitatea de care aparţin, obiectivele şi
perioada controlului, temeiul legal în baza căruia se efectuează controlul.
Controlul se poate efectua numai după consemnarea acestor date în R.U.C.
De asemenea, organele de control sunt obligate, ca înaintea începerii acţiunii de
control să consulte actele de control încheiate anterior, care au legătură cu obiectul lor de
activitate, pentru a cunoaşte constatările făcute, măsurile stabilite şi stadiul îndeplinirii lor.
- 23 -
Totodată, pentru îmbunătăţirea activităţii privind controlul fiscal a luat fiinţă cazierul
fiscal al contribuabilului (persoane fizice şi juridice), care se organizează în format
electronic astfel:
a) la nivelul Ministerului Finanţelor Publice se organizează cazierul fiscal naţional
care ţine evidenţa contribuabililor de pe întreg teritoriu al României;
b) la nivelul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene şi al municipiului
Bucureşti se organizează cazierul fiscal local, al contribuabililor care au
domiciliul, reşedinţa sau sediul în raza teritorială a acestora.
În cazierul fiscal se înscriu date şi fapte constatate prin acte administrative ale
organelor fiscale. El se întocmeşte în două exemplare şi se semnează de conducătorul
organului fiscal competent.
Înscrierea şi actualizarea datelor în cazierul fiscal se fac numai pe bază de
documente justificative, care constă în întocmirea unor fişe de înscriere a faptelor în
cazierul fiscal. Se completează câte o fişă pentru fiecare faptă care se înscrie în cazierul
fiscal.
Faptele care se înscriu în cazierul fiscal al contribuabilului pot fi:
1) simple constatări ale organului fiscal;
2) fapte care constituie contravenţii;
3) fapte care constituie infracţiuni, constatate de organul fiscal (în caz de evaziune
fiscală) sau printr-o sentinţă judecătorească.
În cazul în care datele înscrise în cazierul fiscal nu corespund situaţiei reale ori
înregistrarea lor nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, contribuabilul poate solicita
rectificarea acestora prin completarea formularului de cerere de rectificare a datelor
înscrise în cazierul fiscal.
Funcţia de intervenţie a statului în viaţa economico-socială devine tot mai
pregnantă de la un an la altul, ca urmare a creşterii atribuţiunilor şi funcţiilor sale. Această
funcţie cunoaşte două forme de manifestare, şi anume:
1. funcţia de stabilizare;
2. funcţia de redistribuire.
Deşi, atât funcţia de repartiţie, cât şi funcţia de control a finanţelor publice presupun
(şi impun în acelaşi timp) intervenţia statului în viaţa economico-socială, totuşi din
punct de vedere conceptual vom detalia separat câteva puncte de vedere privind funcţia
de intervenţie a statului.
Cele două laturi ale funcţiei de intervenţie se manifestă concomitent cu fazele
funcţiei de repartiţie, şi anume:
a) pe de o parte, constituirea sau alocarea resurselor la buget presupune implicit
stabilizarea unor fenomene2 şi procese economice3 prin intervenţia statului în reglarea
unor eşecuri de piaţă;
2
Fenomenele economice reprezintă forme de manifestare ale vieţii economice, fiind direct sesizate de către oameni:
- acte de vânzare – cumpărare;
- cererea sau oferta de mărfuri;
- nivelul şi variaţia preţurilor;
- nivelul şi variaţia impozitelor;
- abundenţa sau penuria de mărfuri pe piaţă.
Studierea lor permite cunoaşterea şi punerea în evidenţă a elementelor de profunzime ale producţiei şi structura
acesteia, de organizare şi conducere a economiei.
3
Procesele economice reprezintă evoluţia în timp şi spaţiu a unui fenomen economic, a unei activităţi sau operaţiuni
economice (proces de producţie, de desfacere, de consum, de muncă). Altfel spus, procesele economice cuprind
întregul sistem de activităţi la care participă toţi agenţii economici. Legăturile de interdependenţă, funcţionale şi cauzale,
de durată şi profunzime dintre procesele şi fenomenele economice sunt scoase în evidenţă de o serie de principii şi
reguli numite şi legi economice obiective (care acţionează independent de voinţa noastră), şi anume: legea creşterii
continue şi diversificării nevoilor (trebuinţelor) economico-sociale; legea creşterii productivităţii muncii; legea rarităţii
resurselor; legea cererii şi a ofertei; legea valorii etc. Legile economice funcţionează în contexte social economice
determinate. Ca urmare, formele şi mecanismele prin care ele se manifestă şi acţionează pot să difere.
- 24 -
b) pe de altă parte, distribuirea resurselor prin politica de cheltuieli a statului
presupune, în acelaşi timp şi redistribuirea lor între anumite sectoare de activitate şi
categorii sociale.
Aşadar, funcţia de stabilizare presupune intervenţia statului în activitatea
economică urmărind crearea unui context de încurajare, respectiv de descurajare a
dezvoltării anumitor activităţi, ramuri economice, zone geografice, în vederea atingerii unor
scopuri economice, sociale sau chiar politice. Mijloacele şi instrumentele de intervenţia a
statului îmbracă forma unor politici, cum ar fi politica cheltuielilor publice, politica fiscală,
politica vamală, politica valutară. Obiectivul imediat urmărit de către stat prin aceste
intervenţii poate consta în favorizarea creşterii economice într-o anumită zonă sau ramură
de activitate, în ocuparea cât mai deplină a forţei de muncă, atragerea şi valorificarea
disponibilităţilor băneşti temporare din economie, combaterea fenomenelor inflaţioniste,
asigurarea echilibrului financiar şi monetar, şi, în ultimă instanţă, a celui economic general,
echilibrarea balanţei de plăţi externe, combaterea evaziunii fiscale etc.
Funcţia de redistribuire numită şi funcţie socială are ca obiect de activitate
transferul de putere de cumpărare între diferite domenii ale activităţii economico-sociale
sau între diferitele categorii socio-profesionale. Această funcţie are un pronunţat caracter
de redistribuire întrucât statul intervine asupra resurselor care se formează pe baza
veniturilor primare obţinute în economia reală şi le redistribuie pentru susţinerea unor
domenii de activitate ale statului (educaţia, sănătatea, cultura, asigurări sociale, apărarea
şi ordinea publică etc.) sau a unor categorii de persoane defavorizate (familii sărace,
familii cu mulţi copii, persoane în vârstă, persoane cu handicap, copiii din centrele de
plasament sau aflaţi în întreţinerea familiilor sociale etc).
Rolul redistributiv al politicii fiscale porneşte de la existenţa unor inegalităţi în
repartiţia veniturilor, fie de oportunitate, fie de remunerare, dar, care sunt inevitabile şi
imposibil de eliminat fără intervenţia statului.
Procesul de distribuţie şi redistribuţie a produsului intern brut are la bază câteva
criterii, şi anume [3;35]:
1. criteriul remunerării factorilor de producţie promovat şi susţinut de Milton
Friedman: „fiecăruia în concordanţă cu ceea ce produce el cu mijloacele pe care le
posedă.” El consideră că măsurile de asistenţă socială promovate de autorităţile publice
trebuie să fie limitate pentru a nu se afecta activitatea pieţei şi libertatea individuală;
2. criteriul liberalismului (promovat Hayek), care are la bază concepţia
evoluţionistă de ordin social, conform căreia informaţiile furnizate de piaţă asigură selecţia
naturală a acţiunilor şi demersurilor întreprinse de agenţii economici (pe baza criteriilor de
eficienţă economică), iar interacţiunile spontane dintre indivizi asigură coerenţa funcţionării
circuitelor economice şi a normelor de drept social. Rolul intervenţionist activ al statului în
economie este perceput ca un factor destabilizator al mecanismului concurenţial al pieţei,
deoarece frânează libera iniţiativă;
3. criteriul opţiunilor publice, susţinut de James Buchanan, porneşte de la
ipoteza că la baza intervenţiei statului în economie trebuie să se afle un raţionament
economic (prin corelarea cheltuielilor publice cu nevoile populaţiei), capabil să
armonizeze interesele de acţiune a trei grupuri de factori care reglează cererea şi oferta
de bunuri publice:
- decidenţii publici (factorul politic);
- managerii publici (administraţia publică);
- contribuabilii sau alegătorii (societatea civilă).
În această accepţiune, statul reprezintă garantul absolut al interesului general,
iar eficientizarea acţiunilor sale depinde de măsura în care acesta reuşeşte să se
debirocratizeze, pe de o parte, prin restrângerea implicării sale în mediul economic,
coroborată cu gestionarea optimă a resurselor financiare de care dispune, iar, pe de altă
parte, aplicarea optimă a principiului de subsidiaritate, pe baza unei descentralizări
- 25 -
efectuate cu discernământ şi a transferului de responsabilităţi, pe trepte ierarhice, dar, în
condiţii de raţionalitate şi eficienţă economică.
Promovarea unei politici fiscale active în redistribuirea veniturilor, dimensiunea şi
formele acesteia, diferă de la o ţară la alta, în funcţie de opţiunile cetăţenilor şi tradiţiile
mecanismelor politice şi, mai puţin, în funcţie de nivelul de dezvoltare economică a ţării
respective.
O politică fiscală activă trebuie să ţină cont de câteva principii de bază:
- eficienţa, deoarece stimulează agenţii economici în obţinerea de rezultate
economice superioare;
- echitatea, deoarece presupune remunerarea activităţilor economice în funcţie de
randamentul obţinut;
- solidaritatea, care se referă la coeziunea de acţiune ce priveşte pe cei aflaţi
temporar în dificultate;
- creşterea economică, care trebuie să stea la baza fundamentării politicii fiscale,
atât în legătură cu investiţiile, cât şi cu consumul.
Trebuie avut în vedere faptul că, redistribuirea veniturilor pentru reducerea sărăciei
şi a decalajelor dintre bogaţi şi săraci are doar conotaţii teoretice, datorită imposibilităţii
de realizare a egalităţii în termeni de „bunăstare”, iar efectul obţinut va fi tocmai contrar,
respectiv polarizarea socială tot mai pronunţată, pe fondul scăderii productivităţii muncii
şi reducerii eficienţei în activitatea economică. Această teorie, denumită generic
paradoxul redistribuirii (formulată de Walter Karpi şi Joachim Palme), are la bază
schimbarea comportamentului economic prin inhibarea inclinaţiei de a munci în lipsa
unor stimulente băneşti justificative ( şi în acelaşi timp, juste), conducând, în final, la
situaţii de ineficienţă economică.
Tocmai de aceea, americanii au un nivel redus de redistribuire a veniturilor pentru
că au în vedere următorul argument susţinut de teoria alocării juste (printre ai cărei
adepţi se numără şi Andrew Schotter): „venitul nu poate fi redistribuit în mod fundamental
fără a distruge libertăţile şi stimulentele pe care le asigură sistemul pieţei libere”.
- 26 -
Glosar de termeni
- 27 -
a) FASB = Comisia Standardelor de Contabilitate Financiară (1973) elaborează şi
pune în circulaţie normele practicii contabile;
b) AICPA = Institutul American al Contabililor Publici Autorizaţi;
c) IRS = Serviciul fiscal (legile fiscale ale SUA).
Know-how = Priceperea sau îndemânarea de a desfăşura o anumită activitate.
Ansamblu de noţiuni, cunoştinţe, de experienţă, de operaţii şi procedee necesare fabricării
unui produs.
Nevoi sociale = Nevoile materiale ale populaţiei privitoare la hrană, îmbrăcăminte,
de locuit, de educaţie, sănătate etc. faţă de care se proiectează produsele şi serviciile
adecvate cererii pieţei.
Operaţiuni bancare = Operaţiuni asupra sumelor de bani în numerar, a creditelor
şi titlurilor negociabile. Sunt operaţiuni de depozit, de efectuare de plăţi, de acordare de
credite, operaţiuni de schimb etc.
Operaţiuni la bursă = Cumpărări sau vânzări de titulari de valoare (acţiuni,
obligaţiuni etc.) la bursă.
PIB sau Produs final = Reprezintă totalitatea bunurilor economice (produse
şi servicii etc.) în expresie valorică (valoarea adăugată brută) obţinute într-o perioadă de
timp (de obicei un an) şi destinate ultimei utilizări ce li se poate da (adică ajunse în ultimul
stadiu al circuitului economic – consumul final). Se determină eliminând consumul
intermediar din valoarea bunurilor produse într-o ţară.
CF = consum final
FBCF = formarea brută de capital fix
VS = variaţia stocurilor
E = exporturi
I = importuri
Produs intern net = agregat macroeconomic (indicator sau mărime statistică) de
rezultate care se calculează prin deducerea din PIB a consumului de capital fix
(amortizarea).
Rată a consumului = Raportul dintre consum şi venit şi arată cât reprezintă
cheltuielile pentru consum în totalul venitului.
Redevenţă = Sumă de bani plătită periodic de către persoane care au concesionat
anumite bunuri (mine, terenuri agricole sau forestiere, lucrări de drumuri publice sau
exploatarea lor), ori au contractat licenţe prin contracte know-how.
Subvenţie = Plată, finanţare, de regulă nerambursabilă de la buget sau persoane
private, acordată unor firme sau persoane fizice pentru realizarea unor acţiuni şi obiective
anume.
- 28 -
Motto: „Contribuabilul este o vietate ciudată care întreţine metabolismul societăţii.”
Cugetare a înţeleptului din Piaţa Centrală – Victor Mitocaru, scriitor băcăuan.
CAPITOLUL II
Bugetul public naţional
- 29 -
- propune Guvernului politica macroeconomică şi asigură aplicarea uniformă a
acesteia prin gestiunea balanţelor financiare, monetare şi valutare;
- elaborează Proiectul bugetului de stat, pe care îl supune aprobării Guvernului, iar
după adoptarea acestuia de către Parlament ia măsurile necesare pentru execuţia lui;
- organizează funcţionarea Trezoreriei Statului prin intermediul căreia efectuează
operaţiunile financiare în bugetul public, exercitând control fiscal asupra veniturilor şi unul
preventiv asupra cheltuielilor bugetare;
- îndeplineşte şi alte atribuţiuni în domeniul financiar, al prognozelor
macroeconomice, al asigurării echilibrului financiar, monetar şi valutar la nivel
macroeconomic;
1. Ministerul Muncii, Solidarităţii sociale şi Familiei, are atribuţiuni privind
elaborarea, execuţia Bugetului asigurărilor sociale de stat şi a Bugetului asigurărilor pentru
şomaj şi cu privire la controlul modului de gestionare a resurselor bugetelor respective;
2. Banca Naţională, stabileşte şi conduce politiva monetară şi de credit, urmăreşte
stabilitatea monetară şi supraveghează activitatea tuturor societăţilor bancare, de
asemenea BNR are importante atribuţii în ceea ce priveşte executarea componentelor
bugetului general consolidat, prin administrarea contului curent general al Trezoreriei
Statului;
3. Curtea de Conturi, ca organ suprem de control subordonat Parlamentului,
exercită un control asupra modului în care au fost constituite şi folosite resursele financiare
publice de către instituţiile publice, agenţii economici şi persoanele fizice care gestionează
fonduri de la bugetul public.
Reglementările juridice pe baza cărora funcţionează organele puterii de stat şi
instituţiile de specialitate cu atribuţiuni în domeniul financiar fac parte din logistica pe care
statul o întrebuinţează pentru punerea în aplicare a strategiilor sale politice.
Pârghiile economico-financiare reprezintă instrumentele de lucru prin care statul
constituie, administrează şi utilizează fondurile băneşti publice necesare îndeplinirii
funcţiilor sale.
Bugetul public, privit ca un sistem de bugete constituie veriga centrală a sistemului
financiar al oricărei ţări. El reprezintă principalul instrument utilizat de Guvern pentru
implementarea politicilor economice ale statului.
Statul pune în funcţiune mecanismul său economico-financiar pentru îndeplinirea
obiectivului principal - dezvoltarea societăţii în general - ceea ce înseamnă, pe de o parte,
creşterea economică durabilă, iar pe de altă parte, asigurarea unui standard de viaţă
corespunzător cetăţenilor săi. Acest obiectiv principal subsumează mai multe
obiective-ţintă pe care le are în vedere Guvernul, şi anume:
- creşterea PIB-ului de la un an la altul, în termeni reali, atât în cifre absolute, cât şi
pe locuitor;
- creşterea productivităţii muncii;
- creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă;
- stabilitatea preţurilor şi reducerea inflaţiei la o rată apropiată de media Uniunii
Europene;
- echilibrarea Balanţei de plăţi şi reducerea deficitului bugetar etc.
Pentru atingerea acestor obiective, Guvernul are în vedere anumite strategii
prevăzute în Programul de guvernare, strategii care, aplicate în practică, poartă
denumirea de politici guvernamentale.
- 31 -
a) bugetul public este un sistem de fluxuri financiare privind formarea resurselor
băneşti publice şi gestionarea lor. În cea mai mare parte, aceste fluxuri sunt de forma
prelevărilor şi transferurilor prin care statul şi colectivităţile locale îşi constituie resurse
băneşti necesare desfăşurării activităţii specifice, prin cheltuieli [10;15];
b) bugetul public este un instrument de politică a statului în domeniul
fiscalităţii. Prin bugetul public se stabilesc, pe baza unor opţiuni de ordin economic,
politic, social, financiar, veniturile necesare anului bugetar, pentru realizarea funcţiilor
statului. Nivelul acestor venituri în produsul intern brut pe categorii de venituri (directe,
indirecte) reflectă efortul financiar public, adică pe seama cui este repartizată sarcina
fiscală în economie. Fiscalitatea reprezintă un sistem de percepere a impozitelor şi
taxelor de la contribuabili. Sistemul fiscal, ca parte a sistemului financiar cuprinde legi,
practici şi instituţii care au drept scop stabilirea şi perceperea impozitelor.
Derularea fluxurilor financiare în cadrul sistemului financiar se realizează printr-un
complex de planuri financiare care alcătuiesc bugetul public astfel (Legea nr. 500/2002
privind finanţele publice):
1. bugetul de stat;
2. bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetul asigurărilor de şomaj;
3. bugetele locale;
4. bugetele fondurilor speciale (Fondul special pentru modernizarea drumurilor,
Fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic, Fondul pentru dezvoltarea
agriculturii etc.) administrate de Ministerul Finanţelor Publice împreună cu ministerele de
resort;
5) bugetul Trezoreriei statului;
6) bugetul asigurărilor de sănătate;
7) bugetele fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de
stat şi a căror rambursare, dobânzile şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
8) bugetul fondurilor externe nerambursabile;
9) bugetul instituţiilor publice autonome;
10) bugetele instituţiilor publice finanţate parţial sau total din bugetul de stat etc.
Bugetul de stat este principalul instrument financiar al statului, prin intermediul
căruia se constituie şi se utilizează cele mai importante resurse financiare publice ale ţării.
El este întocmit de Guvern şi aprobat de Parlament. Ministerul Finanţelor Publice
răspunde de execuţia sa. El este singurul buget care se poate întocmi, aproba şi executa
cu deficit bugetar.
Bugetul asigurărilor sociale de stat este al doilea plan financiar, ca importanţă,
după bugetul de stat. El este destinat constituirii resurselor financiare necesare finanţării
pensiilor, ajutoarelor pentru deces, bilete de tratament balnear, fondul pentru accidente de
muncă şi boli profesionale, fondul pentru indemnizaţia de şomaj, etc.
Resursele publice care se constituie prin intermediul bugetului asigurărilor sociale
de stat (BAS) sunt formate mai ales din contribuţii obligatorii, pe care le datorează
instituţiile publice, agenţii economici şi alte persoane juridice şi fizice care folosesc muncă
salariată, precum şi salariaţii înşişi.
Bugetul este elaborat şi administrat de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale în
colaborare cu Ministerul Finanţelor Publice.
Bugetele locale reprezintă principalele instrumente financiare prin intermediul
cărora autorităţile locale îşi procură fondurile necesare în vederea finanţării acţiunilor şi
obiectivelor de interes local şi judeţean. Fondurile proprii se constituie din impozite şi taxe
locale. La ele se adaugă surse transferate de la bugetul de stat pentru completarea
fondurilor proprii şi pentru finanţarea unor activităţi de importanţă naţională (învăţământ,
protecţia persoanelor cu handicap, protecţia copiilor cu nevoi speciale etc.).
De asemenea, colectivităţile locale pot contracta credite bancare sau pot face
emisiuni de obligaţiuni municipale pe piaţa financiară, cu aprobarea Ministerului Finanţelor.
- 32 -
Totodată, ele pot beneficia de finanţări externe pentru susţinerea diferitelor proiecte de
dezvoltare.
Bugetele fondurilor speciale se întocmesc şi se aprobă în fiecare an, ca anexe la
bugetul de stat sau la bugetul asigurărilor sociale de stat, iar veniturile constituite prin
acestea nu pot fi folosite decât pentru destinaţia aprobată.
Bugetul Trezoreriei statului este consecinţa activităţii acestei instituţii în procesul
execuţiei componentelor bugetului general consolidat. Veniturile sunt constituite în
principal din dobânzile încasate ca urmare a plasării disponibilităţilor bugetului de stat pe
piaţa financiară. Cheltuielile sunt formate, mai ales din dobânzile plătite pentru
disponibilităţile instituţiilor publice şi ale altor subiecţi economici şi persoane fizice (ca
surse extrabugetare), pentru certificatele de depozit, precum şi din taxe poştale,
comisioane plătite etc.
Acest buget se întocmeşte anual şi se aprobă de către Guvern, odată cu proiectul
bugetului de stat.
Bugetele instituţiilor publice autonome cuprind resursele şi cheltuielile acelor
instituţii publice centrale care nu sunt subordonate nici unei alte instituţii de drept public.
În literatura de specialitate şi în Legea finanţelor publice (Legea nr. 10/1991, Legea
nr. 72/1996, Legea nr. 500/2002 completată prin Legea nr. 314/2003 şi Legea nr.
189/1998 modificată şi completată prin Legea nr. 108/2004 privind finanţele publice locale)
se specifică faptul că, la nivel naţional, nu există un buget public naţional de sine
stătător, care să se întocmească, să se aprobe şi să se execute anual. Bugetul public la
nivel naţional se constituie printr-un sistem unitar de bugete, menţionate anterior, care
funcţionează separate.
Ca instrument de analiză a politicii bugetare, se utilizează noţiunea de buget
general consolidat, care, de asemenea, nu este un buget de sine stătător şi care este
definit prin Legea finanţelor ca fiind ansamblul bugetelor componente ale sistemului
bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg:
a) se elimină transferurile dintre bugete, pentru a se evita dubla înregistrare a
cheltuielilor sau a veniturilor (operaţiune denumită consolidare);
b) se adaugă suma finanţărilor din împrumuturi interne şi externe, precum şi
veniturile obţinute din privatizarea entităţilor din sectorul de stat (inclusiv bănci), ca şi cele
realizate din recuperarea activelor bancare de către Autoritatea pentru Valorificarea
Activelor Statului etc.;
c) totodată, în vederea determinării indicatorilor de calcul al deficitului bugetar
consolidat, este necesară determinarea valorii creditului net al sistemului bancar către
bugetul general consolidat (altfel spus, diferenţa dintre cheltuielile bugetare cu dobânzile la
datoria publică şi depozitele bugetare în bănci).
În economiile moderne; bugetul nu mai constituie doar un document în care se
înscriu veniturile şi cheltuielile probabile ale statului pe o perioadă de un an, ci este un
plan financiar la nivel macroeconomic. El este un instrument de previziune atât pe
termen scurt, ca urmare a dimensionării veniturilor şi cheltuielilor publice pe un an de zile,
cât şi pe termen mediu, prin elaborarea bugetelor program, mai ales pentru cheltuielile
publice pentru investiţii.
În felul acesta, sfera de cuprindere a noţiunii de buget a fost extinsă, în ţările
occidentale dezvoltate [13;65].
Astfel, în afară de bugetul de stat în forma sa clasică, se propune întocmirea unui
instrument mai cuprinzător denumit "buget al economiei naţionale" (în Franţa) sau "buget
economic" (în Marea Britanie şi SUA). Acest buget extins reprezintă un document
estimativ care reflectă toate resursele societăţii şi destinaţia lor, cuprinzând informaţii
previzionale în legătură cu producţia, repartiţia, consumul PIB, precum şi cu privire la
formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat.
- 33 -
Bugetul economiei naţionale este conceput ca un ansamblu de conturi ale
naţiunii, care reflectă previziunile asupra tuturor agenţilor economici din ţara respectivă
pentru anul în curs şi pentru anul următor. Previziunile sale nu devin obligatorii pentru
entităţile publice sau private, ci doar evidenţiază modificările care vor surveni în economie.
Acest buget este publicat odată cu bugetul de stat. Cu ajutorul lui, guvernul poate
identifica efectele directe şi indirecte produse în economie prin aplicarea unor măsuri care
vizează creşterea economică.
Bugetul naţional public asigură sinteza şi coerenţa politicilor financiare (fiscale
şi bugetare) vizând producţia de bunuri şi servicii publice, redistribuirea veniturilor şi
stabilizarea activităţii economice.
Prin variaţiile soldurilor şi fluxurilor bugetare, prin diminuarea sau majorarea
prelevărilor obligatorii şi a transferurilor financiare publice, politica bugetară constituie
unul dintre principalele leviere de care dispun autorităţile publice pentru a-şi atinge
obiectivele, utilizând cei patru indicatori ai "careului magic al OCDE": rata inflaţiei; rata
şomajului; rata de creştere a PIB-ului şi soldul balanţei curente.
Conform clasificării economistului american Richard Musgrave, politica bugetară 4
comportă trei dimensiuni (pe care le consideră funcţii ale statului): afectarea resurselor,
stabilizarea conjuncturală (pe termen scurt) a economiei şi repartiţia resurselor.
Deoarece politica bugetară are adesea un caracter destabilizator din partea
autorităţilor (care sunt preocupate mai ales de sprijinul politic decât de interesul general),
ea este supusă unor constrângeri economice şi politice.
Principalul instrument al politicii fiscal-bugetare îl reprezintă bugetul general
consolidat al statului, prin care sunt corelate nu numai veniturile şi cheltuielile publice, ci
şi legăturile acestora cu diverse fenomene din economie: soldul deficitar al contului curent
al balanţei de plăţi, decalajul dintre investiţii şi economisire, nivelul deficitului bugetar etc.
În felul acesta, bugetul general consolidat reflectă în mod clar, la nivelul unui an,
dimensiunea efortului financiar public şi, după caz, starea de echilibru sau dezechilibru.
4
Politica bugetară în sens restrâns vizează doar politica de cheltuieli publice a Guvernului, iar în sens larg, vizează
ambele laturi bugetare (venituri şi cheltuieli), altfel spus este o politică fiscal-bugetară.
- 34 -
resurselor bugetare prin care se realizează prima fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor -
constituirea fondurilor publice.
Cererea de venituri publice cunoaşte o tendinţă generală de creştere determinată
de creşterea în ritm rapid a nevoilor sociale, a rolului şi funcţiilor statului şi implicit a
cheltuilelilor publice.
Totuşi, între resursele publice şi cheltuielile publice nu există un raport de
cauzalitate. Totalitatea resurselor băneşti care alimentează bugetul public formează un
sistem unitar de venituri, indiferent de provenienţa acestora şi de veriga bugetară unde se
constituie ca resursă. Acest fapt decurge din finalitatea lor comună şi din relaţiile
structurale care se stabilesc între ele în procesul bugetar.
În scopul cunoaşterii exacte a fondurilor băneşti, în raport de care se stabileşte
volumul cheltuielilor care urmează a se efectua pentru îndeplinirea acţiunilor şi obiectivelor
statului, este necesară determinarea volumului veniturilor bugetare pentru fiecare an
bugetar. Această determinare se face pe ansamblul economiei, pe ramuri şi domenii
economice şi sociale, pe categorii de contribuabili şi pe forme de venituri, în funcţie de
provenienţa acestora, prin legea bugetară.
Orice venit bugetar are o denumire generică, stabilită în raport cu natura sa
economico-financiară şi juridică şi prin care se face deosebirea între diferitele categorii de
venituri bugetare.
Resursele financiare publice se grupează în patru categorii, astfel:
1. Prelevări cu caracter obligatoriu, denumite şi venituri fiscale: impozite, taxe,
contribuţii. Acestea deţin o pondere importantă în totalul resurselor, dar volumul lor nu
poate fi crescut în funcţie de necesităţi, deoarece implică decizii ale Parlamentului,
modificări de legislaţii fiscale, cu implicaţii majore asupra gradului de fiscalitate.
Impozitele reprezintă o prelevare bănească cu caracter obligatoriu şi fără
contraprestaţie directă, efectuată de către persoane fizice şi juridice (contribuabili), la
dispoziţia statului, pentru acoperirea cheltuielilor publice.
Contribuţiile obligatorii sunt o formă specială a impozitelor directe pe care le
datorează contribuabilii, către diferitele componente ale bugetului public:
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de sănătate;
- bugetul asigurărilor pentru şomaj.
Spre deosebire de impozite, contribuţiile presupun o contraprestaţie neechivalentă
ca valoare din partea statului, în viitor, în funcţie de producerea unui fenomen sau proces
(pensia pentru limită de vârstă şi munca depusă, concediul medical, indemnizaţia de
şomaj etc.).
Taxele reprezintă plăţi obligatorii numai pentru acele persoane care solicită un
serviciu public din partea unei instituţii a statului. Ele se achită anticipat.
2. Resurse de trezorerie – sunt împrumuturi pe termen scurt, până la un an, cu
caracter rambursabil, la care se apelează în situaţii de goluri temporare de casă în
execuţia bugetului de stat. Aceste împrumuturi se realizează prin emisiunea de bonuri de
tezaur efectuată de Trezorerie ca instituţie a statului, cu rol de bancă în cadrul Ministerului
Finanţelor.
Resursele de trezorerie au, deci, un caracter temporar şi rambursabil, comportând
un cost determinat de dobânda aferentă titlurilor de stat pe termen scurt, precum şi de
cheltuielile ocazionate de punerea şi retragerea din circulaţie a înscrisurilor respective.
3. Resurse financiare din împrumuturi de stat – reprezintă o sursă de
completare a resurselor publice la care în ultimii ani se apelează frecvent deoarece
veniturile ordinare nu acoperă cheltuielile. Împrumuturile de stat se contractează prin
emisiuni de obligaţiuni, bonuri de tezaur, certificate de depozit care sunt lansate pe piaţa
financiară (bursa de valori) sau sunt vândute prin bănci sau alte instituţii financiare.
- 35 -
Împrumutul de stat se mai numeşte şi credit public şi poate fi intern sau extern.
Ţările dezvoltate apelează în general la credite interne deoarece economiile lor naţionale
sunt apte să susţină un împrumut de stat, pe când ţările în curs de dezvoltare, neavând
ofertă internă de capital, apelează în mai mare măsură la creditele externe, cu dobânzi
mari şi condiţii împovărătoare.
4. Emisiunea bănească constă în emiterea de bani de către Banca Centrală şi
este practic un împrumut de la Banca Centrală. Este o cale relative simplă de creştere a
resurselor financiare ale statului, însă, fiind fără acoperire (în bunuri şi servicii pe piaţă) are
puternice efecte negative, determinând mărirea impozitelor, creşterea preţurilor şi tarifelor
şi scăderea puterii de cumpărare a monedei (ca forme concrete de exprimare a inflaţiei).
Fiecare componentă a structurii resurselor financiare publice constituie un
instrument prin care statul intervine în economie în funcţie de mai mulţi factori, dintre care
deficitul bugetar are o mare importanţă. Acoperirea acestui deficit se poate face fie prin
mărirea impozitelor, fie prin apelarea la împrumuturi de stat. Mărirea impozitelor afectează
contribuabilii mijlocii şi mici. În cazul împrumuturilor contribuabilii vor suporta serviciul
datoriei publice într-o perioadă viitoare. Creşterea impozitelor poate duce la reducerea
veniturilor impozabile şi deci, în final, la reducerea resurselor statului. În fazele de
depresiune economică, când scade volumul investiţiilor, statul apelează la împrumuturi
pentru asigurarea finanţării cheltuielilor de investiţii, iar în faza de expansiune economică
se constată o creştere a impozitelor cu efecte asupra reducerii consumului. Aceasta este o
măsură deflaţionistă prin care statul reglează puterea de cumpărare a monedei.
Resursele publice se clasifică după mai multe criterii astfel:
a. după ritmicitatea încasării lor la buget se împart astfel:
venituri ordinare sau curente care se încasează în mod obişnuit, au
caracter permanent şi volumul lor poate fi estimat (impozite, taxe, resursele
de trezorerie);
venituri extraordinare sau incidentale la care statul apelează în
împrejurări deosebite (impozite extraordinare, împrumuturi de stat, ajutoare
externe);
b. după provenienţă se împart astfel:
interne, cele localizate în interiorul ţării;
externe, împrumuturi şi ajutoare din alte ţări.
În funcţie de sursa lor de provenienţă:
- venituri fiscale, care se constituie pe baza obligaţiei fiscale stabilite de stat în
sarcina contribuabililor persoane fizice şi persoane juridice producătoare de venit
impozabil. Se înscriu aici majoritatea impozitelor şi taxelor datorate statului;
- venituri nefiscale care provin din:
• activităţi economice ale statului şi din vânzarea bunurilor statului;
• împrumuturi publice;
• emisiunea monetară fără acoperire etc.
- 36 -
educaţie, sănătate, cultură, economie, gospodărie publică etc. Finanţarea acestor domenii,
obiective şi acţiuni se concretizează în bunuri şi servicii publice, de care beneficiază
membrii societăţii, cât şi în punerea la dispoziţia acestora, în anumite situaţii, a fondurilor
financiare propriu-zise.
Din punctul de vedere al finanţelor publice şi a modului de satisfacere a nevoilor
populaţiei, nevoile sau necesităţile pot fi clasificate în trei categorii [1;87] :
a) nevoi individuale sau private;
b) nevoi publice sau generale (colective);
c) nevoi semipublice.
Nevoile individuale sunt acele necesităţi ale oamenilor care sunt satisfăcute prin
eforturi financiare private cu maximum de avantaje şi minimum de costuri. Cu alte cuvinte,
fiecare membru al societăţii este preocupat să obţină o eficienţă economică maximă
pentru satisfacerea nevoilor individuale, deoarece le suportă din bugetul propriu.
Nevoile publice sunt născute din vieţuirea în comun a oamenilor, cu alte cuvinte,
sunt cerute de colectivitate. Tocmai de aceea, pentru satisfacerea lor în condiţii optime,
este necesară implicarea efortului comun, general. Nevoile publice reclamă existenţa unor
instituţii publice capabile să ofere cetăţenilor utilităţile publice necesare (bunuri şi servicii
publice) şi pe care nu le pot dobândi prin mijlocirea pieţei.
În cazul nevoilor publice (de apărare naţională, securitate şi ordine publică,
educaţie, iluminat public, parcuri şi spaţii verzi etc.), autorităţile publice furnizează utilităţi
tuturor membrilor societăţii, fără criterii de eligibilitate şi necondiţionat de vreo contribuţie
directă din partea acestora.
Nevoile semipublice sunt puse la dispoziţia oamenilor în mod colectiv, pe baza
unor criterii de eligibilitate a beneficiarilor:
- bursele pentru elevi şi studenţi, în învăţământul de stat se acordă în funcţie de
rezultatele la învăţătură sau în funcţie de situaţia materială;
- indemnizaţia de şomaj se acordă în cuantumul şi pe perioada prevăzută de lege,
în funcţie de vechimea în muncă a şomerului etc.
- 37 -
a) alocaţii pentru copii;
b) construcţii de locuinţe;
c) dobânzi subvenţionate etc.
Aceste cheltuieli, deşi se efectuează prin bugetele locale, ele apar evidenţiate în
bugetul de stat, respectiv bugetul asigurărilor de stat.
Trebuie făcută distincţia între cheltuielile publice şi cheltuielile bugetare.
Cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public, prin
intermediul instituţiilor publice şi care se acoperă de la bugetul public, cât şi de la bugetul
instituţiei, pe seama veniturilor proprii.
Cheltuielile bugetare se referă la acele cheltuieli care se acoperă doar din bugetul
public, având o arie de cuprindere mai restrânsă decât cheltuielile publice. De aceea
cheltuielile bugetare se mai numesc şi credite bugetare, adică sume aprobate în buget,
reprezentând limite maxime până la care se pot efectua plăţi. Depăşirea lor este interzisă
de legea bugetară, cât şi de legea finanţelor publice, fiind considerată deturnare de
fonduri, deoarece încalcă principiile oportunităţii, realităţii, economicităţii şi eficienţei
cheltuielilor publice.
Deoarece, în economie acţionează o serie de factori cu efect destabilizator, devine
evidentă necesitatea intervenţiei statului pentru reglarea proceselor economice (exemplu:
asigură fluxul informaţional, asigură competiţia pe piaţă etc.)
În realizarea utilităţilor publice statul acţionează sub mai multe forme:
- fie ca producător sau consumator de bunuri (ca orice agent economic);
- fie ca parte care arbitrează, reglementează sau dirijează funcţionarea pieţei (ca
autoritate publică).
Intervenţia statului pe piaţă antrenează finanţele publice mai ales prin procesul de
alocare a resurselor, apoi prin cel de redistribuire a resurselor financiare publice astfel:
a. alocarea resurselor, în sectorul corectării imperfecţiunilor pieţei sau al
compensării efectelor acestora prin politici bugetare adecvate (specifice);
b. redistribuirea veniturilor, în scopul asigurării echităţii sau justiţiei sociale, prin
impunerea veniturilor în mod diferenţiat şi subvenţionarea unor categorii sociale
defavorizate;
c. influenţarea comportamentelor economico-sociale şi financiare ale agenţilor
economici, ale instituţiilor financiare şi ale persoanelor fizice (acordarea de
stimulente financiare pentru dezvoltarea unor activităţi şi respectiv impozitarea
excesivă pentru descurajarea altor activităţi).
Datorită faptului că cererea de resurse financiare este aproape întotdeauna mai
mare decât oferta lor, este necesar ca autorităţile publice să trieze şi să ierarhizeze aceste
nevoi şi, totodată, să stabilească priorităţi în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei
etape.
Distribuirea resurselor financiare implică stabilirea destinaţiilor pentru cheltuielile
publice, şi anume: învăţământ, sănătate, asigurări sociale şi protecţie socială, gospodărie
comunală şi locuinţe, apărare naţională şi ordine publică, acţiuni economice, datorie
publică etc. Aceste fluxuri de resurse financiare se exprimă concret sub forma
cheltuielilor pentru:
- plata salariilor şi altor drepturi de personal;
- procurări de materiale şi servicii;
- subvenţii acordate întreprinderilor;
- transferuri către diverse persoane fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare etc.);
- investiţii etc.
Politica statului în domeniul cheltuielilor publice stabileşte, pe de o parte, mărimea,
destinaţia şi structura optimă a acestora, astfel încât să răspundă obiectivelor ce trebuie
atinse într-o anumită perioadă şi, pe de altă parte, precizează căile, metodele şi
instrumentele ce trebuie folosite pentru angajarea unui minim efort financiar.
- 38 -
Dimensionarea cheltuielilor publice constă în stabilirea volumului total al
cheltuielilor publice necesare în aşa fel încât acestea să se încadreze în limitele resurselor
ce pot fi mobilizate la nivel naţional.
Stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice trebuie să aibă ca punct de pornire
nevoile sociale prioritare care trebuie satisfăcute pe seama resurselor financiare publice.
Cheltuirea fondurilor publice trebuie să respecte principiile de eficienţă, eficacitate şi
economicitate – cerinţe ale politicii financiare a statului, datorită faptului că resursele
financiare sunt limitate, iar destinaţiile acestora sunt concurenţiale.
Orice cheltuială trebuie judecată din punct de vedere al necesităţii, utilităţii şi
urgenţei sale. O cheltuială nu trebuie să fie absolut necesară, adică indispensabilă pentru
viaţa socială pentru ca ea să fie aprobată şi efectuată, ci este suficient ca ea să fie utilă.
Însă utilitatea ei trebuie privită prin prisma urgenţei sale, deoarece este posibil ca ea să fie
utilă, dar nu în prezent ci în viitor, şi atunci ar fi o eroare să se disponibilizeze fonduri de la
alte acţiuni care nu pot fi amânate.
Exemplu: modernizarea şi igienizarea spaţiilor de învăţământ sunt obiective care
trebuiesc îndeplinite până la începerea noului an şcolar sau universitar; asfaltarea
drumurilor publice se face în alte anotimpuri decât iarna, când nu există pericol de îngheţ.
Cheltuielile publice trebuie judecate şi din punct de vedere al scopului pentru care
ele servesc. Asta înseamnă că efectele lor trebuie să folosească întregii colectivităţi (ţară,
judeţ, localitate) şi nu doar unei anumite categorii sociale preferată de cei care
gestionează fondurile publice, în funcţie de interese politice sau de grup. Din acest punct
de vedere putem spune că orice cheltuială publică trebuie să fie productivă.
Productivitatea este directă când cheltuielile se fac în scopul producerii de bunuri
materiale, cum ar fi: construcţia de şosele şi căi ferate, regularizarea cursurilor de apă,
reîmpădurirea unor versanţi etc. Productivitatea este indirectă când se produc bunuri
nemateriale: investiţii pentru cercetare în diverse domenii; pregătirea personalului;
marketing public etc.
În alocarea resurselor publice, noul management public face referire la optimul lui
Pareto sau Principiul 20/80, care spune că 20% din cauze crează 80% din efecte.
Principiul „Pareto” are la bază două instrumente de lucru pentru management:
1. a da prioritate priorităţilor;
2. utilizare optimă a resurselor rare..
Dacă ne concentrăm asupra priorităţilor şi reuşim să rezolvăm într-o primă
instanţă acele probleme de esenţă ale situaţiei de fapt, atunci şansele de succes se
măresc. Dacă, dintre lucrurile importante şi urgente nu le alegem pe cele strict necesare
(adică să dăm prioritate priorităţilor) – risipim una dintre cele mai preţioase resurse –
timpul, de fapt, unica resursă care ne-a fost dată în mod egal tuturor.
Utilizarea optimă a resurselor rare pentru asigurarea bunăstării maxime are o
importanţă foarte mare nu numai pentru finanţele publice, ci pentru toate ştiinţele
economice, deoarece ea este o problemă centrală a economiei politice. Cu toate acestea,
atenţia este focalizată spre alte domenii cum ar fi disfuncţiile pieţelor, cauzele şi
consecinţele acestor disfuncţii.
Lacunele pieţei sunt identificate în raport cu un criteriu de alocare optimă, şi
anume, criteriul normativ al lui Pareto, care are o importanţă centrală în economia
bunăstării.
Este posibilă însă şi raportarea la un criteriu pozitiv, al concurenţei perfecte
[6;382]. Conform acestui criteriu, o piaţă cu o concurenţă perfectă tinde, sub presiunea
cumpărătorilor şi vânzătorilor care îşi maximizează bunăstarea, spre un echilibru care este
optim pentru societate. În acest context, concurenţa este privită ca un proces şi nu ca o
stare de lucruri. Cu alte cuvinte, ea este privită în dinamică şi nu din perspectivă statică.
Ea are în vedere faptul că viaţa economică este caracterizată de capacitatea actorilor
- 39 -
(cumpărători şi vânzători-ofertanţi) de a imagina viitorul şi de a-şi asuma riscuri inovând.
Din acest punct de vedere se face distincţie între antreprenor şi producător, două
personaje al căror comportament este total diferit:
- producătorul de rutină (caracteristică a concurenţei pure şi perfecte), care se
mulţumeşte să-i imite pe ceilalţi producători, folosind aceleaşi tehnici de producţie;
- producătorul inovator (antreprenorul), care caută să se diferenţieze de ceilalţi
producători, în scopul de a produce mai bine decât ei şi de a acoperi o cotă mai mare de
piaţă, utilizând tehnici de producţie mai performante sau propunând produse noi şi mai
ieftine.
În concluzie, există concurenţă atunci când există libertatea de a intra pe o piaţă.
Dacă această libertate se manifestă, inovatorii vor încerca să rivalizeze cu producătorii
existenţi, adică vor încerca să se diferenţieze astfel încât să fie mai buni decât aceştia.
Susţinătorii acestei teorii sunt doi deţinători ai Premiului Nobel pentru economie, Friedrich
Auguste van Hayek în 1974 şi Gerard Debreu în 1983.
- 41 -
Sub aspect politic, acest principiu permite Parlamentului să aibă o vedere de
ansamblu asupra veniturilor şi cheltuielilor propuse de Guvern, atât pentru a lua decizii în
cunoştinţă de cauză, cât şi de a-şi exercita dreptul de control asupra Guvernului. Numai un
buget public unitar asigură o cunoaştere de ansamblu şi o situaţie clară a finanţelor
publice, respectiv a surselor de venituri, a destinaţiei cheltuililor, dar şi a naturii echilibrate
sau deficitare a bugetului.
Cu toate avantajele pe care le are, în multe state s-a renunţat la cest principiu
bugetar, finanţele moderne permiţând derogări care facilitează operaţiunea de
debugetizare.
Debugetizarea constă în modificarea modului de finanţare a cheltuielilor în sensul
că, pentru acoperirea acestora, sunt folosite şi alte surse pe lângă veniturile curente ale
statului. Altfel spus, debugetizarea presupune pe de o parte, trecerea de la finanţarea
publică la cea privată, iar pe de altă parte, un proces de dezangajare a statului prin
transferul unor cheltuieli publice din bugetul general spre bugetele anexe şi conturi
speciale de trezorerie, iar uneori şi bugete autonome şi extraordinare.
Debugetizarea intervine pentru a facilita efectuarea unor cheltuieli publice pe
seama unor resurse complementare, în condiţiile în care veniturile curente ale bugetului
sunt insuficiente (ex.: construcţia de locuinţe etc.) şi acoperirea lor din resurse alternative
(parteneriat public-privat, credit public, fonduri externe etc.)
Prezentăm în continuare câteva derogări de la principiul unităţii bugetare:
a) Bugete anexă, care sunt distincte de bugetul general al statului, votate separat
de Parlament, cuprinzând veniturile şi cheltuielile unor instituţii publice şi ale unor
întreprinderi industriale proprietate de stat şi care nu au în mod obligatoriu personalitate
juridică.
Bugetele anexă sunt corelate cu bugetul general al statului, prin aceea că soldul lor
figurează în bugetul de stat, la venituri sau la cheltuieli, după cum soldul este pozitiv sau
negativ.
b) Bugetele extraordinare se întocmesc în situaţii de excepţie: calamităţi naturale,
criză economică, război etc. Bugetele extraordinare se întocmesc şi pentru evidenţierea
cheltuielilor de investiţii civile, finanţate din împrumuturi contractate de stat. În unele cazuri
se întocmesc bugete extraordinare pentru a masca existenţa deficitului bugetar sau pentru
a scoate unele venituri şi cheltuieli de sub controlul Parlamentului. Ele contravin principiilor
contabilităţii naţionale, motiv pentru care guvernele au renunţat la ele;
c) Bugetele autonome sunt elaborate de instituţii publice din sfera administraţiei
sau de servicii publice care dispun de personalitate juridică din domeniul social, financiar,
cultural şi de educaţie (universităţi, spitale, centre culturale etc.).
Acestea dispun de autonomie bugetară, în sensul că-şi dirijează singure cheltuielile,
dar resursele lor proprii, nefiind suficiente pentru acoperirea cheltuielilor, nu dispun şi de
autonomie financiară. Pentru echilibrare, aceste entităţi beneficiază de subvenţii sau
transferuri de la bugetul de stat.
d) Conturile speciale de trezorerie evidenţiază încasări ce nu reprezintă un venit
propriu-zis pentru bugetul de stat şi plăţi care nu au caracter definitiv.
Se pot deschide conturi speciale de trezorerie pentru diverse operaţiuni, cum ar fi:
1) evidenţierea sumelor de bani depuse drept garanţie de funcţionarii publici care
gestionează bani şi alte valori materiale;
2) reflectarea în contabilitate a avansurilor acordate de stat unor întreprinderi
particulare şi care urmează a fi decontate pe măsura livrării bunurilor
comandate de stat;
3) achiziţionarea la preţuri avantajoase a unor bunuri necesare statului, în
cantităţi ce depăşesc nevoile anuale de consum şi care urmează a fi, apoi
decontate din resurse bugetare ale anilor următori etc.
- 42 -
e) Legea rectificativă a bugetului şi modalităţile de repartizare a creditelor
bugetare aprobate constituie, de asemenea, excepţii de la principiul unităţii bugetare. În
situaţiile în care pe parcursul exerciţiului bugetar nu se încasează veniturile previzionate
sau intervin cheltuieli cu caracter excepţional, se procedează la o redimensionare a
resurselor şi a cheltuielilor publice printr-o lege rectificativă a bugetului.
4. Specializarea bugetară reprezintă principiul potrivit căruia veniturile bugetare
trebuie să fie înscrise în buget pe surse de provenienţă, iar cheltuielile bugetare pe
categorii de cheltuieli, denumite şi credite bugetare. Prin credit bugetar se înţelege suma
limită, înscrisă în bugetul public şi aprobată de puterea legiuitoare, până la care se pot
efectua plăţi în contul fiecărei cheltuieli publice.
Specializarea bugetară impune individualizarea veniturilor publice (impozite, taxe,
contribuţii etc.) şi specializarea creditelor publice, adică aprobarea de către Parlament a
veniturilor pe surse de formare şi a creditelor bugetare pe categorii de cheltuieli.
Veniturile şi cheltuielile trebuie să fie înscrise în buget după o schemă unitară.
Gruparea veniturilor şi cheltuielilor într-o anumită ordine şi pe baza unor criterii precis
determinate poartă denumirea de clasificaţie bugetară. Clasificaţia bugetară trebuie să
fie astfel concepută încât să grupeze veniturile după provenienţă, iar cheltuielile pe
destinaţia lor efectivă şi în funcţie de conţinutul economic.
În practica bugetară, criteriile luate în considerare sunt de ordin administrativ,
economic şi funcţional.
Potrivit criteriului administrativ, veniturile şi cheltuielile bugetului public sunt
grupate după instituţiile care le încasează sau le efectuează.
Criteriile economice au în vedere natura şi felul veniturilor, pe de o parte, precum
şi natura şi destinaţia cheltuielilor, pe de altă parte. De asemenea, cu ajutorul acestor
criterii se face distincţia între operaţiunile curente şi operaţiunile de capital.
Criteriul funcţional porneşte de la concepţia că veniturile şi cheltuielile bugetare
sunt instrumente de realizare a politicii economico-financiare şi sociale a guvernului. În
acest scop, clasificaţia bugetară funcţională cuprinde părţi, titluri, capitole, subcapitole,
paragrafe şi articole. Această clasificaţie este obligatorie pentru toate organismele şi
instituţiile publice (ministere şi alte organe centrale ale administraţiei publice, instituţii
publice centrale şi locale).
Pe de o parte, clasificaţia bugetară trebuie să fie simplă, concisă şi clară, pentru a
putea fi înţeleasă de cei chemaţi să examineze bugetul, iar pe de altă parte, trebuie să
facă posibilă analiza economică a veniturilor şi a cheltuielilor bugetare.
5. Echilibrul bugetar este principiul conform căruia cheltuielile publice ale statului
trebuiesc acoperite din venituri ordinare ale fiecărui an bugetar. Anualitatea şi echilibrul
bugetului sunt indisolubil legate, având drept rezultat echilibrul anual al bugetului,
considerat drept “principiul de aur al gestiunii bugetare.”
Echilibrul bugetar se referă atât la întocmirea unor bugete balansate (venituri
ordinare = cheltuieli totale), cât şi la păstrarea echilibrului în perioada de execuţie a
bugetului.
Teza clasică a echilibrului bugetar n-a însemnat altceva decât transpunerea în
domeniul finanţelor publice a principiului elementar al finanţelor private, conform căruia un
agent economic nu poate cheltui mai mult decât are sau decât încasează.
În acest cadru, deficitul bugetar era privit ca un fenomen deosebit de grav,
reprezentând un pericol pentru apariţia inflaţiei şi a bancrutei statului. În schimb,
excedentul bugetar era considerat un semn al bunei gospodăriri a finanţelor publice.
După primul război mondial teza echilibrului bugetar pierde teren, pe fondul noilor
realităţi economice, făcându-şi loc teza deficitului sistematic, care a fost formulată de
Wiliam Beveridge, sub influenţa ideilor lui Keynes.
Potrivit acestei teorii, deficitul bugetar nu provoacă nici un rău în economie, ci are
un efect benefic asupra acesteia, întrucât statele fac unele cheltuieli suplimentare de care
- 43 -
beneficiază naţiunile, economiile naţionale, agenţii economici şi cetăţenii [4;113]. Prin
suplimentarea cheltuielilor bugetare în economie se injectează o putere de cumpărare
suplimentară, care este folosită fie pentru acoperirea cheltuielilor curente de funcţionare,
fie pentru investiţii, reprezentând un mijloc de resorbire a şomajului şi de stimulare a
economiei.
Totuşi, efectele în plan economic ale deficitului bugetar sunt multiple, şi anume:
1) existenţa deficitului bugetar majorează datoria publică, crescând în viitor
serviciul acesteia, respectiv rambursările, dobânzile, comisioanele exigibile în fiecare an
pentru stingerea datoriei publice interne şi externe. Aceasta din urmă înseamnă, în final,
scurgerea de bogăţie naţională în străinătate. Acoperirea datoriei publice se face prin
următoarele căi:
creşterea cotelor de impozite sau introducerea de impozite noi;
emisiuni monetare;
contractarea de împrumuturi de pe piaţa internă sau externă.
2) deficitul bugetar contribuie, deci, la creşterea ratei dobânzii pe piaţă. Prin
aceasta, deficitul se opune investiţiilor private, încetinind astfel ritmul real al creşterii
economice;
3) deficitul bugetar duce la inflaţie, determinând scăderea puterii de cumpărare a
monedei naţionale.
Teza deficitului sistematic a fost abandonată treptat, în perioada actuală
propunându-se renunţarea la echilibrarea anuală a bugetelor şi trecerea la echilibrarea
ciclică a bugetelor, prin întocmirea de bugete plurianuale. Tehnica bugetelor ciclice are
drept scop realizarea echilibrului dintre veniturile şi cheltuielile publice nu la nivelul unui an
bugetar, ci prin intermediul unui buget plurianual, ţinându-se seama de variaţiile veniturilor
publice în timpul diferitelor faze ale unui ciclu economic, în care perioadele de prosperitate
economică alternează cu perioadele de depresiune, de restrângere a activităţii economice.
În baza acestei teorii [18;579], realizarea echilibrului la nivelul unui ciclu economic
ar fi posibilă prin folosirea unor tehnici speciale, cum ar fi:
1) constituirea unui fond de rezervă bugetară pe seama încasărilor din impozite,
în perioadele de prosperitate ale ciclului economic şi folosirea lui pentru
finanţarea deficitului bugetar, în perioadele de depresiune economică;
2) constituirea unui fond de egalizare, în anii de depresiune prin intermediul
împrumuturilor publice de natura “creditelor de anticipaţie”, care vor fi
rambursate în perioadele de avânt economic;
3) amortizarea alternativă a datoriei publice constă în măsuri de majorare a
impozitelor şi obţinerea de resurse suplimentare ce pot fi folosite pentru
amortizarea accelerată a datoriei publice contractată anterior.
Teoria echilibrului bugetar a fost abandonată în mod progresiv în tot mai multe ţări,
atât sub impulsul teoreticienilor finanţelor funcţionale care promovau teoria bugetelor
ciclice şi cu caracter regulator, cât mai ales sub impactul economiei reale care nu asigură
randament fiscal suficient pentru acoperirea cheltuielilor publice anuale. Această concepţie
este considerată depăşită astăzi, deşi deficitele bugetare ale marilor puteri mondiale (SUA,
Japonia, Germania, Marea Britanie, Rusia etc.) au influenţat decisiv latura financiară a
actualei crize mondiale.
Şi în legislaţia noastră financiară acest principiu este ignorat în ultimii ani. Personal,
considerăm că pentru a vorbi de performanţă în administraţia publică trebuie să începem
cu respectarea principiului echilibrului bugetar. Şi pentru aceasta, putem lua ca exemplu
bugetul Uniunii Europene, care funcţionează pe principiul echilibrului bugetar.
6. Publicitatea bugetului presupune respectarea procedurii dezbaterii publice a
proiectului bugetului public naţional în cadrul Parlamentului şi al consiliilor locale, în cazul
bugetelor locale, precum şi a ducerea acestora la cunoştinţa cetăţenilor. După adoptarea
de către Parlament a legii bugetului public şi promulgarea sa de către Preşedinte, această
- 44 -
lege se publică în Monitorul Oficial, după care devine obligatorie pentru a fi aplicată şi
respectată de toate persoanele fizice şi juridice. Cu acest prilej, se dă publicităţii şi contul
de încheiere a exerciţiului bugetar pe anul anterior, care a fost aprobat, în prealabil, de
către Parlament. Pentru bugetele locale există aceleaşi cerinţe, publicarea lor şi a
conturilor de încheiere realizându-se în documente sau în publicaţii oficiale ale consiliilor
judeţene şi locale.
Publicitatea bugetului se impune ca necesitate şi în contextul participării fiecărei ţări
la relaţiile economice, financiare şi monetare internaţionale, în cadrul cărora statele
partenere solicită informaţii cu privire la următoarele aspecte:
• situaţia finanţelor publice;
• evoluţia veniturilor şi a cheltuielilor bugetare;
• starea de echilibru sau dezechilibru bugetar;
• nivelul fiscalităţii;
• evoluţia serviciului datoriei publice.
Pe baza acestor date, cât şi a altora (de natură economică, politică), se stabileşte
gradul de bonitate şi de risc al ţării respective de către organismele financiare
internaţionale.
- 45 -
capacitatea efectivă autorităţilor publice locale de a soluţiona şi gestiona, în numele şi în
interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.
Autonomia locală este numai administrativă şi financiară, în limitele legii.
De menţionat că Legea 500/2002 a finanţelor publice nu consacră acest principiu.
În ceea ce ne priveşte, susţinem o reală descentralizare, în continuare, a
administraţiilor locale şi renunţarea la hegemonia instituţiilor centrale, care sunt
costisitoare, departe de realitate şi de problemele cetăţeanului şi care frânează mersul
normal al activităţilor publice locale.
- 46 -
Sub aspectul realizării sale în timp, procesul bugetar durează circa 2 ani şi
jumătate, întinzându-se pe 3 ani calendaristici consecutivi. Astfel, în a doua jumătate a
fiecărui an bugetar are loc întocmirea proiectului de buget, care se aprobă de către
Parlament, în anul următor se realizează execuţia bugetară curentă, iar în anul al treilea
se încheie contul de execuţie bugetară, care este supus controlului Curţii de Conturi şi
apoi aprobării Parlamentului.
- 47 -
de creştere (sau descreştere) a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat al anului în curs
( n 1 ), se obţin date privind bugetul anului următor (n).
Şi evaluările făcute prin această metodă sunt aproximative pentru că, pe de o parte,
metoda nu ţine seama de factorii noi care pot interveni şi care pot influenţa bugetul de stat,
iar pe de altă parte, transpune în viitor influenţele negative ale unor fenomene
economico-financiare care s-au manifestat în anii anteriori şi care au servit drept bază de
calcul.
3) metoda evaluării directe presupune efectuarea de calcule pentru fiecare sursă
de venit şi pentru fiecare categorie de cheltuieli. Pentru aceasta, se porneşte de la
execuţia preliminară a bugetului pe anul în curs ( n 1 ) şi previziunile în domeniul
economic şi social în anul pentru care se proiectează bugetul (n), nivelul indicatorilor
ajustându-se în funcţie de necesităţile reale sau de modificările legislative ori conjuncturale
(starea economică la un moment dat luată ca reper într-un calcul previzional).
Această metodă nu cuprinde reguli fixe ci se bazează pe rigoarea, competenţa şi
profesionalismul celor implicaţi în efectuarea calculelor de evaluare atât a veniturilor cât şi
a cheltuielilor bugetare.
În ultimii ani, tot mai multe state au renunţat la metodele clasice de evaluare,
înlocuindu-le cu metode moderne de evaluare a cheltuielilor şi fundamentare a deciziilor
bugetare.
Una dintre metode este "Baza bugetară zero- ZBB", practicată în SUA începând
cu anul 1980, iar în ţara noastră, după 2000. Scopul acestei metode este de a
preîntâmpina creşterea cheltuielilor publice de la un an la altul. Cheltuielile anilor
precedenţi, deşi au o bază legală şi se repetă, ele sunt puse în discuţie, reexaminându -se
utilitatea lor. Aceasta înseamnă că se porneşte întotdeauna de la zero pentru toate
cheltuielile bugetare.
Aplicarea acestei metode presupune mai multe programe alternative, opţiunea
pentru un program sau altul fiind influenţată de eficienţa cu care sunt cheltuite resursele
publice.
În administraţia publică este tot mai necesară gestionarea finanţelor publice
printr-un buget al obiectivelor care porneşte de la analiza cheltuielilor publice prin
indicatorii de eficacitate. Aceasta înseamnă renunţarea la "bugetul mijloacelor" cu
finalitate anuală de la care nu derogă decât cheltuielile de investiţii, ca urmare a
programelor pe termen mediu şi lung.
Orizontul de evaluare a indicatorilor bugetari devine mai extins, deoarece se iau în
considerare perioade mai mari, adică programe pe termen mediu şi lung, care depăşesc
limita orizontului anual. Aceste bugete-program sunt bugetate anual, adică au tranşe de
execuţie în limite anuale de credit. Acest sistem de lucru permite şi introducerea
contractului financiar de performanţă, care se practică în statele cu o economie de
piaţă.
Elaborarea proiectului de buget presupune un flux informaţional dublu.
În prima fază, Ministerul Finanţelor, după consultarea cu primul ministru, transmite
niveluri orientative pentru cheltuielile fiecărui sector public finanţat de buget (ministere,
organisme neguvernamentale centrale altele decât ministerele, judeţe). Ordonatorii
principali de credite defalcă, la rândul lor, plafoanele orientative de cheltuieli pe fiecare din
instituţiile bugetare din subordine, solicitându-le, în limita acestor niveluri orientative,
propriile propuneri, detaliate în funcţie de natura economică a cheltuielilor.
În faza a doua, instituţiile publice formulează propuneri de credite bugetare pentru
anul viitor, pe baza unui buget al obiectivelor, pe seama analizei cheltuielilor publice prin
indicatori de eficacitate. În această concepţie nouă, bugetul statului încetează de a mai fi
un “buget al mijloacelor” [9;64] cu finalitate anuală de la care nu derogă decât cheltuielile
de investiţii. Excepţia de până acum devine regulă începând cu anul 2002.
Un loc aparte în proiectul de buget îl au prevederile referitoare la investiţiile publice.
- 48 -
Cheltuielile pentru investiţiile publice şi alte cheltuieli de investiţii finanţate din
fonduri publice se cuprind în proiectul de buget, în baza programelor de investiţii publice,
care se prezintă ca anexă la bugetul fiecărui ordonator principal de credite.
Ordonatorii principali de credite vor transmite pentru fiecare obiectiv de investiţii
inclus în programul de investiţii informaţii financiare şi nefinanciare, în felul următor:
a) informaţii financiare:
1) valoarea totală a proiectului;
2) creditele de angajament;
3) creditele bugetare;
4) graficul de finanţare, pe surse şi ani, corelat cu graficul de execuţie;
5) analiza cost-beneficiu a proiectului;
6) costurile de funcţionare şi de întreţinere după punerea în funcţiune;
b) informaţii nefinanciare:
7) strategia în domeniul investiţiilor, cu referire la priorităţile investiţionale şi
legătura dintre diferite proiecte, cât şi criteriile de analiză care au determinat
selecţia în program a obiectivelor respective;
8) descrierea proiectului;
9) stadiul fizic al obiectivelor;
Documentaţiile tehnico-economice aferente obiectivelor de investiţii noi care se
finanţează din fonduri publice se aprobă de către:
a) Guvern, pentru valori mai mari de 130 miliarde lei;
b) ordonatorii principali de credite, pentru valori cuprinse între 18 miliarde lei şi 130
miliarde lei;
c) ceilalţi ordonatori de credite (secundari sau terţiari), pentru valori până la 18
miliarde lei, cu avizul prealabil al ordonatorului principal de credite.
Documentaţiile tehnico-economice aferente investiţiilor publice ce se realizează din
credite externe contractate sau garantate de stat, se aprobă de către Guvern, indiferent de
valoarea lor.
Ordonatorii principali de credite sunt responsabili de realizarea obiectivelor de
investiţii incluse în programele de investiţii.
În programele de investiţii se nominalizează obiectivele de investiţii grupate astfel:
a) investiţii în continuare;
b) investiţii noi;
c) alte cheltuieli de investiţii, care cuprind următoarele categorii de investiţii:
1) achiziţii de imobile;
2) dotări independente;
3) cheltuieli pentru elaborarea studiilor de prefezabilitate, a studiilor de
fezabilitate şi a altor studii aferente obiectivelor de investiţii;
4) cheltuieli de expertiză, proiectare şi de execuţie privind consolidările şi
intervenţiile accidentale la obiectivele de investiţii;
5) lucrări de foraj, cartarea terenului, determinări seismologice, consultanţă,
asistenţă tehnică şi alte cheltuieli asimilate investiţiilor.
Toate propunerile de la instituţiile publice se centralizează de către ordonatorii
principali de credite, care le înaintează Ministerului Finanţelor pentru a fi prinse în proiectul
de buget.
Documentele care se elaborează la structurarea şi fundamentarea bugetului sunt:
expunerea de motive şi proiectul de lege pentru aprobarea bugetului. Acestea
conţin atât propuneri referitoare la nivelul veniturilor şi cheltuielilor bugetare, cât
şi prevederi vizând modificarea legislaţiei aferente acestora;
o situaţie conţinând prezentarea stării economico-financiare a ţării şi
perspectivele acesteia pentru anul bugetar următor;
- 49 -
anexele la proiectul de lege a bugetului, în care sunt reflectate structura
veniturilor şi a cheltuielilor, pe ordonatorii principali de credite, fondurile speciale
extrabugetare şi fondul de rezervă;
materiale necesare documentării Parlamentului, în vederea analizei proiectului
de buget.
- 50 -
2.5.2.3. Execuţia bugetului de stat
Execuţia sau exerciţiul bugetar constă, în esenţă, în realizarea veniturilor şi
efectuarea cheltuielilor bugetare stabilite prin legea bugetară anuală [15;579]. Acest
proces presupune, în practică, o succesiune de acte, fapte şi operaţiuni, mai ales cu
privire la încasarea, păstrarea şi eliberarea fondurilor băneşti, în şi din conturile bugetului
de stat.
Procedura execuţiei bugetare cuprinde următoarele faze:
a) repartizarea pe trimestre a veniturilor şi a cheltuielilor bugetare;
b) realizarea veniturilor bugetare;
c) efectuarea cheltuielilor bugetare;
d) execuţia de casă a bugetului de stat.
Execuţia bugetului de stat antrenează participarea unui număr foarte mare de
operatori bugetari, şi anume:
- instituţii bugetare centrale şi locale;
- aparatul fiscal, cu toate structurile sale centrale şi locale;
- unităţi administrativ-teritoriale
I. Instituţiile care au competenţă legală pe linia execuţiei bugetului de stat
Prin legea bugetară, Guvernului i s-a stabilit competenţa de a aproba modificări în
structură şi între ordonatorii principali de credite, cu încadrarea în nivelul total al
cheltuielilor din credite externe, în funcţie de derularea programelor de împrumut extern,
aprobate prin lege. De asemenea, Guvernul este autorizat pentru a efectua următoarele
operaţiuni ce pot apărea în cursul execuţiei bugetare:
- contractarea unor împrumuturi pentru finanţarea deficitului bugetului de stat,
precum şi pentru refinanţarea datoriei publice interne, ale căror rate sunt scadente în anul
bugetar de referinţă;
- folosirea ca resurse de rambursare a datoriei publice preluate de către stat a
sumelor provenite din vânzarea acţiunilor pe care statul le deţine la societăţile comerciale;
- aprobarea acţiunilor şi categoriilor de cheltuieli pentru care se vor putea efectua
plăţi în avans din fondurile publice ale noului an bugetar, în vederea accelerării procesului
investiţional, îmbunătăţirii infrastructurii în transporturi, precum şi pentru achiziţii de bunuri,
realizări de lucrări sau prestări de servicii şi executarea contractelor de cercetare ştiinţifică;
- propuneri de rectificare a bugetului de stat, ca urmare a schimbărilor intervenite în
evoluţia indicatorilor macroeconomici, a unor măsuri fiscale adoptate legislativ şi a altor
cauze justificate;
- contractarea de împrumuturi externe în numele şi în contul statului pentru
realizarea programelor de dezvoltare, restructurare economică, realizarea altor obiective
sau acţiuni de interes public, crearea şi menţinerea rezervei valutare a statului, asigurarea
resurselor necesare înlăturării efectelor determinate de calamităţi naturale sau în alte
cazuri de forţă majoră etc. Pentru aceste ultime obiective, Guvernul are la dispoziţie două
fonduri prevăzute prin legea bugetară: Fondul de rezervă bugetară şi Fondul de intervenţie
la dispoziţia Guvernului.
b) Ministerul Finanţelor Publice ia măsurile necesare pentru asigurarea
echilibrului bugetar şi aplicarea politicii financiare a statului, cheltuirea cu eficienţă a
resurselor financiare. Pentru aceasta, exercită atribuţiuni cum ar fi:
- repartizează pe trimestre veniturile şi cheltuielile din bugetul de stat, pe capitolele
clasificaţiei bugetare;
- deschide creditele bugetare şi alimentează cu fonduri conturile bancare deschise
pentru ordonatorii principali de credite, în limita creditelor bugetare aprobate pe destinaţiile
din buget;
- efectuează transferuri către bugetele locale, în limitele prevăzute în buget şi în
funcţie de necesităţile execuţiei bugetare;
- 51 -
- efectuează controlul preventiv şi de gestiune asupra veniturilor şi cheltuielilor
publice, precum şi controlul de gestiune asupra patrimoniului public;
- asigură conducerea Trezoreriei statului.
c) Ordonatorii de credite. Sunt persoanele împuternicite prin lege sau prin
delegare, potrivit legii, să dispună şi să aprobe orice acţiuni cu efect financiar pe seama
fondurilor publice sau a patrimoniului public, indiferent de natura acestora. Aceştia sunt, de
regulă, conducătorii instituţiilor publice care primesc credite bugetare prin bugetul de stat.
Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi utiliza creditele bugetare numai în
limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate pentru cheltuieli strict legate de activitatea
instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ordonatorii de credite sunt de trei grade: principali, secundari şi terţiari.
Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale
de stat şi bugetelor fondurilor speciale sunt conducătorii autorităţilor publice, miniştrii şi
conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, iar la nivel
local, preşedinţii de consilii judeţene şi primarii.
Ordonatorii principali de credite pot delega dreptul de a aproba folosirea şi
repartizarea creditelor bugetare înlocuitorilor de drept, secretarilor generali sau altor
persoane împuternicite în acest scop. Prin actul de delegare se precizează limitele şi
condiţiile delegării. Ordonatorii principali repartizează creditele bugetare aprobate, pentru
bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători
sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, în raport cu sarcinile stabilite prin lege.
Ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice cu
personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite, care nu au legătură
directă cu bugetul de stat.
Ordonatorii terţiari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice cu
personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali sau secundari de credite, care
au competenţă limitată în utilizarea creditelor bugetare ce le-au fost repartizate numai
pentru nevoile instituţiilor pe care le conduc.
Potrivit Legii finanţelor publice, ordonatorii de credite de orice grad răspund pentru:
- angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare
repartizate şi aprobate legal;
- realizarea veniturilor şi urmărirea derulării operaţiunilor necesare în acest scop;
- angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;
-integritatea bunurilor incredinţate instituţiei pe care o conduc;
- organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor
financiare asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei bugetare;
- organizarea monitorizării programului de achiziţii publice şi a programului de
investiţii publice;
- organizarea evidenţei programelor inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora etc.
II. Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi a cheltuielilor
Veniturile şi cheltuielile aprobate prin bugetul de stat se repartizează pe trimestre,
în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada în care este
necesară efectuarea cheltuielilor.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi a cheltuielilor bugetare se aprobă astfel:
- de către Ministerul Finanţelor, pe capitole, la propunerea ordonatorilor principali de
credite (miniştri, preşedinţi de consilii judeţene, primari);
- de către ordonatorii principali de credite, pentru bugetele unităţilor subordonate.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare este justificată de
specificul activităţilor economico-sociale, fapt pentru care indicatorii financiari nu se pot
repartiza în mod egal pe semestre, trimestre sau luni ale anului. Ca urmare, veniturile şi
cheltuielile nu se pot realiza, respectiv, efectua în mod uniform în cursul anului bugetar.
- 52 -
Astfel, există unităţi economice a căror activitate se desfăşoară într-un ritm relativ
constant în tot cursul anului (în industrie, transporturi, telecomunicaţii etc.), însă cu unele
diferenţieri ale producţiei de la un trimestru la altul. De asemenea, există unităţi economice
unde diferenţele de la un trimestru la altul sunt mai mari (construcţii, comerţ etc.).
Există şi unităţi economice la care specificul activităţii impune efectuarea de
cheltuieli în unele trimestre ale anului, urmând ca producţia şi, respectiv, veniturile să fie
realizate în alte trimestre (agricultură).
În cazul instituţiilor finanţate de la bugetul de stat pot apărea şi aici diferenţieri.
Astfel, sunt unele instituţii cu un ritm constant de efectuare a cheltuielilor (administraţia de
stat, organele judecătoreşti, sănătate publică etc.). Sunt însă şi instituţii publice care au
cheltuieli mai mari în unele trimestre şi mai mici în alte trimestre (învăţământ, cultură,
asigurări sociale etc.).
Toate aceste situaţii prezentate mai sus determină un dezechilibru temporar între
veniturile şi cheltuielile bugetare, fapt ce se manifestă sub forma unor goluri de casă în
conturile Trezoreriei publice.
Repartizarea pe trimestre se face în scopul stabilirii unui echilibru, în cadrul fiecărui
trimestru, între veniturile şi cheltuielile bugetare. În acest sens, Trezoreria apelează şi la
alte surse de venit (surse complementare), pe termen scurt, în afara veniturilor curente,
pentru asigurarea resurselor de care instituţiile statului au nevoie în mod continuu. O altă
modalitate o constituie trecerea unor categorii de cheltuieli în trimestrele următoare ale
anului curent, în care există posibilităţi de acoperire, din veniturile viitoare.
III. Realizarea veniturilor bugetului de stat
Veniturile bugetare sunt formate din impozite, taxe şi contribuţii sociale. Realizarea
veniturilor bugetare presupune respectarea următoarelor norme stabilite de legea
finanţelor publice:
a) nici un impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi înscrise în
buget şi încasate, dacă acestea nu au fost stabilite prin lege;
b) legea bugetară anuală aprobă pentru fiecare an lista impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi a altor obligaţii ce urmează să se perceapă;
c) este interzisă perceperea sub orice titlu şi sub orice denumire de contribuţii
directe sau indirecte, în afara celor stabilite prin lege.
Execuţia bugetară se încadrează strict în anul fiscal care are aceeaşi durată ca şi
exerciţiul bugetar, atât pentru stat, cât şi pentru agenţii economici.
Orice venit neîncasat până la 31 decembrie a fiecărui an se va încasa în contul
bugetului pe anul următor.
Încasarea veniturilor la bugetul statului presupune o serie de procedee tehnice, şi
anume:
1) Calcularea şi plata directă de către contribuabil. În acest caz, plătitorii de
impozite au obligaţia să evalueze obiectul impozabil, să calculeze impozitul şi să-l vireze la
organul fiscal, în contul bugetului de stat, la termenele legale, conform exigibilităţii plăţii.
Exemple:
- lunar, plătitorii de TVA întocmesc documentul. Decontul lunar de plată a TVA, în
care se efectuează toate calculele specifice ale impozitului, din care rezultă obligaţia de
plată sau dreptul de rambursare din partea organului fiscal;
- lunar, se procedează la calculul obligaţiei de plată privind accizele, de către
plătitorii acestora:
- trimestrial, se calculează de către plătitori şi se virează la buget, impozitul pe
profit;
- cu ocazia sosirii mărfurilor importate în vamă, pe baza documentelor vamale, se
calculează taxele vamale aferente.
Calculaţia şi plata directă este metoda cea mai folosită. Ea se bazează pe
răspunderea ce revine direct plătitorilor de a calcula şi vira impozitul datorat.
- 53 -
2) Calculul, reţinerea şi virarea la bugetul de stat a impozitului datorat de
către o terţă persoană. Această metodă se mai numeşte stopaj la sursă. Este cazul
impozitului pe salarii şi a impozitului pe unele venituri din activităţi independente.
În cazul impozitului pe salarii, agentul economic calculează lunar, pe baza statelor
de plată a salariilor, impozitele datorate de salariaţii săi şi virează sumele respective la
organul fiscal, în contul bugetului de stat.
3) Impunerea şi debitarea de către organele fiscale. În acest caz, organele
fiscale dispun de datele necesare evaluării obiectului impozabil pe care le deţine în
evidenţa sa, calculează impozitele şi deschid un rol fiscal pentru fiecare contribuabil din
localitatea respectivă. Este cazul pentru unele forme ale impozitului pe venit şi pentru
impozitele şi taxele locale.
IV. Execuţia cheltuielilor bugetului de stat
Sumele aprobate prin legea bugetară anuală reprezintă credite bugetare, fiind limite
maxime, care nu pot fi depăşite.
Creditele bugetare sunt nerambursabile şi nepurtătoare de dobândă. Ele vizează
finanţarea bugetară definitivă şi gratuită.
Execuţia cheltuielilor bugetare respectă unele principii formulate în Legea finanţelor
publice, şi anume:
a) Creditele bugetare pentru cheltuielile fiecărui exerciţiu bugetar precum şi
structura funcţională şi economică a acestora se prevăd şi se aprobă prin legile bugetare
anuale. Cheltuielile bugetare aprobate prin lege reprezintă limite maxime ce nu pot fi
depăşite, instituţiile publice fiind obligate să respecte şi destinaţiile stabilite pentru aceste
cheltuieli;
b) Creditele bugetare aprobate sunt autorizate pe durata exerciţiului bugetar,
conform principiului anualităţii;
c) Alocaţiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de
credite şi, în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi majorate şi nu pot fi virate şi utilizate la
alte articole de cheltuieli;
d) Creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi
virate şi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de credite. De asemenea,
creditele bugetare aprobate la un capitol bugetar nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui
capitol;
e) virările de credite bugetare între celelalte subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare
(adică subcapitole, titluri, articole etc.) care nu contravin legii sunt în competenţa fiecărui
ordonator principal de credite, pentru bugetul propriu şi bugetele instituţiilor subordonate şi
se pot efectua în limita a 10% din prevederile capitolului bugetar, după care, se pot
suplimenta, cu cel puţin o lună înainte de angajarea cheltuielilor. Cifrele de mai sus pot fi
suplimentate în limita a 5% din prevederile programului, cu acordul Ministerului Finanţelor
Publice;
f) Virările de credite bugetare, menţionate anterior, se pot efectua începând cu
trimestrul al III-lea al anului bugetar;
g) Sunt interzise virările de credite bugetare de la capitolele care au fost majorate
din Fondul de rezervă bugetară şi Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului;
h) Propunerile de virări de credite bugetare sunt însoţite de justificări, detalieri şi
necesităţi privind execuţia, până la finele anului bugetar, a capitolului şi subdiviziunii de la
care se disponibilizează şi, respectiv, a capitolului şi subdiviziunii clasificaţiei bugetare la
care se suplimentează prevederile bugetare;
i) Ordonatorii principali de credite transmit lunar la Ministerul Finanţelor Publice, în
termen de cinci zile de la închiderea lunii, situaţia virărilor de credite bugetare aprobate.
V. Etapele parcurse în execuţia cheltuielilor publice sunt următoarele:5
5
Legea finanţelor publice nr. 500/2002.
- 54 -
1) Deschiderea de credite bugetare reprezintă prima operaţiune care se
efectuează în procedura execuţiei cheltuielilor bugetare, prin care se declanşează
procesul de folosire a resurselor bugetare. Ea constă într-o comunicare de aprobare
dată ordonatorului principal de credite de către Ministerul Finanţelor Publice prin
Trezoreria statului, în limita căreia se pot efectua repartizări de credite bugetare şi plăţi. În
acest fel, sumele corespunzătoare creditelor bugetare sunt trecute din conturile bugetului
de stat în conturile ordonatorilor principali de credite, care, în felul acesta au posibilitatea
de a utiliza efectiv fondurile respective pe destinaţiile prevăzute în buget.
2) Angajamentul bugetar reprezintă etapa care generează obligaţia unei instituţii
publice de a plăti o sumă de bani unui terţ pe baza unui act juridic (lege, contract, ordin al
ministrului, hotărâre judecătorească). El este o consecinţă a deciziei luate în mod deliberat
de un organ al administraţiei de stat. Există şi cazuri în care angajarea se produce în urma
unor decizii ale Parlamentului sau ale Guvernului:
- majorarea salariilor unor categorii de funcţionari publici;
- indexarea periodică şi acordarea compensaţiilor băneşti primite de populaţie de la
buget.
Competenţa angajării cheltuielilor aparţine conducătorilor instituţiilor publice, în
calitate de ordonatori de credite.
Angajarea este etapa cea mai importantă în execuţia cheltuielilor, de care depinde
încadrarea lor în limitele creditelor bugetare aprobate.
3) Lichidarea cheltuielilor reprezintă acea fază în procesul execuţiei bugetare în
care se verifică existenţa angajamentelor, se determină sau se verifică realitatea sumei
datorate, se verifică condiţiile de exigibilitate ale angajamentului pe baza documentelor
justificative care să ateste operaţiunile respective.
Lichidarea sau constatarea lichidităţii este operaţia prin care se constată serviciul
făcut în favoarea instituţiei publice şi se determină suma de plată. Concret, se verifică
cuantumurile băneşti ale fiecărei cheltuieli bugetare spre a stabili dacă acestea sunt reale,
certe şi exigibile, deoarece, numai dacă se întrunesc aceste condiţii, sumele de bani pot fi
folosite de către titularii creditelor. Această operaţiune se bazează pe acte justificative şi
pe efectuarea reală a livrărilor de bunuri ori a prestărilor de servicii pentru instituţiile
publice care trebuie să plătească.
4) Ordonanţarea cheltuielilor reprezintă acea fază în care se confirmă că livrările
de bunuri şi de servicii au fost efectuate sau alte creanţe au fost verificate şi că plata poate
fi realizată.
Ordonanţarea reprezintă actul administrativ financiar prin care se dispune plata
sumelor de bani, prin emiterea ordinului de plată (a dispoziţiei) în favoarea furnizorului de
mărfuri sau de servicii.
Instrumentele de plată (ordinul sau dispoziţia de plată) trebuie să fie însoţite de
documentele justificative care să certifice exactitatea sumelor de plată, recepţia bunurilor
şi executarea serviciilor şi altele asemenea, conform angajamentelor legale încheiate.
Instrumentele de plată se semnează de către contabil şi de către şeful compartimentului
financiar-contabil.
5) Plata sau utilizarea creditelor bugetare reprezintă actul final prin care instituţia
publică îşi achită obligaţiile sale faţă de terţi.
Primele trei operaţiuni - angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cad în competenţa
ordonatorilor de credite sau a împuterniciţilor acestora.
A patra operaţiune - plata - se efectuează de către gestionarii fondurilor respective:
contabil şi şeful serviciului financiar-contabil.
VI. Execuţia de casă a bugetului de stat sau operaţiunile de trezorerie
Această activitate presupune milioane de operaţiuni derulate prin sistemul de
conturi deschise pentru bugetul de stat sau de legătură cu bugetul de stat la Trezorerie a
plătitorilor de venituri, a beneficiarilor de credite bugetare, a sistemului bancar antrenat în
- 55 -
efectuarea operaţiunilor respective. Odată cu execuţia de casă a bugetului public se pot
urmări şi alte obiective legate de execuţie, şi anume:
- supervizarea plăţilor şi a încasărilor;
- gestiunea disponibilităţilor bugetare;
- asigurarea informaţiei pentru înregistrarea în contabilitate a fluxurilor bugetare;
- întocmirea rapoartelor periodice asupra îndeplinirii prevederilor bugetare.
În practică, execuţia de casă a bugetului se realizează în două sisteme
organizatorice, şi anume:
- prin sistemul bancar;
- prin sistemul trezoreriei publice.
Execuţia de casă prin sistemul bancar constă în îndeplinirea funcţiei de casier al
statului de către o bancă, de regulă Banca Centrală. Aceasta efectuează atât operaţiunile
de încasări şi plăţi, cât şi finanţarea deficitului în contul bugetului. Instituţiile publice îşi
deschid conturile la bănci comerciale, iar fluxurile monetare cu bugetul sunt desfăşurate
prin intermediul băncii împuternicite cu execuţia de casă a bugetului public.
Avantajele acestui sistem constă în faptul că în execuţia bugetului public se
foloseşte direct reţeaua de casierii şi conturi ale băncilor. Banca centrală exercită direct
controlul asupra masei monetare aflată în fluxurile de încasări şi plăţi în numele bugetului
public.
Dezavantajele sistemului se referă la dificultăţile întâmpinate în gestiunea
fondurilor şi anume:
- Ministerul Finanţelor Publice trebuie să organizeze un sistem distinct pentru
supravegherea plăţilor şi încasărilor, mai ales un control al cheltuielilor înainte de
eliberarea fondurilor de la bugetul statului;
- disponibilităţile instituţiilor publice existente la diferite bănci, unde acestea îşi ţin
conturile, reprezintă imobilizări pentru buget, statul fiind nevoit să împrumute de pe piaţa
de capital sume mai mari decât cele necesare, în mod normal, pentru finanţarea deficitului
bugetar;
- analiza execuţiei bugetare şi cunoaşterea poziţiei de casă a bugetului depind de
operativitatea şi de calitatea informaţiilor primite de la sistemul bancar al execuţiei de
casă.
Execuţia de casă prin sistemul Trezoreriei publice
Trezoreria publică este o instituţie financiară organizată în cadrul aparatului
Ministerului Finanţelor. Ea îndeplineşte două funcţii de bază: de casier public şi de bancă
a statului.
În calitate de casier, Trezoreria efectuează, prin sistemul conturilor deschise
pentru bugetul de stat, următoarele operaţiuni:
- toate operaţiile de încasare a veniturilor şi de plăţi în contul cheltuielilor bugetare;
- controlul asupra cheltuielilor, cu ocazia eliberării de fonduri de la buget;
- asigurarea informaţiei necesare privind execuţia de casă a bugetului, în vederea
întocmirii conturilor execuţiei bugetare şi a rapoartelor periodice asupra acesteia;
- gestiunea echilibrului zilnic al bugetului, prin asigurarea lichidităţilor necesare în
cadrul fluxurilor de încasări şi plăţi;
- sincronizarea plăţilor şi a încasărilor, mai ales a celor legate de finanţarea
deficitului şi a serviciului datoriei publice.
În calitate de bancher, Trezoreria efectuează operaţiuni cum ar fi:
- organizează evidenţa contabilă a insituţiilor publice, realizând astfel gestiunea
disponibilităţilor băneşti ale sectorului public şi integrarea acestora în politica de lichidităţi a
bugetului;
- gestionează datoria publică privind primirea de împrumuturi de către buget pentru
finanţarea deficitului bugetar, plăţile în contul serviciului datoriei publice, operaţiunile de
refinanţare a datoriei publice;
- 56 -
- operaţiunile de garantare de către stat sau de coparticipare a acestuia la
acordarea de împrumuturi unor instituţii guvernamentale.
Trezoreria statului intră în relaţii directe cu sistemul bancar, prin gestiunea
disponibilităţilor băneşti ale sectorului public şi a datoriei publice. Astfel, Trezoreria
dispune de un cont corespondent în sistemul bancar, deschis la Banca Naţională. În felul
acesta, disponibilităţile băneşti ale sectorului public din conturile trezoreriei sunt integrate
în circulaţia monetară şi în circuitul economic.
Situaţia contului deschis la Banca Naţională depinde de o multitudine de factori,
dintre care cei mai importanţi sunt:
- nivelul cheltuielilor bugetare autorizate;
- gradul de separare a circuitului trezoreriei de celelalte circuite monetare;
- lichiditatea generală a economiei, care influenţează înclinaţia deţinătorilor de
fonduri băneşti de a subscrie bonuri de tezaur emise pe piaţa financiară de Trezorerie, în
numele statului, în cazul unui împrumut pe piaţa internă.
Întregul proces de alimentare cu resurse a Trezoreriei statului se reflectă asupra
relaţiilor cu Banca Naţională. Legăturile existente între cele două instituţii financiare sunt
redate, în formă sintetică, în bilanţul băncii centrale, în contul de activ intitulat "creanţe
asupra statului", pentru împrumuturile statului din sistemul bancar.
Volumul acestor împrumuturi este limitat de lege, iar rata dobânzii aferente este
determinată în funcţie de dobânda obişnuită practicată de Banca Naţională a României
(BNR).
Totodată, Trezoreria statului îşi păstrează disponibilităţile în contul de pasiv al
BNR. Aceste disponibilităţi îi permit trezoreriei o bună gestionare a încasărilor şi a plăţilor,
dar şi acumularea de lichidităţi necesare pentru o eventuală intervenţie asupra conjuncturii
economico-sociale, fără a angaja un nou împrumut purtător de dobândă.
Gestiunea datoriei publice de către Trezorerie reprezintă un domeniu special al
relaţiilor cu Banca Centrală. Astfel:
- plasarea împrumuturilor pentru finanţarea deficitului bugetar, ca şi refinanţarea
datoriei publice, depind de politica monetară şi se realizează cu participarea directă a
Băncii Centrale şi a băncilor comerciale;
- refinanţarea datoriei publice reprezintă o activitate continuă de înlocuire a
instrumentelor financiare ajunse la scadenţă (bonuri de tezaur, obligaţiuni) emise cu
diferite termene de rambursare (pe termen scurt, mediu, lung) şi cu dobânzi diferite prin
emisiuni de noi instrumente financiare. În acest proces, obiectivul minimizării costului
datoriei publice impune adaptarea structurii acesteia pe instrumente financiare şi pe
deţinători de titluri de creanţă asupra Trezoreriei, în funcţie de evoluţia, în principal, a
inflaţiei şi a dobânzilor. De exemplu, în perioada de inflaţie, se contractează, de regulă,
împrumuturi pe termen scurt, pentru a preveni plata de dobânzi ridicate pe termen lung,
când inflaţia scade.
Impactul finanţării deficitului bugetar şi al refinanţării datoriei publice asupra
circulaţiei monetare şi, prin aceasta, asupra raportului dintre cerere şi ofertă este diferit,
în funcţie de sursa împrumuturilor, de caracteristicile şi modul de folosire a acestora. În
acest sens, pot fi avute în vedere următoarele situaţii:
- când Banca Centrală asigură finanţarea deficitului bugetar şi refinanţarea datoriei
publice, prin emisiune monetară, are loc o creştere a ofertei de bani, fapt care determină o
accentuare a presiunii inflaţioniste în economie;
- când pentru finanţarea deficitului bugetar se folosesc resurse provenite din
împrumuturi externe, se stimulează cererea internă, îmbunătăţirea balanţei de plăţi. În
acest caz, este necesar să se analizeze modul în care economia reală poate răspunde
acestei cereri prin producţia internă sau prin import;
- când finanţarea deficitului bugetar şi refinanţarea datoriei publice se realizează
prin împrumuturi interne de la băncile comerciale. În această situaţie, nu se creează o
- 57 -
presiune inflaţionistă, dacă băncile respective reduc oferta către sectorul privat. Acelaşi
impact îl are plasarea împrumuturilor interne ale Trezoreriei în sectorul privat, inclusiv la
populaţie. Astfel, se produc numai modificări în structura fizică a cererii şi a ofertei la
nivelul diferitelor sectoare ale economiei.
Această interdependenţă dintre fluxurile de trezorerie şi masa monetară şi
consecinţele lor asupra economiei relevă necesitatea coordonării politicii fiscale cu politica
monetară în realizarea obiectivelor programului de guvernare, precum şi rolul important al
băncilor în buna gestiune a fluxurilor bugetare, mai ales a datoriei publice.
2.5.2.4. Încheierea execuţiei bugetare, contul general al execuţiei bugetare
şi rezultatele execuţiei bugetare
Execuţia bugetului de stat se încheie la 31 decembrie a fiecărui an. Conform
sistemului de gestiune bugetară, efectele încheierii exerciţiului bugetar sunt:
a) orice venit neîncasat până la 31 decembrie se va încasa în contul bugetului pe
anul următor, în rezultatele căruia urmează a se reflecta;
b) orice cheltuială neefectuată se va putea plăti numai în contul bugetului noului an,
dacă acel buget va conţine prevederi în acest sens.
Încheierea exerciţiilor bugetare reprezintă un procedeu de contabilitate şi nu
afectează drepturile creditorilor. Aceste drepturi nu se sting decât prin expirarea
termenului legal de prescripţie.
În legătură cu încheierea execuţiei bugetului public, Guvernul este obligat să
prezinte Parlamentului următorele documente:
1. Contul general al execuţiei bugetului de stat;
2. Rezultatul execuţiei bugetului;
3. Contul anual al execuţiei bugetului asigurărilor sociale de stat;
4. Contul general al datoriei publice.
- 58 -
Ministerul Finanţelor este obligat să propună Guvernului, ca obligaţiile cu termene
legale de plată până la 31 decembrie a exerciţiului bugetar să includă şi alte sume
datorate de stat şi rezultate din activitatea financiară a anului, care apar şi se pot
determina până la data de 15 martie a anului următor.
În caz de necesitate, Ministerul Finanţelor poate prezenta Guvernului, până la data
de 31 martie, un proiect de lege pentru regularizarea exerciţiului financiar încheiat.
În cazul în care rezultatul execuţiei bugetului este deficit acoperit prin bonuri de
tezaur nerambursabile sau împrumut acordat de BNR, conform prevederilor Legii
finanţelor, Parlamentul hotărăşte, la propunerea Guvernului, acoperirea deficitului, modul
de acoperire a deficitului şi măsurile pe care trebuie să le ia pentru a preveni repetarea
acestor situaţii în exerciţiul bugetar următor.
În cazul în care rezultatul este excedent, Parlamentul poate hotărî, la propunerea
Guvernului, asupra modului de utilizare a excedentului. Totuşi, Legea finanţelor publice
prevede că din excedentul anual se va rezerva o cotă de 50% pentru crearea unui Fond
de tezaur al statului, care se păstrează la Banca Naţională cu o dobândă negociată şi se
utilizează cu aprobarea Parlamentului.
3. Contul anual al execuţiei bugetului asigurărilor sociale de stat se întocmeşte
de către Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, pe care, împreună cu raportul de
verificare şi analiză al Ministerului Finanţelor Publice, îl prezintă Guvernului, până cel mai
târziu la 1 mai a anului următor celui la care se referă. Guvernul prezintă acest cont
Parlamentului spre aprobare, până la data de 1 iunie a anului următor celui de execuţie.
Aprobarea lui are loc odată cu aprobarea contului general anual al execuţiei bugetului de
stat, până la 30 noiembrie a anului următor celui de execuţie.
4. Contul general al datoriei publice se întocmeşte anual de către Ministerul
Finanţelor şi se anexează la contul general anual al execuţiei bugetului de stat, care se
depune la Parlament. Acest cont cuprinde situaţia operaţiunilor interne şi externe privind
datoria publică. La el se anexează şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru credite
interne şi externe primite de către alte persoane juridice.
Toate aceste situaţii financiare sunt luate în discuţie de către Parlament odată cu
Raportul public anual întocmit de către Curtea de Conturi, ca organ suprem de control
specializat, aflat în subordinea Parlamentului.
Raportul public anual cuprinde informaţii concrete privind:
a) contul general anual al execuţiei bugetului de stat;
b) contul anual al execuţiei asigurărilor sociale de stat;
c) conturile anuale de execuţie a bugetelor locale;
d) conturile anuale de execuţie a fondurilor speciale;
e) conturile fondurilor de tezaur;
f) contul anual al datoriei publice a statului şi al situaţiei garanţiilor guvernamentale
pentru credite interne şi externe primite de către alte persoane juridice.
Acest Raport se întocmeşte în termen de şase luni de la primirea conturilor
menţionate de la instituţiile care răspund de întocmirea lor.
2.5.2.5. Controlul execuţiei bugetului de stat
Controlul execuţiei bugetului de stat se exercită pe trei căi:
- control politic şi legislativ;
- control administrativ sau de specialitate;
- control financiar specializat.
1. Controlul politic şi legislativ este exercitat de către Parlament asupra contului
general de execuţie a bugetului de stat, prin dezbateri în plen. În aceste discuţii se
analizează şi Raportul public întocmit de Curtea de Conturi. Pe baza acestor documente,
Parlamentul hotărăşte prin vot, descărcarea de gestiune a Guvernului pentru anul bugetar
respectiv.
- 59 -
2. Controlul administrativ sau de specialitate este un control ierarhic care se
exercită în cadrul autorităţii executive.
Guvernul exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor
publice, în care scop examinează periodic situaţia finanicară pe economie, execuţia
bugetului public naţional şi stabileşte măsuri pentru îmbunătăţirea echilibrului financiar.
Acest control asupra execuţiei bugetului se exercită prin corpul de cotrol al primului
ministru şi prin corpul de control al ministrului, pe fiecare minister în parte.
2. Controlul financiar specializat se exercită de către Ministerul Finanţelor şi
Curtea de Conturi.
Controlul efectuat de Ministerul Finanţelor se realizează astfel:
a) Direcţiile de control financiar de stat din Ministerul Finanţelor şi unităţile
teritoriale subordonate îndeplinesc următoarele atribuţii:
- controlează utilizarea fondurilor acordate de stat pentru realizarea de investiţii de
interes general, subvenţionarea unor activităţi şi produse şi pentru alte destinaţii
prevăzute de lege;
- verifică folosirea mijloacelor şi a fondurilor din dotare şi respectarea
reglementărilor financiar-contabile în activitatea regiilor autonome şi a societăţilor
comerciale cu capital de stat;
- verifică exactitatea şi realitatea înregistrărilor contabile, urmărind stabilirea corectă
şi îndeplinirea integrală şi la termen a tuturor obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de stat.
b) Garda financiară efectuează controale operative şi inopinate pentru constatarea
modului cum se respectă legislaţia fiscală, a reglementărilor vamale, a normelor de comerţ
şi de circulaţie a bunurilor şi serviciilor, urmărind identificarea şi sancţionarea, în condiţiile
legii a evaziunii fiscale, a activităţilor de contrabandă şi a altor fapte nepermise de lege.
c) Inspecţia fiscală sau controlul fiscal efectuat de Agenţia de Administrare
fiscală are ca obiect verificarea bazelor de impunere, a legalităţii şi conformităţii
declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili,
respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de
plată, precum şi a accesoriilor aferente acestora.
Controlul financiar realizat de Curtea de Conturi
Curtea de Conturi verifică conturile de gestiune publică, execuţia de casă a
bugetelor publice, bilanţurile şi conturile de execuţie ale ordonatorilor de credite bugetare.
Acest control este ulterior şi priveşte respectarea dispoziţiilor legale privind gestionarea şi
folosirea fondurilor publice. De asemenea, Curtea de Conturi analizează calitatea gestiunii
finanicare din punct de vedere al economicităţii, eficienţei şi eficacităţii, aceasta din urmă
fiind o atribuţie de audit (nu se sancţionează, ci se fac recomandări).
Curtea de Conturi este singura instituţie de control specializat care are competenţa
să hotărască descărcarea de gestiune, în urma verificării conturilor. Orice decizie a
autorităţii executive privind descărcarea de gestiune nu este decât provizorie.
Descărcarea de gestiune nu constituie temei pentru exonerarea de răspundere
juridică. Împotriva încheierii prin care s-a dispus descărcarea de gestiune poate fi
introdusă plângere la instanţa judecătorească, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Pentru motive întemeiate, în termen de 1 an de la pronunţarea încheierii prin care
s-a dispus descărcarea de gestiune, procedura examinării contului poate fi redeschisă.
Dacă în urma controlului, pe parcursul execuţiei bugetului, la persoanele juridice
supuse controlului se constată producerea de prejudicii sau abateri cu caracter financiar,
se încheie proces-verbal de constatare, care se trimite, în termen de 5 zile, procurorului
financiar, de către consilierii de conturi, însoţite de propunerile lor.
Procurorul financiar se pronunţă, în termen de 10 zile de la primire, asupra
procesului-verbal de constatare, întocmind, după caz, actul de sesizare a instanţei, actul
de sesizare a organelor de urmărire penală ori actul de clasare.
Procurorul financiar poate dispune, motivat, restituirea procesului-verbal de
constatare pentru completarea ori refacerea controlului.
Curtea de Conturi mai are următoarele competenţe:
- să evalueze activitatea de control financiar propriu a persoanelor juridice
controlate;
- 60 -
- să solicite organelor de control financiar şi ale BNR, verificarea, cu prioritate, a
unor obiective, în cadrul atribuţiilor legale;
- să ceară şi să utilizeze, pentru exercitarea funcţiilor sale de control şi
jurisdicţionale, rapoartele celorlalte organisme cu atribuţii de control financiar.
- să avizeze, la cererea unei Camere a Parlamentului, proiectul bugetului de stat şi
proiectele de lege în domeniul finanţelor şi al contabilităţii publice sau a oricărui proiect de
lege, prin aplicarea căruia, ar rezulta o diminuare a veniturilor sau o majorare a
cheltuielilor aprobate prin legea bugetară.
Trezoreria Statului este concepută ca un sistem unitar şi integrat prin care statul
asigură efectuarea operaţiunilor de încasări plăţi privind fondurile publice, inclusiv a celor
privind datoria publică. Gestionarea acestora se realizează, astfel, în condiţii de maximă
siguranţă şi conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Trezoreria publică cuprinde totalitatea resurselor de care dispune statul. Ea nu se
limitează, însă, numai la execuţia bugetului de stat.
Analizată prin caracteristicile operaţiilor pe care le efectuează, Trezoreria se
prezintă ca o bancă a finanţelor publice. Mai mult, ea reprezintă un mecanism al
Ministerului Finanţelor prin care se efectuează operaţiile de încasări şi plăţi privind
bugetul public cu toate componentele sistemului de bugete, astfel încât să reflecte
echilibrul financiar. Prin Trezorerie se exercită şi controlul fiscal asupra încasării la
termen a veniturilor, controlul asupra finanţării cheltuielilor instituţiilor publice. Totodată,
Trezoreria gestionează datoria publică, ocazie cu care efectuează o serie de operaţiuni
financiare, cum ar fi: refinanţarea deficitului bugetar, lansarea împrumuturilor de stat şi
plasarea disponibilităţilor sectorului public, cât şi rambursarea ratelor exigibile în contul
serviciului datoriei publice.
Contul curent general al Trezoreriei statului funcţionează la BNR şi este deschis în
numele Ministerului Finanţelor Publice. Administrarea contului curent presupune
următoarele operaţiuni:
a) păstrarea permanentă a echilibrului între încasările şi plăţile privind fondurile
publice, cât şi luarea deciziilor adecvate în acest sens;
b) atragerea de împrumuturi de pe piaţa financiară în situaţia în care resursele
existente în soldul contului curent general al Trezoreriei sunt insuficiente pentru efectuarea
plăţilor sectorului public;
c) deschiderea de credite bugetare (în numele ordonatorilor principali de credite), în
limita cărora se pot efectua repartizări de credite bugetare şi plăţi. Pe lângă încadrarea în
credite bugetare deschise şi repartizate, unităţile Trezoreriei verifică şi încadrarea plăţilor
dispuse în prevederile aprobate în bugetele de venituri şi cheltuieli ale instituţiilor publice
finanţate din diverse bugete componente ale bugetului public. Pentru reflectarea pe
ordonatori de credite principali, secundari şi terţiari, respectiv, pe capitole şi titluri de
cheltuieli.
Transferurile şi subvenţiile alocate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetele
fondurilor speciale şi de la alte bugete ale regiilor autonome, societăţilor comerciale,
societăţilor sau companiilor naţionale, după caz, se virează în conturi deschise în numele
acestora la unităţile trezoreriei statului în a căror rază sunt înregistrate fiscal şi se
utilizează numai potrivit destinaţiilor aprobate prin lege, neputând fi executate silit.
Pentru disponibilităţile rămase în contul curent general al trezoreriei statului la
sfârşitul fiecărei zile, BNR acordă o dobândă al cărei nivel este situat cel puţin la nivelul
- 61 -
mediu al ratei dobânzilor la depozitele atrase, valabil în ziua respectivă. Dobânda încasată
reprezintă venit la bugetul trezoreriei statului.
Până în 1990, execuţia de casă a bugetului de stat se efectua prin Banca
Naţională, care avea ca atribuţii:
- încasarea veniturilor bugetare şi evidenţa acestora pe capitole, subcapitole,
plătitori;
- plăţi de casă, pe capitole de cheltuieli, pe ministere şi instituţii subordonate
acestora;
- exercitarea controlului asupra eliberării fondurilor de la bugetul de stat în numerar
şi din cont către instituţiile publice pentru acoperirea cheltuielilor aprobate;
- păstrarea conturilor de disponibilităţi ale bugetelor locale, ale instituţiilor publice
pentru mijloace extrabugetare şi fondurile cu destinaţie specială;
- transmiterea informaţiilor către Ministerul Finanţelor privind execuţia bugetului de
stat.
După 1990, reorganizarea sistemului bancar a cunoscut două momente importante
în pregătirea cadrului organizator necesar economiei de piaţă, şi anume:
a) Crearea cadrului juridic pentru separarea activităţii Băncii Naţionale ca bancă
centrală, cu un înalt grad de independenţă, prin exercitarea unor atribuţii clare, sub
controlul direct al Parlamentului. BNR a devenit astfel, unica instituţie de emisiune
monetară a statului, de stabilire a politicii monetare, de credit şi valutare, de gestionare a
rezervelor valutare, dar şi de supraveghere a activităţii celorlalte bănci.
Pe linia execuţiei de casă a bugetului de stat, BNR are doar atribuţii privind
deschiderea conturilor de Trezorerie a statului, pentru evidenţierea disponibilităţilor
acesteia.
b) Prin legea 31/1990 a luat fiinţă Banca Comercială Română, care a preluat de la
BNR conturile de disponibilităţi şi de credite pe termen scurt ale agenţilor economici, dar şi
conturile de venituri şi cheltuieli ale bugetului public. Acest fapt a permis ca în anul 1992
să se înfiinţeze Trezoreria statului sau Trezoreria finanţelor publice, care, prin sistemul
trezoreriilor locale a preluat atribuţiile execuţiei de casă a bugetului public de la Banca
Comercială. La acestea s-au adăugat atribuţiuni noi rezultate din reorganizarea finanţelor
publice.
Trezoreria este organizată şi funcţionează ca un sistem unitar la nivel central, în
cadrul Ministerului Finanţelor, cât şi la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale,
cuprinzând următoarele componente:
trezoreriile judeţene;
trezoreriile municipale şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti;
trezoreriile orăşeneşti;
trezoreriile percepţiilor locale.
Principalele acte normative în temeiul cărora funcţionează Trezoreria Statului sunt:
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, modificată prin Legea nr.
314/2003 (Art. 15 din Legea 500);
Legea contabilităţii, nr. 82/1991 modificată;
OUG nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin
Trezoreria Statului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 201/2003;
HG nr. 208/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor
Publice şi a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.
- 62 -
termen desemnează instituţia ca atare, administraţia publică respectivă, prevăzută de
lege.
Aceste două definiţii sunt legate între ele în sensul că Trezoreria ca administraţie
reprezintă serviciul public însărcinat cu gestiunea trezoreriei ca şi casă. Evoluţia finanţelor
publice a permis lărgirea din ce în ce mai mult a celei de-a doua definiţii în raport cu prima,
datorită creşterii considerabile a rolului pe care îl are gestiunea trezoreriei-casă.
De exemplu, trezoreria-casă participă la exercitarea unei funcţii esenţiale a
finanţelor publice moderne, şi anume: asigurarea echilibrului general al monedei şi al
economiei. Această funcţie este îndeplinită datorită unei noi competenţe, recunoscute
statului, şi care este încredinţată Trezoreriei publice (ca instituţie): controlul pieţei
monetare şi al pieţei financiare.
Maurice Duverger afirma în 1978, în cartea "Finanţe publice", apărută la Paris că
trezoreria este "faţa monetară" a finanţelor publice, în timp ce bugetul este "faţa financiară
a administraţiei statului". [10;197]
Finanţele clasice recunosc Trezoreriei publice două funcţii tradiţionale sau
originare, şi anume:
- funcţie de casier public,
- funcţie de bancă a statului.
Cele două funcţii sunt complementare în asigurarea execuţiei de casă a bugetului
public, în cadrul căreia sunt efectuate o serie de operaţiuni financiare care cad în sarcina
Trezoreriei statului, şi anume:
- efectuează încasările şi plăţile bugetare;
- ţine contabilitatea şi asigură controlul acestor operaţiuni în contul instituţiilor
publice;
- gestionează disponibilităţile bugetului;
- intră în concurenţă cu aparatul bancar în atragerea de disponibilităţi băneşti de la
agenţii economici şi populaţie pentru acoperirea deficitelor bugetare etc.
Sarcina fundamentală a Trezoreriei este de a veghea dacă în fiecare moment
există fonduri disponibile în cantitate suficientă pentru a face faţă cheltuielilor statului şi
corespondenţilor săi. Procurarea de bani în casieria publică este legată de mişcarea
fondurilor în timp, determinată de termenele la care devin exigibile încasările şi plăţile.
Elementul temporal conferă trezoreriei caracterul dinamic. Astfel, încasările şi
plăţile sunt obiectul fluctuaţiilor în cursul anului.
Pentru cheltuielile ordinare ale bugetului public, există o anumită regularitate în
nivelul lor lunar, cu excepţia lunii decembrie, în care se execută parţial cheltuieli, serviciile
publice utilizând cea mai mare parte a creditelor lor încă neconsumate înainte de
închiderea exerciţiului bugetar, creditele riscând de a fi anulate în virtutea regulii anualităţii.
Pentru venituri, regularitatea este mai puţin realizabilă, deoarece aceasta depinde
de ritmicitatea vieţii economice, mai ales în cazul impozitelor directe.
Aceste mişcări diferite în timp ale veniturilor şi cheltuielilor se combină cu alte
mişcări de fonduri, cu caracter excepţional (emisiunea de împrumuturi, rambursarea
ratelor datoriei externe, amortizarea datoriei publice, diverse plăţi) şi cu mişcările
datorate operaţiunilor corespondenţilor (colectivităţi locale, instituţii publice etc.).
Aceste mişcări excepţionale imprimă lichidităţilor trezoreriei mari variaţii, producând
dezechilibre temporare.
Dar Trezoreria asigură şi o gestionare în spaţiu a fondurilor publice, prin
compensările făcute între diferitele casierii, unele fiind excedentare, altele fiind deficitare.
Dacă, cu ani în urmă compensarea presupunea transporturi ale numerarului pentru
centralizare la Trezoreria Centrală din Ministerul Finanţelor, care era plătitorul general şi
cel care făcea compensarea, astăzi această operaţiune este simplificată foarte mult.
Mişcarea generală a fondurilor se produce prin documente, iar raporturile dintre
Trezoreriile locale şi Trezoreria centrală se rezumă doar la evidenţieri contabile.
Pentru echilibrarea trezoreriei se poate apela la trei categorii de resurse:
1) Utilizarea fondurilor corespondenţilor;
2) Emisiunea de bonuri de tezaur;
3) Avansuri acordate de banca de emisiune.
- 63 -
1. Trezoreria are posibilitatea să dispună de fondurile corespondenţilor (care sunt
cele mai mari) în intervalul până când respectivii corespondenţi îşi retrag din conturi
sumele necesare pentru efectuarea plăţilor proprii.
2. Bonurile de tezaur sunt înscrisuri ale împrumuturilor pe termen scurt şi mediu. Se
face distincţie între bonurile de tezaur destinate publicului şi cele destinate băncilor sau
altor organisme financiare. Cele destinate publicului sunt următoarele:
- certificatul de trezorerie, cu scadenţă la 3 luni;
- certificatul de depozit, cu scadenţa de un an.
3. Cel mai important ajutor pe care Banca Centrală îl acordă statului rezultă din
avansurile pe care i le transmite. Avansurile se acordă pe baza unei convenţii încheiate
între Ministerul Finanţelor şi Banca Naţională, prin care aceasta consimte voluntar un
avans şi îi fixează şi condiţiile. Convenţia se aprobă prin lege, din dorinţa de a restrânge şi
a controla utilizarea avansurilor. Banca emite bonuri de tezaur în contul Trezoreriei, prin
ghişeele proprii şi totodată prin politica de “open market”, Banca Centrală reglează
circulaţia monetară prin cumpărarea sau vânzarea bonurilor de tezaur.
Din punct de vedere financiar, recurgerea la avansuri la Banca Centrală
semnalizează o situaţie critică a finanţelor publice, dezechilibrul bugetului statului şi al
trezoreriei, ducând la compromiterea creditului public. Din punct de vedere monetar,
avansurile de la Banca Centrală conduc la emisiune de bani fără acoperire, fiind deci, un
factor inflaţionist.
Ca o consecinţă a gestionării fondurilor publice, Trezoreria asigură totodată,
controlul financiar preventiv asupra încasării veniturilor, încadrării cheltuielilor dispuse
de ordonatorii de credite în prevederile şi destinaţia aprobată prin bugetul de venituri şi
cheltuieli al acestora.
Controlul asupra veniturilor se efectuează pe baza documentelor de plată
prezentate sau intrate în trezorerie. Obiectivele urmărite de control sunt:
temeiul legal prin care s-a stabilit obligaţia vărsării de impozite şi taxe către
buget;
respectarea reglementărilor în vigoare privind virarea impozitelor şi taxelor pe
bugete şi încadrarea lor pe capitole şi subcapitole;
respectarea termenelor de virare a veniturilor şi perceperea de penalităţi pentru
plătitorii care au depăşit aceste termene legale.
Controlul preventiv al cheltuielilor urmăreşte oprirea înainte de efectuare a unor
cheltuieli nelegale, neoportune sau neeconomicoase. La urmărirea legalităţii cheltuielilor
se va porni de la gruparea acestora în cheltuieli de personal, cheltuieli materiale,
transferuri, subvenţii, prime, datorie publică şi cheltuieli de capital, urmărindu-se pentru
fiecare categorie respectarea actelor normative specifice fiecărui ordonator de credite.
Operaţiile de verificare efectuate prin Trezorerie nu înlocuiesc controlul financiar
preventiv, care se organizează şi se exercită la fiecare instituţie publică şi nu se
exonerează de răspundere persoanele care, printr-o activitate necorespunzătoare, produc
pagube.
Odată cu evoluţia statului, pe lângă cele două funcţii tradiţionale, Trezoreria publică
a căpătat noi atribuţii, şi anume controlul pieţei financiare şi al pieţei monetare. Astfel,
ea joacă rolul de prim-plan în exercitarea uneia dintre funcţiile esenţiale ale finanţelor
publice moderne: menţinerea echilibrului monedei şi regularizarea economiei.
Finanţiştii clasici nu considerau decât un singur echilibru financiar: cel al încasărilor
cu cheltuielile publice.
Finanţiştii moderni consideră că statul trebuie să controleze încă două forme de
echilibru:
a) echilibrul ofertelor şi cererilor de capital;
b) echilibrul intrărilor şi ieşirilor de devize străine.
În asigurarea acestor două echilibre la nivel macroeconomic, Trezoreria publică
colaborează strâns cu Banca Naţională.
1. Trezoreria şi controlul creditului
- 64 -
Funcţionarea sistemului bancar este reglementată prin legislaţia bancară, specifică
fiecărei ţări şi este supusă unei supravegheri exercitate direct de către Banca Centrală şi
indirect, de către Trezoreria publică, şi anume:
- asupra câmpului de acţiune a sistemului bancar naţional;
- asupra instrumentelor şi produselor bancare, indiferent de diversificarea lor şi
integrarea coerentă a tuturor instituţiilor financiar-bancare în diversitatea serviciilor oferite;
- protecţia deponenţilor şi împrumutaţilor, prin instituirea unor indicatori de apreciere
a gradului de securitate a partenerilor nebancari.
Controlul creditului cunoaşte două forme:
- un control cantitativ sau global, când statul acţionează prin creşterea sau
scăderea ratei scontului, în scopul restrângerii ofertelor de credit ori pentru a le dezvolta.
Emisiunea de împrumuturi publice, legată de cererea de capital, restrânge creditul
disponibil pentru agenţii privaţi. Dimpotrivă, creşterea creditelor de stat la particulari, îl
măreşte;
- un control calitativ, care este mai greu de înfăptuit, pentru că el presupune
dirijarea unui flux de resurse creditate către agenţii economici a căror dezvoltare este
indispensabilă economiei naţionale la un moment dat, şi, totodată, raţionalizarea creditelor
pentru alţi agenţi economici, mai puţin utili. Apelul întreprinderilor la credit pe piaţa
capitalurilor este o necesitate vitală. Totuşi, creditul nu trebuie să fie în exces, pentru că
poate provoca "o încălzire" a economiei naţionale, antrenând apoi o criză de
supraproducţie (cu inflaţie şi şomaj).
Este necesară menţinerea echilibrului creditului, ca o condiţie a unei dezvoltări
echilibrate a economiei naţionale.
Trezoreria, în calitatea sa de agent financiar al statului, are sarcina de a asigura
acoperirea propriei sale nevoi de finanţare, făcând apel la resurse de economisire sau la
resurse cu caracter monetar (în special depozite ale corespondenţilor şi valori de
trezorerie deţinute de către instituţiile de credit). Aceste operaţiuni constituie, în perioada
de deficit bugetar, o contraparte importantă a masei monetare, trebuind deci să fie
compatibilă cu obiectivul progresiei masei monetare fixate de către autorităţile
monetare (BNR şi Trezorerie) în cadrul politicii monetare.
În cadrul politicii monetare, controlul progresiei masei monetare constituie un
obiectiv primordial, el realizându-se de regulă, în două moduri [9;82]:
- controlul cantitativ asupra contrapartidelor masei monetare , care reprezintă cele
trei surse ale creaţiei monetare: credite externe, credite acordate economiei şi credite
acordate Trezoreriei;
- controlul ratei dobânzii, pornind de la principiul conform căruia agenţii economici
aflaţi la originea creaţiei monetare sunt sensibili la nivelul ratei dobânzii.
2. Trezoreria şi acţiunea asupra schimburilor pe piaţa valutară
Obiectivul unei asemenea acţiuni este echilibrul între intrările şi ieşirile de
devize străine, pe baza căruia se influenţează favorabil echilibrul monedei naţionale în
raport cu devizele străine. Practic, se are în vedere întreaga gamă a încasărilor şi a plăţilor
pentru străinătate, în valută sau în monedă naţională, printr-un control al schimburilor
comerciale, valutare şi de capital.
Acest control cuprinde toate operaţiunile realizate de rezidenţii şi nerezidenţii din
economia naţională, operaţiuni din care pot rezulta plăţi sau încasări externe. Prin politica
financiară, statul controlează asemenea operaţiuni, pe care le poate interzice, supune unei
autorizări prealabile sau unei declaraţii. De asemenea, statul poate autoriza bănci, case de
economii şi alte instituţii de credit pentru a interveni în operaţiunile financiare cu
străinătatea şi să sancţioneze corespunzător eventualele comportamente
neregulamentare sau ilegale.
Controlul schimburilor cu străinătatea are ca obiectiv necesitatea unei protecţii
economice, şi anume:
- 65 -
- să se evite exportul de valută, dacă nu corepunde unei stricte contraprestaţii,
drepturi şi servicii primite din străinătate;
- atragerea în ţară a întregii cantităţi de valută rezultată din remunerarea de bunuri,
drepturi sau servicii prestate în străinătate.
Reluând cele prezentate mai sus şi plecând de la punctele de vedere exprimate în
literatura de specialitate, putem afirma că Trezoreria publică îndeplineşte cinci funcţii
principale [18;63]:
- administrator al banului public;
- intermediar financiar;
- mandatar al puterii publice;
- agent al intervenţiei financiare publice în economie;
- supraveghetor al marilor echilibre.
a) Administrator al banului public
Această funcţie a Trezoreriei este cea mai importantă, derivă din cea de casier şi
este inseparabilă de activitatea statului. Ea constă într-o finanţare continuă a activităţilor
publice, prin ajustarea resurselor la nivelul prevederilor de credite bugetare, adică
echilibrarea intrărilor cu ieşirile de fonduri pe ansamblul circuitului trezoreriei. Aceasta
presupune asigurarea securităţii resurselor disponibile pe termen scurt care să permită
confruntarea cu nevoile imprevizibile (golurile de casă pe perioada exerciţiului).
Totodată, această funcţie presupune existenţa unei distincţii între echilibrul
bugetar şi echilibrul trezoreriei. Aceasta presupune că şi într-un buget în echilibru pot
exista decalaje sezoniere între încasările şi plăţile din conturile de Trezorerie. În această
situaţie, Trezoreria statului trebuie să asigure fluenţa alimentărilor cu resurse ale conturilor
de cheltuieli publice.
Cu atât mai mult, în periaoda de deficit bugetar, Trezoreria are sarcina de a acoperi
nevoile de finanţare continuă a activităţilor statului, mobilizând resurse pe pieţele de
capitaluri, pentru a împrumuta, în numele statului, pe termen mediu (utilizând bonuri de
trezorerie) şi pe termen lung (obligaţiuni de stat). În felul acesta, Trezoreria publică este un
participant activ pe piaţa financiară, intervenind prompt pentru a obţine profit din
operaţiunile create pe piaţă ca urmare a reducerii sau a extinderii costurilor datoriei.
b) Intermediar financiar
Trezoreria publică se împrumută nu doar pentru a acoperi un deficit bugetar, ci şi
pentru a acorda, la rândul său, împrumuturi, facilitând astfel fluxuri de fonduri atât pentru
împrumutaţi cât şi pentru cei care împrumută. În acest fel, trezoreria publică se comportă
ca o instituţie financiar-bancară, putând contribui în numele statului la finanţarea
sectoarelor prioritare ale economiei.
De fapt, în tabloul operaţiunilor financiare din contabilitatea naţională, Statul
figurează sub numele de Trezorerie.
c) Mandatar al puterii publice
Trezoreria exercită misiuni de autoritate, în numele statului, în sectoarele financiar
şi economic. Astfel:
- Trezoreria reprezintă instituţiile financiare care depind de ea şi asupra cărora îşi
exercită influenţa sau acţionează în nume propriu; Trezoreria este o Direcţie generală în
cadrul Ministerului Finanţelor sau o componentă distinctă a administraţiei centrale,
exercitându-şi influenţa, complementar Băncii Centrale, asupra ansamblului sectorului
financiar;
- veghează, împreună cu Banca Centrală, la buna funcţionare a instituţiilor de
credit;
- este acţionar şi gestionar al proprietăţii publice, folosind mijloacele de acţiune de
care dispune statul, ca proprietar, fără a limita autonomia de gestiune a managerilor
acestor întreprinderi şi, mai ales, în sectoarele concurenţiale;
- 66 -
- poate fi asociată la conducerea instituţiilor financiare şi economice internaţionale
(F.M.I., Banca Mondială etc.).
Reţeaua (sau "dependenţele" Trezoreriei) cuprinde toţi titularii unui cont curent
creditor pe lângă Trezorerie, dependenţele manifestându-se sub trei forme:
- coordonarea reciprocă a activităţilor (ex. Banca Centrală);
- influenţa directă;
- exercitarea autorităţii.
De regulă, pot fi distinse trei categorii de corespondenţi, cu atribuţii diferite la masa
financiară a Trezoreriei:
a) corespondenţi voluntari, care pot fi persoane fizice, asociaţii sau întreprinderi
care optează pentru a deschide cont curent pe lângă Trezorerie, sub forma fondurilor
private;
b) corespondenţi contractuali, care acceptă mişcările de fonduri între Trezorerie şi
Banca Centrală, bănci comerciale, CEC, bursele de valori imobiliare, fonduri de investiţii
etc.;
c) corespondenţii supuşi unei obligaţiuni şi care, prin lege, îşi deschid conturi
curente pe lângă Trezorerie.
Influenţa Trezoreriei asupra acestor organisme se manifestă astfel:
- reglementează activitatea acestora în domeniul financiar, contribuind la definirea
şi aprobarea statutului lor, fixând limitele de funcţionare şi determinând astfel natura
activităţii acestora;
- propune conducerea acestor organisme sau chiar o numeşte;
- are reprezentanţii săi în aceste organisme sub forma administratorilor, cenzorilor
etc.;
- poate controla resursele şi utilizările corespondenţilor săi, mai ales în cazul
împrumuturilor garantate de stat.
d) Agent de intervenţie financiară publică în economie
Trezoreria nu joacă numai rolul de intermediar financiar în viaţa economică,
împrumutând sau acordând împrumuturi, ci utilizează mijloace de intervenţie foarte
diversificate de politică economică, în scopul reducerii costului resurselor financiare
furnizate întreprinderilor sau facilitarea accesului acestora pe diverse pieţe. Exemple:
- autorizarea unor activităţi prioritare pentru economia naţională, oferind accesul la
finanţări privilegiate;
- subvenţionarea totală sau parţială a unor activităţii economice, în vederea
diminuării costurilor acestora;
- acordarea de garanţii anumitor solicitanţi de împrumuturi, prin preluarea riscului de
plată al debitorului;
- acordarea de avansuri rambursabile pentru realizarea de cercetări tehnologice
sau fabricaţii prioritare.
Când concurenţa se dovedeşte ineficace, impracticabilă sau distructivă, statul îşi
justifică intervenţia pe pieţe prin necesitatea de a consolida eficacitatea economică,
acţionând prin intermediul Trezoreriei publice. El adoptă astfel comportamente precise în
funcţie de obiectivele finale pe care şi le fixează. El organizează activitatea, regularizează
pieţele, corectează inegalităţile, orientează comportamentele şi apără statutul de serviciu
public.
Obiectivul său este de a stimula activitatea economică susţinând cererea globală şi
contribuind astfel, la orientarea politicii economice.
Însă, intervenţia statului în economie, pe diverse pieţe, nu garantează în mod
obligatoriu eficacitatea, pentru că statul nu se limitează doar la considerente pur
economice, fără a integra obiective sociale.
De aceea, statul apelează şi la reglementări fiscale, chiar dacă nu sunt întotdeauna
necesare.
- 67 -
e) Supraveghetor al marilor echilibre din economie (monetare şi financiare)
Echilibrul se defineşte [6;323] ca un ansamblu de preţuri şi cantităţi schimbate,
astfel încât la preţurile luate în considerare:
- producătorii îşi maximizează profitul ţinând cont de constrângerea tehnologică pe
care o constituie funcţia lor de producţie;
- consumatorii îşi maximizează utilitatea ţinând cont de constrângerea lor bugetară;
- oferta este egală cu cererea pe toate pieţele.
Definiţia de mai sus reliefează o situaţie statică, în care acţiunile agenţilor s-au
coordonat: acţiunea fiecăruia depinde de acţiunea celorlalţi.
În echilibrele de concurenţă imperfectă, dinamice, anumiţi agenţi dispun de o
anumită capacitate de a influenţa preţurile. De aceea, este necesară intervenţia statului,
care, prin politica financiară, urmăreşte ajustarea capacităţilor de finanţare din economie la
nevoile de finanţare.
Marile echilibre din economie îmbracă următoarele forme [9;173]:
- echilibrul Trezoreriei publice, care constă în a se asigura că bugetul dispune de
suficiente resurse şi posibilităţi de împrumut pentru a face faţă cheltuielilor, prin realizarea
continuă a închiderii circuitelor fondurilor publice;
- echilibrul pieţelor de capitaluri, care presupune ca economisirea să fie suficientă
pentru a finanţa investiţiile, Trezoreria, prin organismele sale, contribuind la acest circuit
prin acoperirea cu împrumuturi a investiţiilor publice;
- echilibrul circuitelor monetare, care constă în vegherea asupra suficienţei monedei
emise, asupra circulaţiei acesteia conform nevoilor economice;
- echilibrul plăţilor externe, care presupune că, prin intermediul împrumuturilor
străine, al investiţiilor, al reglării şi controlului cursului de schimb, se poate finanţa deficitul
sau se poate utiliza excedentul balanţei de plăţi;
- echilibrul pieţei valutare, care constă în supravegherea valorii externe a monedei;
cu alte cuvinte, dacă există suficiente devize pentru a echilibra nevoile şi investiţiile.
În toate aceste cazuri, echilibrele trebuie să fie asigurate prin politici economice
adecvate (monetare, fiscal-bugetare, valutare, de capital etc.), Trezoreria publică
acţionând în numele statului, fie prin finanţarea deficitelor conjuncturale (politică anticiclică,
keynesiană), fie prin reglarea agregatelor monetare (printr-o optică monetaristă).
- 68 -
Motto:”Guvernele au o viziune foarte superficială asupra economiei:
Dacă aceasta mişcă, adaugă taxe,
Dacă aceasta continuă să mişte, impun legi,
Dacă aceasta încetează să mai mişte, dau subvenţii.”
Ronald Reagan.
CAPITOLUL III
- 69 -
important îl are concepţia politică a partidului (sau a grupurilor politice) care se află la
putere la un moment dat şi care se concretizează în strategia şi programul de guvernare în
domeniul veniturilor şi cheltuielilor bugetare. În acest context, nu putem neglija
interdependenţa dintre fiscalitate şi managementul public, mai ales în ceea ce priveşte
aspecte precum previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea, evaluarea şi controlul
din perspectivă fiscală.
Sistemul fiscal cuprinde o diversitate de impozite, taxe şi alte vărsăminte obligatorii
care afectează veniturile tuturor persoanelor fizice şi juridice, ponderea efortului fiscal fiind
suportată de întreaga populaţie, mai ales prin intermediul preţurilor.
Pentru o bună funţionare a economiei este necesară asigurarea unei stabilităţi a
sistemului fiscal. Instabilitatea legislaţiei fiscale (modificări şi completări frecvente) creează
greutăţi în cunoaşterea corectă şi în aplicarea unitară a reglementărilor în domeniu. De
asemenea, prin acest fenomen se creează şi o stare de neîncredere şi de nesiguranţă a
investitorilor interni şi străini pentru soarta investiţiei pe care intenţionează să o facă.
În România, acţiunea instrumentelor economico-financiare este distorsionată de
neîncadrarea în limitele admisibile stabilite ale fenomenelor următoare: inflaţia, şomajul,
dezechilibrul balanţei de plăţi şi cel bugetar. Acest fapt complică foarte mult aplicarea
strategiilor de relansare şi creştere economică, deoarece utilizarea instrumentelor
economico-financiare este viciată foarte mult.
Pentru a diminua fenomenul de respingere din partea mediului economic, este
necesară armonizarea politicii fiscale cu celelalte politici economico-financiare (bugetară,
monetară, valutară etc.), pentru realizarea obiectivelor finale: creşterea economică reală şi
un sistem fiscal stabil, suplu şi stimulativ pentru contribuabil.
- 70 -
Rata presiunii fiscale sau rata prelevărilor obligatorii este egală cu raportul
dintre ansamblul impozitelor şi contribuţiilor sociale efectiv încasate de administraţia
publică şi produsul intern brut.
Acest indicator poate avea o dublă accepţiune:
- presiunea fiscală în sens restrâns egală cu raportul dintre mărimea
impozitelor încasate şi P.I.B.;
- presiunea fiscală în sens larg egală cu raportul dintre ansamblul impozitelor şi
contribuţiilor sociale, pe de o parte, şi P.I.B., pe de altă parte.
Deci, acest indicator trebuie analizat atât din punct de vedere al sarcinii fiscale
(procentul fiscalităţii în P.I.B.), cât şi al structurii fiscalităţii (diversitatea impozitelor şi
contribuţiilor la constituirea prelevărilor obligatorii).
Semnificaţia ratei presiunii fiscale se remarcă pe două planuri: contabil şi al analizei
economice.
Pe plan contabil este important să se remarce că rata de presiune fiscală nu ţine
cont de faptul că prelevările obligatorii finanţează alte prelevări obligatorii. Astfel, fluxurile
contabilizate la numărător nu sunt consolidate, adică nu elimină prelevările obligatorii
vărsate de administraţiile publice (cum ar fi contribuţiile sociale pe care instituţiile statului şi
colectivităţile locale le varsă în contul angajaţilor lor). Ca urmare, nu este vorba de
prelevări nete, operate asupra unor agenţi economici. Pe de altă parte, puterea publică
recuperează, sub forma impozitelor, o parte a sumelor pe care ea le cheltuieşte.
Din punct de vedere al analizei economice, se consideră rata de presiune fiscală
o cheltuială ce pune în evidenţă aspectul confiscatoriu al prelevărilor obligatorii şi se
neglijează faptul că ele sunt reinvestite în circuitul economic sub forma cheltuielilor
publice.
Deci, rata de presiune fiscală reprezintă un indicator de comensurare a părţii de
venituri provenite din producţie, care trec printr-un proces de distribuire obligatorie şi
publică, în loc să fie lăsate la libera dispoziţie a iniţiativei private.
Abordarea fiscalităţii în termeni relativi nu are o relevanţă pragmatică fără o
corelare cu abordarea ei în termeni reali, materiali.
În termeni relativi putem spune că nivelul fiscalităţii în România se situează la
limite rezonabile comparativ cu ţările dezvoltate (33-34%).
Chiar dacă în Marea Britanie există acelaşi nivel al ratei fiscalităţii, comparaţia nu
este relevantă, deoarece baza de raportare este practic radical diferită între P.I.B. realizat
pe locuitor în România şi cel realizat în Marea Britanie (diferenţa este de 1 la 12).
Se poate concluziona că atât forţa de susţinere a fiscalităţii, cât şi efectele în
termeni reali ai promovării unei anumite rate a fiscalităţii sunt de cel puţin 12 ori mai mari
în această ţară decât în România.
În consecinţă, se pune întrebarea: “Până unde poate creşte presiunea fiscală?
Oare nu există limite în calea majorării impozitelor?”
Stabilirea unor limite ale presiunii fiscale este o problemă care i-a preocupat pe
specialişti încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când economiştii şi juriştii afirmau că
fiscalitatea trebuie să fie cât mai lejeră. Insă, datorită creşterii cheltuielilor publice de la un
an la altul, ca urmare a diversificării acţiunilor şi implicărilor statului în viaţa economică şi
socială, impozitele şi contribuţiile sociale au avut o evoluţie ascendentă, în fiecare etapă
de dezvoltare, mărimea acestora fiind considerată ca fiind la limita maximă, adică acea
limită care o dată depăşită, ar periclita bunul mers al economiei.
De menţionat că, stabilirea unui plafon maxim al nivelului presiunii fiscale este
aproape imposibil de realizat, deoarece acest indicator diferă în funcţie de perioadă, ţară,
context economic, politic şi social.
Economistul englez A. Pigon afirma că “presiunea fiscală opţională este cea
corespunzătoare egalităţii între utilitatea socială a cheltuielilor publice marginale şi
inutilitatea socială a prelevării fiscale marginale”. [20;63]
- 71 -
Rata fiscalităţii sau gradul de fiscalitate ne arată cât de mare este presiunea
fiscală a impozitelor asupra cetăţeanului.
Ea se determină prin formula:
Vf
R f
PIB
x100 , în care:
Rf rata fiscalităţii sau gradul de fiscalitate, care ne arată cât la sută din PIB este
concentrat la dispoziţia statului prin impozite, taxe şi contribuţii;
Vf veniturile fiscale realizate într-un an din impozite, taxe şi contribuţii PIB
produsul intern brut realizat într-un an bugetar.
Deoarece în totalul veniturilor fiscale sunt incluse, de regulă, şi contribuţiile pentru
securitatea socială care au o destinaţie precisă şi în multe ţări se găsesc într-un buget
distinct (bugetul asigurărilor sociale de stat), spre deosebire de restul impozitelor şi taxelor
care odată încasate la bugetul de stat se depersonalizează, se obişnuieşte să se
calculeze şi o rată a fiscalităţii fără luarea în calcul a acestor contribuţii.
Nivelul fiscalităţii cunoaşte diferenţieri importante de la o ţară la alta şi de la o
perioadă la alta. Insă problema fiscalităţii trebuie privită nu numai din prisma ponderii
încasărilor din impozite şi taxe în PIB, ci şi în funcţie de alţi factori şi anume:
structura impozitelor şi taxelor (raportul dintre impozitele directe şi cele
indirecte);
raportul dintre impozitul pe veniturile persoanelor fizice şi impozitul pe
veniturile persoanelor juridice.
raportul dintre contribuţiile obligatorii ale angajatorilor şi cele ale
angajaţilor etc.
Pentru a controla presiunea fiscală statul trebuie să ţină cont de anumite
caracteristici:
în măsura în care presiunea fiscală creşte trebuie ca impozitul să nu creeze
distorsiuni grave, ci să fie just, pentru a nu determina mişcări sociale;
de la un anumit nivel în sus, orice impunere suplimentară devine dăunătoare
economiei, fără a aduce încasări mai mari la buget (fapt demonstrat prin Curba
Laffer în timpul mandatului preşedintelui american Ronald Reagan);
presiunea fiscală este influenţată şi de preferinţele puterii politice care se află
la guvernare la un moment dat;
creşterea presiunii fiscale reprezintă o sursă de conflict şi nu generează o
motivaţie normală pentru muncă, încurajând “munca la negru” şi frauda fiscală;
reducerea presiunii fiscale trebuie să vizeze concomitent două măsuri
contradictorii: lărgirea bazei de impozitare să se facă concomitent cu reducerea
cotelor de impunere, fără ca, pe total, să se reducă veniturile de care bugetul
public are nevoie.
Economistul californian Arthur Laffer a demonstrat pe baza unui instrument analitic
(Curba Laffer), ideea conform căreia orice creştere a presiunii fiscale provoacă, de la un
anumit nivel, o scădere a sumei prelevărilor obligatorii încasate de către puterea publică.
Laffer a demonstrat că valoarea prelevărilor obligatorii este o funcţie crescătoare a
ratei presiunii fiscale, dar numai până la un anumit prag maxim (corespunzător nivelului
maxim al curbei), dincolo de care devine o funcţie descrescătoare a acestei rate.(Fig. nr.1)
- 72 -
Fig. nr. 3. 2. - Curba Laffer
Valoarea prelevărilor obligatorii ar merge până la anulare dacă rata fiscalităţii ar
atinge valoarea de 100% (în acest caz limită, orice activitate impozabilă ar dispărea).
Aceasta se explică prin faptul că prelevările obligatorii prea dure distrug baza impozabilă.
O rată care depăşeşte nivelul optim are un efect descurajator asupra investitorilor şi
salariaţilor. Ea este urmată de o reducere a producţiei, a bazei de impozitare şi a
veniturilor bugetare provenite din impozite şi taxe.
Curba Laffer se divide în două părţi, delimitate de punctul M: partea stângă este
cea admisibilă (sau normală), în care încă mai sunt rezerve de creştere a prelevărilor
obligatorii, prin mărimea ratei presiunii fiscale (între punctele N şi M) şi partea dreaptă,
denumită zona inadmisibilă, în care orice suplimentare a presiunii fiscale este în măsură
să ducă la diminuarea veniturilor autorităţilor publice. Dimpotrivă, în această zonă
presiunea fiscală trebuie scăzută conform segmentului M – N’ pe curbă.
Curba Laffer rămâne o reprezentare pur teoretică, deoarece nu permite
identificarea cu exactitate a valorii lui M, dincolo de care presiunea fiscală devine
excesivă.
Raţionamentul lui Laffer a avut drept punct de plecare teoria ofertei care a
constituit unul dintre principiile de bază după care s-au ghidat preşedinţii americani
Reagan şi Bush. Această abordare pune accentul pe măsurile microeconomice destinate
creşterii productivităţii şi eficienţei economice. Adepţii teoriei ofertei au considerat că
reducerea impozitelor constituie un stimulent necesar pentru economia americană aflată în
recesiune sub administraţia Reagan şi au susţinut că această reducere nu va produce nici
un efect secundar negativ. Dimpotrivă, s-a mers pe ideea că populaţia va plăti impozite
mai mici, administraţia va obţine venituri mai mari, iar producţia şi eficienţa vor creşte.
Previziunea centrală a adepţilor teoriei ofertei – potrivit căreia munca şi economiile
vor creşte considerabil pe măsură ce cota marginală de impozit se va micşora – s-a
dovedit până la urmă a fi incorectă. Ca dovadă, veniturile federale ale SUA s-au diminuat,
iar bugetul federal a trecut de la un echilibru aproximativ în 1979 la un deficit fără
precedent de 200 miliarde $, după 1983 [3;189].
În situaţiile de depăşire a pragului admisibil al presiunii fiscale, apar unele
fenomene negative care pot influenţa viaţa economico-socială, pe termen mediu sau lung,
şi anume:
a) Scăderea efortului productiv. Concepţiile liberale susţin punctul de vedere
conform căruia, la niveluri înalte ale impozitelor apar efecte descurajante asupra muncii,
economisirii şi investiţiilor. În acest context, se estimează existenţa a două tipuri de reacţii
opuse, pe care le poate provoca o majorare a impozitului pe venit:
1) efectul de substituţie, care constă în diminuarea timpului de muncă furnizat
de un individ datorită diminuării remuneraţiei sale nete;
2) efectul de venit, care înseamnă creşterea cantităţii de muncă depusă în
scopul de a compensa pierderea venitului net datorată creşterii impozitului.
- 73 -
b) Frauda fiscală care constă în nedeclararea sau falsa declarare a veniturilor
impozabile de către contribuabili – persoane fizice şi juridice, în scopul sustragerii, în parte
sau în totalitate, de la plata impozitelor.
c) Deteriorarea competitivităţii internaţionale
Orice creştere a fiscalităţii suportată de agenţii economici se repercutează în nivelul
preţurilor practicate la produsele lor, diminuând capacitatea de autofinanţare, de investiţii
şi modernizare, ceea ce se reflectă în mod negativ asupra competitivităţii întreprinderii
respective în relaţiile cu exteriorul.
- 74 -
Pentru a obţine impactul dorit de Guvern, orice politică fiscală trebuie să respecte
mai multe principii, printre care enumerăm:
a) Principiul justeţii impunerii (echitate fiscală), care presupune impunerea
diferenţiată a veniturilor, separând contribuabilii cu venituri mari de cei cu venituri medii şi
scutirea de plata impozitelor a persoanelor cu venituri mici, adică stabilirea unui minim
neimpozabil. Echitatea fiscală mai prevede ca persoana care plăteşte impozitul să-l şi
suporte efectiv (incidenţa directă);
b) Principiul certitudinii impunerii presupune ca mărimea impozitelor datorate de
fiecare persoană fizică sau juridică să fie certă şi nu arbitrară, iar termenele şi modalitatea
de plată să fie clare pentru toţi contribuabilii;
c) Principiul eficienţei impunerii, adică realizarea încasării impozitelor cu minim
de cheltuieli din partea statului. De asemenea, impozitele trebuie să aibă un randament
fiscal ridicat (să fie plătit de toate persoanele fizice şi juridice care obţin venituri, fără
posibilităţi de sustragere de la impunere), să fie stabile (când randamentul lor rămâne
stabil atât în perioadele de creştere economică, cât şi în cele de criză) şi să fie elastice (de
a se adapta la necesităţile de venituri ale statului);
d) Principii de politică economică. Prin impozite nu se urmăreşte numai
procurarea de venituri la bugetul public, ci şi folosirea acestora ca mijloc de stimulare sau
de reducere a producţiei sau consumului unor mărfuri, precum şi de restrângere sau de
extindere a relaţiilor comerciale cu alte state. Aceste principii trebuie să aibă în vedere
faptul că la baza fundamentării politicii fiscale trebuie să stea creşterea economică
durabilă, care trebuie să susţină atât investiţiile, cât şi consumul;
e) Principii social-politice, care ţin de programul politic al partidului (sau coaliţiei)
ce se află la guvernare. Menţionăm aici principiul solidarităţii umane, la baza căruia stă
coeziunea de acţiune a tuturor factorilor responsabili (instituţii publice, dar şi societate
civilă), care priveşte pe cei aflaţi temporar în dificultate.
Trebuie avut în vedere faptul că, redistribuirea veniturilor pentru reducerea sărăciei
şi a decalajelor între săraci şi bogaţi are doar conotaţii teoretice, datorită imposibilităţii de
realizare a egalităţii în termeni de bunăstare, iar efectul obţinut va fi tocmai contrar,
respectiv polarizarea socială tot mai pronunţată, pe fondul scăderii productivităţii muncii şi
a reducerii eficienţei în activitatea economică. Această teorie, denumită generic
“paradoxul redistribuirii”, formulată de Walter Karpi şi Joachim Palme, are la bază
schimbarea comportamentului economic, prin inhibarea înclinaţiei de a munci, în lipsa
unor stimulente băneşti justificative şi juste, conducând, în final, la situaţii de ineficienţă pe
plan economic.
Nivelul redus al redistribuirii promovat de administraţia americană, are la bază
următorul argument al lui Andrew Schotter (adept al teoriei alocării juste): “Americanii tind
să simtă că venitul nu poate fi redistribuit în mod fundamental fără a distruge libertăţile şi
stimulentele pe care le asigură sistemul pieţei libere”.
- 76 -
Comisia soluţionează probleme cu privire la TVA, impozitul pe profit, accize,
impunerea unor venituri realizate în România de persoane fizice şi juridice nerezidente,
impozitul pe venit.
Comisia nu soluţionează probleme punctuale care nu presupun adoptarea unor
soluţii unitare general aplicabile pentru toţi contribuabilii.
5. Organele fiscale teritoriale funcţionează la nivel de judeţ ca direcţii generale,
iar la nivelul municipiilor, oraşelor şi comunelor sub forma administraţiilor financiare,
circumscripţiilor fiscale şi, respectiv, percepţiilor fiscale. Ele organizează evidenţa
plătitorilor de impozite, taxe, contribuţii şi alte sume datorate bugetului de stat, bugetului
asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de
sănătate, bugetului asigurărilor pentru şomaj, în cadrul Registrului contribuabilului.
Registrul contribuabilului conţine:
- datele de înregistrare ale contribuabilului;
- categoriile de obligaţii fiscale de plată datorate, potrivit legii, denumite vector
fiscal;
- alte informaţii necesare administrării obligaţiilor fiscale.
Datele conţinute în registru se completează pe baza informaţiilor comunicate de
contribuabili, de Oficiul Registrului Comerţului, de Serviciul de evidenţă a populaţiei, de
alte autorităţi şi instituţii, precum şi din constatările proprii ale organului fiscal.
- 77 -
Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă în plan financiar, deoarece
acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru
acoperirea cheltuielilor publice.
În plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul lor,
statul procedează la redistribuirea unei părţi importante din PIB între grupuri sociale şi
indivizi (prin intermediul impozitelor, statul atrage la buget o parte din veniturile
persoanelor fizice şi juridice din sfera productivă şi le dirijează pentru finanţarea unor
activităţi neproductive, dar absolut necesare pentru buna funcţionare a societăţii: sănătate,
ordine publică, protecţie socială, apărarea naţională etc.).
Rolul economic al impozitelor se concretizează în acţiunile de intervenţie a statului
în economie pentru a controla şi ameliora anumite procese şi fenomene care tind să se
abată de la funcţionarea normală a regulilor pieţei. Intervenţia statului se face prin anumite
pârghii fiscale (impozite indirecte) pentru a stopa anumite fenomene sau prin acordarea
anumitor facilităţi în scopul favorizării altora.
Impozitele se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii şi anume:
a) După obiectul impunerii (materia impozabilă) impozitele se clasifică astfel:
impozite pe venit;
impozite pe avere;
impozite pe consum sau taxe de consumaţie (TVA, accize etc.).
b) După frecvenţa încasării lor, se împart în:
impozite permanente sau ordinare care se încasează periodic (de regulă,
anual);
impozite extraordinare sau incidentale care se introduc şi se încasează o
singură dată, determinate de anumite evenimente (ex.: impozitul forfetar în
perioada de criză6;
c) După instituţia care le administrează, impozitele se împart în:
impozite de nivel naţional;
impozite locale
d) După caracteristicile lor impozitele se împart în:
impozite directe;
impozite indirecte.
Dacă impozitele directe vizează existenţa venitului sau averii, impozitele indirecte
vizează utilizarea, cheltuirea acestora. În cazul impozitelor indirecte se face distincţia între
contribuabilul legal (subiect sau plătitor de impozit) şi contribuabilul real (suportatorul
impozitului).
Impozitele directe au următoarele caracteristici:
sunt suportate direct de persoana care le plăteşte (incidenţă directă);
sunt stabilite pe venituri, câştiguri, avere sau alte bunuri;
sunt nominale, cunoscându-se de la început în sarcina cui sunt stabilite;
sunt calculate în raport cu capacitatea contributivă a plătitorului, adică în funcţie
de mărimea averii sau venitului;
permit stabilirea unui minim neimpozabil.
Impozitele directe se împart astfel:
1. Impozite reale care sunt calculate în funcţie de anumite caracteristici
ale obiectului impozabil. Ele se mai numesc şi impozite obiective sau pe
produs, deoarece se aşează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără
a se face nici o legătură cu situaţia subiectului impozabil (pământul, clădirile,
fabricile, magazinele etc.);
Sunt cuprinse în impozitele reale:
impozitul pe clădiri;
impozitul funciar;
6
După părerea noastră, introducerea acestui impozit este o măsură anti-economică, falimentară.
- 78 -
impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii liberale;
impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc.
2. Impozite personale care sunt stabilite în strânsă legătură cu situaţia
persoanei plătitoare, motiv pentru care se mai numesc şi impozite subiective.
Impozitele personale se împart în:
impozitul pe veniturile persoanelor fizice şi ale societăţilor de capital (ex:
impozitul pe salarii, impozitul pe profit);
Impozitele indirecte sunt percepute cu ocazia vânzării mărfurilor, prestărilor de
servicii sau cu ocazia transferului de avere, ceea ce înseamnă că ele vizează consumul,
respectiv cheltuirea unor venituri. Persoana care le plăteşte le include în preţuri şi tarife,
mărind nivelul acestora.
Au următoarele caracteristici:
persoana care le suportă este cu totul alta decât cea care le plăteşte (incidenţă
indirectă);
se suportă în momentul cumpărării mărfii, la piaţă;
deoarece este cuprins în preţ sau tarif este puţin vizibil pentru cumpărător;
nu permite stabilirea unui minim neimpozabil şi nu ţine seama de capacitatea
contributivă a contribuabilului.
Principalele impozite indirecte sunt:
taxele de consumaţie (accize, TVA, impozitul pe spectacole etc.);
taxele vamale.
Contribuţiile de asigurări pot fi clasificate, în funcţie de instituţiile statului care le
administrează, astfel:
a. Contribuţii administrate de organele fiscale din subordinea Agenţiei
Naţionale de Administrare fiscală:
1. Contribuţii sociale care constituie venituri ale Bugetului Asigurărilor Sociale :
- contribuţii de asigurări sociale (CAS);
- contribuţii de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale
(FNUASS);
- contribuţii de asigurări pentru şomaj;
- contribuţii pentru asigurări sociale de sănătate;
- contribuţii pentru concedii şi indemnizaţii;
2. Contribuţii care constituie venituri ale Bugetului de Stat:
- vărsăminte de la persoane juridice pentru persoane cu handicap
neîncadrate;
- taxa de timbru social;
- taxa asupra activităţilor dăunătoare sănătăţii;
- contribuţia agenţilor economici din veniturile realizate în domeniul aviaţiei
civile;
b. Contribuţii administrate de alte autorităţi sau instituţii publice:
- comisionul pentru păstrarea, completarea, verificarea şi certificarea
înregistrărilor în carnetele de muncă;
- contribuţia la Fondul pentru mediu;
- contribuţia la fondurile de protecţie ale asiguraţilor;
- contribuţia la Fondul Cultural Naţional;
- contribuţia la Fondul Cinematografic Naţional;
c. Contribuţii administrate de persoane juridice de drept public:
- contribuţia la Fondul de Garantare a Depozitelor în sistemul bancar.
Veniturile nefiscale cuprind:
- venituri din proprietatea statului (vărsăminte din profitul net, venituri din concesiuni
şi închirieri, venituri din dividende etc.);
- venituri din dobânzi (aferente Trezoreriei publice şi alte dobânzi);
- 79 -
- venituri din prestări servicii şi alte activităţi ale instituţiilor publice (taxe de
metrologie, pentru protecţia mediului, taxe administrative, judecătoreşti şi consulare, alte
taxe);
- amenzi, penalizări, confiscări etc.;
- diverse venituri nefiscale.
II. Veniturile din capital cuprind:
- venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice;
- venituri din valorificarea stocurilor din rezerva de stat şi de mobilizare;
- venituri obţinute în procesul de stingere a creanţelor bugetare;
- alte venituri obţinute din valorificări de bunuri.
Veniturile bugetare reprezentând impozite, contribuţii, taxe şi alte venituri, aşa cum
sunt înscrise în bugetul de stat, se caracterizează, fiecare în parte, prin anumite trăsături
determinate de rolul lor economic şi social, de modul de provenienţă, aşezare, urmărire şi
percepere. În acelaşi timp, există anumite elemente tehnice comune tuturor veniturilor
bugetare, pe care le vom analiza în continuare, luând ca reper impozitul.
1. Obiectul impozitului
Obiectul impozitului sau obiectul impunerii fiscale, stă la baza aşezării impozitului şi
poate fi reprezentat de următoarele elemente:
a) venitul constituie obiect al impozitului pe veniturile din salarii, activităţi
independente, cedarea folosinţei bunurilor, dividende şi dobânzi etc.;
b) profitul constituie obiect al impozitului pe profit, fiind determinat, în principiu, ca
diferenţă între veniturile şi cheltuielile totale, corectată cu veniturile neimpozabile şi
cheltuielile nedeductibile;
c) preţul sau tariful constituie obiect al impozitelor indirecte (TVA, accize, taxe
vamale, impozit pe spectacole etc.);
d) bunurile constituie obiect al impozitelor şi taxelor locale (impozitul pe clădiri,
impozitul pe terenuri, taxa asupra mijloacelor de transport etc.);
e) actele şi faptele constituie obiect al taxelor administrative, notariale şi judiciare,
consulare etc.
2. Baza impozabilă sau baza de calcul, denumită şi materia impozabilă reprezintă
elementul pe care se fundamentează calculul venitului bugetar. De regulă, baza de calcul
se confundă cu obiectul impozabil, cu unele excepţii:
- impozitul pe clădiri are ca obiect impozabil imobilul respectiv (construcţii şi
instalaţii etc.), iar baza de calcul este reprezentată de valoarea impozabilă a clădirii,
stabilită diferit pentru persoane fizice faţă de persoane juridice;
- taxa asupra mijloacelor de transport are ca obiect impozabil bunul respectiv, însă
calculul se face în funcţie de capacitatea cilindrică a motorului, pentru fiecare 500 cm 3 sau
fracţiune din aceasta;
- taxele succesorale au ca obiect masa succesorală şi actele întocmite cu acest
prilej, în timp ce baza de calcul o reprezintă valoarea părţii de succesiune primită de
fiecare moştenitor (determinată în funcţie de activul succesoral net).
3. Subiectul impozabil este persoana fizică sau juridică obligată să plătească
impozitul, denumită contribuabil.
De cele mai multe ori, subiectul impozabil este aceeaşi persoană cu plătitorul
impozitului. Exemple: în cazul impozitului pe profit, impozitului pe venitul
microîntreprinderilor, al impozitului pe venitul din activităţi independente, din cedarea
folosinţei bunurilor, al veniturilor din activităţi agricole etc.
Sunt situaţii când plătitor al obligaţiei fiscale este o altă persoană decât debitorul
(contribuabilul). Astfel: în cazul impozitului pe salarii, subiect este angajatul, iar plătitor
- 80 -
este angajatorul, cu care angajatul are încheiat contract de muncă. Angajatorul este
obligat prin lege să calculeze să reţină şi să vireze la termen impozitul pe veniturile din
salarii.
În mod similar procedează orice agent economic în cazul veniturilor cuvenite
acţionarilor, deţinătorilor de obligaţiuni, prestatorilor de lucrări sau servicii, sub formă de
dividende, dobânzi sau drepturi de autor, comisioane etc.
4. Unitatea de evaluare sau cota de impozit, reprezintă impozitul aferent unei
unităţi de impunere.
Cotele de impunere pot fi stabilite în funcţie de baza de calcul:
a) cote fixe, dacă baza de calcul o formează anumite bunuri, fapte juridice sau acte
juridice, şi anume:
- în cazul taxei asupra mijloacelor de transport se utilizează cota în sumă fixă
exprimată în lei/500cm3 sau fracţiuni de cm3;
- în cazul impozitului pe teren se foloseşte suma fixă pe m 2 de teren, în mod
diferenţiat, în intravilanul localităţilor, pe ranguri de localităţi şi pe categorii de folosinţă a
terenurilor pe zone;
- în cazul accizelor pentru băuturile alcoolice, pentru produse petroliere sau pentru
cafea, se utilizează cote de sumă fixă în echivalent euro pe unitatea de măsură (hl, kg, to,
grade alcool etc.);
- taxele de timbru pentru activitatea notarială se stabilesc în sume fixe pentru
fiecare operaţiune în parte (autentificare, eliberare de duplicate etc.);
b) cote procentuale, dacă baza de calcul este venitul (profitul) impozabil sau
valoarea bunului. Cotele procentuale pot fi proporţionale, progresive simple şi pe tranşe
sau regresive.
Cota procentuală proporţională rămâne neschimbată, indiferent de mărimea
bazei de calcul (cota unică de 16% asupra venitului (profitului), impozitului pe clădiri,
accize, TVA).
Cotele procentuale progresive se modifică în funcţie de oscilaţiile intervenite în
baza de calcul, crescând odată cu aceasta, până la un plafon maxim prevăzut de lege. S-a
utilizat în România la calculul impozitului pe venit şi pe profit până în 2004. Se mai
utilizează la calculul impozitului pe veniturile obţinute din jocurile de noroc, baruri de
noapte, ruletă etc.
Cotele procentuale regresive pe tranşe, în sensul reducerii pe măsura creşterii
bazei impozabile, aplicându-se de fiecare dată numai la o anumită tranşă a bazei
impozabile (taxele pe timbru pentru activitatatea notarială privind autentificarea actelor
între vii, translative ale dreptului de proprietate şi ale altor drepturi reale care au ca obiect
bunuri imobile, precum şi taxele succesorale; taxele judiciare de timbru pentru acţiunile şi
cererile privind drepturi evaluabile în bani.
5. Termenul de plată sau scadenţa indică data până la care impozitul poate fi
achitat fără a interveni majorări de întârziere sau alte sancţiuni prevăzute de lege în mod
expres.
Termenul de plată poate fi sub forma unui interval de timp sau ca o dată fixă a plăţii.
Când termenul de plată este sub forma unui interval de timp (lună, trimestru,
an), scadenţa plăţii va fi ultima zi a intervalului, dacă legea nu prevede altfel. Astfel:
- pentru TVA şi accize aplicate produselor indigene, exigibilitatea plăţii apare lunar,
termenul de plată fiind până la data de 25 a lunii următoare;
- pentru impozitul pe profit datorat de agenţii economici, plata se efectuează
trimestrial, până la data de 25 a primei luni din trimestrul următor;
- pentru impozitul pe clădiri şi pentru taxa asupra mijloacelor de transport, plata se
efectuează trimestrial (la bugetul local al primăriei), în patru rate egale, astfel: până la 15
martie, până la 15 iunie, până la 15septembrie şi până la 15 noiembrie.
- 81 -
Când termenul de plată se fixează ca o dată fixă, atât scadenţa, cât şi termenul
de plată se suprapun. Este cazul operaţiunilor de import pentru care exigibilitatea plăţii şi
termenul de plată sunt la data înregistrării declaraţiei vamale, plata impozitelor aferente
(taxe vamale, accize, T.V.A.) făcându-se la organele vamale.
În cazul în care termenul de plată a obligaţiei bugetare expiră într-o zi nelucrătoare,
plata se consideră în termen dacă este efectuată în ziua lucrătoare imediat următoare.
În literatura de specialitate [15;385] sunt enumerate şi alte elemente specifice
impozitelor: asieta sau modul de aşezare a impozitelor, înlesnirile, drepturile şi obligaţiile
debitorilor, răspunderea debitorilor şi sancţiunile etc.
Personal, considerăm că aceste elemente ţin de procedura fiscală şi le vom aborda
separat.
- 82 -
În termen de 15 zile de la data depunerii declaraţiei, organul fiscal respectiv
eliberează certificatul de înregistrare fiscală, în care se înscrie codul de identificare
fiscală.
Codul de identificare fiscală reprezintă:
a) Codul numeric personal, în cazul persoanelor fizice;
b) Numărul de înregistrare fiscală, pentru persoanele fizice care nu deţin cod
numeric personal;
c) Codul de înregistrare fiscală, în cazul persoanelor juridice (cu excepţia
comercianţilor), precum şi pentru asocieri şi alte entităţi fără personalitate juridică şi pentru
persoane fizice plătitoare de T.V.A.
2. Aşezarea impozitului sau asieta
Asieta reprezintă un sistem de aşezare a impozitelor în funcţie de fiecare subiect
impozabil, de materia impozabilă şi de impozitul datorat statului.
Identificarea subiectului impozabil presupune stabilirea exactă a domiciliului fiscal
şi a codului de identificare fiscală.
Domiciliul fiscal reprezintă:
a) pentru persoane fizice, adresa unde îşi au domiciliul, potrivit legii, dar şi adresa
unde locuiesc efectiv, în cazul în care aceasta este diferită de domiciliu;
b) pentru persoane juridice, sediul social sau locul unde se exercită gestiunea
administrativă şi conducerea efectivă a afacerilor, în cazul în care acestea nu se
realizează la sediul social declarat;
c) pentru asocierile şi alte entităţi fără personalitate juridică, adresa persoanei care
reprezintă asocierea sau entitatea ori adresa domiciliului fiscal al oricăruia dintre asociaţi.
Stabilirea obiectului impozabil presupune două operaţiuni:
- constatarea materiei impozabile, adică determinarea existenţei acesteia, dacă
aceasta este exprimată în unităţi monetare sau în unităţi fizice (cantităţi);
- evaluarea mărimii materiei impozabile şi stabilirea bazei impozabile (baza
fiscală), care de regulă este mai restrânsă decât materia impozabilă.
Evaluarea materiei impozabile, când aceasta este exprimată în unităţi monetare
se face prin una din următoarele metode:
- metoda directă, bazată pe probe;
- metoda indirectă, bazată pe prezumţie.
Evaluarea directă presupune:
a. o evaluare pe baza declaraţiei fiscale a contribuabilului, confirmată prin acte
contabile (bilanţ, acte de proprietate, etc.);
b. o evaluare pe baza declaraţiei terţelor persoane (vecini, chiriaşi, moştenitori,
participant direct într-o operaţie de leasing, etc.).
Evaluarea indirectă este realizată de organele fiscale şi poate cunoaşte trei
variante:
a) pe baza indiciilor exterioare ale obiectului impozabil (suprafaţa de teren, preţul
pământului, categoria de folosinţă a terenului, felul culturii, arenda, suprafaţa construită,
destinaţia construcţiei, valoarea chiriei,etc.);
b) evaluarea forfetară, care constă în faptul că organele fiscale stabilesc direct un
impozit fix asupra subiectului impozabil, pe o anumită perioadă (an, trimestru). Acest fapt
poate să aibă şi acordul persoanei impozabile.
c) o evaluare administrativă, care se realizează tot prin intermediul organelor
fiscale, dar care are la bază o serie de date tehnice care concură la realizarea venitului
ipozabil sau la evaluarea averii (puterea instalată a utilajelor, conumul de energie în kwh,
numărul de salariaţi, capacitatea de producţie, stocuri, etc.).
După identificarea subiectului şi a obiectului impozabil urmează operaţiunea de
determinare a bazei de impunere şi apoi a mărimii impozitului, prin aplicarea cotei de
impozitare asupra bazei de impozitare.
- 83 -
După determinarea mărimii impozitului, organul fiscal emite decizia de
impunere, un document fiscal care cuprinde suma de plată pe care trebuie să o plătească
contribuabilul. De asemenea, mai cuprinde următoarele elemente: categoria de impozit,
taxă, contribuţie sau altă sumă datorată bugetului public, baza de impunere, precum şi
cuantumul acestora, pentru fiecare perioadă impozabilă.
Decizia de impunere se poate emite oricând de către organul fiscal, adică şi atunci
când s-a emis o decizie referitoare la baza de impunere, dar şi, ori de câte ori se modifică
baza de impunere.
Impozitul stabilit de către organul fiscal şi înregistrat în contul debitor al
contribuabilului, devine obligaţie fiscală a acestuia. Ea reprezintă o resursă de venit la
bugetul public, al cărui beneficiar este întreaga societate.
Constatarea şi individualizarea obligaţiei fiscale se realizează printr-un titlu de
creanţă fiscală, care reprezintă un act juridic unilateral întocmit de un reprezentant al
organului fiscal.
Titlurile de creanţă fiscală pot fi de mai multe feluri, în funcţie de modul cum se
constată şi individualizează obligaţia fiscală, şi anume:
a) cu caracter explicit (declaraţie de impunere, decizie de impunere, proces-verbal
de impunere, declaraţie vamală etc.);
b) cu caracter implicit (proces-verbal de control, statele de plată ale salariaţilor etc.).
Titlul de creanţă conferă statului un drept de creanţă având ca obiect suma înscrisă
în titlu, iar contribuabilului obligaţia de a plăti această sumă la termenul stabilit.
3. Perceperea impozitului şi stingerea obligaţiei fiscale
Operaţiunea de percepere a impozitelor cuprinde un complex de operaţiuni, şi
anume:
a) plata impozitelor şi stingerea obligaţiei fiscale;
b) efectuarea controlului fiscal şi stabilirea răspunderii contribuabilului;
c) alte modalităţi de stingere a obligaţiei fiscale.
a) Plata impozitelor reprezintă o modalitate de stingere a impozitelor (în cea mai
mare parte), contribuabilii executându-şi de bună voie obligaţia fiscală.
Plata sumelor cuvenite bugetului se poate realiza prin următoarele metode:
- plata directă;
- prin reţinere la sursă;
- aplicarea de timbre fiscale;
- impunerea de către organele fiscale,
Potrivit prevederilor legale, plata obligaţiilor fiscale se face pentru fiecare sumă în
parte în contul bugetar corespunzător, în ordinea vechimii obligaţiilor bugetare, după cum
urmează:
- restanţele din anii precedenţi, o dată cu majorările de întârziere aferente;
- restanţele din anul în curs, o dată cu majorările de întârziere aferente;
- sumele datorate la termenele de plată prevăzute de lege;
- sumele care vor deveni scadente în viitor.
Plata directă presupune faptul că plătitorii de impozite îşi calculează singuri
impozitul şi apoi îl virează la buget, prin virament sau în numerar.
Plata prin reţinere la sursă se realizează prin calcularea, reţinerea şi virarea
impozitelor şi a altor venituri de către o altă persoană decât contribuabilul (în cazul
impozitului pe salarii, pe dividende, pe dobânzi etc.).
Plata prin aplicarea de timbre fiscale este o metodă folosită în cazul taxelor de
timbru pentru acţiuni în justiţie sau notariale, până la o anumită sumă.
b) Efectuarea controlului fiscal şi stabilirea răspunderii contribuabilului
Controlul fiscal sau inspecţia fiscală se realizează cu ajutorul aparatului fiscal şi
are ca obiectiv următoarele:
- verificarea bazelor de impunere;
- 84 -
- verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale;
- verificarea corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili;
- respectarea prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile;
- stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a răspunderii fiscale a contribuabilului.
După individualizarea obligaţiei fiscale (sau bugetare) în sarcina unui contribuabil,
această obligaţie trebuie îndeplinită în limitele stabilite prin actul de individualizare şi la
termenele prevăzute de lege.
Cu toate acestea, până în momentul stingerii obligaţiei pot interveni o serie de
situaţii, expres reglementate de lege, care să determine modificarea obligaţiei fiscale
stabilită iniţial, şi anume:
- modificarea elementelor în raport de care s-a făcut individualizarea sa, astfel:
• modificarea obligaţiei fiscale în urma admiterii contestaţiilor formulate de
contribuabili;
• modificarea obligaţiei în urma controlului exercitat de organele financiare
competente;
- modificarea situaţiei juridice a contribuabilului, astfel:
• reorganizarea persoanei juridice prin divizare, comasare, fuziune sau se
lichidează;
- acordarea de facilităţi prevăzute de lege sau modificarea actelor normative prin
care se reglementează obligaţia fiscală.
Facilităţile fiscale pot îmbrăca forma reducerilor, scutirilor, amânărilor sau a
eşalonărilor de plată acordate deţinătorului obiectului sau materiei impozabile. Aceste
înlesniri au ca scop stimularea valorificării anumitor resurse materiale, a producţiei unor
mărfuri şi sporirea rentabilităţii. Aceste facilităţi se acordă de către Ministerul Finanţelor
sau consiliile locale (judeţene), în funcţie de destinaţia venitului bugetar respectiv - bugetul
central sau local - la cererea justificată a contribuabililor.
Neexecutarea de către contribuabil a obligaţiilor sale fiscale la momentul la care
acestea au devenit exigibile, atrage răspunderea fiscală a contribuabilului.
Răspunderea în domeniul fiscal cunoaşte următoarele forme: administrativă,
disciplinară, materială şi penală.
Răspunderea administrativă se concretizează în:
- amenzi contravenţionale;
- majorările de întârziere.
Contravenţiile sunt acele fapte şi omisiuni cu grad de periculozitate socială mai
redus decât infracţiunile, care se constată şi se aplică de controlorul fiscal. Exemple:
- nedepunerea la termenele prevăzute de lege a declaraţiilor de înregistrare fiscală
sau de menţiuni;
- nedeclararea la termenele legale a bunurilor şi veniturilor impozabile sau, după
caz, a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor datorate bugetului;
- nerespectarea obligaţiilor privind punerea la dispoziţia organului fiscal a
înscrisurilor în vederea stabilirii stării de fapt fiscale, precum şi interzicerea funcţionarilor
organului fiscal de a efectua o cercetare la faţa locului;
- nerespectarea obligaţiei înscrierii codului de identificare fiscală pe documente;
- nereţinerea, potrivit legii, de către plătitorii obligaţiilor fiscale a sumelor
reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă;
- alte fapte prevăzute de lege.
Legea contravenţională prevede două categorii de sancţiuni:
b.1) sancţiuni contravenţionale principale:
- avertismentul;
- amenda contravenţională între 25 lei şi 100.000 lei.
b.2) sancţiuni contravenţionale complementare:
- confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;
- 85 -
- suspendarea sau anularea avizului sau autorizaţiei de exercitare a unei
activităţi;
- închiderea unităţii;
- blocarea contului bancar;
- suspendarea activităţii agentului economic;
- retragerea licenţei de export etc.
Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a
sancţiunii se poate face plângere, la organul fiscal respectiv, din care face parte agentul
constatator, în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia. Plângerea,
împreună cu dosarul cauzei, se trimite la judecătoria din circumscripţia respectivă, urmând
ca instanţa să soluţioneze plângerea în termen de 30 de zile.
Plângerea suspendă executarea sancţiunii. Ea este scutită de taxa judiciară de
timbru.
Majorările de întârziere se datorează de către contribuabil pentru neachitarea la
termenul de scadenţă a obligaţiilor de plată. Nivelul majorărilor de întârziere este de 0,1%
pentru fiecare zi de întârziere şi poate fi modificat prin legile bugetare anuale.
Răspunderea disciplinară revine, de regulă, salariaţilor unei instituţii sau agent
economic, pentru îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor de serviciu privind calculul şi plata
la termen a obligaţiilor fiscale. În aceleaşi condiţii se stabileşte şi răspunderea materială.
Răspunderea penală poate interveni atunci când încălcarea normelor privind
impozitele şi taxele constituie infracţiune (ex.: în cazul evaziunii fiscale etc.).
c) Alte modalităţi de stingere a obligaţiei fiscale
Aşa cum am văzut anterior, cea mai mare parte a obligaţiilor fiscale se sting prin
plată. Există însă şi alte modalităţi de stingere a obligaţiei (creanţei) fiscale, prevăzute de
lege. Astfel:
c.1.) Stingerea obligaţiei fiscale prin compensare
Compensarea este modalitatea specifică de stingere a obligaţiilor fiscale ce
intervine în situaţia în care acelaşi contribuabil, persoană fizică sau juridică, are obligaţii
faţă de buget, dar, în acelaşi timp, are de primit sume plătite în plus la buget. Deci,
compensarea presupune reducerea sumelor exigibile la o scadenţă ulterioară cu sumele
plătite în plus la buget, la scadenţele anterioare.
Compensarea se face, de regulă, la cererea debitorului, iar restituirea sumelor de la
buget se face în cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere.
c.2) Stingerea obligaţiei fiscale prin scădere
Această modalitate se aplică în următoarele situaţii:
- insolvabilitatea debitorului;
- dispariţia debitorului.
Procedura de insolvabilitate este aplicabilă în următoarele situaţii:
- când valoarea veniturilor sau a bunurilor urmăribile ale debitorului este mai mică
decât obligaţiile fiscale de plată (O.U.G. nr. 165/2005);
- când, după încetarea executării silite pornite împotriva debitorului, râmăn debite
neachitate;
- când debitorul a dispărut sau a decedat fără să lase avere;
- când, potrivit legii, debitorul persoană juridică îşi încetează existenţa şi au rămas
obligaţii fiscale neachitate.
Declararea stării de insolvabilitate se face de către organele de executare, în urma
unor investigaţii complexe.
Scăderea definitivă a creanţei nerealizate se face doar la împlinirea termenului de
prescripţie (în termen de cinci ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a
luat naştere/sau s-a stins dreptul respectiv). În acest termen, debitorul va rămâne în
urmărire.
- 86 -
În cazul în care debitorul, persoană juridică, îşi încetează existenţa, la plata
obligaţiilor fiscale sunt obligate persoanele care au preluat în totalitate sau în parte
drepturile şi obligaţiile debitorului supus reorganizării.
c.3) Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare
Anularea poate interveni prin două moduri:
a) prin acte normative cu caracter general (amnistia fiscală);
b) prin decizii ale organelor financiare, la cererea debitorilor.
Amnistia fiscală este un act al puterii de stat (Parlament, Guvern), determinat de
anumite condiţii social-economice şi politice prin care, unele categorii de plătitori sau
contribuabili sunt absolvite de plata unor sume restante faţă de buget. Acest act de
clemenţă al societăţii priveşte, fie anumite categorii de plătitori sau contribuabili, fie unele
venituri bugetare neîncasate pe o perioadă mai îndelungată.
Această metodă s-a utilizat în mod abuziv în România, în ultimii 20 de ani, în
favoarea clientelei politice a guvernelor post-revoluţionare. Acest fapt a încurajat
evaziunea fiscală sub toate formele ei, falimentarea cu ştiinţă a marilor întreprinderi de stat
şi furtul calificat din patrimoniul public, la adăpostul legii, şi, apariţia "marilor magnaţi" în
cercurile puterii, fapt care a dus la polarizarea societăţii româneşti conducând o mare
parte a populaţiei la polul opus, adică la limita sărăciei şi a deznădejdii.
Anularea prin act cu caracter individual este limitativă, în sensul că priveşte
numai anumite obligaţii fiscale şi se realizează la cererea debitorilor în cauză. În situaţii
deosebite (calamităţi naturale, stare de necesitate etc.), la propunerea Ministerului
Finanţelor Publice, Guvernul poate aproba anularea unor categorii de obligaţii fiscale.
c.4) Stingerea obligaţiei fiscale prin prescripţie
Prescripţia îşi produce efectul prin trecerea unei anumite perioade de timp,
prevăzute de lege. În acest caz, organele fiscale pierd dreptul de a stabili sau urmări
încasarea veniturilor fiscale după trecerea termenului respectiv.
Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de cinci
ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. Termenul de prescripţie începe să
curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.
În cazul în care, obligaţiile fiscale rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală, dreptul de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 10 ani.
c.5) Stingerea obligaţiei fiscale prin executare silită
Reprezintă o procedură extraordinară de realizare a creanţelor bugetare, care se
aplică atât agenţilor economici, cât şi persoanelor fizice.
Procedura executării silite poate fi declanşată dacă sunt îndeplinite cumulativ,
următoarele condiţii:
1. existenţa titlului de creanţă fiscală devenit titlu executoriu, din care să rezulte
obligaţia de plată a contribuabilului;
2. creanţa fiscală să fie exigibilă, adică să fi expirat termenul legal de plată fără ca
suma să fi fost achitată;
3. plătitorul să fi fost înştiinţat cu privire la suma datorată şi la termenul de plată.
Dacă în termen de 15 zile de la primirea înştiinţării de plată debitorul nu-şi achită
obligaţiile, va începe procedura de executare silită prin comunicarea somaţiei de plată.
Executarea silită se realizează de către organele financiare, denumite organe de
executare silită, la care se adaugă instanţa de judecată şi organele de poliţie, atunci când
este cazul.
Executarea silită se poate întinde asupra tuturor veniturilor şi bunurilor proprietate a
debitorului, care pot fi urmăribile potrivit legii, iar valorificarea lor se efectuează numai în
măsura necesară pentru realizarea creanţelor fiscale şi a cheltuielilor de executare.
Organele de executare pot dispune măsuri asiguratorii sub forma popririi
asiguratorii şi a sechestrului asiguratoriu.
- 87 -
Pentru ridicarea măsurilor asiguratorii, organul fiscal solicită constituirea unei
garanţii.
Legea prevede mai multe modalităţi de executare silită în funcţie de posibilităţile
concrete de recuperare a creanţelor fiscale.
1. Executarea silită prin poprire
Poprirea este acea formă de executare prin care creditorul urmăreşte sursele de
bani, titlurile de valoare sau alte bunuri necorporale urmăribile, datorate debitorului de
către o terţă persoană sau, pe care, aceasta i le va datora în viitor, în temeiul unor
raporturi juridice existente. Poprirea constă în indisponibilizarea bunurilor urmărite în
mâinile terţului, debitor al debitorului urmărit, urmată, după caz, de plata directă a creanţei
poprite creditorului sau, după consemnare, de plata prin intermediul organului de execuţie.
Nu sunt supuse popririi creditele nerambursabile primite de la instituţii sau
organisme internaţionale pentru derularea unor proiecte de investiţii. Atunci când debitorii
deţin conturi bancare, organul de execuţie poate proceda la aplicarea măsurilor de
executare silită prin decontare bancară.
La debitorii persoane fizice nu sunt poprite sumele şi bunurile care asigură un
minim de existenţă (ajutoare sociale, alimente, spaţiu minim de locuit etc.).
2. Executarea silită asupra bunurilor mobile şi imobile
În acest caz se aplică sechestrul asupra bunurilor urmăribile, potrivit legii, după care
se trece la valorificarea acestor bunuri şi la recuperarea creanţelor bugetare.
Pentru motive temeinice, atât debitorul, cât şi terţul poprit pot face contestaţie la
executarea silită, care se introduce la instanţa de judecată din circumscripţia unde se
face executarea silită. Instanţa de judecată poate suspenda, anula sau dispune efectuarea
actului de executare silită.
Creşterea presiunii fiscale peste un anumit prag are consecinţe nefavorabile asupra
creşterii economice, ca urmare a prelevării la buget a unei părţi mai mari din PIB. Chiar
dacă o parte din aceste prelevări revine în circuitul economic prin cheltuielile publice, sub
forma unor servicii mai de calitate în sănătate, educaţie, cultură etc., totuşi, presiunea
fiscală care depăşeşte zona admisibilităţii atrage consecinţe dăunătoare din punct de
vedere economic, social, psihologic şi de altă natură în societate, fără posibilitatea de a
aduce, la un moment dat, resurse suplimentare bugetului public.
O fiscalitate excesivă determină o încetinire a activităţii economice. Indiferent
dacă este producător sau consumator, fiecare contribuabil reacţionează la impozit prin
modificarea cantităţilor de bunuri sau de factori pe care le oferă sau le solicită, încercând
să transfere din sarcina fiscală altor agenţi din economie.
Într-o economie de piaţă competitivă, echilibrul este dat de o singură combinaţie
optimă preţ-calitate, şi anume, aceea pentru care cererea şi oferta sunt egale. Orice altă
combinaţie de acest gen este ineficientă şi produce distorsiuni dacă nu se respectă preţul
de echilibru format pe piaţă.
Prin impozitare, preţul iniţial de echilibru se modifică, ceea ce va atinge după
sine o modificare corespunzătoare a cantităţii schimbate pe piaţă între producători şi
consumatori.
Noul preţ, cel impozitat în plus, va reduce beneficiile schimbului faţă de situaţia de
echilibru competitiv (atât surplusul consumatorului, cât şi al producătorului), deoarece
statul preia la buget o parte din cele două surplusuri.
- 88 -
Datorită faptului că preţul plătit de consumatori creşte, ei vor solicita o cantitate
inferioară de bunuri. În acelaşi timp, obţinerea unui preţ inferior pe unitatea de produs
determină producătorii să ofere o cantitate mai mică de bunuri decât cea de echilibru.
Efectul negativ asupra cererii de produse pe piaţă, în sensul restrângerii, se
propagă în economie, prin reducerea volumului investiţiilor productive, restrângerea
capacităţilor de producţie şi creşeterea şomajului.
Fiscalitatea induce şi un efect social care se concretizează în conflicte sociale,
deoarece creşterea presiunii fiscale nu stimulează şi nu generează o motivaţie normală
pentru muncă.
Din punct de vedere psihologic, contribuabilul nu poate să înţeleagă faptul că
trebuie să muncească mai mult şi să câştige mai puţin, pentru a ceda statului o parte tot
mai mare din câştigul său.
Această stare de lucruri încurajează munca "la negru", înşelăciunea, frauda fiscală
sub toate formele de evaziune.
Bineînţeles că, pe termen lung, bugetul public va avea de suferit pentru că materia
impozabilă se va reduce, ajungându-se la ceea ce demonstra Arthur Laffer, "prea multă
impozitare ucide impozitarea".
Creşterea fiscalităţii antrenează şi o "creştere a inflaţiei", deoarece, aşa cum agenţii
economici vor să-şi recupereze prin preţ creşterile de impozite, transferând incidenţa
fiscală asupra consumatorului, tot aşa şi salariaţii (atât din sectorul privat cât şi public)
încearcă să recupereze, prin salarii mai mari, pierderea puterii de cumpărare (ca urmare a
creşterii preţurilor).
- 89 -
creşterea cheltuielilor pentru a diminua profitul impozabil, prin
includerea în cheltuielile de exploatare a unor cheltuieli făcute în scop
personal, publicitate exagerată, cheltuieli false privind recompensarea unor
salariaţi sau a unor brevete care nu există etc.;
diminuarea valorii moştenirilor primite şi a tranzacţiilor privind bunuri
imobiliare;
producerea de bunuri şi servicii economice în mod clandestin,
desfăşurarea unor activităţi profesionale recompensate în mod clandestin (la
negru). Munca la negru – caracteristică pentru rezistenţa la impozite – permite
celui care o exercită să obţină venituri nedeclarate (principale sau
complementare). De asemenea, îi scuteşte pe patroni de cheltuieli sociale
(contribuţii sociale obligatorii, cotizaţii etc.);
2. Frauda juridică constă în a ascunde adevărata natură a unui
organism sau a unui contract. De exemplu:
o activitate economică va fi continuată sub forma unei asociaţii fără scop
lucrativ, pentru a nu plăti impozit (pe venit sau pe profit);
transformarea în ascuns a unui contract de asociere într-un contract de
muncă, pentru a permite beneficiarului acestuia să obţină avantaje de pe
urma calităţii de salariat;
4. Frauda contabilă (printre cele mai greu de identificat în practică)
constă în a crea aparenţa unei contabilităţi regulate, prin utilizarea unor
documente false, în scopul majorării tuturor cheltuielilor efectuate şi diminuării,
în mod indirect, a veniturilor:
declaraţii fiscale false;
documente de plată fictive;
registre şi evidenţe fiscale nereale;
evidenţe contabile duble (reale şi fictive);
bilanţuri falsificate.
Scopul, constă în reducerea profitului impozabil şi stabilirea unei valori a TVA sau
accize reduse (false). Aici se includ cazurile de fals intelectual, în scopul ascunderii masei
impozabile;
4. Frauda prin evaluare constă în procedee diverse ce pot cuprinde
diminuarea valorii stocurilor, supraestimarea amortismentelor şi provizioanelor,
având ca scop şi efect deplasarea profitului în timp.
Supraevaluarea amortismentelor în cursul unui exerciţiu financiar este urmată de
subevaluarea ulterioară, căci amortismentele nu pot depăşi valoarea de amortizat a
activelor imobilizate.
În cazul provizioanelor excesive, acestea trebuie reintegrate în beneficii, atunci
când reiese că sunt fără obiect.
În ceea ce priveşte diminuarea valorii stocurilor, adevărata lor valoare apare în
momentul vânzării acestora.
O altă formă de evaziune fiscală apare atunci când administratorul sau contabilul
constituie provizioane nedeductibile fiscal, pentru a micşora profitul impozabil.
Cazuri concrete de fraudă prin evaluare:
cumpărarea de acţiuni supraevaluate de la o persoană fizică, care este în
acelaşi timp administratorul firmei cumpărătoare sau acţionar majoritar. În acest
fel, persoana fizică realizează venituri ilicite din infracţiunile de bancrută
frauduloasă sau înşelăciune în dauna persoanei juridice achizitoare, al cărei
reprezentant este (falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor societăţii
ori ascunderea unei părţi din activul acesteia, înfăţişarea de datorii inexistente în
registrele societăţii reprezintă forme de manifestare a bancrutei frauduloase);
- 90 -
reevaluarea şi revânzarea succesivă a activelor, în felul următor:
cumpărarea de mijloace fixe (clădiri) de către o societate, apoi vânzarea lor la
jumătate din valoare, patronului societăţii, care, la rândul său, le închiriază
aceleaşi societăţi;
achiziţionarea unor active supraevaluate din fonduri obţinute prin bancrută
frauduloasă, urmată de recuperarea diferenţei de preţ a activului supraevaluat
(prin înţelegere între vânzător şi cumpărător, care aveau acelaşi interes).
Ca urmare a amplificării fenomenului de evaziune fiscală în ţara noastră şi a
manifestării lui împreună cu alte fapte penale ca manifestări concrete ale crimei
organizate, în anul 2005 a fost revizuită legislaţia privind evaziunea fiscală, prin adoptarea
Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care abrogă Legea
nr. 87/1994, care este aplicată împreună cu Legea nr.78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
Premise care au stat la baza elaborării noii legi:
o reglementare mai clară, mai coerentă şi mai puţin permisivă privind
frauda fiscală;
caracterul internaţional al faptelor, în sensul că sub aspect subiectiv, toate
aceste acte de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale sunt săvârşite cu intenţie,
organele de control având obligaţia de a proba intenţia de fraudare a
contribuabilului;
posibilitatea săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală în concurs cu alte
infracţiuni, cum ar fi: falsul sau uzul de fals, bancruta frauduloasă, spălarea
banilor, crima organizată etc.;
justa sancţionare, care prevede existenţa unei strânse corelaţii între
gravitatea faptei şi sancţiunea aplicată contribuabilului.
Legea prevede numai sancţiuni specifice infracţiunilor, celelalte abateri ale
contribuabililor, de natura contravenţiilor în domeniul fiscal, fiind stabilite şi sancţionate de
Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală.
Pe plan internaţional, cele mai reprezentative exemple de evaziune fiscală la
adăpostul legilor sunt cele care se practică de companiile transnaţionale prin înfiinţarea
unor filiale, în ţări unde fiscalitatea este mai redusă. Între acestea şi „unitatea mamă” din
ţara cu o fiscalitate ridicată – au loc relaţii contractuale fictive, doar scriptice, însoţite de
transferuri de sume mari de bani, care scapă de povara fiscului.
O asemenea ţară devine, pentru întreprinzătorii abili, din toată lumea, un adevărat
paradis fiscal, un loc în care se pot obţine profituri însemnate fără a plăti impozite.
Asemenea „oameni de succes” care desfăşoară activităţi la adăpostul legii, deci nu
încalcă legea, nu pot fi acuzaţi şi nu pot fi traşi la răspundere penală. Profiturile obţinute
în aceste „paradisuri fiscale”, numite şi teritorii offshore sunt transferate peste hotarele
ţării respective şi dispar fără urmă, prin ingenioase metode de spălare a banilor, obţinuţi
mai mult sau mai puţin legal.
Un om de afaceri este considerat corect şi performant, atâta timp cât nu încalcă
legea şi reuşeşte să obţină un profit mai mare, inclusiv prin neplata „legală” a impozitelor.
Aceasta, deoarece legea permite acest lucru, este neclară, imprecisă şi lasă loc la diferite
interpretări.
Preocupările şi acţiunile practice ale omului de afaceri sunt nu de a-şi maximiza
obligaţiile fiscale (impozitele datorate statului), ci de a-şi maximiza profiturile
personale, prin orice mijloace legale, inclusiv prin folosirea unor reglementări
necorespunzătoare pentru stat. Acest lucru a fost subliniat de economistul englez Adam
Smith (1723-1790) care, cu circa 230 ani în urmă, arăta în cartea sa „Avuţia naţiunilor”
următoarele: „Fiecare om, atâta timp cât nu încalcă legile, are dreptul deplin de a se ocupa
de propriile sale profituri în maniera personală care îi convine”.
- 91 -
Concluzia este că, la prosperitatea economică şi socială nu se ajunge urmărind să
sancţionăm „oamenii de succes”, care au abilitatea de a face bani „la umbra legii”, inclusiv
pe seama unor venituri care, în condiţiile unor reglementări corespunzătoare s-ar cuveni
bugetului de stat. Soluţia trebuie căutată în altă parte. Fiecare stat trebuie să aibă o
legislaţie raţională, cu prevederi clare şi precise, imperative, care să nu lase loc la diferite
interpretări. Legislaţia fiscală trebuie să stimuleze munca, procesele de economisire şi
investiţiile, să instaureze un climat de legalitate, de domnie a legii, a raţiunii şi a principiilor
de eficienţă, dar şi de echitate fiscală şi socială.
Revenind la România, putem menţiona că din anul 1990 şi până în 2005 s-a emis
un număr foarte mare de acte normative conţinând numeroase facilităţi fiscale în scopul
dezvoltării activităţii economice, în special prin atragerea de capital străin. În acelaşi timp,
putem menţiona şi faptul că asemenea facilităţi au fost folosite din plin, ca un principal
instrument de „evaziune fiscală legală”, pentru diferite grupuri de interese din sfera
puterii care acţionau în stil mafiot, diminuându-se fraudulos veniturile bugetare.
Este ştiut faptul că, măsurile de ordin fiscal sunt folosite în orice ţară ca unul din
cele mai importante instrumente de influenţare a activităţii economice, în special pentru
stimularea dezvoltării unor domenii de activitate, produse şi servicii, inclusiv prin acordarea
de facilităţi fiscale.
Aceste facilităţi au constat în:
amânări şi eşalonări la plata impozitelor, taxelor şi a celorlalte obligaţii
bugetare (pe o perioadă cuprinsă între 6 luni şi 5 ani, pentru orice sumă);
scutiri şi reduceri de impozite şi taxe;
amânări, eşalonări, scutiri sau reduceri de majorări de întârzieri.
Prin facilităţile fiscale acordate nu s-au stimulat prioritar activităţile productive.
Aceasta nu se putea face decât în condiţiile în care se acordau facilităţi cum ar fi:
pentru investirea profitului (prin scutirea de la impozitare a profitului
investit);
pentru stimularea angajării de personal şi menţinerea acestuia în
activitate câţiva ani (prin scutirea de la plata impozitului pe salarii pentru
personalul suplimentar angajat);
scutirea de la impozitare a profitului aferent mărfurilor exportate;
scutirea de la impozitare a dividendelor pe perioada în care acestea sunt
lăsate în societate spre a fi folosite în scopul dezvoltării propriei activităţi.
România a ajuns în aceşti ani postrevoluţionari un adevărat „paradis al
evaziunii fiscale legale”, menţinând o legislaţie fiscală ambiguă, care în loc să stimuleze
munca şi procesele de economisire şi de investire a permis numeroase abuzuri la
adăpostul legii. Putem vorbi în România, chiar de o evaziune fiscală „legislativă” prin
emiterea de „legi corecte” pe „prevederi incorecte”. Acesta reprezintă unul din
paradoxurile fiscale existente în România – adică, acele raţionamente legislative fiscale
care, din cauza unor greşeli ascunse (deliberate sau nu) – duc la evaziune fiscală „legală”.
Aşa cum între evaziune şi legală există un paradox (absurditate), tot aşa şi între „a
raţiona corect în temeiul legii” şi „reglementări incorecte” există acelaşi paradox.
Cu toate acestea, legislaţia fiscală din România, de după 1989 a fost o legislaţie
fiscală împovărătoare pentru contribuabilul de rând şi mai ales, neprielnică investitorilor.
Contribuabilii corecţi sunt supuşi unor obligaţii fiscale excesive, deosebit de mari, ajunse la
limita suportabilităţii. Efectiv, aceştia trebuie să suporte şi sarcinile fiscale ce revin
evazioniştilor, ceea ce conduce la mărirea substanţială a obligaţiilor de plată a acestora.
Din datele furnizate de Institutul Naţional de Statistică, în 2001, se menţionează că
economia subterană a reprezentat în anul 2000 aproximativ 45% din produsul intern brut
(PIB). În aceste condiţii, bogaţii frauduloşi devin tot mai bogaţi, în timp ce contribuabilii
corecţi suportă o povară fiscală tot mai mare, sărăcind pe zi ce trece şi depăşind 50% din
populaţia ţării.
- 92 -
Asemenea stări de lucruri ridică serioase probleme, în plan intern cât şi extern, din
punctul de vedere al principiilor de politică economică promovate de România şi, în
special, din punctul de vedere al principiilor de politică fiscală. Plecând de la acest aspect,
investitorii străini din România au solicitat în repetate rânduri guvernelor postdecembriste,
o revizuire a legislaţiei fiscale, care să elimine corupţia în administraţie şi să reducă aria
evaziunii fiscale din partea întreprinzătorilor. Cerinţele lor au fost susţinute şi în anul 2005,
de către ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, Quinton Quyle, care solicita următoarele:
transparenţa mediului de afaceri;
reducerea birocraţiei;
eficientizarea aparatului administrativ;
o siguranţă mai mare a afacerilor;
un climat fiscal stabil;
combaterea corupţiei.
Confirmarea cea mai bună a celor afirmate mai sus, o constituie existenţa unui
număr însemnat de societăţi comerciale, dintre cele mai mari din România, care, de la
înfiinţare (unele de peste 15 ani), au fost şi sunt permanent pe pierdere. Paradoxul fiscal
constă în faptul că, în timp ce aceste societăţi au înregistrat permanent pierderi, au reuşit
să-şi mărească patrimoniul (averea) cu zeci şi sute de milioane de euro. Aceasta, pentru
că au folosit sumele datorate bugetului de stat şi unităţilor cu capital de stat (creditori sau
furnizori) pentru finanţarea propriilor investiţii. Totodată, datorită facilităţilor acordate de
lege, peste 80% din aceste societăţi şi-au înfiinţat, la fiecare 6 luni, o nouă societate
comercială, în scopul sustragerii „pe cale legală” de la plata impozitului pe profit.
Acest fapt explică numărul foarte mare de societăţi comerciale înfiinţate până în
decembrie 1994 şi care, după expirarea perioadei de scutire de la plata impozitului pe
profit, şi-au încetat efectiv activitatea, fără a fi însă şi lichidate (scriptic ele au fost în
funcţiune până în anul 2002). Deşi numărul acestora trecea de 400.000, ele nu au fost
verificate sau au fost verificate superficial.
Cele menţionate mai sus ne permit să tragem o concluzie dureroasă, şi anume că,
cele mai multe dintre marile averi ale perioadei de „tranziţie”, nu s-au acumulat prin
încălcarea legii, ci cu ajutorul legii, prin acte normative emise de guvernele
postdecembriste, în favoarea unor grupuri de interese de tip mafiot.
S-au acumulat averi uriaşe pentru că nu s-a plătit preţul cuvenit şi nici impozitul
datorat statului. Aceste averi constituie principalul izvor al corupţiei, care erodează
economia şi societatea românească, principala piedică în calea construirii unei economii
capitaliste concurenţiale, productive, competitive, performante.
Există tot mai multe voci în literatura de specialitate 7 , care susţin că odată cu
alinierea legislaţiei fiscale din ţara noastră, la legislaţia Uniunii Europene se pot remedia
unele din efectele negative produse în economia românească de legislaţia evazionistă,
prin introducerea unui impozit progresiv pe avere. Acest fapt presupune, în prealabil,
următoarele etape pregătitoare:
1. Inventarierea şi în acelaşi timp reevaluarea obligatorie a tuturor activelor
aflate în proprietatea agenţilor economici din România, de orice fel, în
conformitate cu standardele internaţionale în materie;
2. Includerea diferenţelor din reevaluare în capitalul social al agenţilor
economici în cauză, cu modificarea corespunzătoare a valorii impozabile a
acţiunilor şi părţilor sociale deţinute de acţionarii, respectiv asociaţii acestor
agenţi economici;
3. Instituirea unui impozit progresiv asupra terenurilor şi construcţiilor
amplasate în România şi a valorilor mobiliare emise de persoanele juridice
domiciliate în România;
7
Dr. Constantin Cojocaru, Ziarul „Bursa”, nr. 44/06.03.2006
- 93 -
4. În declaraţia de impunere, pe lângă articolul care atrage atenţia
contribuabililor, că falsul în declaraţii se pedepseşte, să fie inclus un nou articol,
care să precizeze că terenurile, construcţiile şi valorile mobiliare nedeclarate se
confiscă automat, fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi.
Menţionăm că orientarea noilor Standarde Internaţionale de Raportare
Financiară (IFRS) – 2005 şi Standarde Internaţionale de Contabilitate (IAS) – are în
vedere următoarele două direcţii:
1. Comparabilitatea informaţiilor, datelor în timp şi în spaţiu şi creşterea
semnificaţiei acestora la nivel sectorial;
2. Transparenţa mai largă şi mai profundă a informaţiei financiare, concretizate
prin numărul mai mare de situaţii financiare, creşterea complexităţii şi a
volumului de informaţii cuprins în raportările periodice.
Fundamentele IFRS sunt:
primordialitatea bilanţului faţă de contul de profit şi pierdere;
promovarea conceptului de „valoare justă”, aşezând contabilitatea la o
încrucişare de drumuri cu fiscalitatea, în care referenţialul contabil prezintă
imaginea trecutului, nu prin valori istorice, ci prin valori actuale – valorile de piaţă;
(Valoarea justă reprezintă suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau
deconta o datorie, de bună voie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în
cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat în mod obiectiv. Cea mai
bună estimare a valorii juste este valoarea de piaţă. Însă, pentru activele şi
datoriile lichide sau în cazul unei pieţe inactive (dezinteres faţa de activele unei
societăţi comerciale), estimarea justa a acestora are la bază tehnici de evaluare
pe baza ratei de actualizare, adică stabilirea valorii prezente a fluxurilor viitoare
de numerar);
prevalenţa fondului asupra formei, ceea ce înseamnă că, în caz de conflict, între
dimensiunea economică şi cea juridică a unei tranzacţii, a unui eveniment,
dimensiunea economică are întâietate;
măsurarea pierderilor de valoare şi a deprecierii activelor;
importanţa acordată notelor anexă şi a altor informaţii auxiliare, precum şi a
textelor explicative la situaţiile financiare sau numai a unor elemente ale
acestora;
aplicarea retroactivă a standardelor IFRS.
A plăti sau a nu plăti impozite – este întrebarea perpetuă a oricărui om de afaceri
la care se poate primi răspunsul corect, ţinând cont de doi factori esenţiali:
de iscusinţa întreprinzătorului;
de performanţele legiuitorului în emiterea de reglementări corespunzătoare.
Pentru o ţară este foarte important să aibă o legislaţie raţională, cu prevederi clare
şi precise, la modul imperativ, care nu lasă loc diferitelor interpretări şi elimină orice
posibilităţi de evaziune, atât la adăpostul legii, cât şi cu încălcarea acesteia.
Arma fiscală, în condiţiile în care este folosită corespunzător, constituie un factor
esenţial pentru prosperitate economică şi socială.
Termenul “paradis fiscal” se referă la orice ţară care percepe zero impozite sau
impozite reduse pentru toate sau doar pentru unele categorii de venituri, un anumit nivel
de secret bancar sau comercial, cerinţe minime din partea băncii centrale şi nici un fel de
restricţii asupra schimburilor valutare [15; 653].
În vederea sustragerii de la impunere a unei părţi din profit, unele companii
internaţionale utilizează frecvent metoda înfiinţării de filiale în ţări unde fiscalitatea
este mai redusă şi organizarea unor relaţii artificiale (doar scriptice) între acestea şi
- 94 -
unităţile producătoare aflate pe teritoriul altei ţări, în care fiscalitatea este mai ridicată.
Către aceste filiale sunt dirijate profiturile unităţilor productive aflate pe teritoriul altor ţări,
eludându-se astfel fiscul. Recurgerea la asemenea metode de lucru din partea agenţilor
economici constituie evaziune fiscală.
Principala caracteristică a paradisurilor fiscale o constituie neplata vreunui impozit
către autorităţile locale (în afara taxelor de autorizare) ori plata unor impozite extrem de
reduse.
Constituirea de firme offshore în ţări considerate paradisuri fiscale reprezintă o
modalitate mai elevată şi mai recentă de evaziune fiscală. Aceste firme nu pot să intre în
contact cu agenţi economici autohtoni şi, deci, nu au voie să efectueze tranzacţii decât cu
străinătatea.
De regulă, entităţile offshore, sunt create de companiile occidentale (corporaţii,
bănci, societăţi de asigurări etc.) şi au un singur scop, care constituie obiectivul principal al
managementului oricărei societăţi comerciale: maximizarea profitului prin orice mijloace
legale, în speţă prin diminuarea obligaţiilor fiscale în favoarea profitului, profitului reinvestit
sau creşterilor de capital.
Nimeni nu poate fi acuzat că se foloseşte de prevederile legale pentru a plăti cât
mai puţin la buget. În cazul evaziunii legale, contribuabilul încearcă să se plaseze într-o
poziţie cât mai favorabilă, pentru a beneficia într-o mai mare măsură de avantajele oferite
de reglementările fiscale în vigoare. Această caracteristică este tentantă pentru agenţii
economici din diferite ţări cu o fiscalitate ridicată, dintre care România ocupă un loc de
frunte.
Centrele offshore nu mai sunt învăluite în mister ca acum douăzeci de ani sau
folosite doar de oamenii şi firmele foarte bogate, ci s-au transformat într-o afacere globală,
odată cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare, implicând circa jumătate din valoarea
tranzacţiilor financiare ale lumii. Sunt suficient de puternice pentru a păstra secrete
bancare şi alte aspecte favorabile legate de condiţiile legale acordate. Industria offshore
este stabilită în teritorii restrânse, care pot fi caracterizate astfel:
aparţin de o zonă cu o monedă puternică, atractivă pentru tranzacţii
financiare şi comerciale;
sunt zone stabile politic, fără mişcări sociale şi schimbări dese în legislaţia
fiscală, fapt ce asigură o siguranţă a afacerilor;
beneficiază de o protecţie puternică a secretului bancar, fără control din
partea băncii centrale;
beneficiază de absenţa sau nivelul redus al impozitării veniturilor şi
profiturilor, şi, de refuzul instituţiilor locale de a coopera cu fiscurile străine;
beneficiază de o reţea densă de instituţii bancare care ignoră controlul
schimburilor din partea băncii centrale, şi care, sunt deservite de legături
aeriene bune şi de reţele moderne de telecomunicaţii, ce asigură legăturile cu
ţările dezvoltate.
Ministerul de Finanţe din ţările cu fiscalitate ridicată se străduieşte să compromită
ideea de offshore, arătând că astfel de firme sunt plăci turnante ale spălării banilor, ale
tranzacţiilor ce ascund evaziune fiscală ilegală.
În ţara noastră activităţile ilicite de spălare a banilor sunt sancţionate prin Legea nr.
656/2002 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor.
Paradisul fiscal este un paradis financiar propice spălării banilor proveniţi din
orice trafic.
Odată ce profiturile ilicite au fost obţinute, scopul deţinătorilor acestora, de a spăla
banii sau de a-i ascunde, astfel încât să-i poată folosi ulterior fără să fie consideraţi un
venit nedeclarat, este realizat cu uşurinţă prin intermediul firmelor din paradisurile fiscale.
- 95 -
Pentru că baza încasărilor bugetare o constituie veniturile realizate din activităţile
offshore, statele – paradisuri fiscale au tot interesul să asigure protecţia identităţii
investitorilor, precum şi interesele financiare ale acestora.
De obicei, adevăratul proprietar este anonim, stând în umbră, iar afacerile firmei
offshore sunt conduse de un împuternicit al acestuia, care lucrează în baza unui mandat
dat de proprietar. Legătura dintre mandatar şi proprietar se realizează fie prin poştă, fie
prin telefon, fax, email etc., deoarece sistemele bancare şi de comunicaţii moderne, de
care dispun ţările paradisuri fiscale permit deplasarea rapidă a fondurilor şi utilizarea lor în
siguranţă, chiar în locul în care au fost obţinute iniţial.
Paradisurile fiscale se pot folosi în toate cele trei etape ale procesului de spălare
a banilor:
plasarea numerarului, care, de obicei, se face prin curieri şi cu aeronave
particulare;
stratificarea, care constă într-o serie de tranzacţii financiare în lanţ, menite
să ducă la pierderea oricărei urme ce ar face legătura între fondurile ilegale
iniţiale şi forma lor aparent legală;
integrarea, faza de creare a legitimităţii averii, care are ca sursă iniţială
profituri ilegale, şi care, se realizează prin utilizarea unor companii de faţadă
înregistrate în paradisurile fiscale, ce nu au nici o activitate decât cea specifică
de spălare a banilor.
De menţionat că, în faza de stratificare se folosesc două sau mai multe firme
înregistrate în paradisuri fiscale diferite, astfel încât, practic este imposibil de a se face o
investigare a întregului circuit al tranzacţiilor.
Fondurile sunt returnate în ţara de origine a proprietarului companiei offshore prin
diferite procedee:
sub forma donaţiilor sau împrumuturilor de la firmă la persoana fizică, care
constituie adevăratul proprietar al acesteia;
sub forma plăţilor indirecte în beneficiul rudelor contribuabilului;
sub forma conturilor personale ( practicat şi în România), deschise la diferite
bănci şi în localităţi diferite, prin care se transmit sume sub plafonul maxim ce
trebuie raportate obligatoriu pe linie ierarhică sau care ar putea crea suspiciuni
ofiţerilor de cont din bănci.
Redăm mai jos câteva modalităţi practice de realizare a evaziunii fiscale: 8
1. Firma românească exportă un produs către o firmă offshore la un preţ ce nu
acoperă costurile de producţie.
Firma offshore, care, în fapt aparţine tot proprietarului firmei româneşti (dar
administrată de către un mandatar al acestuia), revinde marfa la preţul pieţei, obţinând o
diferenţă pozitivă pe care o depune în contul său.
În felul acesta, firma românească lucrează în pierdere, neputându-şi plăti creditorii
(inclusiv statul) şi nici nu distribuie dividende acţionarilor. Pentru a-şi continua activitatea,
firma românească apelează la credite de la firma offshore, plătindu-i dobânzile aferente;
2. O altă variantă folosită constă în utilizarea unor facturi de import supraevaluate,
pentru a se crea posibilitatea scoaterii din ţară a unor sume obţinute ilicit.
Se introduc în ţară produse prin contrabandă, care se comercializează prin
intermediul unui lanţ de firme fantomă. Neexistând documente valabile de import, se
apelează la documente vamale aferente unor produse importate legal, dar pentru care se
utilizează preţuri supraevaluate, în scopul scoaterii din ţară a unor sume în valută cât mai
mari. De asemenea, se aleg acele produse fără taxe vamale la import sau cu taxe foarte
mici.
8
Pavel Abraham, „Spălarea banilor murdari şi crimă organizată”
- 96 -
Există pe glob numeroase “oaze fiscale” sau “paradisuri fiscale”, cum ar fi: Elveţia,
Liechtenstein, Luxemburg, Olanda, Irlanda, Bahamas, Bermude, Panama, Gibraltar,
Insulele Virgine, Insulele Cayman din Marea Caraibelor [18; 478].
De exemplu, în Liechtenstein sunt înregistrate mai multe sedii sociale de firme
industriale şi comerciale , reale sau fictive, decât totalul populaţiei sale, respectiv
aproximativ 40.000 de firme la 25.000 de locuitori. Explicaţia constă în faptul că orice firmă
care îşi stabileşte sediul pe teritoriul acestui stat este exceptată de la plata impozitului pe
profit.
De asemenea, în Insulele Cayman (teritoriu dependent de Marea Britanie ) cu o
populaţie de numai 20.000 de locuitori, sunt înregistrate în jur de 19.000 de diferite
companii, peste 500 de bănci şi peste 300 de firme de asigurări. De menţionat că 20 din
primele 25 mari bănci din lume au filiale deschise în aceste insule, fapt ce a determinat ca
acest nou centru financiar, în numai câţiva ani, să deţină aproape 10% din piaţa
eurodolarilor.
Gibraltarul serveşte drept poartă de intrare pentru mărfurile străine Uniunii
Europene pentru care nu se doreşte să se plătească taxe vamale. Orice marfă sosită aici
din alte părţi ale globului, poate fi reetichetată cu marca noii sale origini, la un cost
moderat. Aceasta va permite mărfii care nu provine din Uniunea Europeană, supusă
impozitării şi taxelor vamale, să scape de acestea pentru u n preţ minim.
Colonie britanică, Gibraltarul are înregistrate în jur de 40.000 de societăţi şi trusturi,
depăşind numărul locuitorilor.
Facilităţi fiscale acordate:
1) Activitate bancară şi de asigurări fără licenţă;
2) Plata unui impozit forfetar de 225 dolari pe an;
3) Capitalul minim pentru înfiinţarea unei companii trebuie să fie 100 dolari;
4) Nu este necesară publicarea conturilor;
5) Nu există reţineri la sursă;
6) Nu există impozit pe profit;
7) Nu există T.V.A., taxe de înregistrare sau de timbru;
8) Nu există convenţii de dublă impunere.
Insulele Virgine reprezintă, de asemenea, o ţară fără taxă. Rezidenţii plătesc un
impozit pe venit scăzut, şi anume: de la 3 la 15% pentru un venit până la 25.000 lire şi
20% peste această sumă.
Acest stat care depinde tot de Marea Britanie are ca resursă esenţială turismul. Nu
este necesar ca persoana care înfiinţează o societate aici, să fie prezentă, ci poate
desemna un reprezentant local.
Regimul fiscal:
1. Nu există taxe locale;
2. Nu există taxe de timbru;
3. Nu există control al schimburilor;
4. Nu există impozit pe profit.
- 97 -
produsul finit vândut şi încasat, altfel spus, valoarea încasată de un agent
economic este supusă la mai multe impozite: impozit pe profit, T.V.A., accize
(acolo unde este cazul);
valoarea nou creată de o societate comercială suportă o multiplă
impunere: mai întâi salariile, apoi T.V.A., apoi impozit pe profit;
dubla impunere a dividendelor: mai întâi impunerea profitului sub forma
impozitului pe profit, după care se impune a doua oară partea din profitul net
repartizat sub formă de dividende;
multipla impunere a valorii în vamă, în cazul produselor importate astfel:
Vv x Tv = Vt Vv + V t = V 1
V1 x A = V a V1 + V a = V 2
V2 x TVA = VT V2 + V T = V 3
în care:
Vv reprezintă valoarea mărfurilor în vamă;
Tv reprezintă cota de taxă vamală aplicată;
Vt reprezintă valoarea taxei vamale plătită în vamă;
A reprezintă cota accizelor calculate în vamă;
Va reprezintă valoarea accizelor plătite;
TVA reprezintă cota de TVA aplicată în vamă;
VT reprezintă valoarea taxei vamale aplicată;
Se observă că taxele se aplică după formula dobânzii compuse, adică nu la
valoarea iniţială Vv, ci la valorile intermediare V 1, V2, rezultate din adăugarea la valoarea
iniţială a valorii impozitului calculate anterior;
V3 reprezintă preţul pe piaţa internă al produsului importat.
Dubla impunere juridică se manifestă atunci când aceeaşi materie impozabilă
(venit sau avere), aparţinând aceleiaşi persoane fizice sau juridice este supusă aceluiaşi
impozit de două ori, pentru aceeaşi perioadă de timp, în două state diferite. Se numeşte
dublă impunere juridică, deoarece materia impozabilă este impusă de două regimuri
juridice diferite (din ţări diferite).
Dubla impunere juridică poate apărea atât în cazul impozitelor directe, cât şi al
unora dintre impozitele indirecte (TVA, accize, taxe vamale). În acest scop, statele încheie
convenţii pentru evitarea dublei impuneri internaţionale.
Fenomenul de dublă impunere aduce în prim plan raporturile de dependenţă care
se nasc între stat ca putere suverană şi individ. Suveranitatea fiscală a statului reprezintă
competenţa exclusivă a statului pe teritoriul său, în domeniul fiscal sau altfel spus, dreptul
fiecărui stat de a institui şi încasa impozite şi taxe de la cetăţenii săi.
Suveranitatea fiscală se exercită prin:
- autoritatea legiuitoare (Parlamentul) care are competenţa de a institui impozite
şi taxe;
- autoritatea executive (Guvernul) care răspunde de aşezarea şi perceperea
impozitelor în cadrul politicii sale fiscale;
- instanţele judecătoreşti chemate să soluţioneze litigiile fiscale, între cetăţeni şi
instituţiile statului.
Raporturile de dependenţă ale indivizilor faţă de stat pot fi de mai multe feluri:
dependenţă politică, socială şi economică.
Dependenţa politică este dată de naţionalitatea persoanei respective, faptul că
este sau nu cetăţean al statului respectiv (rezident sau nerezident).
- 98 -
Dependenţa socială se manifestă prin şederea individului în ţara în care se află
reşedinţa sau domiciliul său.
Dependenţa economică rezultă din faptul că individul desfăşoară o activitate
economică în ţara respectivă sau deţine bunuri impozabile în ţara respectivă.
Atunci când aceste trei categorii de dependenţe sunt reunite la acelaşi individ se
poate spune că există o dependenţă totală de suveranitatea fiscală a unui stat.
Există din ce în ce mai multe situaţii când acelaşi individ se află în legătură politică,
economică sau socială faţă de două sau mai multe state ( este cetăţean al unui stat, are
domiciliul în alt stat şi are sursa de venituri în al treilea stat sau în statul de domiciliu).
În acest caz persoana respectivă are legături fiscale cu două sau mai multe state,
fiind supus regimului de dublă impunere (multiplă impunere) juridică internaţională.
În practica fiscală se cunosc două concepţii aplicate de către statele lumii, şi
anume:
- concepţia teritorială, care are la bază criteriul sursei (originii) veniturilor ori
locul unde este situată averea;
- concepţia globală, care are la bază criteriul rezidenţei ( sau al domiciliului
fiscal).
În ţara în care se aplică concepţia teritorială sunt supuse toate veniturile,
indiferent de natura lor ( profit, salarii, câştiguri din profesii libere, dividende, dobânzi,
chirii, arenzi etc.), dacă au sursa pe teritoriul statului respectiv. Nu are relevanţă locul unde
îşi are rezidenţa (sediul) beneficiarul veniturilor respective.
În schimb, în ţara în care se aplică concepţia globală, fac obiectul impunerii toate
veniturile (bunurile) persoanelor fizice şi juridice care au rezidenţa sau sediul, după caz, în
statul respectiv. Nu are importanţă de unde provin acele venituri sau unde se află situate
bunurile luate în calcul pentru impozitare. Ca atare, factorul hotărâtor în acest caz, îl
reprezintă persoana fizică sau juridică (contribuabilul) şi nu veniturile sau bunurile
acestuia.
Conform celor două concepţii fiscale, apare un conflict de interese între autorităţile
fiscale din două sau mai multe state cu care se află în dependenţă fiscală persoanele
respective. Pentru evitarea dublei impuneri juridice internaţionale se semnează convenţii
bilaterale între statele respective.
În condiţiile existenţei unei convenţii de evitare a dublei impuneri,în practică se
aplică două metode principale de calcul, şi anume:
metoda scutirii, care se referă la venit;
metoda creditării, care se referă la impozit.
Metoda scutirii cunoaşte două variante:
1. metoda scutirii totale, conform căreia, statul de rezidenţă scuteşte în
totalitate de la impozitare venitul obţinut de rezidentul său din statul de origine al
venitului (statul sursă). Efectiv, statul de rezidenţă nu este interesat, din punct
de vedere fiscal (al impozitării), de venitul obţinut de rezidentul său în alt stat;
2. metoda scutirii progresive, conform căreia, statul de rezidenţă nu
impozitează veniturile obţinute de contribuabilul său din statul străin (de sursă),
dar ţine cont de existenţa lor, în scopul cumulării (globalizării) cu toate celelalte
venituri obţinute (din toate sursele interne şi externe), numai pentru stabilirea
cotei de impozitare, aferentă venitului total. Această metodă are aplicabilitate
numai în cazul în care în statul de rezidenţă se aplică impunerea veniturilor în
cote progresive. În cazul cotei unice de impozitare (ca în România) nu are
aplicare.
Metoda creditării cunoaşte şi ea tot două variante:
a) metoda creditării totale, conform căreia, impozitul plătit în
statul străin se scade în totalitate din impozitul datorat în ţara de reşedinţă, chiar
şi în cazurile în care, impozitul datorat în statul străin este mai mare decât
- 99 -
impozitul rezultat în ţara de reşedinţă, prin impozitarea venitului obţinut din statul
sursă;
b) metoda creditării parţiale, conform căreia, impozitul plătit în
statul străin se scade din impozitul datorat în ţara de reşedinţă, însă numai până
la limita impozitului ce rezultă în ţara de reşedinţă, prin impozitarea venitului
obţinut din statul sursă. Această metoda este folosită de numeroase state,
printre care şi România, în scopul anulării efectelor generate de politica unor
state de a utiliza cote reduse de impozitare a veniturilor, ca fenomen de
dumping fiscal internaţional.
Prin convenţiile de evitare a dublei impuneri se prevede, ca regulă generală, că
problema evitării dublei impuneri nu se pune în statul de origine a venitului (statul sursă),
ci în statul de rezidenţă. Statul sursă a venitului nu este interesat dacă în celălalt stat
contractant al convenţiei (statul rezident) se impozitează sau nu veniturile acordate de el şi
nici în ce cote se impozitează.
În consecinţă, orice venit obţinut de rezidentul unui stat, în alt stat, se impozitează
conform prevederilor fiscale din statul respectiv (statul sursă sau de origine a venitului). Şi
în statele Uniunii Europene, politicile privind impozitele indirecte sunt de competenţa
autorităţilor comunitare (pentru că ele sunt cuprinse în preţuri care se practică pe tot
cuprinsul Uniunii), în timp ce politicile referitoare la impozitele directe sunt de resortul
autorităţii statelor membre.
În concluzie, problema evitării dublei impuneri este problema exclusivă a
statului de rezidenţă şi nu a statului de origine a veniturilor (care îşi respectă regulile
sale).
Statele membre ale Uniunii Europene au fost de la început preocupate de a găsi căi
de armonizare a sistemelor fiscale privind impozitarea companiilor cât şi impozitarea la
sursă a dividendelor. Scopul lor era să elimine dubla impozitare economică asupra
dividendelor prin intermediul conceptului de armonizare centralizată a sistemelor
fiscale. Din păcate, directivele Comisiei Europene în acest sens au fost retrase în anii
1975 – 1980, invocându-se principiul subsidiarităţii, Comunitatea Europeană neavând
puteri exclusive în domeniul fiscal.
Ca atare statele instituie prin acte normative dispoziţii prin care se urmăreşte
prevenirea impunerii repetate de către două suveranităţi fiscale, a unor venituri, bunuri,
servicii etc.
Exemple:
- scutirea de impozit a profitului obţinut din filialele unor societăţi, aflete în
străinătate, în măsura în care se bucură de autonomie economico-financiară şi
funcţională;
- scutirea de taxe vamale la exportul mărfurilor, pentru a stimula valorificarea
acestora pe piaţa externă ori scutirea de T.V.A. a unor astfel de exporturi;
- introducerea creditului fiscal, ca instrument de lucru prin care se deduce din
impozitul datorat în ţara de reşedinţă a impozitelor plătite în străinătate de
rezidenţi ai statului respectiv.
Trebuie remarcat faptul că nu fac obiectul convenţiilor pentru evitarea dublei
impuneri juridice contribuţiile pentru protecţie socială, deoarece nu sunt considerate
impozite asupra cuantumului total al salariilor. Se are în vedere faptul că statul nu percepe
astfel de contribuţii în calitatea sa de autoritate publică, ci de asigurator, respectiv de
organizator, la nivel naţional, al unor prestaţii sociale. Ca atare, dreptul de a percepe astfel
de contribuţii îl are numai un singur stat, adică acela care acordă protecţie în cadrul
securităţii sociale, persoanelor ce-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul său.
Unele state au renunţat la astfel de contribuţii şi finanţează cheltuielile pentru
securitate socială pe seama impozitelor generale. În scopul asigurării compatibilităţii
- 100 -
internaţionale în materie fiscală, în statistica financiară, contribuţiile pentru securitate
socială sunt asimilate impozitelor şi se includ în totalul resurselor fiscale ale statului.
În Codul fiscal românesc, apare termenul de credit fiscal, care desemnează o
diminuare a impozitului pe venit sau a impozitului pe profit, cu suma impozitului achitată în
străinătate, conform convenţiilor de evitare a dublei impuneri.
Tabelul 3.1.
- 101 -
- 102 -
Partea a II-a
CAPITOLUL I
Impozitele directe
- 103 -
d) pensiile pentru invalizii de război, orfanii sau văduvele de război;
e) sumele primite sub formă de sponsorizare sau mecenat;
f) sumele sau bunurile primite drept moştenire şi donaţie;
g) premiile obţinute de sportivii medaliaţi la campionatele mondiale, europene şi la
jocurile olimpice;
h) alte venituri prevăzute de lege.
Contribuabilii au dreptul la deduceri personale, care reprezintă o sumă
neimpozabilă acordată prin lege pentru fiecare lună a perioadei impozabile, cuprinzând
deducerea personală de bază şi deduceri personale suplimentare, în funcţie de situaţia
proprie a contribuabilului sau a persoanelor aflate în întreţinere.
Perioada impozabilă este anul fiscal care corespunde anului calendaristic.
Deducerea personală, precum şi celelalte sume fixe, exprimate în lei, se stabilesc
anual prin ordin al ministrului finanţelor publice.
Cota de impozit pentru determinarea impozitului pe veniturile persoanelor fizice
este de 16% asupra venitului impozabil corespunzător fiecărei surse din categoria
respectivă, cu excepţia veniturilor din următoarele activităţi:
- din investiţii;
- din jocuri de noroc;
- din transferul proprietăţii imobiliare.
- 104 -
De exemplu, veniturile realizate de sportivii profesionişti care participă la competiţii
sportive pe cont propriu şi nu au relaţii de angajare cu entitatea plătitoare de venit sunt
considerate venituri din activităţi independente.
Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate
intelectuală provin din brevete de invenţie, desene şi modele, mostre, mărci de fabrică şi
de comerţ, procedee tehnice, know-how, din drepturi de autor şi drepturi conexe dreptului
de autor şi altele asemenea.
Nu sunt impozabile veniturile obţinute prin aplicarea unei invenţii brevetate în
România, în primii 5 ani de la aplicare.
Venitul net din activităţi independente se determină ca diferenţă între venitul brut şi
cheltuielile aferente realizării venitului care sunt deductibile.
În venitul brut se includ toate veniturile în bani şi în natură, cum sunt:
- venituri din vânzarea de produse şi de mărfuri;
- venituri din prestarea de servicii şi executarea de lucrări;
- venituri din vânzarea sau închirierea bunurilor din patrimoniul afacerii;
- orice alte venituri obţinute din exercitarea activităţii;
- precum şi veniturile din dobânzile primite de la bănci pentru disponibilităţile din
conturi.
În cazul în care bunurile din patrimoniul afacerii trec în patrimoniul personal al
contribuabilului, din punct de vedere fiscal se consideră o înstrăinare, iar suma
reprezentând contravaloarea acestora se include în venitul brut al afacerii.
Nu sunt considerate venituri brute:
a) aporturile în numerar sau în natură făcute în legătură cu activitatea respectivă;
b) sumele primite sub formă de credite bancare sau de împrumuturi de la
persoane fizice sau juridice;
c) sumele primite ca despăgubiri;
d) sumele primite sub formă de sponsorizări sau donaţii.
Pentru a fi deductibile cheltuielile trebuie să îndeplinească unele condiţii, cum ar
fi:
1) să fie efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării venitului,
justificate prin documente;
2) să fie cuprinse în cheltuielile exerciţiului financiar al anului în cursul căruia au
fost plătite;
3) să respecte regulile privind amortizarea.
Exemplu de cheltuieli deductibile:
- cheltuieli cu achiziţionarea de materii prime, materiale, obiecte de inventar şi
mărfuri;
- cheltuieli cu lucrări executate şi servicii prestate de terţi;
- chiria aferentă spaţiului în care se desfăşoară activitatea;
- dobânzi aferente creditelor bancare;
- cheltuieli cu energia şi apa;
- cheltuieli cu transportul de bunuri şi persoane;
- cheltuieli cu salariile şi contribuţiile obligatorii;
- cheltuieli cu impozitele şi taxele, altele decât impozitul pe venit;
- cheltuieli cu amortizarea;
- cheltuieli cu pregătirea profesională pentru contribuabili şi pentru salariaţii lor etc.
Unele cheltuieli sunt deductibile limitat:
a) cheltuielile de protocol în limita cotei de 2% din baza de calcul;
b) cheltuielile sociale, până la 2% din fondul de salarii anual;
c) pierderile din perisabilităţi;
d) cheltuielile reprezentând tichete de masă;
- 105 -
e) prima privind asigurarea voluntară de sănătate, în limita a 200 euro anual,
pentru o persoană;
f) dobânzi aferente împrumuturilor;
g) cheltuielile cu ratele de leasing;
h) cheltuieli reprezentând contribuţiile profesionale obligatorii datorate, potrivit
legii, organizaţiilor profesionale de care aparţin, în limita a 5% din venitul brut realizat;
i) asigurări pentru pensii private până la limita de 200 euro pe persoană anual;
j) cheltuieli de spnsorizare, mecenat, precum şi pentru acordarea de burse
private, în limita unei cote de 5% din baza de calcul (venitul brut minus contribuţiile
obligatorii);
k) alte cheltuieli prevăzute de lege.
Printre cheltuielile nedeductibile amintim:
1) sumele utilizate de contribuabil în scop personal sau al familiei sale;
2) cheltuielile pentru virarea impozitului pe venit datorat;
3) amenzile, penalităţile de întârziere, ratele la creditele plătite şi dobânzile
aferente;
4) alte sume prevăzute de lege (sponsorizări etc.).
Contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente sunt obligaţi să
organizeze şi să conducă evidenţa contabilă în partidă simplă, să completeze Registrul-
jurnal de încasări şi plăţi, Registrul-inventar şi alte documente contabile.
Dacă activitatea independentă se desfăşoară de către contribuabil, individual, fără
salariaţi, atunci venitul net obţinut se determină pe baza normelor de venit stabilite şi
publicate anual de către Ministerul Finanţelor Publice prin direcţiile judeţene în
„Nomenclatorul activităţilor” pentru care venitul net se stabileşte prin norme de venit.
La stabilirea coeficienţilor de corecţie a normelor de venit se au în vedere
următoarele criterii:
a) vadul comercial şi clientela;
b) vârsta contribuabililor;
c) timpul afectat desfăşurării activităţii;
d) starea de handicap sau de invaliditate a contribuabilului;
e) activitatea se desfăşoară într-un spaţiu proprietate a contribuabilului sau
închiriat;
f) alte criterii specifice.
Aceşti contribuabili nu au obligaţia să organizeze şi să conducă evidenţa contabilă
în partidă simplă pentru activitatea respectivă.
Venitul net din drepturile de proprietate intelectuală se stabileşte prin scăderea
din venitul brut a următoarelor cheltuieli:
a) o cheltuială deductibilă egală cu 40% din venitul brut;
b) contribuţiile sociale obligatorii plătite.
În cazul veniturilor provenind din lucrări de artă monumentală cheltuiala deductibilă
este de 50% din venitul brut.
Pentru unele venituri din activităţi independente contribuabilii au obligaţia de a
calcula, de a reţine şi de a vira impozit prin reţinere la sursă, reprezentând plăţi
anticipate, din veniturile plătite, după cum urmează:
a) venituri din drepturi de proprietate intelectuală;
b) venituri din vânzarea bunurilor în regim de consignaţie;
c) venituri din activităţi desfăşurate în baza contractelor de agent, comision sau
mandat comercial;
d) venituri din activităţi desfăşurate în baza contractelor sau convenţiilor civile,
încheiate conform Codului civil;
e) venituri din activitatea de expertiză contabilă şi tehnică, judiciară şi
extrajudiciară;
- 106 -
f) venitul obţinut de o persoană fizică dintr-o asociere cu o persoană juridică
contribuabil, care nu generează o nouă persoană juridică.
În cazul veniturilor de mai sus, impozitul ce trebuie reţinut se stabileşte aplicând o
cotă de impunere de 10% aplicată la venitul brut, care se virează la bugetul de stat
până la data de 25, inclusiv, a lunii următoare celei în care a fost plătit venitul şi care are
caracter de plată anticipată. Numai la sfârşitul anului cu prilejul globalizării acestor venituri
se procedează la determinarea venitului impozabil, astfel: se scad din venitul net
deducerile personale, şi pe această nouă bază impozabilă se calculează impozitul definitiv
cu regularizările care se impun ulterior.
În cazul venitului obţinut de o persoană fizică dintr-o asociere cu o persoană
juridică, contribuabil, care nu generează o nouă persoană juridică, impozitul se stabileşte
prin aplicarea unei cote de impunere prevăzută pentru impozitul pe veniturile
microîntreprinderilor, în cazul veniturilor ce revin persoanei fizice asociate. Impozitul se
virează la bugetul de stat, trimestrial.
În toate celelalte cazuri, venitul net se impozitează cu o cotă unică de 16%
conform Codului fiscal şi se virează lunar la bugetul de stat sub formă de plăţi anticipate.
Veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca
urmare a unei relaţii contractuale de muncă, între angajator şi angajat, precum şi orice
sume de natură salarială primite în baza unor legi speciale, indiferent de perioada la care
se referă, şi anume:
a) salariile de bază;
b) sporurile şi adaosurile de orice fel;
c) indemnizaţiile de orice fel;
d) recompensele şi premiile de orice fel;
e) sumele primite pentru concediul de odihnă;
f) sumele primite în caz de incapacitate temporară de muncă etc.
Sunt asimilate salariilor următoarele venituri:
1. indemnizaţiile celor care ocupă o funcţie de demnitate publică aleasă sau
numită;
2. indemnizaţiile din activităţi desfăşurate ca urmare a unei funcţii alese în cadrul
persoanelor juridice fără scop lucrativ;
3. drepturile de soldă lunară, indemnizaţiile, primele, sporurile şi alte drepturi ale
personalului militar;
4. sumele primite de reprezentanţii în adunarea generală a acţionarilor, în consiliul
de administraţie şi în comisia de cenzori (denumite generic tantiemă);
5. indemnizaţia lunară a asociatului unic, la nivelul valorii înscrise în declaraţia de
asigurări sociale;
6. orice alte sume sau avantaje de natură salarială.
Nu se includ în veniturile salariale şi nu sunt impozabile următoarele sume:
a) ajutoarele de înmormântare, ajutoarele pentru pierderi produse în gospodăriile
proprii ca urmare a calamităţilor naturale, ajutoarele pentru boli grave şi incurabile,
ajutoarele pentru naştere etc.;
b) contravaloarea transportului la şi de la locul de muncă al salariatului;
c) costul prestaţiilor pentru tratament şi odihnă acordate de angajator;
d) tichetele de masă şi drepturile de hrană acordate de angajator;
e) contravaloarea folosinţei locuinţei de serviciu;
f) alte sume prevăzute de lege.
- 107 -
Angajaţii au dreptul la deducere personală în fiecare lună numai pentru
veniturile din salarii la locul unde se află funcţia de bază. Prin „locul unde se află funcţia
de bază” se înţelege:
a) pentru persoanele fizice angajate la un singur loc de muncă, ultimul loc
înscris în carnetul de muncă sau în documentele specifice asimilate;
b) în cazul cumulului de funcţii, locul ales de persoanele fizice.
Deducerea personală se acordă pentru salariaţii care au un venit lunar brut de până
la 1000 lei inclusiv, astfel:
dacă nu au persoane în întreţinere ... 250 lei;
dacă au o persoană în întreţinere ... 350 lei;
dacă au două persoane în întreţinere ... 450 lei;
dacă au trei persoane în întreţinere ... 550 lei;
dacă au patru sau mai multe persoane în întreţinere 650 lei.
Pentru salariaţii care realizează venituri lunare brute cuprinse între 1001 lei şi 3000
lei inclusiv, deducerile personale sunt degresive faţă de cele de mai sus şi se stabilesc
prin ordin al ministrului finanţelor publice. Salariaţii care realizează venituri lunare brute de
peste 3000 lei nu beneficiază de deducere personală.
Copiii minori, în vârstă de până la 18 ani împliniţi, ai salariatului sunt consideraţi
persoane aflate în întreţinere. De asemenea, sunt considerate persoane aflate în
întreţinere, elevii peste 18 ani şi studenţii până la 26 de ani inclusiv, militarii în termen,
dacă venitul obţinut sunt sub plafonul minim prevăzut de lege.
Plata unei pensii de întreţinere nu dă dreptul la deducere părintelui obligat la
această plată.
Pentru copilul minor primit în plasament sau încredinţat unei persoane ori unei
familii, deducerea se acordă persoanei care l-a primit în plasament sau căreia i s-a
încredinţat copilul, respectiv unuia dintre soţi.
Nu sunt considerate persoane aflate în întreţinere:
persoanele fizice care deţin terenuri agricole şi silvice în suprafaţă de peste
10.000 m.p., în zonele colinare şi de şes şi de peste 20.000 m.p., în zonele montane;
persoanele fizice care obţin venituri din activităţi agricole, indiferent de suprafaţa
agricolă aflată în întreţinere.
Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se
calculează şi se reţine la sursă de către angajatori.
Impozitul final se determină astfel:
1. la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de 10% asupra bazei
de calcul, determinate ca diferenţă între venitul brut din salarii şi următoarele cheltuieli:
a. contribuţiile obligatorii lunare: contribuţia individuală de asigurări sociale (C.A.S.
– 25% din salariul brut şi contribuţia individuală pentru asigurări sociale de sănătate
(C.A.S.S. – 10%);
b. deducerea personală acordată pentru luna respectivă;
c. cotizaţia sindicală plătită în luna respectivă;
d. contribuţiile la fondurile private de pensii, până la 200 euro pe an;
2. pentru veniturile obţinute în celelalte cazuri, prin aplicarea cotei de 10% asupra
bazei de calcul, determinată ca diferenţă între venitul brut şi contribuţiile obligatorii, pe
fiecare loc de realizare a veniturilor.
Plătitorul (angajatorul) este obligat să determine valoarea totală a impozitului
anual pe veniturile din salarii, pentru fiecare contribuabil.
Contribuabilii (salariaţii) pot dispune asupra destinaţiei unei sume reprezentând
până la 2% din impozit, pentru sponsorizarea entităţilor nonprofit (asociaţii, fundaţii).
- 108 -
Obligaţia aplicării, reţinerii şi virării acestei sume revine organului fiscal, potrivit procedurii
stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice.
Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a
reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni, la data efectuării plăţii acestor venituri,
precum şi de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv al lunii următoare celei
pentru care se plătesc aceste venituri.
Pentru fiecare angajat, plătitorul de impozite (angajatorul) are obligaţia să
completeze câte o fişă fiscală şi să o păstreze pe toată durata angajării, precum şi să
transmită organului fiscal competent o copie, pentru fiecare an, până în ultima zi a lunii
februarie a anului curent, pentru anul fiscal expirat.
- 109 -
1.1.4. Impozitul pe veniturile din cedarea folosinţei bunurilor
Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile în bani sau în natură
obţinute de proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal, altele decât veniturile din
activităţi independente.
Se includ în această categorie următoarele venituri:
1) veniturile din închirieri şi subînchirieri de bunuri mobile şi imobile (case de
vacanţă, garaje, terenuri etc., inclusiv în scop de reclamă, afişaj şi publicitate);
2) veniturile din arendarea bunurilor agricole, din patrimoniul personal.
Venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani sau în natură obţinute din chirie
sau arendă, prevăzute în contractul încheiat de părţi. Venitul brut se majorează cu
valoarea cheltuielilor ce cad, conform legii, în sarcina proprietarului, uzufructuarului sau a
altui deţinător legal, dacă sunt efectuate de cealaltă parte contractantă (cheltuieli cu
întreţinerea şi repararea locuinţei închiriate).
În cazul în care arenda se stabileşte în natură, evaluarea în lei se va face pe baza
preţurilor medii ale produselor agricole, stabilite anual de consiliul judeţean, pe baza
propunerilor făcute de Direcţia Agricolă Judeţeană.
Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul
brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului brut.
Contribuabilii care obţin astfel de venituri, datorează plăţi anticipate în contul
impozitului pe venit către bugetul de stat, cu excepţia veniturilor din arendare.
Contribuabilii pot opta pentru determinarea venitului net din cedarea folosinţei
bunurilor, în sistem real, adică pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă.
- 110 -
(BUBID) la o lună (BUBID/BUBOR reprezintă dobânda de referinţă, adică media dobânzii
de pe piaţa interbancară din Bucureşti, la care băncile comerciale cu excedent de fonduri
sunt dispuse să împrumute aceste fonduri celorlalte bănci comerciale din sistem);
b) depunerile la casele de ajutor reciproc.
3. Venituri din transferul titlurilor de valoare
Reprezintă titluri de valoare următoarele instrumente financiare:
a) valorile mobiliare de natura acţiunilor şi obligaţiilor;
b) titluri de participare la un fond deschis de investiţii sau alte instrumente
financiare calificate astfel de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM);
c) părţile sociale.
Valorile mobiliare sunt titluri de valoare care se tranzacţionează frecvent pe piaţa
financiară.
Câştigul din transferul acestor titluri reprezintă diferenţa pozitivă dintre preţul de
vânzare şi preţul de cumpărare pe tipuri de titluri de valori, diminuată, după caz, cu
comisioanele datorate intermediarilor.
Aceste venituri se impozitează cu cota unică de 10%.
În cazul valorilor mobiliare de natura acţiunilor sau obligaţiunilor, obligaţia calculării,
reţinerii şi virării impozitului revine intermediarilor sau altor plătitori de venit, după caz.
În cazul răscumpărării titlurilor de participare la un fond deschis de investiţii,
obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine societăţii de administrare a
investiţiilor.
În cazul părţilor sociale, obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine
dobânditorului de părţi sociale, în momentul încheierii tranzacţiei, pe baza contractului
încheiat între părţi. Când dobânditorul titlului de valoare este cetăţean străin fără domiciliu
în România, obligaţia de calcul şi virarea impozitului revine persoanei fizice române cu
domiciliul în România, care realizează venitul, dacă dobânditorul nu îşi desemnează un
reprezentant fiscal în România. Transmiterea dreptului de proprietate asupra părţilor
sociale sau valorilor mobiliare trebuie înscrisă în registrul comerţului şi în registrul
asociaţilor sau acţionarilor, după caz, operaţiune care nu se poate efectua fără justificarea
virării impozitului la buget.
4. Venituri din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază
de contract, precum şi orice alte operaţiuni similare.
Veniturile reprezintă diferenţele de curs favorabile, rezultate din aceste operaţiuni,
conform evidenţei contabile şi se impun ca şi celelalte venituri din investiţii. Obligaţia
calculării, reţinerii şi virării impozitului revine intermediarilor sau altor plătitori de venit,
după caz.
Pierderile înregistrate la aceste operaţiuni nu sunt recunoscute din punct de
vedere fiscal, nu se recuperează şi constituie pierderi definitive ale contribuabilului.
Acelaşi regim au şi pierderile înregistrate din transferul dreptului de proprietate
asupra titlurilor de valoare.
Clasificarea operaţiunilor valutare poate fi făcută ţinând cont de factorul timp, astfel:
a. operaţiuni la vedere (spot);
b. operaţiuni la termen (forwards).
a. Operaţiunile la vedere se referă la vânzări-cumpărări de valută cu decontare
imediată sau după cel mult două zile de la încheierea tranzacţiei. Ele se realizează la un
curs stabilit între părţi, care este cursul valutar economic al pieţei sau cursul spot.
Cursul spot îmbracă două variante, în funcţie de poziţia intermediarului în
operaţiunea respectivă:
- de cumpărare a valutei, de la deţinător către intermediar (curs inferior cursului
zilei);
- de vânzare a valutei, de la intermediar către solicitant (superior cursului zilei).
- 111 -
Diferenţa de curs asigură intermediarului un profit, indiferent de natura operaţiunii
(vânzare sau cumpărare).
Operaţiunile spot sunt cele mai frecvente şi sunt realizate cu precădere de casele
de schimb valutar în baza Buletinului de schimb valutar. Operaţiunea poate avea ca
intermediar o bancile comerciale sau bursa.
b.Operaţiunile la termen reprezintă vânzări-cumpărări de valute, cu decontare mai
mult de două zile de la încheierea tranzacţiei şi se efctuează la un curs stabilit de părţi
(curs forwards).
Cursul forward poate fi de mai multe feluri:
- cu primă, în cazul creşterii faţă de cursul spot;
- cu discount, în scădere faţă de cursul spot;
- la egalitate faţă de cursul spot.
Întrucât operaţiunile la termen prezintă risc valutar sporit s-au dezvoltat proceduri
tehnice de asigurare contra fluctuaţiei cursurilor: swap şi hedging.
Swap-ul este o dublă operaţiune de schimb cu aceleaşi sume în valute diferite şi cu
aceeaşi contrapartidă. El se foloseşte în relaţiile interbancare şi presupune o operaţiune la
vedere ( la cursul spot) şi o operaţiune la termen (la curs forwards), ambele stabilite la
data tranzacţiei.
Hedging-ul are la baza un contract încheiat între o bancă de afaceri şi un client,
prin care banca propune acestuia un curs valutar forwards în vederea vânzării sau
cumpărării unei valute. Propunerea de curs la termen se bazează pe previziunile fluctuaţiei
cursurilor valutare pe piaţa interbancară.
5. În cazul veniturilor din lichidare sau dizolvare fără lichidare a unei persoane
juridice de către acţionari/asociaţi persoane fizice, obligaţia calculării şi reţinerii
impozitului revine persoanei juridice. Termenul de virare a impozitului este până la data
depunerii situaţiei financiare finale la oficiul registrului comerţului, întocmită de lichidatori.
Calculul, reţinerea şi virarea impozitului pe veniturile din investiţii, altele decât
dividendele şi dobânzile, se efectuează astfel:
a) câştigul determinat din transferul titlurilor de valoare, altele decât părţile
sociale şi valorile mobiliare în cazul societăţilor închise, se impune cu o cotă de 1%,
impozitul reţinut constituind plată anticipată în contul impozitului anual datorat. Obligaţia
calculării, reţinerii şi virării impozitului reprezentând plata anticipată revine intermediarilor,
societăţilor de administrare a investiţiilor. Impozitul reţinut se virează la bugetul de stat,
până la data de 25 a lunii următoare celei în care a fost reţinut.
La sfârşitul anului fiscal, contribuabilul are obligaţia depunerii Declaraţiei privind
venitul realizat, pe baza căreia, organul fiscal stabileşte impozitul anual datorat sau de
recuperat, şi emite o Decizie de impunere anuală.
Impozitul anual se stabileşte astfel:
- prin aplicarea unei cote de 10% asupra câştigului net anual al fiecărui
contribuabil, pentru titlurile de valoare înstrăinate sau răscumpărate, în cazul titlurilor de
participare la fondurile deschise de investiţii, într-o perioadă mai mică de 365 de zile de la
data dobândirii;
- prin aplicarea cotei de 1%, dacă perioada este mai mare de 365 de zile de la data
dobândirii titlurilor respective.
b) în cazul câştigurilor determinate prin transferul titlurilor de valoare, în cazul
societăţilor închise, cât şi din transferul părţilor sociale, obligaţia calculării, reţinerii şi virării
impozitului revine dobânditorului. Calculul şi reţinerea impozitului (în cotă de 16% asupra
câştigului) de către dobânditor se efectuează la momentul încheierii tranzacţiei, pe baza
contractului încheiat între părţi. Termenul de virare este data până la care se depun
documentele pentru transcrierea dreptului de proprietate asupra părţilor sociale sau
valorilor mobiliare la Registrul Comerţului ori Registrul acţionarilor.
- 112 -
c) câştigul din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe baza de
contract, altele decât cele cu instrumente financiare tranzacţionate pe pieţe autorizate şi
supravegheate de CNVM, se impune cu o cotă de 1% la fiecare tranzacţie, impozitul
reţinut constituind plată anticipată în contul impozitului anual datorat.
d) venitul impozabil obţinut din lichidarea unei persoane juridice de către acţionari
sau asociaţi persoane fizice se impune cu o cotă de 10%, impozitul fiind final. Obligaţia
calculării, reţinerii şi virării impozitului revine persoanei juridice.
Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la fondurile înfiinţate din
contribuţiile sociale obligatorii, făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din
schemele facultative de pensii ocupaţionale, cât şi cele finanţate de la bugetul de stat.
Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin scăderea unei sume
neimpozabile lunare de 2.000 lei din venitul brut din pensii.
Orice plătitor de venituri din pensii are obligaţia de a calcula lunar impozitul aferent
acestui venit, de a-l reţine şi de a-l vira la bugetul de stat.
Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de impunere de 10% asupra venitului
net impozabil lunar.
Impozitul se reţine la data efectuării plăţii pensiei şi se virează la bugetul de stat
până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se face plata pensiei.
Impozitul reţinut este impozit final al contribuabilului pentru veniturile din pensii.
Veniturile din pensiile de urmaş se individualizează în funcţie de numărul
acestora, iar impozitarea se face în raport cu drepturile cuvenite fiecărui urmaş.
În cazul unei pensii care nu este plătită lunar, impozitul ce trebuie reţinut se
stabileşte prin împărţirea pensiei plătite la fiecare din lunile cărora le este aferentă pensia.
Reprezintă venituri din activităţi agricole veniturile obţinute din următoarele activităţi:
cultivarea şi valorificarea florilor, legumelor şi zarzavaturilor, în sere şi solarii
destinate acestor scopuri, cât şi în sistem irigat;
cultivarea şi valorificarea arbuştilor, plantelor decorative şi ciupercilor;
exploatarea pepinierelor viticole şi pomicole şi altele asemenea.
Venitul net se determină pe bază de norme de venit, stabilite pe unitatea de
suprafaţă de Direcţia Judeţeană Agricolă împreună cu Direcţia Judeţeană a Finanţelor
Publice şi aprobate de Consiliul judeţean pentru fiecare an bugetar. Dacă o activitate
agricolă a unui contribuabil înregistrează o pierdere datorată calamităţilor naturale, norma
de venit aferentă activităţii se reduce, astfel încât să reflecte pierderea respectivă.
Contribuabilii care desfăşoară activităţi pentru care venitul net se determină pe
bază de norme de venit nu au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitate în
partidă simplă, pentru activitatea respectivă.
Impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului net, determinat
pe bază de norme de venit, impozitul fiind final. Contribuabilii au obligaţia de a depune
anual o Declaraţie de venit la organul fiscal competent, până la data de 30 iunie inclusiv
a anului fiscal, pentru anul în curs.
Contribuabilii care determină venitul net impozabil din activităţi agricole, pe baza
datelor din contabilitatea în partidă simplă (adică cei care folosesc muncă salariată) sunt
obligaţi să efectueze plăţi anticipate aferente acestor venituri, la bugetul de stat, în două
tranşe:
50% până la 1 septembrie inclusiv;
50% până la 15 noiembrie inclusiv.
- 113 -
În acest caz, plăţile anticipate vor fi regularizate de organul fiscal, până la data de
31 mai a anului următor.
În cazul contribuabililor care realizează venituri băneşti din agricultură, prin
valorificarea produselor prin unităţi specializate de colectare, unităţi de procesare
industrială etc., impozitul se calculează prin reţinere la sursă prin aplicarea cotei de 2%
asupra valorii produselor livrate (începând cu 1 ianuarie 2009), impozitul fiind final.
În această categorie se cuprind veniturile în bani sau în valută sub formă de premii
de orice fel, acordate oamenilor de cultură, ştiinţă şi artă, la gale, simpozioane, festivaluri,
concursuri naţionale şi internaţionale, concursuri pe meserii sau profesii.
Nu sunt impozabile premiile şi indemnizaţiile obţinute de sportivi, antrenori şi
tehnicieni în vederea pregătirii şi participării la competiţiile internaţionale oficiale ale
loturilor reprezentative ale României, precum şi premiile obţinute de sportivii medaliaţi la
campionatele mondiale, europene şi la jocurile olimpice. De asemenea, nu sunt
impozabile premiile şi alte drepturi sub formă de cazare, masă, transport şi alte asemenea,
obţinute de elevi şi studenţi în cadrul competiţiilor interne şi internaţionale, inclusiv elevi şi
studenţi nerezidenţi în cadrul competiţiilor desfăşurate în România.
Veniturile din jocurile de noroc sunt următoarele:
venituri din jocuri de tip bingo şi keno în săli de joc;
pronosticuri şi pariuri sportive;
jocuri-concurs cu câştiguri de orice fel;
loterii;
veniturile obţinute din organizarea de tombole.
Nu se include aici veniturile realizate la jocuri de tip casino şi maşini electronice cu
câştiguri care se impozitează diferit.
Venitul net din premii şi din jocuri de noroc este diferenţa dintre venitul obţinut din
aceste surse şi suma reprezentând venitul impozabil.
Venitul sub formă de premii dintr-un singur concurs se impune, prin reţinerea la
sursă, cu o cotă de 10% aplicată asupra venitului net
Veniturile din jocuri de noroc se impun prin reținere la sursă. Impozitul datorat se
determină la fiecare plată, prin aplicarea următorului barem de impunere asupra fiecărui
venit brut primit de un participant, de la un organizator sau plătitor de venituri din jocuri de
noroc:
Tranșe de venit brut Impozit
- lei - - lei -
- 114 -
b) veniturile obținute ca urmare a participării la jocurile de noroc caracteristice
cazinourilor, cluburilor de poker, slot-machine și lozuri sub valoarea sumei neimpozabile
de 66.750 lei, inclusiv, realizate de contribuabil pentru fiecare venit brut primit.
El se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în
care a fost reţinut.
- 115 -
Notarii publici au obligaţia calculării, încasării şi virării impozitului la bugetul de stat
până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost autentificat actul.
Dacă transferul dreptului de proprietate asupra unui imobil (construcţii, teren) are
loc prin alte modalităţi decât cea notarială, atunci obligaţia declarării şi virării impozitului
revine contribuabilului la data înstrăinării imobilului. Contribuabilii care nu au domiciliul
fiscal în România declară venitul obţinut la organul fiscal în a cărei rază teritorială se află
imobilul.
- 117 -
e) redevenţe de la un nerezident care are sediul permanent în România, dacă
redevenţa este o cheltuială a sediului permanent;
f) comisioane de la un rezident;
g) comisioane de la un nerezident care are sediul permanent în România, dacă
comisionul este o cheltuială a sediului permanent;
h) venituri din activităţi sportive şi de divertisment desfăşurate în România;
i) venituri din prestarea de servicii de management sau de consultanţă în orice
domeniu;
j) venituri din profesii independente desfăşurate în România (medic, profesor,
avocat, arhitect etc.);
k) venituri din pensii primite de la bugetul asigurărilor sociale sau de la bugetul de
stat peste plafonul impozabil;
l) venituri din premii, din jocuri de noroc;
m) venituri din lichidarea unor persoane juridice etc.
Următoarele categorii de venituri impozabile obţinute în România nu sunt
impozitate cu impozitul pe veniturile nerezidenţilor, ci se impozitează cu impozitul pe
profit sau impozitul pe venit, astfel:
1) veniturile unui nerezident care sunt atribuite unui sediu permanent în România;
2) veniturile unei persoane juridice străine obţinute din proprietăţi imobiliare situate
în România sau din transferul titlurilor de participare deţinute într-o persoană juridică
română;
3) veniturile unei persoane fizice nerezidente, obţinute dintr-o activitate dependentă
desfăşurată în România;
4) veniturile unei persoane fizice nerezidente obţinute din închirierea sau altă formă
de cedare a dreptului de folosinţă a unei proprietăţi imobiliare situate în România, din
transferul titlurilor de participare deţinute la o persoană juridică română, din transferul
proprietăţilor imobiliare situate în România.
Impozitul datorat se calculează prin aplicarea următoarelor cote asupra veniturilor
brute:
a) 10% pentru veniturile din dobânzi şi redevenţe -dacă beneficiarul este o
persoană juridică rezidentă în Uniunea Europeană sau într-un stat membru AELS-,
obţinute de la o persoană juridică română, iar beneficiarul nerezident să deţină minim 25%
din valoarea titlurilor de participare la persoana juridică română pe o perioadă de minim 2
ani.
b) 10% pentru dividendele plătite de o persoană juridică română unei persoane
juridice rezidente în Uniunea Europeană sau într-un stat membru AELS;
c) 20% pentru veniturile obţinute din jocuri de noroc;
d) 16% pentru celelalte categorii de venituri menţionate anterior.
Sunt scutite de impozitul pe veniturile obţinute în România de nerezidenţi,
următoarele venituri:
1) dobânzi la depozitele la vedere (conturi curente);
2) dobânda aferentă titlurilor de stat, în lei şi în valută, pe piaţa internă sau externă;
3) premiile unei persoane fizice nerezidente obţinute în România ca urmare a
participării la festivaluri artistice, culturale şi sportive, finanţate din fonduri publice;
4) veniturile obţinute de nerezidenţi din România, care prestează servicii de
consultanţă şi asistenţă tehnică în orice domeniu, finanţate din fonduri externe în baza
unor acorduri ale statului român;
5) alte venituri prevăzute de lege.
Impozitul datorat de nerezidenţi pentru veniturile impozabile obţinute în România se
calculează, se reţine şi se virează la buget de către plătitorii de venituri, impozitul fiind
final.
- 118 -
1.4. Impozitul pe venitul reprezentanţelor
Orice persoană juridică străină, care are o reprezentanţă autorizată să funcţioneze
în România, potrivit legii, are obligaţia de a plăti impozit anual pe venitul reprezentanţei.
Reprezentanţele persoanelor juridice străine în România nu sunt abilitate să
facă fapte de comerţ, ele neavând calitatea de persoane juridice.
Persoanele juridice străine care doresc să-şi înfiinţeze o reprezentanţă în România
trebuie să obţină autorizaţia prevăzută de lege.
Impozitul pe reprezentanţă pentru un an fiscal este egal cu echivalentul în lei a
4.000 de euro. Impozitul se plăteşte la bugetul de stat în două tranşe egale, până la
datele de 20 iunie şi 20 decembrie.
Titularul impozitului pe reprezentanţă are obligaţia de a depune anual o Declaraţie
de venit, la organul fiscal competent, până la data de 28 (29) februarie a anului fiscal
respectiv.
De asemenea, reprezentanţele sunt obligate să ţină evidenţa contabilă în partidă
simplă, conform legii române.
- 119 -
deloc. Totuşi, companiile nu-şi permit să scadă valoarea dividendelor de teama scăderii
preţului acţiunilor (care devin neatractive).
În cadrul reformei fiscale din Româna, prin legislaţia privind impozitul pe profit s-a
urmărit armonizarea acesteia cu legislaţia europeană. S-au avut în vedere următoarele
aspecte:
s-a lărgit sfera de cuprindere a materiei impozabile;
s-au redus cheltuielile deductibile şi s-au majorat cele nedeductibile;
s-a redus cota de impunere de la 25% la 16% și la 10%;
s-a revizuit aria reducerilor şi scutirilor la impozitul pe profit etc.
În principiu, contribuabilii impozitului pe profit sunt persoane juridice române sau
străine, care desfăşoară activităţi economice în România prin intermediul unui sediu
permanent în România sau care realizează venituri din sau în legătură cu proprietăţi
imobiliare situate în România.
În înţelesul Codului fiscal, un sediu permanent este un loc prin care se desfăşoară
integral sau parţial activitatea unei persoane nerezidente, fie direct, fie printr-un agent
dependent.
Un sediu permanent presupune un loc de conducere, sucursală, birou, fabrică,
magazin, atelier, o exploatare a resurselor naturale, un şantier de construcţii (dacă
activităţile durează mai mult de 6 luni).
Un nerezident nu se consideră că are un sediu permanent în România dacă
desfăşoară o activitate prin intermediul unui broker sau agent intermediar, cu statut de
independent, când activitatea respectivă este cea obişnuită a agentului.
Baza de calcul a impozitului pe profit o constituie profitul impozabil calculat după
formula:
P V C V C
i b d n n
, în care:
P i
= profit impozabil;
V b
= venit brut, adică veniturile realizate din orice sursă;
C d
= cheltuieli deductibile, adică acele cheltuieli efectuate în scopul realizării
veniturilor;
V n
= veniturile neimpozabile;
C n
= cheltuieli nedeductibile.
Ca venituri neimpozabile menţionăm:
1) dividendele primite de la o persoană juridică română, cât şi dividendele primite
de o persoană juridică română, societate-mamă, de la o filială a sa situată într-un stat
membru, daca persoana juridică română plăteşte impozit pe profit şi deţine minim 10% din
capitalul social al unei persoane juridice dintr-o ţară membră a Uniunii Europene.
Aceeaşi situaţie este prevăzută şi pentru persoanele juridice străine din alte state
membre UE, ca societăţi-mamă.
2) diferenţele de valoare ale titlurilor de participare, înregistrate ca urmare a
încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la persoanele juridice la care
se deţin titluri de participare, precum şi diferenţele de evaluare a investiţiilor financiare pe
termen lung; ele sunt impozabile la data retragerii sau cesionării titlurilor de participare sau
a capitalului social de la persoana juridică;
3) veniturile din anularea obligaţiilor unei persoane juridice, dacă obligaţiile se
anulează în schimbul titlurilor de participare la persoana juridică respectivă;
4) venituri din anularea unor cheltuieli pentru care nu s-a acordat deducere;
5) venituri din reducerea sau anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat
deducere;
- 120 -
6) venituri din recuperarea cheltuielilor nedeductibile;
7) alte venituri prevăzute de lege;
Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile
numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, în legătură cu
obţinerea şi realizarea bunurilor, prestarea serviciilor sau executarea lucrărilor.
Printre cheltuielile deductibile menţionăm:
a) cheltuielile pentru achiziţionarea ambalajelor;
b) cheltuielile efectuate, potrivit legii, pentru protecţia muncii şi pentru prevenirea
accidentelor de muncă şi bolilor profesionale;
c) cheltuielile de reclamă şi publicitate;
d) cheltuielile de transport şi cazare în ţară şi străinătate efectuate de către
salariaţi şi administratori;
e) cheltuielile pentru formarea şi perfecţionarea profesională a personalului
angajat;
f) cheltuielile pentru marketing;
g) cheltuielile de cercetare-dezvoltare;
h) cheltuielile pentru perfecţionarea managementului, a sistemelor informatice;
i) cheltuielile pentru protejarea mediului şi conservarea resurselor.
Unele cheltuieli au deductibilitate limitată cum ar fi:
- cheltuielile de protocol (2% din venitul net);
- cheltuielile cu indemnizaţia de deplasare (de până la 2,5 ori nivelul legal stabilit
pentru instituţii publice);
- cheltuielile cu tichetele de masă (până la 2% din cheltuielile totale cu salariile);
- cheltuieli sociale, în limita cotei de 2% asupra salariilor în care se cuprind:
ajutoare de naştere;
ajutoare de înmormântare;
ajutoare pentru boli grave sau incurabile, cât şi pentru proteze;
cheltuieli pentru funcţionarea unor activităţi sau unităţi proprii ale
agentului economic: grădiniţe, creşe, servicii de sănătate etc.;
- cheltuielile cu perisabilităţile, cu provizioane şi rezerve (în limite legale stabilite
de Ministerul de Finanţe, până la 5% din profitul contabil – înainte de a fi
determinat impozitul pe profit);
- cheltuielile cu amortizarea;
- cheltuielile cu dobânzile, numai dacă gradul de îndatorare al întreprinderii este
mai mic sau egal cu 3 (capitalul de împrumut raportat la capitalul propriu să fie
mai mic decât 3);
- cheltuielile cu sponsorizarea (să se încadreze în cota de 3‰ din cifra de afaceri
şi 20% din impozitul pe profit;
- cheltuieli pentru prime de asigurare la sistemele private de sănătate, cât şi la
fondurile de pensii private (până la 200 euro pe an de angajat pentru fiecare
categorie sau 400 euro pe an pe persoană pentru ambele).
Printre cheltuielile nedeductibile menţionăm:
a) cheltuielile privind impozitul pe profitul datorat, inclusiv diferenţele din anii
precedenţi;
b) amenzile, confiscările, majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere
datorate către autorităţile române;
c) cheltuieli privind stocuri sau active corporale constatate lipsă din gestiune ori
degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate contracte de
asigurare;
d) cheltuielile înregistrate în contabilitate fără documente justificative;
e) cheltuielile aferente veniturilor neimpozabile etc.
Cheltuielile nedeductibile sunt acele cheltuieli care nu sunt acceptate de lege ca
fiind cheltuieli normale, iar statul le impozitează, întrucât se apreciază că, dacă se
- 121 -
respectau o serie de principii, reguli sau acte normative în vigoare, contravaloarea lor ar fi
fost reflectată în profit şi, implicit, în impozitul pe profit datorat statului.
Devin nedeductibile, acele cheltuieli deductibile limitat, dacă s-a depăşit limita
prevăzută de lege.
Contribuabilul are dreptul la deducerea rezervelor şi provizioanelor, astfel:
a) rezerva legală este deductibilă în limita unei cote de 5% aplicată asupra profitului
contabil, înainte de determinarea impozitului pe profit. Rezerva se calculează cumulat de
la începutul anului şi este deductibilă la calculul profitului lunar sau trimestrial. În cazul în
care rezerva este utilizată pentru acoperirea pierderilor sau este distribuită sub orice
formă, reconstituirea ei ulterioară nu mai este deductibilă;
b) provizioanele pentru garanţii de bună execuţie acordate clienţilor, constituite
trimestrial numai pentru bunurile livrate, lucrările executate şi serviciile prestate în cursul
trimestrului respectiv. Înregistrarea la venituri a provizioanelor se face pe măsura efectuării
cheltuielilor de remediere sau la expirarea perioadei de garanţie;
c) provizioanele specifice, constituite de către instituţiile de credit, instituţiile
financiare nebancare înscrise în Registrul BNR etc;
d) rezervele tehnice constituite de societăţile de asigurare şi reasigurare;
e) provizioanele de risc pentru operaţiunile pe pieţele financiare, reglementate de
CNVM;
f) provizioanele constituite de companiile aeriene din România pentru acoperirea
cheltuielilor de întreţinere şi reparare a parcului de avioane şi a componentelor aferente;
g) alte rezerve şi provizioane prevăzute de lege.
De asemenea, contribuabilul mai are dreptul la următoarele deduceri:
1) cheltuielile cu dobânzile sunt integral deductibile în cazul în care gradul de
îndatorare a capitalului este mai mic sau egal cu trei. Gradul de îndatorare a capitalului se
determină ca raport între capitalul împrumutat, cu termen de rambursare peste un an şi
capitalul propriu, ca medie a valorilor existente la începutul anului şi sfârşitul perioadei
pentru care se determină impozitul pe profit. Prin capitalul împrumutat se înţelege totalul
creditelor şi împrumuturilor cu termen de rambursare peste un an, potrivit clauzelor
contractuale.
În condiţiile în care gradul de îndatorare a capitalului este peste trei, cheltuielile cu
dobânzile şi cu pierderea netă din diferenţele de curs valutar sunt nedeductibile. Acestea
se raportează în perioada următoare, până la deductibilitatea integrală a lor;
2) în cazul în care cheltuielile din diferenţele de curs valutar ale contribuabilului
depăşesc veniturile din diferenţele de curs valutar, diferenţa dintre ele va fi tratată ca o
cheltuială cu dobânda, deductibilitatea lor fiind supusă limitărilor de mai sus. Dobânzile şi
diferenţele de curs valutar, în legătură cu împrumuturile de la bănci străine (garantate sau
negarantate de stat) nu intră sub incidenţa acestor prevederi.
În cazul în care sunt deductibile, dobânzile respectă următoarele prevederi:
a) nivelul ratei dobânzii de referinţă a BNR, corespunzătoare ultimei luni din
trimestru, pentru împrumuturile în lei;
b) nivelul ratei dobânzii anuale de 9% pentru împrumuturile în valută, pentru profitul
impozabil al anului 2004, actualizată în fiecare an prin Hotărâre de Guvern;
c) cheltuielile aferente achiziţionării, producerii, construirii, asamblării, instalării sau
îmbunătăţirii activelor fixe amortizabile, se recuperează din punct de vedere fiscal prin
deducerea amortizării, potrivit art. 24 din Codul fiscal;
d) în cazul leasingului financiar, utilizatorul este considerat ca proprietar, din
punct de vedere fiscal, în timp ce în cazul leasingului operaţional, locatorul are această
calitate.
Amortizarea bunului care face obiectul unui contract de leasing se face de către
utilizator, în cazul leasingului financiar, şi de către locator, în cazul leasingului operaţional,
cheltuielile fiind deductibile.
În cazul leasingului financiar, utilizatorul deduce dobânda, iar în cazul leasingului
operaţional, locatorul deduce chiria (rata de leasing).
- 122 -
Pierderea fiscală anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se
recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi. Recuperarea
pierderilor se va efectua în ordinea înregistrării acestora, la fiecare termen de plată a
impozitului pe profit.
Prin excepţie de la prevederile alineatului precedent, pierderea fiscală realizată
începând cu anul 2009 se recuperează din profiturile impozabile obţinute în următorii 7 ani
consecutivi.
Pierderea fiscală înregistrată de contribuabilii care îşi încetează existenţa prin
divizare sau fuziune nu se recuperează de către contribuabilii nou-înfiinţaţi sau de către
cei care preiau patrimoniul societăţii absorbite, după caz.
Persoanele juridice străine care desfăşoară o activitate prin intermediul unui
sediu permanent în România, au obligaţia de a plăti impozitul pe profit provenit dintr-o
activitate aferentă sediului permanent, ca şi cum acesta ar fi o persoană juridică distinctă.
De asemenea, dacă o persoană juridică română obţine venituri dintr-un stat străin
prin intermediul unui sediu permanent sau venituri supuse impozitului cu reţinere la sursă,
iar veniturile sunt impozitate atât în România, cât şi în statul străin, atunci impozitul plătit
către statul străin se deduce din impozitul pe profit ce se determină în România.
Cota de impozit pe profit este de 10%, aplicată asupra profitului impozabil.
Contribuabilii care desfăşoară activităţi de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte,
discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive -în mod direct sau prin asociere- la care
impozitul pe profit datorat este mai mic de 5% din veniturile respective sunt obligaţi la plata
unui impozit de 5% aplicat veniturilor realizate.
Sunt scutiţi de la plata impozitului pe profit următorii contribuabili:
1) Trezoreria statului şi Banca Naţională a României;
2) Instituţiile publice, pentru fondurile publice, inclusiv pentru veniturile proprii şi
disponibilităţile realizate şi utilizate potrivit Legii nr.500/2002, privind finanţele
publice şi O.U.G. nr. 45/2003 privind finanţele publice locale, dacă legea nu
prevede altfel;
3) persoanele juridice române care plătesc impozitul pe veniturile
microîntreprinderilor;
4) fundaţiile române constituite ca urmare a unui legat (prin dispoziţie
testamentară);
5) cultele religioase, pentru veniturile obţinute din activităţi economice care sunt
utilizate în scop caritabil, cât şi pentru întreţinerea şi funcţionarea activităţilor de
cult;
6) instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele autorizate, pentru
veniturile utilizate potrivit Legii învăţământului nr. 84/1995, republicată şi O.U.G.
nr. 174/2001 privind finanţarea învăţământului superior;
7) asociaţiile de proprietari constituite ca persoane juridice şi asociaţiile de locatari
recunoscute ca asociaţii de proprietari, potrivit Legii locuinţei nr. 114/1996,
modificată, care sunt sau urmează a fi utilizate pentru îmbunătăţirea utilităţilor şi
a eficienţei clădirii, pentru întreţinerea şi repararea proprietăţii comune;
8) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar;
9) Fondul de compensare a investitorilor;
10) organizaţiile nonprofit, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale sunt
scutite de la plata impozitului pe profit pentru cotizaţii şi taxe de înscriere ale
membrilor, sume primite din donaţii şi sponsorizări, din fonduri publice sau
finanţări nerambursabile, cât şi pentru veniturile din activităţi economice până la
valoarea de 15.000 euro, într-un an fiscal.
Plata impozitului pe profit se face trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei
luni următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul. Termenul până la care se
efectuează plata impozitului anual este termenul de depunere a declaraţiei privind
impozitul pe profit (15 aprilie);
- 123 -
Pentru anul fiscal încheiat plata impozitului pe profit se face până la data de 15
februarie a anului următor.
Contribuabilii au obligaţia, în cursul anului fiscal, să depună declaraţia de impunere,
cod 100 "Declaraţie privind obligaţiile de plată la bugetul de stat", în care vor înscrie
obligaţia de plată reprezentând impozitul pe profit.
Declaraţia se depune până la termenul de plată a impozitului pe profit.
- 124 -
Calculul şi plata impozitului pe venitul microîntreprinderilor se efectuează
trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se
calculează impozitul.
Dacă o microîntreprindere realizează venituri anuale mai mari de 100.000 euro, ea
va plăti obligatoriu impozit pe profit, începând cu trimestrul în care s-a depăşit limita
prevăzută de lege.
Persoanele juridice plătitoare de impozit pe venit sunt obligate să evidenţieze în
contabilitate cheltuielile de amortizare, la fel ca şi plătitorii de impozit pe profit.
- 125 -
- 126 -
CAPITOLUL II
Impozitele indirecte
- 127 -
V.A. = valoarea adăugată
P = valoarea producţiei, adică suma valorii cifrei de afaceri şi a variaţiei stocurilor
de produse finite şi producţiei neterminate;
C.I. = consumurile intermediare, adică suma valorii materiilor prime, materialelor,
semifabricatelor achiziţionate, a serviciilor exterioare prestate de furnizori etc.
- 128 -
Un grup fiscal poate opta să fie tratat ca o persoană impozabilă unică, în
următoarele condiţii:
a) o persoană impozabilă nu poate face parte decât dintr-un singur grup fiscal;
b) opţiunea trebuie să se refere la o perioadă de cel puţin doi ani;
c) toate persoanele impozabile din grup trebuie să aplice aceeaşi perioadă fiscală.
Grupul fiscal se poate constitui din două până la cinci persoane impozabile.
Se consideră în strânsă legătură din punct de vedere financiar, economic şi
organizatoric, persoanele impozabile al căror capital este deţinut direct sau indirect în
proporţie de cel puţin 50% de către aceiaşi acţionari.
Toate operaţiunile fiscale legate de decontul de TVA se vor derula prin
reprezentantul grupului fiscal.
Instituţiile publice sunt persoane impozabile pentru activităţile desfăşurate în calitate
de autorităţi publice, dar sunt scutite de taxă.
Prin excepţie, instituţiile publice nu sunt scutite de TVA pentru următoarele
activităţi desfăşurate, în aceleaşi condiţii legale ca şi operatorii economici obişnuiţi:
telecomunicaţii;
furnizarea de apă, gaze naturale, energie electrică sau termică, agent
frigorific etc;
transport de bunuri sau de persoane;
servicii prestate de porturi sau de aeroporturi activitatea târgurilor şi
expoziţiilor comerciale;
depozitarea de bunuri;
activitatea agenţiilor de voiaj;
activitatea magazinelor pentru personal propriu, cantine, restaurante etc.
publicitatea comercială;
alte operaţiuni asemănătoare.
În categoria activităţilor economice se cuprind:
a) producţia de bunuri, prestările de servicii şi comerţul cu bunuri;
b) activităţile extractive, agricole, profesii libere şi asimilate acestora;
c) exploatarea bunurilor corporale şi necorporale, în scopul obţinerii de
venituri, cu caracter de continuitate (locaţia, intermedierea, operaţiuni pe piaţa
de capital, cu valute, drepturi de proprietate intelectuală etc).
În sfera de aplicare a T.V.A. se cuprinde şi importul de bunuri, deoarece locul
livrării bunurilor este în România.
Nu are caracter de continuitate obţinerea de venituri de către persoanele fizice
din vânzarea locuinţelor proprietate personală, deci nu sunt operaţiuni din sfera T.V.A.
De asemenea, nu sunt operaţiuni din sfera T.V.A., livrările de bunuri sau prestările
de servicii efectuate în mod gratuit. Chiar dacă sunt activităţi economice, ele nu sunt
efectuate cu plată.
- 129 -
Sunt considerate, de asemenea, livrări de bunuri efectuate cu plată, următoarele
activităţi:
a) predarea efectivă a bunurilor către o altă persoană, în cadrul unui contract cu
plata în rate, când proprietatea este atribuită în momentul plăţii ultimei rate, cu
excepţia contractelor de leasing;
b) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor, în urma executării silite
(numai dacă debitorul este înregistrat ca plătitor de TVA);
c) trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor
impozabile, în schimbul unei despăgubiri;
d) transmiterea de bunuri efectuată pe baza unui contract de comision la
cumpărare sau la vânzare, atunci când comisionarul acţionează în nume
propriu, dar în contul comitentului;
e) bunurile constatate lipsă în gestiune, cu excepţiile prevăzute de lege în mod
expres.
Preluarea de către persoane impozabile a bunurilor achiziţionate sau fabricate de
către acestea pentru a fi utilizate în scopuri care nu au legătură cu activitatea economică
desfăşurată sau pentru a fi puse la dispoziţie altor persoane în mod gratuit constituie
livrare de bunuri efectuată cu plată, dacă TVA aferentă bunurilor respective sau părţilor lor
componente a fost dedusă total sau parţial.
Orice distribuire de bunuri din activele unei societăţi comerciale către asociaţii sau
acţionarii săi, chiar în cazul dizolvării sau lichidării societăţii, constituie livrare de bunuri
efectuată cu plată.
În cazul a două sau mai multe transferuri succesive ale dreptului de proprietate
asupra unui bun, fiecare transfer este considerat o livrare separată a bunului, chiar dacă
acesta este transferat direct beneficiarului final.
Nu constituie livrare de bunuri următoarele operaţiuni:
a) transferul de bunuri efectuat în cadrul operaţiunilor de divizare sau fuziune a
unei societăţi, chiar dacă este făcut cu plată;
b) aportul în natură la capitalul social al unei societăţi comerciale, efectuat între
două persoane impozabile înregistrate ca plătitori de TVA, în situaţia în care
beneficiarul are drept de deducere integrală a TVA. Dacă beneficiarul nu are
drept de deducere a TVA sau are drept de deducere parţial, operaţiunea este
considerată livrare de bunuri, dacă TVA a fost dedusă total sau parţial;
c) bunurile distruse ca urmare a unor calamităţi naturale sau a altor cauze de forţă
majoră;
d) bunurile de natura stocurilor degradate calitativ, care nu mai pot fi valorificate în
condiţiile stabilite prin norme;
e) acordarea în mod gratuit de bunuri ca mostre în cadrul companiilor publicitare,
pentru încercarea produselor sau pentru demonstraţii la punctele de vânzare
etc.;
f) perisabilităţile, în limitele prevăzute prin lege;
g) bunurile acordate gratuit din rezerva de stat, ca ajutoare umanitare externe sau
interne;
h) acordarea de bunuri în mod gratuit, în cadrul operaţiunilor de sponsorizare,
mecenat, protocol, în condiţiile prevăzute de lege.
- 130 -
c) angajamentul de a nu desfăşura o activitate economică, de a nu concura cu altă
persoană sau de a tolera o acţiune ori o situaţie;
d) prestările de servicii efectuate în baza unui ordin dat de o autoritate publică;
e) intermedierea efectuată de comisionari, care acţionează în numele şi în contul
comitentului, în cazul unei operaţiuni de livrare de bunuri sau prestare de
servicii.
Se asimilează prestărilor de servicii următoarele operaţiuni:
a) utilizarea temporară a bunurilor care fac parte din activele unei persoane
impozabile, în scopuri ce nu au legătură cu activitatea sa economică, sau pentru
a fi puse la dispoziţie, în vederea utilizării în mod gratuit, altor persoane, dacă
TVA pentru bunurile respective a fost dedusă total sau parţial;
b) prestările de servicii efectuate în mod gratuit de către o persoană impozabilă, în
scopuri care nu au legătură cu activitatea sa economică, pentru uzul personal al
salariaţilor săi sau al altor persoane.
Nu se consideră prestare de servicii efectuată cu plată utilizarea bunurilor şi
prestărilor de servicii efectuate în limitele şi potrivit destinaţiilor prevăzute de lege, precum
şi cele efectuate în scopuri publicitare sau al stimulării vânzărilor.
În cazul prestării unui serviciu către mai multe persoane impozabile, prin tranzacţii
succesive, fiecare tranzacţie se consideră o prestare separată şi se impozitează distinct,
chiar dacă serviciul respectiv este prestat direct către beneficiarul final.
- 131 -
- impozitele, taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, exclusiv taxa pe valoarea
adăugată;
- cheltuieli accesorii, cum ar fi: comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport şi
asigurare, decontate cumpărătorului sau clientului.
Nu se cuprind în baza de impozitare:
a) rabaturile, remizele, sconturile şi alte reduceri acordate de furnizori direct
clienţilor;
b) sumele reprezentând daune-interese stabilite prin hotărâre
judecătorească rămasă definitivă, penalizări şi alte sume solicitate pentru
neîndeplinirea totală sau parţială a obligaţiilor contractuale, dacă sunt percepute
peste preţurile sau tarifele negociate;
c) dobânzile percepute pentru: plăţi cu întârziere, livrări cu plata în rate,
operaţiuni de leasing;
d) valoarea ambalajelor care circulă între furnizorii de marfă şi clienţi, la
schimb, fără facturare;
e) sumele achitate de furnizor sau prestator în contul clientului şi care apoi
se decontează acestuia;
f) taxa de reclamă şi publicitate şi taxa hotelieră care sunt percepute de
către autorităţile publice locale prin intermediul prestatorilor;
g) subvenţiile acordate de stat:
producătorilor agricoli, pentru cultivarea terenurilor şi pentru creşterea
producţiei de carne;
pentru acoperirea cheltuielilor cu energia electrică pentru irigaţii;
pentru acoperirea cheltuielilor de transport;
pentru efectuarea de investiţii proprii.
Baza de impozitare a TVA se ajustează în următoarele situaţii:
a) dacă au fost emise facturi fiscale şi, ulterior, operaţiunea este anulată total sau
parţial, înainte de livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor;
b) în cazul refuzurilor totale sau parţiale privind cantitatea, calitatea sau preţurile
bunurilor livrate sau serviciilor prestate;
c) în situaţia în care au fost acordate modificări de preţ (majorări sau reduceri),
după livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor;
d) contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate nu se poate încasa din
cauza falimentului beneficiarului;
e) în cazul în care cumpărătorul returnează ambalajele ce au fost facturate.
Baza de impozitare pentru importul de bunuri este constituită din:
a) valoarea în vamă a bunurilor, la care se adaugă: taxele vamale, comisionul
vamal, accizele şi alte taxe, exclusiv taxa pe valoarea adăugată;
b) cheltuieli accesorii, cum ar fi: comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport
şi asigurare până la primul loc de destinaţie a bunurilor în România, stipulat în
documentele de transport sau orice alt document însoţitor al bunurilor.
Elementele necuprinse în baza de impozitare în cazul livrărilor de bunuri sau
prestărilor de servicii îşi păstrează acelaşi regim şi în cazul importurilor de bunuri.
Cota standard a taxei pe valoarea adăugată este de 19% şi se aplică asupra
bazei de impozitare pentru orice operaţiune impozabilă care nu este scutită de TVA sau
care nu este supusă cotei reduse a TVA.
Cota redusă a TVA este de 9% şi se aplică asupra bazei impozabile, pentru
următoarele prestări de servicii sau livrări de bunuri:
a) dreptul de intrare în castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, de
arhitectură şi arheologie, grădini zoologice şi botanice, târguri, expoziţii,
cinematografe;
- 132 -
b) livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate
exclusiv publicităţii;
c) livrări de proteze de orice fel şi accesoriile acestora, cu excepţia protezelor
dentare;
d) livrările de produse ortopedice;
e) medicamente de uz uman şi veterinar;
f) cazarea în hoteluri şi camping-uri.
Cunoaştem patru grupe de operaţiuni impozabile scutite de TVA, şi anume:
1) scutiri pentru operaţiunile din interiorul ţării;
2) scutiri la import;
3) scutiri pentru exporturi sau alte operaţiuni similare şi pentru transportul
internaţional;
4) scutiri speciale legate de traficul internaţional de bunuri.
2. Scutiri la import
Sunt scutite de TVA următoarele operaţiuni:
a) importul de bunuri a căror livrare în România este scutită de TVA;
b) bunurile introduse în ţară de călători sau de alte persoane fizice cu domiciliul în
ţară ori în străinătate, în condiţiile şi în limitele stabilite de lege, pentru regimul
vamal aplicabil persoanelor fizice;
c) bunurile importate destinate comercializării în regim duty-free şi prin
magazinele pentru servirea în exclusivitate a reprezentanţelor diplomatice şi a
personalului acestora;
d) importul de bunuri efectuat de reprezentanţele organismelor internaţionale şi
interguvernamentale acreditate în România, în limitele şi condiţiile prevăzute de
lege;
- 133 -
e) importul de bunuri primite în mod gratuit cu titlu de ajutoare sau donaţii
destinate unor scopuri publice: religios, artistic, sportiv, de apărare a sănătăţii,
protecţie a mediului, apărare a ţării etc.;
f) importul de bunuri finanţate din împrumuturi nerambursabile acordate de
guverne străine sau organisme internaţionale;
g) importul următoarelor bunuri, pentru care nu se plătesc nici taxe vamale:
- bunurile de origine română şi bunurile străine, care, potrivit legii, devin
proprietatea statului;
- bunurile reparate în străinătate sau bunurile care le înlocuiesc pe cele
necorespunzătoare calitativ;
- bunurile ce se înapoiază în ţară ca urmare a unei expedieri eronate;
- echipamente pentru protecţia mediului.
Prin derogare de la lege, nu sunt considerate operaţiuni impozabile în România
achiziţiile intracomunitare de bunuri care îndeplinesc următoarele condiţii:
- sunt efectuate de o persoană impozabilă care efectuează numai livrări de bunuri
sau prestări de servicii pentru care T.V.A. nu este deductibilă sau de o persoană
juridică neimpozabilă;
- valoarea totală a acestor achiziţii intracomunitare nu depăşeşte pe parcursul
anului fiscal plafonul de 10.000 euro.
- 134 -
2.1.5. Regimul deducerilor privind T.V.A.
- 135 -
Perioada fiscală pentru TVA este luna calendaristică. Prin derogare de la
aceasta, pentru persoanele impozabile care nu au depăşit în cursul anului precedent o
cifră de afaceri din operaţiuni taxabile sau scutite de TVA, dar cu drept de deducere de
100.000 euro inclusiv, perioada fiscală este trimestrul calendaristic. Persoanele
impozabile din cea de-a doua categorie au obligaţia de a depune la organele fiscale
teritoriale, până la data de 25 ianuarie, o declaraţie în care să menţioneze cifra de afaceri
din anul precedent (regula este că furnizorul colectează T.V.A. aferentă preţului din
factură, iar beneficiarul suportă T.V.A.).
În situaţia în care TVA aferentă bunurilor şi serviciilor achiziţionate de o persoană
impozabilă, care este dedusă, într-o perioadă fiscală, este mai mare decât TVA
colectată, aferentă operaţiunilor taxabile, rezultă un excedent în perioada de raportare,
denumit sumă negativă a taxei pe valoarea adăugată.
Dacă TVA aferentă operaţiunilor taxabile, exigibilă într-o perioadă fiscală, denumită
taxă colectată, este mai mare decât TVA aferentă bunurilor şi serviciilor achiziţionate,
dedusă în acea perioadă fiscală, rezultă o diferenţă denumită taxă pe valoarea adăugată
de plată pentru perioada fiscală de raportare.
După determinarea TVA de plată sau a sumei negative a TVA pentru operaţiunile
din perioada fiscală de raportare, persoanele impozabile trebuie să efectueze
regularizările dintre cele două valori ale TVA (de încasat şi de plată), prin decontul de
taxă pe valoarea adăugată.
Se determină, astfel, TVA de plată cumulată, în perioada fiscală de raportare, prin
adăugarea la TVA de plată a sumelor neachitate la bugetul de stat până la data depunerii
decontului de TVA.
- 136 -
Persoanele impozabile, care în cursul anului fiscal depăşesc plafonul de scutire,
sunt obligate să solicite înregistrarea ca plătitor de TVA în regim normal, în termen de 10
zile de la data constatării depăşirii.
După acest fapt, persoanele impozabile nu mai pot solicita revenirea la regimul
special, chiar dacă ulterior realizează cifre de afaceri anuale inferioare plafonului de
scutire prevăzut de lege.
Scutirea prevăzută mai sus se aplică livrărilor de bunuri şi prestărilor de servicii
efectuate de persoanele impozabile.
Plătitorii de TVA au următoarele obligaţii:
1) Obligaţii privind înregistrarea ca plătitori de TVA:
a) orice persoană impozabilă trebuie să declare începerea, schimbarea şi
încetarea activităţii sale ca persoană impozabilă;
b) orice persoană impozabilă, înregistrată ca plătitor de TVA, care realizează
exclusiv operaţiuni ce nu dau drept de deducere, trebuie să solicite
scoaterea din evidenţă ca plătitor de TVA;
c) în caz de încetare a activităţii, persoana impozabilă trebuie să solicite
scoaterea din evidenţă ca plătitor de TVA, în termen de 15 zile de la data
actului în care se consemnează situaţia respectivă, achitând TVA datorată
înainte de scoaterea din evidenţă ca plătitor de TVA;
2) Obligaţii privind facturile fiscale:
a) orice persoană impozabilă, înregistrată ca plătitor de TVA, are obligaţia să
emită factură fiscală pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii
efectuate, către fiecare beneficiar. Nu au acest drept persoanele
impozabile, care nu sunt înregistrate ca plătitori de TVA.
Pentru livrările de bunuri factura fiscală se emite la data livrării, iar pentru prestările
de servicii, cel mai târziu până la data de 15 a lunii următoare celei în care prestarea a fost
efectuată.
Pentru bunurile livrate cu aviz de însoţire, factura fiscală trebuie emisă în termen de
cel mult 5 zile lucrătoare de la data livrării, fără a depăşi finele lunii în care a avut loc
livrarea;
b) pentru prestările de servicii efectuate de prestatori stabiliţi în străinătate,
pentru care beneficiarii au obligaţia plăţii TVA, aceştia din urmă, dacă sunt
înregistraţi ca plătitori de TVA, trebuie să autofactureze operaţiunile
respective, prin emiterea unei facturi fiscale, la data primirii facturii
prestatorului sau la data efectuării plăţii către prestator. De asemenea,
operaţiunile de leasing extern se autofacturează de către beneficiarii din
România, înregistraţi ca plătitori de TVA, la data plăţii ratelor de leasing
sau a sumelor plătite în avans;
c) pentru livrările de bunuri şi prestările de servicii care se efectuează
continuu, cum sunt: energia electrică, energia termică, gazele naturale,
apa, serviciile telefonice şi altele asemenea, factura fiscală trebuie emisă la
data la care intervine exigibilitatea TVA, cu excepţiile prevăzute de lege.
- 137 -
- scutit fără drept de deducere;
- neimpozabil;
- neinclus în baza de impozitare.
g) valoarea TVA aferentă operaţiunilor taxabile.
Nu au obligaţia să emită factură fiscală, cu excepţia cazurilor când beneficiarul
solicită factură fiscală, persoanele impozabile, pentru următoarele operaţiuni:
transportul persoanelor cu taximetrie, transportul pe baza biletelor
de călătorie sau a abonamentelor;
livrările de bunuri prin magazinele de comerţ cu amănuntul şi
prestări de servicii către populaţie, consemnate în documente fără
nominalizarea cumpărătorului;
livrări de bunuri şi prestări de servicii consemnate în documente
specifice aprobate prin lege.
3) Obligaţii privind evidenţa operaţiunilor impozabile şi depunerea decontului:
să ţină evidenţa contabilă potrivit legii, astfel încât să poată determina
baza de impozitare şi TVA colectată pentru livrările de bunuri sau prestările
de servicii efectuate, precum şi TVA deductibilă aferentă achiziţiilor;
să asigure condiţiile necesare pentru emiterea documentelor,
prelucrarea informaţiilor şi conducerea evidenţelor prevăzute de lege;
să furnizeze organelor fiscale toate justificările necesare în vederea
stabilirii operaţiunilor realizate atât la sediul principal, cât şi la subunităţi;
să contabilizeze distinct veniturile şi cheltuielile rezultate din
operaţiunile asocierilor în participaţiune;
să depună decontul de TVA la organul fiscal competent, pentru fiecare
perioadă fiscală, până la data de 25 a lunii următoare perioadei fiscale (lună
sau trimestru, după caz). Operaţiunile taxabile se evidenţiază în decontul
de TVA atât ca taxă colectată, cât şi ca taxă deductibilă.
4) Obligaţii privind plata TVA:
să achite TVA datorată, stabilită prin decontul de TVA pentru fiecare
perioadă fiscală, până la data prevăzută de lege;
pentru importul de bunuri, cu excepţia celor scutite, TVA se plăteşte la
organul vamal.
Nu se face plata efectivă la organele vamale de către persoanele înregistrate ca
plătitori de TVA, care au obţinut certificatele de exonerare pentru:
h) importul de maşini industriale, utilaje tehnologice, instalaţii, echipamente,
aparate de măsură şi control, automatizări, destinate realizării de investiţii,
precum şi importul de maşini agricole şi mijloace de transport destinate realizării
de activităţi productive;
i) importul de materii prime şi materiale consumabile care nu se produc sau sunt
deficitare în ţară, stabilite prin norme şi sunt destinate utilizării în cadrul activităţii
economice a persoanei care realizează importul.
Pot solicita certificat de exonerare de plată a TVA numai persoanele care nu au
obligaţii bugetare restante, reprezentând impozite, taxe, contribuţii, inclusiv contribuţiile
individuale ale salariaţilor. Pe baza certificatelor prezentate de importatori, organele
vamale au obligaţia să acorde liberul de vamă pentru bunurile importate.
Persoanele impozabile poartă răspunderea pentru calcularea corectă şi plata la
termenul legal a TVA la buget.
TVA se administrează de către organele fiscale şi de autorităţile vamale, potrivit
legii.
Corectarea informaţiilor înscrise în facturile fiscale se face astfel:
a) în cazul în care documentul nu a fost transmis către beneficiar, acesta se
anulează şi se emite un nou document;
- 138 -
b) în cazul în care documentul a fost transmis beneficiarului, se emite un nou
document care trebuie să cuprindă, pe de o parte, informaţiile din documentul
iniţial, numărul şi data documentului corectat, valorile cu semnul minus, iar, pe
de altă parte, informaţiile şi valorile corecte;
c) în cazul ajustării bazei de impozitare (operaţiuni anulate, refuzuri cantitative sau
calitative, reduceri de preţ etc.), se emit noi facturi fiscale cu valorile înscrise cu
semnul minus când baza de impozitare se diminuează sau fără semnul minus,
dacă baza de impozitare se majorează.
2.2. Accizele
- 139 -
Accizele preced taxa pe valoare adăugată şi se calculează o singură dată, fie
prin aplicarea sumelor fixe stabilite pe unitatea de măsură, asupra cantităţilor livrate sau
importate, fie prin cote procentuale, prevăzute de lege, asupra bazei de impozitare, care
reprezintă:
a) pentru produsele din producţia internă - preţurile de livrare, mai puţin
accizele, respectiv preţul producătorului, care nu poate fi mai mic decât suma
costurilor ocazionate de obţinerea produsului respectiv;
b) pentru produsele din import – valoarea în vamă stabilită potrivit legii, la care
se adaugă taxele vamale şi alte taxe speciale, după caz.
Accizele sunt încadrate pe poziţii şi coduri tarifare, potrivit Nomenclatorului de
produse din Tariful vamal de import al României. Valoarea accizelor se stabileşte în
echivalent euro pe unitatea de măsură, plata acestora făcându-se în lei, la cursul de
schimb valutar comunicat de B.N.R. La vânzarea pe piaţa internă a alcoolului, distilatelor
şi a băuturilor alcoolice distilate, se au în vedere preţurile minime stabilite de către
asociaţiile patronale ale producătorilor de astfel de produse. Preţurile minime sunt
compuse în mod obligatoriu din preţul producătorului şi acciza legală aferentă.
Pentru ţigarete acciza se calculează însumând acciza specifică (exprimată în euro
la 1000 bucăţi) cu acciza procentuală (denumită şi ad-valorem) aplicată asupra preţului
maxim de vânzare cu amănuntul. Producătorii şi importatorii de ţigarete sunt obligaţi ca
pentru toate sortimentele să stabilească preţuri maxime de vânzare cu amănuntul. Listele
cu aceste preţuri maxime trebuie înregistrate la Ministerul Finanţelor Publice cu minim
două zile înainte de data practicării lor.
Exemple de calcul [12;156]:
a) pentru bere: A = C + K + R + Q, unde:
A = cuantumul accizei
C = numărul de grade Plato sau concentraţia zaharometrică înscrisă în specificaţia
tehnică standard pentru fiecare sortiment şi care trebuie să coincidă cu cea înscrisă pe
etichetă
K = acciza unitară stabilită în funcţie de capacitatea de producţie anuală
R = cursul de schimb leu/Euro
Q = cantitatea (în hectolitri)
b) pentru vinuri spumoase, băuturi fermentate spumoase şi produse
intermediare: A = K + R + Q, unde:
A = cuantumul accizei
K = acciza unitară
R = cursul de schimb leu/Euro
Q = cantitatea (în hectolitri)
c) pentru ţigarete: A = A1 + A2, unde:
A = total acciză
A1 = acciza specifică = K1 + R + Q1
A2 = acciza ad valorem = K2 + PA + Q2
K1 şi K2 = acciza unitară
R = cursul de schimb leu/Euro
PA = preţul maxim de vânzare cu amănuntul
Q1 = cantitatea exprimată în unităţi de 1000 buc. ţigarete
Q2 = numărul de pachete de ţigarete aferente lui Q 1
- 140 -
producţie este inclusă şi operaţiunea de îmbuteliere şi ambalare a produselor în vederea
eliberării pentru consum.
Producţia de produse accizabile se poate desfăşura numai în cadrul unui
antrepozit fiscal, care reprezintă un spaţiu, o incintă care funcţionează în acest scop
numai pe baza unei autorizaţii emise de autoritatea fiscală.
Un antrepozit fiscal poate fi folosit numai pentru producerea sau depozitarea de
produse accizabile (dacă acciza nu a fost plătită).
Antrepozitul fiscal nu poate fi folosit pentru vânzarea cu amănuntul a produselor
accizabile, cu unele excepţii, şi anume:
- antrepozitele fiscale ce livrează uleiuri minerale în regim de scutire
directă către persoane fizice în scopul utilizării acestora drept combustibil
pentru încălzit;
- antrepozite fiscale ce livrează gaze petroliere lichefiate distribuite în
butelii tip aragaz pentru consum casnic;
- antrepozite fiscale care livrează uleiuri minerale către avioane şi nave
etc.
Magazinele autorizate potrivit legii, să comercializeze produse în regim de
duty-free sunt asimilate cu antrepozitele fiscale. Aceste magazine primesc produse
accizabile în regim suspensiv şi pentru aceste produse nu se datorează accize. Livrarea
de produse prin aceste magazine nu este considerată comerţ cu amănuntul şi, de aceea,
nu datorează accize.
Într-un antrepozit fiscal de producţie şi depozitare se pot produce şi depozita numai
produsele accizabile aparţinând uneia dintre următoarele grupe de produse:
a) alcool etilic şi băuturi alcoolice menţionate anterior;
b) tutun prelucrat;
c) produse energetice.
Nu intră sub incidenţa regimului de antrepozitare micii producători de vinuri liniştite
care produc în medie mai puţin de 200 hl de vin pe an, precum şi gospodăriile individuale,
care produc pentru consumul propriu.
Antrepozitarii autorizaţi pentru alcool, băuturi alcoolice şi uleiuri minerale, precum şi
importatorii legali de astfel de produse au obligaţia ca la livrarea acestor produse să
întocmească facturi fiscale speciale inscripţionate pe diagonală cu cuvintele „ Alcool”,
„Alcool sanitar” , „Distilate”, „Băuturi alcoolice”, „Uleiuri minerale”, în funcţie de specificul
produselor livrate.
Antrepozitarii şi importatorii autorizaţi de ţigarete utilizează de asemenea facturi
fiscale speciale fără ca denumirea produsului să fie inscripţionată pe diagonală.
În facturile fiscale speciale se trece separat şi valoarea accizelor, iar în situaţia în
care pentru produsele livrate nu se datorează accize, ca urmare a unei scutiri, se va
înscrie pe factură mentiunea „scutit de accize”.
Totodată, la rubrica „cumpărător” se va menţiona „antrepozitar autorizat”,
„comerciant” sau „utilizator final”, după caz.
Acciza pentru electricitate este diferenţiată, în funcţie de scopul în care este
utilizată, în două categorii:
- pentru electricitatea utilizată în scop comercial, nivelul accizei este de
0,14 euro/Mwh;
- pentru electricitatea utilizată în scop necomercial, nivelul accizei este de
0,30 euro/Mwh.
Marcarea produselor se efectuează prin timbre, banderole sau etichete. Acestea se
solicită de la autoritatea fiscală competentă, care autorizează o unitate specializată pentru
tipărirea lor.
Importatorii vor transmite producătorilor externi marcajele corespunzătoare, în
vederea aplicării acestora pe produsele accizabile contractate.
- 141 -
Deţinerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal, pentru care nu se
poate face dovada plăţii accizelor, atrage plata acestora.
Pentru ca un loc să funcţioneze ca antrepozit fiscal, persoana care intenţionează să
fie antrepozitar autorizat pentru acel loc trebuie să depună o cerere la autoritatea fiscală
competentă care să cuprindă date referitoare la:
1) amplasarea şi natura locului;
2) tipurile şi cantitatea de produse accizabile estimate a fi produse sau depozitate
în decursul unui an;
3) informaţii cu privire la persoana care solicită să devină antrepozitar autorizat;
4) o copie a contractului de proprietate asupra locului unde se va desfăşura
activitatea de antrepozit fiscal sau o copie a contractului de administrare însoţită
de o declaraţie a proprietarului prin care acesta acceptă desfăşurarea acestei
activităţi şi permisiunea organelor de control.
Autoritatea fiscală competentă poate elibera autorizaţia de antrepozit fiscal, care
va conţine următoarele:
a) elementele de identificare ale antrepozitarului autorizat;
b) descrierea şi amplasarea locului antrepozitului fiscal;
c) tipul produselor accizabile şi natura activităţii;
d) capacitatea maximă de depozitare, în cazul antrepozitelor fiscale
utilizate numai pentru operaţiuni de depozitare;
e) nivelul garanţiei depuse la autoritatea fiscală competentă, care să
asigure plata accizelor care pot deveni exigibile. Garanţiile pot fi: depozite în
numerar, ipoteci, garanţii reale şi personale;
f) perioada de valabilitate a autorizaţiei.
Nu sunt supuse obligaţiei de marcare produsele accizabile scutite de la plata
accizelor.
Accizele se suspendă pe durata deplasării unui produs accizabil între două
antrepozite fiscale sau între un antrepozit fiscal şi un birou vamal de ieşire din România,
ori între un birou vamal la intrare în România şi un antrepozit fiscal. Deplasarea produselor
accizabile în regim suspensiv este permisă numai cu respectarea următoarelor condiţii:
a) produsele sunt însoţite de documentul administrativ de însoţire în minim 3
exemplare;
b) produsele sunt marcate, iar containerele în care se transportă sunt sigilate
corespunzător;
c) autoritatea fiscală competentă a primit garanţia pentru plata accizelor
aferente produselor transportate.
Pentru orice produs accizabil, acciza devine exigibilă la data când produsul este
eliberat pentru consum în România sau la data constatării unei pierderi sau unei lipse a
produsului accizabil.
Accizele se plătesc la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare
celei în care acciza devine exigibilă. În cazul importurilor unor produse accizabile, care nu
este plasat într-un regim suspensiv, momentul plăţii accizelor este momentul înregistrării
declaraţiei vamale de import.
Orice agent economic plătitor de accize are obligaţia de a depune la autoritatea
fiscală competentă o declaraţie de accize pentru fiecare lună, indiferent dacă se
datorează sau nu plata accizei pentru luna respectivă.
Toate transporturile de produse accizabile sunt însoţite de documente, astfel:
a) mişcarea produselor accizabile în regim suspensiv este însoţită de documentul
administrativ de însoţire;
b) mişcarea produselor accizabile eliberate pentru consum este însoţită de factura
fiscală ce va reflecta cuantumul accizei;
- 142 -
c) transportul produselor accizabile, când acciza a fost plătită, este însoţit de
factură sau aviz de însoţire.
În cazul în care, prin circuitul economic, nu se poate face dovada că produsele
accizabile deţinute în scopuri comerciale provin de la un antrepozit fiscal, operator
înregistrat, operator neînregistrat sau de la un importator, acciza se datorează de către
persoana la care se întrerupe acest circuit, în termen de cinci zile de la data la care s -a
făcut constatarea.
Pentru ţiţeiul şi gazele naturale din producţia internă, agenţii economici autorizaţi,
datorează bugetului de stat un impozit în momentul livrării, calculat astfel:
1. pentru ţiţei – 4 euro/tonă;
2. pentru gaze naturale – 7,40 euro/1.000 m 3.
Sunt scutite de plata acestor impozite cantităţile de ţiţei şi gaze naturale din
producţia internă, exportate direct de agenţii economici producători.
În afara produselor supuse accizelor armonizate, Legea 571/2003 privind Codul
fiscal mai cuprinde şi alte produse pentru care se datorează accize, şi anume [12;231]:
a. cafea verde, cafea prăjită, cafea solubilă, inclusiv amestecuri ;
- cafea verde (306 euro/tonă 2009 şi 153 euro/tonă în 2010);
- cafea prăjită (450 euro/tonă în 2009 şi 225 euro/tonă în 2010);
- cafea solubilă (1800 euro/tonă în 2009 şi 900 euro/tonă în 2010).
b. – confecţii din blănuri naturale (cu excepţia celor de iepure, oaie,
capră) – acciza reprezentând 40%;
c. – articole din cristal – acciza – 50%;
d. – bijuterii din aur sau platină, cu excepţia verighetelor- 20%;
e. – produse de parfumerie – între 5% şi 30%;
f. – aparate electro casnice, inclusiv video – între 15%şi 25%;
g. – arme de vânătoare – 50%;
h. – iahturi, bărci cu motor- 25%;
i. – autoturisme (capacitatea cilindrică de la 1601 cm cubi la peste 2500
cm cubi) – între 1,5% şi 9%
j. – pentru autoturismele rulate –între 4,5% şi27%.
Ca şi TVA, accizele se evidenţiază distinct în factură, agenţii economici fiind
răspunzători pentru exactitatea calculului şi virarea la termen la buget a sumelor datorate.
Produsele accizabile sunt scutite de plata accizelor, atunci când sunt destinate
pentru:
a) livrarea în contextul relaţiilor consulare sau diplomatice;
b) organizaţii internaţionale recunoscute de statul român prin convenţii
internaţionale;
c) forţele armate membre a NATO, cu excepţia Forţelor Armate ale României;
d) rezerva de stat şi rezerva de mobilizare, pe perioada în care au acest regim;
e) produsele exportate direct de agenţii economici producători sau prin agenţi
economici care îşi desfăşoară activitatea pe bază de comision;
f) produsele aflate în regimuri vamale suspensive;
g) orice produs importat, provenit din donaţii sau finanţat direct din împrumuturi
nerambursabile etc.;
h) produsele accizabile aflate în bagajele călătorilor, cu domiciliul în România sau
în străinătate, în limitele şi în conformitate cu cerinţele legii, atunci când aceştia
tranzitează frontiera de stat.
Sunt scutite de la plata accizelor alcoolul etilic şi alte produse alcoolice atunci când
sunt:
- 143 -
a) transformate conform prescripţiilor legale şi utilizate pentru obţinerea de produse
care nu sunt destinate consumului uman;
b) utilizate pentru obţinerea oţetului, de arome alimentare, pentru alimente sau
băuturi nealcoolice ce au o concentraţie ce nu depăşeşte 1,2% în volum;
c) utilizate pentru producerea de medicamente;
d) utilizate în scop medical în spitale şi farmacii;
e) utilizate în scopuri ştiinţifice;
f) utilizate în industria cosmetică;
g) utilizate în procedee de fabricaţie, cu condiţia ca produsul finit să nu conţină
alcool sau nu este supus accizei.
De asemenea, sunt scutite de la plata accizelor uleiurile minerale, în următoarele
cazuri:
a) folosite în orice alt scop decât combustibil sau carburant;
b) utilizate drept carburant pentru nave şi aeronave altele decât cele utilizate în
scop turistic privat;
c) utilizate în scopul producţiei de electricitate;
d) sunt scoase de la rezerva de stat sau rezerva de mobilizare şi sunt acordate
gratuit ca ajutor umanitar;
e) utilizate drept combustibil pentru încălzirea spitalelor, sanatoriilor, zilelor de
bătrâni şi căminelor de copii;
f) utilizat de către persoanele fizice drept combustibil pentru încălzirea locuinţelor;
g) alte situaţii prevăzute de lege.
- 144 -
2.3.2. Sistemul vamal al României
- 145 -
6. bunurile reparate în străinătate sau bunurile care le înlocuiesc pe cele
necorespunzătoare calitativ, returnate partenerilor externi în perioada de
garanţie;
7. bunurile care se înapoiază în ţară ca urmare a unor expedieri eronate;
8. echipamentele pentru protecţia mediului, stabilite de guvern;
9. unele bunuri ale misiunilor diplomatice şi ale oficiilor consulare, pe
bază de reciprocitate;
10. alte bunuri prevăzute de legi speciale.
România practică şi regimuri vamale suspensive, care reprezintă operaţiuni cu
titlu temporar, care au drept scop suspendarea plăţii taxelor vamale.
Un exemplu îl constituie regimul vamal drawbac care constă în restituirea totală
sau parţială a taxelor vamale de import percepute cu ocazia introducerii în ţară a unor
mărfuri, dacă acestea se reexportă în aceeaşi stare sau după ce au fost prelucrate.
De asemenea, se practică sistemul de admitere temporară a mărfurilor, care
constă în scutirea de la plata taxelor vamale a produselor intrate temporar pe teritoriul
naţional: mărfuri care tranzitează România, mostre, exponate pentru expoziţii sau târguri
internaţionale organizate în România. De asemenea, au acelaşi regim mărfurile depozitate
în antrepozite vamale sau în porturi ori zone libere, pe toată perioada depozitării. În
momentul când sunt scoase spre vânzare, încetează acest regim vamal şi se aplică taxele
vamale corespunzătoare.
- 146 -
d) acordarea liberului de vamă.
Organele vamale verifică, în principal, integritatea sigiliilor. În ipoteza în care
condiţiile de sigilare nu sunt îndeplinite sau sigiliile au fost desfăcute, se controlează şi
mărfurile aflate în mijloacele de transport respective.
Pentru acordarea liberului de vamă, autoritatea vamală verifică dacă:
1) felul mărfurilor constatate la controlul vamal corespunde cu cel înscris în
declaraţia vamală;
2) cantitatea mărfurilor înscrisă în documentele de transport şi în facturi
corespunde cu cea din declaraţia vamală;
3) numărul şi valabilitatea licenţei înscrisă în declaraţia vamală, corespunde cu
datele din licenţă, atunci când normele legale prevăd existenţa unei licenţe.
Liberul de vamă se acordă în scris, dacă sunt îndeplinite condiţiile şi dacă sunt
efectuate formalităţile de vămuire şi numai după prezentarea documentelor legale care
atestă efectuarea plăţii datoriei vamale.
Există cazuri când, pentru unele mărfuri, nu se acordă liber de vamă. Atunci, aceste
mărfuri rămân sub supraveghere vamală pe cheltuiala exportatorului ori a importatorului.
Ele vor fi păstrate în custodie de transportatori ori de declarantul vamal, pe un termen
stabilit de autoritatea vamală.
- 147 -
Persoanele fizice au obligaţia de a declara verbal sau în scris, bunurile pe care le
introduc sau scot din ţară şi să le prezinte pentru control la birourile vamale.
Următoarele bunuri se declară în scris:
1) armele şi muniţiile, materialele explozive, nucleare, radioactive, precum şi
produsele care potrivit legii sunt supuse controlului destinaţiei finale;
2) produsele şi substanţele stupefiante şi psihotrope, substanţele chimice
esenţiale, produsele şi substanţele toxice;
3) obiectele din metale preţioase;
4) bunurile cu caracter cultural, istoric sau artistic, numai la ieşirea din ţară;
5) cuţite, pumnale şi alte obiecte asemănătoare folosite pentru a tăia, înţepa etc.
Persoanele fizice române sau străine pot introduce în ţară, cu bagaje însoţite sau
neînsoţite, fără a fi supuse la plata taxelor vamale, următoarele bunuri, în condiţiile şi
limitele prezentate mai jos:
a) efectele personale şi medicamentele necesare, în mod raţional, pe durata
călătoriei şi a şederii în străinătate sau în ţară;
b) bijuteriile de uz personal;
c) cărţile, publicaţiile, înregistrările de orice fel, diapozitivele, altele asemenea,
necesare uzului personal;
d) bunurile obţinute ca premii sau distincţii în cadrul unor manifestări culturale;
e) băuturile alcoolice, ţigările, tutunul în anumite cantităţi;
f) alte bunuri de orice fel în limita valorică a sumei de 100 EURO.
La introducerea în ţară nu sunt supuse la plata taxelor vamale, următoarele
bunuri:
a) obiecte de artă, de colecţie şi antichităţi;
b) protezele, instrumentele, aparatele, cărucioarele şi triciclurile cu sau fără motor,
inclusiv piesele de schimb ale acestora, pentru uzul bolnavilor sau invalizilor, cu
avizul organelor sanitare;
c) bunurile introduse în ţară care se înapoiază nefiind admise la destinaţie.
De asemenea, nu sunt supuse plăţii taxelor vamale:
1) la introducerea sau scoaterea din ţară, bunurile expediate pentru a fi reparate
sau înlocuite în termenul de garanţie;
2) bunurile mobile care formează masa succesorală, dobândite prin succesiuni
deschise în ţară sau în străinătate, dovedite pe bază de documente oficiale,
precum şi monumente funerare.
Persoanele fizice care îşi stabilesc domiciliul definitiv în România pot
introduce în ţară fără a fi supuse plăţii taxelor vamale, pe baza adeverinţei emise de
Ministerul de Interne, orice bunuri prezentate la vămuire, permise de lege, inclusiv două
mijloace de transport auto, indiferent de categoria acestora.
- 148 -
de contrabandă îl constituie trecerea “ilicită” peste frontieră de mărfuri şi alte bunuri. Deci
trebuie considerată contrabandă trecerea oricărei mărfi sau oricăror bunuri necuprinse în
declaraţia vamală, chiar dacă bunurile respective sunt scutite de plata taxelor vamale.
Contrabanda calificată constă în trecerea peste frontieră, fără autorizaţie, a
armelor, muniţiilor, materialelor explozive sau radioactive, produselor şi substanţelor
stupefiante şi psihotrope, produselor şi substanţelor toxice.
În acest caz, contrabanda este sancţionată cu pedeapsă sporită.
Folosirea de acte nereale constă în folosirea, la autoritatea vamală, a
documentelor vamale, de transport sau comerciale, care se referă la alte mărfuri sau
bunuri decât cele prezentate în normă. Deci folosirea cu intenţie de asemenea documente
nereale, referitoare la cantitate, fel sau valoarea bunurilor, în raport cu cele prezentate,
constituie infracţiune.
Folosirea de acte falsificate înseamnă folosirea, la autoritatea vamală, a
documentelor vamale, de transport sau comerciale falsificate. Deci este o infracţiune de uz
de fals specific vamală.
Pentru infracţiunile prevăzute mai sus se aplică şi pedeapsa agravantă, în două
împrejurări, şi anume:
1) când o persoană sau mai multe sunt înarmate;
2) când acestea acţionează în bandă, chiar dacă nu sunt înarmate.
Pentru ambele infracţiuni se prevede ca sancţiune închisoarea de la 5 la 15 ani.
Referitor la contravenţii, competenţa de constatare şi sancţionare a acestora,
săvârşite în incintele vamale sau în locurile unde se desfăşoară activitatea de
supraveghere vamală, revine exclusiv autorităţii vamale.
Contravenţiile se sancţionează cu amendă.
Exemple de contravenţii:
a) neîndeplinirea de către persoanele fizice care intră sau ies din ţară a obligaţiei
de a prezenta lucrurile pe care le au asupra lor sau în bagaje în vederea
vămuirii;
b) nerespectarea de către persoanele fizice sau juridice a obligaţiei de a face
accesibile controlului vamal locurile indicate de autoritatea vamală;
c) nedeclararea mărfurilor la import în termenele legale.
- 149 -
- 150 -
CAPITOLUL III
Statul instituie monopoluri fiscale asupra producţiei sau vânzării unor mărfuri ori
asupra unor activităţi, în scopul direcţionării consumului acelor bunuri şi a activităţilor care
asigură acel consum.
Prin lege, s-a stabilit monopol de stat asupra următoarelor activităţi economice:
a) fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi a explozibililor;
b) producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin
substanţe stupefiante;
c) extracţia, producerea în scopuri industriale a metalelor preţioase şi a pietrelor
preţioase;
d) producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale;
e) fabricarea şi importul, în vederea comercializării, în condiţii de calitate, a
alcoolului şi a băuturilor spirtoase distilate, precum şi a produselor din tutun şi a hârtiei
pentru ţigarete;
f) organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate;
g) organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.
Administrarea monopolurilor de stat pentru aceste activităţi se face de către
Ministerul Finanţelor Publice. Exploatarea acestor activităţi se poate face de către agenţi
economici de stat sau privaţi, inclusiv de către producători individuali, pe bază de licenţă,
eliberată de Ministerul Finanţelor Publice, cu avizul ministerelor de resort sau al BNR,
pentru metale preţioase, pietre preţioase, mărci şi timbre poştale. Licenţa reprezintă o
autorizaţie acordată de stat pentru o perioadă determinată (de regulă 12 luni).
- 152 -
Taxele anuale pentru obţinerea licenţei diferă în funcţie detipul de joc de noroc
(maşină mecanică sau electronică, ruletă, bingo, keno etc.) şi se modifică anual.
Ele sunt surse ale bugetului de stat.
- 153 -
Redevenţa minieră pentru ape minerale naturale la sursă se stabileşte în
echivalent a 4 Euro/1000 litri.
În valoarea producţiei miniere nu intră valoarea rezultată din activitatea de
prelucrare a produselor extrase.
Redevenţa petrolieră se stabileşte conform tabelului nr. 3.1.,astfel:
a) o cotă procentuală din valoarea producţiei brute extrase
Tabelul 3.1.
Redevenţa petrolieră
Cantitatea extrasă
Valoarea cotei
gaze naturale 106mc/trim.
3,5% sub 10
7,5% 10-50
9% 50-200
13% peste 200
ţiţei condensat 103tone/trim.
3,5% sub 10
5% 10-20
7% 20-100
13,5% peste 100
- 154 -
CAPITOLUL IV
- 155 -
3) Asigură o contraprestaţie sub formă de dobândă, a unor câştiguri în afara
dobânzii etc.
- 156 -
Pentru împrumuturile pe termen mijlociu (3-5 ani) şi lung (5-10 ani) se emit
obligaţiuni sau titluri de rentă, iar pentru împrumuturile fără termen se emit titluri de
rentă perpetuă.
4. Dobânda. Preţul pe care statul îl plăteşte creditorilor săi pentru folosirea sumei
împrumutate poate îmbrăca diverse forme:
a) dobânda propriu-zisă, adică un venit fix, de care beneficiază toţi
deţinătorii de înscrisuri, proporţional cu valoarea nominală a sumelor
împrumutate;
b) câştiguri, adică venituri diferenţiate ca mărime, de care beneficiază
numai un număr restrâns de deţinători;
c) alte avantaje. ex: unele înscrisuri pot fi negociate, pot fi scontate la
bănci.
- 158 -
Întrucât vânzarea se face prin intermediul agenţilor de schimb, cumpărătorii nu ştiu
dacă înscrisurile care fac obiectul tranzacţiilor la bursă sunt ale unui împrumut vechi (care
avea un preţ mai bun) sau ale unui nou împrumut.
Pentru împrumuturile pe termen scurt statul emite două categorii de titluri şi anume:
a. titluri nominative sub forma bunurilor de tezaur şi a certificatelor de trezorerie;
b. titluri la purtător, sub forma obligaţiunilor pe termen scurt.
Titlurile nominative fac referire la următoarele elemente:
numele cumpărătorului (creditarul);
emitentul;
valoarea nominală;
mărimea dobânzii, termenul de rambursare sau intervalul de timp pentru
care a fost emis.
Titlurile la purtător circulă mai uşor de la un cumpărător la altul, iar dobânda se
plăteşte la una sau două scadenţe, o dată cu prezentarea cupoanelor de obligaţiuni de
către cei care le deţin.
Emiterea titlurilor de stat pe termen scurt se poate face numai în primele zece luni
ale anului bugetar, iar retragerea lor trebuie să se facă fără a depăşi anul bugetar în care
au fost emise. De asemenea, valoarea lor totală nu va putea depăşi 8% din volumul total
al cheltuielilor bugetului de stat aprobat.
În cazul împrumutului de stat de la Banca Naţională, acesta nu poate depăşi
10% din totalul bugetului aprobat pe anul respectiv şi urmează a fi rambursat în maxim 6
luni de la contractarea lui, pe seama veniturilor bugetare sau pe baza unui nou împrumut,
conform legii.
Împrumuturile de stat pe termen lung (între 5 şi 10 ani) se contractează numai cu
aprobarea Parlamentului, având în vedere că aceste împrumuturi sunt de valori mult mai
mari şi cu implicaţii economico-sociale cu perspective îndelungate.
În legătură cu aceste împrumuturi apare noţiunea de anuităţi, care reprezintă suma
totală de plată în anul respectiv din partea statului cuprinzând atât dobânda cât şi rata
împrumutului. De obicei, anuităţile se plătesc după o perioadă de graţie, începând cu
anul al doilea sau al treilea de la lansarea împrumutului. Anuitatea poate fi constantă,
când sumele anuale de plată sunt egale sau variabilă, din cauza dobânzilor anuale
descrescătoare, calculate la un credit nerambursabil la termen şi din ce în ce mai redus.
Sunt cunoscute în practică şi împrumuturile în sistem perpetuu (sau împrumuturi
de rentă) pentru care nu sunt prevăzute termene de rambursare (de amortizare). Statul
plăteşte destinatarilor de obligaţiuni un venit anual fix numit rentă, fără a se obliga să
restituie suma de bază a împrumutului. Stingerea acestor împrumuturi are loc practic,
prin cumpărarea de către stat a tuturor obligaţiunilor existente pe piaţă.
Statul apelează şi la împrumuturi externe contractate cu alte state sau cu bănci şi
alţi deţinători de capital de pe piaţa externă, când statul român nu contractează direct ci
doar garantează aceste împrumuturi contractate de agenţi economici (publici şi privaţi)
pentru importul unor materii prime deficitare sau tehnologii noi (import de gaze naturale,
tehnologie nucleară pentru Centrala de la Cernavodă, avioane de pasageri sau militare
etc.).
Acordarea garanţiilor de către stat este condiţionată de acceptarea în prealabil de
către Ministerul Finanţelor Publice a clauzelor cuprinse în contractele de credit
încheiate între agenţii economici şi băncile comerciale dispuse să preia creanţele
respective. Agenţii economici respectivi răspund de constituirea resurselor necesare
rambursării ratelor scadente şi a dobânzilor şi comisioanelor aferente.
Pentru acoperirea resurselor financiare garantate de stat în contul agenţilor
economici, se constituie Fondul de risc pentru garanţii externe, care este un fond
extrabugetar şi se gestionează de Ministerul Finanţelor Publice, prin contul general al
Trezoreriei statului.
- 159 -
Pe baza garanţiilor date de acest fond, băncile private preiau creanţele externe
ale agenţilor economici, garantate de stat.
Statul contractează împrumuturi externe de la organismele financiar-bancare
internaţionale, în baza unor acorduri de garantare încheiate cu Fondul Mondial
Internaţional şi cu Banca Mondială.
F.M.I. acordă credite statelor membre, pentru acoperirea deficitelor temporare ale
balanţei de plăţi externe, pe care statele în curs de dezvoltare le înregistrează în cadrul
schimburilor internaţionale, ca urmare a nivelului scăzut al puterii de cumpărare a
monedei naţionale. Datorită acestui fapt, importurile depăşesc valoric exporturile de bunuri
şi servicii ale statului respectiv, pe fiecare perioadă în parte şi de aceea balanţa
comercială şi respectiv, balanţa de plăţi externe rămâne dezechilibrată.
Prima sarcină a F.M.I. este supravegherea sistemului monetar mondial prin
favorizarea unei creşteri echilibrate a comerţului internaţional şi instaurarea unui sistem de
cursuri de schimb între valute stabil şi ordonat.
Supravegherea din partea F.M.I. presupune angajamentul ferm al ţărilor
membre de a adopta o serie de politici economice, de reducere şi ajustare
macroeconomică, din care să rezulte o creştere durabilă şi neinflaţionistă, în măsură să
garanteze rambursarea la timp a împrumutului acordat. Acest angajament ferm din partea
statelor membre, poartă denumirea de condiţionalitate. Utilizarea resurselor Fondului
este eşalonată pe tranşe de credit, pe măsura adoptării politicilor economice asumate şi
îndeplinirii criteriilor de realizare a acestora pe ani, semestre sau trimestre, pentru ca
tranşele să poată avea loc. Totodată, Fondul procedează, prin specialiştii săi, revizuirea
periodică a acordului, pentru a constata dacă măsurile luate sunt conforme cu obiectivele
programului.
Banca Mondială acordă credite pentru redresarea şi dezvoltarea economică, pe
perioade mari de timp (până la 20 ani), susţinând investiţii economice şi sociale, mai ales
pentru dezvoltarea căilor de comunicaţii şi a transporturilor, a surselor de energie, dar şi
pentru agricultură şi protecţia mediului, învăţământ şi sănătate publică.
Banca Mondială acordă credite numai statelor membre ale F.M.I. Spre deosebire
de Fond, Banca Mondială acordă credite şi colectivităţilor locale şi chiar agenţilor
economici privaţi, cu garanţia Guvernului ţării respective.
- 161 -
b) riscul descreşterii economice ca urmare a dereglării în profunzime a potenţialului
structurilor economice.
Prima situaţie poate fi generată de faptul că serviciul datoriei publice creşte mai
repede decât încasările bugetare curente, absorbind o mare parte din ele. Chiar dacă
statul are posibilitatea să apeleze la emisiunea monetară pentru reducerea sarcinii relative
a datoriei, totuşi acest fapt poate genera inflaţie pe termen lung.
A doua situaţie poate apărea ca efect al „bulgărelui de zăpadă” sau efectul de
ecart între rata dobânzii medii şi rata creşterii P.I.B. nominal, care este cu atât mai evident
cu cât rata dobânzii este mai ridicată. Întrucât această situaţie produce efecte recesioniste,
nu orice creştere a P.I.B. sau scădere a deficitului bugetar va conduce automat la
stabilizarea ponderii datoriei.
- 162 -
Conversiunea facultativă dă posibilitatea deţinătorului de titluri de împrumut de a
alege una dintre variante: fie să-şi păstreze titlul vechi, fie să primească un titlu nou care
poate fi la acelaşi nivel al dobânzii sau cu o dobândă mai mică. Statul nu mai garantează
nivelul dobânzii.
Conversiunea obligatorie este cea mai utilizată. Ea oferă deţinătorului de titluri
alternativa de a accepta noul titlu cu avantaje mai mici decât cel vechi ori este rambursat.
De data aceasta, statul acordă creditorilor săi o amânare pentru a opta între conversiune
şi rambursare.
Din punct de vedere financiar, pentru ca o conversiune să fie posibilă, trebuie ca
statul să ofere pentru noile titluri o rată a dobânzii superioară ratei obligaţiunilor la bursă
din acea perioadă. În caz contrar, creditorii vor prefera rambursarea şi vor cumpăra
obligaţiunile respective. Acest fapt va avea ca efect creşterea cotei titlurilor la bursă,
conducând la depăşirea parităţii.
Din punct de vedere financiar, conversiunea este de fapt o consolidare a datoriei
ajunse la scadenţă, statul încercând o preschimbare a titlurilor exigibile pe termen scurt
(bonuri de tezaur) cu titluri pe termen lung (obligaţiuni) sau fără termen (titluri de rentă
perpetuă). Statul foloseşte această metodă pentru a amâna termenul de rambursare a
datoriei ajunse la scadenţă.
Prin conversiune, statul obţine un avantaj material, concretizat în reducerea
cheltuielilor cu plata dobânzii, dar suferă un prejudiciu moral, constând în pierderea
încrederii pe piaţă.
Conversiunea împrumuturilor interne se practică în ţările occidentale, atât în
variantele exclusive de reducere a dobânzilor, cât şi combinat cu procedee de amortizare
a acestor împrumuturi.
Amortizarea datoriei publice înseamnă rambursarea împrumutului, operaţiune
care constă în răscumpărarea titlurilor de credit de la deţinătorii lor.
Rambursarea împrumuturilor se face din următoarele surse:
a) excedente bugetare;
b) împrumuturi de stat pentru refinanţarea datoriei publice interne;
c) alte surse stabilite prin lege specială.
Serviciul datoriei publice interne cuprinde plăţile exigibile pentru rambursarea
datoriei, reprezentând următoarele:
- ratele anuale scadente;
- dobânzile şi comisioanele aferente;
- cheltuielile ocazionate de emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare.
În bugetul de stat se înscriu la categoria “Cheltuieli cu datoria publică”:
- dobânda aferentă datoriei publice, şi
- cheltuielile ocazionate de emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare.
Rambursarea împrumuturilor poate avea caracter obligatoriu sau facultativ. În
mod expres, statul îşi asumă obligaţia de a restitui numai împrumuturile cu termen.
În cazul amortizării obligatorii statul este obligat să ramburseze împrumutul
contractat de el la o anumită dată, ca şi debitorii privaţi. Principalele modalităţi practice
sunt:
a) rambursarea la o dată unică atunci când statul se angajează să ramburseze
global împrumutul ajuns la scadenţă;
b) rambursarea anticipată este în general interzisă, dar este posibilă prin
cumpărări la bursă;
c) rambursarea eşalonată, care se practică la împrumuturile pe termen lung şi
îmbracă două forme:
- pe calea anuităţilor, când după un termen de graţie (1-2 ani) statul achită în
fiecare an atât dobânzile cât şi fracţiunea de capital, fie în cote egale, fie
progresive sau regresive. Această metodă se foloseşte când statul are puţini
creditori cu care convine condiţiile de rambursare;
- 163 -
- prin tragere la sorţi, când statul stabileşte valoarea obligaţiunilor
amortizabile în fiecare an prin tragere la sorţi. Această metodă se foloseşte
când împrumutul de stat a fost contractat la un mare număr de creditori.
Amortizarea facultativă este întâlnită în cazul împrumuturilor perpetue. În cazul
împrumuturilor pe termen lung, statul este obligat să procedeze la rambursarea acestora
la scadenţă. Statul poate însă să procedeze la răscumpărarea la bursă a înscrisurilor
respective înainte de termen, amortizând astfel datoria înainte de scadenţă. Tot prin
răscumpărarea la bursă statul poate să retragă din circulaţie titlurile împrumuturilor fără
termen, atunci când dispune de resurse bugetare, iar înscrisurile respective înregistrează
la bursă un curs scăzut.
În practică este cunoscută şi amortizarea indirectă care este determinată de
deprecierea monetară. Oricât de mare ar fi deprecierea monetară, statul nu rambursează
şi nu plăteşte dobânzi decât la valoarea nominală a titlurilor de împrumut.
- 164 -
Este obligatorie respectarea strictă a destinaţiei împrumuturilor externe, fiind
supravegheată direct de către Ministerul Finanţelor Publice, BNR şi băncile comerciale
contractante, care au această obligativitate.
Serviciul datoriei publice externe cuprinde plăţi exigibile, pe o perioadă de un an,
reprezentând rate anuale scadente, dobânzile, spezele 9 şi comisioanele aferente.
Sursele de plată pentru datoria publică externă sunt:
- bugetul de stat;
- fondul de rezervă la dispoziţia Guvernului;
- sumele rezultate din recuperarea creanţelor statului român;
- sumele prevăzute în bugetele beneficiarilor de împrumuturi (agenţi economici);
- sumele prevăzute în bugetele autorităţilor publice locale;
- fondul de risc pentru garanţii la împrumuturi externe.
Resursele valutare necesare pentru onorarea obligaţiilor cuprinse în serviciul
datoriei publice externe se prevăd în balanţa de plăţi externe, care se întocmeşte de
către Ministerul Finanţelor Publice în colaborare cu BNR.
Banca naţională urmăreşte execuţia balanţei de plăţi externe şi transmite trimestrial
Ministerului Finanţelor Publice situaţia drepturilor şi angajamentelor externe.
Periodic, Guvernul analizează oportunitatea şi condiţiile reeşalonării sau refinanţării
datoriei publice externe şi transmite propunerile Parlamentului, pentru aprobare.
Datele statistice privind datoria publică externă sunt transmise şi organismelor
financiar-bancare internaţionale, conform obligaţiilor care decurg din calitatea României de
membru al acestor organisme.
Pentru riscurile financiare care decurg din garantarea de către stat a
împrumuturilor externe contractate de agenţi economici, se constituie, la dispoziţia
Ministerului Finanţelor Publice, Fondul de risc pentru garanţii externe şi împrumuturi
subsidiare, administrat în regim extrabugetar. Acest fond se alimentează din sume
încasate sub formă de:
- comisioane de la beneficiarii împrumuturilor externe garantate;
- dobânzile încasate din plasamentele pe piaţă ale sumelor temporar disponibile din
fondul de risc;
- sume provenite de la bugetul de stat, în limita celor aprobate;
- alte surse, conform prevederilor legale.
În funcţie de gradul de risc determinat în procente, la nivelul a 10% din valoarea
împrumutului extern, Ministerul Finanţelor Publice determină cuantumul comisionului de
risc care trebuie virat în contul fondului de risc de către beneficiarul creditului garantat.
Toate obligaţiile beneficiarului de împrumut se prevăd în contractul încheiat între
acesta şi Ministerul Finanţelor Publice. Acesta din urmă urmăreşte constituirea resurselor
de rambursare de către beneficiari şi ţine evidenţa creanţelor statului provenite din
executarea garanţiilor acordate, şi, totodată, acţionează pentru recuperarea lor de la
debitori.
9
Cheltuieli făcute cu ocazia deplasărilor, în vederea unei afaceri, din Iulian Ceauşu, Dicţionar enciclopedic managerial,
Editura Academică de Management, Bucureşti, 2000, p. 743
- 165 -
c) examinarea sistematică a incidenţelor asupra nivelului îndatorării şi asupra
serviciului datoriei, a strategiei şi programelor de dezvoltare a economiei;
d) protejarea contra riscului de pierderi prin curs, printr-o politică de gestiune a
resurselor valutare.[9;272]
Capacitatea de îndatorare a unei ţări se măsoară prin ecartul care există între
capacitatea sa teoretică de îndatorare şi sarcina îndatorării sale efective. Cu alte cuvinte,
ecartul exprimă diferenţa rezultată din analiza datelor prognozate şi cele efective. Analiza
ecartului permite formularea unor concluzii asupra realităţii previziunilor şi realizărilor.
Capacitatea de îndatorare poate fi evaluată retrospectiv, la un moment dat sau
prospectiv.
Cuantificarea celor două mărimi implicate în determinarea capacităţii de îndatorare
implică cunoaşterea următoarelor variabile:
- volumul exporturilor de bunuri şi servicii şi perspectivele evoluţiei acestora;
- rata maximă între serviciul datoriei şi volumul acestor exporturi;
- volumul serviciului datoriei deja contractat.
Fiecare nivel de împrumut care majorează ponderea serviciului datoriei va diminua
capacitatea de împrumut dacă exporturile nu cresc proporţional cu această pondere.
Chiar dacă din analiză reiese că există capacitate de îndatorare (capacitatea de a
contracta datorii) a ţării pentru perioada luată în analiză, această condiţie nu este
suficientă atâta timp cât nu este bine gestionată capacitatea de rambursare a ţării.
Capacitatea de rambursare depinde de balanţa de plăţi externe şi de eficienţa utilizării
fondurilor împrumutate. Cu alte cuvinte, depinde de fluxurile nete de capital care întră în
ţară (pozitive sau negative).
Din perspectiva creditorului, capacitatea de rambursare reprezintă un risc de ţară,
de care acesta se va preleva la acordarea împrumutului, regăsindu-se în nivelul dobânzii
şi sub forma unor condiţionalităţi, cum ar fi stabilitatea politică. Aceasta, deoarece
împrumuturile internaţionale au un aspect politic, în sensul că permanenţa, continuitatea
condiţiilor politice sunt considerate ca o garanţie a regularităţii rambursării.
În ultimă instanţă, sursa reală de rambursare a împrumuturilor o reprezintă soldul
curent pozitiv al balanţei de plăţi, sold generat în principal prin devansarea importurilor de
către exporturi. Acest lucru presupune o activitate economică susţinută din partea statului
debitor, care să-i asigure un flux de devize consistent din comerţul său exterior. În acest
sens, în principiu, rata creşterii datoriei nu trebuie să depăşească rata de creştere a
exporturilor.
În final, putem spune că problemele datoriei externe sunt de fapt probleme ale
balanţei de plăţi, de a cărei gestionare răspund BNR şi Ministerul Finanţelor Publice, două
instituţii implicate în aplicarea mix-ului de politici financiar-monetare în ţara noastră.
Pentru analiza capacităţii de rambursare a datoriei publice externe trebuie
avute în vedere următoarele probleme care pot crea riscuri:
a) ponderea datoriei publice în P.I.B. (risc redus);
b) raportul dintre datoriile şi veniturile publice (risc redus);
c) situaţia demografică (risc ridicat);
d) resursele alocate pentru finanţarea serviciilor publice, respectiv a asigurărilor
sociale şi de sănătate (risc ridicat);
e) structura ocupaţională a resurselor umane (risc ridicat);
f) productivitatea resurselor umane (risc extrem).
În analiză se utilizează o serie de indicatori de calcul, pe care îi vom prezenta în
continuare.
- 166 -
Gmr = gradul minim de expunere la risc
FRm = fondul de risc minim necesar
SDPE = serviciul datoriei publice externe aferent garanţiilor acordate de stat
Dacă Gmr 10
1 , rezultă din relaţia de mai sus:
Ri PDE
PIB x100 în care,
Ri = rata îndatorării
PDE = ponderea datoriei externe
PIB = produsul intern brut
Metodologia FMI apreciază că această pondere nu trebuie să depăşească 50%.
Acest indicator măsoară prezenţa intereselor străine în economie, deoarece nivelul
datoriei externe arată că la o dată anterioară s-a recurs la intrări de capitaluri străine.
În funcţie de productivitatea investiţiilor de capitaluri străine care să ducă la o
creştere economică se poate spune în ce măsură ţara debitoare a rămas tributară sau nu
economiei străine şi dacă ea este aptă să-şi suporte serviciul datoriei din producţia
obţinută în urma investiţiilor de capital străin.
Ponderea mare a datoriei externe în produsul intern brut (mai aproape de 50%),
demonstrează interesul pe care-l manifestă economiile străine faţă de ţara împrumutată.
Ri SDPE
Exp x100 în care,
Ri = rata îndatorării
SDPE = serviciul datoriei publice externe
Exp = valoarea exportului de bunuri şi servicii
- 167 -
Acest indicator se calculează pentru aprecierea gradului de asigurare în timp dorit a
fluxului de resurse necesare acoperirii serviciului datoriei publice externe. La nivelul unui
an mărimea acestui indicator trebuie să se situeze sub 20%.
Altfel spus, acest indicator măsoară sarcina impusă prin datorie, adică indică
proporţia în care exporturile anuale ale bunurilor şi serviciilor unei ţări ar absorbi plăţile în
titlul serviciului datoriei. El este un indicator de lichiditate analog cu cash-flow-ul
întreprinderilor. Conform acestei interpretări, aptitudinea unei ţări de a asigura obligaţiile
sale în titlul serviciului datoriei sale scade, atunci când rata creşte.
Numeroase ţări au înregistrat, la un moment sau altul, rate cuprinse între 20% şi
70%, fără ca serviciul datoriei lor externe să aibă de suferit, în timp ce altele înregistrând
rate mai mici de 20%, să aibă mari probleme la rambursarea ratelor scadente ale datoriei.
5. Raportul dintre deficitul balanţei comerciale şi PIB, care trebuie să fie sub
5%
Ri DBC
PIB x100 în care,
Ri REZ
DPE x100 în care,
Se consideră optim ca rezerva valutară să acopere peste 25% din datoria publică
externă a unei ţări contractată într-un an.
Referitor la finanţarea datoriei externe menţionăm că în literatura economică au
fost puse în evidenţă câteva reguli simple, grupate într-un model care reuneşte ratele
dobânzii cu rata de creştere a exportului. Aceste reguli au fost denumite semnificativ
“regulile de aur ale datoriei sustenabile”, aparţinând economiştilor americani E. Domar
şi D. Abramovitz, care au demonstrat încă din primii ani postbelici (1950-1960) că o ţară
care doreşte să-şi finanţeze un deficit curent constant, nu va putea realiza această
performanţă decât dacă respectă două reguli, şi anume:
1) creşterea datoriei să nu depăşească creşterea economică internă;
2) rata reală a dobânzii să nu depăşească rata de creştere a PIB.
- 168 -
- 169 -
Motto: “Toată lumea vrea să trăiască de pe urma statului. Oamenii uită că
statul trăieşte pe cheltuiala tuturor.”
Frederic Bastiat (1801 – 1850)
Economist francez
- 170 -
CAPITOLUL V
- 171 -
Printre factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice menţionăm:
dezvoltarea demografică, necesitatea îmbunătăţirii calităţii serviciilor publice, influenţa
politică, schimbările tehnologice, inflaţia etc.
Factorii demografici au un impact considerabil asupra creşterii cheltuielilor publice
şi, de aceea, este foarte importantă analiza modificării lor. Ei influenţează cheltuielile
publice prin:
creşterea absolută a populaţiei;
schimbarea structurii demografice şi ocupaţionale a populaţiei;
procesul de urbanizare şi concentrare a populaţiei în marile oraşe.
Poate mai important decât modificările demografice este faptul că serviciile publice
(sănătatea, educaţia, asigurările sociale, cultura etc.) sunt foarte legate de populaţie şi,
astfel, foarte sensibile la schimbările demografice.
Necesitatea îmbunătăţirii calităţii serviciilor publice de la un an la altul, reclamă,
de asemenea, cheltuieli publice suplimentare ce trebuie avute în vedere de autorităţile
publice la repartizarea surselor bugetare.
Influenţa politică asupra creşterii cheltuielilor publice are în vedere creşterea
rolului intervenţionist al statului modern în tot mai multe sectoare ale vieţii economice şi
sociale, concomitent cu majorarea cheltuielilor pentru aparatul administrativ, datorită
amplificării activităţii în acest sector.
Transformările tehnologice influenţează creşterea cheltuielilor publice cu
infrastructura, pornind de la transporturi (drumuri, autostrăzi, căi ferate, aeroporturi) şi
terminând cu telecomunicaţiile şi tehnologia informaţională, atât în administraţie, dar şi în
domeniul siguranţei naţionale, ordinii publice şi alte domenii ale statului.
Inflaţia generează inevitabil cheltuieli publice mai mari, prin sistemul de preţuri şi
tarife şi al dobânzilor mai mari la creditele de consum.
Evaluarea cheltuielilor publice presupune, în primul rând, cunoaşterea structurii
acestora, fapt ce relevă modul în care sunt orientate resursele băneşti ale statului spre
anumite obiective: economice, sociale, culturale, militare etc. În acelaşi timp, pentru
analiza în dinamică a cheltuielilor publice se utilizează anumite criterii care, la rândul lor
se folosesc la elaborarea indicatorilor bugetari, pe baza cărora se întocmeşte şi se
execută bugetul.
Politica bugetară a Uniunii Europene are în vedere câteva principii privind
efectuarea cheltuielilor publice, în măsura în care nevoile publice trebuie să fie
acoperite din resursele publice. Astfel:
1) în condiţiile în care creşterea cheltuielilor publice este inevitabilă sunt necesare
soluţii pentru reducerea acelor cheltuieli bugetare care pot fi micşorate prin reforme
administrative, prin raţionalizarea serviciilor publice şi alte acţiuni de acest fel;
2) stabilirea unei ordini de prioritate a cheltuiellor publice pe baza unor criterii
proprii, cu aplicare pe termene sigure, în raport de oportunitatea specifică fiecărei categorii
de cheltuieli bugetare;
3) politica cheltuielilor publice trebuie coordonată având ca bază de plecare
resursele bugetare ordinare, cu menţinerea unui nivel de fiscalitate suportabil pentru
contribuabili, în care, doar investiţiile publice să fie finanţate din împrumuturi publice pe
termen lung;
4) orice cheltuială trebuie judecată din punct de vedere al necesităţii, al utilităţii şi
al urgenţei. O cheltuială nu trebuie să fie absolut necesară, adică indispensabilă pentru
societate, pentru a fi efectuată; este suficient ca ea să fie utilă. Însă utilitatea trebuie
văzută prin prisma urgenţei, pentru că se poate ca o cheltuială să fie utilă, dar nu în
prezent, ci în viitor şi atunci, ar fi o greşeală să se cheltuie bani care ar fi putut primi o altă
destinaţie mai urgentă;
5) cheltuielile publice trebuie, de asemenea, să respecte principiile economicităţii,
eficienţei şi eficacităţii. Acest fapt presupune un raport optim între consumul de resurse
- 172 -
financiare publice şi efectele estimate, pe de o parte, dar şi costuri sociale minime,
coroborate cu creşterea calităţii servicilor publice, pe de altă parte.
În practica financiară se utilizează următoarele tipuri de clasificare a cheltuielilor
publice:
a) Clasificaţia administrativă se bazează pe criteriul instituţiilor prin intermediul
cărora se efectuează cheltuielile publice: ministere şi alte instituţii centrale, judeţe, oraşe,
comune etc. Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de
credite bugetare.
Această clasificare prezintă, însă, neajunsuri deoarece entităţile enumerate mai
sus cuprind în structura lor cheltuieli cu destinaţii diverse, care se modifică periodic, ceea
ce face ca aceste cheltuieli publice să fie necomparabile în timp.
b) Clasificaţia economică grupează cheltuielile după natura lor, prin prisma
conţinutului economic şi al acţiunilor de finanţat:
1) cheltuieli curente, care asigură funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor publice;
2) cheltuieli de capital (de investiţii), care constau în achiziţionarea de bunuri de
folosinţă îndelungată, destinate sferei producţiei materiale sau nemateriale. Ele
duc la dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului public.
Cheltuielile curente se subîmpart astfel:
1) cheltuieli privind serviciile publice sau administrative, care cuprind, în general,
plata salariilor, cheltuieli pentru materiale şi servicii, etc.;
2) subvenţii pentru economie sau cu caracter social (burse, pensii etc.),
transferuri, plata dobânzilor;
c) Clasificaţia funcţională grupează cheltuielile după destinaţia lor, pe
domenii de activitate sau obiective care definesc necesităţi publice: servicii
publice generale (cu autorităţile publice); servicii social-culturale; dezvoltare
publică, locuinţă, mediu şi ape; acţiuni economice; servicii de apărare, ordine
publică şi siguranţă naţională etc.
- 173 -
2. Cheltuielile publice medii pe locuitor reprezintă un indicator care poate fi
exprimat atât în monedă naţională, cât şi într-o monedă internaţională, ceea ce
dă posibilitatea efectuării unor comparaţii la nivel internaţional.
Relaţia de calcul este:
C np
cp P
, în care
C pn - cheltuieli publice în preţuri curente,
P – numărul populaţiei;
C pi
ecpi Cp
x100 , în care:
- 174 -
cheltuieli pentru securitate sau protecţie socială: cheltuieli pentru
sănătate, cheltuieli pentru indemnizaţia de şomaj, cheltuieli pentru pensii, cheltuieli
pentru asistenţa socială etc.;
cheltuieli pentru apărare, siguranţă naţională şi ordine publică;
cheltuieli pentru acţiuni economice;
cheltuieli pentru administraţia de stat etc.
Instituţiile care funcţionează în diferite domenii de activitate constituie consumatorii
de resurse bugetare, iar conducătorii lor sunt ordonatori de credite bugetare. Repartizarea
cheltuielilor bugetare pe aceste domenii se face în funcţie de nivelul de dezvoltare
economico-socială a fiecărei ţări, de importanţa şi urgenţa lor.
Orice cheltuială publică trebuie judecată din punctul de vedere al necesităţii,
utilităţii şi al urgenţei sale.
Acest fapt necesită responsabilitate politică din partea factorilor de decizie în
stabilirea priorităţilor privind cheltuielile publice.
De asemenea, cheltuielile publice trebuie judecate din punct de vedere al scopului
pentru care ele servesc. Altfel spus, vor fi prioritare acele cheltuieli care servesc unor
scopuri generale, adică efectele lor utile să servească tuturor cetăţenilor, şi nu doar pentru
o anumită regiune sau zonă, ori, doar unor categorii sociale.
În acelaşi timp, cheltuielile publice trebuie analizate în strânsă corelaţie cu
produsul intern brut (P.I.B.), pe seama căruia acestea sunt acoperite. Altfel spus,
cheltuielile publice nu trebuie să depăşească puterea de contribuţie a cetăţenilor, nici în
prezent şi nici în viitor.
Nu în ultimul rând, cheltuielile publice trebuie analizate din punct de vedere al
eficienţei şi eficacităţii lor. Este absolut necesar a se aplica principiile managementului
performanţei şi în economia publică, pentru a responsabiliza factorii de decizie în
utilizarea banului public, pentru a reduce risipa şi a stopa deturnările de fonduri bugetare
de la scopul lor social.
- 175 -
- 176 -
CAPITOLUL VI
- 177 -
instituţiile de învăţământ superior, cu respectarea strictă a calităţii şi flexibilităţii activităţilor
specifice.
Evoluţia cheltuielilor publice pentru învăţământ, în ţara noastră, a cunoscut o
situaţie total nesatisfăcătoare, înscriindu-se într-un volum ce a reprezentat un procentaj
foarte redus din P.I.B., între 3 şi 4%, până în anul 2005 când s-au înregistrat procente ce
au depăşit 6% din PIB, şi chiar mai mult. Merită menţionată aici Legea nr. 376/2004 privind
bursele private, care permite întreprinzătorilor privaţi să participe cu fonduri proprii
activitatea de învăţământ.
Bursa privată reprezintă sprijinul pentru studii acordat, în baza unui contract, de
către o persoană juridică privată sau de către o persoană fizică unui beneficiar, care poate
fi, după caz, elev, student, doctorand sau care urmează un program de pregătire
postuniversitară într-o instituţie de învăţământ superior acreditată, din ţară sau din
străinătate. Cuantumul lunar al bursei trebuie să acopere cel puţin masa, cazarea şi
cheltuielile de întreţinere, fără a se situa sub nivelul salariului minim pe economie.
Bursa privată se poate acorda pe baza unui contract, care cuprinde următoarele
clauze pentru beneficiarul bursei:
îndeplinirea obligaţiilor de studiu;
specificarea cuantumului bursei;
durata pentru care se acordă bursa;
eventuala obligaţie a beneficiarului de a lucra, la finalizarea studiilor (pe bază
de contract de muncă), pe o anumită perioadă de timp pentru firma care acordă
bursa, pe un post corespunzător studiilor absolvite.
Bursa se poate acorda pe întreaga durată a studiilor sau numai pe o anumită
perioadă, mai scurtă, prevăzută prin contract, iar în această perioadă se interzice ca
beneficiarul să lucreze pentru cel care acordă bursa sau pentru o altă persoană fizică sau
juridică, desemnată de acesta.
Sumele utilizate pentru acordarea burselor private trebuie să îndeplinească
condiţiile prevăzute pentru sponsorizări, şi anume:
să se încadreze în limita cotei de 3‰ din cifra de afaceri;
să nu depăşească mai mult de 20% din impozitul pe profit datorat.
Practic, aceste sume sunt nedeductibile fiscal.
Persoanele fizice care desfăşoară activităţi independente, pot acorda burse private
în limita a 5% din baza de calcul a impozitului pe venit. De asemenea, angajaţii pot
dispune asupra destinaţiei unei sume de până la 1% din impozitul pe venit anual, însă în
acest caz legea practic nu are aplicabilitate. Ar trebui ca persoana fizică angajată să aibă
un venit lunar impozabil de aproape 20.000 lei care să-i permită ca din impozitul aferent de
16% să poată acorda bursa privată.
Bursa privată nu se impozitează. Ea nu se poate acorda rudelor sau afinilor până
la gradul 4 inclusiv.
- 179 -
b) riscuri economice, care împiedică o persoană să exercite o activitate
producătoare de venit (şomajul);
c) riscuri sociale propriu-zise, care afectează în mod substanţial veniturile
personale (familii cu mulţi copii, familii cu venituri mici, cheltuieli mari cu
tratametele medicale etc.).
Sistemul naţional de protecţie socială din ţara noastră cuprinde două
componente:
a. asigurările sociale obligatorii;
b. asistenţa socială.
Sistemele de asigurări sociale obligatorii sunt următoarele:
1. asigurările pentru şomaj;
2. asigurările pentru sănătate;
3. asigurările pentru pensii;
Ele au luat naştere în ţara noastră, ca de altfel în orice ţară, în baza unei solidarităţi
sociale în faţa riscului.
Solidaritatea socială se manifestă ,deci, prin difuzarea asumării riscurilor la nivelul
întregii societăţi, astfel încât oricine este în situaţia de a face faţă efectelor nedorite ale
apariţiei unui eveniment sau unei acţiuni sociale să poată fi ajutat. Sistemele asiguratorii îi
lasă însă pe dinafară pe toţi cei care nu au plătit o contribuţie, şi cel mai adesea, această
categorie îi defineşte pe cei neincluşi în mod sistematic pe piaţa muncii.
De aceea, asistenţa socială reprezintă ultima şansă în sistemul de protecţie
socială a individului. Acest sistem încearcă să recupereze toate persoanele sau familiile ce
nu reuşesc să se descurce pe baza resurselor proprii sau prin combinarea acestora cu
diferite resurse ale protecţiei sociale.
În România, Comisia Guvernamentală Antisărăcie şi Promovare a Incluziunii
Sociale (CASPIS) plasează printre priorităţile sale în cadrul politicilor sociale ale
Guvernului combaterea excluziunii sociale şi totodată promovarea incluziunii sociale.
Excluziunea socială reprezintă fenomenul de plasarea a unei persoane sau familii
în afara formelor normale de viaţă socială, ca rezultat al discriminărilor, lipsei de
oportunităţi, cumulării de privaţiuni sau unui stil de viaţă individual (colectiv) ce
marginalizează şi având şanse reduse de reinserţie (incluziune socială) într-o viaţă socială
normală.
Primele trei subsisteme ale sistemului naţional de protecţie socială au la bază
contribuţiile obligatorii ale angajaţilor şi angajatorilor, care constituie şi alimentează
lunar fondurile destinate funcţionării lor.
Deoarece asigurările sociale obligatorii se administrează prin alte bugete decât
bugetul de stat, le vom analiza la un alt capitol. În acest capitol vom analiza doar
cheltuielile cu asistenţa socială.
- 180 -
Asistenţa socială are ca obiectiv principal protejarea persoanelor care, din cauza
unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să-şi
asigure nevoile sociale şi să-şi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru
integrarea socială. În categoria acestor persoane denumite generic defavorizate
includem: familii şi persoane în vârstă şi fără venituri sau cu venituri mici, familii sărace cu
mulţi copii, familii cu persoane bolnave, persoane cu handicap, invalizi, copiii străzii etc.
Conform Legii nr. 705/2001, instituţiile publice care au responsabilităţi în domeniul
asistenţei sociale, menţionăm:
a. La nivel central
1. Departamentul de Politici Sociale, înfiinţat prin H.G. nr. 605/2002, în
subordinea primului ministru, în cadrul aparatului de lucru al Guvernului.
Obiectul său de activitate îl constituie elaborarea şi coordonarea integrată
a politicilor sociale ale Guvernului, în strânsă colaborare cu ministerele şi
alte organe de specialitate la nivel central, cu asociaţiile profesionale, cu
sindicatele, cu agenţii economici, cu instituţii de specialitate
guvernamentale şi neguvernamentale;
2. Comisia antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale, înfiinţată prin
H.G. nr. 705/2002 sub autortatea primului ministru. Comisia
implementează Planul naţional antisărăcie şi promovare a incluziunii
sociale şi monitorizează aspectele privind sărăcia şi incluziunea socială,
sprijinind autorităţile locale în aplicarea unor programe în acest sens;
3. Comisia interministerială privind asistenţa socială, înfiinţată prin H.G.
nr. 773/2002 şi funcţionează pe lângă Ministerul Muncii şi Solidarităţii
Sociale, ca organism consultativ, fără personalitate juridică;
4. Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale care elaborează politica de
asistenţă socială a Guvernului, stabileşte strategia naţională în domeniu
şi promovează drepturile familiilor şi persoanelor defavorizate;
b. La nivel teritorial
1. Direcţiile generale de muncă şi solidaritate socială judeţene, ca
organisme de specialitate ale MMSS. Aceste organisme stabilesc, în
condiţiile legii, drepturile de asistenţă socială şi plata acestora, precum şi
acordarea facilităţilor reglementate de lege;
2. Consiliile judeţene, care au în subordine o direcţie generală cu
atribuţiuni în următoarele domenii:
protecţia copilului;
protecţia persoanelor cu handicap;
consultanţă şi planificare familială;
3. Consiliile locale ale municipiilor şi oraşelor, care organizează
compartimente de asistenţă socială. Consiliile comunale au obligaţia să
angajeze un funcţionar public pe probleme de asistenţă socială.
Instituţiile centrale, în parteneriat cu cele locale asigură, pe de o parte prestaţii
sociale în bani şi în natură, iar pe de altă parte servicii sociale.
Dintre prestaţiile sociale menţionăm: alocaţii familiale, ajutoare suplimentare şi
ajutoare speciale.
a. Alocaţiile familiale, se acordă familiilor cu copii şi au în vedere, în
principal, naşterea, educaţia şi întreţinerea copiilor. Cuprindem aici
următoarele alocaţii:
alocaţia de stat pentru copii reglementată prin Legea nr. 61/1993,
modificată şi completată prin Legea 508/2006 şi HG nr. 54/2007.
Alocaţia de stat se acordă tuturor copiilor, fără discriminare, ca formă de ocrotire din
partea statului. Beneficiază de alocaţie de stat pentru copii toţi copii în vârstă de până la
18 ani.
- 181 -
Beneficiază de alocaţie şi tinerii care repetă anul şcolar din motive de sănătate,
dovedite cu certificat medical.
Beneficiază de alocaţie şi copiii cetăţenilor străini şi ai persoanelor fără cetăţenie
rezidenţi în România, dacă locuiesc împreună cu părinţii. Cuantumul alocaţiei este
prevăzut anual prin legea bugetului: 40 lei pentru 2008 (42 lei în 2009), cu excepţia copiilor
până la 2 ani, respectiv 3 ani pentru copiii cu handicap, al căror cuantum este de 200 lei.
Titular al alocaţiei este copilul şi se plăteşte unuia dintre părinţi sau tutorelui,
curatorului, persoanei căreia i-a fost dat în plasament familial copilul, inclusiv asistentului
maternal sau persoanei căreia i-a fost încredinţat copilul spre adopţie.
Alocaţia se plăteşte prin următoarele instituţi:
Ministerul Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei (HG nr 591/1993), pentru
copiii cu vârsta cuprinsă între 0 – 7 ani şi, respectiv 14 – 16 ani, dacă nu
urmează o formă de învăţământ;
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, pentru copiii între 7 şi 18 ani care
urmează o formă de învăţământ;
Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Apărării Naţionale,
pentru elevii din unităţile acestor ministere;
După împlinirea vârstei de 14 ani, plata alocaţiei se poate face direct titularului, cu
încuviinţarea reprezentantului legal.
Alocaţia nu se plăteşte copiilor care se află în instituţii de ocrotire ori asistenţă
socială ori în instituţii de învăţământ, care le asigură întreţinerea completă.
Alocaţia nu este impozabilă.
alocaţia familială complementară şi alocaţia de susţinere pentru
familia monoparentală reglementate prin Legea nr. 41/2004, completată
cu HG nr. 1763/2005 care se asigură pentru aproximativ 1.000.000 de
familii, cu referire la familiile cu venituri mici.
Prin familie monoparentală se înţelege familia formată dintr-o persoană singură
(necăsătorită, văduvă sau divorţată) şi copiii în vârstă de până la 18 ani aflaţi în întreţinere
şi care locuiesc împreună cu aceasta.
Alocaţia familială complementară şi alocaţia de susţinere a familiilor monoparentale
sunt forme de sprijin cu destinaţie specială acordate din bugetul de stat şi nu se iau în
considerare la stabilirea altor drepturi şi obligaţii. Deşi se asigură de la bugetul de stat,
aceste sume se distribuie prin MMSSF. Cheltuielile administrative pentru verificarea
îndeplinirii condiţiilor şi stabilirea drepturilor la alocaţia familială complementară sau
alocaţia de susţinere se suportă din bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale
respective;
indemnizaţia de naştere, care se acordă pentru fiecare copil născut,
începând cu cel de-al doilea până la cel de-al patrulea inclusiv. Pentru
anul 2009 cuantumul este de 230 lei plătiţi de primăria din raza localităţii
de domiciliu. Dosarul se întocmeşte la primărie şi se avizează de Direcţia
muncii; Prin Legea 482/2006 completată prin OG nr.3/2007 se acordă de
către primăria de domiciliu trusoul pentru nou născuţi, în valoare de
150 lei (contravaloarea în lei a trusoului). Sumele sunt transferate de la
Direcţia Judeţeană de Muncă şi Asigurări Sociale, la primării.
indemnizaţia pentru susţinerea familiei în vederea creşterii copilului
conform OUG nr. 148/2005 modificată şi completată prin Legea nr.7/2007
şi OU nr.1715/2008. Ordonanţa are în vedere îmbunătăţirea echilibrului
social-economic al familiei, prevăzută şi în documentele de poziţie
întocmite în urma negocierilor de aderare la Uniunea Europeană – pentru
susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, în scopul stimulării
creşterii natalităţii şi diminuării fenomenului de abandon al copiilor.
- 182 -
Conform Ordonanţei, începând cu 1 ianuarie 2009, persoanele care, în ultimul an
anterior datei naşterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri profesionale (din salarii,
din activităţi independente, din activităţi agricole) supuse impozitului pe venit, beneficiază
de concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, iar în cazul copilului
cu handicap, în vârstă de până la 3 ani, precum şi o indemnizaţie lunară în cuantum de
600 lei sau obţional în cuantum de 85% din media veniturilor realizate pe ultimele 12 luni,
dar nu mai mult de 4000 lei. Începând cu anul 2009 se mai acordă o indemnizaţie
stimulent pentru creşterea copilului până la 2 ani (3 ani pentru coplilul cu handicap) de 100
lei pe lună.
Dacă în această perioadă beneficiarii acestor drepturi realizează venituri
profesionale, indemnizaţia de mai sus se suspendă şi se acordă un stimulent de 300 lei.
Pentru perioada cât beneficiază de concediul pentru creşterea copilului până la 2
ani sau a copilului cu handicap în vârstă de până la 3 ani (întrucât pe această perioadă
contractul de muncă se suspendă), contribuţia individuală de asigurări sociale de sănătate
se calculează, prin aplicarea cotei prevăzute de lege, asupra sumei reprezentând valoarea
a două salarii de bază minime brute pe ţară şi se suportă de la bugetul de stat. Celelalte
contribuţii sociale obligatorii (şomaj şi pensii) nu se datorează (O.G. nr. 148/2005).
De asemenea, indemnizaţia respectivă, fiind venit neimpozabil, asupra ei nu se
calculează impozitul pe venit în cuantum de 16%.
Concediul pentru creşterea copilului se solicită de către persoana îndreptăţită de la
angajatorul unde îşi desfăşoară activitatea. Totodată, persoana îndreptăţită, va solicita mai
departe indemnizaţia pentru creşterea copilului, de la primăria localităţii de domiciliu sau
reşedinţă.
Indemnizaţia lunară de 600 lei se acordă pentru fiecare din primele trei naşteri
survenite după 1 ianuarie 2006, inclusiv (fără a se lua în considerare numărul naşterilor
anterioare acestei date) sau pentru primii trei copii adoptaţi. În situaţia naşterii gemenilor,
se va primi câte 600 lei indemnizaţie, pentru fiecare dintre aceştia, oricare ar fi numărul lor.
Direcţiile teritoriale de muncă şi asistenţă socială au obligaţia calculării şi achitării
indemnizaţiilor către beneficiari;
b. Ajutoare suplimentare acordate familiilor şi persoanelor singure cu venituri
reduse, care utilizează gaze naturale pentru încălzirea locuinţei, conform OU nr. 14/2008.
Fondurile necesare se suportă din bugetele locale, pentru un număr de
aproximativ 480.000 de familii şi persoane singure care beneficiază de acest sprijin.
Pentru soţiile militarilor în termen se acordă un ajutor social de 195 lei prin MAPN, din
bugetul de stat, dacă are copii în întreţinere sau este încadrată în gradele de invaliditate I
sau II;
c. Ajutoare speciale acordate persoanelor cu deficienţe fizice, senzoriale, psihice
sau mentale. Includem aici indemnizaţia pentru persoanele cu handicap, în proporţie
de 50% din salariul minim brut pe economie (600 lei pentru anul 2009);
Serviciile sociale se acordă la domiciliu, în instituţii specializate de zi sau în
instituţii rezidenţiale.
Serviciile sociale pot fi de două feluri: servicii de asistenţă socială şi servicii de
îngrijire social-medicală.
Serviciile de asistenţă socială au drept obiectiv refacerea şi dezvoltarea
capacităţilor individuale şi ale celor familiale necesare pentru a depăşi cu forţe proprii
situaţiile de dificultate. Ele sunt servicii profesionalizate şi sunt efectuate de persoane cu
calificare în domeniu, constând, în principal, în informare, consiliere, terapie individuală şi
colectivă. Aceste servicii se acordă la domiciliu, în familie şi în comunitate. Exemplificăm:
1. Pentru protejarea intereselor superioare ale copilului a fost aprobată
O.U.G. nr. 25/1997, potrivit căreia copilul poate fi adoptat de familii sau
persoane care prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare
asigurării dezvoltării armonioase a acestuia. Condiţiile şi garanţiile sunt
- 183 -
constatate de Comisia pentru protecţia copilului şi tot aceasta comisie
eliberează atestatul prin care familia sau persoana este aptă să adopte. Comisia
are obligaţia să urmărească pe o perioadă de cel puţin doi ani, după
încuviinţarea adopţiei, evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi părinţii
adoptivi;
2. Prin O.U.G nr. 26/1997, aprobată prin Legea nr. 108/1998 privind
protecţia copilului aflat în dificultate, se prevede că orice copil care, temporar
sau definitiv, este lipsit de mediul său familial sau acest mediu nu este indicat
pentru creşterea şi dezvoltarea sa armonioasă, are dreptul la protecţie şi ajutor
special din partea comunităţii, prin grija administraţiei publice locale.
La nivel local, ocrotirea copilului se realizează de serviciile de specialitate, care
desfăşoară activităţi în domeniul autorităţii tutelare şi al protecţiei drepturilor copilului, în
subordinea consiliilor judeţene şi ale consiliilor locale municipale şi orăşeneşti.
Aceste servicii funcţionează sub mai multe forme:
- centre de plasament de tip familial;
- centre de primire a copilului cu deviere comportamentală de tip penal;
- centre maternale;
- servicii de orientare şi sprijin pentru reintegrarea socială a copilului
delicvent;
- centre de resurse pentru prevenirea abuzurilor asupra copilului;
3. Prin Legea nr. 208/1997 privind cantinele de ajutor social s-a extins
paleta categoriilor de populaţie care pot beneficia de masă socială, şi anume:
- persoanele şi familiile care beneficiază de ajutor social şi care au un venit
lunar sub nivelul minim garantat;
- pensionarii;
- invalizii şi bolnavii cronici etc.
Serviciile de îngrijire social-medicale sunt acordate persoanelor care, fără
acestea, temporar sau permanent, din cauza unor afecţiuni fizice, psihice, mentale sau
senzoriale, se află în imposibilitatea desfăşurării unei vieţi demne, precum şi persoanelor
care suferă de boli incurabile în ultimă fază. Aceste servicii se acordă de personal
specializat. Exemplu:
1. Servicii specializate pentru copii în centrele de plasament,
în centre pentru copii cu handicap grav, pentru copii cu probleme psiho-sociale
etc.;
2. Servicii specializate pentru persoanele adulte cu handicap
în instituţii speciale, conform Legii nr. 519/2002, sub forma centrelor de
îngrijire şi terapie ocupaţională, centre de recuperare şi abilitare etc.;
3. Servicii specializate pentru persoanele vârstnice, conform
Legii nr. 17/2000, astfel:
- evaluarea situaţiei persoanelor vârstnice care necesită sprijin, sub forma unor
anchete sociale;
- îngrijire temporară la domiciliu;
- îngrijire temporară sau permanentă într-un cămin pentru persoane vârstnice;
- îngrijire în centre de zi, cluburi pentru vârstnici etc.
De remarcat faptul că, guvernele ţărilor occidentale au început să renunţe treptat
la prestaţiile băneşti cu caracter universal (alocaţii şi ajutoare sociale), care reprezentau
venituri complementare la salarii, pensii modeste, şi ajutoare de şomaj, îndreptându-şi
atenţia spre acordarea de servicii sociale, la care au acces persoanele aflate în
dificultate.
Acest nou mod de abordare a problematicii sociale a condus la satisfacerea
operativă a nevoilor individuale primare, cu costuri mai reduse, la asigurarea coeziunii
sociale şi la integrarea serviciilor sociale comunitare în condiţiile de viaţă ale celor asistaţi.
- 184 -
În aceste condiţii, fondurile dirijate de la bugetul central sau prin programe externe,
trebuie să fie utilizate cu mare eficienţă de către administraţia publică locală – pentru care,
asemenea programe, trebuie să constituie o prioritate civică.
Aceste servicii sociale trebuie descentralizate în totalitate la nivelul administraţiei
locale, care, pe lângă abilităţile necesare ce trebuie prevăzute clar într-o singură lege, să
primească şi fondurile necesare corespunzătoare, prevăzute anual prin legea
bugetului, indiferent dacă fondurile respective sunt transferate de la bugetul de stat sau
bugetul asigurărilor sociale de stat. Această precizare este absolut necesară, deoarece
bugetele locale nu pot asigura doar din resursele proprii întreaga finanţare a
serviciilor sociale. Totodată, s-ar elimina paralelismele, s-ar stabili competenţe şi
răspunderi clare, iar calitatea serviciilor ar creşte.
Dar pentru aceasta, ne trebuie nu doar specialişti, ci şi oameni politici ancoraţi în
realitatea europeană, cu un înalt spirit civic şi cu dorinţa de a rezolva problemele
comunităţii.
În final, putem concluziona, afirmând că este necesar ca, pe viitor, acest subsistem
de protecţie socială, denumit asistenţă socială să se reorganizeze pe cele două
componente ale sale:
1. plata drepturilor pentru persoanele aflate în dificultate (sub forma alocaţiilor şi
ajutoarelor sociale);
2. asigurarea serviciilor sociale.
- 185 -
- eficacitatea politică.
În final, Benzoni recunoaşte că preţul echilibrării poziţiilor actorilor pieţii este
dezechilibrarea concurenţei, deoarece „piaţa este un proces de alocare a resurselor prin
schimb şi nu un proces de egalizare a poziţiilor actorilor în afara pieţei”. Funcţionarea
eficientă a pieţei conduce doar la formarea celui mai bun preţ, atât din punct de vedere al
vânzătorilor, cât şi din punctul de vedere al cumpărătorilor, dar nu asigură redistribuirea
echitabilă a stocurilor între ei, în cazul în care acestea erau dezechilibrate.
Ajutoarele de stat sunt reglementate specific atât la nivelul OMC ( prin acordul
anexă la Acordul GATT de la Marrakech din 1994), cât şi al O.C.D.E. De asemenea,
Comunitatea Europeană a prevăzut încă prin Tratatul de constituire, articolul 87, paragraf
1, următoarele: „Cu excepţia derogărilor prevăzute de prezentul tratat, sunt incompatibile
cu Piaţa comună, în măsura în care afectează schimburile între statele membre, ajutoarele
acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, indiferent sub orice formă, care
denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa, favorizând anumite întreprinderi
sau anumite producţii”.
Ca atare, s-au stabilit o serie de criterii comunitare de identificare a ajutoarelor
de stat, interzise de legislaţia comunitară:
1. să aibă o origine etatică;
2. să antreneze un avantaj pentru întreprinderea beneficiară;
3. să aibă un caracter selectiv;
4. să producă un efect asupra comerţului între statele membre şi să distorsioneze
concurenţa între acestea.
Comisia Europeană reprezintă instituţia comunitară competentă să supravegheze
respectarea legislaţiei europene, monitorizând statele membre, iar la nivel naţional
Consiliul Concurenţei supraveghează respectarea cerinţelor Uniunii Europene.
Prima condiţie implică reunirea a două elemente constitutive : pe de o parte, trebuie
să fie identificat un comportament imputabil statului sau altei entităţi publice şi, pe de altă
parte, sprijinul trebuie să fie realizat prin intermediul resurselor bugetului public (central
sau local).
A doua condiţie presupune ca avantajul obţinut de beneficiar să producă efectele
benefice pe care nu le-ar fi obţinut în condiţii normale de piaţă. Deci, favorizarea
beneficiarului trebuie să fie evidentă, indiferent dacă avantajul este direct sau indirect,
temporar sau permanent. Nu cauza contează, ci finalitatea ajutorului de stat.
A treia condiţie se referă la faptul că întreprinderile nu trebuie tratate diferit, atunci
când ele operează în condiţii identice. Totuşi, Comisia Europeană a identificat mai multe
criterii de selectivitate, pentru nuanţarea acestei probleme tehnice, şi anume:
- selectivitatea legată de activitatea întreprinderii;
- selectivitatea privind mărimea întreprinderii şi segmentul de piaţă pe care
acţionează;
- selectivitatea temporală;
- selectivitatea regională etc.
Al patrulea criteriu îmbină, de fapt, două condiţii:
a. ajutorul trebuie să afecteze schimburile dintre statele membre;
b. ajutorul trebuie să denatureze sau să ameninţe să denatureze concurenţa.
Faţă de cele prezentate menţionăm că sunt specificate două categorii de ajutoare
publice acceptate de legislaţia comunitară, şi anume:
în prima categorie menţionăm:
- ajutoare cu caracter social, acordate consumatorilor individuali, cu condiţia ca
acestea să nu genereze discriminare în ceea ce priveşte originea produselor sau a
serviciilor implicate;
- ajutoare referitoare la pagubele produse de calamităţile naturale sau de
evenimente excepţionale.
- 186 -
în a doua categorie menţionăm acele ajutoare care pot fi declarate compatibile de
către Comisia Europeană, şi anume:
- ajutoare pentru promovarea dezvoltării economice a zonelor în care nivelul de trai
este anormal de scăzut sau în care se înregistrează şomaj ridicat;
- ajutoare pentru promovarea realizării unui proiect important, de interes comun
european sau pentru remedierea unor perturbaţii severe din economia unui stat membru.
- ajutoarea pentru facilitarea dezvoltării unor anumite activităţi economice sau a
unor domenii economice, care nu afectează negativ relaţiile comerciale, astfel încât să
contravină interesului comun.
- ajutoare pentru promovarea culturii şi conservarea patrimoniului cultural;
- ajutoare pentru cercetare – dezvoltare şi inovare (CDI);
Aceste ajutoare pentru a deveni efective trebuie să fie aprobate de Comisia
Europeană.
- 187 -
Situaţia principalelor ţări exportatoare de armament şi valoarea acestor exporturi în
anul 1993 se prezenta astfel:
Tabelul 6.1.
Principalele ţări exportatoare de armament
Ţări exportatoare de armament Ţări importatoare de armament
Nr.
Suma exporturilor Suma importurilor
crt. Ţara Ţara
- în mld $- - în mld $-
1. SUA 59 Turcia 14
2. Rusia 25 India 12
3. Germania 10 Egipt 8
4. Marea Britanie 5,5 Arabia Saudită 7,5
5. Franţa 5,3 Ungaria 6
6. Cehia 2,7 Japonia 5,5
7. China 2,4 Iran 5
8. Coreea de Nord 2,3 Indonezia 4,8
9. Italia 2,0 China 4,5
10. Israel 1,3 Taiwan 4,2
Tabelul 6.2.
Volumul cheltuielilor militare ale României 2005-2008
Indicatori 2005 2006 2007 2008
Cheltuieli pentru apărare
4263 4324 5388 5738
(mil. lei)
% în total cheltuieli
11% 10% 8,3% 7,3%
bugetare
% în PIB 1,5% 1,3% 1,4% 1,3%
Sursa: Legea bugetului de stat 2005/2008
- 188 -
PARTEA a III-a
CAPITOLUL I
- 189 -
2) Sistemul englez, iniţiat de lordul Beveridge, în 1942, oferă posibilitatea îngrijirilor
medicale gratuite pentru toţi indivizii, statul finanţând integral ocrotirea sănătăţii prin
Sistemul Naţional de Sănătate. Este un sistem bazat pe resurse financiare care provin din
impozite.
Pacienţii nu plătesc nimic, dar au obligaţia de a se înscrie la un medic, acesta
primind remuneraţia de la Sistemul Naţional de Sănătate, pe baza unui contract încheiat.
Statul finanţează în procent de 85%, iar 15% alte fonduri (ex: pacienţii suportă parţial
costul medicamentelor).
În România, începând din anul 1998 s-a introdus sistemul asigurărilor sociale de
sănătate, care are caracter obligatoriu şi funcţionează descentralizat. Acest sistem are la
bază principiul solidarităţii, după modelul german conform căruia plăteşte unul şi
beneficiază mai mulţi. În aceste condiţii, conform principiului solidarităţii, între 6,2
milioane (2005) şi 9,4 milioane (2008) cetăţeni români care plătesc pentru asistenţa
medicală oferită întregii populaţii. Din aceşti contribuabili, peste 3 milioane plătesc de
două sau de mai multe ori cotizaţia (în funcţie de numărul locurilor de muncă) şi primesc
aceleaşi servicii ca şi ceilalţi. Considerăm că este o nedreptate privind multipla impunere
pe mai multe locuri de muncă a contribuabililor, încălcându-se grav principiul echităţii
impunerii. Pe lângă problemele reale din sistemul sanitar din România, există şi o
indisciplină a autorităţilor în privinţa gestionării fondurilor constituite în acest sens.
Aceştia fac angajamente de plată peste limita ce cheltuieli aprobată prin buget, iar la
momentul scadenţei aceste cheltuieli se plătesc din prevederile bugetare ale anului
următor. Însă, din Trezorerie banii nu pleacă pentru că depăşesc limita de cheltuieli
aprobată pe anul în curs, determinând în felul acesta un blocaj financiar între Casa de
Asigurări de Sănătate şi instituţiile publice din sistemul de sănătate.
În acest sistem, sursele de finanţare a cheltuielilor publice pentru sănătate sunt
asigurate din următoarele fonduri:
a) Fondul naţional de sănătate;
b) Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate pentru concedii şi
indemnizaţii (FNUASS).
- 190 -
4) persoanele care se află în concediu medical (menţionate la lit. g)) sau în
concediul pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau a
copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 18 ani;
5) persoanele care execută o pedeapsă privativă de libertate sau arest
preventiv;
6) soţia, soţul, părinţii şi bunicii, fără venituri proprii, aflaţi în întreţinerea unei
persoane asigurate;
7) beneficiarii indemnizaţiei de şomaj, pentru care cota va fi suportată din
Bugetul asigurărilor pentru şomaj.
Dacă unele persoane prevăzute în categoriile de mai sus realizează şi alte venituri
decât cele pentru care sunt asigurate, fără plata contribuţiei, vor plăti contribuţia de 5,5%
calculată asupra acestor venituri.
Calitatea de asigurat se dovedeşte cu carnetul de asigurări sociale de sănătate.
Fondul naţional de sănătate se utilizează pentru:
1) plata medicamentelor şi a serviciilor medicale acordate;
2) cheltuieli de administrare şi funcţionare a caselor de asigurări de sănătate, într-o
cotă de cel mult 5%;
3) fondul de redistribuire, în cotă de 7% virat de casele judeţene la CNAS;
4) fondul de rezervă, în cotă de 5%.
Cheltuielile publice pentru sănătate mai sunt finanţate şi din alte surse, astfel:
a) Bugetul de stat şi bugetele locale, care finanţează acţiuni privind:
1) lucrări de investiţii pentru construirea de noi unităţi medico-sanitare şi pentru
aparatură medicală de mare performanţă;
2) pentru activitatea de diagnostic, curativă şi de reabilitare de importanţă
naţională, pentru recuperarea capacităţii de muncă;
b) Fondul special pentru sănătate constituit în afara bugetului de stat, pe seama
unor taxe, şi anume:
1) 12% din valoarea încasată din acţiuni publicitare pentru ţigări şi băuturi
alcoolice;
2) 2% din adaosul comercial practicat la produsele din tutun, ţigări şi băuturi
alcoolice, de comercianţii care realizează venituri din vânzarea acestor produse;
3) Venituri ale policlinicilor cu plată, taxe pentru examene medicale etc.
- 192 -
bolilor speciale, menţionate anterior cuantumul indemnizaţiei este de 100% din baza de
calcul.
2. Concediul şi indemnizaţia pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi
recuperarea capacităţii de muncă
În scopul prevenirii îmbolnăvirilor şi recuperării capacităţii de muncă, angajaţii pot
beneficia de:
indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă;
concediu şi indemnizaţie pentru carantină;
tratament balnear, în conformitate cu programul individual de
recuperare.
Indemnizaţia se acordă la propunerea medicului curant, cu avizul medicului expert
al asigurărilor sociale, pentru cel mult 90 zile în ultimele 12 luni anterioare primei zile de
concediu, în una sau mai multe etape.
Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei pentru reducerea timpului de muncă este egal
cu diferenţa dintre baza de calcul stabilită conform legii şi venitul salarial brut realizat de
asigurat prin reducerea timpului normal de muncă, fără a depăşi 25% din baza de calcul.
Concediul şi indemnizaţia pentru carantină se acordă asiguraţilor cărora li se
interzice continuarea activităţii din cauza unei boli contagioase, pe durata stabilită prin
certificatul medical eliberat de direcţia de sănătate publică. Cuantumul brut lunar al
indemnizaţiei reprezintă 75% din baza de calcul.
Asiguraţii aflaţi în incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare de 90
zile consecutive beneficiază de tratament balnear şi de recuperarea capacităţii de muncă,
pe baza prescripţiilor medicale, cu sau fără contribuţie personală, conform legii. Durata
tratamentului balnear este de 15-21 zile, în funcţie de tipul afecţiunii şi de natura
tratamentului şi se stabileşte de către medicul expert al asigurărilor sociale. Programul
individual de recuperare este obligatoriu şi se realizează în unităţi sanitare specializate
aflate în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate. În această perioadă,
asiguraţii sunt supuşi reexaminării medicale, în funcţie de rezultatele constatate de
medicul expert.
3. Concediul şi indemnizaţia de maternitate
Asiguratele au dreptul la concedii pentru sarcină şi lăuzie, pe o perioadă de 126 zile
calendaristice (din care 63 zile concediu pentru sarcină, înainte de naştere şi 63 zile
concediu pentru lăuzie, după naştere), perioadă în care beneficiază de indemnizaţia de
maternitate. Cele două concedii se pot compensa între ele, în funcţie de recomandarea
medicului şi de opţiunea persoanei beneficiare, în aşa fel încât durata minimă obligatorie a
concediului de lăuzie să fie de 42 zile calendaristice.
De aceleaşi drepturi beneficiază şi femeile care nu mai au calitatea de asigurat (din
motive neimputabile lor), dacă nasc în termen de 9 luni de la data pierderii calităţii de
asigurat.
Persoanele cu handicap asigurate beneficiază, la cerere, de concediu pentru
sarcină, începând cu luna a 9-a de sarcină.
În situaţia copilului născut mort sau în situaţia în care acesta moare în perioada
concediului de lăuzie, indemnizaţia de maternitate se acordă pe toată perioada acestuia.
Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza de
calcul stabilită conform legii.
4. Concediul şi indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav
Asiguraţii au dreptul la concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav în
vârstă de până la 7 ani, iar în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 18
ani.
Beneficiază de indemnizaţie, opţional, unul dintre părinţi, dacă solicitantul
îndeplineşte condiţiile de stagiu de cotizare prevăzute de lege. În aceleaşi condiţii poate
beneficia de indemnizaţie şi asiguratul care a fost numit tutore.
- 193 -
Indemnizaţia se acordă pe baza certificatului de concediu medical eliberat de
medicul de familie sau, după caz, a certificatului pentru persoanele cu handicap.
Durata de acordare a indemnizaţiei este de maxim 45 zile calendaristice pe an
pentru un copil, cu excepţia cazurilor unor boli speciale sau unor intervenţii chirurgicale
când durata concediului medical este stabilită de medicul curant.
Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei este de 85% din baza de calcul.
5. Concediul şi indemnizaţia de risc maternal
Dreptul la concediu de risc maternal se acordă în condiţiile prevăzute de OUG nr.
96/2003 privind protecţia maternităţii la locul de muncă, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 25/2004. Pe durata concediului de risc maternal se acordă o
indemnizaţie care reprezintă 75% din baza de calcul.
Atât concediul cât şi indemnizaţia de risc maternal se acordă fără condiţia de stagiu
de cotizare.
Beneficiază de acest drept femeile care se află în una din următoarele situaţii: sunt
gravide, sunt mame, sunt lăuze ori alăptează şi care au calitatea de angajat cu contract
individual de muncă. Nu beneficiază de aceste drepturi persoanele care prestează
activităţi independente şi nici persoanele aflate în şomaj. Persoanele care solicită protecţia
maternităţii la locul de muncă vor trebui să-şi dovedească starea de maternitate şi
necesitatea protecţiei speciale cu documente emise de medicul de familie sau medicul
curant. Ele nu vor putea primi aceste drepturi simultan cu alte concedii şi indemnizaţii.
Medicul de medicina muncii este cel în drept să constate dacă sunt îndeplinite
condiţiile de risc maternal la locul de muncă al persoanei care solicită de la angajator
acest lucru.
Angajatorul poate lua una din următoarele măsuri prevăzute de lege:
să modifice orarul de lucru al angajatei;
să modifice condiţiile la locul de muncă;
să repartizeze angajata la alt loc de muncă;
să acorde concediul de risc maternal şi indemnizaţia respectivă.
- 194 -
CAPITOLUL II
- 195 -
Potrivit Legii nr. 76/2002, actualizată, privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi
stimularea ocupării forţei de muncă, este şomer persoana care îndeplineşte cumulativ
următoarele condiţii:
a) este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minim 16 ani şi până la
îndeplinirea condiţiilor de pensionare;
b) starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă pentru prestarea
unei munci;
c) nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din activităţi
autorizate potrivit legii venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj ce i s-ar
cuveni potrivit legii;
d) este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare dacă s-ar găsi
un loc de muncă;
e) este înregistrată la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă sau la
alt furnizor de servicii de ocupare, care funcţionează în condiţiile prevăzute de
lege.
Tot Legea nr. 76/2002, modificată prin Legea nr. 180/2004, mai face următoarele
precizări:
1. stagiul de cotizare reprezintă perioada în care s-a plătit contribuţia de asigurări
pentru şomaj atât de către asigurat, cât şi de angajator sau, după caz, numai de
către asigurat;
2. asigurat este persoana fizică ce realizează venituri, potrivit legii, şi este
asigurată pentru riscul pierderii locului de muncă, prin plata contribuţiei de
asigurări pentru şomaj;
3. indemnizaţie de şomaj reprezintă o compensaţie parţială a veniturilor
asiguratului ca urmare a pierderii locului de muncă sau a veniturilor absolvenţilor
instituţiilor de învăţământ şi militarilor care au efectuat stagiul militar şi care nu s-
au putut încadra în muncă.
În sistemul asigurărilor pentru şomaj sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii
următoarele categorii de asiguraţi:
persoanele care desfăşoară activităţi pe baza unui contract individual
de muncă sau persoanele care desfăşoară activităţi exclusiv pe bază de
convenţie civilă de prestări de servicii şi care realizează un venit brut pe an
calendaristic echivalent cu 9 salarii minime brute pe ţară;
funcţionarii publici şi alte persoane care desfăşoară activităţi pe baza
actului de numire;
persoanele care-şi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care
sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata
mandatului;
militarii angajaţi pe bază de contract;
persoanele care au raport de muncă în calitate de membru cooperator;
alte persoane care realizează venituri din activităţi desfăşurate potrivit
legii şi care nu se regăsesc în una din situaţiile de mai sus.
Se pot asigura în sistemul asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile prezentei legi
următoarele categorii de persoane:
asociat unic sau asociaţi;
administratori care au încheiat contracte potrivit legii;
persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente;
membri ai asociaţiei familiale;
cetăţeni români care lucrează în străinătate, conform legii etc.
Veniturile bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie din următoarele
surse:
- 196 -
a) contribuţia datorată de angajatori la Bugetul asigurărilor pentru şomaj, de
0,5% din fonduli total de salarii lunar conform Legii 387/2007, modificată prin OU
nr. 1715/2008;
b) contribuţia individuală datorată de angajat de 0,5% asupra salariului de
bază lunar;
c) contribuţia datorată de către persoanele asigurate care desfăşoară o
activitate economică pe cont propriu de 1% asupra veniturilor lunare.
Pentru anul 2009 Fondul de şomaj are următoarea configuraţie:
- la venituri: 1454 milioane lei;
- la cheltuieli:1251 milioane lei;
- deficit : 67 milioane lei.
Conform Legii nr.200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de Garantare
pentru plata creanţelor salariale angajatorul datorează o contribuţie de 0,25% asupra
fondului de salarii lunar pentru constituirea Fondului de garantare.
Pentru anul 2009 Fondul de garantare se prezintă astfl:
- la venituri: 224 milioane lei;
- la cheltuieli: 100 milioane lei;
- excedent: 124 milioane lei.
În cazul în care sursele de mai sus nu acoperă finanţarea cheltuielilor, deficitul
bugetar se acoperă prin subvenţii de la bugetul de stat.
Constituirea resurselor şi efectuarea cheltuielilor bugetului asigurărilor pentru şomaj
se realizează prin trezoreria statului.
Disponibilităţile băneşti înregistrate la finele anului de bugetul asigurărilor pentru
şomaj se reportează şi se utilizează în anul următor cu aceeaşi destinaţie.
Veniturile din alte surse ale bugetului asigurărilor pentru şomaj se constituie, în
principal, din:
1) dobânzi;
2) majorări pentru neplata la termen a contribuţiilor;
3) restituiri ale creditelor acordate în baza legii;
4) taxe încasate de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă din
activitatea de formare profesională şi cele pentru acreditarea furnizorilor de
servicii de ocupare a forţei de muncă;
5) penalităţi, amenzi şi alte sume prevăzute de lege.
Pentru neplata contribuţiilor datorate la termenele prevăzute de lege se aplică
majorări de întârziere şi dacă nici acestea nu sunt plătite, A.N.O.F.M. va proceda la
aplicarea măsurilor de executare silită prevăzute de lege.
Sunt asimilate şomerilor, persoanele care îndeplinesc următoarele condiţii:
1) sunt absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, în vârstă de minimum 18 ani, care
într-o perioadă de 60 de zile de la absolvire nu au reuşit să se încadreze în
muncă potrivit pregătirii profesionale;
2) sunt absolvenţi ai şcolilor speciale pentru persoane cu handicap sau sunt
absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, în vârstă de 16 ani, care, în cazuri
justificate, sunt lipsite de susţinători legali sau ai căror susţinători legali
dovedesc că sunt în imposibilitatea de a presta obligaţia legală de întreţinere
datorată minorilor;
3) sunt persoane care, înainte de efectuarea stagiului militar, nu au fost încadrate
în muncă şi care într-o perioadă de 30 de zile de la data lăsării la vatră nu s-au
putut încadra în muncă.
Indemnizaţia de şomaj se acordă diferenţiat şomerilor, în funcţie de stadiul de
cotizare, astfel:
pentru 6 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare de până la 5 ani, dar
nu mai puţin de un an;
- 197 -
pentru 9 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare cuprins între 5 şi 10
ani;
pentru 12 luni, în cazul persoanelor cu un stagiu de cotizare mai mare de 10 ani.
Cuantumul indemnizaţiei de şomaj este în sumă fixă, neimpozabilă, lunară,
reprezentând 75% din salariul de bază minim brut pe ţară, pentru persoanele cu un stagiu
de cotizare de până la 3 ani.
Pentru cei cu un stagiu de cotizare mai mare, la suma prevăzută mai sus, se
adaugă o sumă calculată prin aplicarea asupra mediei salariului de bază lunar brut pe
ultimele 12 luni de stagiu de cotizare, a unei cote procentuale diferenţiate, în funcţie de
stagiul de cotizare, astfel:
a) 3% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 3 ani;
b) 5% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 5 ani;
c) 7% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 10 ani;
d) 10% pentru persoanele cu un stagiu de cotizare de cel puţin 20 ani.
Pentru persoanele care au fost asigurate în baza unui contract de asigurare pentru
şomaj (care desfăşoară activităţi independente), la determinarea sumei calculate prin
aplicarea unei cote procentuale diferenţiate în funcţie de stagiul de cotizare, se vor avea în
vedere venitul lunar declarat în contractul de asigurare pentru şomaj.
Persoanele care beneficiază de indemnizaţia de şomaj au următoarele obligaţii:
a) să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori sunt solicitate, la
agenţia pentru ocuparea forţei de muncă la care sunt înregistrate, pentru a primi
sprijin în vederea încadrării în muncă;
b) să comunice în termen de 3 zile agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă la
care sunt înregistrate orice modificare a condiţiilor care au condus la acordarea
drepturilor;
c) să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare profesională
oferite de agenţia pentru ocupare a forţei de muncă la care sunt înregistrate;
d) să caute activ un loc de muncă.
Nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj persoanele care, la data solicitării
dreptului, refuză un loc de muncă potrivit pregătirii sau nivelului studiilor, situat la o
distanţă de cel mult 50 km de localitatea de domiciliul, sau refuză participarea la servicii
pentru stimularea ocupării şi de formare profesională oferite de agenţiile pentru ocuparea
forţei de muncă.
Statul prevede o serie de facilităţi, atât pentru şomeri, cât şi pentru angajatori, în
scopul promovării de măsuri active sub forma creării de locuri de muncă, acordării de
consultanţă celor în cauză sau acordării de credite în condiţii avantajoase. Aceste măsuri
sunt inspirate din practica occidentală, care pleacă de la principiul susţinut de renumitul
economist american Arthur Laffer: „nu-i plătiţi pe cei care nu muncesc şi nu-i taxaţi pe
alţii pentru că muncesc”.
În primul rând, statul acordă, prin instituţii de specialitate, servicii de consultanţă
şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente sau pentru iniţierea unei afaceri
o singură dată, în mod gratuit, următoarelor categorii de persoane:
a) persoanelor aflate în şomaj şi cei asimilaţi acestora:
persoane care nu au putut ocupa un loc de muncă după absolvirea unei
instituţii de învăţământ sau după satisfacerea stagiului militar;
persoane care ocupă un loc de muncă şi, din diferite motive, doresc
schimbarea acestuia;
persoanele care nu au putut ocupa un loc de muncă după repartizare sau
după eliberarea din detenţie;
b) persoanelor care au calitatea de asigurat în sistemul asigurărilor pentru şomaj,
pentru fiecare perioadă în care au calitatea de asigurat, o singură dată;
- 198 -
c) studenţilor care solicită acordarea de credite cu dobândă avantajoasă din bugetul
asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile Legii nr. 76/2002, modificată.
În al doilea rând, statul poate acorda credite în condiţii avantajoase acelor
persoane care doresc crearea de noi locuri de muncă, prin înfiinţarea sau dezvoltarea de
IMM-uri, unităţi cooperatiste, asociaţii familiale, precum şi activităţi independente, în
următoarele condiţii:
în baza unor proiecte de fezabilitate, cu contribuţia beneficiarului de cel puţin
25% din valoarea proiectului;
proporţional cu numărul locurilor de muncă ce vor fi create;
pentru o perioadă de cel mult 3 ani, inclusiv perioada de graţie (de cel mult 6
luni pentru investiţii şi cel puţin un an pentru producţie);
cu o dobândă de 50% din dobânda BNR şi cu o dobândă de 25% din dobânda
BNR, în judeţele în care rata medie anuală a şomajului este mai mare decât rata
medie pe ţară. Tot aici se încadrează şi studenţii în vârstă de până la 30 ani,
aflaţi pentru prima dată la cursurile de zi (de stat sau private).
În al treilea rând, statul stimulează mobilitatea forţei de muncă astfel:
persoanele care în perioada în care beneficiază de indemnizaţia de şomaj se
încadrează, potrivit legii, într-o localitate situată la distanţă mai mare de 50 km
de localitatea în care îşi au domiciliul stabil, beneficiază de o primă de încadrare
neimpozabilă, acordată din bugetul asigurărilor pentru şomaj, egală cu nivelul a
două salarii minime brute pe ţară în vigoare la data încadrării;
persoanele care în perioada în care beneficiază de indemnizaţia de şomaj se
încadrează, potrivit legii, într-o altă localitate şi, ca urmare a acestui fapt, îşi
schimbă domiciliul primesc o primă de instalare, acordată din bugetul asigurărilor
pentru şomaj, egală cu nivelul a 7 salarii minime brute pe ţară în vigoare la data
instalării.
Încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu din iniţiativa sau din motive
imputabile angajatului, într-o perioadă mai mică de 12 luni de la data încadrării în muncă,
atrage obligaţia restituirii integrale de către angajat a sumelor acordate drept prime de
stimulare şi, respectiv, de instalare.
În al patrulea rând, statul stimulează angajatorii pentru încadrarea în muncă a
şomerilor, prin următoarele mijloace:
subvenţionarea locurilor de muncă privind anumite categorii de cheltuieli
prevăzute de lege:
a) facilităţi pentru cei care încadrează în muncă pe durată nedeterminată
persoane cu handicap. Aceşti angajatori primesc anual un ajutor financiar
egal cu suma aferentă contribuţiilor sociale datorate şi virate pentru aceşti
angajaţi, cu condiţia menţinerii raporturilor de muncă ale acestora cel puţin
3 ani de la data angajării;
b) facilităţi pentru cei care încadrează în muncă pe o perioadă nedeterminată
şomeri în vârstă de peste 45 ani sau şomeri de orice vârstă, întreţinători unici
de familie. În acest caz, angajatorii primesc lunar, pe o perioadă de 12 luni,
pentru fiecare persoană angajată din aceste categorii, o sumă egală cu un
salariu de bază minim brut pe ţară, în vigoare, cu obligaţia menţinerii
raporturilor de muncă cel puţin 2 ani;
acordarea unor facilităţi absolvenţilor de învăţământ universitar şi preuniversitar,
care vor fi stimulaţi pentru inserţia pe piaţa muncii, prin acordarea unei prime de
un salariu minim brut pe economie, la care se adaugă o sumă egală cu valoarea
indemnizaţiei de şomaj, la care ar fi avut dreptul în condiţiile legii. Angajatorii vor
fi scutiţi la plata contribuţiei la fondul de şomaj, aferentă absolvenţilor încadraţi
astfel, pe o perioadă de un an de zile.
- 199 -
Conform Legii nr. 200/2006, la partea de venituri a Bugetului asigurărilor pentru
şomaj se constituie distinct Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale. Din
acest fond se asigură plata creanţelor salariale ce rezultă din contractele individuale de
muncă şi din contractele colective de muncă încheiate de salariaţi cu angajatorii aflaţi în
stare de insolvenţă (împotriva cărora au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive
de deschidere a procedurii insolvenţei).
Fondul de garantare nu poate face obiectul măsurilor asiguratorii sau al executării
silite. Resursele financiare ale Fondului de garantare se constituie din :
a. contribuţia angajatorilor în proporţie de 0,25% aplicată asupra fondului de salarii
lunar;
b. venituri reprezentând dobânzi, majorări de întârziere a contribuţiilor la Fondul de
garantare;
c. sume provenite din recuperarea debitelor, altele decât contribuţiile la Fondul de
garantare.
Execuţia de casă a sumelor aferente Fondului de garantare se realizează prin
Trezoreria statului. Disponibilităţile financiare ale Fondului de garantare se păstrează de
asemenea la Trezoreria statului şi sunt purtătoare de dobânzi.
Gestionarea Fondului de garantare se face de Agenţia Naţională pentru Ocuparea
Forţei de Muncă prin agenţiile teritoriale. Cheltuielile de gestionare se suportă din
resursele Fondului de garantare, în limita a 5% din venituri.
Din resursele Fondului de garantare se suportă următoarele categorii de creanţe
salariale:
- salariile restante;
- compensaţiile băneşti restante, datorate de angajatori pentru concediu de odihnă
neefectuat de salariaţi, dar numai pentru maximum un an de muncă;
- plăţile compensatorii restante prevăzute prin contractul de muncă individual şi/sau
colectiv, în cazul încetării raporturilor de muncă;
- compensaţiile restante pe care angajatorii au obligaţia de a le plăti, în cazul
accidentelor de muncă sau al bolilor profesionale;
- indemnizaţii restante ca urmare a întreruperii temporare a activităţii.
Nu se suportă din Fondul de garantare contribuţiile sociale datorate de angajatorii
în stare de insolvenţă.
Suma totală a creanţelor salariale suportată din Fondul de garantare nu poate
depăşi cuantumul a trei salarii medii brute pe economie pentru fiecare salariat. Creanţele
salariale se suportă pentru o perioadă de trei luni calendaristice.
Creanţele rezultate din raporturi de muncă, plătite în cazul falimentului angajatorului
se diminuează cu sumele achitate din Fondul de garantare.
În situaţia în care se pronunţă închiderea procedurii de insolvenţă, ca urmare a
redresării activităţii angajatorilor, aceştia sunt obligaţi să restituie sumele suportate din
Fondul de garantare în termen de şase luni. În caz contrar, AJOFM vor proceda la cţiuni
de executare silită.
- 201 -
cheltuieli.....................................................................................39909 milioane lei;
excedent .....................................................................................221 milioane lei.
Tot în bugetul asigurărilor de stat sunt prevăzuţi următorii indicatori de calcul:
Valoarea punctului de pensie pentru anul 2009 este de 718,4 lei de la 1 aprilie
2009 şi 732,8 lei de 1 octombrie 2009;
Salariul mediu brut pe economie este de 1.693 lei;
Salariul minim brut pe economie este de 600 lei (prin H.G. nr. 1051/2008);
Cuantumul ajutorului de deces:
în cazul asiguratului sau pensionarului..............................................1.702 lei;
în cazul unui membru de familie al asiguratului sau pensionarului…... 851 lei.
Sistemul public de pensii din România cuprinde:
pensia pentru limită de vârstă;
pensia anticipată;
pensia anticipată parţială;
pensia de invaliditate;
pensia de urmaş.
a) Pensia pentru limită de vârstă
Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani pentru
bărbaţi. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în termen de 13 ani de la
data intrării în vigoare a prezentei legi, prin creşterea vârstelor de pensionare, pornindu-se
de la 57 de ani pentru femei şi de la 62 de ani pentru bărbaţi, deci începând cu anul 2014.
Stagiul minim de cotizare atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi este de 15 ani.
Creşterea stagiului minim de cotizare de la 10 ani la 15 ani se va realiza în termen de 13
ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei şi de 35 de ani pentru
bărbaţi.
Pentru persoanele care şi-au desfăşurat activitatea în condiţii grele de muncă sau
speciale, prevăzute de actuala lege, vârstele de pensionare scad până la 45 de ani, iar
perioada de cotizare scade până la 20 de ani.
Locurile de muncă în condiţii speciale sunt cele din:
unităţile miniere, pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în subteran
cel puţin 50% din timpul normal de muncă în luna respectivă;
activităţile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare a materiilor
prime nucleare, zonele I şi II de expunere la radiaţii;
aviaţia civilă, pentru personalul navigant, echipaje de recepţie în zbor a
aeronavelor, personal de încercare în zbor a aeronavelor, personal tehnic şi
navigant, instructori de şcoli, personal de paraşutism profesionist, însoţitori de
bord;
activitatea artistică desfăşurată în profesiile: balerin, dansator, acrobat,
jongler, clovn, călăreţ de circ, dresor de animale sălbatice, solist vocal de operă şi
operetă, instrumentist la instrumente de suflat, cascador.
Persoanele asigurate care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap
preexistent calităţii de asigurat, în funcţie de gradul handicapului, beneficiază de
reducerea stagiilor de cotizare şi a vârstelor standard de pensionare, astfel:
cu 15 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat cel
puţin o treime din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap grav;
cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat cel
puţin două treimi din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap
accentuat;
cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat stagiul
complet de cotizare, pentru cei cu handicap mediu.
- 202 -
Asiguraţii nevăzători beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de
vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare
prevăzut de lege.
Femeile care au realizat stagiul complet de cotizare şi care au născut cel puţin trei
copii şi i-au crescut până la vârsta de 10 ani, beneficiază de reducerea vârstei standard de
pensionare, după cum urmează:
cu un an, pentru trei copii;
cu doi ani, pentru patru sau mai mulţi copii.
Cuantumul pensiei se determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de
asigurat în perioada de cotizare, cu valoarea unui punct de pensie.
Cuantumul pensiei stabilit astfel, se majorează cu suma corespunzătoare
contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate, datorată potrivit legii.
Punctajul mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare se determină prin
împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de
asigurat în perioada de cotizare la numărul de ani corespunzător stagiului complet de
cotizare.
Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a punctajului
rezultat în anul respectiv din însumarea numărului de puncte realizat în fiecare lună.
Numărul de puncte realizat în fiecare lună se calculează prin raportarea salariului
brut lunar individual, inclusiv sporurile şi adausurile, sau, după caz, a venitului lunar
asigurat care a constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale – la
salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de Institutul Naţional de Statistică
şi Studii Economice.
Punctajul asiguratului nu poate fi mai mare de trei puncte într-un an calendaristic.
Valoarea unui punct de pensie se calculează pe baza unui coeficient care nu poate
fi mai mic de 30% şi mai mare de 50% din salariul mediu brut pe economie, utilizat la
fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat. Valoarea unui punct de pensie se
calculează anual de către Casa Naţională de Pensii şi Asigurări Sociale (CNPAS) şi se
indexează trimestrial cu un procent care să acopere cu până la 100% rata inflaţiei.
Numărul de puncte realizat de şomeri se calculează prin raportarea cuantumului
indemnizaţiei lunare de şomaj la salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat
de Institutul Naţional de Statistică.
Pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o activitate profesională, indiferent de
nivelul veniturilor respective:
copiii rămaşi orfani de ambii părinţi, pe perioada şcolarizării, până la vârstele
prevăzute de lege;
nevăzătorii;
pensionarii pentru limită de vârstă;
pensionarii de invaliditate de gradul III.
Beneficiarii pensiei pentru limita de vârstă pot solicita recalcularea pensiei după
realizarea fiecărui stagiu de cotizare de minim 12 luni.
b) Pensia anticipată
Asiguraţii care au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani, pot solicita
pensie anticipată, cu cel mult 5 ani înaintea vârstei standard de pensionare.
La stabilirea stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei anticipate nu se au în
vedere perioadele asimilate vechimii şi anume:
perioada cât persoana în cauză a urmat cursurile de zi ale învăţământului
universitar, pe durata normală a studiilor respective, cu condiţia absolvirii
acestora;
perioada cât persoana a satisfăcut serviciul militar obligatoriu, pe durata legal
stabilită, a fost concentrat, mobilizat sau în prizonierat.
- 203 -
Cuantumul pensiei anticipate se stabileşte în aceleaşi condiţii cu cel al pensiei
pentru limită de vârstă. La împlinirea vârstei standard de pensionare, pensia anticipată va
deveni pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin adăugarea perioadelor
asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate anterior.
Pensionarea anticipată va fi menţinută şi în noul sistem de pensii, dar condiţiile de
pensionare vor fi mai severe, datorită amplorii luate de pensiile de invaliditate şi de
pensiile anticipate parţiale, care s-au triplat în ultima perioadă.
În cazul pensiilor anticipate, în România penalizarea este mică (punctul de pensie
este mai scăzut decât cel normal) şi este ridicată imediat ce beneficiarul îndeplineşte
vârsta pentru pensie, în timp ce în alte state europene penalizarea este definitivă. Prin
noua legislaţie din 2006 se are în vedere fie majorarea penalizării, fie menţinerea acesteia
până la sfârşitul vieţii, fie un sistem mixt, adică o penalizare mai mare decât nivelul actual,
combinată cu menţinerea penalizării o anumită perioadă, după împlinirea vârstei de
pensionare.
c) Pensia anticipată parţial
Asiguraţii care au realizat stagii complete de cotizare, precum şi cei care au depăşit
stagiul complet de cotizare cu până la 10 ani pot solicita pensie anticipată parţială cu
reducerea vârstelor standard de pensionare cu cel mult 5 ani.
La stabilirea stagiului de cotizare nu se au în vedere perioadele asimilate, amintite
la punctul anterior.
Cuantumul pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru
limită de vârstă, prin diminuarea acestuia în raport cu stagiul de cotizare realizat şi cu
numărul de luni cu care s-a redus vârsta standard de pensionare.
La împlinirea vârstei standard de pensionare prevăzută de lege, pensia anticipată
parţială devine pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează în aceleaşi condiţii ca şi
pensia anticipată.
d)Pensia de invaliditate
Au dreptul la pensie de invaliditate asiguraţii care şi-au pierdut total sau cel puţin
jumătate din capacitatea de muncă, din cauza:
accidentelor de muncă, conform legii;
bolilor profesionale şi tuberculozei;
bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca.
Beneficiază de pensie de invaliditate şi asiguraţii care satisfac obligaţii militare, cât
şi elevii şi studenţii care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă
datorită accidentelor sau bolilor profesionale survenite în timpul şi din cauza practicii
profesionale.
Legislaţia românească prevede trei grade de invaliditate, şi anume:
gradul I, când se pierde complet capacitatea de muncă şi este necesară
supravegherea permanentă şi îngrijirea individului de către o altă persoană.
Persoana respectivă primeşte o indemnizaţie de însoţitor, stabilită la nivelul
salariului minim brut pe ţară;
gradul II, când se pierde în cea mai mare parte capacitatea de muncă, însă
individul se serveşte singur, neavând nevoie de îngrijiri din partea altei
persoane;
gradul III, când se pierde cel puţin jumătate din capacitatea de muncă şi
individul poate presta aceeaşi muncă, însă cu un program redus sau o altă
muncă, mai uşoară.
Criteriile şi normele pe baza cărora se face încadrarea în cele trei grade de
invaliditate se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de Ministerul Muncii Solidarităţii
Sociale şi Familiei împreună cu Ministerul Sănătăţii.
Încadrarea în unul din gradele de invaliditate se face prin decizie emisă de medicul
expert al asigurărilor sociale, în urma unei expertize medicale.
- 204 -
Acordarea pensiei necesită constatarea gradului de invaliditate de către comisia de
expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă, de la nivel judeţean. Pensionarii
sunt supuşi revizuirii medicale a capacităţii de muncă la intervale de 6-12 luni până la
împlinirea vârstei de pensionare.
După fiecare revizuire medicală medicul expert al asigurărilor sociale emite o nouă
decizie prin care se stabileşte, după caz:
menţinerea în acelaşi grad de invaliditate;
încadrarea în alt grad de invaliditate;
încetarea calităţii de pensionar de invaliditate, ca urmare a redobândirii
capacităţii de muncă.
Neprezentarea la revizuirea medicală atrage după sine suspendarea pensiei.
Nu sunt supuşi revizuirii medicale periodice pensionarii de invaliditate care:
prezintă invalidităţi care afectează ireversibil capacitatea de muncă;
au împlinit vârstele prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei pentru limită de
vârstă;
au vârsta mai mică cu până la 5 ani faţa de vârsta standard de pensionare şi au
realizat stagiile complete de cotizare.
Pensionarii de invaliditate supuşi revizuirii medicale sunt obligaţi să urmeze
programele recuperatorii întocmite de medicul expert al asigurărilor sociale, iar în cazul în
care nu se conformează deciziei emise de medicul expert, vor fi suspendaţi de la plata
pensiei.
La împlinirea vârstei standard de pensionare sau a vârstei standard reduse conform
legii pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă, beneficiarul pensiei de invaliditate
poate opta pentru cea mai avantajoasă dintre pensii.
Cuantumul pensiei se stabileşte pe fiecare grad de invaliditate şi pe grupe de
muncă, de la 25% până la 85% din salariul tarifar.
e)Pensia de urmaş se stabileşte pentru copiii şi soţul supravieţuitor, dacă
persoana decedată era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.
Copiii au dreptul la pensie de urmaş astfel:
până la vârsta de 16 ani;
dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit
legii, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26;
pe toată durata invalidităţii de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în
perioada în care se aflau în una din cele două situaţii menţionate mai sus.
Pensia de urmaş care se acordă copiilor nu poate fi folosită decât pentru îngrijirea
şi educarea lor, indiferent de calitatea persoanei care o încasează.
Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii, la împlinirea
vârstei standard de pensionare, dacă a convieţuit cu soţul decedat cel puţin 15 ani.
În cazul în care căsătoria a fost de durată mai mică, dar nu mai puţin de 10 ani,
pensia ce se acordă se calculează şi proporţional cu numărul anilor de căsătorie.
Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârstă, pe
perioada în care este invalid de gradul I sau II, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin un
an.
Soţul supravieţuitor are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârsta şi durata
căsătoriei, dacă decesul soţului susţinător s-a produs ca urmare a unui accident de
muncă, a unei boli profesionale sau tuberculozei şi dacă nu realizează venituri lunare
dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai
mici de o pătrime din salariul mediu brut pe economie.
Soţul supravieţuitor care are în îngrijire la data decesului susţinătorului unul sau mai
mulţi copii în vârstă de până la 7 ani, beneficiază de pensia de urmaş până la data
împlinirii de către ultimul copil a vârstei de 7 ani, în perioadele în care nu realizează
- 205 -
venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este obligatorie sau
acestea sunt mai mici de o pătrime din salariul mediu brut pe economie.
Pensia de urmaş se calculează astfel:
din pensia pentru limită de vârstă aflată în plată sau la care ar fi avut
dreptul, în condiţiile legii, susţinătorul decedat;
din pensia de invaliditate gradul I, în cazul în care decesul susţinătorului
a survenit înaintea îndeplinirii condiţiilor pentru obţinerea pensiei pentru limită de
vârstă şi era în plată cu pensie de invaliditate de orice grad, pensie anticipată,
pensie anticipată parţială sau ar fi avut dreptul, în condiţiile legii, la una dintre
aceste categorii de pensii.
Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte prin aplicarea unei cote asupra bazei de
calcul prevăzută mai sus, astfel:
pentru un singur urmaş – 50%;
pentru 2 urmaşi – 75%;
pentru 3 sau mai mulţi urmaşi – 100%.
În cazul orfanilor de ambii părinţi, cuantumul pensiei se obţine prin însumarea
drepturilor de urmaş, calculate după fiecare părinte.
Soţul supravieţuitor care are dreptul la o pensie proprie şi îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege pentru obţinerea pensiei de urmaş după soţul decedat, poate opta
pentru cea mai avantajoasă dintre pensii.
Ajutorul de deces prevăzut a se finanţa din Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat se
stabileşte pentru anul 2009 astfel:
- asiguratului sau pensionarului, la 1702 lei;
- unui membru de familie al asiguratului sau pensionarului, 851 lei.
- 207 -
Indemnizaţia se acordă pentru o perioadă de cel mult 90 zile într-un an
calendaristic, în una sau mai multe etape, asiguraţilor care au beneficiat de indemnizaţia
pentru incapacitate temporară de muncă şi care şi-au refăcut capacitatea de muncă, dar
nu mai pot presta aceeaşi muncă sau o pot presta, dar reducând programul de lucru.
Cuantumul indemnizaţiei este egal cu diferenţa dintre media veniturilor salariale din
ultimele 6 luni şi venitul salarial brut realizat de asigurat la noul loc de muncă sau prin
reducerea timpului normal de muncă, însă, fără a depăşi 25% din baza de calcul.
3. Indemnizaţie pe durata cursurilor de calificare şi de reconversie
profesională
Indemnizaţia se acordă asiguraţilor care au beneficiat de indemnizaţie pentru
incapacitate temporară de muncă şi după refacerea capacităţii de muncă nu mai pot
presta aceeaşi muncă. Indemnizaţia se acordă numai dacă asiguratul respectă integral
programul de instruire pe toată durata cursurilor. Ea se acordă lunar şi reprezintă 70% din
salariul de bază brut al persoanei asigurate, avut înaintea producerii riscului.
Indemnizaţia nu se acordă dacă persoana asigurată beneficiază, în paralel de
indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă sau de indemnizaţie pentru
reducerea timpului de muncă.
- 209 -
supravegherea prudenţială şi asigurarea unei bune funcţionări a
sistemului de pensii private;
controlul activităţii din sistemul de pensii private;
controlul constituirii şi virării de către angajator a contribuţiei la fondul
pensiilor private, în scopul reducerii evaziunii fiscale;
emiterea de norme privind sistemul de pensii private şi aplicarea
sancţiunilor prevăzute de lege;
întocmirea şi actualizarea Registrului fondurilor de pensii private.
Comisia controlează entităţile implicate în sistemul de pensii private, cel puţin o
dată pe an.
Comisia publică, în termen de 6 luni de la sfârşitul fiecărui an calendaristic, într-o
broşură, un raport privind evoluţia şi funcţionarea fondurilor de pensii private, performanţa
administratorilor şi a entităţilor implicate în acest domeniu, în anul precedent.
Comisia încheie protocoale de colaborare cu instituţiile de colectare şi evidenţa
contribuţiilor de asigurări sociale, în scopul accesului la informaţiile privind modul de
constituire şi virare a contribuţiilor de către angajatori. De asemenea, Comisia colaborează
cu alte instituţii şi autorităţi din ţară şi din străinătate care au rol de supraveghere şi
reglementare a pieţelor financiare din statele membre ale Uniunii Europene.
Participanţii la fondul de pensii administrat privat sunt:
obligatoriu, persoanele în vârstă de până la 35 ani, care devin pentru
prima dată asiguraţi la sistemul public de pensii;
facultativ, persoanele în vârstă de până la 45 ani, care sunt deja
asigurate şi contribuie la sistemul public de pensii, care pot adera numai la un
singur fond de pensii în acelaşi timp şi pot avea un singur cont la fondul de pensii
al cărui participant este.
Contribuţia la fondul de pensii este parte din contribuţia individuală de asigurări
sociale datorată la sistemul public de pensii, în proporţie de 2% din baza de calcul
(aceeaşi ca şi la contribuţia pentru asigurări sociale). În termen de 8 ani de la începerea
colectării, cota de contribuţie se majorează la 6%, cu o creştere de 0,5 puncte procentuale
pe an.
Activele fondului de pensii pot fi investite numai în următoarele clase de active:
instrumente ale pieţei monetare, inclusiv depozite în lei la o
instituţie de credit, în proporţie de 20% din valoarea totală a activelor fondului de
pensii;
titluri emise de stat (MFP BNR), în proporţie de 70% din
valoarea totală a activelor fondului;
obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de autorităţile
administraţiei publice locale, în proporţie de 30%;
valori mobiliare tranzacţionate pe o piaţă reglementată şi
supravegheată de CNVM, în proporţie de 50%;
obligaţiuni şi alte valori mobiliare emise de guverne şi bănci
centrale din alte state, maximum 10% din valoarea totală a activelor fondului;
alte forme de investiţii prevăzute de Comisie, în proporţie de
5%.
În legătură cu pilonul III al sistemului de pensii: componenta facultativă
administrată privat, baza legală este asigurată prin Legea nr. 249/2004 privind pensiile
ocupaţionale, care asigură următoarele avantaje:
aderarea la o schemă facultativă de pensii ocupaţionale este
facultativă;
contribuţia participantului la fondul de pensii ocupaţionale, de
până la echivalentul în lei a 200 euro pe an din venitul salarial anual potrivit
legii;
- 210 -
cheltuielile angajatorului cu contribuţiile datorate de acesta la
fondul de pensii ocupaţionale, în sumă de până la echivalentul în lei a 200
euro pe an pentru fiecare participant – sume ce sunt deductibile la calculul
profitului impozabil.
Se remarcă aici un dezavantaj pentru angajatori, prin faptul că acesta reţine şi
virează contribuţiile angajaţilor săi care au calitatea de participant la o schemă facultativă
de pensii ocupaţionale şi răspunde penal de neplata contribuţiilor sau de plata lor
incompletă conform termenelor, condiţiilor şi regulilor schemei cu privire la plata
contribuţiilor.
În concluzie, putem menţiona că sistemul privat de pensii prezintă avantajul de a
scoate economia românească dintr-un cerc vicios: impozite tot mai mari şi o creştere
economică tot mai mică – şi de a o integra într-un sistem sănătos care să-i permită o
creştere economică mai puternică, şi implicit, economii individuale tot mai mari.
Menţionăm că implementarea pilonilor II şi III de pensii private au avut rezultate
diferite în ţările din Uniunea Europeană, cum ar fi Ungaria, Cehia, Austria etc. De exemplu,
în Cehia implementarea sistemului de pensii facultativ, în paralel cu sistemul public de
pensii a fost un eşec, fapt pentru care piaţa Cehă nu s-a dezvoltat la nivelul pieţelor
vecine. O situaţie aproape similară a cunoscut şi Austria. În schimb, în Ungaria, unde
sistemul de pensii administrate privat şi-a dovedit superioritatea, atrăgând peste 52% din
populaţia activă a Ungariei, însă acest fapt s-a datorat introducerii în prima fază a pilonului
II (cel obligatoriu).
Pe plan mondial, spre deosebire de situaţia din Uniunea Europeană, pensiile
private suscită noi intervenţii atât din partea companiilor, sub presiunea angajaţilor, dar şi
a guvernelor. Astfel, companiile din Statele Unite îngheaţă sau stopează contribuţiile
pentru pensiile private pentru că acestea au devenit mult prea costisitoare. În timp ce în
urmă cu 5 ani multe companii aveau surplusuri, acum sistemul privat din SUA este
subfinanţat cu o sumă totală de aproximativ 450 miliarde dolari.
Pensiile au devenit o povară pentru companiile americane confruntate cu competiţia
salariilor mici, din alte zone ale globului, mai ales din China şi India.
General Motors deţine cel mai mare program privat de pensii de care beneficiază
aproximativ 600 mii oameni.
Chiar şi companiile care nu au probleme financiare, renunţă sau diminuează
fondurile de pensii. Spre exemplu compania Verizon a blocat planurile de pensii a 30 mii
angajaţi.
Congresul american urmează să lanseze o serie de reforme în acest domeniu. În
anul 2004, planul Preşedintelui George Bush de a restructura sistemul public de pensii a
eşuat. Americanii sunt îngrijoraţi de nivelul de trai pe care îl vor avea după pensionare,
mulţi angajaţi fiind nevoiţi să lucreze mai mult timp. Companiile din unele domenii ca
industria aviatică sau cea constructoare de maşini iau cele mai drastice măsuri referitoare
la pensii.
Activele fondurilor de pensii au atins recordul de 8400 miliarde dolari în 2004. Este
vorba de activele combinate ale celor mai mari fonduri de pensii din lume, atât publice, cât
şi private, care au crescut în 2004 cu 27%, depăşind recordul de 6600 miliarde dolari atins
în 2003. Acest fapt s-a datorat redresării generale a câştigurilor de pe pieţele financiare,
care au dus la aprecierea considerabilă a activelor (studiul a fost realizat de firma de
consultanţă Watson Wyatt şi publicaţia americană Pension and Invesment în rândul a 300
fonduri de pensii).
Pieţele de valori mobiliare au continuat să se întărească în cursul anului 2004,
contribuind la echilibrarea balanţelor contabile a fondurilor de pensii din întreaga lume,
deşi îmbunătăţirea a fost modestă din cauza scăderi dobânzilor obligaţiunilor. De aceea,
fondurile de pensii si-au diversificat activele, în special în rândul obligaţiunilor, dar şi al
opţiunilor alternative. Pe ansamblu statelor studiate, creşteri mai mari au înregistrat
- 211 -
Japonia – 54%, Australia – 26%, Danemarca – 23%, Olanda – 23%, Marea Britanie –
18%. În acelaşi timp, în Statele Unite cota de piaţă a scăzut în 2004 cu aproximativ 8%,
ajungând la 44,7%.
De menţionat că influenţa fondurilor de pensii asupra economiei mondiale este în
creştere.
- 212 -
- 213 -
CAPITOLUL III
Bugetele locale
- 214 -
3) urmărirea execuţiei bugetelor locale şi rectificarea acestora pe parcursul anului
bugetar, în condiţii de echilibru;
4) stabilirea şi urmărirea modului de prestare a serviciilor publice locale;
5) administrarea efectivă a bunurilor din proprietatea publică sau privată a unităţilor
administrativ-teritoriale;
6) angajarea de împrumuturi pe termen mediu şi lung şi urmărirea achitării la
scadenţă a obligaţiilor de plată rezultate din acestea;
7) administrarea resurselor financiare pe parcursul execuţiei bugetare, în condiţii
de eficienţă;
AUTORITATI SANATATE
PUBLICE
BUGET
LOCAL
ALTE ACTIUNI ASISTENTA
SOCIALA
CHELTUIELI
- 216 -
3) cheltuielile aprobate prin bugetul local reprezintă limite maxime ce nu pot fi
depăşite;
4) încadrarea veniturilor şi cheltuielilor pe criteriul funcţional (pe capitole şi
subcapitole) şi economic (pe articole şi alineate) al clasificaţiei bugetare, este o
condiţie a raportării unei execuţii bugetare reale de către fiecare instituţie publică
în parte;
5) există trei categorii de ordonatori de credite şi anume:
a) ordonatori principali;
b) ordonatori secundari;
c) ordonatori terţiari.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt preşedinţii consiliilor
judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti şi primarii celorlalte unităţi
administrativ-teritoriale.
Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică, cărora li se alocă fonduri
din bugetele locale sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz.
Ordonatorii principali de credite pot delega această calitate înlocuitorilor de drept
sau altor persoane împuternicite în acest scop.
Ordonatorii principali de credite analizează modul de utilizare a creditelor bugetare
aprobate prin bugetele locale şi prin bugetele instituţiilor publice, ai căror conducători sunt
ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, şi aprobă efectuarea cheltuielilor din
bugetele proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare
numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de
activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ordonatorii de credite răspund de:
a) elaborarea şi fundamentarea proiectului de buget propriu;
b) urmărirea modului de realizare a veniturilor;
c) angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare
aprobate şi a veniturilor bugetare posibil de încasat;
d) integritatea bunurilor aflate în proprietatea sau în administrarea instituţiei pe
care o conduc;
e) organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor
financiare asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei
bugetare;
f) organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a
programului de investiţii publice;
g) organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;
h) organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor
legale;
i) alte atribuţii stabilite de dispoziţiile legale.
Constituie integral venituri proprii ale bugetelor locale ale comunelor, oraşelor,
municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti sau judeţelor, după caz, următoarele
resurse financiare:
1) impozitele şi taxele locale, după cum urmează:
a) impozitul pe clădiri;
b) impozitul pe teren;
- 217 -
c) taxa asupra mijloacelor de transport;
d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;
e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;
f) impozitul pe spectacole;
g) taxa hotelieră;
h) taxele speciale;
i) alte taxe locale.
2) amenzile şi penalităţile aferente impozitelor şi taxelor locale prevăzute
anterior;
3) dobânzile pentru plata cu întârziere a impozitelor şi taxelor locale;
4) taxele instituite prin următoarele acte normative:
a) Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu
modificările şi completările ulterioare;
b) O.G. nr.12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea
notarială, republicată;
c) Legea nr.117/1999 privind taxele extrajudiciare de timbru, cu
modificările ulterioare.
La stabilirea impozitelor şi taxelor locale trebuie să se aibă în vedere respectarea
următoarelor principii:
a) principiul transparenţei, potrivit căruia autorităţile administraţiei publice locale
au obligaţia să-şi desfăşoare activitatea într-o manieră deschisă faţă de public;
b) principiul aplicării unitare – potrivit căruia trebuie să se asigure organizarea şi
executarea în concret, în mod unitar, a prevederilor Codului fiscal, fiind interzisă
instituirea altor impozite sau taxe locale în afara celor prevăzute de prezentul
cod. Totodată, taxele speciale, instituite pentru funcţionarea unor servicii publice
locale create în interesul persoanelor fizice şi juridice, se încasează numai de la
acestea, potrivit regulamentului de funcţionare a consiliilor locale sau judeţene,
după caz;
c) principiul autonomiei locale – potrivit căruia consiliile locale şi judeţene
stabilesc impozitele şi taxele locale între limitele şi condiţiile prevăzute de Codul
fiscal. Acest principiu corespunde Cartei europene a autonomiei locale,
adoptate la Strasbourg la 15 oct.1985, ratificată de România prin Legea
nr.199/1997.
Pentru identificarea localităţilor şi încadrarea acestora pe ranguri de localităţi
se au în vedere, cumulativ, următoarele acte normative:
1) Legea nr.2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României, cu
modificările ulterioare;
2) Legea nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului
naţional, respectiv Reţeaua de localităţi.
Potrivit Legii nr.351/2001, ierarhizarea funcţională a localităţilor urbane şi
rurale, este următoarea:
- 218 -
poziţia terenului faţă de centrul localităţii, de reţelele edilitare şi de alte elemente specifice
fiecărei unităţi administrativ-teritoriale. Hotărârea consiliului local are la bază următoarele
documente:
a) documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism (hărţi, schiţe privind
formele de relief, cursuri de apă, păduri, drumuri, construcţii etc.);
b) registrele agricole;
c) evidenţe specifice cadastrului imobiliar-edilitar;
d) orice alte evidenţe agricole sau cadastrale.
Identificarea zonelor atât în intravilanul, cât şi în extravilanul localităţilor se face prin
litere: A, B, C şi D.
Intravilanul localităţii reprezintă teritoriul determinat prin Planul urbanistic general
(P.U.G.), care cuprinde ansamblul terenurilor cu şi fără construcţii, ce constituie o
localitate. Intravilanul se poate dezvolta prin extinderea în extravilan numai pe bază de
planuri urbanistice-zonale (P.U.Z.), legal aprobate, integrându-se ulterior în Planul
urbanistic general (P.U.G.) al localităţii.
Extravilanul localităţii reprezintă teritoriul cuprins între limita intravilanului şi limita
teritorial-administrativă a localităţii.
Consiliile locale şi judeţene adoptă hotărârile cu privire la stabilirea impozitelor şi
taxelor locale pentru un an calendaristic, până la data de 31 mai inclusiv, pentru anul fiscal
următor.
Primarii şi preşedinţii de consilii judeţene asigură publicarea corespunzătoare a
hotărârii într-un ziar local sau afişarea la sediul primăriei, în cazul celor din mediul rural.
Orice persoană juridică ce datorează impozite şi taxe locale are obligaţia de a
calcula aceste impozite şi de a depune o declaraţie la primăria respectivă până la data de
31 ianuarie inclusiv a anului calendaristic pentru care se calculează impozitul sau taxa.
Autorităţile administraţiei publice locale şi organele speciale ale acestora, după caz,
sunt responsabile pentru stabilirea, controlul şi colectarea impozitelor şi a taxelor locale,
precum şi a amenzilor şi penalizărilor aferente.
Sumele reprezentând impozite şi taxe locale se indexează anual pentru a reflecta
rata estimată a inflaţiei pentru anul următor, dacă aceasta depăşeşte 5%.
În legătură cu plătitorii de impozite şi taxe locale legea instituie scutiri şi facilităţi, în
felul următor:
b) scutiri şi facilităţi prevăzute expres de lege;
c) scutiri şi facilităţi stabilite de consiliile locale.
- 219 -
b) fundaţiilor testamentare constituite conform legii, cu scopul de a întreţine,
dezvolta şi ajuta instituţii de cultură naţională, precum şi de a susţine acţiuni cu
caracter umanitar, social şi cultural;
c) organizaţiilor umanitare care au ca unică activitate întreţinerea şi funcţionarea
căminelor de bătrâni şi a caselor pentru ocrotirea copiilor orfani şi a copiilor
străzii.
Impozitul pe clădiri şi impozitul pe teren se reduc cu 50% pentru acele clădiri şi
terenul aferent deţinute de persoane juridice, care sunt utilizate exclusiv pentru prestarea
de servicii turistice, pe o perioadă de maxim 5 luni pe durata unui an calendaristic.
2) Scutiri şi facilităţi stabilite de consiliile locale:
a) Consiliile locale pot acorda scutiri sau reduceri de la plata impozitului pe clădiri
folosite ca domiciliu de persoanele fizice ori a impozitului pe teren aferent
acestor clădiri, în cazul persoanelor fizice ale căror venituri lunare sunt mai mici
decât salariul minim pe economie ori constau în exclusivitate din indemnizaţie
de şomaj sau pensie de asistenţă socială;
b) În cazul unei calamităţi naturale, consiliile locale pot acorda scutiri de la plata
impozitului pe clădiri, a impozitului pe teren, precum şi a taxei pentru eliberarea
certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construire sau o reducere a acestora.
Orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual
impozit pentru acea clădire, cu excepţiile prevăzute de Codul fiscal, la bugetul local al
unităţii administrativ-teritoriale în care este amplasată clădirea.
În cazul unei clădiri, aflată în administrarea sau în folosinţa, după caz, a altei
persoane, pentru care se datorează chirie în baza unui contract de închiriere, impozitul pe
clădiri se datorează de către proprietar.
În cazul în care o clădire se află în proprietatea comună a două sau mai multor
persoane, fiecare dintre proprietarii comuni ai clădirii datorează impozit pentru partea din
clădire aflată în proprietatea sa. Dacă nu se pot stabili părţile individuale ale proprietarilor
în comun, atunci fiecare proprietar datorează o parte egală din impozitul pentru clădirea
respectivă.
Prin clădire se înţelege orice construcţie care serveşte la adăpostirea de oameni,
de animale, de obiecte, de materiale şi produse, de instalaţii etc.
Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru:
a) clădirile instituţiilor publice şi clădirile care fac parte din domeniul public şi privat
al unei unităţi administrativ-teritoriale;
b) clădirile care, potrivit legii, sunt considerate monumente istorice, de arhitectură
sau arheologice, muzee sau case memoriale;
c) clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor
religioase recunoscute de lege;
d) clădirile instituţiilor de învăţământ preuniversitar sau universitar;
e) clădirile unităţilor sanitare de interes naţional care nu au trecut în patrimoniul
comunităţilor locale;
f) clădirile aflate în patrimoniul public sau privat al statului şi în administrarea
Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”;
g) construcţiile şi amenajările funerare din cimitire şi crematorii;
h) clădirile sau construcţiile din parcurile industriale, ştiinţifice sau tehnologice.
Instituţiile prevăzute mai sus la lit. a)-f) vor datora impozit dacă incintele
respective se folosesc pentru activităţi economice, cu excepţia celor din patrimoniul privat
al statului.
- 220 -
De asemenea, nu datorează impozit oricare dintre următoarele construcţii
speciale:
a) sonde de ţiţei, gaze, sare;
b) platforme de foraj marin;
c) centrale hidroelectrice, termoelectrice, nuclearoelectrice, clădiri şi construcţii
speciale anexă, reţea aeriană de transport şi distribuţie a energiei electrice şi
stâlpii aferenţi acesteia, cablu subteran de transport etc.;
d) reţele de telecomunicaţii subterane şi aeriene;
e) căi de rulare, de incintă sau exterioare;
f) galerii subterane şi puţuri de mină;
g) coşuri de fum şi turnuri de răcire;
h) baraje şi construcţii accesorii;
i) poduri, viaducte, apeducte, tuneluri;
j) reţele şi conducte pentru transportul sau distribuţia apei, produselor petroliere şi
gazelor, canalizare etc.;
k) terasamente, împrejmuiri, platforme betonate;
l) alte construcţii de natură similară.
Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru clădirea unei persoane fizice, dacă:
a) clădirea este o locuinţă nou realizată în condiţiile Legii locuinţei nr.114/1996;
b) clădirea este realizată pe bază de credite, în conformitate cu O.G. nr.19/1994
privind stimularea investiţiilor pentru realizarea unor lucrări publice şi construcţii
de locuinţe, modificată prin Legea nr.82/1995.
Scutirea de impozit pentru cele două categorii de persoane fizice se aplică pentru o
clădire timp de 10 ani de la data dobândirii acesteia. În cazul înstrăinării clădirii, scutirea
de impozit nu se aplică noului proprietar al clădirii.
În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei
de impozitare la valoarea impozabilă a clădirii.
Cota de impozitare este de 0,1% atât pentru clădirile situate în mediul urban cât şi
pentru clădirile din mediul rural.
Valoarea impozabilă a unei clădiri se determină prin înmulţirea suprafeţei
construite desfăşurate a clădirii, exprimată în metri pătraţi, cu valorile prevăzute de Codul
fiscal.
Suprafaţa construită desfăşurată a unei clădiri se determină prin însumarea
suprafeţelor secţiunilor tuturor nivelurilor clădirii, inclusiv ale balcoanelor, logiilor sau ale
celor situate la subsol, exceptând suprafeţele podurilor care nu sunt utilizate ca locuinţă şi
suprafeţele scărilor şi teraselor neacoperite.
Valoarea impozabilă a clădirii se ajustează în funcţie de amplasarea clădirii, cu
un coeficient de corecţie calculat după rangul localităţii, iar în cadrul localităţilor pe zone A,
B, C şi D. Coeficientul de corecţie se reduce cu 0,10 în cazul unui apartament aflat într-un
bloc cu mai mult de trei nivele şi opt apartamente.
Valoarea impozabilă a clădirii se reduce în funcţie de anul terminării acesteia cu
20%, pentru o clădire care are o vechime de peste 50 ani, şi cu 10% pentru clădirea care
are o vechime cuprinsă între 30 de ani şi 5 ani inclusiv.
Dacă o persoană fizică are în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca
locuinţă, care nu sunt închiriate unei alte persoane, impozitul pe clădiri se majorează
astfel:
a) cu 15% pentru prima clădire în afara acelei de la adresa de domiciliu;
b) cu 50% pentru cea de-a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
c) cu 75% pentru cea de-a treia clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;
d) cu 100% pentru cea de-a patra clădire şi următoarele în afara celor de la adresa
de domiciliu.
- 221 -
În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei
cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.
Cota de impozit se stabileşte prin hotărâre a consiliului local şi poate fi cuprinsă
între 0,25% şi 1,5% inclusiv.
Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu,
înregistrată în contabilitatea proprietarului sau valoarea reevaluată a acesteia.
În cazul unei clădiri a cărei valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării,
valoarea impozabilă se reduce cu 15%.
În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii trei ani anteriori anului fiscal
de referinţă, cota este stabilită de consiliul local între 5% şi 10% şi se aplică la valoarea de
inventar a clădirii, înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice.
Orice persoană care dobândeşte sau construieşte o clădire ori extindere,
demolează sau modifică o clădire existentă are obligaţia să depună o declaraţie în acest
sens la organul fiscal competent aparţinând de autoritatea administraţiei publice locale în
termen de 30 de zile de la data la care s-au produs aceste modificări.
Impozitul pe clădiri se plăteşte anual, în două rate egale, până la datele de 31
martie, şi 30 septembrie, inclusiv.
Pentru plata cu anticipaţie a impozitului pe clădiri, datorat pentru întregul an de
către persoanele fizice, până la data de 31 martie a anului respectiv, se acordă o
bonificaţie de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.
Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru
acesta un impozit anual la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia
este situat terenul. În cazul când terenul se află în administrarea sau folosinţa, după caz,
altei persoane decât proprietarul, pentru care se datorează chirie, respectiv arendă în
baza unui contract de închiriere/arendare, impozitul pe teren se datorează de proprietar.
În cazul terenului deţinut în comun de două sau mai multe persoane, fiecare
proprietar datorează impozit pentru partea de teren aflat în proprietatea sa. Dacă nu pot fi
stabilite părţile individuale ale proprietarilor comuni, atunci fiecare coproprietar datorează o
parte egală din impozitul pentru terenul respectiv.
Impozitul pe teren nu se datorează pentru:
a) terenul aferent unei clădiri, pentru suprafaţa de teren acoperită de acea clădire;
b) orice teren al unui cult religios, recunoscut de lege;
c) orice teren al unui cimitir, crematoriu;
d) orice teren al unei instituţii de învăţământ preuniversitar şi universitar, autorizată
provizoriu sau acreditată;
e) orice teren al unei unităţi sanitare de interes naţional care nu a trecut în
patrimoniul autorităţilor locale;
f) orice teren aferent unei clădiri a unei instituţii publice sau unei clădiri care face
parte din domeniul public sau privat al unei unităţi administrativ-teritoriale,
exceptând suprafeţele folosite pentru activităţi economice;
g) orice teren degradat sau poluat, inclus în perimetrul de ameliorare, pentru
perioada cât durează ameliorarea acestuia;
h) terenurile care prin natura lor (şi nu prin destinaţie) sunt improprii pentru
agricultură sau silvicultură, cum ar fi:
1) terenuri ocupate de iazuri, bălţi, lacuri de acumulare sau căi
navigabile;
2) terenuri folosite pentru activităţile de apărare împotriva inundaţiilor;
3) terenuri care contribuie la exploatarea resurselor de apă;
4) terenuri utilizate pentru exploatările din subsol etc.;
- 222 -
i) terenurile ocupate de autostrăzi, drumuri europene, naţionale şi principale şi
zonele de siguranţă ale acestora;
j) terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice;
k) alte categorii prevăzute de lege.
Impozitul pe teren se stabileşte, luând în calcul numărul de metri pătraţi de teren,
rangul localităţii în care este amplasat terenul şi zona, cât şi categoria de folosinţă a
terenului, conform încadrării facute de consiliul local.
În cazul unui teren amplasat în intravilan, înregistrat în Registrul agricol la categoria
de folosinţă terenuri cu construcţii, impozitul pe teren se stabileşte prin înmulţirea
numărului de metri pătraţi ai terenului cu suma corespunzătoare pe metru pătrat.
Dacă terenul din intravilan este înregistrat în Registrul agricol la altă categorie de
folosinţă decât de cea de terenuri cu construcţii, impozitul pe teren se calculează luând în
calcul categoria de folosinţă, iar suma obţinută se înmulţeşte cu un coeficient de
corecţie, prezentat în tabelul nr. 3.1.:
Tabelul 3.1.
Coeficienţi de corecţie
Nr.
Categoria de folosinţă Zona şi valorile aferente (lei/m2)
crt.
0 X I II III IV
1 Teren arabil 20 15 13 11
2 Păşune 15 13 11 9
3 Fâneaţă 15 13 11 9
4 Vie 33 25 20 13
5 Livadă 38 33 25 20
Pădure sau alt teren cu
6 20 15 13 11
vegetaţie forestieră
7 Teren cu apă 11 9 6 X
8 Drumuri şi căi ferate X X X X
9 Teren neproductiv X X X X
- 223 -
Nr.
crt Categoria de folosinţă Zona şi valorile corespunzătoare (lei/ha)
.
4 Fâneaţă 20 18 16 14
5 Vie pe rod 40 38 36 34
6 Livadă pe rod 40 38 36 34
Pădure sau alt teren cu
7 12 10 8 6
vegetaţie forestieră
Teren cu apă (fără amenajări
8 4 3 2 1
piscicole)
9 Teren cu amenajări piscicole 24 22 20 18
10 Drumuri şi căi ferate X X X X
11 Teren neproductiv X X X X
- 225 -
Realizarea construcţiilor civile, industriale, agricole sau de orice natură, inclusiv a
instalaţiilor aferente acestora, se poate efectua numai în baza şi cu respectarea
prevederilor unei autorizaţii de construire, emisă în baza Legii nr.50/1991 privind
autorizarea executării lucrărilor de construcţii, modificată şi completată prin Legea
nr.453/2001, cât şi în conformitate cu prevederile documentaţiilor de urbanism şi de
amenajare a teritoriului.
Desfiinţarea (demolarea, dezafectarea ori dezmembrarea parţială sau totală)
construcţiilor şi instalaţiilor aferente acestora, precum şi a oricăror amenajări se poate face
numai pe baza unei autorizaţii de desfiinţare, emisă în aceleaşi condiţii cu autorizaţia de
construire.
Autorizaţia de construire/desfiinţare se emite la solicitarea deţinătorului titlului de
proprietate asupra unui imobil (teren, construcţii), persoană fizică sau juridică, ori a altui
act care conferă dreptul de construire sau de desfiinţare.
Documentele necesare autorizării sunt următoarele:
a) certificatul de urbanism;
b) autorizaţia de construire/desfiinţare;
c) avize şi acorduri ale instituţiilor statului (energie electrică, termică, gaze,
telefoane etc.);
d) documentaţii tehnice.
Certificatul de urbanism este actul de informare prin care autorităţile publice
(primarul sau preşedintele consiliului judeţean, după caz) stabilesc cerinţele urbanistice ce
urmează să fie îndeplinite de solicitant.
Autorizaţia de construire/desfiinţare se eliberează după certificatul de urbanism
şi reprezintă actul pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor legale cu privire la
amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea obiectivelor de investiţii, respectiv
pentru dezafectarea celor existente.
Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism, în mediul urban, este egală cu
suma stabilită de consiliul local între următoarele limite, prevăzute de lege:
a) până la 150 m2 inclusiv........................................................2,5– 3,5 lei;
b) între 151 m2 – 250 m2 inclusiv.............................................3,7 – 4,7 lei;
c) între 251 m2 – 500 m2 inclusiv...............................................4,8 – 6,0lei;
d) între 501 m2 – 750 m2 inclusiv..............................................6,1 – 7,2 lei;
e) între 751 m2 – 1.000 m2 inclusiv............................................7,3 – 8,5 lei;
f) peste 1.000 m2 ………………………….…………. 8,5 lei + 0,013 lei pentru
fiecare m2 care depăşeşte 1.000 m2
În mediul rural, taxa este egală cu 50% din taxa pentru mediul urban.
Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de construire se datorează astfel:
1) pentru o clădire ce urmează a fi folosită ca locuinţă sau anexă la locuinţă, taxa
este egală cu 0,5% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcţii;
2) pentru foraje sau excavări necesare studiilor geotehnice, exploatările de carieră,
balastierelor, sondelor de gaze şi petrol etc., taxa se calculează la suprafaţa
afectată de lucrarea respectivă, în m 2, care se înmulţeşte cu o valoare stabilită
de consiliul local, până la limita maximă de 5 lei;
3) pentru lucrările de organizare de şantier în vederea realizării unei construcţii,
care nu sunt incluse în altă autorizaţie de construire, taxa este de 3% din
valoarea lucrărilor de organizare de şantier;
4) pentru amenajarea de tabere de corturi, căsuţe sau rulote ori campinguri, taxa
este de 2% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcţii;
5) pentru chioşcuri, tonete, cabine, spaţii de expunere, situate pe căile şi în spaţiile
publice, precum şi pentru amplasarea corpurilor şi a panourilor de afişaj, a
firmelor şi a reclamelor, taxa este de până la 5 lei pentru fiecare m 2 de suprafaţă
ocupată de construcţie;
- 226 -
6) pentru orice altă construcţie decât cele prevăzute anterior taxa este de 1% din
valoarea autorizată a lucrărilor de construcţie, inclusiv instalaţiile aferente;
7) pentru lucrările de racorduri şi branşamente la reţele publice de apă, canalizare,
gaze, termice, energie electrică, telefonie şi televiziune prin cablu taxa se
stabileşte de consiliul local şi este de până la 7,5 lei pentru fiecare racord.
Taxa pentru eliberarea autorizaţiei de desfiinţare, totală sau parţială, a unei
construcţii este egală cu 0,1% din valoarea impozabilă a construcţiei, stabilită pentru
determinarea impozitului pe clădiri.
Taxa pentru avizarea certificatului de urbanism de către comisia de urbanism şi
amenajarea teritoriului, de către primari sau de structurile de specialitate din cadrul
consiliului judeţean, se stabileşte de consiliul local, respectiv consiliul judeţean în sumă de
până la 10 lei.
Taxa pentru prelungirea unui certificat de urbanism sau a unei autorizaţii de
construire este egală cu 30% din cuantumul taxei pentru eliberarea actului iniţial respectiv.
Taxa pentru eliberarea certificatului de nomenclatură stradală şi adresă se
stabileşte de către consiliile locale în sumă de până la 6 lei.
Taxele prevăzute a fi datorate, în situaţiile de mai sus, se stabilesc pe baza valorii
lucrărilor de construcţii declarate de persoana care solicită avizul şi se plătesc înainte de
emiterea avizului. În termen de 15 zile de la terminarea lucrărilor de construcţie, taxa se
recalculează la valoarea reală, definitivă a construcţiei şi se virează la bugetul local,
respectiv judeţean, în termen de 15 zile de la stabilirea valorii reale.
Pentru eliberarea certificatelor de urbanism şi a autorizaţiilor de construire de către
preşedinţii consiliilor judeţene, cu avizul primarilor comunelor, taxele datorate constituie
venit în proporţie de 50% la bugetul local al comunelor şi de 50% la bugetul consiliului
judeţean.
Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor nu se datorează
pentru:
a) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire pentru lăcaşuri de cult sau
construcţii anexe;
b) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire pentru dezvoltarea,
modernizarea sau reabilitarea infrastructurilor din transporturi care aparţin
domeniului public al statului;
c) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire, pentru lucrările de interes
public judeţean sau local;
d) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire, dacă beneficiarul
construcţiei este o instituţie publică;
e) autorizaţie de construire pentru autostrăzile şi căile ferate atribuite prin
concesionare, conform legii.
2. Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor pentru a desfăşura o activitate
economică şi a altor autorizaţii similare
Această taxă este stabilită de către consiliul local în sumă de până la 10 lei, în
mediul rural, şi până la 50 lei, în mediul urban.
Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor sanitare de funcţionare se stabileşte de
consiliul local şi este de până la 12 lei.
Taxa pentru eliberarea de copii heliografice de pe planuri cadastrale sau altele
asemenea, deţinute de consiliile locale sau judeţene, se stabileşte de către consiliul local,
respectiv judeţean şi este de până la 20 lei.
Taxa pentru eliberarea certificatelor de producător se stabileşte de către consiliile
locale şi este de până la 50 lei.
- 227 -
3.3.6. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate
- 228 -
3.3.7. Impozitul pe spectacole
Consiliul local poate institui o taxă pentru şederea într-o unitate de cazare, taxă ce
se încasează de unitatea respectivă, o dată cu luarea în evidenţă a persoanelor cazate.
Taxa se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,5% şi 5%, stabilită de
consiliul local, la tarifele de cazare practicate de unităţile de cazare.
În cazul unităţilor de cazare amplasate într-o staţiune turistică, cota taxei se
diferenţiază în funcţie de numărul de stele atribuite unităţii de cazare respective.
- 229 -
Taxa hotelieră se datorează pentru întreaga perioadă de şedere, cu excepţia
cazului unităţilor de cazare amplasate într-o staţiune turistică, când taxa se datorează
numai pentru o singură noapte, indiferent de perioada reală de cazare.
Taxa nu se aplică pentru:
a) persoanele fizice în vârstă de până la 18 ani;
b) persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat ori persoanele invalide de
gradul I sau II;
c) pensionarii, veteranii de război, văduvele de război, persoanele persecutate
politic de regimul comunist;
d) studenţii şi militarii în termen;
e) soţul sau soţia care se cazează împreună cu o persoană prevăzută mai sus, cu
excepţia văduvelor de război, care prin recăsătorie nu mai beneficiază de
această facilitate.
Unităţile de cazare au obligaţia de a vira taxa hotelieră la bugetul local, lunar, până
la data de 10, inclusiv, a lunii următoare celei în care s-a colectat taxa hotelieră de la
persoanele care au plătit cazarea.
1. Taxe speciale
Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pot adopta
taxe speciale, pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în interesul
persoanelor fizice şi juridice, în condiţiile şi pentru sectoarele de activitate prevăzute de
O.U.G. nr.45/2003 privind finanţele publice locale.
Hotărârile consiliilor locale, respectiv judeţene, prin care se adoptă taxe speciale,
trebuie publicate, potrivit legii, într-un ziar local şi afişate la sediul autorităţii respective,
pentru ca persoanele interesate să poată lua cunoştinţă de acest fapt şi eventual să poată
face contestaţie în termen de 15 zile de la afişarea sau publicarea acestora.
Taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care se
folosesc de serviciile publice locale pentru care s-au instituit taxele respective.
Taxele speciale se încasează într-un cont distinct, deschis în afara bugetului local,
fiind utilizate în scopurile pentru care au fost înfiinţate.
Nu se pot institui taxe speciale pentru funcţionarea unui serviciu public de interes
local având ca plătitori proprietarii ori utilizatorii vehiculelor care circulă pe drumurile
publice, indiferent de categoria sau denumirea, precum şi de titularul dreptului de
proprietate asupra drumului public respectiv.
- 230 -
d) pentru depozitarea de materiale, taxa se stabileşte în lei/m2/zi, astfel încât
pentru un metru pătrat de teren ocupat pentru depozitarea de materiale, taxa/zi
să nu depăşească 10 lei;
e) pentru realizarea unor lucrări taxa se stabileşte în lei/m 2/zi, astfel încât pentru
un metru pătrat de teren afectat respectivei lucrări, taxa/zi să nu depăşească 10
lei;
f) pentru desfacerea de produse în pieţe, târguri, oboare, în parcări sau alte locuri
stabilite de consiliile locale, taxa se stabileşte în lei/m 2/zi, astfel încât pentru un
metru pătrat de teren afectat acestei activităţi, taxa/zi să nu depăşească 10 lei;
g) pentru ocuparea terenurilor cu construcţii provizorii, autorizate în condiţiile legii,
taxa se stabileşte în lei/m2/zi, astfel încât, pentru un metru pătrat de teren afectat
respectivei construcţii, taxa/zi să nu depăşească 10 lei.
- 231 -
Partea a IV-a
CAPITOLUL I
- 232 -
Pentru a fi înregistrată în balanţa de plăţi externe a unui stat, este obligatorie
prezenţa unui rezident în această operaţiune. Operaţiunile între nerezidenţi se
înregistrează în balanţa de plăţi a acestora.
Fluxurile reale se referă la schimburile internaţionale de bunuri şi servicii (import-
export). În balanţă ele sunt înregistrate valoric, diferenţa dintre intrări (exporturi) şi ieşiri
(importuri) constituind balanţa comercială a unei ţări. Fluxurile de bunuri sunt înregistrate
şi contabilizate separat de comerţul de servicii. În cadrul serviciilor sunt cuprinse
următoarele: transport, comunicaţii, asigurări, consultanţă, comerţul cu drepturi de autor,
asistenţă tehnică etc.
Fluxurile financiare (sau financiar-monetare) sunt înregistrate în cadrul unor
conturi distincte – contul de capital sau contul financiar.
Aceste fluxuri financiare sunt detaliate în funcţie de tipul lor, astfel:
a) fluxuri de investiţii (directe sau de portofoliu);
b) credite externe (garantate sau negarantate);
c) active de rezervă (aur, devize, D.S.I. etc.).
În schimb, remunerarea acestor fluxuri financiare, oricare ar fi tipul lor, se
înregistrează în contul curent al B.P.E. la poziţia Venituri (exemplu: dividende
plătite/încasate sau dobânzi plătite/încasate).11
11
Dacă în statisticile vamale, înregistrarea exporturilor se face la valoarea F.O.B. (Free On Board)
– Franco bord încărcare, iar a importurilor la valoarea C.I.F. (Cost Insurance Freigert) – Franco bord sau port
destinaţie, pentru a fi aduse la aceeaşi paritate şi, apoi, pentru a putea fi comparate, în B.P.E. înregistrarea
atât a importurilor cât şi a exporturilor se face la valoarea F.O.B. Aceasta, prin corectarea valorii C.I.F. a
importurilor cu o marjă de 5% (practic, din valoarea C.I.F. a importurilor se scade această marjă) urmând ca
serviciile de transport/asigurare pe parcurs extern să fie înregistrate la alte poziţii în balanţă.
Conform regulilor INCOTERMS, F.O.B. reprezintă acel tip de clauză a contractului de export în
conformitate cu care vânzătorul plăteşte cheltuielile de transport şi asigurare a mărfii până la locul de
îmbarcare, adică bordul vasului sau cala avionului. După acest moment, transportul şi asigurarea mărfii
trebuie plătite de cumpărător.
Exporturile totale ale unei ţări sunt evaluate în F.O.B., adică la preţul total de export până la
frontiera proprie. Dacă bunurile sunt transportate pe uscat, termenul echivalent este F.O.R. (Franco gară de
îmbarcare) sau F.O.T. (Franco vagon-gară de încărcare).
Cuvântul franco are sensul de a franca, adică a plăti anticipat taxele pentru transportul unui colet
sau bagaj. Pentru valori mici, francarea se face prin aplicarea de timbre (în cazul scrisorilor).
În cazul mărfurilor, taxele respective cuprind cheltuielile de transport şi asigurare, care vor fi cuprinse
în preţul de vânzare (care va fi francat cu aceste taxe).
C.I.F. reprezintă o condiţie de livrare în conformitate cu care cheltuielile de transport şi asigurare
sunt suportate de vânzător până la portul de destinaţie. Importurile sunt evaluate în C.I.F., reprezentând
valoarea de intrare a bunurilor economice pe teritoriul unei ţări (valoarea în vamă).
INCOTERMS (International Rules for the Interpretation of Trade Terms) – reprezintă un ansamblu
de reguli şi norme elaborate de Camera de Comerţ Internaţională din Paris în anul 1936, reguli internaţionale
pentru interpretarea celor mai utilizaţi termeni comerciali din comerţul internaţional. Aceste reguli au fost
modificate pe parcursul timpului, în 1953, 1967, 1976, 1980, 1990 pentru a se alinia situaţiilor noi intervenite
în practica comercială internaţională curentă. După modificarea din 1990, normele INCOTERMS cuprind
următoarele clauze, pe grupe:
I. Grupa E (Expediere):
Clauza EXW (locul cuvenit);
Clauza Ex WORKS – franco fabrică – la sediul furnizorului;
II. Grupa F (Transport neplătit):
Clauza FCA – franco cărăuş – locul predării mărfii către cărăuş;
Clauza FOB – franco bord de încărcare;
III. Grupa C (Transport plătit):
Clauza CFR – cost şi navlu – port de destinaţie convenit;
Clauza CIF – cost, asigurare şi navlu;
IV. Grupa D (Destinaţie):
Clauza DAF – livrat la frontieră;
Clauza DEQ – livrat la chei (taxe vamale plătite).
- 233 -
Fiind un tabel de sinteză detaliat pe conturi şi subconturi analitice pe o anumita
perioadă, balanţa de plăţi externe furnizează elemente de diagnostic care permite
evaluarea avantajelor şi dezavantajelor pe care o ţară le are în schimburile comerciale cu
ţările terţe. Din analiză se poate trage următoarele concluzii:
1. cu privire la competitivitatea externă a economiei unei ţări, în special în ceea
ce priveşte comerţul cu bunuri şi servicii;
2. cu privire la gradul de atractivitate al mediului de afaceri intern pentru
investitorii rezidenţi şi nerezidenţi (atunci când mediul de afaceri se deteriorează
investitorii îşi orientează capitalurile către alte pieţe mai atractive). De aici se
poate determina poziţia investiţională internaţională a unei economii, care
poate fi debitoare sau creditoare.
În acest fel, balanţa de plăţi se constituie ca un instrument important în modelarea
şi coordonarea politicilor comerciale externe. Atunci când apare un dezechilibru cronic
la nivelul BPE (exporturi mai mici decât importuri), teoretic acesta poate fi redus printr-un
pachet de măsuri de natură fiscală (creştere de taxe vamale, facilităţi fiscale pentru
investitorii străini, subvenţii, credite preferenţiale) sau de natură comercială (promovarea
şi stimularea exporturilor).
Resursele valutare necesare pentru onorarea obligaţiilor cuprinse în serviciul
datoriei externe se prevăd în balanţa de plăţi externe, care se întocmeşte anual de
Ministerul Finanţelor Publice în colaborare cu Banca Naţională. De asemenea, B.N.R.
urmăreşte modul de execuţie a BPE şi transmite MFP situaţia drepturilor şi a
angajamentelor externe.
În funcţie de necesităţi, Guvernul analizează oportunitatea şi condiţiile
reeşalonării sau refinanţării datoriei publice externe şi transmite propuneri Parlamentului,
pentru aprobare. Execuţia anuală a BPE se prezintă Parlamentului, până la 30 iunie a
anului următor pentru aprobare.
Datele statistice privind datoria publică externă sunt transmise şi organismelor
financiar-bancare internaţionale, conform obligaţiilor care decurg din calitatea României de
membru al acestor organisme.
- 235 -
timp. Altfel spus, B.P.E. nu înregistrează totalul activelor şi pasivelor dintr-o economie, ci
doar deplasarea acestora în, şi dinspre străinătate.
Deşi balanţa se numeşte de plăţi externe, ea înregistrează nu numai fluxuri de
încasări şi plăţi aferente tranzacţiilor economice internaţionale ce presupun contrapartida,
ci şi operaţiuni derulate cu străinătatea ce nu presupun o contraprestaţie sau o plată în
bani din partea rezidenţilor sau nerezidenţilor, cum ar fi:
donaţiile;
asistenţa financiară nerambursabilă;
ajutoarele;
compensaţiile (barter sau cliring);
operaţiuni comerciale legate sau paralele (reexport, lohn etc).
B.P.E. este fundamentată pe principiul contabilităţii în partidă dublă, adică al
dublei înregistrări, fiecare furnizare de resurse reale sau financiare fiind compensată de
o încasare. Implicit, orice intrare de resurse este compensată de o plată. Dacă această
compensare nu se produce, operaţia este considerată a fi un transfer.
Dacă se respectă acest principiu, soldul net al tuturor înregistrărilor din balanţă
trebuie să fie, teoretic, egal cu zero. În practică, însă, apar o serie de diferenţe valorice,
deoarece datele înregistrate sunt obţinute din surse diferite, iar diferenţele respective sunt
reportate în contul special Erori şi omisiuni.
Datorită principiului dublei înregistrări, pentru fiecare cont sau subcont din
balanţă există o poziţie de CREDIT şi una de DEBIT. Ca regulă generală, orice intrare de
resurse este înregistrată în activul (creditul) balanţei şi orice ieşire de resurse în pasivul
(debitul) balanţei. Aceasta deoarece exporturile de bunuri şi servicii, generează intrări de
fluxuri de încasări, iar importurile de bunuri şi servicii generează fluxuri de plăţi.
Situaţia de mai sus se reflectă prin următorul tabel:
Tabelul 4.1.
Importul şi exportul de bunuri şi servicii
- 236 -
Situaţia (Poziţia) investiţională internaţională:
I. Active de rezervă din sistemul bancar:
a) Aur monetar;
b) Deţineri de DST;
c) Devize convertibile;
II. Datoria externă pe tipuri de creditori:
a) Multilaterale:
FMI;
UE;
BIRD;
BERD;
b) Bilaterale: detaliere pe principalii creditori;
c) Bănci private: detaliere pe ţări;
d) Obligaţiuni străine/euroobligaţiuni;
e) Credite furnizor: detaliere pe ţări;
f) Alţi creditori privaţi;
III. Datoria externă pe tipuri de debitori:
a) Datoria publică;
b) Datoria public garantată;
c) Datoria comercială negarantată;
IV. Creanţe şi angajamente pe termen scurt:
a) Creanţe: incaso, acreditive, garanţii bancare primite;
b) Angajamente: incaso, acreditive, garanţii emise, linii de finanţare, alte
angajamente;
V. Investiţii străine:
a) Directe;
b) De portofoliu.12
12
Barter: schimb de bunuri fără mijlocirea banilor.
Clearing: Tehnică de compensare a obligaţiilor reciproce între doi parteneri prin intermediul unei
case de clearing.
Acreditiv: Formă de decontare prin care importatorul (cumpărătorul, în general), prin intermediul
băncii sale ori al altei bănci, asigură cu anticipaţie, din resursele proprii sau din credite bancare, mijloacele
de plată în valuta convenită în favoarea unui anumit exportator.
Incaso: Constituie atât o modalitate de plată, cât şi o operaţiune financiar-bancară (de creditare),
prin care banca exportatorului face o încasare, la ordinul acestuia, dar nu va remite documentele de
expediţie sau de încărcare cumpărătorului, decât dacă acesta a achitat marfa şi a efectuat transferul de
devize.
- 237 -
X M
2. Mărimea soldului balanţei comerciale = ;
X M
Tabelul 4.2.
milioane euro
2006 2007
Specificaţie
Credit Debit Sold Credit Debit Sold
Contul curent (A+B+C) 38700 48856 -10156 46075 62752 - 16677
A. Bunuri şi servicii 31437 43192 -11755 36480 53825 - 17345
a) Bunuri (export FOB –
25850 37609 -11759 29549 47371 - 17822
import FOB)
b)Servicii, din care: 5587 5583 4 6931 6454 477
- transport 1498 1916 - 418 1892 2397 - 505
- turism – călătorii 1034 1035 -1 1171 1119 52
- alte servicii 3055 2632 423 3868 2937 931
B. Venituri 1726 4972 - 3246 2405 6557 - 4152
C. Transferuri 5537 692 4845 7190 2370 4820
Sursa: Raport B.N.R. 2007.
Tabelul 4.3.
- 239 -
Evoluţia deficitului contului curent în perioada 2005 – 2009 se prezintă astfel:
0
-2000
-4000
-6000 -3954 Evoluţia
-8000 deficitului
-6888 contului curent
-10000 (mil. euro)
-12000
-10156
-14000
-16000
-14205
-18000
-16872
- 240 -
Ca exemplu, volumul schimburilor comerciale România – Franţa pe 2007 a fost de
7,7 mld. euro, faţă de 7,5 mld. euro, în 2006.
Ca să ne facem o imagine despre economiile asiatice şi, în primul rând despre
economia Chinei, care, în 2004 s-a situat pe locul 7 în lume, însă înregistrează un ritm de
creştere anual de 4 ori mai mare decât al Uniunii Europene, instituţiile de prognoză văd
China în perspectiva anilor 2020, ca fiind cea mai puternică economie din lume.
Pe primele 6 luni ale anului 2005, China a înregistrat un excedent comercial de
aproximativ 33 mld. euro (40 mld. dolari): Exporturi 285 mld. euro şi importuri 252 mld.
euro. Principalii parteneri comerciali ai Chinei au fost:
1. U.E........................................................100 mld dolari (83,3 mld euro);
2. S.U.A....................................................96,2 mld dolari (80,2 mld euro);
3. Japonia.................................................86,5 mld dolari (72,1 mld euro).
Comparaţiile nu îşi au rostul, dar merită reflectat asupra multor fenomene negative
care trenează în economia naţională şi, totodată drenează marile fluxuri financiare în
scopuri ascunse, fără nici o legătură cu legile economiei de piaţă.
- 241 -
În privinţa echilibrului balanţei de plăţi externe există în literatura de specialitate
două accepţiuni diferite: echilibrul balanţei de plăţi este indus automat de echilibrul
economic general sau echilibrul poate fi obţinut prin promovarea unor politici
macroeconomice sau prin utilizarea unor tehnici de echilibrare specifice. În primul
caz nu este nevoie de intervenţia statului pentru echilibrarea balanţei de plăţi,
considerându-se că aceasta se va echilibra în condiţiile echilibrului economic general.
Unul dintre mecanismele care produc ajustarea automată a balanţei de plăţi externe
este mecanismul preţurilor (accepţie susţinută în teorie de Ricardo si Hume). Acest
mecanism al preţurilor explică ajustarea automată a unor dezechilibre apărute în balanţa
comercială (exporturi < importuri). Mecanismul este relativ simplu: un deficit în balanţa
comercială atrage după sine o scădere a masei monetare aflate în circulaţie (banii se vor
localiza în bancă în urma cumpărării de devize de pe piaţă, necesare plăţii excedentului de
importuri, operaţiune care a avut ca efect diminuarea activelor de rezervă). Teoria
cantitativă a banilor stipulează că o scădere a masei monetare va produce implicit o
scădere a preţurilor. Această scădere a preţurilor va constitui un stimulent pentru
exporturi şi ca o frână în calea importurilor.
Încurajarea
exporturilor Reducerea
Descurajarea masei monetare
aflate în
Scăderea circulaţie
preţurilor
Condiţia de bază a unui astfel de mecanism este ca raportul valoric între monede
(cursul de schimb) să nu sufere modificări semnificative (depreciere pronunţată).
Echilibrarea automată a balanţei de plăţi se va produce şi datorită faptului că
deflaţia generată de scăderea masei monetare aflate în circulaţie va atrage după sine o
creştere a nevoii de fonduri în economie, care implicit va duce la o creştere a dobânzilor.
Atraşi de dobânzile mai mari oferite, investitorii străini îşi vor orienta capitalurile către
această piaţă, fapt ce va duce la o reechilibrare a balanţei de plăţi. Acest mecanism de
ajustare automată poartă denumirea de finanţare compensatoare, diferenţialul de
dobândă fiind elementul care reechilibrează balanţa de plăţi (dezechilibrul din balanţa
comercială este compensat de un aport suplimentar de fluxuri financiare externe).
- 242 -
Exporturi / Creşte cererea
importuri de valută pe piaţă
Investiţii
străine
Reducerea
Creşterea masei monetare aflate
dobânzilor în circulaţie
Deflaţie
Atât teoria de ajustare automată a BPE prin mecanismul preţurilor cât şi cea prin
finanţarea compensatorie se bazează pe ipoteza unor cursuri de schimb stabile.
Există teorii care arată că o creştere a importurilor generează o depreciere a
cursului de schimb (cerere de valută mai mare) care în ipoteza unor preţuri constante
conduc la o descurajare a importurilor (devenite mai scumpe în moneda naţională). O altă
teorie este cea a echilibrului prin venituri (Keynes, Robinson, Harrold, Machlup) care
susţin că există mecanisme interne de corectare a dezechilibrelor externe cum ar fi nivelul
veniturilor sau gradul de utilizare al forţei de muncă.
În prezent, în mare parte, aceste teorii nu-şi mai găsesc aplicabilitatea în practică,
fenomenele economice devenind din ce în ce mai complexe (de exemplu ajustarea
BPE prin preţuri nu se mai poate produce în condiţiile în care masa monetară nu mai este
corelată cu nivelul activelor de rezervă). În concluzie, în condiţiile actuale în care mai mult
de 60% din regimurile valutare se bazează pe flotarea liberă a cursului de schimb,
echilibrarea automată a balanţelor de plăţi este mai greu de realizat, statul având un rol
din ce în ce mai activ în corectarea deficitelor externe.
Există o serie de specialişti care susţin că intervenţia statului în economie în
vederea atingerii unei stări generale de echilibru se concentrează pe trei direcţii
principale:
1. utilizarea deplină a forţei de muncă;
2. stabilitatea preţurilor interne;
3. echilibrul balanţei de plăţi obţinut prin tehnici şi mecanisme specifice.
Echilibrarea balanţei de plăţi rămâne o problemă complexă şi dificil de
realizat, de cele mai multe ori intervenţia în vederea echilibrării lezând interesele statelor
partenere. Mai trebuie remarcat faptul că dezechilibre cronice în balanţa de plăţi a unei
mari puteri economice (S.U.A. de exemplu) au avut adesea repercusiuni asupra stării
generale a economiei mondiale.
Statul are la dispoziţie mai multe politici pe care le poate utiliza în vederea
ajustării deficitelor din balanţa de plăţi externe:
a) Politici monetare: ratele de dobândă, operaţiuni pe piaţa liberă efectuate de
Banca Centrală, rezervele bancare obligatorii. Aceste politici pot avea o
- 243 -
influenţă directă asupra fluxurilor de capital în sensul atragerii lor printr-o
creştere a ratelor de dobândă.
b) Politicile bugetare: politici care vizează creşterea veniturilor din impozite şi taxe
(se poate realiza printr-o fiscalitate sporită sau printr-o mai bună colectare a
fondurilor datorate statului) şi reducerea cheltuielilor bugetare. Aceste politici au
rolul de a limita dimensiunea deficitului bugetar intern care de mai multe ori este
finanţat extern prin fonduri împrumutate (mai ales în cazul ţărilor în curs de
dezvoltare). În plus, aceste deficite sunt adesea finanţate inflaţionist prin
emisiune de monedă, fapt ce poate fi dăunător exporturilor, agravând şi mai
mult deficitul contului curent.
c) Devalorizarea cursului de schimb: parte integrantă a politicii monetare are ca
efect direct încurajarea exporturilor şi descurajarea importurilor (care devin mai
scumpe în moneda naţională). Condiţia de bază este ca deprecierea să fie mai
mare decât creşterea preţurilor interne.
d) Instituirea de bariere tarifare şi netarifare în calea importului cu rol în
limitarea cantitativă a importurilor. Barierele tarifare constituie în prezent una din
piedicile majore în calea fluxurilor comerciale internaţionale, existând în prezent
o mare varietate de astfel de bariere, unele dintre ele greu de identificat şi
contractat.
e) Stimularea şi promovarea exporturilor prin diferite metode (subvenţii de
export, credite de export subvenţionate, facilităţi fiscale, asigurarea şi
garantarea creditelor de export etc.) conduce la reechilibrarea balanţei
comerciale.
f) Finanţarea deficitelor din BPE se referă la posibilitatea acoperirii unui deficit
comercial printr-un credit extern acordat din diferite surse (FMI prin mecanismul
de finanţare lărgită sau emisiune de obligaţiuni guvernamentale pe piaţa
internaţională) Avantajul acestei politici este unul pe termen scurt, pe termen
lung creditele nu fac altceva decât să amâne rezolvarea cauzelor reale ce au
dus la acest deficit comercial. În plus, nu trebuie neglijat faptul prin înregistrarea
remunerării acestor credite (dobânzi plătite) în debitul contului de venituri (contul
curent) deficitul este reportat pentru o perioadă viitoare.
g) Atragerea de investiţii străine directe şi de portofoliu contribuie la
reechilibrarea balanţei de plăţi prin capitalul străin injectat în economie care
poate reduce din presiunile asupra cursului de schimb generat de o balanţă
comercială deficitară.
În concluzie, statul poate interveni direct prin numeroase pârghii şi mecanisme
pentru a reechilibra balanţa de plăţi externe. Raţiunea pentru a interveni în sensul
echilibrării BPE este dată de absenţa ajustării automate şi de efectele pe care le poate
avea dezechilibrul BPE asupra echilibrului economic general. Balanţa de plăţi rămâne
principalul instrument de măsurare a valorii şi a competitivităţii externe a unei economii,
fiind în acelaşi timp un instrument deosebit de util pentru configurarea principalelor politici
macroeconomice.
- 244 -
Glosar de termeni
- 245 -
Cost marginal = Exprimă sporul de cost total necesar pentru obţinerea unei unităţi
suplimentare de producţie.
Costul reformei = Ansamblul eforturilor şi consecinţelor pe care le suportă
economia naţională şi populaţia unei ţări pentru înfăptuirea tranziţiei la economia de piaţă.
Costul vieţii = Totalitatea cheltuielilor necesare pentru achiziţionarea bunurilor
(alimentare şi nealimentare) şi a serviciilor necesare asigurării traiului, într-o perioadă
determinată.
Costuri sociale = Renunţări, consecinţe negative sau pagube pe care populaţia le
suportă şi care-i afectează nivelul de viaţă, costuri datorate îndeosebi dereglărilor din
economie – recesiuni, inflaţie, şomaj. Se concretizează în creşterea şomajului, diminuarea
consumului de bunuri şi servicii, scăderea protecţiei sociale, renunţarea la câştigul
educaţional prin reducerea resurselor destinate culturii şi instruirii, deteriorarea condiţiilor
de sănătate, extinderea sărăciei etc.
Creştere economică = Exprimă (în sens restrâns) mărimea reală, într-o anumită
perioadă de timp, a unui indicator economic agregat (cum ar fi PIB), pe total sau pe
locuitor, într-un anumit spaţiu economic. În sens larg, creşterea economică este forma sub
care se manifestă ansamblul transformărilor cantitative, structurale şi calitative ce se
produc în cadrul vieţii economice, într-o perioadă îndelungată, imprimând indicatorilor
agregaţi o tendinţă ascendentă. Din acest punct de vedere, creşterea economică nu se
diferenţiază de dezvoltarea economică.
Creditul stand-by = Înseamnă:
a) limita de credit deschisă pentru o perioadă determinată contra plăţii unui
comision de confirmare (sau de punere la dispoziţie);
b) linia de credit pusă la dispoziţia unei ţări (sau a unei bănci centrale) care trebuie
să facă faţă unor dificultăţi temporare de balanţă de plăţi (de ex. în cadrul unui
acord stand-by al FMI).
Curatela = Instituţie legală pentru ocrotirea unei persoane care are capacitate
civilă, dar care, din cauza bătrâneţii, a unei boli ori infirmităţi fizice sau a lipsei îndelungate
de la domiciliu, nu-şi poate administra singură bunurile şi apăra interesele.
Dezvoltarea durabilă = Are două componente:
a) dezvoltarea umană
b) dezvoltarea economică
Dezvoltarea umană are în vedere diversificarea opţiunilor oamenilor,
recunoscându-se drept cerinţe fundamentale:
1) o viaţă lungă şi sănătoasă;
2) dobândirea de cunoştinţe;
3) acces la resursele necesare pentru un trai decent.
Indicele dezvoltării umane este un indicator complex care are în vedere trei
elemente:
a) longevitatea (măsurată prin speranţa de viaţă la naştere);
b) nivelul de educaţie (calculat ca o medie aritmetică ponderată între gradul de
alfabetizare a populaţiei şi gradul de cuprindere în învăţământul pe toate
nivelurile);
c) venitul pe locuitor (PIB pe locuitor, exprimat în dolari la paritatea puterii de
cumpărare)
Ilong + Ied + Iv
IDU =
3
în care:
- 246 -
Ilong = longevitate
Ied = indicele de educaţie
Iv = venitul pe locuitor
- 247 -
necesare achiziţionării bunului direct de la furnizor. La sfârşitul perioadei de locaţiune,
beneficiarul poate să aleagă una dintre cele trei posibilităţi: a) să prelungească locaţia; b)
să înceteze raporturile contractuale, restituind bunurile finanţatorului; c) să cumpere acele
bunuri, plătind drept preţ o sumă care reprezintă rezultatul deducerii din valoarea
bunurilor, a plăţilor periodice făcute în perioada locaţiei.
Linie de credit = Înţelegerea între bancă şi client, potrivit căreia banca acordă
clientului dreptul de a obţine credite, succesiv, după nevoi, într-o perioadă convenită (în
general 3-5 ani), până la un total prestabilit.
Logistică = Metodele şi mijloacele care se ocupă de organizarea funcţionării unui
serviciu, a unei întreprinderi etc.
Management financiar = Tip de management care are scopul de a asigura
permanent întreprinderea cu fondurile necesare, precum şi de a exercita controlul
consiliului de administraţie cu privire la eficienţa operaţiunilor în care aceste fonduri sunt
implicate.
Marasm = Stare de stagnare a activităţii generale (economice, sociale etc.) a unei
societăţi.
Masă monetară = Totalitatea semnelor băneşti aflate în circulaţie, pe piaţa
monetară a unei ţări, la un moment dat.
Maximizare = Metodă prin care se alege, dintr-un număr de alternative, cea mai
bună variantă din punctul de vedere al criteriului adoptat în analiza unui indicator
economic: profitul, producţia, exportul etc.
Mentenanţă = Totalitatea acţiunilor de menţinere sau readucere în stare de
funcţionare a produselor.
Metoda costurilor standard = Metodă de calculaţie a costurilor de producţie, care
constă în determinarea cu anticipaţie faţă de punerea în fabricaţie a produselor, atât a
cheltuielilor directe, cât şi a celor indirecte, cuprinse în costul de producţie, sub forma unor
antecalculaţii.
Multiplicatorul fiscal = Coeficient care reflectă creşterea producţiei şi venitului prin
diminuarea impozitelor, fără ca totalul cheltuielilor bugetare să fie modificat. Si în acest
caz, deficitul bugetar se finanţează din împrumuturi. Multiplicatorul fiscal este mai puţin
eficient decât sporirea cheltuielilor publice, deoarece cheltuielile publice suplimentare se
concretizează direct într-o creştere a cererii globale, în timp ce reducerea impozitelor
determină mai întâi o mărire a veniturilor disponibile, care nu sunt cheltuite integral (încât
să stimuleze cererea), o parte a lor economisindu-se.
Piaţă a scontului = Piaţă specializată în cumpărări şi vânzări de cambii. Cambiile
sunt uşor de transformat în lichidităţi şi reprezintă o formă sigură de investiţii în fonduri pe
termen scurt.
Piaţa bancară = Piaţă unde se tranzacţionează depozite bancare, acordarea de
credite şi alte instrumente financiare.
Plasament = Investire de mijloace băneşti într-o afacere, cu scopul obţinerii unui
profit.
Portofoliu = Lista deţinerilor de titluri de valoare aflate în proprietatea unui
investitor sau a unei instituţii. Totalitatea acţiunilor, a efectelor de comerţ etc. care se află
în posesia şi în evidenţa operativă a unei bănci.
Portofoliu de titluri = Totalitatea titlurilor de valoare pe care le deţine o bancă.
Potenţial economic = Complex de resurse materiale, umane, ştiinţifice şi
tehnologice etc. de care dispune o economie, la un moment dat şi care exprimă
posibilităţile de dezvoltare şi progres ale acesteia.
Prag de rentabilitate = Punctul mort al întreprinderii, acel volum al producţiei sau
al cifrei de afaceri, la care încasările totale sunt egale cu costurile totale, iar profitul este
nul. De la acest punct, întreprinderea poate deveni rentabilă.
- 248 -
Pragul sărăciei = Instrument utilizat în politica socială, ce semnifică nivelul foarte
redus al consumului unor familii şi persoane, nivel ce asigură doar satisfacerea
trebuinţelor de bază, subzistenţa de la o lună la alta. Pe baza lui se poate acorda ajutorul
de şomaj şi ajutorul social.
Preţ forfetar = Preţ care se stabileşte uniform pe baza unei evaluări a mai multor
factori (caracteristicile produsului, distanţa localităţii de vânzare, capacitatea pieţei, etc.).
Preţ franco = Preţul la care se stabilesc condiţiile de franco, respectiv locul până la
care cheltuielile de manipulare şi de transport le suportă furnizorul.
Puterea de cumpărare a populaţiei = Capacitatea membrilor societăţii de a
procura bunuri de consum şi de a folosi diferite servicii de care au nevoie cu ajutorul
veniturilor băneşti de care dispun.
Puterea de cumpărare a banilor = Cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi
cumpărată, la un moment dat, cu o anumită sumă de bani.
Putere economică = Capacitatea de valorificare a potenţialului economic de care
dispune o ţară, la un moment dat. Ea depinde de o serie de factori:
a) sistemul economico-social şi gradul său de dezvoltare;
b) politica economică adoptată şi gradul de susţinere a acesteia de către populaţia
ţării respective;
c) volumul şi eficienţa investiţiilor de capital;
d) gradul de dezvoltare a infrastructurii etc.
Raritate = Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile.
Rata rescontului = Mărimea relativă a dobânzii reţinută de Banca Centrală de la
băncile comerciale care prezintă spre rescontare efecte de comerţ deja scontate. Rata
rescontului se mai numeşte rată oficială a scontului sau dobândă de refinanţare.
Rata scontului = Mărimea relativă (procentuală) a dobânzii reţinută de o bancă ce
scontează efecte de comerţ, mărime ce ia în calcul perioada de la scontare până la
scadenţă.
Rata şomajului = Indicator ce relevă, procentual, mărimea relativă a şomajului în
raport cu populaţia:
numărul şomerilor
a) activă = x 100
populaţia activă
numărul şomerilor
b) ocupată = x100
populaţie ocupată
- 249 -
Redevenţă = Sumă de bani plătită periodic de către persoane care au concesionat
anumite bunuri (mine, terenuri agricole sau forestiere, lucrări de drumuri publice sau
exploatarea lor), ori au contractat licenţe prin know-how.
Remitere = Renunţare totală sau parţială a unui creditor la dreptul său împotriva
debitorului. Expediere a titlurilor la bancă cu scopul de a fi încasate sau scontate.
Remiză = Reducere de preţ acordată de vânzător cumpărătorului în cadrul
cumpărării anumitor mărfuri sau a unor cantităţi mai mari de mărfuri.
Rentă viageră = Venit vărsat de beneficiar până la decesul persoanei care i-a
cedat un capital.
Rescont = Operaţie efectuată de Banca Centrală în vederea aprovizionării cu
mijloace băneşti lichide a băncilor comerciale. Vânzare de către o bancă altei bănci,
înainte de scadenţă, a unor titluri de credit scontate anterior.
Rotaţia capitalului = Circuitul capitalului privit ca proces continuu, care se reflectă
şi în cadrul căruia are loc schimbarea succesivă a formelor funcţionale pe care le îmbracă
capitalul exploatat în activitatea unei firme.
Scontarea poliţelor = Operaţiune bancară de convertire a poliţelor în bani înainte
de termenul scadent.
Speze = Cheltuieli făcute cu ocazia deplasărilor, în vederea unei afaceri.
Statu-quo = Situaţie de fapt sau de drept care a existat mai înainte, care se
menţine şi în momentul de faţă şi în raport cu care se apreciază efectele unui act juridic,
unei convenţii.
Strategie = Ansamblu de măsuri tehnice, economice, organizatorice şi de decizii
optime ce se iau într-o perioadă de timp în cadrul unei întreprinderi (subramuri), în
vederea realizării de activităţi eficiente şi rentabile.
Tantiemă = Sumă de bani încasată de membrii consiliului de administraţie şi ai
comisiei de cenzori, din cadrul unei societăţi comerciale pe acţiuni. De regulă, tantiema
constituie o cotă procentuală din profitul net al societăţii comerciale, acordată pentru
exercitarea funcţiei de conducere şi de control asupra activităţii economico-financiare a
acesteia. Pe lângă tantiemă, persoanele respective încasează jetoane de prezenţă, iar
dacă sunt asociaţi, şi dividende.
Vânzare în regim “duty-free” = Un sistem preferenţial, în cadrul căruia nu se
percepe TVA şi nici taxe vamale, la produsele importate, care se comercializează în valută
în zonele libere (aeroporturi internaţionale, porturi comerciale internaţionale, puncte de
frontieră rutieră).
- 250 -
- 251 -
CAPITOLUL II
- 252 -
Datorită multitudinii factorilor care acţionează în economie, echilibrul material al
fiecărui produs se poate realiza la nivelul prevăzut sau poate prezenta abateri favorabile
ori nefavorabile faţă de acesta. Producţia realizată suplimentar poate contribui la
consolidarea echilibrului material şi poate avea efecte favorabile asupra celorlalte forme
de echilibru, în măsura în care se materializează în bunuri cerute pe piaţa internă sau în
mărfuri la export, competitive pe piaţa externă. Un plus de producţie cu costuri acceptabile
şi cu desfacere asigurată echivalează cu un plus de resurse materiale, iar acesta poate
asigura, prin valorificare, un plus de resurse financiare sau valutare, după caz. Un consum
suplimentar de materiale pentru obţinerea unui anumit produs creează un dezechilibru
între cererea şi oferta acelui produs, cu efecte negative de ordin financiar sau valutar.
Echilibrul resurselor de muncă reflectă starea de concordanţă relativă între
cantitatea, structura şi calitatea factorului uman activ disponibil şi necesităţile de resurse
de muncă ale utilizatorilor (agenţilor economici). De obicei, piaţa muncii este
dezechilibrată, fiind concretizată în fenomene de subutilizare a resurselor de muncă, adică
oferta depăşeşte cererea de muncă a firmelor, situaţie ce poate apărea şi în timp ce oferta
şi cererea de bunuri economice pot fi în echilibru. [18;475]
Aşadar, echilibrul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă nu ar fi suficient
dacă nu s-ar asigura acoperirea cu bunuri şi servicii a veniturilor băneşti ale întregii
populaţii.
Echilibrul economic valoric exprimă concordanţa relativă între diferitele structuri
valorice ale rezultatelor economice, cât şi între acestea şi eforturile depuse.
Echilibrul financiar reliefează concordanţa relativă între resursele financiare şi
necesităţile de plată ale agenţilor economici şi ale bugetului public (echilibrul bugetar).
Echilibrul bugetar este parte a echilibrului financiar la nivelul unei ţări.
Echilibrul monetar (bănesc) exprimă corespondenţa dintre masa monetară totală
şi sumele necesare tuturor operaţiilor economice cu bani, sau, altfel spus, concordanţa
dintre expresia bănească a fondului de bunuri economice existente pe piaţă şi cantitatea
de bani în circulaţie.
Echilibrul valutar exprimă concordanţa dinamică între încasările şi plăţile în valută
ale unei ţări într-o anumită perioadă, reflectate în balanţa de plăţi externe a ţării respective.
Echilibrul economic se verifică printr-un sistem de balanţe, care se elaborează şi
se definitivează atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel macroeconomic. La nivel
macroeconomic, el se manifestă ca un echilibru general care reflectă interdependenţa
pieţelor şi sectoarelor economiei naţionale. Aceasta înseamnă că evenimentele care au
loc într-o anumită entitate (piaţă a unui produs, sector economic etc.) pot determina
modificări majore în restul economiei. Totodată, aceste modificări au un efect de feed-back
(conexiune inversă) asupra situaţiei din respectiva entitate. De exemplu, majorarea
preţului la benzină determină creşterea costurilor şi, respectiv a preţurilor altor bunuri. La
rândul lor, preţurile mai ridicate ale acestor bunuri vor determina creşterea costului
benzinei.
Echilibrul financiar proiectat la nivelul macroeconomic se asigură cu ajutorul
balanţei financiare a economiei naţionale, care îndeplineşte un rol activ în fundamentarea
programului economic al statului.
Resursele financiare totale se reflectă în balanţa financiară a economiei naţionale,
indiferent dacă aceasta se mobilizează la bugetul public sau rămân la dispoziţia agenţilor
economici pentru dezvoltare şi repartizarea profitului. Modul de realizare a echilibrului
financiar la nivel macroeconomic poate fi urmărit pe exemplul bugetului de stat, unde se
păstrează corelaţia dintre resursele financiare şi destinaţia acestora pe categorii de
cheltuieli publice.
Echilibrul financiar reprezintă în mod sintetic, starea optimă a finanţelor
publice într-o ţară.
- 253 -
2.2. Ecuaţia generală a echilibrului economic
Produsul intern brut reprezintă principalul agregat macroeconomic al contabilităţii
naţionale. El exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor şi serviciilor ajunse în ultimul
stadiu al circuitului economic (consum), care au fost produse în interiorul unei ţări de către
agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Se
numeşte brut pentru că include valoarea amortizării (sau consumul capitalului fix).
Spre deosebire de PIB, PNB (produsul naţional brut) cuprinde în plus şi rezultatele
activităţii agenţilor economici autohtoni pe piaţa externă. PNB devine, astfel, cel mai
complex indicator de analiză macroeconomică, fiind folosit de organismele de sinteză
internaţionale. Odată cu intrarea României în UE, acest indicator va fi utilizat în mod
curent şi la noi.
PIB este cel mai utilizat indicator de cuantificare şi exprimare sintetică a ciclului
economic global ce are loc într-o ţară. El redă imaginea dezvoltării economice şi
constituie termen de referinţă în comparaţii internaţionale. Se regăseşte şi în „Criteriile
de convergenţă” pentru aderarea la UE, volumul său fiind determinat în stabilirea
ponderii deficitului bugetar (maxim 3% din PIB) şi a datoriei publice (maxim 60% din PIB).
Produsul intern brut se exprimă sub forma unei balanţe între resurse şi utilizări:
A: Resurse = B: Utilizări
Pib se poate calcula prin trei metode: metoda de producţie, metoda cheltuielilor şi
metoda veniturilor.
1. Cea mai utilizată este metoda de producţie, care constă în următorul
calcul:
CF = Consumul final,
FBCF = Formarea brută de capital fix (cheltuieli de capital);
VS = Variaţia stocurilor;
E = Exporturi;
I = Importuri;
Evoluţia PIB-ului românesc în perioada 2000 – 2008 se prezintă conform tabelului astfel:
Tabelul 2.1.
Anul 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008
PIB -
80,3 116,7 151,4 189,1 238,7 287,2 342,4 404,7 503,9
miliarde Lei
PIB -
miliarde 40,2 44,8 48,4 50,3 58,9 79,2 97,1 121,2 136,8
Euro
PIB -
miliarde 37 40,1 45,8 56,9 73,1 98,6 121,9 166 200,0
USD
Sursa: Institutul Naţional de Statistică
- 255 -
Balanţa PIB care constituie fundamentul echilibrului pe ansamblul economiei
naţionale, va trebui să fie dublată la nivel sectorial de calcule de fundamentare privind:
1. stabilirea minimului necesar de trai decent (consumul final al
gospodăriilor populaţiei), pornind de la „coşul zilnic”;
2. balanţe materiale la principalele produse (bunuri de consum) în
corelaţie cu masa monetară, care dau posibilitatea prevenirii
producerii unor goluri în aprovizionarea cu materii prime în procesele
productive şi produselor finite pentru populaţie;
3. balanţe ale finanţării şi utilizării forţei de muncă, la nivel ministerial,
pentru a determina populaţia activă şi numărul şomerilor;
4. balanţa veniturilor şi cheltuielilor băneşti ale populaţiei;
5. balanţa comercială;
6. balanţa de plăţi la nivel naţional.
Toate aceste instrumente de calcul conţin elemente care alcătuiesc, prin
asamblare, structura PIB, şi care, constituie în acelaşi timp un mijloc de fluidizare în
circulaţia produselor şi serviciilor pe economia naţională, pentru înlăturarea blocajului
financiar şi descoperirii treptate a activităţilor subterane şi, în final, induc echilibre între
ofertă (producţie) şi cerere (putere de cumpărare) cu impact asupra nivelului preţurilor şi
a ratei inflaţiei.
Odată produs, PIB-ul (notat cu Y) formează resursele pieţei bunurilor şi serviciilor
sau oferta globală pe această piaţă. Într-o economie închisă (fără importuri), nu există
alte resurse de bunuri şi servicii decât Y. Toate bunurile şi serviciile produse, au în mod
necesar o utilizare. Unele vor fi utilizate pentru consumul final (C) sau pentru formarea
capitalului fix (bunuri durabile utilizate mai mult de un an), iar celelalte vor fi stocate
aşteptând să fie utilizate.
Formarea capitalului fix şi variaţia stocurilor alcătuiesc investiţia (I). Într-o economie
închisă (fără exporturi) nu există altă utilizare posibilă a bunurilor şi serviciilor decât pentru
C şi I, care împreună formează cererea globală.
Dar C + I reprezintă numai utilizările private ale bunurilor şi serviciilor. Este util să
separăm, printre utilizări, cheltuielile publice de bunuri şi servicii, pe care le notăm cu G.
Deci, Y = C + I + G,
Y + M = C + I + G + X, sau:
Y = (C + I + G) + (X – M), am separat două blocuri semnificative din cererea
globală, şi anume:
- 256 -
X – M reprezintă cererea externă netă sau, altfel spus, balanţa de plăţi a
schimburilor de bunuri şi servicii (balanţa comercială).
- 258 -
Creşterea ratei dobânzii pe piaţa internă a creditelor, ca urmare a creşterii
împrumuturilor guvernamentale, face ca fluxul de capital străin pe piaţa internă să crească.
Investitorii străini sunt atraşi de această creştere a ratei dobânzii, ei putând obţine
un venit mai mare decât pe piaţa financiară externă. Pentru a investi pe piaţa internă,
aceşti investitori cumpără lei, astfel încât cererea de lei va creşte, fapt ce va duce la
creşterea ratei de schimb a leului. Leul devenind mai scump, el va influenţa negativ
balanţa comercială, în sensul reducerii exporturilor de produse şi servicii şi, implicit,
creşterii importurilor acestor bunuri. Drept urmare, exportul net se va reduce şi va mări
soldul negativ al balanţei de plăţi externe, mărind, astfel datoria publică externă.
Când guvernul achită datoria publică acumulată, vor creşte în viitor impozitele şi
taxele. Consumatorii îşi vor reduce cheltuielile de consum şi vor creşte economiile. Dar se
va reduce PIB-ul, pentru că scade producţia, fapt ce va determina pentru viitor cheltuielile
publice mai mici.
Indicatorii pieţei financiare luaţi în analiză:
a) datorie publică până la 40% din PIB (imposibil de susţinut economic şi
financiar);
b) rata reală a dobânzii între 25% - 30% anulează orice perspectivă de creştere
economică;
c) eficienţa procesului de colectare a impozitelor şi taxelor este în scădere;
d) rezerva valutară în scădere.
Măsuri de ieşire din criză:
1. reforme fiscale şi structurale (modificări de sistem şi privatizări masive);
2. deschiderea unei linii de finanţare externă care să asigure o inserţie de
lichiditate imediată în sistem;
3. conversie a datoriei interne flotante în datorie externă pe termen lung
(consolidarea datoriei).
Injecţia de lichiditate şi conversia datoriei au drept scop eliberarea presiunii imense
de lichiditate şi scăderea costurilor dobânzilor, respectiv stabilirea unui nou punct de
plecare prin relaxarea restricţiilor fiscale şi scăderea treptată a datoriei publice (scăderea
dobânzii determină scăderea valorii monedei şi implicit, creşterea producţiei şi deci, a PIB
(şi a exporturilor nete).
Instrumente de politică monetară:
rata inflaţiei;
rata dobânzii;
cursul de schimb.
În ansamblul politicilor economice proactive, după 1989, în România, politica
monetară a fost cea care a trasat liniile directoare pentru celelalte tipuri de politici (fiscală,
bugetară), influenţând în mare parte întregul proces de tranziţie.
Reformarea politicii monetare româneşti în ansamblul politicii economice, proces
început în a doua jumătate a anului 1993, a avut un dublu scop:
pe de o parte, s-a urmărit relansarea procesului de stabilizare
macroeconomică (cu mai multe obiective aflate de multe ori în conflict: stabilizare
– creştere economică, stabilizare – echilibru extern);
pe de altă parte, sporirea credibilităţii autorităţilor monetare în lupta cu
inflaţia persistentă (obiectiv nereuşit decât târziu, cu costuri mari, ca urmare a
necorelării măsurilor adoptate).
S-a manifestat inconsecvenţa în politica monetară şi fiscală din România, fapt
datorat lipsei de orizont a autorităţilor româneşti, concretizat în strategii pe termen lung.
Acest fapt a determinat o evoluţie haotică a principalilor indicatori economici, priviţi
ca rezultate sintetice ale stării economiei.
Hiperinflaţia continuă din România s-a datorat în mare măsură creşterii masei
monetare, dar şi altor factori: scăderea producţiei, apariţia blocajului financiar, lipsa
- 259 -
încrederii în moneda naţională (1991 – 1993; 1997 – 2000). Autorităţile (BNR şi MF) în
schimb au oferit alte explicaţii: liberalizarea preţurilor, necesară economiei de piaţă,
asigurarea competitivităţii produselor româneşti la export, necesitatea acoperirii unor
deficite pe seama creaţiei monetare etc.
Creşterea economică în România are loc, în mod paradoxal, în condiţiile în care
se accentuează fenomenul de sărăcie a populaţiei, ca urmare a persistenţei unor
fenomene, cum ar fi: corupţia, inflaţia, tendinţa de generalizare a evaziunii fiscale,
alocarea distorsionată a valorii nou create în cadrul economiei prin susţinerea de sectoare
neproductive etc. PIB-ul a evoluat oscilant ca urmare a deprecierii masive a monedei
naţionale (hiperinflaţie), producţia industrială a scăzut continuu, iar balanţa comercială a
înregistrat în fiecare an deficite majore, urmare a scăderii exporturilor nete.
Scăderea masivă a standardului de viaţă din România este, în primul rând,
rezultatul greşelilor cu impact strategic al politicilor economice din perioada tranziţiei.
Exemple:
1. Modul de angajare a datoriei externe a condus la acumularea de vârfuri de
plată, ca în anii 1998 – 1999, când România era practic, în incapacitate de plată, în
condiţiile în care exporturile româneşti stagnează, fapt ce a impus o depreciere masivă a
leului şi o scădere a standardului de viaţă;
2. Până la unificarea cursurilor de schimb (la sfârşitul anului 1996),
supraevaluarea forţată a monedei naţionale, prin menţinerea unui curs de schimb artificial,
a constituit un factor important de dezechilibru extern, prin faptul că a încurajat importurile
şi a redus exporturile, mărind continuu dezechilibrul balanţei de plăţi;
3. Pentru corectarea deficitului extern s-au utilizat masiv două soluţii:
devalorizarea leului şi finanţarea externă a deficitului balanţei de plăţi.
Deprecierea competitivă a leului nu poate fi o soluţie permanentă, chiar dacă ea
poate susţine exporturile, deoarece constituie un factor de presiune inflaţionistă.
Alternativa viabilă o constituie creşterea competitivităţii produselor româneşti la export prin
măsuri cum ar fi: modernizarea tehnologică şi relansarea investiţiilor, creşterea
productivităţii (prin reorganizarea producţiei), reducerea costurilor (prin restructurarea
întreprinderilor).
De asemenea, finanţarea externă a deficitului balanţei de plăţi nu poate fi decât o
soluţie pe termen scurt, pentru că, altfel, determină costuri sociale ridicate. Aceste resurse
trebuie reorientate spre finanţarea investiţiilor, care asigură restructurarea şi refacerea
capacităţii productive a economiei.
4. Susţinerea întreprinderilor neperformante prin subvenţii de la buget (şi
implicit, a unor categorii de salariaţi din regiile statului), a determinat o creştere masivă a
arieratelor din economie şi, în final, blocajul financiar, ca o componentă a blocajului
fluxurilor monetare din economie, în care au fost atraşi şi agenţii economici profitabili.
Acest fapt a scos la iveală carenţele structurale ale economiei, cu agenţi economici
subvenţionaţi de stat, care produceau pe stoc fără a avea desfacere asigurată, cu
aprovizionări peste necesar, irosind resursele materiale, umane şi financiare ale
economiei.
În acest context, Ministerul de Finanţe a avut o atitudine mai mult pasivă, alimentată
şi de un proces legislativ destul de lent, contradictoriu, incoerent şi, mai ales,
inconsecvent.
5. Relansarea economică a fost lăsată pe seama finanţării prin credit, ca
urmare a politicii financiare restrictive, iar presiunea fiscală ridicată, din anii 1994 – 1995 a
amplificat economia subterană, încurajând perpetuarea fenomenului de evaziune fiscală şi
apariţia deficitelor cvasi-fiscale (de natură semifiscală, care, după unii teoreticieni pot
constitui o pârghie de relansare bugetară, prin reducerea presiunii salariale şi a şomajului).
Acelaşi fenomen s-a manifestat şi în perioada 2004-2008.
- 260 -
În final, aplicarea unei politici monetare adecvate trebuie să ţină cont de cele trei
elemente ale sale: nivelul inflaţiei, nivelul ratelor dobânzii practicate pe piaţa bancară şi
evoluţia cursului de schimb al leului.
BNR urmăreşte realizarea unui nivel optim al creşterii masei monetare,
concomitent cu menţinerea unui nivel stimulativ al ratei dobânzii şi cu o evoluţie cât mai
stabilă a cursului de schimb. Trebuie asigurat un nivel al dobânzilor pasive, are să ofere o
remunerare corespunzătoare a depozitelor populaţiei peste rata inflaţiei şi peste rata
deprecierii nominale, fapt ce a fost greu de realizat în economia românească.
Politica monetară restrictivă a Băncii Centrale în perioada de tranziţie a condus la
restrângerea volumului investiţiilor reale pe termen lung, dar, care, de fapt, sunt singurele
care asigură redresarea economică.
Totodată, trebuie ţinut cont că politica fiscală are consecinţe contradictorii asupra
comportamentului investiţional. O fiscalitate excesivă afectează semnificativ şi rapid
veniturile populaţiei şi ale agenţilor economici şi implicit, posibilitatea de economisire ale
acestora, dar şi motivaţia de a investi. O politică fiscală relaxată, care reduce impozitele,
determină creşterea cheltuielilor de consum, dar, totodată, reduce şi resursele pentru
cheltuieli şi investiţii publice. Presiunea fiscală în România nu este influenţată doar de
nivelul de fiscalitate (care este ridicat), ci şi de multitudinea de impozite şi taxe, de
dezordinea privind aşezarea impozitelor şi colectarea lor, de modul de lucru al instituţiilor
fiscale, modalităţile de control şi nivelul foarte ridicat al evaziunii fiscale.
În paralel cu relaxarea fiscală, statul trebuie să aibă în vedere, pe termen lung,
două categorii de măsuri:
Pe de o parte, dezvoltarea şi diversificarea de activităţi purtătoare de
impozite, în domeniul agriculturii şi meşteşugăresc, încât să devină furnizoare de
produse fabricate şi confecţionate, folosind muncă salariată; acelaşi lucru trebuie
avut în vedere în domeniul serviciilor şi turismului;
Pe de altă parte, reglementarea strictă şi monitorizarea activităţilor din
zona „economiei la negru” a cărei dimensiune este estimată la circa o treime din
PIB, reprezentând evaziune prin producţie nedeclarată, cu salarii, accize şi
impozite aferente.
Conform unui studiu efectuat de analiştii de la A.T. Kearney, România ocupă
poziţia a-II-a în UE în funcţie de dimensiunea economiei subterane (economie
nefiscalizată) în PIB:
Tabelul 2.2
Topul ţărilor membre UE
în funcţie de dimensiunea economiei subterană
- 261 -
Printre sectoarele puternic nefiscalizate se numără comerţul cu amănuntul (retailul),
construcţiile, agricultura, dar şi sectorul manufacturier (de prelucrare).
Studiul mai scoate în evidenţă relaţia directă între dimensiunea economiei
subterane şi numărul (valoarea) plăţilor electronice (prin care se poate controla modul în
care circulă banii). Ţările cu un grad înalt de utilizare a plăţilor electronice (Marea Britanie,
Olanda etc.), au economii subterane de dimensiuni mai mici.
CAPITOLUL III
- 263 -
obiectiv specific în scopul prevenirii oricărei confuzii între credite;
- creditele bugetare se împart în titluri, capitole şi articole;
- bugetul şi rectificările bugetare trebuie publicate în Jurnalul Oficial al UE;
5. Buna gestionare financiară:
- resursele bugetare trebuie cheltuite cu economie, adică să fie procurate la
timp, în cantitatea corespunzătoare şi respectând cel mai bun preţ;
- resursele trebuie cheltuite eficient, adică să se asigure raportul optim între
resurse şi rezultate;
- resursele trebuie cheltuite cu eficacitate, adică obiectivele propuse să se
concretizeze în rezultate obţinute.
Bugetul UE, conform tratatelor, trebuie sa fie echilibrat, în fiecare an. Orice
cheltuială trebuie finanţată din veniturile colectate sau economisite de-a lungul timpului.
Până în anul 1970, bugetul comunitar era format pe seama contribuţiilor
anuale ale membrilor săi. După 1970, conform tratatelor încheiate, bugetul european se
compune din două categorii de resurse:
1. resurse proprii;
2. alte resurse.
În categoria resurselor proprii se cuprind patru tipuri de resurse. Primele două tipuri,
numite şi resurse tradiţionale, sunt:
a. impozite provenite din tariful extern comun şi care sunt impuse asupra
importurilor din state care nu sunt membre ale UE.;
b. impozite asupra produselor agricole importate din statele care nu sunt
membre. Deşi conceptual sunt aceleaşi cu cele de mai sus, totuşi, ele sunt
considerate distincte pentru că din punct de vedere formal nu fac parte din tariful
extern comun.
De-a lungul timpului, importanţa acestor două surse de venit a scăzut, astfel încât,
astăzi ele nu mai sunt surse principale (împreună alcătuiesc 1/7 din necesităţile
financiare). Ele s-au redus ca pondere odată cu diminuarea progresivă a tarifului extern
comun în interiorul OMC. Mai mult decât atât, extinderea UE şi semnarea acordurilor de
liber schimb cu tot mai multe ţări au dus la eliminarea taxelor pe o foarte mare parte din
importuri.
Aceste sume sunt încasate de către administraţiile naţionale şi vărsate direct la
bugetul UE., după reţinerea unei cote de 25% corespunzătoare cheltuielilor cu colectarea
veniturilor bugetare.
Celelalte două tipuri de resurse proprii sunt:
a. resursa TVA., care provine din aplicarea unei cote uniforme asupra unei baze
calculate, în mod armonizat de fiecare stat membru, din motive de echitate. În
1980, această cotă reprezenta 1%, apoi s-a redus la până la 0.5% în 2004,
ajungând în 2008 la 0.3%.
Această resursă penalizează statele membre, mai puţin dezvoltate
economic, în care consumul este o componentă importantă a activităţii economice.
b. impozitul calculat asupra PIB-ului statelor membre. Este o resursă
complementară instituită în 1988, pentru a face faţă nevoilor apărute ca urmare a
realizării obiectivelor prevăzute în Actul Unic European. Această contribuţie
reprezintă resursa de echilibru a bugetului comunitar, acoperind circa 75% din
totalul resurselor proprii (aproximativ 1,30% din PIB-ul statelor membre).
- 264 -
Categoria alte resurse numită şi „diverse” cuprindea la început (1958-1970) doar
contribuţia directă a statelor membre care, în acea perioadă, era sursa de bază. După
1977, când au intrat în vigoare bugetele tratatelor, diversele surse s-au tot extins,
cuprinzând:
- impozite plătite de angajaţii instituţiilor europene (peste 30 de mii de salariaţi care
nu plătesc impozite naţionale);
- contribuţii ale diverselor ţări în cadrul programelor comunitare;
- sume rămase din anii anteriori;
- amenzi, dobânzi penalizatoare, diverse taxe etc.
În ceea ce priveşte cheltuielile, bugetul UE. poate fi împărţit în trei categorii de
cheltuieli:
1. agricultură (reprezintă aproape 50% din buget);
2. regiuni sărace (dezvoltare regională – aproape 1/3 din buget);
3. alte cheltuieli.
- 265 -
În 1988, la Consiliul European de la Bruxelles a adoptat ca reformă fundamentală
asupra resurselor bugetare, prin introducerea unei resurse noi bazată pe PIB-ul statelor
membre. De asemenea, după câţiva ani de negocieri anuale aprinse, UE. a trecut la un
sistem al „perspectivelor financiare” pe cinci până la şapte ani sau, astfel spus,
pachete de înţelegeri pe care Comisia face propuneri, iar „Autoritatea Bugetară” –
Consiliul şi Parlamentul – negociază acordul final.
Acest fapt a concentrat politica bugetară în tratative strategice, legate de costurile
şi beneficiile naţionale, reformarea politicii agricole comune, dezechilibrele regionale şi
extinderea Uniunii.
Astfel, prin Acordul de la Edimbourg, din 1992, s-a pus în discuţie perspectiva
finanţării pentru perioada 1993-1999 prin creşterea plafonului global al resurselor proprii
de la 0.21% la 1.27%. În 1995, UE. se extinde de la 12 la 15 state, prin aderarea Austriei,
Finlandei şi Suediei.
Consiliul European de la Berlin, din 1999, a adoptat perspectiva financiară pentru
perioada 2000-2006, cunoscută şi sub denumirea de Agenda 2000. Nu au fost modificări
majore în ceea ce priveşte veniturile, iar singura mare modificare a fost crearea unei noi
categorii de cheltuieli – cheltuieli de preaderare – pentru finanţarea programelor ţărilor
central şi est-europene şi să ofere o rezervă pentru a acoperi costurile oricărei extinderi în
această perioadă.
În anul 2004, Comisia Europeană a propus noi schimbări ale sistemului
pentru perspectiva financiară 2007-2013:
- creşterea ponderii resurselor proprii fiscale în finanţarea bugetului UE;
- înlocuirea sistemului actual de corecţie a dezechilibrului bugetar cu un mecanism
de corecţie generalizat, aplicabil tuturor ţărilor membre.
- 266 -
În ceea ce priveşte România, pentru perioada 2007-2013, ea este o
beneficiară netă, după estimările Ministerului Finanţelor Publice, prezentate în tabelul nr.
3.1.
Tabelul 3.1.
Balanţa financiară netă în milioane euro
mil . euro
Specificaţie 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 Total
Total sume de 2590,5 4505,9 4640,9 4119,6 3978,7 4053,7 5054,8 28.944,1
primit
Total 1126,6 1208,0 1187,0 1308,0 1343,0 1449,0 1511,0 9.132,6
contribuţii la
bugetul UE
Poziţie netă 1463,9 3297,9 3453,9 2811,6 2635,7 2604,7 3543,8 19.811,5
Aşa cum reiese din tabelul 3.1., în perioada 2007 – 2013, România are
repartizate din partea bugetului Uniunii aproximativ 29 miliarde euro, bani ce reprezintă
fonduri structurale şi de coeziune. Această sumă nu include şi fondurile pentru agricultură,
care sunt separate, în cadrul PAC.
Majoritatea acestor fonduri este repartizată către proiectele de infrastructură
de transport (cca. 24%), mediu (cca. 23,5%) şi pentru cele regionale (cca. 19,4%).
Prin aceasta, Uniunea Europeană are în vedere următoarele obiective:
- reducerea disparităţilor dintre regiuni;
- promovarea dezvoltării economice armonioase şi echilibrate a teritoriului Uniunii;
- creşterea ocupării forţei de muncă;
- protejarea mediului înconjurător.
Trebuie menţionat faptul că politica fondurilor europene are la bază câteva principii,
care trebuie respectate întocmai:
- 267 -
a) parteneriatul, presupune implicarea activă a tuturor factorilor de
răspundere: regionali, naţionali şi comunitari;
b) subsidiaritatea, înseamnă delegarea deciziilor de către acel nivel (local,
regional, naţional sau comunitar) care să asigure responsabilitatea maximă;
c) adiţionalitatea, solicită angajamentul formal ca fondurile UE să fie folosite în
completarea celor naţionale şi nu în locul lor.
- 268 -
- 269 -
BIBLIOGRAFIE
*** Legea nr. 500/2002, privind finanţele publice, publicată în M.O. nr. 597/13.08.2002, cu
modificările ulterioare.
Legea nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale,
publicată în M.O. nr. 140/2000.
Legea nr. 76/2002, privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării
forţei de muncă, publicată în M.O. nr. 103/2002.
Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în M.O. nr. 927/2003.
Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, publicată în M.O. nr. 72/2003.
Legea nr. 82/1991 privind contabilitatea, republicată în M.O. nr. 48/2005, cu
modificările ulterioare.
Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în M.O.
nr. 672/2005.
Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, publicată în M.O. nr. 618/2006, cu
modificările ulterioare.
Legea nr. 411/2004, republicată, privind fondurile de pensii administrate privat.
Legea nr. 204/2006 privind pensiile facultative.
- 270 -
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în M.O. nr. 372/2006.
Legea nr. 312/2004 privind statutul BNR, în M.O. nr. 582/2004.
Ordonanţa de Urgenţă nr.64/2007, privind datoria publică, publicată în M.O. nr.439/2007,
cu modificările ulterioare.
Legea nr.19/2009 privind bugetul asigurărilor sociale de stat pe 2009.
Raportări BNR, Institutul Naţional de Statistică şi MFP.
- 271 -