Figuri de stil

Un text literar, fie proză ori poezie, nu-i o relatare frustă a unei realităţi,
nu-i un proces-verbal încheiat de poliţistul de la circulaţie, nu-i un referat tehnic
prezentat de un inginer, nu-i – Doamne fereşte! – un bilet de ieşire din spital întocmit
de medic, nu-i nici lista cu rufe duse la spălat… Un text literar e o formă de creaţie
artistică în care se redau în mod plastic idei, sentimente, imagini, fapte din realitate
sau din imaginar cu ajutorul cuvântului. Pentru realizarea unui mesaj artistic cât mai
expresiv, folosind un limbaj concentrat, dar şi diversificat, original, însă nu teribilist, vă
punem la îndemână (pe principiul că „repetiția e mama învățăturii”, dar și a faptului că
„atât cât trăiesc, învăț!”) acest modest îndrumar cu figuri de stil:
Metafora - (lat. metaphora = după/peste) Procedeu artistic, element de bază
al exprimării poeticii, dacă nu cumva poezia însăşi, prin care se trece de la sensul
propriu al cuvântului sau al unei expresii, la un alt sens, pe care cuvântul sau expresia
îl dobândește numai prin analogie, prin comparație. În comparația iniţială, care stă la
baza metaforei, termenul cu sens impropriu, figurat, îl substituie pe cel cu sens
propriu, de unde rezultă că într-o expresie morfologică există un înțeles ușor de intuit
și altul mai greu de intuit, sugerat. „Sihleanu liră de argint, Donici cuib de
înţelepciune”, „floarea cetății”;
Epitetul - (gr. epitheton = cuvânt adăugat) „Partea de vorbire sau de frază care
determină, în lucrările sau acţiunile exprimate, printr-un substantiv sau verb, însuşirile
lor estetice, adică acelea care pun în lumină felul cum le vede sau cum le simte
scriitorul şi care au un răsunet în sensibilitatea şi fantezia cititorului” (Tudor Vianu).
Epitetul numeşte însuşiri deosebite, aparte. Este figura de stil care consta în
determinarea unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb, scoţând în evidenţă
trăsăturile lucrurilor, fiinţelor sau acţiunilor care l-au impresionat pe scriitor.
Epitetele pot fi explicative, epitete metaforă, sincretice, complexe, imagini,
apreciative, antitetice, evocative, ornante. Frumusețea epitetelor este dată de asocierea
deosebită, inedită a cuvintelor.
După numărul de termeni pot fi:
- simple: „De pe lacuri apa sură”, „pasăre cernită”, „răutate drăcească”, „turbare
furtunoasă”;
- duble: „somnoros şi lin se bate”, „Laptele amar şi agurind”, „Noapte de safir şi
lut”;
- triple: „întinderea pustie, fără urme, fără drum”.
După ceea ce exprimă, epitetele pot fi:
- cromatice: „codri de aramă”, „pădurii de argint”;
- cu rol personificator: „Precum așteapta zimbrul de lupi înconjurat/ Să-i zvârle
cu-a lui coarne pe câmpul spăimântat”;

Comparaţia - (lat. comparatio = asemănare, stabilire) Procedeu artistic care

constă în alăturarea a doi termeni (obiecte, persoane, idei, fenomene, acţiuni etc.) cu
însuşiri comune, urmărindu-se anumitor caracteristici ale primului termen (de
comparat), prin intermediul celui de-al doilea (cu care se compară). Ca figura de stil,
comparația poate fi exprimată numai printr-un substantiv, însoțit de atribute și
complemente. Gramatical, comparaţia se exprima frecvent printr-un complement
circumstanțial de mod. „Mustăcioara lui,/ Spicul grâului”.
Este figura de stil cu ajutorul căreia se exprima un raport de asemănare între
doua obiecte, dintre care unul serveşte să evoce pe celălalt. Orice comparaţie are doi
termeni: termenul care se compară, numit subiectul comparaţiei şi termenul cu care se
compară. Gramatical, comparaţia se exprimă frecvent printr-un complement
circumstanţial de mod. Ex: Comparaţia se poate stabili între doi termeni concreţi:
„Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi” (Iarna, de Vasile Alecsandri);

Personificarea - (prozopopeea) (fr. personnifier) Procedeu literar prin care se

atribuie ființelor necuvântătoare, obiectelor, elementelor din natură, sau ideilor
abstracte însuşirile omeneşti de a vorbi, de a gândi, de a avea sentimente, de a acționa
ca oamenii, într-un cuvânt, de a face din ele persoane. A înzestra cu însuşiri omeneşti;

Antiteza - (gr. antithesis = opozitie) Figura de stil care constă în alăturarea a

doi termeni (personaje, situații, fenomene, idei etc.), de obicei, punându-se reciproc în
lumină, urmărindu-se să se reliefeze mai pregnant opoziția dintre aceștia. „Cât de
nouă-i suferinţa veche”, „– Tu eşti Mircea? – Da-mpărate! – Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.” Sultanul este infatuat, impulsiv,
trufaș, Mircea este modest;

Alegoria - (lat. allegoria = vorbire figurată) Figură de stil alcătuită dintr-o

succesiune de metafore, comparaţii, epitete, personificări, ce creează o imagine
închegată, prin care poetul dă formă concretă unor noţiuni abstracte. Alegoria apare
frecvent în fabule, parabole şi în proverbe. Este procedeul artistic alcătuit dintr-o
înşiruire de metafore, personificări, comparaţii, formând o imagine unitară prin care se
sugerează noţiuni abstracte, prin intermediul faptelor, întâmplărilor, lucrurilor. Ex: În
balada Mioriţa sfârşitul baciului moldovean este prezentat prin alegoria moarte-
nuntă. Domeniul alegoriei îl constituie mitologia. Fabula şi parabola sunt alegorii
(acestea sunt istorioare în care se prezintă indirect anumite realităţi.);

Hiperbola - (gr. hyper si ballein = a arunca) Este o figură de stil prin care se
exagerează proporţiile, numărul ori importanţa unor obiecte, fenomene, întâmplări
etc. pentru a mări expresivitatea.
Procedeu artistic prin care se exagerează intenționat însușirile unei ființe sau
caracteristicile unui obiect, fenomen, sau ale altei întâmplări, cu scopul de a-l
impresiona pe cititor, pentru a mări expresivitatea. „Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier/
Şi zalele-i zuruie crunte,/ Gigantică poart-o cupolă pe frunte,/ Şi vorba-i e tunet,
răsufletul ger,/ Iar barba din stânga-i ajunge la cer,/ Şi vodă-i un munte.”, „Ascunde
cojoace, o sută”;

Litota - Figură de stil care constă în a spune cât mai puțin și a face să se
înțeleagă cât mai mult; figură de stil care constă în atenuarea însușirilor, în micșorarea
dimensiunilor unui obiect, unei ființe etc. pentru a se obține efectul invers; opusul
hiperbolei; „arde o candelă cât un sâmbure de mac”;
 Pleonasm - Eroare de exprimare constând în folosirea alăturată a unor
cuvinte, construcții, propoziții etc. cu același înțeles. Întrebuinţare de vorbe superflue,
adesea nefolositoare. Prisos de vorbe, ceea ce constituie o greşeală când e din ignoranţă
(ca: s-a sinucis singur), dar e permis când vrei să dai mai multă forţă expresiunii (ca: l-
am văzut cu ochii mei, „O şterg de-acasă frumuşel/ Grivei cu mine, eu cu el”).
Exprimare greşită: avansaţi înainte, babă bătrână, coboară în jos, mai superior, mă
închin cu plecăciune;

Cacofonie - (kakophonia = kakós – rău, și phoné – voce/sunet) Amestec

neplăcut de sunete ori de cuvinte, ca: să se suie sus şi să strige. Sunete discordante.
Cacofonia nu trebuie să fie contra spiritului limbii. Aşa, dacă zici biserica catolică,
tactica cavaleriei nu e cacofonie, cum cred ignoranţii;
Licență poetică - (fr. licence, lat. licentia): abatere ușoară de la regulile
gramaticale ale limbii, cerută de necesitatea rimei sau a ritmului, ori din dorința de a
realiza o notă stilistică particulară (suprimarea unei litere, dezacord, inversarea
termenilor). Astfel: „Fulgii zbor, plutesc în aer” (V. Alecsandri); „Meșterii grăbea,/
Sforile-ntindea,/ Locul măsura” (Folclor);

Oximoronul - (oxymoron, cf. oxys – deștept, moros – prost) Procedeu stilistic

care constă în a uni două cuvinte în aparență contradictorii (de ex. tăcere elocventă)
pentru a da expresiei un caracter neașteptat. Figură de stil constând în a îmbina două
cuvinte în aparență contradictorii, incompatibile, pentru a da expresiei un caracter
usturător;

Inversiunea - (lat. inversio) Procedeu artistic ce constă în schimbarea topicii

obișnuite a cuvintelor dintr-o propoziție (frază). Prin inversiune se evidențiază
importanța deosebită a unui cuvânt (grup de cuvinte) din contextul respectiv, se scoate
în evidență profunzimea ideilor și a sentimentelor, sau subliniază anumite însușiri ale
personajelor. „Priveam fără de țintă-n sus/ Într-o sălbatică splendoare”, „Doinesc
eterna jale” corect ar fi fost: „Doinesc jalea eternă”;

Enumerația - (lat. enumeratio) Înșiruirea mai multor termeni din același câmp
semantic, folosită spre a atrage atenția asupra aspectelor descrise sau asupra faptelor
înfățișate. „Tăie un cap, tăie două, tăie nouăzeci şi nouă”.
Este figura de stil care constă în înşiruirea unor argumente, fapte, însuşiri
privitoare la aceeaşi împrejurare. Ex: „Ce le pasă: lemne la trunchi sunt, slănina şi
făina în pod deavolna, brânză în putina asemenea, curechi în poloboc, slavă
domnului!”;

Repetiţia - (fr. repetition = a repeta) Figură de stil care constă în repetarea

unui cuvânt sau a unui grup de cuvinte, pentru a sublinia sentimente, idei, impresii,
însușiri. „Apostoli în odăjdii violete/ Oraşul tot e violet/ Amurg de toamnă violet”. „Şi-
au trecut de-aseară clipe/ Şi-au trecut de-aseară ore”;
 Polisindeton - Figură de stil care constă în repetarea unei conjuncții la
începutul fiecăreia dintre propozițiile unei fraze sau înaintea fiecărui termen al unei
enumerări, pentru a accentua o anumită idee, pentru a da discursului mai multă forță.
„Şi dai, şi rupi, şi sfarămi orbeşte, apuci şi muşti”;

Gradaţia - Figură de stil constând în trecerea treptată, ascendentă sau

descendentă, de la o idee la alta. (în pictură) Trecere treptată de la o nuanță la alta.
„Mai departe, mai departe” sau „Mai încet, tot mai încet”;

Antanaclază - Repetiție a unui cuvânt folosit succesiv cu alte sensuri, din

motive stilistice; refrene schimbate. „Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit”
„Veniţi: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit” „Veniţi: privighetoarea cântă în
aeru-mbătat de roze” „În aeru-mbătat de roze, veniţi – privighetoarea cântă”;

Conversiunea - Operaţie de inversare a funcţiilor subiectului şi predicatului în

judecată, păstrându-se calitatea judecăţii; procedeu de formare a cuvintelor prin
schimbarea categoriei gramaticale. „Mi-a făcut prea mult bine ca să-l vorbesc de rău;/
Mi-a făcut prea mult rău ca să-l vorbesc de bine”;

Chiasmă - Încrucişare a două expresii. „Unii trăiesc ca să uite, alţii uită ca să

poată trăi”;

Aliteraţia - Procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiași sunet sau a

unui grup de sunete în cuvinte care se succedă. „Care vine, vine, vine calcă totul în
picioare”;

Onomatopeea - (gr. onomatopoia = onoma – nume, poiein – a face) Cuvânt

care, prin elementele lui sonore, imită sunete, zgomote din natură. Folosirea
onomatopeei în poezie duce la versul onomatopeic, la armonie imitativă. „Un tropot de
copite, potop ropotitor”, vâj, pâl, fâl, scârț, zbâc etc.;

Invocaţia - (lat. invocatio = chemare, ruga) Este figura de stil prin care se
realizează adresarea către un interlocutor imaginar. Ex: În versurile din finalul poeziei
Scrisoarea III de Mihai Eminescu este invocat Vlad Ţepeş – simbol al spiritului
justiţiar. (Dar există şi Invocaţia retorică: Partea de început a unei opere, în care
poetul cere ajutorul muzei sau divinității pentru a-și putea realiza opera. Când
invocaţia se adresează unui personaj imaginar sau absent.);

Interogaţia - Figură de stil constând în a pune o întrebare unui interlocutor

determinat, fără a aștepta însă un răspuns. „De ce purtăm în inimă ades/ Melancolia
clipelor trecute?”;

Metonimia - Figură de stil care constă în inversarea voluntară a categoriilor

logice: întregul prin parte, partea prin întreg, cauza prin efect, efectul prin cauză,
abstractul prin concret, posesorul prin lucrul posedat etc. „Dar Roma [romanii] te
doreşte cu fală aclamat”;
 Eufemismul - Apropiat de ironie, eufemismul este o figură de stil care constă
în atenuarea prin substituire a unei expresii cu sens jignitor, dur sau chiar obscen.
„venerabil” în loc de „bătrân”, „nemanierat” în loc de „bădăran”;

Demnitate - Calitatea de a fi demn; prestigiu; măreție; noblețe, gravitate în

purtare; demnitate de caracter; evitarea vulgarităţii, trivialităţii;

Diminutivare - Acţiunea de a diminutiva și rezultatul ei. A face să devină

diminutiv, a forma diminutive. A deriva cu ajutorul sufixelor diminutivale.
(Diminutiv - Cuvânt derivat cu ajutorul unui sufix prin care se denumesc ființe,
obiecte etc. considerate, în mod real sau afectiv, mai mici decât cele exprimate de
cuvântul de bază.) Atenţie, nu toate substantivele se pot diminutiva! De
ex. topor ≠ toporaş (toporaş fiind o floare);

Elipsa - Figură de stil care constă în omiterea din vorbire sau din scris a unor
elemente care se subînțeleg sau care nu sunt absolut necesare pentru înțelesul
comunicării. „Sergentul moare, şuierând/ Pe turci în risipire/ Iar căpitanul [moare]
admirând/ Stindardu-n fâlfâire”;

Sinecdoca - Figură de stil care constă în lărgirea sau restrângerea sensului

unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părții (și invers), a particularului în locul
generalului, a generalului în locul particularului, a materiei din care este făcut un lucru
în locul lucrului însuşi. „Toată lumea = multe persoane”;

Cronografia - Procedeu de compoziție constând în descrierea unor momente,

arătându-se împrejurările temporale în care se consumă, cadrul spațial al unui
fragment de timp; încadrarea „tabloului” într-un anumit moment;

Topografia - Descriere amănunțită a unui loc sub raportul așezării,

configurației etc.; mod în care sunt dispuse în spațiu elementele unui ansamblu;
încadrarea „tabloului” într-un anumit loc;

Perifraza - Procedeu gramatical și stilistic de exprimare prin mai multe

cuvinte a ceea ce, în mod obișnuit, se poate reda printr-un singur cuvânt; grup de
cuvinte care înlocuiește un termen unic cu același sens; redarea mai ocolită a ideii;

Imprecaţia - Figură de stil care conține un blestem; injurie, ocară; invocare a

urgiei divine asupra cuiva; cuvânt sau expresie prin care cuiva i se dorește răul; figură
de stil care conține astfel de cuvinte sau expresii;

Antifrază - Figură retorică prin care o locuțiune, o frază etc. se întrebuințează

cu înțeles contrar celui obișnuit. Pontul Euxin = „mare ospitalieră” de fapt mare
neagră;
 Antonime - Cuvânt cu sensul opus altui cuvânt corelativ. frumos-urât, deştept-
prost, talentat-varză;

Antonomaza - Figură de stil care constă în folosirea unui nume propriu în

locul unui nume comun sau a unui nume comun ori a unei perifraze în locul unui nume
propriu; antonomasie. poetul ţărănimii = Coşbuc, Cetatea eternă = Roma;

Parahreză / calambúr - Joc de cuvinte întemeiat pe echivoc ori pe

asemănarea ca formă a unor cuvinte deosebite ca sens, precum: „– Nu mânca așa de
repede, c-ai să te-neci. – Imposibil! Știu să-not!”; „când nu-ți sună în buzunare,
pătimești de gălbinare (= galbeni n’are)” PANN; „Anecdota, calamburul – acolo
fiind la preț, Cată-le prin almanahuri, și vei trece de isteț.” VLAHUȚĂ;
Apocopă - Cădere a unui sunet sau a unui grup de sunete de la sfârșitul unui
cuvânt. las’, pân’, odat’; dar şi: „foto” pentru fotografie, „juma” pentru jumătate etc.;

Sinalepsă - Reducere a unui diftong la o singură vocală. d-atunci, d-abia, d-

aceea, d-aia;

Catahreză - Figură de stil care constă în transferarea înțelesului unui cuvânt

asupra altui cuvânt cu înțeles apropiat. Figură de stil care constă în folosirea unui
cuvânt cu alt sens decât cel obișnuit. zgârie-brânză, încurcă-lume, pierde-vară;

Corespondenţe - Raport constant existent între două unități lingvistice.

„galben” pentru toamnă, „alb” pentru inocenţă;

Paronomază - Figură de stil constând în asocierea de paronime (paronim =

cuvânt care se aseamănă parțial cu altul din punctul de vedere al formei, dar se
deosebește ca sens de acesta); paronomasie. Figură de stil constând în folosirea
paronimelor pentru a obține anumite efecte expresive. Exemple: „Laie-bucălaie”,
„Paparudă-rudă”, „Ine-Scaloine”, „Melc-codobelc”, „C-avem sfat/ De sfătuit/ Ş-avem
vorbă/ De vorbit”;

Preciziune - Calitatea de a fi precis, de a arăta ceva absolut exact: preciziunea

şi justeţea cuvintelor sunt calitățile esențiale ale stilului, cei mai potriviţi termeni în
exprimarea ideilor;

Proprietatea - Calitate a unui cuvânt, a unui termen, a stilului etc. de a reda

exact ideea sau noțiunea exprimată. Nu: „a luat ceaiul” în loc de „a băut ceaiul”.

PS: Cu toate acestea, versul „Nu credeam să învăţ a muri vreodată”

(„Odă, în metru antic” de Mihai Eminescu) nu conţine măcar o singură figură de stil.
Este un enunţ direct, frust... și totuşi rămâne cel mai frumos vers din lirica
românească, cel mai tulburător! Mai înţelegeţi ceva?