Gerard de Villiers - (SAS) Fantomele Din Lockerbie

he_fox
Fantomele din Lockerbie

Gérard de Villiers
S.A.S. 197
Son Altesse Sérénissime
Les Fantômes de Lockerbie, 2013
V 1.0
Capitolul I
Zbârnâitul soneriei era atenuat de uşa groasă din

lemn de acaju. Luând degetul de pe buton, Malko
aşteptă cu urechile ciulite. Niciun zgomot nu răzbătea
din apartamentul situat la ultimul etaj al acestui
imobil modern de la malul mării, de pe bulevardul
Kafr El Dinh, chiar în faţa enormei moschei cu
minarete albastre construită de răposatul Rafik Hariri
mai jos de fosta Piaţă a Tunurilor, devenită acum
Piaţa Martirilor.
Malko nu întâlnise pe nimeni după ce-şi lăsase
maşina închiriată în parcarea în aer liber de lângă
moschee. Uşa modemului şi luxosului imobil cu
pardoseală de marmură se deschisese fără dificultate
după ce formase codul transmis de Mitt Rawley, şeful
staţiei CIA de la Beirut.
În hol, niciun paznic. Totul era placat cu marmură
grej şi cu oglinzi uriaşe. Parcă te plimbai prin casa
Frumoasei din Pădurea Adormită. Malko sună din
nou la uşa apartamentului de la etajul al şaptelea.
Fără niciun rezultat.
Îşi lipi urechea de uşă, dar niciun zgomot nu
răzbătea din interior.
~2~
Gérard de Villiers
Enervat, nu-şi mai desprinse degetul de pe butonul
soneriei. Era imposibil să nu audă cineva. Ori
apartamentul era gol, ori cei dinăuntru nu voiau să
deschidă uşa. Puse mâna pe telefonul mobil şi-l sună
pe Mitt Rawley.
— Eşti sigur că e acasă? întrebă el după ce
americanul răspunse.
— Sigur, afirmă şeful staţiei CIA. Nu iese din casă
aproape deloc. Trebuie să insişti. Ticălosul ăsta se
ascunde. Probabil că moare de frică.
— Totuşi, nu pot să dărâm uşa, obiectă Malko.
— Insistă, repetă americanul. Până la urmă o să
deschidă.
— Eşti optimist!
Malko puse telefonul la loc în buzunar, dar se găsea
în aceeaşi situaţie. Încercă să zgâlţâie uşa, dar
aceasta nu se mişcă nici măcar cu un milimetru. Era
dintr-un lemn de acaju gros şi, în plus, fusese
blindată cu o placă de metal des întâlnită în cazul
apartamentelor de lux din Beirut. Rămase pe palier,
furios că i se încredinţase această misiune stupidă.
Se mai scurse un sfert de oră, punctată de sunetul
exasperant al soneriei. Niciun rezultat. Choukri El
Jallah, responsabilul oficial al Fondului Suveran
Libian în Africa, n-avea chef de vizite.
CIA îl urmărea de când plecase cu maşina din
Libia, îndreptându-se spre Niamey, capitala Nigerului.
Acolo îl depistase Agenţia americană, pentru prima
oară după plecarea precipitată din Libia, care a avut
loc la sfârşitul anului 2011. Oficial, îl chema
Mohammed Arlit, era de naţionalitate nigeriană şi
avea un minunat paşaport diplomatic care-i permitea
să se plimbe prin toată lumea fără mari bătăi de cap.
~3~
Cu condiţia să-şi aleagă cu grijă destinaţiile.
La Niamey umbla vorba că plătise doar 50.000 de
dolari pentru acest paşaport, o sumă modestă faţă de
serviciile pe care le făcuse cândva Nigerului prin
intermediul Fondului Suveran. După Niamey, zburase
la Ziirich însoţit de o tânără splendidă care-i putea fi
fiică şi care călătorea ca şi el cu un paşaport nigerian,
identic cu cel deţinut de Choukri El Jallah.
De la plecarea din Niamey, agenţii CIA îl urmăriseră
cu rândul, fără să poată face nimic altceva din cauza
statutului său diplomatic.
Nu aveau de gând să-i smulgă secretele investiţiilor
africane, motivul fiind unul mult mai important. În
afară de rolul său oficial, Choukri El Jallah era şi
finanţatorul tuturor operaţiunilor clandestine
comandate de şeful serviciilor secrete libiene,
Abdallah Senoussi. Prin urmare, Choukri El Jallah
deţinea arhivele tuturor atentatelor finanţate de Libia,
CIA fiind extrem de interesată de ele.
De fapt, Abdallah Senoussi, care era responsabil de
toate afacerile dubioase ale libienilor, fusese predat
noii puteri şi nu erau şanse să fie văzut prea curând,
thuwarii1 dându-şi osteneală să smulgă tot ce se
putea smulge din trupul unui om fără a-l omorî.
Singurul deţinător accesibil al secretelor libiene era
deci Choukri El Jallah.
După Niamey, se dusese la Geneva, unde locuiau
soţia şi cei trei copii ai săi, pe care-i pusese la
adăpost de multă vreme într-o vilă din Cologny, aflată
în faţa lacului, cumpărată pentru suma modică de
douăzeci şi două de milioane de franci elveţieni.
1 Membrii rezistenţei.
~4~
Gérard de Villiers
De acolo, urmărit în continuare de agenţii CIA,
plecase la Ziirich cu trenul pentru a vizita una dintre
sucursalele Arab Bank, unde efectuase câteva
operaţiuni financiare despre care CIA nu putuse afla
nimic. Apoi se întorsese la Geneva, în sânul familiei,
iar fermecătoarea lui însoţitoare se instalase la
hotelul Noga Hilton.
Sub numele de Mabrouka Arlit.
De la Geneva se dusese la Viena, cazându-se într-
un apartament din hotelul Imperial. Sejurul lui
durase şase luni şi profitase de el pentru a face turul
mai multor bănci. A transferat sau a golit sistematic
conturile deschise pe numele său, fără ca nimeni să
poată face nimic.
După Viena, spre marea surpriză a celor de la CIA,
plecase la Beirut. În realitate, libienii gaddafişti nu
prea erau în graţiile şiiţilor libanezi, mai ales după
dispariţia imamului Moussa Sadr, un înalt demnitar
şiit care sosise în Libia, dar care n-o mai părăsise
niciodată. Un bărbat care avea asupra lui paşaportul
imamului fusese prins într-un avion care zbura pe
ruta Tripoli-Roma, însă poliţia italiană descoperise că
fotografia de pe document fusese înlocuită.
Şiiţii libanezi erau convinşi că Gaddafi comandase
asasinarea imamului Moussa Sadr la cererea
ayatollahului Khomeini, care-l invidia din cauza
autorităţii sale religioase…
După sosirea la Beirut, Choukri El Jallah fusese
extrem de discret… Numai CIA îi cunoştea adresa,
adică acest apartament de pe bulevardul Kafr El
Dinh, care-i aparţinea cumnatului său, căsătorit cu
sora lui Choukri. Evident că, la Beirut, nu se mai
bucura de aceeaşi siguranţă ca în Elveţia sau Austria.
~5~
Libienii noului regim ar fi dat orice să pună mâna
pe el şi să-l facă bucăţi, alţii ar fi vrut să-l prindă viu
pentru a-i smulge secretele conturilor bancare,
doldora de milioane.
În plus, mulţi dintre cei implicaţi în operaţiunile
clandestine ale lui Gaddafi ar fi vrut să-l vadă mort,
deoarece morţii nu vorbesc…
CIA descoperise rapid motivul acestei călătorii
riscante în Liban: Choukri El Jallah tocmai golise
câteva conturi bancare în care transferase sume
importante. Liban-ul era una dintre rarele ţări din
lume unde puteai să ieşi dintr-o bancă cu valize pline
de bancnote tară să întâmpini nicio problemă.
Şederea lui n-avea cum să mai dureze mult:
americanii aflaseră că Choukri El Jallah ceruse azil
politic în Elveţia şi că avea mari şanse să-l obţină
dată fiind situaţia sa financiară şi profilul de
pensionar.
O dată ajuns la vila din Cologny, îşi putea trăi viaţa
în linişte. Putea să-şi permită o armată de gărzi de
corp. În orice caz, autorităţile elveţiene nu agreau
deloc ca străinii să vină în ţara lor pentru a-şi regla
conturile.
Cu câţiva ani în urmă, expulzaseră o echipă a
serviciului britanic MI6 care intenţiona să-l asasineze
pe preşedintele iugoslav Miloşevici. Îndemnul fusese
scurt şi la obiect: „Rezolvaţi-vă treburile murdare în
altă parte!”
Neutralitatea elveţiană nu e doar o vorbă-n vânt.
CIA făcuse apel la Malko, smulgându-l din mijlocul
balurilor din Austria Superioară, la cererea lui Mitt
Rawley, care-l aprecia în mod deosebit, pe el şi
cunoştinţele sale despre Liban.
~6~
Gérard de Villiers
Nu aveau mult timp la dispoziţie. O dată ajuns în
Elveţia, Choukri El Jallah îşi va păstra cu sfinţenie
secretele. Or, unul dintre acestea trebuia neapărat să
intre în posesia americanilor…
Malko mai apăsă o ultimă dată butonul soneriei.
Cu acelaşi rezultat. Începuse să i se facă foame şi-şi
spuse că în niciun caz nu-şi va petrece noaptea acolo.
Se duse spre lift, cu gândul să plece. Inima începu
să-i bată mai repede: beculeţul roşu clipea, cabina
începuse să urce.
Se aplecă să vadă apropiindu-se acoperişul
acesteia. Numără etajele.
Trei, patru, cinci, şase… Ascensorul continua să
urce. După câteva secunde, Malko încetă să se mai
întrebe: liftul se îndrepta spre etajul său. Se opri la
şapte, iar uşa de sticlă se deschise.
O mâna viguroasă împinse uşa, iar din lift ieşi o

femeie.
Lui Malko i se tăie răsuflarea: era una dintre cele
mai seducătoare femei pe care le întâlnise în viaţa lui.
O brunetă masivă, cu părul legat într-o coadă de cal,
faţa prelungă şi nişte ochi negri, imenşi, cu gene
lungi.
Era îmbrăcată cu o bluză de caşmir mulată pe
pieptul ascuţit şi cu nişte jeanşi strâmţi vârâţi în
cizmele cu tocuri înalte. O centură lată, terminată cu
o cataramă aurită, îi înlănţuia abdomenul plat.
În afară de un trup cu forme perfecte, necunoscuta
degaja o palpabilă senzualitate animalică, dar nu
semăna deloc cu o păpuşă Bărbie. Privirea pe care i-o
~7~
aruncă lui Malko era total inexpresivă. Tăcută, ţinu
uşa deschisă pentru ca el să-i poată lua locul în
cabină. Malko o lăsă să se închidă şi rămase pe
palier.
Privirea necunoscutei se întunecă imperceptibil.
— Unde mergeţi? întrebă ea în engleză.
Nici urmă de teamă în vocea ei. Legănându-şi uşor
şoldurile, îl fixa pe Malko cu un amestec de
curiozitate şi de răceală distantă.
Austriacul schiţă un zâmbet.
— Am sunat la apartamentul acesta. Nu mi-a
răspuns nimeni. Mă bucur că v-aţi întors.
Femeia nu se impacientă.
— Pe mine voiaţi să mă vedeţi? Eu nu vă cunosc.
— Nici eu nu vă cunosc, mărturisi Malko. Nu pe
dumneavoastră am venit să vă văd.
— Atunci, pe cine? Sunt singură în apartamentul
ăsta.
— Pe un anume Choukri El Jallah. Şi el locuieşte
tot aici.
Precizarea nu păru s-o încurce pe femeie. Vârî cheia
în broască şi se întoarse spre Malko.
— Îmi pare rău, domnule, dar aţi greşit etajul.
În momentul în care răsuci cheia în broască, Malko
rosti din spatele ei:
— Poate că-l cunoaşteţi pe acest om sub numele pe
care-l foloseşte acum, Mohammed Arlit.
Necunoscuta se întoarse din nou spre el şi-i
răspunse fără să clipească:
— Nu cunosc o astfel de persoană. La revedere,
domnule.
Se strecură în apartament, gata să închidă uşa
grea.
~8~
Gérard de Villiers
Prin deschizătură, Malko zări un mare covor
chinezesc albastru întins pe podeaua de marmură
închisă la culoare.
În câteva secunde nu-i va mai rămâne nimic altceva
de făcut decât să coboare cu liftul. Făcu un gest pe
care niciun om bine-crescut nu şi l-ar fi permis.
Strecură piciorul în deschizătura uşii, împiedicând-o
să se închidă.
— Aţi înnebunit? strigă femeia furioasă. Plecaţi
imediat sau chem poliţia!
Malko nu se clinti şi nu-şi retrase piciorul. Deşi, ca
membru al aristocraţiei austriece, primise o educaţie
aleasă, uneori era obligat să uite de ea din cauza vieţii
duble pe care o ducea.
— N-aveţi decât. Dar nu sunt sigur că Choukri El
Jallah o să aprecieze gestul ăsta. A venit la Beirut
cum nu se poate mai incognito. Pentru siguranţa lui.
Intervenţia poliţiei l-ar da de gol.
Câteva clipe, se uitară chiorâş unul la altul. Femeia
era vizibil descumpănită de insistenţa lui Malko. Îşi
dădea şi ea seama că nu era vorba de un pisălog
obişnuit. Fără să-l scape din ochi, îl întrebă:
— Cine sunteţi?
— Mă cheamă Malko Linge, răspunse austriacul.
Fac parte dintr-o mare agenţie guvernamentală
americană care doreşte o întrevedere cu Choukri El
Jallah. Motivul este unul important.
— V-am spus că aici nu stă nimeni cu numele ăsta,
repetă femeia. Poate un etaj mai jos.
Malko îşi permise un zâmbet uşor.
— Să nu pierdem timpul! mai bine întrebaţi-l pe
domnul Choukri dacă acceptă să stăm de vorbă.
Femeia împinse din nou uşa, încercând să
~9~
îndepărteze piciorul lui Malko, dar nu reuşi.
Se priviră din nou în ochi, de data aceasta cât se
poate de ostil. Aparent, în casă nu exista personal de
serviciu, altfel necunoscuta ar fi putut striga după
ajutor.
Femeia lăsă ochii în jos şi păru să se resemneze,
înţelegând că nu putea scăpa de Malko.
— Foarte bine, admise ea. O s-o întreb pe persoana
care se află aici dacă doreşte să vă vadă, domnule…
Linge. Mă întorc imediat. Acum, vă rog să vă retrageţi
piciorul.
Amabilă, îl pofti să aştepte pe palier. Până la
sfârşitul lumii.
Malko zâmbi în faţa acestei probe de naivitate
prefăcută.
— Domnişoară, zise el, nu mă trataţi ca pe un
imbecil; am aşteptat deja destul pe palier. Dar voi
aştepta bucuros în interiorul acestui apartament.
Se lăsă din nou tăcerea, apoi, oarecum bizar,
femeia întrebă:
— Sunteţi înarmat?
De data aceasta, Malko zâmbi sincer.
— Nici vorbă, declară el. N-am venit să-l asasinez
pe domnul Choukri El Jallah, chiar dacă alte
persoane au această intenţie. Dacă doriţi, vă invit să
mă percheziţionaţi.
Din nou, tăcere.
În fine, oftând sec, necunoscuta deschise uşa
pentru ca Malko să poată intra, închizând-o imediat
în urma lui. Uşa era dublată într-adevăr de un blindaj
metalic… Holul de la intrare era oval, rece, cu mai
multe console şi cu acel imens covor chinezesc
rotund.
~ 10 ~
Gérard de Villiers
Necunoscuta îi indică lui Malko un fotoliu aurit, un
fals Ludovic al XV-lea sirian, care strălucea ca un
soare.
— Luaţi loc acolo, îi ordonă ea.
Se îndepărtă fără să mai aştepte răspunsul lui
Malko. Trecu de uşa dublă şi intră într-un salon
oriental, cu canapele adânci şi scaune aliniate de-a
lungul pereţilor. Pentru că nu păşea pe covor, tocurile
ei produceau un zgomot sec, regulat, care se pierdu
în depărtare.
Apartamentul era imens.
Malko aşteptă.
Îndelung.
În orice caz, ajunsese la faţa locului şi nu avea de
gând să plece până când nu îndeplinea misiunea pe
care i-o încredinţase Mitt Rawley. După aproape o
jumătate de oră auzi din nou zgomotul tocurilor pe
podeaua marchetată.
Necunoscuta reapăru, la fel de inexpresivă, şi se
postă în faţa lui Malko.
Atunci observă el arma din mâna femeii. Un pistol
automat. Ridică braţul şi-l îndreptă spre Malko. Ţeava
se afla la câţiva centimetri de nasul lui.
— Plecaţi imediat, îi porunci ea. Dacă nu, vă trag
un glonţ în cap. Sunt în legitimă apărare. Aţi intrat în
apartament cu forţa.
Malko se uită în ochii femeii: era la fel de sexy, dar

avea privirea rece a unui mort. Indexul ei se
încolăcise în jurul trăgaciului şi-l făcu să se simtă la
câteva fracţiuni de secundă de eternitate. La Beirut
~ 11 ~
existau prea mulţi morţi pentru ca unul în plus să
mai dea naştere unei anchete.
Se ridică încet pentru a câştiga timp. Femeia se
deplasă câţiva centimetri, continuând să-l ţintească
cu arma. Malko se îndreptă spre uşă, dar în loc s-o
deschidă se întoarse şi spuse calm:
— Nu plec. Va trebui să folosiţi arma.
O licărire de furie se ivi în pupilele negre ale
necunoscutei, iar Malko îşi spuse că urma să apese
pe trăgaci.
Capitolul II
Primele secunde au fost cele mai lungi. Malko

susţinea privirea necunoscutei, ştiind că, în
momentul în care aceasta o va coborî pentru a se fixa
asupra locului unde urma să tragă, era un om mort.
De la o asemenea distanţă, nici măcar o armă de
calibru mic nu iartă…
După zece secunde, îşi spuse că va scăpa din nou
cu viaţă.
— Plecaţi! repetă femeia cu ceva mai puţină
convingere.
Chiar dacă pistolul era îndreptat în continuare
asupra lui, Malko nu mai simţea aceeaşi hotărâre de
a-l ucide. Rămânând imobil, replică:
— Uciderea mea e o idee proastă. Sunt un agent
guvernamental al Statelor Unite. Cei care m-au trimis
aici ştiu unde sunt. Asta o să vă creeze o mulţime de
probleme. În plus, nu vreau să-i pricinuiesc niciun
rău lui Choukri El Jallah. Nu doresc altceva decât să
stau de vorbă cu el. Aşa că nu mă mişc de aici până
când nu vorbim.
~ 12 ~
Gérard de Villiers
Se înfruntau din priviri la câţiva centimetri distanţă
de uşă. Femeia părea surprinsă. Brusc, lăsă braţul
jos şi zise:
— Aşteptaţi-mă aici!
Dispăru din nou în vastul apartament, însoţită de
ciocănitul tocurilor pe parchet. De data aceasta,
aşteptarea a fost scurtă. Se întoarse cu aceeaşi
expresie impenetrabilă şi i se adresă lui Malko:
— Veniţi!
Un salon mic, cu perdelele trase, tocmai în fundul

apartamentului. Ferestrele largi, care dădeau spre
mare, fuseseră acoperite de draperii şi nu se vedea
aproape nimic afară.
Malko zări, aşezat într-un fotoliu club, un bărbat de
vreo şaizeci de ani cu capul ras, o barbă bogată şi
sură şi mustaţă. Avea alura unui islamist. Nas mare,
pungi negre sub ochi şi o gură cu buze pline de
culoare roz. Corpolent, purta o cămaşă deschisă, cu
carouri, o vestă şi nişte jeanşi mulaţi pe coapsele
musculoase. Arbora un fel de rictus îngheţat,
fixându-l pe Malko în timp ce-şi ţinea mâinile pe
genunchi.
Necunoscuta se strecurase afară din cameră, iar
Malko rupse tăcerea.
— Sunteţi Choukri El Jallah.
Bărbatul îi aruncă o privire grea.
— Cum m-aţi găsit? De ce mă urmăriţi? De altfel,
n-am nimic să-mi reproşez, nu puteţi face nimic
împotriva mea. Am un paşaport diplomatic emis de
Ciad.
~ 13 ~
Se scotoci în buzunar şi scoase documentul pe care
i-l întinse lui Malko.
— Pot să mă aşez? întrebă acesta, trăgând spre el
un scaun greu dintr-un lemn negru şi plasându-se
astfel încât sursa de lumină să se afle în spatele lui.
— Vă rog, zise Choukri El Jallah, urmărindu-l
insistent cu privirea.
— Nu eu v-am găsit, preciză Malko. Agenţii de la
Central Intelligence Agency nu v-au scăpat din ochi în
ultimele luni.
Auzind de CIA, libianul tresări.
— Sunteţi de la CIA! Dar am vorbit cu ei la Viena şi
la Niamey. De ce veniţi acum să tulburaţi iarăşi
apele? De altfel, nu rămân multă vreme la Beirut. Am
venit aici doar ca să rezolv anumite afaceri financiare.
Apoi mă întorc la Geneva, unde se află deja familia
mea. Autorităţile elveţiene îmi vor acorda un permis
de instalare pe teritoriul lor. Nu vreau altceva decât
să mă odihnesc. Le-am transmis noilor autorităţi din
ţara mea toate documentele pe care mi le-au cerut.
M-am retras din activitate şi doresc să fiu lăsat în
pace. Ce vreţi de fapt?
Malko rămase impasibil.
— Domnule El Jallah, spuse el, ştiu că nu vă caută
nimeni. Cel puţin din punct de vedere oficial. În
schimb, s-a încercat de două ori asasinarea
dumneavoastră. Anumite persoane se tem că veţi
vorbi.
Libianul desfăcu larg braţele şi schiţă un gest de
neputinţă aparent sincer.
— Dar am spus totul! N-am fost decât un înalt
funcţionar din Jamahiriya. Fondurile de Investiţii
pentru Africa; tot ce am administrat eu a fost perfect
~ 14 ~
Gérard de Villiers
transparent. Investiţiile făcute de mine sunt toate
acolo.
— Bănuiesc că nu sunteţi strâmtorat, îl ironiză
Malko.
— Investiţiile mele personale au fost productive! îi
explică indignat Choukri El Jallah. Asta îmi permite
să duc o viaţă liniştită. Nu e un delict. Dacă aş fi fost
un delincvent, elveţienii nu m-ar fi primit. Sunt foarte
precauţi.
— Nici dacă aţi fi fost sărac nu v-ar fi primit, dar
asta e o altă treabă. Vreau să vă explic acum motivul
vizitei mele. Vă amintiţi de Moussa Koussa? Cel care
i-a luat locul lui Abdallah Senoussi.
Libianul păru surprins.
— Bineînţeles! confirmă el. De ce-mi puneţi
întrebarea asta?
Malko zâmbi.
— Pentru că a menţionat numele dumneavoastră în
cursul unor întrevederi pe care le-a avut în Qatar cu
reprezentanţii serviciului britanic MI.
Moussa Koussa fusese timp de câţiva ani şeful
serviciilor secrete libiene şi supervizorul tuturor
operaţiunilor teroriste decise de colonelul Gaddafi.
Pentru că avusese mereu raporturi bune cu britanicii,
după căderea lui Gaddafi o ştersese la Londra, apoi în
Qatar, unde se găseşte şi acum.
— Ce v-a spus despre mine? întrebă Choukri El
Jallah cu o voce oarecum nesigură.
— Moussa Koussa a dezvăluit faptul că Abdallah
Senoussi vă solicita ajutorul pentru a finanţa toate
„operaţiunile speciale” libiene, adică acţiunile
clandestine. Dumneavoastră administraţi fondurile
repartizate la mai multe instituţii financiare şi
~ 15 ~
destinate finanţării actelor teroriste. Din păcate,
Moussa Koussa n-a putut face precizări. Acesta este
motivul pentru care mă aflu aici.
Choukri El Jallah luă câteva boabe de fistic în
mână şi le decoji, apoi i se adresă lui Malko cu gura
plină:
— N-am făcut nimic altceva decât să mă supun
Ghidului! Dacă refuzam, aş fi fost demis din toate
funcţiile, poate chiar mai rău.
Malko îl linişti cu un gest.
— Nu vă învinuim de nimic, îl asigură el. Vrem doar
să avem acces la aceste conturi.
— Vreţi banii? întrebă libianul.
Malko zâmbi.
— Nu cred că asta e principala motivaţie a Agenţiei.
Nu, dorim să facem lumină în legătură cu autorii
unui anumit atentat.
— Care?
— Bomba plasată pe 21 decembrie 1988 în Boeing-
ul 747 al companiei Pan Am care făcea legătura între
Londra şi New York. A explodat deasupra localităţii
Lockerbie din Scoţia. Au murit două sute şaptezeci de
persoane, printre care şi o sută optzeci şi nouă de
americani.
Choukri El Jallah rămase cu mâna în aer, plină de
fistic.
— Afacerea asta a fost lămurită! protestă el. Doi
cetăţeni libieni, Lamen Khalifa şi Abdelbasset Ali Al
Megrahi, au fost judecaţi pentru acest atentat în
Olanda. Megrahi a fost condamnat la închisoare pe
viaţă, apoi eliberat, în 2009, pe motiv de sănătate.
Khalifa a fost declarat nevinovat şi achitat. De ce să
revenim acum la povestea asta veche?
~ 16 ~
Gérard de Villiers
Sabotarea zborului 103 al companiei Pan Am crease
vâlvă la acea vreme. În 1991, doi cetăţeni libieni
făcuseră obiectul unui mandat de arestare
internaţional. Fuseseră acuzaţi că trimiseseră valiza
cu bomba de la Malta la Frankfurt, apoi la Londra,
unde fusese încărcată în avionul cu numărul de zbor
103.
Pe 21 ianuarie 1992, Consiliul de Securitate al
Naţiunilor Unite ceruse ca Libia să-i extrădeze pe cei
doi suspecţi în Statele Unite sau în Marea Britanie.
Ca urmare a refuzului Libiei, Consiliul de
Securitate a adoptat pe 31 martie 1992 Rezoluţia 748,
care prevedea suspendarea traficului aerian spre şi
dinspre Libia, precum şi interzicerea vânzărilor de
arme către această ţară.
Conflictul dintre cele două părţi a durat până în
1998. Libia şi Comunitatea Internaţională au ajuns în
cele din urmă la un acord referitor la extrădarea şi
judecarea acuzaţilor în Ţările de Jos, sub conducerea
judecătorilor scoţieni şi potrivit legislaţiei acestei ţări.
În 1999, după predarea celor doi libieni, sancţiunile
internaţionale au fost ridicate.
Patru ani mai târziu, Libia a acceptat să plătească
zece milioane de dolari pentru fiecare dintre cele 270
de familii ale victimelor, adică un total de 2,27
miliarde de dolari, refuzând în continuare să-şi
asume orice fel de responsabilitate. Din septembrie
2003, sancţiunile au fost ridicate în totalitate. Ali Al
Megrahi, bolnav de cancer şi eliberat pe 20 august
2009, s-a întors în Libia, unde a fost primit ca un
erou. A murit doi ani mai târziu.
Nu s-a mai vorbit despre atentatul asupra avionului
Pan Am decât în 2011, când şeful CNL, fostul
~ 17 ~
ministru de justiţie Mustafa Abdel-Jalil, a afirmat că
Muammar al-Gaddafi ordonase personal atentatul de
la Lockerbie.
Choukri El Jallah mai înghiţi un pumn de fistic şi-i
aruncă lui Malko o privire nevinovată.
— Nu-mi dau seama cum v-aş putea ajuta în
legătură cu această afacere.
— Foarte simplu, replică Malko. La vremea aceea,
administraţi finanţarea acestei operaţiuni teroriste.
Prin urmare, aţi păstrat urmele ei bancare.
CIA are motive întemeiate să creadă că acest
atentat, în cazul în care a presupus implicarea
libienilor, n-a fost conceput de ei, ci de o altă ţară,
care a plătit gras participarea Libiei. Logic ar fi ca
viramentele să se găsească într-unul dintre conturile
pe care le administraţi, domnule El Jallah.
Libianul păstră tăcerea, mestecând fistic, apoi,
după o pauză lungă, spuse nesigur:
— E posibil, nu sunt la curent. Nu ştiu pe dinafară
detaliile operaţiunilor acestor conturi, care se întind
pe mai mulţi ani; în plus, am discutat cu multă lume,
iar din acest motiv o să fie nevoie de ceva timp pentru
a găsi adevărul.
— Evident, îl aprobă Malko pe un ton conciliant.
Libianul îşi ridică pleoapele grele.
— Nu-mi dau seama unde vreţi să ajungeţi,
domnule…
— Linge, completă Malko. Vă spun imediat. Central
Intelligence Agency ar dori să vă ofere azil politic în
Statele Unite, împreună cu familia, pentru a putea
coopera la descoperirea adevărului. E gata să
semneze un affidavit care să certifice că, indiferent
care vor fi descoperirile Agenţiei, nu veţi fi hărţuit în
~ 18 ~
Gérard de Villiers
niciun fel. Apoi, dacă doriţi, vă puteţi duce în ţara
aleasă de dumneavoastră.
Choukri clătină din cap.
— Nu văd ce rost ar avea să merg în Statele Unite.
Pot să fac cercetări şi de la Geneva.
Malko îi adresă un zâmbet mieros.
— Bineînţeles, dar persoanele interesate ar putea
încerca să vă reducă la tăcere. Definitiv. Aflându-vă
sub protecţia americanilor, nu riscaţi nimic.
Choukri El Jallah nu răspunse. Părea să fi adormit.
Tăcerea din uriaşul apartament era deplină. Brusc,
femeia care-l adusese aici mai devreme se ivi tară
niciun zgomot şi-i adresă libianului câteva cuvinte în
arabă. Acesta îi răspunse. Femeia dispăru din nou şi
se întoarse cu un pahar cu apă. Choukri El Jallah îl
luă şi o privi lasciv.
Era limpede care erau raporturile dintre ei. Alături
de ea, fostul bancher avea toate şansele să trăiască o
bătrâneţe fericită.
Dacă supravieţuia.
Malko îl lăsă să-şi bea paharul cu apă, apoi
continuă.
— Nu vă cer un răspuns imediat, dar timpul ne
presează. Foarte puţini oameni ştiu că sunteţi la
Beirut, unde nu prea aveţi prieteni. Cu cât vă
prelungiţi mai mult şederea, cu atât vă asumaţi mai
multe riscuri.
— Peste câteva zile vreau să plec definitiv în Elveţia,
îl asigură libianul.
Se reculese, apoi zise cu o voce aproape fermă:
— Spuneţi-le şefilor dumneavoastră că nu accept
propunerea! Am avut noroc că am scăpat dintr-o
situaţie dificilă. Mulţi dintre prietenii mei sunt astăzi
~ 19 ~
morţi. Nu-mi doresc altceva decât linişte. De altfel,
am ars toate documentele care mi-ar fi putut crea
probleme. Nu sunt altceva decât un bătrân obosit. Vă
mulţumesc pentru vizită, domnule…
— Linge, completă Malko. Părerea mea e că nu aţi
luat o hotărâre înţeleaptă. O să transmit răspunsul
dumneavoastră Agenţiei, dar nu prea cred că o să fie
mulţumită.
Choukri El Jallah clătină din cap şi mormăi:
— Nu aveţi nimic împotriva mea! N-am tăcut nimic.
Toate astea nu sunt altceva decât nişte poveşti vechi.
Acum trebuie să mă odihnesc. Jezia!
Imediat apăru şi bruneta. Malko era contrariat.
Oficial, numele femeii trebuia să fie Mabrouka Arlit.
Oare Jezia era un diminutiv?
— Condu-l pe domnul! îi ordonă libianul.
Traversară împreună apartamentul. La despărţire,
Malko îi zâmbi.
— Jezia? E un nume frumos.
— Nu, mă cheamă Mabrouka, îl corectă ea. Îi place
să-mi spună Jezia.
— Sunteţi libiană?
— Nu, tunisiană, zise ea închizând uşa.
Malko îi auzi din nou numele strigat de o voce
gravă.
Choukri El Jallah nu-şi schimbase poziţia. După ce
femeia se aşeză lângă fotoliul lui, izbucni furios:
— Nu trebuia să-l laşi să intre!
— A forţat uşa! protestă ea. Era aici când am ieşit
din lift.
— Ai făcut-o de oaie! exclamă libianul.
Întinse mâna dreaptă şi-şi vârî brutal degetele între
picioarele ei. Femeia se strâmbă.
~ 20 ~
Gérard de Villiers
— Mă doare!
— Ar trebui să te pedepsesc, mârâi libianul. Din
cauza ta, acum am probleme. Mă tem de americani,
sunt foarte puternici.
În timp ce vorbea, o trase în faţa fotoliului. Se uită
la ea chiorâş, dar plin de dorinţă. Era într-adevăr
foarte atrăgătoare. Chiar şi în această ţinută sport.
Privirile li se încrucişară, iar femeia îi adresă un
zâmbet complice, dezvelindu-şi dinţii sclipitori.
— Te rog să mă ierţi! spuse ea.
Îngenunche în faţa fotoliului, scăpând astfel de
degetele vârâte între picioare. Choukri El Jallah nu
făcu mari eforturi s-o împiedice. Începuse deja să
respire mai repede, iar femeia îi desfăcu fermoarul
pantalonilor. Îi scoase de sub chiloţi sexul gros şi
moale şi începu să-l masturbeze încet, rulându-l între
degete ca pe un trabuc.
Libianul grohăia de plăcere. Se aplecă şi-i atinse
sânii, apucându-i sfârcurile şi răsucindu-le. Asta îi
provocă erecţia.
Cu ajutorul Viagrei, reuşea întotdeauna să-şi
satisfacă amanta.
După patru ani, de când făceau dragoste regulat,
încă o mai dorea. Emana sex prin toţi porii. Ştia că,
din când în când, se mai culca şi cu unul dintre
bodyguarzii săi doar pentru a simţi un sex tare în
pântec, dar lui puţin îi păsa. Jezia, oficial Mabrouka,
era mai frumoasă decât toate femeile pe care le
cunoscuse până atunci. Cu picioarele ei
interminabile, pieptul bombat şi chipul de pisică
vicioasă, îi mărturisise într-o zi că, uneori, atunci
când rămânea singură, îşi punea ciorapi negri şi
portjartier şi se mângâia gândindu-se la un tip
~ 21 ~
frumos.
Gura care-i cuprinse membrul îi provocă lui
Choukri El Jallah un suspin de plăcere. Închise ochii
şi profită de această senzaţie minunată.
Urmă o felaţie lentă şi profundă, femeia apucându-l
strâns de baza sexului pentru a-i spori erecţia. Oricât
de prost dispus ai fi fost, nu rezistai în faţa iscusinţei
ei.
Choukri El Jallah respira tot mai precipitat, ţinând
ochii închişi. Visa la viaţa superbă de care va avea
parte în curând.
Părăsind Beirutul, nu se va duce în Elveţia, ci mult
mai departe.
Împreună cu Jezia.
N-avea niciun chef să se întâlnească cu soţia lui şi
cu cei trei copii. Evident că familiei lui nu-i lipsea
nimic, dar ar fi fost mai fericit alături de Jezia,
profitând din plin de trupul ei magnific.
Nu putea renunţa la ea.
Scoase un icnet, apoi un sunet din fundul gâtului.
Se revărsă în gura Jeziei, care rămase lipită de el. La
urma urmei, fusese o zi frumoasă.
Capitolul III
— Au fost 270 de morţi! explodă Mitt Rawley, şeful

staţiei CIA din Beirut. N-am uitat şi nu vom uita
niciodată. Dosarul ăsta trece prin mâinile tuturor
directorilor care se succedă la conducerea Agenţiei.
Nu trebuie să renunţăm la el.
Până atunci, nu s-a putut face nimic. Procesul
atentatului de la Lockerbie fusese o farsă. În boxa
acuzaţilor nu se aflaseră decât doi ţapi ispăşitori. Se
~ 22 ~
Gérard de Villiers
ştia asta. Adevăraţii vinovaţi erau în altă parte.
— Crezi într-adevăr în vinovăţia Iranului? întrebă
Malko.
Americanul dădu afirmativ din cap.
— Da, suntem nevoiţi. Dar n-avem nicio dovadă.
Iranienii au vrut să răzbune distrugerea din greşeală
a avionului lor Airbus A320 de către crucişătorul
Vincennes în largul coastelor iraniene. Pentru că sunt
diabolici, le-au cerut libienilor să-şi asume
responsabilitatea operaţiunii. Astfel încât ei să nu fie
amestecaţi deloc. Manipularea a funcţionat de
minune. Ancheta i-a identificat imediat pe cei doi
actori libieni. Numai că aceştia se aflau la capătul
şirului de responsabili.
— Cum ne poate ajuta Choukri El Jallah?
— Singura dovadă concretă a participării iraniene
se află în conturile secrete ale ticălosului ăstuia. Dar,
în afară de retragerile de bani, mai există şi intrări.
Dacă iranienii au plătit, e sigur că au făcut-o prin
intermediul unuia dintre aceste conturi. Dacă reuşim
să identificăm originea viramentului, vom avea o
dovadă concludentă. Şi-i putem face să plătească.
— Cum? întrebă Malko. Majoritatea actorilor au
dispărut. Totul s-a petrecut acum douăzeci şi cinci de
ani, adică un sfert de secol.
— E adevărat, recunoscu americanul, dar dacă
obţinem dovada materială a implicării Iranului îi vom
face să plătească.
— Cum?
Mitt Rawley făcu un gest evaziv.
— Mai întâi, aducându-le la cunoştinţă ceea ce
ştim. Apoi, să spunem că astfel ne vom achita de o
obligaţie. Noi semănăm puţin cu israelienii. Pentru
~ 23 ~
noi, viaţa unui american are o valoare inestimabilă.
Cei care au curmat-o trebuie pedepsiţi.
Malko nu răspunse. Regăsea America profundă, cea
care dăduse naştere unei naţiuni cu valori clare,
intransigente şi brutale.
Se revenea la Sfânta Scriptură: cel care loveşte cu
sabia de sabie va pieri.
— Ce anume te face să fii sigur de participarea lui
Choukri El Jallah la această operaţiune? întrebă
Malko.
Americanul îl corectă imediat.
— Nu a participat în sensul propriu al cuvântului.
Unul dintre conturile administrate de el a fost utilizat
de iranieni pentru a „plăti” Libia. Am chiar şi suma
exactă: zece milioane de dolari. Moussa Koussa ne-a
confirmat acest lucru. Numai că exista o separare
totală între strategia operaţională şi operaţiunile
financiare, iar el nu ştia în ce cont fusese vărsată
această sumă. Doar Choukri El Jallah era la curent.
Există însă, obligatoriu, urme scrise ale viramentului.
Băncile păstrează totul. Trebuie să se ştie în ce cont
au aterizat cele zece milioane de dolari.
— Dar asta nu leagă neapărat Iranul de afacerea
despre care vorbim, remarcă Malko.
Mitt Rawley încuviinţă din cap.
— Corect! Dar vom cunoaşte originea viramentului,
referinţele sale bancare. Deţinem o listă nesfârşită de
conturi „off-shore” controlate de iranieni şi destinate
operaţiunilor lor speciale. E suficient să se
potrivească…
— Suficient? întrebă Malko sceptic.
— Nu e de-ajuns în faţa unui tribunal, dar nu vom
ajunge acolo. Nu vom avea decât documente bancare.
~ 24 ~
Gérard de Villiers
Vreau să obţin o mărturie din partea lui Choukri El
Jallah. Să comenteze operaţiunea. Cu ajutorul
documentelor, vom deţine arma perfectă împotriva
Iranului.
— Cum anume?
— Niciodată nu s-a întâmplat ca o grupare teroristă
să revendice sabotarea unui avion comercial.
Niciodată. Aici nu e vorba de terorişti, ci de un
terorism de stat comandat de una dintre ţările
membre ale Naţiunilor Unite! E o acţiune împotriva
umanităţii. Evident că iranienii vor nega, dar, având
la dispoziţie dovada asta, n-o să-i creadă nimeni. Vor
fi ostracizaţi chiar şi de prietenii lor. Nimeni nu poate
apăra o astfel de acţiune. Nu uita că printre cei 270
de morţi, dintre care 189 de americani, s-au numărat
şi victime aparţinând unui număr de 21 de naţiuni,
cum ar fi Elveţia, Belgia sau Suedia!
Un înger trecu, cu aripile în flăcări.
Malko îşi imagină rezultatul unei asemenea
confesiuni. Şeful staţiei CIA avea dreptate. Iranul nu-
şi va mai reveni în urma acestei dezvăluiri.
Mitt Rawley preciză imediat pe un ton plat:
— Sper ca în cazul unui succes să nu ajungem la o
expunere publică a faptelor care ar produce cu
siguranţă multă satisfacţie, dar n-ar însemna mare
lucru din punct de vedere practic. Dacă reuşim să
întocmim acest dosar, le vom vinde foarte scump
iranienilor tăcerea noastră. De exemplu, cu preţul
abandonării programului nuclear.
Acum se intra în miezul problemei… Mitt Rawley
plutea pe un nor, însă Malko îi înţelegea
raţionamentul. Îşi imagina un reprezentant al Statelor
Unite sosind la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite
~ 25 ~
cu un asemenea dosar.
Imaginea Iranului va fi serios şifonată…
— Dacă funcţionează, remarcă el, Choukri El Jallah
ar avea tot interesul să poarte o cămaşă de zale
pentru tot restul vieţii.
— Ştim să ne ocupăm de astfel de lucruri, afirmă
americanul. Nimeni nu va afla unde se ascunde. O
să-i dăm o altă identitate şi are destui bani pentru a
trăi confortabil oriunde.
Malko schiţă un zâmbet.
— Deocamdată, ne aflăm în stadiul de utopie.
Choukri El Jallah stă ascuns în vizuina lui şi nu vrea
să-ţi asculte propunerea. Mi-a zis că are de gând să
plece în Elveţia peste câteva zile şi să se stabilească
acolo. Între timp, nu se mişcă de acasă şi sunt puţine
şanse să ne întâlnim din nou cu el. Nu văd cum i-am
putea forţa mâna.
— M-am gândit şi la asta! mărturisi americanul.
— Apropo, spuse Malko, ai auzit vorbindu-se
despre o anume Jezia? O femeie tânără, extrem de
seducătoare care pare să fie amanta lui Choukri El
Jallah?
— Noi o cunoaştem sub numele de Mabrouka Arlit,
răspunse americanul.
— Pare s-o cheme Jezia şi mi-a spus că e tunisiană.
— E o informaţie, recunoscu şeful staţiei CIA. Nu
ştim nimic despre ea în afară de falsa identitate de
nigeriană.
— Asta nu e bine, remarcă Malko, mai ales că pare
destul de intimă cu Choukri El Jallah. După părerea
mea, dacă-l duceţi în Statele Unite, trebuie s-o luaţi şi
pe ea…
Mitt Rawley făcu un gest evaziv.
~ 26 ~
Gérard de Villiers
— Nemernicul ăsta are şi el dreptul să se culce cu
cineva! O femeie foarte frumoasă, probabil că-ţi place.
Malko zâmbi.
— Nu e doar o femeie foarte frumoasă, ci o
adevărată viperă de deşert…
Îi povesti americanului cum îl ameninţase Jezia,
apoi conchise:
— Era într-adevăr pregătită să mă omoare. Cunosc
privirea ucigaşilor, sublinie Malko.
— O să ne ocupăm şi de Jezia! îl asigură
americanul. O să încerc să aflu mai multe despre ea
prin intermediul prietenilor mei libanezi. Din păcate,
Siguranţa Generală care păzeşte aeroportul se află în
mâinile Hezbollah-ului, care nu va coopera cu noi.
Apropo, Choukri El Jallah ţi-a lăsat vreun număr de
telefon mobil?
— Nu, recunoscu Malko. În schimb, i l-am lăsat pe-
al meu Jeziei… Mă tem că n-o să mă sune.
Era o figură de stil.
Se aflau într-un impas: nefiind căutat de niciun fel
de instanţă judecătorească, Choukri El Jallah nu
putea fi împiedicat să circule în voie. În plus,
guvernul libanez nu va coopera în cazul unei
operaţiuni ilegale privitoare la un cetăţean străin.
O dată ajuns în Elveţia, libianul va fi şi mai greu de
atins.
— Am o idee, exclamă Mitt Rawley, care l-ar putea
determina pe El Jallah să facă apel la tine.
— Care anume?
— Am prieteni la Al Nahar2. Le putem strecura
informaţia că Choukri El Jallah se ascunde în Liban.
2 Un mare cotidian libanez.

~ 27 ~
Reacţia va fi imediată.
Malko se strâmbă.
— Ar putea fi o manevră imprudentă! remarcă el.
Libienii n-au fost niciodată bine văzuţi în Liban din
cauza afacerii Moussa Sadr. Unora le-ar putea veni
cheful să se răzbune.
— Cu atât mai bine, afirmă americanul. Cu cât se
va teme mai mult, cu atât va dori mai tare El Jallah
să se arunce în braţele noastre…
Un pariu periculos.
Imamul Moussa Sadr, idolul şiiţilor libanezi, fusese
atras în Libia şi asasinat cu ani în urmă la ordinul
colonelului Gaddafi. Împrejurările dispariţiei sale au
rămas obscure, însă şiiţii libanezi şi Hezbollah-ul
erau convinşi că responsabil de moartea lui era şeful
statului libian…
În plus, dacă iranienii prindeau de veste că Choukri
El Jallah se afla în Liban, poate că încercau să
acţioneze cumva. Or, la Beirut aveau legături cu
Hezbollah-ul şi puteau face mult rău…
Mitt Rawley risca să deschidă cutia Pandorei…
Neliniştit, Malko îi sugeră:
— Aş mai putea încerca o dată prin intermediul
acestei Jezia. Folosind câţiva „babysitteri”, am putea
s-o urmărim şi s-o încolţim în afara apartamentului.
Americanul clătină din cap.
— Din ce mi-ai povestit, e foarte apropiată de El
Jallah, care a îngropat-o probabil în aur; nu are
niciun motiv să-l trădeze în folosul nostru. Nu avem
nimic să-i oferim. Prefer soluţia mea. O să scoatem
lupul din vizuină.
— Să sperăm că n-o să fie sfâşiat de un lup mai
mare ca el, conchise Malko. Atunci, eu mă întorc la
~ 28 ~
Gérard de Villiers
Phoenicia şi aştept.
— Cred că nu pentru mult timp! îi promise Mitt
Rawley.
Mitt Rawley îi întinse lui Malko ediţia de zi a

ziarului AI Nahar. Un articol de pe prima pagină era
încadrat cu roşu… Pentru că era scris în arabă,
Malko nu-l putea citi, aşa că Mitt Rawley îl comentă
cu o voce surescitată.
— Au pus totul la bătaie! Dau chiar şi numele
imobilului…
Malko nu avu timp să-i răspundă. Suna telefonul
mobil: un număr ascuns. O voce de femeie îi vorbi
într-o engleză cu un puternic accent arab.
— Malko Linge?
— Da, eu sunt, zise Malko.
— Vi-l dau pe Choukri El Jallah, spuse femeia.
Capitolul IV
Urmă o pauză la celălalt capăt al firului, apoi o voce

bolovănoasă, greu de înţeles, îi spuse lui Malko:
— Eşti nebun!
— De ce spuneţi asta? protestă austriacul.
— Articolul din Al Nahar! mârâi Choukri El Jallah!
Dumneata eşti! Acum, că ştiu unde sunt şi mi-au luat
urma, or să mă hărţuiască.
— Eu n-am făcut nimic, protestă Malko, rostind
aproape un adevăr. Despre cine vorbiţi?
— Despre cei care sunt acum la putere în ţara mea.
Au aici o mulţime de aliaţi. Iar eu mai am şi alţi
~ 29 ~
duşmani…
— Îmi pare rău, îl asigură Malko. Ce vreţi să fac eu?
— Vino la mine! spuse libianul. Cunoşti adresa!
Închise brusc.
Mitt Rawley şi Malko se priviră. Pentru că Choukri
El Jallah vorbise foarte tare, americanul auzise totul.
Acum radia.
— Bingo! făcu el. We are back în business!3 Du-te
repede şi vezi ce vrea imbecilul ăsta până nu se
răzgândeşte!
De data aceasta, uşa se deschise la câteva secunde

după ce Malko apăsase butonul soneriei.
Jezia-Mabrouka purta un fel de djellaba brodată
din mătase verde, care se mula pe pieptul ei masiv, şi
era încălţată cu papuci. Îi aruncă lui Malko o privire
lipsită de amabilitate.
— Lui Choukri îi e rău! spuse ea. A trebuit să chem
un medic. Aproape că a făcut infarct.
— Îmi pare râu! spuse Malko.
O urmă într-o cameră orientală, cufundată în
penumbră. În aer plutea un miros puternic de tămâie.
Choukri El Jallah era întins pe pat, cu capul pe perne
şi palid la chip. Imediat după ce intră Malko, o
concedie pe femeie cu un gest scurt. Austriacul se
aşeză lângă pat.
Libianul respira greu, iar cearcănele i se adânciseră
şi mai mult. Pleoapele grele îi acopereau aproape în
întregime globii oculari.
3 Am reintrat în joc.
~ 30 ~
Gérard de Villiers
— Vrei să mă vezi mort? întrebă el cu o voce surdă.
— Sigur că nu! protestă Malko. De ce credeţi că eu
sunt autorul articolului din Al Nahar?
Choukri El Jallah îi aruncă o privire răutăcioasă.
— Nu mă trata ca pe un imbecil! Am fost foarte
atent atunci când am venit aici. Nimeni nu ştia că
sunt la Beirut, mai puţin americanii.
Acum, a fost relansată vânătoarea de oameni. Nu-i
cunoşti! Atunci când vine vorba de mine, oamenii din
noul guvern libian salivează ca un tigru în faţa unei
hălci de carne proaspete.
— De ce?
— Mai întâi, pentru că vor să mă ducă în Libia să
mă tortureze şi pe urmă să mă asasineze. Aşa cum au
făcut cu Ghidul. Apoi, pentru că ei cred că prin mine
pot pune mâna pe foarte mulţi bani.
— Şi e adevărat? întrebă Malko.
— Nu asta e problema, exclamă libianul. Sunt sigur
că le vor cere libanezilor extrădarea mea. Guvernul de
aici este dominat de şiiţi, care nu mă iubesc. Trebuie
să mă apăr.
— Cea mai bună apărare, îi sugeră Malko, este să
plecaţi din Liban în Statele Unite… unde veţi fi în
totală siguranţă.
— Nu ăsta era planul meu! mormăi Choukri El
Jallah. Nu-mi place în Statele Unite…
Dar nu despre asta era vorba în realitate.
— Şi ce sugeraţi? întrebă Malko.
— Dacă accept propunerea voastră, nu pot pleca
imediat, îi explică Choukri El Jallah. Am diverse
lucruri de făcut aici şi sunt în pericol de moarte dacă
pun piciorul în afara acestui apartament. Atâta timp
cât mai stau la Beirut, am nevoie de o protecţie
~ 31 ~
eficientă împotriva ticăloşilor care îmi vor pielea.
— Asta se poate rezolva, aprobă Malko.
Cererea libianului îi mergea la inimă. Stratagema
imaginată de Mitt Rawley părea să funcţioneze.
— Puteţi avea ofiţeri de securitate chiar aici, în
apartament.
— N-are rost! izbucni libianul. Imobilul trebuie
securizat. Mai doresc ca guvernul american să anunţe
autorităţile libaneze că mă aflu sub protecţia lui. Şi
că, legal sau ilegal, nimeni nu trebuie să se lege de
mine.
— S-ar putea rezolva şi asta, îl asigură Malko, dar
Liban-ul este o ţară suverană, nu pot fi garantate
luările ei de poziţie.
Choukri El Jallah zâmbi cu răutate.
— Voi, americanii, ştiţi cum să forţaţi mâna cuiva…
Acum altceva, femeia pe care ai văzut-o, Mabrouka
Arlit, trebuie să vină cu mine în Statele Unite dacă
mă hotărăsc să fac pasul ăsta. E o condiţie sine qua
non.
Malko nu suflă o vorbă.
— Dacă-mi daţi paşaportul ei, sugeră el, o să fac în
aşa fel încât să i se acorde viza.
Choukri El Jallah expedie problema vizei cu un gest
nerăbdător.
— Vine cu mine, punct; problema hârtiilor se
rezolvă mai târziu. Sunteţi de acord?
— Nu eu pot să iau o astfel de decizie, se eschivă
Malko, dar o să transmit mai departe cererile
dumneavoastră.
Libianul respira cu greutate, strâmbându-se de
durere şi punând vârful arătătorului său gros pe
piept, în zona inimii.
~ 32 ~
Gérard de Villiers
— Mă doare aici! făcu el. Sper că nu e nimic grav;
închise ochii şi rămase tăcut câteva clipe
interminabile. Când îi deschise, privirea îi era
sticloasă.
— Dacă şefii dumitale sunt de acord să preia
imediat toată răspunderea, spuse el cu vocea sa
surdă, întoarce-te la ora patru! Dacă nu, duceţi-vă
dracului, o să mă descurc singur! Mai am încă
prieteni, şi nici nu mă gândesc să dau colţul.
— Voi fi aici la ora patru, promise Malko.
— Nu veni singur! spuse Choukri El Jallah. O să te
rog s-o însoţeşti pe Mabrouka la Banca Franco-
Libaneză, în Hamra. Aş prefera să aibă o escortă.
Cu siguranţă că Mabrouka-Jezia nu se ducea la
bancă să caute fistic. Din nou, Malko nu făcu niciun
comentariu şi se ridică. Probabil că femeia ascultase
la uşă pentru că se ivi imediat şi-l însoţi cu acelaşi
chip întunecat.
— Ai văzut, spuse ea, îi e foarte rău…
— O să se pună pe picioare, o asigură Malko.
Tocmai m-a rugat să revin la ora patru. Trebuie să vă
însoţesc undeva.
Femeia nu comentă.
Ieşind în stradă, Malko remarcă o maşină verde
parcată pe trotuarul de pe bulevardul Kafr El Dinh. În
ea se aflau doi oameni, iar vehiculul nu fusese acolo
atunci când venise el. Choukri El Jallah avea probabil
dreptate să se teamă.
— Formidabil! aprobă Mitt Rawley. L-am încolţit pe

ticălosul ăsta. Poţi să te întorci imediat la el şi să-l
~ 33 ~
asiguri că îi garantăm „full protection” atâta timp cât
se află pe teritoriul libanez. O să desemnez vreo zece
ofiţeri de caz care să se ocupe de sarcina asta sub
comanda ta. Este evident în interesul nostru să nu i
se întâmple nimic. Pentru început, ai la dispoziţie doi
„babysitteri” şi o maşină blindată pentru deplasarea
până la Banca Franco-Libaneză.
— Şi legat de guvernul libanez?
— O să-i cer ambasadorului să se apropie de
directorul cabinetului preşedintelui libanez. Nu vrea
să aibă probleme cu noi. Nu cred că o să ne facă
greutăţi.
— Dar libienii? întrebă Malko.
— E mai greu, recunoscu Mitt Rawley, sunt
incontrolabili şi simt mirosul dolarilor… Din fericire,
nu au nicio structură la Beirut care să le permită să
ne provoace necazuri. Te invit să luăm prânzul
împreună, apoi te întorci la treabă. Te-ai descurcat
bine până acum. Apropo, această Mabrouka nu s-a
îndrăgostit încă de tine?
— Se uită la mină ca o cobră! îl asigură Malko, nu e
deloc sensibilă şi n-are niciun interes să-şi trădeze
amantul multimiliardar. N-ai aflat nimic despre ea?
— Încă nu. Să mergem, avem timp să trecem prin
Jounieh. O să-ţi recuperezi escorta la întoarcere.
Atunci când Mabrouka-Jezia deschise uşa

apartamentului lui Choukri El Jallah, Malko avu un
nou şoc: se schimbase şi se machiase. Mai frumoasă
ca oricând, purta un taior mulat pe corp, cu fusta
până deasupra genunchiului, iar picioarele sale lungi
~ 34 ~
Gérard de Villiers
erau încălţate cu pantofi cu toc. Ochii îi erau
conturaţi cu negru, iar din gesturile ei se degaja o
puternică sexualitate.
— Veniţi, spuse ea. Choukri vă aşteaptă.
O luă înainte, iar Malko îi admiră fesele
remarcabile.
Culcat în pat, Choukri El Jallah părea într-o formă
mai bună. Avea în faţa lui tava cu ceai.
— Deci, întrebă el, eşti pregătit să-mi satisfaci
doleanţele?
— Absolut! confirmă Malko. Am venit cu o maşină
blindată de la ambasada americană şi cu două gărzi
de corp. În rest, domnul Mitt Rawley, şeful staţiei CIA
din Beirut, este de acord cu cererile dumneavoastră.
Dacă doriţi, e gata să vă confirme totul prin viu grai.
Libianul bombăni ceva ce semăna cu o aprobare.
— Perfect! zise el. Atunci, o însoţeşti pe Mabrouka
la Banca Franco-Libaneză, unde trebuie să facă nişte
operaţiuni. Apoi vă întoarceţi aici.
— De acord, confirmă Malko.
— Să mergem! spuse femeia.
Trecură printr-un fel de birou, de unde ea apucă
două genţi dintr-o piele maro subţire şi i le întinse.
— Le luăm cu noi, spuse ea simplu.
O porni din nou înainte către ieşire. Malko fierbea:
îl trata ca pe un servitor. În lift, se regăsiră faţă în
faţă şi îi simţi parfumul greu şi persistent. Privirea
femeii era impenetrabilă. Îşi spuse că era extraordinar
de frumoasă cu chipul ei prelung, sprâncenele bine
conturate şi gura perfectă. Desigur, cuplul pe care-l
forma cu Choukri El Jallah era cam nefiresc.
Mercedesul blindat al staţiei aştepta la marginea
trotuarului. Un ofiţer de caz era la volan, iar un altul
~ 35 ~
stătea lângă el. Malko măsură strada dintr-o privire şi
zări maşina verde pe care o reperase în acea
dimineaţă. O Toyota veche cu doi oameni înăuntru.
După ce se aşezară în spate, se aplecă spre unul
dintre cei doi „babysitteri”:
— În maşina verde din spate sunt nişte „bandiţi”, îl
anunţă el.
Ofiţerul îi răspunse calm.
— Don’t worry, sir.4 O să-i ţinem la distanţă.
*
Erau aşteptaţi. Mabrouka-Jezia a fost întâmpinată
de un bărbat chel şi servil care-i conduse într-un
birou mic şi le aduse ceai. Se întoarse cu nişte acte,
iar cei doi începură o conversaţie lungă în arabă care
se sfârşi prin semnarea şi ştampilarea documentelor.
După ce totul se termină, bărbatul se înclină, îi
adresă un zâmbet politicos lui Malko şi dispăru.
Austriacul aflase măcar un singur lucru. Femeia avea
o procură prin care putea semna pentru acest cont.
Din păcate, nu ştia pe ce nume, dar îşi promise că-i
va anunţa pe cei de la CIA.
Apăru un alt funcţionar cu o casetă metalică lungă,
închise cu grijă uşa biroului, iar un al doilea
funcţionar sosi cu un aparat de numărat banii.
Primul deschise caseta şi scoase din ea teancurile
formate din bancnote nou-nouţe de o sută de dolari.
Femeia contemplă banii cu un aer indiferent,
fumând.
După o jumătate de oră încă nu terminaseră, iar
cele două genţi erau burduşite… Malko pierduse
4 Nu vă faceţi griji, domnule.

~ 36 ~
Gérard de Villiers
socoteala, dar trebuiau să fie câteva milioane de
dolari.
Urmă un schimb de cuvinte rapid în arabă, apoi
femeia îi spuse lui Malko:
— Ne întoarcem mâine.
De data aceasta, cei doi funcţionari cărară genţile
pline cu bani de-a lungul coridoarelor băncii. Cei doi
ofiţeri de caz de la CIA aşteptau la intrare. Prin uşa de
sticlă ce dădea spre stradă Malko zări un tânăr cu
barbă, îmbrăcat cu un pulover verde cu dungi albe,
care părea că-i pândeşte. Malko i-l arătă unuia dintre
„babysitteri”.
— L-ai verificat?
— Da, sir, răspunse americanul. Nu e înarmat. Mi-
a spus că vrea doar să vorbească cu tânăra domniţă.
După ce se deschise uşa, tânărul înaintă cât putu
demult, „babysitterul” aşezându-se ca un zid în faţa
lui Mabrouka-Jezia, şi-i adresă pe un ton ostil o frază
lungă în arabă. Apoi tăcu stânga-mprejur şi se
depărtă.
Femeia rămase impasibilă şi nu răspunse.
Se urcară în Mercedes, iar ceva mai târziu Malko o
întrebă:
— Ce ţi-a spus?
— Că sunt o căţea! răspunse femeia cu o voce
indiferentă. I-a transmis lui Choukri că şi el e un
câine şi că trebuie să plătească pentru moartea
sfântului imam Moussa Sadr.
Prin urmare, şuţii citiseră ziarul Al Nahar. Deşi le
finanţase operaţiunile clandestine, îl induseseră şi pe
El Jallah printre oamenii regimului gaddafist pe care-i
urau.
— Nu sunt decât vorbe, spuse el pe un ton
~ 37 ~
liniştitor. Indivizii ăştia nu pot face nimic.
— Insh’ Allah! zise femeia pe un ton fatalist.
Sunteţi aici ca să ne apăraţi.
Nu mai schimbară niciun cuvânt până când
ajunseră la imobilul lui Choukri El Jallah. Unul
dintre „babysitteri” urcă alături de ei în lift, cărând
cele două genţi, dar le lăsă la uşă ascultând de
ordinul Jeziei. După ce deschise, aceasta le abandonă
în holul de la intrare ca şi cum ar fi fost vorba de
nişte pungi cu provizii şi dispăru în apartament.
La întoarcere părea mult mai destinsă. Îşi scosese
haina şi purta acum un pulover portocaliu mulat.
Fusta dreaptă îi scotea în evidenţă picioarele lungi,
iar lui Malko îi lăsă gura apă.
— Doriţi un ceai sau o cafea? îl întrebă ea.
Devenise mai umană.
— Cu plăcere, zise Malko, o cafea.
— Aşezaţi-vă în salon! îi propuse ea.
Malko era fermecat de această femeie superbă în
ochii căreia nu se citea nicio urmă de teamă. Când
reapăru şi se aşeză în faţa lui picior peste picior, uită
de CIA şi de „blestemul” care o însoţea pe aşa-zisa
Mabrouka Arlit. Se stăpânea cu greu să nu se arunce
asupra ei. În plus, vocea puţin răguşită a femeii îi
făcea pielea de găină.
Era imposibil să fie satisfăcută sexual de Choukri
El Jallah. Numai că trebuia să umble cu ea cu multă
grijă…
— Sunteţi încântată că plecaţi în Statele Unite? o
întrebă Malko.
Femeia se strâmbă.
— Nu, spuse ea, nu-mi place decât în Tunisia şi la
Paris. Iar acolo n-o să pot face tot ce vreau. Mie îmi
~ 38 ~
Gérard de Villiers
place independenţa.
Nu îndrăzni să-i pună întrebări mai intime, dar
atunci când privirile li se întâlniră observă în ochii ei
o expresie diferită. Începea să se uite la el ca la un
bărbat… După ce Malko îşi bău cafeaua, femeia se
ridică.
— Nu vreau să stăm prea mult împreună. Lui
Choukri nu-i place. Puteţi reveni mâine, pe la
unsprezece, ca să terminăm transferul.
— Desigur, confirmă Malko. Apropo, ar fi mai
simplu să vă contactez dacă aveţi cumva un telefon
mobil.
Jezia ezită.
— Da, dar…
— N-o să dau nimănui numărul, o asigură el.
— Bine, spuse ea, nu ştiu numărul pe dinafară.
Staţi puţin!
Dispăru, apoi se întoarse cu un telefon mobil în
mână. Numărul era scris deasupra. Malko îl notă. Un
număr libanez.
Îl conduse la lift şi, în timp ce aşteptau cabina,
spuse dintr-odată:
— Poate că mâine o să vă cer să-mi faceţi un
serviciu.
Fără să mai adauge nimic, se întoarse în
apartament. Era limpede că-l „testase”, iar rezultatul
fusese favorabil. Oare ce-ar fi putut să-i ceară?
— Numărul nu poate fi urmărit, anunţă Mitt

Rawley. E vorba de o cartelă cumpărată de la vreun
butic. Anonim. E prudentă.
~ 39 ~
Nu pierduse timpul, dar părea încântat.
— Te-ai ocupat de bancă? întrebă Malko.
— Da, aflu mâine rezultatele. Choukri El Jallah
goleşte un cont pe care-l controla aici. Probabil că are
încă multe altele. Rolul acestei Mabrouka Arlit este
interesant. Aparent, are încredere totală în ea. Prin
urmare, ştie multe alte lucruri. Trebuie neapărat s-o
racolezi.
— N-o să fie deloc uşor, obiectă Malko. E dură.
Femeia asta îi amintea de Mandy, târfa care
avusese primul ei orgasm pe o saltea burduşită cu
bancnote de o sută de dolari. La urma urmelor, o
fiinţă minunată, gata oricând să-ţi facă un serviciu şi
la fel de atrăgătoare ca regina Izabela însăşi.
— Deocamdată, pledă americanul, nu trebuie să-l
speriem pe El Jallah. După ce-şi termină
transferurile, îl scoatem din ţară. E suficient să cer
un Gulfsteam din Cipru. Agenţia este de acord. Băieţii
mei mi-au zis că nişte indivizi s-au tot învârtit în jurul
lui. Că au interpelat-o pe Mabrouka Arlit la ieşirea
din bancă.
— Din ce mi-a zis ea, îi mărturisi Malko, sunt nişte
şiiţi religioşi care vor să-l răzbune pe Moussa Sadr.
Nu par periculoşi.
— Nicio muscă nu intră în imobilul ăsta fără
acordul lor. Întreabă mâine dacă sunt multe conturi
de golit! Cu cât rămâne mai puţin la Beirut, cu atât
mai bine. Avem o echipă la dispoziţie non-stop, îl
asigură şeful staţiei CIA.
De data aceasta, Mabrouka-Jezia purta un pulover

~ 40 ~
Gérard de Villiers
şi nişte pantaloni negri de piele care i se mulau
superb pe fese. Era sexy şi ştia asta. Modul în care
vorbea era însă diferit, mai blând, iar Malko încercă
să ţină garda sus. Avea de-a face cu o cobră. Femeia
îi întinse cele două genţi de piele goale şi urcară în
ascensor. În stradă, maşina şiiţilor dispăruse:
probabil că renunţaseră.
La bancă se derulă acelaşi proces, însă simplificat.
Nu mai trebuiau obţinute semnături, iar transferul
teancurilor de bancnote începu imediat.
Pe Malko îl fură somnul din cauza zgomotului
monoton al aparatului de numărat bani.
Mabrouka-Jezia fuma, stând picior peste picior şi
uitându-se în gol.
Totul dură o oră şi un sfert.
Au fost conduşi apoi până la uşă. Cei doi
„babysitteri” au preluat genţile şi le-au aşezat în
portbagajul Mercedes-ului.
Pe drumul de întoarcere, femeia se aplecă brusc
spre cei doi americani din faţă şi spuse:
— Puteţi pune nişte muzică?
Unul dintre ei găsi Nostalgie, iar femeia îl rugă să
dea sonorul mai tare. Malko nu înţelegea nimic. Până
în momentul în care femeia se întoarse spre el şi-i
spuse pe un ton indiferent:
— Ieri v-am întrebat dacă-mi puteţi face un
serviciu. Mai sunteţi de acord?
Malko înţelese de ce ceruse muzică: cei din faţă nu
puteau auzi ce spune.
— Bineînţeles, răspunse el. Despre ce e vorba?
— Imediat după ce ajungem la apartament, lăsaţi
una dintre genţi în portbagaj; o să vin s-o iau mai
târziu de la Phoenicia.
~ 41 ~
Capitolul V
Malko nu avu nicio reacţie în faţa acestei propuneri

neaşteptate. Muzica inunda în continuare interiorul
maşinii. Întâlni privirea indescifrabilă a femeii şi
spuse:
— Puteţi conta pe mine.
— Mulţumesc, zise ea simplu.
Apoi, aplecându-se spre scaunele din faţă, strigă:
— Daţi mai încet muzica, e prea tare!
Nu mai schimbară niciun cuvânt până când
Mercedesul se opri. Portbagajul se deschise automat,
iar Malko coborî. În momentul în care unul dintre
„babysitteri” se aplecă să ia cele două genţi pline cu
bancnotele de o sută de dolari, Malko îl opri. Scoase o
geantă şi închise portbagajul.
Mabrouka-Jezia aştepta pe trotuar. Îi întinse mâna
lui Malko.
— Pe curând! Mă ajută prietenul tău.
Lui Malko nu-i mai rămase altceva de făcut decât
să urce în Mercedes.
— Mergem la Phoenicia! îi strigă el şoferului.
Sosit la hotel, strecură geanta pe sub portalul
magnetic de la intrare. Niciun semnal, prin urmare
nicio capcană. Cei doi americani nu spuseseră nimic:
nu erau acolo ca să gândească.
Imediat după ce intră în cameră, Malko puse
geanta pe pat şi o deschise: teancurile de bancnote
erau legate cu nişte benzi violete. Îşi strecură mâna
dedesubt. Geanta era plină ochi. Încercă să-i
calculeze conţinutul, dar renunţă repede. Închise
geanta şi o aşeză în dulap. Sună telefonul mobil.
~ 42 ~
Gérard de Villiers
— Domnul El Jallah doreşte să vă întâlniţi pentru a
pune la punct anumite detalii, îl anunţă vocea
răguşită a Jeziei. Sunteţi la hotel?
— Da, confirmă Malko.
— Foarte bine, ne întâlnim în faţa recepţiei! Peste o
jumătate de oră.
Nu avea timp nici măcar să-i raporteze lui Mitt
Rawley. Era totuşi mirat: această femeie, care de-abia
îl cunoscuse, îl antrena într-o acţiune prin care,
aparent, îşi escroca amantul şi sponsorul.
Într-adevăr, nu se temea de nimic.
O văzu ieşind de pe scara rulantă înfăşurată într-

un pardesiu lung din piele neagră cu guler de blană,
strâns în jurul taliei cu o centură. Când ajunse la el,
femeia îi spuse simplu:
— Ar fi mai discret să mergem în camera
dumneavoastră.
În lift rămase tăcută. Imediat după ce intră îşi
scoase pardesiul. Pe dedesubt purta puloverul
portocaliu pe care Malko îl mai văzuse şi o fustă
dreaptă şi neagră. Malko se duse la dulapul de haine
şi luă de acolo geanta pe care o puse pe podea.
— Iată şi banii! spuse el.
Femeia nici măcar nu zâmbi.
— Nu sunt banii mei, îl corectă ea. Ştiţi bine asta.
— Ce vreţi să fac cu ei?
— Să-i păstraţi! Bănuiesc că veniţi cu noi în Statele
Unite.
— Nu ăsta a fost planul, replică Malko.
— E mai bine aşa, insistă ea. Puteţi fi foarte util.
~ 43 ~
— Cui?
Fixându-l cu o privire curioasă, femeia se ridică de
pe scaun cu mişcări graţioase şi se apropie de el, gata
să-l atingă.
— Să nu-mi spuneţi că vă şochez! zise ea. Sunteţi
un bărbat inteligent.
Malko nu avu timp să-i răspundă, încet, femeia îşi
încolăci braţele în jurul gâtului său. Faţa i se apropie
de a lui şi-i strecură limba în gură. Îl săruta de parcă
se cunoşteau de o veşnicie. Corpul ei magnific se lipi
suplu de al lui. Malko îi puse mâna pe şold, iar ea se
desprinse uşor de el şi-i zise pe un ton ironic:
— Să nu-mi spuneţi că nu v-aţi gândit la asta
atunci când m-aţi văzut! Am citit totul în ochii
dumneavoastră.
Îşi lipi şi mai insistent pântecul de al lui. O privi:
era într-adevăr superbă. Îi atinse pieptul generos şi,
brusc, o dori cu adevărat. Înainte de a începe să-l
sărute pe Malko, Mabrouka-Jezia spuse cu o voce mai
puţin răguşită:
— Puteţi beneficia şi de un comision.
Măcar lucrurile erau clare. Femeia era perfect
lucidă. Strecurându-şi mâna pe sub fusta ei, Malko
descoperi marginea chiloţilor, iar femeia desfăcu
puţin picioarele pentru a-i face loc.
Îşi duse mâna la spate şi deschise fermoarul fustei
care căzu pe jos.
Apoi începu să-l mângâie, deschizându-i şliţul
pantalonilor cu un gest precis. Scoţându-i sexul
afară, îngenunche pe mochetă cu un gest firesc şi-l
cuprinse cu gura. Urmă o felaţie conştiincioasă şi
eficientă. Îşi scoase apoi chiloţii, descoperindu-şi
sexul bine epilat.
~ 44 ~
Gérard de Villiers
Se ridică şi-l trase spre pat. Se aşeză pe spate, cu
picioarele suficient de depărtate pentru a-l primi.
Când intră în ea, Jezia scoase un fel de suspin şi-i
cuprinse spatele cu braţele. Îndoind picioarele, i se
oferi fără reţinere. Malko nu-şi revenea din surpriză.
Trecuseră fără luptă de la ostilitate la intimitate.
Femeia îşi lipi gura de urechea lui şi-i şopti:
— Iubeşte-mă! Îmi place să am în pântec un bărbat
puternic.
Se lăsară pradă unei plăceri adevărate. Malko o
întoarse şi o prinse pe la spate, lucru pe care Jezia
părea să-l aprecieze în mod deosebit.
În fine, îşi dădu drumul în ea şi se prăbuşiră pe pat
unul lângă altul.
— Dă-mi geanta! îi ceru ea după câteva clipe.
Malko se supuse, iar femeia scoase o ţigară pe care
şi-o aprinse înainte de a se întoarce spre el.
— Te gândeşti probabil că sunt o târfa! spuse ea pe
un ton indiferent.
Era cât pe-aci să-i răspundă că nu-i trecuse
niciodată prin cap o astfel de idee, dar se mulţumi să
zâmbească.
— Poate că e adevărat, continuă Jezia, dar părerea
ta nu mă interesează. Aşa e, sunt amanta lui Choukri
El Jallah. S-a îndrăgostit de mine. Eram însoţitoare
de bord la compania Kartago şi aveam un iubit
steward. Sculă mare şi creier mic. Într-o zi, l-am
întâlnit pe Choukri într-un avion Tripoli-Tunis. Nu
ştiam cine e. În aceeaşi seară m-a invitat la masă. N-
am ezitat: a doua zi pleca la Tripoli. Aşa că l-am
înşelat pe steward… După câteva zile, Choukri m-a
sunat de la Tripoli. Voia să mă duc acolo să petrecem
împreună două zile. Mi-a trimis un bilet de avion la
~ 45 ~
clasa întâi. Când am ajuns la Tripoli, mă aşteptau doi
oameni din Moukhabarat care m-au scos pe la ieşirea
VIP-urilor şi m-au condus la hotelul Roxas, cel mai
luxos din oraş, unde m-am trezit într-un apartament
uriaş. Choukri a venit şi el mai târziu. Nu ştiam ce
funcţie are, dar ştiam că era un apropiat al lui
Gaddafi, care-l convoca la orice oră din zi sau din
noapte. Faţă de Ghid se comporta ca un băieţel…
Relaţia noastră a continuat aşa multă vreme. Mi-a
cumpărat un apartament de peste 150 de metri
pătraţi în La Marsa. Mi-a făcut cadou bijuterii, bani,
rochii, dar trebuia să fiu mereu la dispoziţia lui. A
intervenit pe lângă directorul companiei Kartago şi,
din simplă însoţitoare de bord, am ajuns directoarea
compartimentului de comunicare. Aveam un birou
frumos, un salariu bun şi nu mare lucru de făcut.
Apoi a urmat revoluţia libiană. La început, nu m-am
neliniştit, pe urmă, într-o zi, chiar înainte de căderea
oraşului Tripoli, Choukri a venit la mine! S-a instalat
în apartamentul meu, împreună cu gărzile de corp, şi
mi-a spus că-şi trimisese familia în Algeria ca să
rămână singur cu mine. Aşa am înţeles că
reprezentam ceva în viaţa lui. La Tunis îi era frică.
Stătea tot timpul spânzurat de telefon. Într-o zi,
gărzile lui de corp au interceptat nişte thuwari care
veniseră să-l omoare. Atunci mi-a spus ce rol juca în
Jamahiriya. Dirija un fond suveran pe care-l investise
în multe ţări din Africa şi administra şi alte fonduri
foarte importante. Nu mi-a spus prea multe despre
subiectul ăsta, dar, când a aflat că Moussa Koussa se
refugiase la englezi, a fost foarte tulburat. Pentru
prima dată a menţionat partea „neagră” a
responsabilităţilor lui: „El dirija toate operaţiunile
~ 46 ~
Gérard de Villiers
clandestine ordonate de Ghid, mi-a zis. Acestea erau
finanţate din conturile controlate de mine.
Moussa Koussa o să le spună totul englezilor. E
posibil să se intereseze de mine pentru a cunoaşte
detaliile anumitor operaţiuni.” îi era foarte frică. Am
plecat rapid din Tunis şi ne-am dus în Niger. Avea
prieteni în guvernul de acolo. A plecat de la Niamey
cu două paşapoarte diplomatice nigeriene, unul
pentru el şi unul pentru mine. Asta îi permitea să
călătorească peste tot şi să se bucure de imunitate
diplomatică. Devenise de neatins.
— Paşaportul tău era pe numele Mabrouka Arlit?
— Da.
— Prenumele tău adevărat e Jezia?
— Da.
— Şi după Niger?
— Ne-am dus la Viena. Avea conturi bancare acolo.
Într-o zi, mi-a spus că nu ne va lipsi nimic nici chiar
dacă am trăi o mie de ani.
— Ştii de ce a venit la Beirut?
— Da, avea aici anumite conturi pe care trebuia să
le închidă şi voia să recupereze banii. Cum s-a
întâmplat cu cel de la Banca Franco-Libaneză.
— Astăzi a fost ultimul transfer?
— Da.
— Prin urmare, poţi pleca din Liban? El mi-a spus
că trebuie să se ducă în Elveţia la familia lui.
Jezia trase din ţigară şi în ochi îi apăru o sclipire
ironică.
— E o minciună. Ar trebui să plecăm amândoi în
Costa Rica, făcând mai multe ocoluri ca să nu fim
urmăriţi. A învestit bani în cafea şi are mai multe
conturi bancare importante. Intenţia lui e să trăiască
~ 47 ~
cu mine. Cred că e într-adevăr îndrăgostit. Are
încredere în mine şi-mi face multe confidenţe.
Un înger trecu şi pufni în râs.
Chiar şi un bărbat uns cu toate alifiile, aşa cum era
Choukri El Jallah, se lăsa tras pe sfoară de această
voluptuoasă femeie. Jezia părea să-i ghicească
gândurile lui Malko.
— Banii din geanta asta sunt pentru familia mea, îi
explică ea. O să-i trimit când o să pot. Poate că dacă
i-aş fi cerut lui Choukri mi i-ar fi dat, dar mie nu-mi
place să mă milogesc.
— N-o să remarce dispariţia genţii?
Jezia ridică din umeri.
— El nu numără banii, atât de mulţi are! Nici
măcar n-a verificat conţinutul genţilor pe care le-am
adus deja.
Deci, totul era cum nu se poate mai bine în cea mai
bună dintre lumi. Jezia se duse în baie, iar Malko se
îmbrăcă.
Această misiune plictisitoare îi furnizase măcar o
aventură agreabilă. Jezia nu-l lăsase indiferent. În
afară de frumuseţe, avea un creier reptilian perfect
adaptat la viaţă. Femeia ieşi din baie şi se uită la
ceas.
— Choukri te aşteaptă la patru la apartament, îl
anunţă ea, pentru a fixa succesiunea operaţiunilor. Ai
grijă de geanta asta, nu vreau s-o fure cineva.
Un înger trecu, sughiţând de râs…
— Fii liniştită, o asigură Malko, o să fie bine păzită.
— Foarte bine, atunci, pe curând.
Ieşi din cameră fără să-l sărute. Prestaţia sa
sexuală fusese una dintre faţetele afacerii. Pe Jezia n-
o interesa decât latura utilitară a bărbaţilor. La fel ca
~ 48 ~
Gérard de Villiers
în cazul târfelor rusoaice.
Parfumul ei încă mai plutea în cameră. Malko puse
mâna pe geanta cu bani şi sună la poartă să-i fie
adusă maşina. Îi era greu să ascundă de CIA acest
bagaj suplimentar.
Mitt Rawley contempla geanta burduşită cu bani de

parcă ar fi fost plină cu şerpi.
— Îţi dai seama ce-mi ceri? spuse el. Banii ăştia
sunt ilegali, au fost furaţi de la proprietarul lor
nelegitim şi acum îmi ceri mie să-i păstrez.
— Vrei să stricăm relaţia cu Jezia? întrebă Malko.
Ne poate fi de folos. Choukri El Jallah este un tip dur,
n-o să facă în mod obligatoriu tot ce-i cerem. Ar fi mai
bine să avem un atu în mânecă. Doar n-o să las o
geantă plină cu bani în dulapul de haine! Spune-le
celor de la Langley că Choukri El Jallah ţi-a
încredinţat banii. Inventează ceva, dar pune-i la loc
sigur. O să scăpăm de ei cât mai rapid cu putinţă,
înapoindu-i proprietarului.
Americanul îşi reţinu un rânjet.
— „Proprietarul”! Vrei să spui hoaţa!
— În meseria asta, i-o reteză Malko, nu trebuie să
fii atât de exigent în privinţa moralei. OK, mă duc la
El Jallah, ce să-i spun?
— După ce-şi termină operaţiunile financiare,
suntem gata să-l ducem în Statele Unite. Un avion
privat până la Washington, unde va fi instalat într-un
loc sigur, după care urmează interogatoriul. O să
dureze ceva timp. Pe urmă, se duce unde vrea. În
Costa Rica, dacă aşa are chef. Eu o să-l sfătuiesc să-
~ 49 ~
şi schimbe numele şi să rămână sub protecţia
noastră. Când or să afle iranienii că i-a trădat, viaţa
lui nu va mai valora nici măcar cât un chelow-
kebab…
— O să-i transmit, îl asigură Malko.
Choukri El Jallah părea într-o formă mai bună aşa

cum stătea în fotoliul lui, cu ochii pe jumătate închişi.
Jezia îl întâmpinase pe Malko cu o indiferenţă
aparentă, fără să-i arunce măcar o privire complice,
apoi îl condusese la bătrânul libian.
Acesta ridică una dintre pleoapele sale grele.
— Îţi mulţumesc pentru colaborare, spuse el încet.
Jezia n-ar fi fost în siguranţă de una singură. E vorba
de sume importante.
— Face parte din înţelegere, sublinie Malko. Mai
aveţi şi alte transferuri de făcut?
— Nu, declară libianul, a fost ultimul. De-acum, nu
mai am ce face la Beirut. De altfel, nici nu-mi place
oraşul ăsta.
— Atunci, o să organizez călătoria în Statele Unite,
zise Malko. Avem nevoie de douăzeci şi patru până la
patruzeci şi opt de ore. Plecăm cu un avion privat
închiriat de Agenţie.
— Nu există niciun risc de sabotaj? îi cunosc pe
coreligionarii mei. Sunt gata să arunce în aer un
avion doar ca să scape de cineva.
— Pot să vă asigur că nu există niciun risc, promise
Malko. Acest aparat aparţine Agenţiei şi o să
recomand întărirea măsurilor de securitate.
Atenţie la aeroportul din Beirut! îi recomandă
~ 50 ~
Gérard de Villiers
libianul. E controlat de Hezbollah. Şi nu sunt
prietenii noştri. Pentru un bagajist e floare la ureche
să se apropie de un avion şi să monteze un dispozitiv
cu explozibil.
— Nicio persoană de o altă origine decât cea
americană nu se va apropia de acest aparat! afirmă
Malko.
Se întâmplase asta o dată, iar CIA n-avea de gând
să se lase păcălită şi a doua oară.5
— Aştept semnalul de plecare, conchise Choukri El
Jallah. Până atunci, nu mă mişc din apartamentul
ăsta. Trebuie continuată supravegherea lui.
— Se face, îl asigură Malko. Prin ce mijloc vreţi să
vă anunţ?
— Cred că ai telefonul Jeziei, replică Choukri El
Jallah. Sun-o pe ea! Ştii că vine cu noi.
Libianul păru să recadă în amorţeala de adineaori,
iar Malko se îndepărtă în vârful picioarelor.
Jezia îl aştepta la intrarea în salon.
— Totul e în ordine, spuse Malko.
Îi explică amănuntele legate de plecare, iar femeia
nici nu crâcni.
— Vii şi tu, nu-i aşa? insistă ea.
— Bineînţeles, confirmă Malko.
Acum era sigură că geanta cu bani va pleca
împreună cu ei… îl lăsă singur pe palier, fără să
schiţeze nici cel mai mic gest de intimitate.
Coborând cu liftul, Malko îşi spuse că misiunea lui
se termina mult mai devreme, având parte şi de o
„primă neaşteptată”. Voluptuoasa Jezia. Nu avea
deloc intenţia să se eternizeze în Statele Unite chiar
5 Vezi SAS, Lista Hariri.

~ 51 ~
dacă femeia s-ar fi arătat foarte tandră. Pentru el,
misiunea se termina în momentul în care avionul
avea să decoleze de la Beirut, cu Choukri El Jallah la
bord.
Capitolul VI
Cadillacul negru blindat al ambasadorului Statelor

Unite la Beirut, supranumit „The Beast”, fusese
plasat în centrul convoiului. În faţa lui, două maşini
fără însemne, ocupate de „babysitteri”, deschideau
calea. În spatele Cadillac-ului se afla un Mercedes
blindat de culoare neagră, urmat de încă două maşini
de asigurare a protecţiei, una dintre ele fiind un 4X4.
Câţiva ofiţeri de caz ai staţiei CIA erau postaţi pe
trotuarul bulevardului Kafr El Dinh, pregătiţi să-i
îndepărteze pe falşii gură-cască. Unul dintre ei ţinea
sub impermeabil, agăţat de umăr, un „riot-gun”.
Malko, instalat în Mercedes, supraveghea ieşirea
imobilului. Îi văzu apărând mai întâi pe cei doi
„babysitteri”, apoi pe Choukri El Jallah, urmat de alţi
doi americani cocoşaţi de greutatea genţilor cu bani.
Protejat de ofiţerii de securitate postaţi pe trotuar,
libianul urcă rapid în Cadillacul cu geamuri fumurii,
iar „purtătorii de valize” înghesuiră genţile în enormul
portbagaj al maşinii.
Choukri El Jallah nu avea multe bagaje: o singură
valiză şi o servietă neagră de piele în care îşi ţinea
laptopul.
În spatele lui se ivi Jezia, îmbrăcată cu o haină de
piele şi pantaloni asortaţi, cizme cu tocuri înalte şi
ochelari negri.
În loc să se ducă la Cadillac, se îndreptă spre
~ 52 ~
Gérard de Villiers
Mercedesul în care se afla Malko. Acesta coborî
geamul.
— Ai ajuns uşor? întrebă ea.
Se simţea o undă de nelinişte în glasul ei.
— Desigur! confirmă Malko.
Femeia ezita. Dinspre Cadillac se auzi claxonul.
Jezia alergă spre el, deschise portiera din spate şi se
aplecă în interior.
Se întoarse apoi la Malko.
— Şi-a uitat medicamentele. Mă duc să le caut.
Se năpusti în imobil; ofiţerul de caz care dirija
operaţiunea se apropie de Malko, vizibil iritat.
— Sir, domnul Rawley, care e la aeroport, ne cere
să plecăm deoarece a securizat traseul. Unde s-a dus
doamna?
— A uitat ceva sus.
— Vă deranjează dacă plecăm chiar acum?
— Deloc, îl asigură Malko, păstrăm legătura prin
radio. O să mergem ceva mai repede.
Drumul până la aeroportul situat în sudul
Beirutului dura ceva mai mult de o jumătate de oră
dacă nu era circulaţie. Malko văzu cum Cadillacul şi
maşinile care-l escortau coboară de pe trotuar şi se
îndreaptă spre moscheea Hariri. Apoi, convoiul coti la
dreapta, trecând pe sub bulevardul Charles Malek
pentru a ajunge la banda de viteză care traversa
Beirutul de la nord la sud.
După câteva minute, Jezia ieşi din imobil şi se opri

pe loc nevăzând Cadillacul. Apoi se îndreptă spre
Malko.
~ 53 ~
— Unde sunt? întrebă ea.
— Au plecat înainte. Traseul era securizat, îi explică
el. Îi ajungem din urmă. Urcă!
Luă din mâinile femeii o geantă mare de piele
galbenă care conţinea un laptop şi diverse alte
lucruri, apoi îi dădu agentului CIA de la volan ordinul
de plecare.
Se circula bine şi-şi spuse că vor ajunge uşor din
urmă Cadillacul. De-abia urcată în maşină, Jezia îşi
aprinse o ţigară şi exclamă:
— Mă bucur că plec din Beirut! Nu-mi place oraşul
ăsta. Ştii unde anume ne ducem în Statele Unite?
— Nu chiar, răspunse Malko. Într-un loc sigur, prin
împrejurimile Washingtonului.
— O să pot ieşi?
— Bineînţeles, afirmă el, nu e o închisoare.
Ajunseră în faţa moscheii Hariri şi lăsară în urmă
minaretele albastre, continuând drumul de-a lungul
fostei Pieţe a Tunurilor din care nu mai rămăsese
decât scheletul de beton al unui cinematograf.
Mercedesul tocmai trecea pe sub bulevardul
Charles Malek pentru a ajunge pe strada Bechara El
Khoury, calea cea mai rapidă spre sud, când o
explozie puternică făcu să vibreze maşina.
Malko simţi cum un flux de adrenalină i se
descarcă în artere: cunoştea acest zgomot. Explodase
o maşină-capcană. Nu mai fusese de multă vreme la
Beirut, dar creierul său înregistrase „profilul” unei
astfel de explozii.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Jezia neliniştită.
— Nu ştiu, mărturisi Malko. Probabil, un atentat.
Se lăsă tăcerea. Trecură pe sub bulevardul Charles
Malek şi pătrunseră pe banda rapidă. Atunci zări
~ 54 ~
Gérard de Villiers
Malko, cam la un kilometru în faţă, o coloană înaltă
de fum negru. Sursa se afla undeva pe autostrada
urbană.
I se puse un nod în gât, gândindu-se la ce era mai
rău, apoi se aplecă spre omul de la volan.
— Poţi să iei legătura cu Cadillacul?
Americanul puse mâna pe radio şi, după câteva
clipe, se întoarse spre Malko.
— No answer, sir.6
Brusc, maşinile din faţa lor încetiniră. Malko
înţelese de ce se formase un ambuteiaj monstruos. În
depărtare, coloana de fum urca spre cer aproape în
linie dreaptă.
După o sută de metri, Mercedesul trebui să
oprească.
Banda sud-nord era goală. Undeva, în faţa lor,
circulaţia era întreruptă în ambele sensuri. Malko
auzi în depărtare sirena unei ambulanţe, apoi
telefonul mobil începu să sune. Era Mitt Rawley, cu
vocea strangulată de emoţie.
— FS1 tocmai m-a anunţat că o maşină-capcană a
explodat la trecerea Cadillac-ului nostru chiar înainte
de intersecţia cu strada Damasc.
— Ce pagube sunt? întrebă imediat Malko.
— Nu ştiu nimic. Sper că niciuna. Nu eşti acolo?
— Nu, răspunse Malko, apoi îi explică motivul
întârzierii. Sunt cam la un kilometru distanţă. Văd
fumul. Circulaţia e blocată. Mă duc pe jos până acolo.
Se întoarse spre Jezia care pălise.
— A avut loc un atentat, îi spuse el. Se pare că ţinta
a fost Cadillacul. Mă duc să văd; rămâi în maşină
6 Niciun răspuns, domnule.

~ 55 ~
până când aflăm ce se întâmplă!
Coborî din Mercedes şi o luă pe jos pe lângă şirul de
maşini imobilizate. Zeci de persoane se uitau de la
ferestre la coloana de fum negru.
Îşi spuse că CIA se gândise la tot ce se putea în
legătură cu protecţia lui Choukri El Jallah, mai puţin
la o maşină-capcană. O amintire din lumea de
altădată care ar fi fost bine să dispară pentru
totdeauna.
Grăbi pasul, apoi începu să alerge cu inima
strânsă, temându-se de ceea ce urma să descopere.
Un bărbat cu capul ras, îmbrăcat cu un tricou,

ţinea în braţe o femeie cu trăsăturile deformate de
suferinţă, cu sânge pe faţă şi pe picioare. Clătinându-
se sub greutatea poverii, se îndepărta de un maldăr
enorm de resturi din care ţâşneau flăcări înalte.
Era un spectacol dezolant. Faţadele mai multor
imobile fuseseră spulberate, cablurile electrice
atârnau peste tot, iar apa ţâşnea din ţevile crăpate,
udând fiarele contorsionate care blocau şoseaua.
Câteva vehicule fuseseră distruse şi ardeau mocnit.
Salvatori improvizaţi alergau în toate părţile,
încercând să-i ajute pe răniţii întinşi pe asfalt.
O căruţă cu legume şi fructe fusese proiectată la
etajul al doilea al unui imobil, iar conţinutul ei, strivit
de zid. Solul era acoperit cu tot felul de resturi.
Oamenii erau năuci, aveau privirea goală. Unii
alergau orbeşte, încercând să se îndepărteze de locul
exploziei. Mirosul înţepător de explozibil plutea în aer.
Sirenele ambulanţelor blocate de ambuteiaje urlau.
~ 56 ~
Gérard de Villiers
Malko se apropie şi încercă să înţeleagă ce se
întâmplase: imposibil. Vehiculele distruse formau o
masă amorfa.
În fine, zări Cadillacul ambasadorului, sau mai
degrabă ceea ce rămăsese din el. Fusese proiectat
spre dreapta şi se înfăşurase pur şi simplu în jurul
unui transformator de ciment de parcă ar fi fost făcut
din cauciuc. Toate geamurile erau sparte. Exclus ca
vreunul dintre ocupanţi să fi supravieţuit.
Cele patru maşini din escortă se transformaseră
într-un maldăr de fiare.
Malko se împiedică de ceva. Se uită şi-l invadă un
val de greaţă. Călcase pe un picior de om acoperit de
zdrenţele unor jeanşi şi încălţat cu un baschet.
Fusese retezat în regiunea inghinală.
Scoase un icnet şi vomită.
În timp ce se ştergea la gură sună telefonul mobil.
— Unde eşti? întrebă vocea neliniştită a lui Mitt
Rawley.
— Acolo unde a explodat maşina, răspunse Malko
pe un ton neutru. N-aveau cum să supravieţuiască.
Sunt morţi peste tot.
— Şi băieţii noştri?
— Mă tem că nici ei nu mai sunt, mărturisi Malko.
— Shit! Shit! Shit!
Şeful staţiei CIA era şocat.
— S-a dus naibii! spuse el cu o voce absentă.
— Poate că nu de tot, îl corectă Malko. Jezia era cu
mine în maşină. E posibil ca, prin intermediul ei, să
recuperăm ceea ce căutăm.
— Să te audă Dumnezeu! oftă Mitt Rawley.
În acel moment, Malko auzi zgomotul caracteristic
al unui elicopter şi văzu cum un aparat cu însemnele
~ 57 ~
steagului libanez ateriza cam la o sută de metri în
spatele lui, pe banda goală a autostrăzii. Aparţinea cu
siguranţă Forţelor de Securitate Internă.
— Înainte de a mă întoarce la Mercedes mă duc să
aflu noutăţile, spuse el. Tu ce faci?
— Rămân la aeroport, îl asigură americanul. Adu-
mi-o degrabă pe fata aia şi vă scoatem din ţară pe
amândoi!
Malko plecă în direcţia Mercedes-ului. Zări oameni
care se aplecau să culeagă de pe jos nişte bucăţi de
hârtie. Mai întâi se uită nedumerit, dar înţelese
atunci când se apropie de ei. Erau bancnotele de o
sută de dolari care se vărsaseră din genţile încărcate
în portbagajul Cadillac-ului! Nu arseseră toate.
Strecurându-se printre maşini, zări silueta unui
bărbat înalt în uniformă, chel, înconjurat de câţiva
soldaţi înarmaţi, cu căşti şi veste antiglonţ. Grupul
venea spre el: era generalul Ashraf Rifi, şeful FSI, care
coborâse din elicopter. Îl recunoscu pe Malko şi se
opri:
— Ce faceţi aici? întrebă el sincer surprins.
— A fost vizată una dintre maşinile ambasadei,
răspunse Malko. O să vă explice Mitt Rawley. Aveţi
ceva informaţii?
Generalul libanez părea bulversat.
— Puţine! mărturisi el. Se pare că a explodat o
maşină rămasă aparent în pană înainte de intersecţia
cu strada Damasc. Potrivit martorilor, cel puţin
douăzeci de oameni au fost ucişi şi mai multe maşini
au fost distruse. A avut probabil o încărcătură de cel
puţin o sută de kilograme de explozibil…
Părea aproape uşurat aflând că fuseseră vizaţi
americanii. Prin urmare, nu era un atentat la
~ 58 ~
Gérard de Villiers
nimereală.
— Pe cine bănuiţi? întrebă Malko.
Generalul Rifi zâmbi cu amărăciune.
— The usuals uspects7… Hezbollah-ul. Suntem
într-un cartier sunnit şi doar Hezbollah-ul deţine
mijloacele şi efectivele necesare pentru comiterea
unui astfel de atentat. OK, acum vă las!
Se îndreptă cu paşi mari spre locul exploziei, iar
Malko porni în direcţia opusă.
Valul de fum negru se mai micşorase, însă sirenele
ambulanţelor îşi continuau sinistrul concert. Sute de
maşini erau blocate de o parte şi de alta a locului
exploziei.
Malko se simţi uşurat atunci când ajunse la
Mercedes. Şoferul ieşise din maşină şi-i făcu semn.
Parcurse ultimii metri alergând. Portiera din spate, de
pe partea stângă, era deschisă.
Aruncând o privire rapidă, observă că maşina era
goală.
Jezia dispăruse!
— Unde e femeia? îl întrebă el pe agentul CIA.
— A plecat, sir. A spus că se duce după
dumneavoastră.
— Himmel!8 explodă Malko.
— Nu am primit instrucţiuni s-o reţinem, se apără
americanul. Şi-a luat lucrurile, inclusiv geanta din
portbagaj.
Malko rămase mut.
Jezia îi scăpase printre degete! Catastrofa era
completă.
7 Suspecţii obişnuiţi.
8 La naiba!
~ 59 ~
Capitolul VII
— Ai văzut încotro s-a îndreptat? îl întrebă Malko

pe şoferul de la CIA.
— Mi s-a părut că se duce după dumneavoastră,
mărturisi americanul. Aplecat în aceeaşi direcţie.
Probabil că Jezia ajunsese pe banda cealaltă şi se
urcase într-un taxi.
Dar de ce fugise? Malko nu găsea nicio explicaţie:
se puse în locul ei. Având un sac plin cu bani, ar fi
putut aştepta să vadă ce se întâmpla. Pe de altă
parte, era perfect posibil ca ea să fi contribuit cu
anumite elemente la dosarul lui Choukri El Jallah.
Numere de cont, retrageri bancare, tot ceea ce CIA
încerca să recupereze.
Totul era s-o găsească…
Malko nu trebui să-l sune pe Mitt Rawley. O făcu
acesta.
— Eşti tot la aeroport? întrebă Malko.
— Ce faceţi, veniţi? Ai găsit-o?
— A dispărut, mărturisi Malko.
— A dispărut?
Mitt Rawley rămase mut. Malko îi explică situaţia şi
conchise.
— După părerea mea, a şters-o pentru a-şi reface
viaţa exploatând conturile secrete libiene. De altfel, a
luat şi geanta cu bani din portbagaj.
Nu avea niciun chef să se ducă în Statele Unite.
Probabil că o să plece din Liban. Pentru că eşti la
aeroport, ai putea s-o interceptezi…
— Dar n-o cunosc, protestă americanul.
— Ţi-am descris-o.
— Nu e suficient.
~ 60 ~
Gérard de Villiers
— Apelează la FSI! S-o împiedice ei să plece!
— Aeroportul e controlat de Hezbollah, ştii bine
asta, protestă Mitt Rawley. În plus, are paşaport
diplomatic. Nimeni nu va accepta s-o intercepteze.
Urmă o tăcere lungă, apoi şeful staţiei CIA trase
concluzia:
— S-a ales praful! Nu văd cum am putea pune
mâna pe ea. Mă întorc în oraş. Ne întâlnim la
ambasadă.
— Şiiţii l-au răzbunat pe imamul Moussa Sadr,

conchise trist Malko în faţa imaginilor care se derulau
pe ecranul televizorului din biroul şefului staţiei CIA.
— În afară de ticălosul ăla de El Jallah, am pierdut
opt oameni, adăugă cu amărăciune Mitt Rawley.
Şoferul Cadillac-ului, cel de lângă el, doi ofiţeri de caz
din maşina aflată în faţă şi doi din cea din spate.
Celelalte două maşini au fost şi ele zgâlţâite, dar
oamenii noştri sunt OK. În total, douăzeci şi şapte de
morţi şi nu se ştie câţi răniţi. Libanezi. De ce vorbeşti
despre Moussa Sadr?
— Când m-am dus la bancă împreună cu Jezia, îi
explică Malko, un individ a insultat-o ameninţând-o
cu răzbunarea lui Moussa Sadr.
Malko se uită afară. Soarele apunea deasupra
Mediteranei. Probabil că frumoasa Jezia plecase din
Liban. Existau zeci de zboruri zilnice spre toate
capitalele lumii şi nimeni n-o căuta pe Jezia. Mitt
Rawley se aşeză în faţa lui Malko şi îşi aprinse o
ţigară.
— Eu mă întreb, zise el, dacă nu cumva iranienii au
~ 61 ~
aflat, prin intermediul Hezbollah-ului, că urma să-l
urcăm în avion pe Choukri El Jallah. Ei ştiu ce
anume ne-ar fi putut dezvălui el. Aşa că au
subcontractat cu Hezbollah-ul un atentat. Iar acum
sunt liniştiţi.
— Ai căutat printre rămăşiţele Cadillac-ului?
întrebă Malko.
— Evident, exclamă americanul. Totul a fost
carbonizat. Nici măcar n-am putut identifica
trupurile. Probabil că temperatura a depăşit 2.000 de
grade… Nu am găsit decât o bucată din pistolul
Beretta 92 al şoferului. O armă de-a noastră.
Din direcţia asta, nicio speranţă…
— O să trimit un mesaj la Langley. Să ne dea
instrucţiuni. Cred că tu poţi lua avionul spre Austria.
Malko nu-i mai spuse că, dacă n-ar fi existat
articolul din Al Nahar, Choukri El Jallah ar fi fost
acum în avionul pus la dispoziţie de CIA. Dar fusese
deschisă cutia Pandorei… Desigur, libianul acceptase
să plece în Statele Unite, dar duşmanii lui făcuseră în
aşa fel încât să-l împiedice.
Era inutil să învârtească acum cuţitul în rană.
*
„Avem întâlnire la prânz cu Ashraf Rifi”, scria în
SMS-ul trimis de Mitt Rawley.
Malko dormise prost. Era supărat pe el însuşi. N-ar
fi trebuit s-o scape din ochi pe Jezia. Dacă rămânea
cu ea, acum ar fi fost amândoi în drum spre Statele
Unite. Răsfoi ziarele lăsate în faţa uşii.
Nu se vorbea decât de atentatul din ajun, iar
fotografiile prezentau imagini dezolante. Caroseriile
maşinilor fuseseră îndepărtate, dar şoseaua era un
~ 62 ~
Gérard de Villiers
câmp plin de ruine. Toţi editorialiştii îşi puneau
aceeaşi întrebare: era oare începutul unui nou val de
atentate având ca scop destabilizarea ţării?
Sună de la recepţie.
— Vă aşteaptă o maşină.
Tensiunea devenise palpabilă atunci când
Mercedesul fără însemne al Agenţiei se prezentă la
prima serie de baraje care apărau cartierul general al
FSI. Soldaţii cu căşti şi veste antiglonţ ţineau degetul
pe trăgaciul armelor M16.
Au fost necesare mai multe minute de negocieri şi o
percheziţie completă a maşinii pentru a putea intra în
Sfânta Sfintelor. După ce se opriră în faţa clădirii
principale, doi ofiţeri îi percheziţionară din nou şi-i
însoţiră până la etajul doi, unde parcurseră
interminabilul culoar care ducea la biroul şefului FSI.
În uniformă, cu capul descoperit, generalul Ashraf
Rifi avea o expresie întunecată. Aşezat pe canapea,
Mitt Rawley nu părea nici el în formă.
Tensiunea plutea în aer.
— Generalul îmi reproşează că nu l-am anunţat în
legătură cu manevra noastră. El susţine că, dacă ar fi
fost la curent, atentatul n-ar mai fi avut loc.
— De ce? întrebă Malko.
— Am fi securizat traseul, îl asigură generalul
libanez. Cunoaştem metodele Hezbollah-ului şi am fi
vegheat ca niciun vehicul suspect să nu se afle pe
drumul parcurs de convoi. Ancheta a dezvăluit faptul
că, încă de dimineaţă, mai multe maşini s-au
succedat la locul atentatului. Au existat pândari şi
complici. N-a fost un atentat kamikaze. Explozia a
fost declanşată de cineva care se afla prin
împrejurimi, prevenit de pândarii postaţi la ieşirea din
~ 63 ~
apartamentul lui Choukri El Jallah şi pe traseu.
Hezbollah-ul stăpâneşte la perfecţie metoda
maşinilor-capcană. În orice caz, n-au vrut să rişte şi
ştiau că maşina în care se găsea libianul era blindată.
Au folosit o încărcătură de şapte ori mai puternică
decât de obicei. De aceea clădirile învecinate au
suferit atâtea pagube. Domnul Rawley n-a vrut să-mi
spună însă de ce voia Hezbollah-ul să scape de
Choukri El Jallah.
Şeful staţiei CIA clătină din cap.
— Ashraf, nu pot să-ţi spun. Pot doar să te asigur
că n-are nimic de-a face cu Libanul. În plus, nu sunt
sigur că a fost Hezbollah-ul…
Ashraf Rifi bătu cu palma în birou.
— Ei au fost! N-am nicio îndoială. Toate atentatele
cu maşini-capcană au fost comise de libanezi afiliaţi
în general Hezbollah-ului. Chiar dacă nu am arestat
niciodată pe nimeni, asta e convingerea mea intimă.
Deşi, în cele mai multe cazuri, sirienii sunt cei care
trag sforile.
— Nu văd mâna sirienilor în atentatul ăsta, replică
Mitt Rawley. Nu aveau nicio neînţelegere cu Choukri
El Jallah.
— Atunci, cine?
— Iranienii.
Generalul Ashraf Rifi rămase tăcut o vreme, apoi
exclamă:
— Imposibil. S-a mai întâmplat deja şi în trecut să
manipuleze Hezbollah-ul.
Mitt Rawley izbucni:
— N-are nicio importanţă, Choukri El Jallah e mort.
— Împreună cu douăzeci de cetăţeni ai ţării mele!
remarcă cu amărăciune Ashraf Rifi. Această dramă ar
~ 64 ~
Gérard de Villiers
fi putut fi evitată dacă aş fi fost prevenit.
Şeful staţiei CIA se ridică fără să răspundă şi-i
întinse mâna generalului libanez.
— Îţi cer din nou scuze, spuse el, dar nimic nu
prevestea o astfel de dramă.
Se despărţiră aproape cu răceală.
— Vino în maşina mea! îi cerul americanul lui
Malko. Cealaltă o să plece goală.
Trecură din nou de baraje şi intrară pe un bulevard
periferic pentru a ocoli centrul. După ce-şi aprinse o
ţigară, Mitt Rawley suflă fumul şi zise pe un ton
sumbru:
— Am făcut numai prostii. Mă simt îngrozitor. N-ar
fi trebuit să transmit informaţiile alea la Al Nahar…
— N-are rost să te dai de ceasul morţii, spuse
Malko. Nu mai putem face nimic pentru cei dispăruţi.
E trist, iar Iranul va continua să doarmă liniştit.
— Nu, nu pot renunţa, replică americanul.
Malko se întoarse uimit spre el.
— În afară de o şedinţă de spiritism, nu văd cum ai
putea să intri în contact cu Choukri El Jallah.
— Aşa e, recunoscu Mitt Rawley, dar mai rămâne
Jezia…
— Jezia! făcu Malko. Nici măcar nu-i ştim numele
adevărat şi nici unde s-a dus. Cu banii pe care-i are
asupra ei se poate ascunde oriunde în lume.
— Absolut, recunoscu americanul, dar avem totuşi
o informaţie: Jezia este tunisiană. El Jallah a întâlnit-
o în Tunisia. După părerea mea, acolo s-a dus. E
normal: nimeni nu ştie că deţine controlul asupra
„comorii” lui Choukri El Jallah. E foarte bogată şi
cunoaşte multe secrete.
— Crezi că putem găsi o persoană numai după
~ 65 ~
prenume? obiectă Malko. Dacă şi ăsta o fi adevărat…
— E greu, recunoscu Mitt Rawley. În orice caz,
există un singur om capabil s-o găsească.
— Cine?
— Tu. Pentru că o cunoşti fizic.
— Nu ştiu nimic despre ea, obiectă Malko, nu mi-a
spus nimic despre viaţa ei.
Mergeau acum de-a lungul mării, îndreptându-se
spre colina Akbar, unde se afla ambasada americană.
— Am primit de la Langley un mesaj lung, îi explică
americanul. Nu vor ca Iranul să scape aşa de uşor şi
să nu obţinem dovada crimei. Trebuie să recuperăm
documentele pe care le-a luat Jezia. Ceva îmi spune
că Choukri El Jallah avea încredere totală în ea.
Înseamnă că are asupra ei ceea ce căutăm noi. Că
putem obţine de la ea acel lucru fără niciun risc.
— Concluzia? întrebă Malko.
— Te duci în Tunisia. Agenţia te susţine în
proporţie de 150. Vei dispune de toate mijloacele
necesare, iar staţia din Tunis îţi va sta la dispoziţie.
Trebuie găsită această Jezia.
Capitolul VIII
Te-ai fi putut crede la Kabul!

Imensul patrulater al ambasadei americane din
Tunis, cuprins între drumul spre La Marsa şi una
dintre aleile din Cartierul Lacului, era înţesat cu tot
felul de vehicule militare, de la transportorul de trupe
M113 până la blindatul pe roţi dotat cu un tun de 75!
Humvee-uri, camioane cu prelată, alte tipuri de
blindate. În jurul acestei armate, câţiva soldaţi
tunisieni blajini se bucurau de soarele atât de scump
~ 66 ~
Gérard de Villiers
la vedere în luna noiembrie, prea puţin preocupaţi de
această stare de asediu.
Unul mai mult virtual.
Malko sosi şi el la volanul unui Peugeot 508
închiriat, după ce se învârtise multă vreme prin
labirintul format de aleile Iară nume din Cartierul
Lacului. În cele din urmă, dăduse peste singura cale
de acces în ambasadă: un drum care pleca de la un
rond, parţial obstrucţionat de nişte rulouri de sârmă
ghimpată şi păzit de un poliţist prea puţin motivat.
Când Malko opri în faţa lui, acesta îi spuse:
— Nu aveţi voie să treceţi mai departe.
— Mă duc la ambasada americană.
— Atunci, mergeţi! îi zise poliţistul în franceză.
Portbagajul Peugeot-ului ar fi putut fi burduşit cu
explozibil, dar asta nu era problema lui…
Ajuns la intrarea în ambasadă, Malko opri între un
Ml 13, cu ţeava mitralierei îndreptată spre cer, şi un
blindat echipat cu un tun de 75, care avea o roată din
faţă dezumflată.
De jur împrejurul ambasadei, ferestrele blindate
erau crăpate, iar zidurile purtau urmele unui
incendiu.
Cu trei săptămâni în urmă, o hoardă de salafişti
întărâtaţi de un film antiislamist făcut de un copt
american şi difuzat pe internet se îndreptase spre
ambasada americană cu intenţia fermă de a-i da foc!
Plecaseră din centrul Tunis-ului şi parcurseseră
vreo doisprezece kilometri scandând sloganuri
antiamericane, cărând după ei scări pentru a
escalada zidurile ambasadei şi înarmându-se cu
săbii, bastoane şi cocteiluri Molotov!
Deşi drumul durase peste două ore, nimeni nu se
~ 67 ~
interesase de această manifestaţie şi nicio autoritate
tunisiană nu reacţionase în vreun fel.
Cei câţiva poliţişti care făceau de pază în faţa
intrării principale în ambasadă fuseseră repede
copleşiţi de mulţimea furioasă…
Ambasadorul însuşi alertase Ministerul de Interne
tunisian. Când sosiră în sfârşit trupele poliţiei, atacul
atinsese apogeul, iar puşcaşii marini trăgeau deja în
aer pentru a-i respinge pe asediatori…
De atunci, autorităţile tunisiene, complet depăşite
de situaţie şi dornice să evite un conflict grav cu
Statele Unite, transformaseră ambasada americană
într-o fortăreaţă.
După ce arătă permisul de trecere, Malko se
strecură pe poarta întredeschisă, păzită de soldaţi cu
căşti şi veste antiglonţ. După câteva telefoane, ajunse
la cancelarie însoţit de doi soldaţi. Domeniul era
imens, iar parcările se întindeau cât vedeai cu ochii.
Clădirile erau plate şi albe. Parcă te aflai într-un
campus universitar.
Un bărbat cu părul alb şi puţin ondulat îl aştepta
pe peronul cancelariei. Se prezentă imediat, zâmbind
cu căldură:
— Max Dorman. Cam de un an, reprezint Agenţia în
această ţară frumoasă. Aveţi noroc, vremea e
minunată! Săptămâna trecută a plouat cu găleata…
Într-adevăr, erau 23 de grade şi cerul senin.
Malko îl urmă pe american în biroul situat la etajul
doi al unei mari clădiri plate. O hartă a Tunisiei
ocupa un perete întreg, iar lângă ea se afla o galerie
de fotografii cu „bărboşi” căutaţi pentru atacul asupra
ambasadei. Un portret al lui Barack Obama trona
deasupra biroului.
~ 68 ~
Gérard de Villiers
Totul era extrem de impersonal. Max Dorman era
un bărbat înalt şi subţire, elegant şi cu privirea vie.
— Vorbiţi araba? îl întrebă el pe Malko.
— Nu prea, trebui să recunoască acesta. Franceza,
da.
— Asta o să vă ajute. Aici, cei mai mulţi vorbesc
franceza. Chiar şi eu, deşi sunt specialist în arabă,
am ajuns să uit s-o vorbesc.
— Care este situaţia? întrebă Malko.
Şeful staţiei CIA se strâmbă.
— Ţara fierbe mocnit. După 14 ianuarie 2011, data
oficială care marchează începutul revoluţiei împotriva
lui Ben Ali, nu s-a mai petrecut mare lucru.
Preşedintele Marzouki câştigă timp promiţând o
constituţie, dar nimeni nu este de acord cu fondul
chestiunii; salafiştii vor o Şaria pură şi dură,
Mişcarea Ennahda una mai „lejeră”… între timp, ţara
se islamizează în secret. Cele mai multe femei poartă
voal, fustele au dispărut, iar alcoolul este interzis în
majoritatea restaurantelor. Cu toate astea, tunisienii
par să nu vadă nimic şi pretind că lucrurile au rămas
neschimbate. Politica struţului. În realitate, Tunisia
este cuprinsă de marele val islamist care mătură
regiunea, de aici până în Gaza, trecând prin Libia şi
Egipt. Să vă dau un exemplu: astăzi, Ennahda a cerut
oficial să fie interzise toate relaţiile cu Israelul… în
Tunisia n-au mai rămas însă decât câteva sute de
evrei, mai ales în regiunea Djerba, unde se află una
dintre cele mai vechi sinagogi din lume. Până acum,
tunisienii s-au remarcat prin moderaţie.
Eu tot trimit mesaje la Langley, dar se pare că nu
mă ascultă nimeni… OK, vă cam plictisesc cu micile
mele probleme.
~ 69 ~
Telefonul îl întrerupse şi se duse să răspundă. La
întoarcere, chipul lui exprima îngrijorare.
— Doi salafişti care făceau greva foamei au murit…
Asta n-o să rezolve deloc lucrurile. Ar fi o soluţie dacă
ar face toţi la fel…
Max Dorman râse sec, ca şi cum ar fi regretat
această glumă deplasată. Îşi drese vocea şi continuă.
— Am primit un e-mail de la staţia din Beirut şi
unul de la Langley. Mi se cere să vă acord tot sprijinul
de care aveţi nevoie. Ce pot face pentru
dumneavoastră?
Evident, nu era la curent cu afacerea de care se
ocupa Malko. Acesta decise să-i spună cât mai puţin
cu putinţă.
— Încerc să găsesc o femeie care se află în posesia
unor documente legate de securitatea Statelor Unite,
explică el. A plecat din Liban cel mai probabil spre
ţara sa natală, Tunisia.
— Nu cred că o să fie greu, răspunse americanul.
Care sunt elementele de care dispuneţi?
Malko scoase din buzunar una dintre fotografiile
Jeziei făcute la Beirut de un agent CIA şi i-o întinse
şefului staţiei.
— Fotografia asta şi un prenume: Jezia.
Max Dorman se posomorî, apoi, în timp ce-i dădu
înapoi fotografia, se strâmbă.
— Very beautiful woman, remarcă el. Cam puţin.
Nu ştiţi nimic despre ea?
— Ba da, spuse Malko. Se afla în sfera de influenţă
a familiei Ben Ali şi ocupa un post important: director
de comunicare la compania aeriană Kartago, fiind
susţinută de amantul ei, Choukri El Jallah, un
apropiat al lui Gaddafi.
~ 70 ~
Gérard de Villiers
— Individul care a sărit în aer la Beirut?
— Exact! confirmă Malko, apoi îi relată ceea ce se
petrecuse acolo.
— Sunteţi sigur că s-a întors în Tunisia? întrebă
Max Dorman.
— Nu, mărturisi Malko, dar e cea mai plauzibilă
ipoteză. În Libia nu s-a dus sigur, iar asta e ţara ei
natală.
— Am studiat puţin dosarul Ben Ali, replică
americanul. Eram în relaţii bune cu guvernul lor
pentru că juraseră să-i stârpească pe toţi salafiştii…
De atunci, unii au dat bir cu fugiţii, printre ei
numărându-se Ben Ali însuşi, care trăieşte fericit în
Arabia Saudită, iar alţii au fost arestaţi: mai precis,
114, incluşi acum în regimul deţinuţilor de drept
comun. Altfel, epurarea a fost mai curând blândă.
— Sunteţi în relaţii bune cu omologii
dumneavoastră?
— Bunicele. Însă nu ne putem baza prea mult pe ei.
Şi pe urmă, dacă le facem cunoscută existenţa acestei
„profitoare” de pe urma fostului regim, le-am da idei.
Mai ales dacă sunt convinşi că are bani… Cu atât mai
mult cu cât nu aveţi decât un prenume. Dacă aţi fi
ştiut un număr de telefon sau o adresă…
Părea total dezarmat.
Malko rupse tăcerea apăsătoare care se lăsase în
birou.
— Trebuie să existe un mijloc de a-i găsi pe
partizanii lui Ben Ali. Doar nu sunt toţi în închisoare.
— Sigur că nu! exclamă americanul şi zâmbi. Mă
gândesc la cineva care frecventa mediul tinerilor
bogaţi. Mare amator de femei. Este un fel de
informator pentru noi şi cred că o să accepte să vă
~ 71 ~
ajute. Se numeşte Kamel Astrubal şi lucrează la
compania Orange.
— N-a fost arestat?
— Nu, doar l-au interogat de două ori. Atenţie însă,
nu e sută la sută de încredere, dar dacă există vreun
om care vă poate îndruma oarecum, atunci el este
acela. Vă dau numărul lui de mobil. Este singura
modalitate prin care puteţi lua legătura cu el.
Scoase la iveală un carneţel.
— Iată-l: 23397697. Îi spuneţi că sunaţi din partea
lui Mike! Mă cunoaşte sub numele ăsta. Dacă nu
merge, veniţi din nou la mine. O să încercăm altceva.
Malko se ridică să plece, dar Max Dorman îl reţinu.
— Staţi puţin! Cunoaşteţi bine Tunis-ul?
— Îl cunoşteam, dar se pare că oraşul s-a extins.
Americanul se strâmbă.
— E mai rău ca în California! Trebuie să mergi
kilometri întregi ca să ajungi în suburbii, unde
locuiesc toţi oamenii cu stare, şi se formează
ambuteiaje îngrozitoare. În plus, străzile nu au nume
şi nu există un plan general al oraşului! Prin urmare,
nu se poate conta pe GPS: ar merge în gol.
— Ce mă sfătuiţi? întrebă Malko.
Şeful staţiei zâmbi ironic.
— Vă împrumut un GPS…
— Dar tocmai mi-aţi spus că nu ajută la nimic.
— GPS-ul meu este unul uman: Mustafa El Fadli.
Unul dintre cei mai buni colaboratori pe care-i avem.
Vrea să emigreze în Statele Unite, aşa că e foarte
motivat. Când a fost racolat, era şofer de taxi.
Cunoaşte Tunis-ul ca pe propriile buzunare. Cu el,
nu vă rătăciţi şi puteţi câştiga timp.
— Cât de mult se poate conta pe el? întrebă Malko.
~ 72 ~
Gérard de Villiers
Max Dorman surâse.
— Nu e decât un GPS… Noi îl folosim pentru
infiltrarea în moscheile salafiste. O să-l chem.
— Mai înainte, îi sugeră Malko, poate ar fi bine să-l
sunaţi pe Kamel Astrubal.
Şeful staţiei CIA luă de pe birou un telefon mobil
verde, formă un număr şi lăsă un mesaj, menţionând
numele lui Malko.
— Încă doarme, spuse americanul după ce închise,
dar o să sune mai târziu.
Apoi îi ceru secretarei să-l cheme pe Mustafa.
După cinci minute, uşa biroului se deschise şi îşi
făcu apariţia un tunisian firav, cu părul ondulat,
tenul foarte mat şi o pată maronie pe frunte,
însemnul „adevăraţilor” credincioşi, care se
prosternează lovindu-se cu capul de pământ…
Destul de ciudat pentru un agent CIA…
În faţa privirii surprinse a lui Malko, Max Donnan
izbucni în râs.
— Liniştiţi-vă, Mustafa nu e salafist! Mus, spune-i
domnului cum procedezi.
Tunisianul zâmbi, dezvelindu-şi dinţii strălucitori.
— Dorm cu un căţel de usturoi lipit de frunte. Lasă
o urmă perfectă. Nici măcar salafiştii nu-şi dau
seama. Cred că sunt unul de-al lor.
Părea extrem de încântat de acest şiretlic.
— Mus, continuă şeful staţiei, începând din acest
moment eşti la dispoziţia lui Malko Linge. Nu prea
cunoaşte oraşul.
— Nicio problemă, domnule, zise tunisianul. Are
maşină sau o iau pe-a mea?
— I-am dat lui Mus un Nissan fără însemne, explică
Max Dorman.
~ 73 ~
— O folosim pe-a mea, decise Malko.
— Unde mergem?
— Deocamdată, nicăieri. Ai un telefon mobil?
— 93345578, declamă Mustafa El Fadli. Unde stai?
Trecu la obiceiul tunisienilor de a tutui pe toată
lumea.
— La Sheraton, răspunse Malko. Fostul Hilton.
Mustafa El Fadli dădu din cap aprobator.
— E bun. Eu locuiesc în apropiere, în cartierul
Belvedere. Mă suni când ai nevoie de mine.
Salută politicos şi se făcu nevăzut.
— Deocamdată, conchise Max Dorman, asta e tot ce
pot face pentru dumneavoastră.
— După ce iau legătura cu Kamel, vă ţin la curent,
promise Malko.
Se întoarse în parcare, sub razele de soare verticale.
Aproape că era prea cald… Trebui să parcurgă în
sens invers acelaşi traseu, toate celelalte căi de acces
în ambasadă fiind blocate de rulourile de sârmă
ghimpată.
Se îndreptă spre Sheraton, trecând prin faţa
aeroportului.
Telefonul începu să sune atunci când ajunse în
dreptul clinicii Taoufik.
O voce necunoscută.
— Malko?
— Da.
— Sunt Kamel. Vrei să ne vedem?
Vorbea franceza fără pic de accent.
— Da, cât mai repede posibil.
— Bine. La ora şase la cafeneaua Aziz, pe strada Ali
Bachamba, în faţa hotelului Internaţional.
Închise aproape imediat. Malko îşi avertiză „GPS-
~ 74 ~
Gérard de Villiers
ul”, apoi se gândi că poate urma să afle mai multe
despre misterioasa Jezia.
Capitolul IX
O mulţime de pisici luaseră cu asalt grămada

enormă de gunoaie care bara parţial o fundătură.
Mustafa El Fadli sări din maşină şi-i strigă lui Malko:
— Parchează aici!
Îi tăcu loc împingând într-o parte un tomberon.
Strada Al Bachamba se afla în plin centru, plecând de
la bulevardul Bourguiba, inima vechiului Tunis,
presărat cu terasele numeroaselor cafenele ocupate
aproape în exclusivitate de bărbaţi. Circulaţia era
infernală, maşinile deplasându-se bară la bară. După
revoluţie, gunoiul era ridicat la intervale neregulate,
din raţiuni sindicale misterioase.
Mustafa El Fadli îl conduse pe Malko până la o
cafenea obscură, situată undeva mai spre stânga.
— Aici e Aziz, spuse el, eu te aştept în maşină.
Un tunisian înalt şi slab, cu mustaţă, stătea la bar
în stânga intrării. Îi zâmbi lui Malko. Acesta se duse
în fundul sălii şi se aşeză la o masă goală.
Surprinzător, în faţa lui un cuplu flirta de zor.
Spectacolul era inedit pentru un oraş islamist. La
câteva zeci de metri distanţă, pe bulevardul
Bourguiba, cuplurile nici măcar nu îndrăzneau să se
ţină de mână…
Lângă cei doi, o femeie cu voal, îmbrăcată în roşu,
singură, îl privi insistent.
Ambianţa era bizară. Două cupluri intrară în
cafenea şi urcară direct la etajul întâi.
Un televizor lipit de perete difuza clipuri egiptene
~ 75 ~
pline de brunete languroase.
Malko comandă o cafea.
Trecu o jumătate de oră. Nici urmă de Kamel.
Mai aşteptă un sfert de oră, apoi îl sună. Miracol:
acesta răspunse.
— Tocmai parchez maşina.
După cinci minute, un personaj pitoresc îşi făcu
apariţia în cafenea.
Era un tunisian masiv, cu un piercing în
sprânceana stângă, îmbrăcat cu un tricou negru
mulat pe care scria cu litere albe: HELL WAS FULL, I
CAME BACK9. Avea ochii puţin cam bulbucaţi,
coapsele enorme şi un aer extrem de jovial. Se lăsă să
cadă pe scaunul din faţa lui Malko şi întrebă:
— Eşti prietenul lui Mike?
— Da, răspunse Malko.
Tunisianul zâmbi.
— Nu ţi-e frică să te întâlneşti cu un „zelun”?
— Ce înseamnă asta?
— Aşa sunt numiţi orfanii lui Ben Ali…
Ciumaţi.
— Ai avut probleme? întrebă Malko.
Tunisianul se strâmbă.
— M-au interogat de două ori la El Aouina, de
dimineaţă până seara. Voiau să ştie ce părere am
despre revoluţie şi despre sinuciderea individului care
a declanşat totul. Le-am spus că nu sunt la curent cu
evenimentele. Mi-au pus o grămadă de întrebări
despre logodnica mea.
— Cine e?
— Nepoata mătuşii lui Ben Ali. Din fericire, a fugit
9 Iadul era aglomerat, aşa că m-am întors.

~ 76 ~
Gérard de Villiers
în Algeria. Din păcate, nu se mai poate întoarce.
Trebuie să-mi găsesc o altă logodnică… Mi-au
confiscat BMW-ul şi a trebuit să-mi cumpăr o altă
maşină. De atunci, nu-mi mai dau pace.
Comandă o Coca-Cola.
— Dacă doreşti să bei alcool, se poate… E suficient
să-i ceri lui Aziz.
— Nu, mulţumesc, spuse Malko. Mi se pare un
local neobişnuit. Un cuplu flirta de zor mai devreme.
Kamel Astrubal izbucni într-un hohot de râs.
— Trebuie să dai o raită pe la etajul întâi! Aici poţi
să faci ce vrei. Există femei care-şi câştigă greu
existenţa, trei sau patru sute de dinari pe lună ca
menajere sau vânzătoare, aşa că vin aici să facă rost
de bani.
Islamismul nu ucisese chiar totul.
Malko îşi spuse că era momentul să intre în
subiect.
— Cunoşti vreo fată cu numele de Jezia?
Tunisianul se gândi câteva clipe, apoi răspunse:
— Există o mulţime de Jezia. Cu ce se ocupă?
— Lucra la compania aeriană Kartago. Era director
de comunicare.
Kamel Astrubal clătină din cap.
— Kartago a fost cumpărată de guvern, iar fostul
patron, Belhacem Trabelsi, e la închisoarea din
Momaguia. Se numără printre cei 114 care au fost
arestaţi. E cumnatul lui Ben Ali.
— Se poate vorbi cu el?
Tunisianul rânji.
— M-aş mira! S-au purtat foarte urât cu el şi sunt
sigur că nu e dispus să ofere informaţii. E prea
periculos.
~ 77 ~
Mirajul se pierdea în zare. Nu mai rămânea decât
speranţa. Malko scoase din buzunar una dintre
fotografiile făcute la Beirut de agenţii CIA.
— Asta e fata pe care o caut, spuse el.
Kamel Astrubal se uită atent la fotografie, iar chipul
i se lumină.
— Ah, dar e Jezia Thabet! Se cuplase cu un libian
bătrân!
Lui Malko îi veni să-l pupe.

— O cunoşti bine? întrebă el.
Kamel Astrubal zâmbi ambiguu.
— Am cunoscut-o bine înainte să se cupleze cu
libianul. E o fată foarte frumoasă. Lucra ca
însoţitoare de bord, apoi Belhacem i-a oferit un post
de conducere.
— Ştii unde e acum?
— N-am mai văzut-o de multă vreme, recunoscu
Kamel Astrubal, dar cred că mai am numărul ei de
mobil.
— Şi vreo adresă?
— Avea o casă în La Marsa, dar nu ştiu dacă mai
locuieşte acolo. Ce doreşti de la ea?
— Vreau să-i vorbesc, răspunse Malko. Ştie
anumite lucruri care mă interesează.
Kamel Astrubal nu insistă.
— Nu sunt sigur dacă se mai află în Tunisia, dar nu
e imposibil.
— Se ducea des în Libia? întrebă Malko.
Tunisianul clătină din cap.
— Nu ştiu. Nu eram în relaţii aşa de apropiate. Să
~ 78 ~
Gérard de Villiers
văd dacă mai am numărul ei de telefon.
Începu să caute în memoria mobilului; Malko
aşteptă cu înfrigurare. Era pe cale să descopere o
pistă, îndepărtată, dar neaşteptată.
Brusc, Kamel Astrubal exclamă:
— Iată-l: 171105111.
Malko îl notă. Interlocutorul lui închise telefonul.
— Asta-i tot ce doreşti să ştii?
— Da, vreau s-o găsesc.
Tunisianul se ridică şi-i întinse mâna.
— Dacă mai ai nevoie de ceva, sună-mă!
Se depărtă unduindu-şi corpul şi dispăru pe strada
întunecoasă.
Malko îl urmă imediat. Mustafa El Fadli stătea
sprijinit de Peugeot şi discuta cu un bătrân căruia îi
dădu o monedă de un dinar.
După ce se urcă în maşină, Malko formă numărul
pe care i-l dăduse Kamel Astrubal. Auzi o voce care
vorbea în arabă. Îi întinse mobilul „GPS-ului” său.
— Ce zice?
— Numărul e nealocat, îl anunţă tunisianul.
Trebuia luat totul de la zero.

— Putem obţine numărul dacă avem numere?
întrebă Malko.
— Nu un număr de mobil.
Prin urmare, era nevoit să caute din nou acul în
carul cu fân.
— Foarte bine, decise Malko, ne întoarcem la
ambasadă, trebuie să vorbesc cu Max Dorman.
Ghidat de „GPS”, străbătu bulevardul Habib
~ 79 ~
Bourguiba, apoi coti pe strada Mohammed al V-lea,
dar calea era blocată de un ambuteiaj monstruos… îi
trebui aproape o oră ca să ajungă la ambasada de
lângă lac. Era deja seară.
Max Dorman ieşise dintr-o şedinţă şi părea epuizat.
— V-a fost de ajutor Kamel? întrebă el.
— Într-o oarecare măsură, recunoscu Malko.
Cunosc acum numele femeii pe care o caut: Jezia
Thabet.
— Nu-mi spune nimic, mărturisi americanul. Asta-i
tot?
— Mobilul ei a fost deconectat.
— Nu e de mirare, comentă Max Dorman. După
revoluţie, mulţi apropiaţi ai lui Ben Ali şi-au schimbat
numărul de telefon pentru a da impresia că au plecat
din Tunisia. Dar cred că există un tip care vă poate
ajuta. Un anume Abubaker Jalghum. Este un thuwar,
un adversar al lui Gaddafi. S-a specializat în căutarea
partizanilor refugiaţi în Tunisia. Dacă femeia asta
avea un amant libian bine situat, poate că s-a
interesat de ea.
— Putem da de el?
— E în Libia, comunic cu el prin e-mail. O să-i
trimit un mesaj.
Malko era cât pe-aci să se declare de acord, dar se
gândi că nu era totuşi o idee bună să-i pună pe „noii”
libieni în legătură cu Jezia Thabet. Şi mai ales să facă
conexiunea cu amantul ei, Choukri El Jallah. Acesta
se aflase cu siguranţă pe lista neagră a învingătorilor
lui Gaddafi. Se putea întâmpla s-o găsească pe femeie
înaintea lui Malko.
— Staţi puţin! Nu există niciun mijloc de a lua
legătura cu Belhacem Trabelsi, fostul şef de la
~ 80 ~
Gérard de Villiers
Kartago? Se află aici, în închisoare.
— E o problemă delicată, ezită americanul; dacă vă
duceţi direct la el, tunisienii îşi vor pune multe
întrebări… Nu există decât o singură modalitate: prin
intermediul avocatului său. O să mă informez. Mai
vorbim mâine.
Se făcuse deja noapte şi nu era decât ora şapte!
Malko îşi spuse că nu-i mai rămânea nimic altceva de
făcut decât să se întoarcă la Sheraton. De la aeroport,
autostrada care trecea pe lângă suburbiile din nord
semăna cu o panglică lungă şi luminoasă. Din
fericire, nu rată intersecţia şi ajunse la hotel graţie
punctului de reper reprezentat de clădirea televiziunii
cu cele două cupole luminate în verde.
Tocmai traversa holul atunci când zări o femeie
tânără care ieşea din lift.
Magnifică.
Bluza i se mula pe pieptul generos, avea un chip
frumos de orientală, iar fusta se termina deasupra
genunchiului. Din cauza islamiştilor, un astfel de
spectacol era aproape necunoscut la Tunis.
O urmări cu privirea. Femeia se aşeză singură la
una dintre mesele de lângă bar.
Era prea frumos ca să fie adevărat.
Tocmai se pregătea să se ducă la ea, dar apăru un
individ corpolent, cu mustaţă, care se aşeză la aceeaşi
masă. Purta costum, o cravată închisă la culoare şi
avea un aer important.
Sfârşitul unui vis frumos.
Nu-i mai rămânea la dispoziţie decât televizorul
pentru a-şi petrece restul serii.
*
~ 81 ~
Kamel Astrubal se pregătea să închidă telefonul,

dar cineva răspunse în ultimul moment.
— Aiwa?
— Jezia? Sunt Kamel.
Urmară câteva clipe de tăcere, apoi vocea femeii
izbucni în telefonul mobil.
— Kamel! Ce surpriză plăcută. M-am întors în
Tunis acum câteva zile.
Auzindu-i vocea caldă, Kamel Astrubal revăzu în
minte silueta extraordinară a Jeziei Thabet. Pe
vremea când el conducea o maşină Ferrari, iar femeia
nu era decât o însoţitoare de bord anonimă, avusese o
aventură cu ea.
Pentru el, sexuală, pentru ea, utilitară.
Kamel Astrubal avea o mulţime de relaţii şi, graţie
legăturilor sale cu familia Trabelsi, un acces
neîngrădit la multe lucruri. Totuşi, ei îi plăceau
bărbaţii frumoşi şi puternici. Kamel Astrubal nu era
nici una, nici alta, iar aventura lor fusese de scurtă
durată. Rămăseseră totuşi prieteni şi au continuat să
se învârtească prin aceleaşi cercuri. După ce s-a
întors din Liban, via Roma, Jezia l-a sunat. Cu toate
acestea, nu avea deloc intenţia s-o înlocuiască pe
logodnica lui Kamel, exilată fără voie în Algeria.
Vorbele fostului ei amant căzură ca un duş rece:
— M-am întâlnit azi cu un tip care te caută, o
anunţă tunisianul.
Jezia avu senzaţia că i se opreşte inima în loc.
— Un agent de securitate?
La întoarcerea în Tunis, nimeni n-o întrebase
nimic. Nici măcar vameşii nu-i făcuseră neplăceri.
Oricum, fusese pregătită să le ofere un bacşiş serios.
~ 82 ~
Gérard de Villiers
Însă la Tunis domnea o dezordine atât de mare, încât
era posibilă reactivarea oamenilor Moukhabarat-ului
însărcinaţi cu urmărirea foştilor partizani ai lui Ben
Ali.
— Nu, răspunse Kamel Astrubal. Un străin. A venit
la mine din partea ambasadei americane.
Jezia rămase tăcută câteva clipe. Cum de reuşise
pacostea aia de american să ajungă la Kamel
Astrubal?
— I-ai dat numărul meu de mobil? întrebă ea
neliniştită.
— Nu, fixul din La Marsa.
— Nu mai e valabil, nu mai locuiesc acolo. Dacă-l
mai vezi, nu-i da numărul de mobil, îl imploră femeia.
E un tip care vrea să mă agaţe, iar eu nu doresc să
am de-a face cu el. Pot conta pe tine?
— Bineînţeles! îi promise Kamel Astrubal. Adăugă
imediat: ce faci diseară?
— Am putea lua masa împreună, îi propuse
tunisiana, care gândea rapid. Vrei să ne întâlnim pe
la opt la Montaigne, pe Hedi Nouira?
— Locuieşti în zonă? întrebă Kamel Astrubal cu o
voce indiferentă.
— Da, pe-aproape, răspunse Jezia Thabet fără să
stea pe gânduri.
— Şi eu la fel, zise Kamel, ce nostim!
După ce închise telefonul, îşi spuse că urma să se
mai culce cu ea încă o dată. Femeia înţelesese
mesajul: bărbatul cu care se întâlnise o căuta dintr-
un motiv necunoscut lui.
Îşi vânduse scump tăcerea. După căderea lui Ben
Ali, nu mai dispusese nici de mijloace materiale, nici
de ocazii prea dese de a se bucura de compania unor
~ 83 ~
fete frumoase ca Jezia.
Iar situaţia de-acum se putea repeta în viitor.
Deţinea arma absolută; însă trebuia să descopere
unde locuia.
Cu cât afla mai multe, cu atât o putea domina mai
sigur.
Jezia Thabet lovi cu piciorul în taburetul pe care

dormea pisica. Animalul o luă la goană.
Era furioasă la culme.
Plecând din Beirut după moartea lui Choukri El
Jallah, crezuse că acel capitol din viaţa ei se sfârşise
o dată pentru totdeauna. Ascultase de un impuls
iraţional, sărise din Mercedes şi plecase cu geanta
plină de bani.
Plus laptopul amantului ei şi câteva documente pe
care acesta i le încredinţase: copiile procurilor pentru
câteva conturi bancare din Austria, Elveţia şi
Singapore.
Jezia nu aruncase banii pe fereastră nici pe vremea
când trăia Choukri El Jallah, cumpărând cu ceea ce-i
dăduse acesta trei apartamente în Ennasr, un nou
cartier în vogă. Unul îl păstrase pentru ea, iar pe
celelalte două le închiriase unor libieni care aduceau
acolo, discret, diverse femei.
Plăteau în numerar şi foarte bine.
Geanta adusă de la Beirut conţinea opt milioane de
dolari pe care-i ascunsese în dulapul cu haine. Nici
nu putea fi vorba să se ducă la o bancă cu o
asemenea sumă. Din fericire, în Tunisia puteai încă
să cumperi aproape totul cu bani lichizi. Jezia avea
~ 84 ~
Gérard de Villiers
de gând să-şi completeze parcul imobiliar. Apoi va
face câteva transferuri în bănci exotice, profitând
astfel de o viaţă plăcută.
Pătrunderea în existenţa sa liniştită a acestui agent
CIA pe care crezuse că nu avea să-l mai întâlnească
niciodată o tulbura profund.
De fapt, după atentatul care-l costase viaţa pe El
Jallah şi care, fără întârzierea neaşteptată, ar fi putut
s-o trimită şi pe ea pe lumea cealaltă, intruziunea
acestui bărbat în universul ei o înspăimânta. După
Beirut, ştiuse că nişte duşmani puternici şi feroce
dădeau târcoale secretelor lui Choukri El Jallah.
Secretele deveniseră şi ale ei după dispariţia
libianului. Mai ştia şi că nu era urmărită pentru bani,
ci pentru documentele bancare pe care le poseda
acum în calitate de unică proprietară.
Nu prea înţelegea ce anume conţineau acestea.
Mai puţin un lucru: Choukri El Jallah murise din
cauza lor.
După ce fugiseră împreună din Libia, el o pusese
treptat la curent. Ştia că avea un cont extrem de
important legat de operaţiunile libiene clandestine. De
ăsta puţin îi păsa.
Îl putea chema foarte uşor pe cel care o urmărea
pentru a-i înmâna aceste documente.
Instinctul îi spunea însă că, în acest caz, se
expunea singură pericolului, neînţelegând prea bine
cum anume.
Explozia care-l trimisese pe lumea cealaltă pe
Choukri El Jallah îi răsuna încă în urechi. Cei care
nu ezitaseră să omoare peste douăzeci de persoane ca
s-o reducă la tăcere pe una singură nu vor înceta s-o
urmărească până la capătul lumii dacă se amesteca
~ 85 ~
în această afacere.
Dacă renunţa la documentele aflate în posesia ei,
iar pe urmă cineva ajungea la ea, cu siguranţă că nu
venea ca să-i aducă flori.
Jezia Thabet nu întrezărea nicio soluţie. Trebuia să
rămână ascunsă până când urmăritorul ei va
renunţa, apoi nu avea decât să trăiască acea viaţă
liniştită şi confortabilă la care visase.
Mai exista desigur şi posibilitatea să ardă totul, dar
asta ar fi însemnat să pună cruce tuturor sumelor de
bani, colosale în ochii ei, care se aflau în aceste
conturi. N-ar mai fi avut cum să ajungă la ele.
Îşi scotoci mintea după numele celor care ar fi
putut ajuta la găsirea ei: erau foarte puţine. Asta o
tăcu să-şi dea seama şi de un alt pericol: echipele de
thuwari libieni patrulau prin Tunisia pentru a-i
repera pe foştii membri ai Moukhabarat-ului lui
Gaddafi refugiaţi în capitală.
Totuşi, acest pericol era mai puţin iminent: ea nu
se amestecase niciodată în politică şi nu era singura
femeie care fusese amanta unui apropiat al lui
Gaddafi.
Evident că thuwarii lucrau uneori pe cont propriu.
Cu o săptămână în urmă, poliţia tunisiană arestase
un grup de libieni care plănuiau să răpească de la
Djerba un evreu bătrân foarte bogat, pentru a stoarce
de la familia acestuia o răscumpărare.
Nu-i rămânea decât o singură soluţie: să facă pe
mortu-n păpuşoi şi să nu ia legătura cu nimeni.
Americanii vor renunţa până la urmă, iar ea se va
putea bucura în pace de toate bunurile dobândite
ilegal…
Jezia Thabet îşi aprinse o ţigară şi se duse la
~ 86 ~
Gérard de Villiers
dulapul cu haine să-şi aleagă ţinuta cu care urma să-
l întâmpine pe Kamel Astrubal pentru a-i tăia definitiv
cheful să vorbească. Nu-şi făcea iluzii. Ştia că
tunisianul nu voia decât să profite de trupul ei. În
trecut, făcuse de multe ori uz de el, aşa că acum nu
mai avea probleme de conştiinţă.
Odihnindu-şi cele o sută de kilograme de grăsime

într-unul dintre fotoliile de piele bej din Montaigne,
Kamel Astrubal o văzu sosind pe Jezia Thabet,
dreaptă ca o prinţesă, semeaţă, neacordând nicio
atenţie privirilor admirative care o însoţeau.
„Ce frumoasă e târfa asta!”, îşi spuse el.
Aproape c-o uitase.
Femeia purta un fel de salopetă neagră şi o bluză
albă sub care se ghicea sutienul. Silueta longilină îi
scotea în evidenţă picioarele interminabile. Cele
câteva prostituate care stăteau la taclale pe la mesele
vecine rămăseseră cu gurile căscate, iar bărbaţii se
înecară cu chicha.
Jezia se aşeză în faţa lui Kamel Astrubal zâmbindu-
i larg şi încrucişându-şi picioarele încălţate cu cizme.
Aproape o ţinută de tip islamic…
Chelneriţa se apropie şi-i luă comanda: un suc de
fructe. La Montaigne nu se servea alcool. Muzica
orientală în surdină întreţinea atmosfera. Mulţi
bărbaţi singuri, câteva cupluri şi, printre ele, mai
multe fete cu aceeaşi privire bovină.
Nu se cunoşteau între ei.
Ennasr era un cartier nou, care nu existase cu
douăzeci de ani în urmă. Peste tot se vedeau şiruri de
~ 87 ~
imobile modeme, cu balcoane de marmură, lipite între
ele, magazine şi lumini. În plus, aici nu respirai
praful din centrul Tunis-ului, care se golea imediat
după căderea nopţii.
Sporovăiră câteva minute, apoi Kamel Astrubal îi
propuse:
— Am cumpărat câte ceva, putem merge la mine
acasă. Am şi scotch.
Jezia nu bea alcool, aşa că puţin îi păsa. În orice
caz, trebuia să câştige timp. Scopul acestei seri era
neutralizarea fostului ei amant.
Nici măcar nu se atinse de sucul de fructe. După
câteva minute, se aflau pe bulevardul Hedi Nouira.
Maşina tunisianului, o Toyota Corolla, era parcată
puţin mai sus. După ce intrară în casă, Kamel puse o
mână grea pe coapsa Jeziei, apoi o strecură spre
piept.
— Eşti la fel de frumoasă! spuse el. Mă bucur că
ne-am reîntâlnit.
Femeia zâmbi absent.
Kamel locuia într-o zonă mai puţin animată, într-
un imobil cu interfon, la etajul trei. Apartamentul era
zgârcit mobilat. Un living mare cu covoare, taburete,
câteva gravuri pe pereţi, echipament stereo şi un
televizor mare cu ecran plat.
Mâncarea era aşezată pe o masă joasă, alături de
băuturile alcoolice, în faţa unui divan moale, pe care
se aşeză Kamel Astrubal. Aprinse imediat televizorul,
iar după câteva secunde pe ecran apărură primele
imagini ale unui film porno. Gâfâieli, prim-planuri cu
sexe penetrate de alte sexe, sâni din belşug. Kamel
Astrubal îşi lipise privirea de ecran, dar atunci când
simţi mâna Jeziei pe coapsa lui îl scutură un frison.
~ 88 ~
Gérard de Villiers
Lăţit pe divan, o lăsă să-i desfacă şliţul şi să-i
apuce sexul ascuns de chiloţii verzi. Femeia îi
cunoştea gusturile. Kamel era prea gras pentru a face
dragoste de-adevăratelea, ar fi fost un efort mult prea
mare. Aşa că închise ochii de plăcere în timp ce Jezia
începu să-i masturbeze sexul gros şi moale.
Aşa da viaţă.
Când gura femeii luă locul mâinilor, încântarea lui
nu cunoscu margini. Puţin câte puţin, în timpul unei
felaţii abile şi lente, în mintea lui încolţi ideea că mai
putea face şi altceva în afară de asta.
Aparent, Jezia devenise foarte căutată. Bărbatul pe
care-l întâlnise la Aziz voia într-adevăr s-o găsească.
O adresă în locul unui telefon scos din funcţiune ar fi
valorat probabil o mulţime de bani, de care avea atâta
nevoie.
Capitolul X
Kamel Astrubal era în al nouălea cer!

Jezia Thabet, o femeie abilă, îi prelungea plăcerea
care se transforma uneori într-un adevărat supliciu.
Se oprea pentru a mesteca o curmală sau pentru a se
răcori cu puţin ceai de mentă. Pe urmă era şi mai
delicios. Tunisianul, răsturnat pe divan, cu braţele
încrucişate şi ochii închişi, ignorând imaginile
sodomiilor şi felaţiilor care continuau să se deruleze
pe ecran, gemea ca o balenă eşuată.
În timp ce ronţăia o curmală, Jezia îl masturba
nonşalant cu o mână, strângându-i sexul la bază
pentru a-l menţine ferm.
Ştia că nu va insista să se culce cu ea. L-ar fi
solicitat prea mult efort. Totodată, se grăbea să
~ 89 ~
ajungă acasă imediat după îndeplinirea acestei
formalităţi indispensabile. Deocamdată, singura ei
şansă de supravieţuire era să rămână în
ascunzătoare, fără să dea nimănui niciun semn de
viaţă.
Îi blestemă în gând pe cei care-l aruncaseră în aer
pe Choukri El Jallah. Dacă nu interveneau ei, acum
ar fi fost în Statele Unite, protejată de o puternică
agenţie de informaţii. Explozia de la Beirut îi
confirmase totuşi un lucru: oamenii erau gata să
ucidă pentru ceea ce avea acum în posesie.
Întrebarea era următoarea: Choukri EL Jallah
fusese lichidat din răzbunare sau pentru a-l
împiedica să vorbească?
Dacă a doua ipoteză se dovedea adevărată, atunci
avea de ce să-şi facă griji.
Bău puţin ceai de mentă, apoi înghiţi din nou sexul
lui Lamei, hotărâtă să-i vină de hac. Începuse să
obosească. Îi plăcea sexul, dar cu bărbaţi tineri,
musculoşi şi rezistenţi, care se bucurau de trupul ei
magnific.
Lamei Astrubal începu să gâfâie.
Sexul lui îi cuprindea aproape toată gura. Spori
ritmul. Când simţi că-şi dă drumul, avu curajul să nu
se retragă…
Lamei se prăbuşi ca o focă satisfăcută şi-i trebuiră
câteva minute pentru a-şi veni în fire. Jezia îşi
termină ceaiul de mentă. Îl întrebă cu blândeţe:
— Ţi-a plăcut, scumpule?
Lamei mormăi apreciativ şi întinse mâna după nişte
curmale.
Era fericit.
Apoi mai ronţăiră câte ceva şi făcură câteva
~ 90 ~
Gérard de Villiers
comentarii despre situaţia din Tunisia. Jezia se uită
la ceas.
— Sunt obosită! zise ea.
Lamei ridică o pleoapă grea.
— Vrei să te conduc?
— Nu te mişca! spuse ea. O să iau un taxi.
Încă mai existau numeroase taxiuri galbene.
Şoferii lucrau în trei schimburi pentru a-şi amortiza
vehiculele care erau foarte scumpe. Pentru că nu
trebuia să se îmbrace, Jeziei nu-i luă mult timp să se
pregătească de plecare. Deocamdată, nu-şi dorea
nimic altceva decât să stea în faţa televizorului de
acasă şi să se uite la un film egiptean care s-o facă să
plângă.
Era foarte sentimentală.
La uşă, schimbară un sărut aproape cast.
Imediat după plecarea Jeziei, Kamel se năpusti pe

scară. Ajuns jos, zări o siluetă la colţul dintre strada
lui şi bulevardul He di Nouira. O femeie care nu putea
fi alta decât Jezia Thabet.
Un taxi galben opri lângă ea.
Kamel mai avu timp să se urce în Corolla sa şi să
cotească pe bulevardul Hedi Nouira. Din fericire, la
ora aceea târzie circulaţia era fluidă şi ajunse rapid
taxiul din urmă. După un sfert de oră, acesta opri în
faţa unui imobil nou de pe bulevardul Dr. Selim
Ammara.
Kamel Astrubal stinse farurile.
Văzu cum Jezia Thabet intră într-o clădire, iar după
câteva zeci de secunde se aprinse o lumină la etajul
~ 91 ~
patru. Îşi notă numărul şi numele imobilului:
reşedinţa Miramar. Aici, toate indicatoarele erau în
limba franceză. Nu era deloc un cartier proislamist.
Se întoarse acasă cu sufletul împăcat. Fusese o
seară fastă. Una dintre cele mai frumoase femei din
Tunis îl delectase cu o felaţie şi găsise şi un potenţial
mijloc de a câştiga nişte bani frumoşi. Trebuia să
descopere motivul pentru care americanii ţineau cu
tot dinadinsul s-o găsească pe Jezia Thabet. În ochii
lui, nu era altceva decât o târfa încântătoare, plină de
ambiţie, care întâlnise persoanele potrivite la
momentul potrivit. Aspectul şi poziţia imobilului în
care locuia indicau faptul că nu trăia deloc în
mizerie…
Vocea lui Max Dorman îi trăda nervozitatea.

— Te aştept, spuse el, am veşti din Libia.
— Plec acum, spuse Malko, dar o să dureze vreo
jumătate de oră.
— Asta cam aşa e! recunoscu americanul.
Circulaţia asta blestemată! OK, eu trebuie să mă duc
până la Ministerul de Interne. Putem lua masa
împreună în La Salle a Manger, de lângă piaţa
Pasteur. Toată lumea ştie unde e şi există locuri de
parcare. La douăsprezece şi jumătate. Se serveşte şi
alcool.
Malko intră în baie să facă un duş. După o oră,
parca în faţa restaurantului aproape invizibil din
stradă. Era înţesat de lume. Destul de mulţi străini.
Max Dorman era deja acolo şi bea o bere. Şeful staţiei
CIA puse deoparte ziarul Herald Tribune şi oftă.
~ 92 ~
Gérard de Villiers
— Ai văzut? Ieri a mai avut loc o manifestaţie.
Poliţia a tras în mulţime cu puşti de vânătoare şi a
rănit câţiva ziarişti străini. Ţara asta se duce de râpă.
Ceva nou despre Jezia Thabet?
— Nimic, recunoscu Malko, nici măcar nu sunt
sigur dacă s-a întors în Tunisia.
— Eu am o veste, îl anunţă americanul. Ieri, în
ciuda reticenţei tale, i-am trimis un e-mail lui
Abubaker Jalghum, care se află la Zintan, în Libia.
Are un contact permanent cu noul Moukhabarat de la
Tripoli. Mă aşteptam să-mi răspundă peste câteva
zile. Dar a făcut-o imediat. Se pare că am atins o
coardă sensibilă.
— De ce?
— Au reacţionat imediat şi s-au dus să-l
interogheze pe Abdallah Senoussi în celula lui.
— Fostul şef al serviciilor de informaţii libiene ale
lui Gaddafi?
— Da, şi fostul şef al lui Choukri El Jallah. Născut
în Sudan, a fost militar libian şi cumnatul lui
Muammar al-Gaddafi. În anii 1980 era şeful
Securităţii Interne a Jamahiriyei libiene, care se
ocupa de toate loviturile comandate de regim şi de
eliminarea opozanţilor. A fost condamnat în
contumacie în Franţa pentru rolul jucat în atentatul
împotriva zborului DC 10 UTA, care a costat viaţa a
170 de pasageri. A mai pus la cale un complot cu
scopul de a-l asasina pe regele Arabiei Saudite.
Opozanţii lui Gaddafi îl acuză că, în 1996, a masacrat
1.200 de prizonieri din închisoarea Abu Salim.
— Încântător personaj, remarcă Malko.
— Şi asta nu-i tot, continuă şeful staţiei CIA. Din
2002 este şeful serviciului militar de informaţii al
~ 93 ~
Jamahiriyei…
— Şi cum a ajuns la Tripoli?
— În martie 2012 s-a refugiat în Mauritania cu un
paşaport malian fals. „Noii” libieni au luat imediat cu
asalt guvernul mauritan. Pentru că Mauritania este o
ţară săracă, au reuşit: în septembrie 2012, Abdallah
Senoussi a fost extrădat în Libia. Pentru modica
sumă de două sute de milioane de dolari, ai cărei
beneficiari nu sunt cunoscuţi în mod oficial… Se ştie
că era implicat în latura „oficială” a atentatului de la
Lockerbie, cea libiană. Cunoaşte cu siguranţă multe
lucruri despre acest subiect, dar şi despre latura
secretă, care e legată de Iran. Numai că nu el deţine
dovezile implicării iraniene, ci Choukri El Jallah.
— Care le deţinea, îl corectă Malko.
— Exact, recunoscu americanul. Cred că thuwarii
au găsit în arhive o urmă a acestei legături dintre
Choukri El Jallah şi Jezia Thabet, iar asta le dă apă
la moară. Abubaker Jalghum m-a rugat să-l ţin la
curent cu cercetările…
Chelnerul le aduse clătitele sărate. Malko îi aruncă
o privire lui Max Dorman ca să vadă până unde
mergea naivitatea acestuia.
— Eşti sigur că nu te joci cu focul? întrebă el.
— De ce?
— E posibil ca e-mailul tău să le fi dat idei
libienilor. Ar fi neplăcut s-o găsească pe Jezia
înaintea noastră. Iar noi nu avem nicio pistă. Poate că
ei au mijloacele necesare să descopere una. Prin
intermediul lui Abdallah Senoussi. Poate că amicul
tău libian nu ţi-a spus totul.
Max Dorman îşi trecu degetele prin frumosul său
păr argintiu şi păru că stă în cumpănă.
~ 94 ~
Gérard de Villiers
— Crezi că e posibil?
— Sunt sigur, continuă Malko. Îţi apreciez
demersul, dar misiunea noastră nu este să rezolvăm
problemele interne ale libienilor. Acest demers ar
putea să se întoarcă împotriva noastră.
— Şi-atunci, ce să fac? întrebă americanul
descumpănit.
— Pe mortul în păpuşoi, replică lapidar Malko.
Deocamdată, nu libienii ne pot ajuta. Trebuie să
găsim o altă modalitate.
Încercând să-şi repare gafa involuntară, Max
Dorman se grăbi să spună:
— Am trecut puţin mai devreme pe la biroul
avocatului lui Belhacem Trabelsi, şeful companiei
Kartago. Poate că ştie el ceva despre locul în care se
află Jezia Thabet.
— Nu le spune nimic libienilor, îi recomandă Malko.
Cei care sunt acum la putere vor cu siguranţă să ştie
mai multe despre activităţile clandestine ale lui
Gaddafi.
Pentru moment, era neputincios. Se hotărî să se
ducă în oraş pentru a se acomoda cu atmosfera noii
Tunisii.
Tocmai cobora pe bulevardul Mohammed al V-lea,
aglomerat ca întotdeauna, atunci când începu să
sune telefonul.
— Sunt Kamel. Ce mai faci?
— Bine, răspunse Malko.
Tunisianul continuă imediat:
— Aş avea o informaţie pentru tine. Trebuie să ne
vedem.
— Nu poţi să mi-o transmiţi prin telefon?
— Nu, i-o tăie scurt Kamel Astrubal.
~ 95 ~
Era un răspuns lapidar, care nu lăsa loc pentru
discuţii.
— Vrei să ne întâlnim la Aziz? întrebă Malko.
— Nu, e mai bine să nu fim văzuţi împreună. Pot să
trec eu pe la Sheraton, nu e departe de casa mea. Pe
la ora şase.
— O să fiu acolo, îl asigură Malko.
Lucrurile se puneau din nou în mişcare. Kamel
Astrubal părea destul de misterios. Oare avea o
informaţie adevărată sau doar încerca să-l aburească
pe Malko? Austriacului i se părea că bătea pasul pe
loc.
Biroul lui Salem al-Hassi, noul şef al serviciilor de

informaţii libiene, numit de CNT10 şi confirmat de
Adunarea Naţională, se găsea la capătul unui culoar
lung întrerupt de trei „şicane”, nişte mese dispuse
astfel încât vizitatorii să fie obligaţi să le ocolească
pentru a le permite celor aşezaţi în spatele lor să-i
percheziţioneze, deşi mai trecuseră deja prin acest
proces de vreo zece ori.
Salem al-Hassi era unul dintre cei mai puternici
funcţionari ai noului regim. Triase oamenii din
serviciul lui, păstrându-i pe toţi cei care-i juraseră
credinţă. De altfel, cei mai compromişi fugiseră cu
valizele pline de bani şi cu carnetele cu adrese.
Acum trebuia să descopere secretele fostului regim
libian pentru a regla conturile, pentru a-i face pe
oameni să vorbească şi pentru a dispune de atuuri în
10 Consiliul Naţional de Tranziţie.

~ 96 ~
Gérard de Villiers
relaţiile externe.
În paza lui se afla Abdallah Senoussi, într-unul
dintre subsolurile bine securizate ale imobilului situat
nu departe de aeroportul internaţional.
La intervale regulate, era adus sus pentru
interogatoriu.
Abdallah Senoussi ştia că viaţa lui atârna de un fir
de pai. Mulţi oameni l-ar fi strâns de gât ca să-l
împiedice să mai vorbească despre evenimente pe
care ar fi trebuit să le uite. Măcar cei care-l ţineau
prizonier nu-l omorâseră imediat. Ştia atât de multe
lucruri, încât mai avea destui ani de trăit.
Patru bărbaţi stăteau aliniaţi pe o bancă de la
intrarea pe culoar, cu capetele plecate, îmbrăcaţi în
haine civile, la prima vedere neînarmaţi. Totuşi, se
vedea bine că nu erau nişte cetăţeni obişnuiţi. Nu se
priveau şi nu vorbeau între ei. Brusc, un thuwar în
ţinută de luptă apăru în uşa biroului şi lătră:
— Mohammed Salah!
Cei patru se ridicară în bloc şi se îndreptară spre
„şicane”, pipăiţi în grabă de thuwarii de gardă. Aici
toată lumea era înarmată şi de temut, în Libia cea
nouă securitatea era doar un vis imposibil. Chiar şi la
Tripoli, vreo douăzeci de miliţii înarmate până-n dinţi
îşi împărţeau controlul asupra cartierelor. Nimeni nu
avea puterea să le dezarmeze.
Unul după altul, cei patru intrară în biroul lui
Salem al-Hassi. Acesta avea pe birou un Kalaşnikov
cu încărcătorul pus.
Şeful serviciilor de informaţii libiene se ridică
zâmbind larg şi-i invită să se aşeze pe scaunele
aliniate de-a lungul peretelui. Apoi se întoarse spre
primul dintre ei, un bărbat cu tenul întunecat, părul
~ 97 ~
creţ, nasul turtit şi colţurile gurii lăsate în jos.
Un frumos cap de bestie.
— Te cheamă Mohammed Salah? îl întrebă Salem
al-Hassi.
— Da, şefu’, răspunse libianul, care nu ştia cum să
i se adreseze.
— Aţi venit azi-dimineaţă de la Zintan?
— Da, şefu’.
— Abubaker mi-a spus că sunteţi curajoşi şi
devotaţi revoluţiei. E adevărat?
Cei patru dădură din cap în aceeaşi clipă.
Participaseră la curăţarea oraşului în care se
ascundeau ultimii gaddafişti şi unde zburdaseră în
voie, făcând cât mai puţini prizonieri; târgul era
populat de membrii tribului Kadhafa, sufletele
blestemate ale fostului dictator, care meritau să fie
trecute prin foc şi sabie. Erau oameni de încredere.
— Vă încredinţez o misiune extrem de importantă,
îi anunţă şeful serviciilor de informaţii libiene.
Trebuie să vă duceţi în Tunisia şi să găsiţi o inamică
a revoluţiei.
— O libiană? întrebă Mohammed Salah.
— Nu, o tunisiană. O anume Jezia Thabet. A fost
amanta lui Choukri El Jallah, mâna dreaptă a lui
Abdallah Senoussi. Ea se află în posesia secretelor de
care avem nevoie.
— Unde o găsim, şefu’? întrebă respectuos
Mohammed Salah.
— Încă nu ştiu unde se află, dar, potrivit dosarului
pe care l-am găsit asupra lui Choukri El Jallah, a
cumpărat un apartament într-un nou cartier din
Tunis, Ennasr. Acolo trebuie să fie.
— Aveţi adresa?
~ 98 ~
Gérard de Villiers
— Nu, o să apelaţi la reţeaua pe care am organizat-
o în capitala tunisiană. Membrii ei sunt la faţa locului
şi au deja anumite legături. În schimb, am recuperat
mai multe fotografii ale acestei fete făcute aici, la
Tripoli, pe vremea când trăgea la hotelul Rixos. E o
femeie foarte frumoasă.
Se duse la birou şi scoase dintr-un sertar câteva
fotografii pe care le împărţi celor patru bărbaţi.
Mohammed Salah începu să saliveze. Era o femeie
splendidă, cu picioare lungi şi fine.
O adevărată gazelă.
Îşi spuse că, indiferent de soarta pe care i-o rezerva
Salem al-Hassi, merita să fie violată în toate felurile.
Şeful serviciilor de informaţii libiene se întorsese la
biroul lui. Continuă:
— Vă dau numărul unuia dintre oamenii noştri
care-i urmăresc pe duşmani la Tunis. Locuieşte chiar
în acest cartier. Are legături şi a obţinut rezultate
excelente.
De câteva luni, nişte thuwari anonimi îi urmăreau
pe foştii gaddafişti refugiaţi la Tunis şi la Djerba,
punând mâna pe maşinile lor, executându-i sau, în
cazul celor mai importanţi, răpindu-i. Noul guvern
tunisian închidea însă ochii: „noii” libieni erau amicii
mişcării Ennahda.
Mohammed Salah puse fotografiile în buzunar şi
întrebă respectuos:
— După ce o găsim pe această Jezia, ce facem?
Întrebarea era, de fapt: îi luăm gâtul imediat?
— O aduceţi aici, în Libia, tună Salem al-Hassi. În
portbagajul maşinii. Trebuie să fie în stare să
vorbească.
Adică putea fi violată, dar fără să i se taie limba.
~ 99 ~
Vama nu punea nicio problemă. Vameşii tunisieni
erau foarte prudenţi cu membrii noului Moukhabarat
libian. Spre sfârşitul regimului lui Gaddafi se
serviseră copios jefuindu-i pe cei care fugeau din
Libia cu valizele burduşite de bani. Se mulţumeau să
oprească sume modeste pentru a nu stârni furia celor
care erau ei înşişi foarte periculoşi şi care nu ezitau
să împuşte un răufăcător, fie el vameş sau nu.
— Îi raportaţi direct şefului vostru, Abubaker,
preciză Salem al-Hassi. După ce puneţi mâna pe fata
asta, vă întoarceţi aici. Aţi înţeles? Plecaţi imediat!
Chiar dacă treceau frontiera pe la Ras Ajdir, ori mai
aproape, aveau de parcurs peste 500 de kilometri
până la Tunis, chiar dacă după Sfax începea
autostrada. Cu puţin noroc, ar fi putut ajunge la
destinaţie la lăsarea întunericului.
Şeful serviciilor de informaţii libiene scoase dintr-
un sertar un plic gros şi i-l întinse lui Mohammed
Salah.
— Poftim 100.000 de dinari tunisieni. Dacă mi-o
aduceţi, nu mai e nevoie să-i decontaţi…
Iată o motivare adevărată. Cei patru ieşiră din
birou. Maşina lor, un Mercedes 500 „confiscat” de la
un partizan gaddafist care primise pe deasupra şi un
glonţ în cap, se afla în parcare şi avea portbagajul
ticsit cu pistoale-mitralieră şi încărcătoare.
Nu vameşii tunisieni erau cei care urmau să le
pună întrebări.
După ce rămase singur, Salem al-Hassi reciti nota
primită de la corespondentul din Beirut. Potrivit
informaţiilor culese acolo, atentatul care-l costase
viaţa pe Choukri El Jallah fusese comandat de
iranieni şi executat de Hezbollah-ul libanez.
~ 100 ~
Gérard de Villiers
Ceea ce însemna că iranienii voiau să i se închidă
gura fostei mâini drepte a lui Abdallah Senoussi.
Reuşiseră, dar mai rămânea Jezia Thabet. Însă
iranienii nu ştiau că ea supravieţuise.
Era sigur de asta graţie americanilor. În Tunisia,
aceştia nu aveau prea multe relaţii. Prin urmare,
libienii le-o luaseră oarecum înainte… Trebuia să
tragă un folos de pe urma acestei femei. Şi să
descopere ce anume îi speria pe iranieni, care numai
fricoşi nu erau…
Malko îl zări pe Kamel Astrubal intrând pe uşa

turnantă a hotelului Sheraton. Era îmbrăcat cu
acelaşi tricou negru şi cu nişte pantaloni de trening.
Se rostogoli până la Malko şi se lăsă să cadă în
fotoliul de alături.
— E cald! exclamă el. Sunt 23 de grade. De obicei,
în perioada asta plouă…
Chelnerul se apropie, iar tunisianul comandă
oftând o bere.
— Măcar aici poţi să bei alcool…
Malko îl lăsă să-şi stingă setea cercetându-l cu
privirea: avea pleoapele grele, căutătura piezişă şi în
niciun caz n-ar fi trebuit să-şi ia o maşină de ocazie…
Tunisianul rupse tăcerea:
— M-am întâlnit ieri cu un tip. Care o cunoaşte pe
Jezia, zise el. Un florar.
— Aşa! făcu Malko prudent. Şi?
— I-a livrat flori de mai multe ori. Îi plac foarte
mult.
Interesant.
~ 101 ~
Văzând că Malko nu-l încurajează, se aruncă.
— Tipul ăsta crede că ştie unde locuieşte.
— Crede sau ştie?
Doar se aflau în Orient şi era mai bine să fie făcută
această precizare.
— Ştie! recunoscu în silă tunisianul. I-a dus flori
acasă.
— Bravo! se entuziasmă Malko. Ţi-a dat adresa?
Tunisianul scutură din cap cu tristeţe.
— Nu, există o problemă.
Capitolul XI
— Problemă? întrebă Malko inocent. Ce problemă?

Mie mi se pare simplu.
Tunisianul îşi scărpină braţul stâng şi spuse
prefăcându-se încurcat:
— Îi e frică să nu-şi piardă clientela dacă e
indiscret. Jezia i-a cerut să nu spună nimănui unde
locuieşte. Aşa că vrea bani.
— Aha! făcu Malko, aşteptându-se de fapt ia asta. E
oarecum normal.
— Mulţi! preciză Kamel Astrubal.
Aşa mai venea de-acasă.
Malko rămase impasibil. Ori interlocutorul lui ştia
într-adevăr unde locuia Jezia Thabet, ori îi întindea o
cursă pentru a stoarce nişte bani de la el. Indiferent
care ar fi fost adevărul trebuia să continue dialogul.
— Cât? întrebă Malko.
— El zice că 100.000 de dinari, se hazardă Kamel
Astrubal: 50.000 de euro. O sumă colosală pentru
Tunisia. Cu banii ăştia puteai să-ţi cumperi un mic
apartament în cartierul Ennasr. Un simplu florar n-ar
~ 102 ~
Gérard de Villiers
fi îndrăznit niciodată să ceară o asemenea sumă.
Îl aburea.
— Sunt bani mulţi, replică Malko hotărât. A zecea
parte din suma asta ar fi prea de-ajuns!
Trebuie să ne întâlnim cu florarul ăsta pentru a
negocia. Putem merge acum.
Kamel Astrubal aproape că se chirci în fotoliu.
— Nu, nu, protestă el, nu vrea să aibă de-a face cu
străinii, e prea periculos pentru el.
În acest moment, Malko ştiu că în prima linie se
afla Kamel Astrubal… Era ca atunci când prinzi un
peşte mare. Laşi undiţa liberă şi-l tragi încet afară. Se
uită ostentativ la ceas.
— Mai am o întâlnire! spuse el. Putem să mai
discutăm şi mâine…
Tunisianul cu piercing în sprânceană nu reuşi să-şi
ascundă dezamăgirea.
— Credeam că vrei s-o găseşti pe fata asta, obiectă
el.
Malko îi adresă un zâmbet nevinovat.
— Dar nu cu orice preţ! Şi, oricum, nu-şi ia zborul
între timp.
Se smulse din fotoliu şi-i întinse mâna lui Kamel
Astrubal.
— Te sun eu mâine sau poimâine…
Kamel Astrubal deschise gura, apoi o închise. Cu
siguranţă că nu se aşteptase la o asemenea primire.
Fără un cuvânt, se ridică şi el şi se îndreptă
legănându-se spre ieşire.
Cu inima împăcată, Malko îl urmări cu privirea. Era
sigur că tunisianul voia să-l şantajeze. Mai avea la
dispoziţie şi o altă cale de a ajunge la Jezia Thabet:
filiera avocatului lui Belhacem Trabelsi. Dacă eşua, se
~ 103 ~
putea întoarce la Kamel.
Jezia Thabet aştepta în maşina parcată în faţă la

Flamingo, o ceainărie foarte frecventată din cartierul
Ennasr. Un loc de întâlnire pentru semitârfe, indivizi
fără ocupaţie şi o faună bizară. Nu se servea alcool,
dar orice altceva era permis. Tinerii cu ochi
strălucitori trăgeau din narghilele uitându-se
insistent la fetele cu capul acoperit, dar machiate
exagerat, care încercau să aibă un aer nevinovat…
Omul cu care avea întâlnire întârzia. Ca
întotdeauna.
Dafher Khaldoun.
Ultima ei legătură cu Libia lui Gaddafi.
Dafher Khaldoun lucrase în Moukhabarat pe
vremea când ea venea în Libia la amantul ei, Choukri
El Jallah. De multe ori, el o aştepta la aeroport pentru
a grăbi formalităţile de intrare în ţară. Îi dăduse
numărul de mobil ca s-o poată găsi mai repede.
Un băiat cu părul creţ, privirea dură şi un zâmbet
servil.
Jezia îl pierduse din vedere după ce plecase din
Tunisia împreună cu Choukri El Jallah.
Aşa că a fost surprinsă când, într-o zi, a sunat-o şi
i-a explicat că fugise din Libia, luând cu el câteva
valize cu bani furaţi de la o bancă din Tripoli. Apoi
trecuse graniţa, mai mulţi răufăcători aflându-se pe
urmele lui.
Pentru ea, nu era decât unul dintre numeroşii
agenţi din Moukhabaratul regimului lui Gaddafi. Rău,
crud, hoţ, totul ascuns sub o indestructibilă mască a
~ 104 ~
Gérard de Villiers
servilităţii.
Jezia Thabet nu ştia însă că, înainte de a primi
misiunea de curier al lui Choukri, fusese amestecat în
activităţi şi mai dubioase.
Fusese şeful secţiei de „interogatorii” al închisorii
Abu Salim, rezervată adversarilor Ghidului.
Acolo devenise cunoscut graţie unui procedeu
inventat de el.
În loc să fi se smulgă unghiile sau să fie loviţi cu o
vână de bou, deţinuţii erau supuşi unui procedeu
mult mai simplu. Era suficientă o cratiţă cu apă
fierbinte şi un reşou electric. Dafher Khaldoun aşeza
prizonierul pe un scaun din fier decupat la mijloc,
scoţându-i în prealabil pantalonii şi chiloţii. Apoi
plasa între picioarele lui o cratiţă cu apă pusă pe un
reşou fixat de un taburet. Sigur că instalaţia era
puţin cam complicată, însă Dafher Khaldoun fusese
întotdeauna foarte îndemânatic…
Se aşeza în faţa prizonierului şi discuta amabil cu
el după ce se asigurase că testiculele victimei erau
cufundate în apa încă rece.
Numai că apa se încălzea rapid.
La început, senzaţia era mai curând plăcută, dar
după 40 de grade prizonierul devenea nervos.
La 60 de grade era de-a dreptul insuportabil, iar
victima, legată bine de scaun, începea să urle. Din
păcate, picioarele scaunului erau adânc înfipte în
podea… Nu putea face altceva decât să urle tot mai
tare.
Urmarea depindea de instrucţiunile pe care Dafher
Khaldoun le primise de la superiorul lui. În cazurile
mai serioase, lăsa apa să ajungă la punctul de
fierbere, iar pielea se desprindea de pe testicule puţin
~ 105 ~
câte puţin, suferinţa devenind insuportabilă. În
general, celui „pedepsit” astfel i se trăgea un glonţ în
cap pentru a evita o operaţie cu siguranţă dureroasă,
dar indispensabilă. În alte cazuri, procedura se oprea
înainte de atingerea punctului de fierbere, iar
prizonierul semna o mărturisire detaliată. Celor care
scăpau le pierea cheful să mai profereze injurii la
adresa Ghidului…
Totul era să-şi mai aducă aminte…
După ce fugise din Tripoli, Dafher Khaldoun
avusese doar un mic avans faţă de un grup care nu
intenţiona să se oprească la fierberea testiculelor.
Ajunsese la un post de frontieră tunisian cu
douăzeci de minute înaintea urmăritorilor şi, pentru
că vameşul îi propusese să aştepte două sau trei zile
în vederea unei inspecţii de rutină, deschisese una
dintre valize şi-i dăduse un teanc de bancnote. Trei
sau patru mii de dolari. Apoi îşi descheiase haina
pentru ca omul să vadă pistolul Makarov de la
centură.
— E bine aşa?
Vameşul, care era obişnuit cu aceşti clienţi mai
puţin amabili şi cam grăbiţi, băgase în buzunare
banii şi ridicase bariera.
— E-n ordine! confirmase el.
Un pumn de dolari valora mai mult decât un glonţ
în cap.
Ajuns la Tunis, Dafher Khaldoun, care avea câteva
cunoştinţe printre omologii săi tunisieni, găsise uşor
un apartament de cumpărat, pe care-l plătise pe loc.
Avea două camere mobilate sumar şi-i convenea de
minune.
Apoi mai cumpărase încă trei.
~ 106 ~
Gérard de Villiers
La telefon, îi spusese Jeziei că voia să vândă unul
dintre ele. Deşi era tunisiană, îi putea servi pe post de
intermediar, primind şi un comision. Profiturile nu
erau niciodată mici.
Totuşi, o oră de aşteptare era prea mult.
Jezia aruncă ţigara şi se pregăti să plece, dar
portiera maşinii se deschise cu brutalitate.
Dafher Khaldoun se aşeză lângă ea şi exclamă:
— Dă-i drumul! Un thuwar se ţine scai de mine.
Jezia Thabet nu discută.
Era obsesia lui Dafher Khaldoun. Cartierul era
infestat de thuwarii noului regim libian, care-i
urmăreau pe foştii gaddafişti. Puteau trece cu
uşurinţă drept turişti, dar Dafher Khaldoun avea un
fler extraordinar şi-i repera imediat.
Fostul agent al Moukhabarat-ului se uită în spate de
mai multe ori şi-i ordonă:
— La moschee, coteşti la dreapta.
Intrară pe Kaboul Street, îndreptându-se spre
cartierul Ariana.
— Sunt sigur că au vrut să mă urmărească şi pe
urmă să-şi trimită amicii să mă arunce pe fereastră.
Era o modă în cartier. Când se îmbătau criţă,
libienii aveau obiceiul să arunce pe geam fetele cu
care se culcaseră. Nu se făceau niciodată anchete
serioase: nu erau decât nişte târfe…
Pe de altă parte, thuwarii care reperau un duşman
reuşeau să intre în casa lui. Apoi nu le mai rămânea
decât să deschidă fereastra şi să-l arunce în gol pe
fostul agent al Moukhabarat-ului… Poliţia ajungea în
general la concluzia că exilatul, chinuit de dorul de
patrie, preferase să-şi pună capăt zilelor decât să se
întoarcă într-o ţară în care urma să fie prins, apoi
~ 107 ~
sfârtecat sau împuşcat.
Dafher Khaldoun zări terasa unei cafenele liniştite.
— Opreşte aici, sugeră el.
Se aşezară înăuntru, iar el ceru o narghilea. Simţea
nevoia să se destindă. Jezia Thabet îl examină cu o
privire rece. Chiar dacă thuwarii îl lichidau, asta nu-i
schimba ei cu nimic viaţa. Aşteptă până când
bărbatul se mai calmă, apoi îl întrebă:
— Vrei să vinzi un apartament?
Dafher Khaldoun îi aruncă o privire ciudată. Ochii
lui erau întotdeauna lipsiţi de expresie, în general
vorbea cu blândeţe, dar din el emana o anumită
ferocitate. Jezia Thabet ştia că era mereu înarmat:
cuţit şi pistol. Astăzi părea mai încordat decât de
obicei.
— Nu, spuse el pe un ton monoton, am vrut să ne
vedem ca să te avertizez.
Sângele începu să circule mai repede prin arterele
Jeziei Thabet.
— În legătură cu ce?
— Te caută nişte indivizi…
Femeia se gândi imediat la Malko şi nu se putu
abţine să nu întrebe:
— Americani?
Dafher Khaldoun se uită mirat la ea.
— Nu, libanezi, nişte thuwari sosiţi de la Zintan şi
de la Tripoli. Vor să te ducă în Libia.
Jezia Thabet avu senzaţia că stomacul i se
lichefiază. Lovitura era neaşteptată. Nu mai pusese
piciorul în Libia de luni de zile şi nu mai avea nicio
legătură cu această ţară. De ce oare se interesau de
ea spionii noului regim?
— Nu înţeleg, protestă ea, nu le-am făcut nimic. De
~ 108 ~
Gérard de Villiers
ce vor să mă răpească?
— Poate că vor să te omoare, o corectă amabil
Dafher Khaldoun. Ascultă, pe mine mă doare-n cot,
am vrut doar să-ţi fac un serviciu, să te avertizez. Nu
cunosc motivaţiile lor.
— De unde ai aflat asta? întrebă femeia cu o voce
strangulată.
Libianul coborî glasul.
— Printre thuwari există unul pe care l-am
„racolat”. Îmi mai comunică diverse lucruri. El mi-a
spus că o echipă formată din patru indivizi a sosit de
la Zintan special pentru tine.
— Ştiu unde locuiesc? întrebă ea neliniştită.
— Nu cred. De altfel, dacă ar fi ştiut, până acum te-
ai fi trezit cu ei la uşă.
Jezia Thabet exclamă spontan:
— Trebuie să mă aperi…
Îi scăpase cuvântul esenţial. Dafher Khaldoun nu
se clinti. Simţea că apăruse o oportunitate profitabilă.
Nu e uşor, recunoscu el. Sunt foarte periculoşi. Ca
să nu mai vorbim că şi eu trebuie să mă păzesc.
— Stai puţin! făcu ea. Tu ai fost demascat, nu ai
nimic de pierdut…
Doar nu era venită cu pluta…
— Bine, replică libianul, ce vrei să fac eu mai exact?
— Să veghezi asupra mea, preciză imediat Jezia.
Mi-ai spus că-i simţi pe indivizii ăştia… Dacă-i vezi
dând târcoale…
Bărbatul clătină din cap.
— Eu nu ştiu ce ştiu ei. Poate că ar trebui să
dispari de aici o vreme.
Jezia se uită furioasă la el.
— Şi să mă duc unde? Să fac plajă la Djerba? Acolo
~ 109 ~
ar fi şi mai uşor pentru ei. Nu vreau să plec din
Tunisia.
— Atunci, trebuie să te obişnuieşti cu frica, i-o
trânti libianul. Aşa cum fac eu. Ai vreo armă?
— Nu.
Îşi lăsase pistolul la Beirut din cauza controalelor
din avioane.
— Cred că pot să-ţi găsesc ceva, spuse libianul.
— Nu un Kalaşnikov, protestă imediat Jezia Thabet.
E prea mare.
— Nu, un revolver sau o grenadă…
Jezia se întoarse spre el. Îi venise brusc o idee
oribilă: dacă americanii lucrau mână-n mână cu
libienii? La urma urmei, îşi uniseră forţele pentru a
lichida regimul lui Gaddafi… Şederea ei la Tunis se
transforma într-un coşmar şi simţea cum îi dădea
târcoale un pericol real.
Nu mai putea lupta pe două fronturi în acelaşi
timp.
— Ascultă, spuse ea, ştii că am nişte bani. Vreau să
trăiesc liniştită. Cred că ar fi mai bine să nu aşteptăm
să fim loviţi.
Dafher clătină din cap.
— Dacă-i cureţi pe ăştia, vin alţii şi mai turbaţi. Ai
de-a face cu un guvern, nu cu nişte răufăcători de
duzină.
— Nu mă refer la ei, remarcă gânditoare Jezia
Thabet.
— Atunci, la cine?
— Îl cunoşti pe Malko Linge? E un agent de la CIA.
— Nu, răspunse imediat libianul. Şi el te caută?
Nu mai înţelegea nimic. Nu ar fi crezut niciodată că
frumoasa Jezia ar putea fi atât de solicitată.
~ 110 ~
Gérard de Villiers
— Da, răspunse femeia, şi aş vrea să nu mă mai
caute.
Capitolul XII
— Ce vrei să spui? întrebă Dafher Khaldoun, care

înţelesese de fapt foarte bine.
— Că vreau să mă scapi mai întâi de tipul ăsta,
Malko Linge. Cred că e mai periculos decât thuwarii.
Are în spate o ţară puternică precum America. În
plus, aici i s-a dat mână liberă.
— Vrei să omor un american? întrebă oarecum
înspăimântat fostul agent libian.
— Nu e american, ci austriac, îl corectă Jezia
Thabet. E uşor. Nu e înarmat. Pot afla unde stă.
Libianul clătină din cap.
— Nu, ştii bine că tunisienilor nu le plac oamenii de
teapa mea. Nu vreau să mă trezesc la BAT11.
Simţea că Jezia Thabet era disperată şi intenţiona
să profite la maximum de pe urma panicii ei…
Femeia schimbă brusc subiectul.
— Aş dori să vii să dormi la mine în noaptea asta.
Adăugă imediat: Te plătesc.
— Dacă aşa vrei tu, acceptă fostul agent. Ce cod ai
la interfon?
Ezită să i-l dea, apoi îşi spuse că devenea
paranoică.
— 1829. Etajul patru.
— Bine, spuse Dafher Khaldoun. Vin la tine la ora
opt.
Se ridică şi plecă pe jos. Femeia îl văzu oprind un
11 Batalionul antiterorist.
~ 111 ~
taxi galben.
Rămasă singură, Jezia Thabet îşi aprinse o ţigară şi
încercă să reflecteze. Devenind amanta lui Choukri El
Jallah nu făcuse altceva decât să caute un bărbat
bogat care putea s-o protejeze. Politica n-o interesase
niciodată, ci numai propria supravieţuire.
Brusc, se trezise într-un univers terifiant care-i
punea viaţa în pericol. Oare de ce voiau toţi oamenii
aceştia să pună mâna pe documentele ascunse într-
un seif al Băncii Arabo-Tunisiene? Pentru ea nu
reprezentau decât nişte coordonate bancare care-i
permiteau să recupereze la termen o mulţime de bani.
După ce fugise din Libia, Choukri El Jallah îi
dăduse o procură semnată pentru mai multe conturi,
dar, credea ea, numai pentru a facilita astfel
transferul fondurilor.
Acum, descoperea că-i lăsase moştenire o maşină
infernală.
Simţi deodată nevoia irepresibilă de a-şi schimba
gândurile şi îi răsări în minte imaginea fostului ei
„logodnic”, Suleiman, stewardul. Avea chef să fie
strânsă în braţe de un bărbat tânăr şi să facă
dragoste cu el ca să-şi spele creierul.
Scoase din geantă telefonul mobil şi regăsi numărul
lui Suleiman. Nu mai vorbise cu el de câteva luni,
dinainte să plece definitiv din ţară cu Choukri El
Jallah.
Inima începu să-i bată tare atunci când auzi că
porneşte apelul. Habar n-avea unde se afla acum
Suleiman. În fine, cineva răspunse.
— Sul!
Un moment de tăcere, apoi vocea caldă a lui
Suleiman întrebă:
~ 112 ~
Gérard de Villiers
— Jezia?
O recunoscuse imediat: era singura femeie care-i
spunea „Sul”.
— Eşti în Tunis? întrebă ea.
— Da, m-am întors de la Londra.
— Eşti liber în seara asta?
— Da, bineînţeles.
— Atunci, du-te la hotelul Africa şi ia o cameră!
Ajung acolo în două ore. Între timp, mă fac frumoasă.
Te doresc foarte mult…
Stewardul făcu o pauză.
— La Africa! Dar e foarte scump, pe puţin 300 de
dinari.
— Eu te-am invitat, spuse Jezia Thabet. Pe curând!
Încheie convorbirea, apoi îl sună pe Dafher
Khaldoun.
— O lăsăm pe mâine! îl anunţă ea. La aceeaşi oră.
Malko se bronza pe terasa hotelului Sheraton

atunci când văzu afişat pe ecranul mobilului numărul
lui Max Dorman. Şeful staţiei CIA era într-o dispoziţie
excelentă.
— Ai întâlnire cu avocata lui Belhacem Trabelsi,
spuse el. S-a dus la el la închisoare în dimineaţa asta.
Farah Chaari, strada Japoniei, imobilul Narcisa, în
cartierul Montplaisir. Îţi trimit „GPS-ul”, altfel o să-ţi
fie greu să găseşti adresa. E în drum spre tine.
După zece minute îşi făcu apariţia şi Mustafa El
Fadli.
Zona spre care se îndreptau se afla mai jos de
colina Belvedere. O stradă îngustă de-a lungul
~ 113 ~
parcului. Imobilul Narcisa avea trei etaje, era modern
şi zugrăvit în alb. Pe o plăcuţă de aramă scria: Farah
Chaari & Associates. Appartment 2-6.
La etajul doi, Malko împinse o uşă de sticlă. O
femeie durdulie îl întâmpină cu un zâmbet.
— Am întâlnire cu Farah Chaari, o anunţă el
întinzându-i cartea de vizită.
Urmă o scurtă convorbire telefonică în arabă, după
care recepţionera se ridică şi-i conduse până la uşa
unui birou pe care o deschise.
O femeie tânără îl aştepta pe Malko în prag.
— Bună ziua, sunt Farah Chaari.
Malko se prefăcu surprins. Era femeia superbă pe
care o zărise la Sheraton îmbrăcată în aceleaşi haine.
Bluza opacă, fusta terminată deasupra genunchiului,
silueta splendidă. Semăna mai curând a cover-girl
decât a avocată…
Malko o privi atent şi nu se putu abţine să nu
spună zâmbind:
— De când am ajuns la Tunis, e prima dată când
întâlnesc o femeie în fustă!
Farah Chaari îi întoarse zâmbetul.
Trebuie să rezistăm! Eu mă îmbrac întotdeauna
aşa. Dacă ar fi să ne luăm după bărboşi, în curând
toate femeile ar purta niqab şi rochii negre, lungi,
până la glezne. Aud destule comentarii pe stradă,
noroc că mă deplasez cu maşina! N-aş putea să mă
îmbrac aşa cum mă vedeţi şi să mă urc în mijloacele
de transport în comun…
Se aşeză şi îşi încrucişă picioarele, conştientă de
frumuseţea ei.
Degaja o senzualitate animalică, naturală, care nu-l
putea lăsa indiferent pe Malko. Încercă eroic să se
~ 114 ~
Gérard de Villiers
concentreze asupra scopului vizitei.
— Max Dorman mi-a spus că aţi vorbit cu domnul
Belhacem Trabelsi.
— Da, e clientul meu. I-am făcut o vizită în
dimineaţa asta, confirmă avocata, şi i-am vorbit
despre această Jezia Thabet. A fost numită director
de comunicare la Kartago la recomandarea lui
Choukri El Jallah. E o femeie foarte frumoasă,
arivistă şi deloc zgârcită când vine vorba de corpul ei.
O cunoaşteţi?
— M-am întâlnit cu ea, spuse Malko, şi aş vrea s-o
găsesc. Din motive profesionale, se grăbi să adauge.
Farah Chaari zâmbi ambiguu.
— Asta nu mă priveşte. Domnul Belhacem Trabelsi
mi-a spus că o singură persoană v-ar putea ajuta:
fosta soţie a lui Habib Trabelsi. A fost colegă cu
această Jezia acum câţiva ani şi au rămas prietene.
— Aveţi numărul ei de mobil?
Tunisiana schiţă un surâs dezolat.
— Nu, dar pot să vă spun unde locuieşte. Mai sus
de Gammarth. Casa ei e lângă Cafe Journal. Toată
lumea o cunoaşte acolo. Imobilul e uşor de reperat:
zidurile sunt acoperite cu inscripţii injurioase la
adresa lui Ben Ali şi a prietenilor lui şi a fost în
întregime jefuit. Sabrina Trabelsi a organizat acolo un
fel de camping. Cred că trebuie să vă duceţi pur şi
simplu la ea. Din partea lui Belhacem Trabelsi. Erau
foarte apropiaţi. Asta-i tot ce pot face pentru
dumneavoastră.
Se ridică, scrise ceva pe o carte de vizită şi i-o
întinse lui Malko.
— Numărul meu de mobil, spuse ea, mă puteţi
suna oricând. Sunt divorţată şi muncesc mult.
~ 115 ~
Succes!
O luă înainte şi îl conduse până la uşă, iar Malko
observă că era la fel de atrăgătoare şi din spate.
Pe deasupra, nu părea deloc inaccesibilă…
Mustafa El Fadli se strâmbă atunci când Malko îi
explică unde voia să meargă.
— Nu cunosc bine Gammarth-ul, zise el, dar ne
descurcăm noi.
Pătrunseră într-o zonă împădurită, lăsând în urmă

Gammarth-ul. Se aflau în suburbia înstărită şi
burgheză a Tunis-ului; aici nu se purta văl, iar
femeile erau machiate şi îmbrăcate în stil european.
În fine, după ce întrebară de zece ori, ajunseră în
faţa cafenelei cocoţate pe un minideal: Cafe Journal.
Câteva poteci care escaladau colinele împădurite
porneau în toate direcţiile şi treceau prin faţa vilelor
ascunse în verdeaţă.
— Du-te şi întreabă de adresa Sabrinei Trabelsi! îi
ceru Malko „GPS-ului” său.
Tunisianul plecă în fugă şi se întoarse după câteva
minute, vizibil furios.
— E acolo, la capătul drumului din dreapta! Se
pare că n-avem cum să ratăm vila de vreme ce are
zidurile mâzgălite. Am fost insultat. Mi s-a spus că
sunt un câine de „zelun”!
După cinci minute, Malko ajunse la o mică
intersecţie. În stânga se afla o vilă înconjurată de
ziduri albe. De fapt, aşa fuseseră cândva! Acum erau
acoperite în întregime de inscripţii în toate culorile.
Poarta de la intrare fusese smulsă, iar peluza era
~ 116 ~
Gérard de Villiers
plină de diverse resturi. Zidurile casei se înnegriseră,
probabil din cauza fumului provocat de un incendiu.
— Mă duc să văd! zise Malko.
Sabrina Trabelsi vorbea cu siguranţă engleza sau
franceza. Intră în curte. Grilajul deformat zăcea pe
jos. Traversă grădina şi ajunse la uşa de la intrare,
mâzgălită şi ea. Soneria fusese smulsă, aşa că bătu în
uşă.
Fără rezultat.
Bătu din nou, apoi se hotărî să împingă uşa.
Aceasta se deschise şi descoperi un mic patio acoperit
de mărăcini, cu o fântână şi un bazin plin cu o apă
tulbure. Plouase mult în ultimele zile.
Strigă:
— E cineva acasă?
Niciun răspuns. Traversă curtea interioară şi
ajunse la o căsuţă cu geamuri mari. Unul dintre ele
era spart şi lăsa să se vadă un living-room în
dezordine.
Bătu în canatul uşii.
Surpriză, aceasta se deschise imediat! Malko
rămase stană de piatră. O femeie tânără, trasă la faţă,
cu pungi sub ochi, îl privea absentă. În mâna dreaptă
ţinea un mic pistol automat. Se uită fix la Malko şi
spuse în franceză:
— Cine eşti? Lasă-mă-n pace!
Părea total panicată. Purta un pulover subţire şi
pantaloni şi nu era deloc machiată.
— Am venit din partea avocatei dumneavoastră,
doamna Farah Chaari, răspunse Malko imediat. Nu
vreau să vă fac niciun rău.
Femeia lăsă arma în jos, iar trăsăturile i se
destinseră.
~ 117 ~
— Ah, Farah! E bine? întrebă ea cu o voce absentă.
— Putem vorbi câteva clipe? întrebă Malko.
— Da, sigur că da, acceptă femeia pe un ton
aproape monden. Intraţi!
O urmă în living, unde se aşezară pe ceea ce mai
rămăsese dintr-o canapea în formă de L, din care
jumătate era acum spintecată.
Sabrina Trabelsi puse pistolul pe un gheridon din
alamă şi se scuză zâmbind:
— Nu vă pot oferi nimic. În timp ce am fost la
închisoare, casa a fost jefuită. Au încercat să-i dea
foc, dar, din fericire, vecinii i-au împiedicat
spunându-le că incendiul risca să distrugă întreg
Gammarth-ul. Bineînţeles că au furat toate sticlele de
alcool. Acum s-au scumpit foarte mult. Au luat şi
mobilierul pe care l-au putut căra, au distrus piscina
cu lovituri de cazma…
— Aţi stat mult la închisoare? întrebă Malko,
spunându-şi că, totuşi, era o femeie frumoasă.
— Trei luni, răspunse Sabrina Trabelsi. M-au umilit
cât au putut. De pildă, un test de virginitate… La
treizeci de ani! Numai ca să mă umilească şi să mă
pipăie… Vocea i se sparse: unul dintre anchetatori m-
a violat spunându-mi că sunt o căţea, că o să
supravieţuiesc doar prostituându-mă, aşa că ce mai
conta un bărbat în plus… După ce mi-au confiscat
paşaportul m-au eliberat. Cum n-aveam unde să mă
duc, m-am întors aici… Am dreptul să retrag
săptămânal 500 de dinari din contul de la bancă,
niciun ban în plus. Mi-au furat cea mai mare parte
din haine, blănurile… Toate astea pentru că fac parte
dintr-o familie prost văzută.
Un suspin greu îi umflă pieptul, apoi întrebă:
~ 118 ~
Gérard de Villiers
— De ce aţi venit la mine?
— Lucrez pentru ambasada americană, îi explică
Malko. Caut o femeie care se numeşte Jezia Thabet.
— Ah, Jezia! făcu Sabrina Trabelsi. Se pare că s-a
descurcat mai bine decât mine. Am vorbit la un
moment dat la telefon cu ea. Mi-a spus că prietenul ei
libian a fost ucis în urma unui atentat. E adevărat?
— Da, confirmă Malko. Jezia Thabet se află în
posesia unor documente foarte importante pe care i
le-a încredinţat acest prieten libian, iar americanii vor
să le recupereze. Ştiţi cumva unde aş putea s-o
găsesc?
Sabrina Trabelsi se închise imediat în sine. Era
limpede că încercările prin care trecuse nu-i sporiseră
deloc încrederea în oameni.
— Nu am adresa ei, pretinse ea, doar un număr de
telefon mobil.
— Puteţi să i-o cereţi?
— Da, recunoscu femeia, dar întâi trebuie să-i
găsesc numărul de telefon.
Era clar că se eschiva. Solidaritatea celor urmăriţi…
Se lăsa înserarea şi aproape că nu-şi mai
distingeau feţele. Malko rupse tăcerea.
— Nu vreţi să mergem împreună la masă şi să
continuăm în altă parte conversaţia? Dacă nu aveţi
altceva mai bun de făcut…
Sabrina Trabelsi râse cu amărăciune.
— N-am nimic de făcut. Mă ascund aici ca un
animal în vizuina lui. Nu mai am nici maşină. O să se
facă frig şi încălzirea nu mai funcţionează. Da, sigur
că vreau să merg cu dumneavoastră. Trebuie însă să
mă pregătesc, să încerc să nu vă fac de ruşine.
— Nu vă grăbiţi! spuse Malko. Vă aştept aici.
~ 119 ~
Femeia aprinse o lampă care răspândea o lumină
crepusculară şi ieşi din încăpere. Ambianţa era destul
de sinistră. Malko îşi spuse că avea acum o pistă mai
bună decât cea reprezentată de Kamel Astrubal. Nu
trebuia decât s-o îmblânzească pe această femeie
traumatizată de încercările prin care trecuse.
— Sunt gata!
Vocea Sabrinei Trabelsi îl făcu pe Malko să tresară.
N-o văzuse intrând în living şi acum nu distingea
decât o siluetă în cadrul uşii.
Traversând curtea interioară, o văzu mai clar.
Îmbrăcase o rochie mulată pe corpul poate puţin cam
plin, dar bine proporţionat. Încălţase nişte pantofi cu
toc şi-şi pusese o haină. Îl luă de braţ pentru a-l
conduce prin grădină, iar Malko descoperi că se
parfumase.
— Aţi venit cu maşina? întrebă ea.
— Da, bineînţeles. Unde vreţi să mergem?
Sabrina Trabelsi ezită.
— N-am chef să merg în oraş, mi-e frică să nu fiu
recunoscută. Ştiu un restaurant bun în La Marsa.
Acolo se poate bea alcool şi eu am mare nevoie de aşa
ceva.
— Vă urmez, spuse Malko.
Cu puţin noroc, poate că va afla adresa Jeziei
Thabet înainte de sfârşitul serii.
Capitolul XIII
Mustafa El Fadli sări din maşină atunci când îl

~ 120 ~
Gérard de Villiers
văzu venind pe Malko.
— Cred că nu mai am nevoie de tine, îi spuse
acesta. Prietena mea cunoaşte foarte bine locurile
astea.
Tunisianul nu se lăsă rugat.
— Mă duc la Cafe Journal să găsesc un taxi, spuse
el înainte de a se îndepărta.
Malko deschise portiera pentru Sabrina Trabelsi,
admirându-i în trecere picioarele acoperite cu ciorapi
negri. În sfârşit, o femeie apetisantă. Îl ghidă prin
labirintul străduţelor şi ajunseră la un restaurant
care dădea spre coastă.
Scări în cascadă, o sală de mese animată, vedere la
mare. Se aşezară faţă în faţă, iar Malko îi descoperi
ridurile. Privirea ei părea greu de pătruns, dar femeia
se forţă să zâmbească.
— Pot să comand un aperitiv? întrebă ea. Acasă nu
mai am nici pic de alcool.
— Bineînţeles! Ce doriţi?
— Un scotch Chivas Regal. Asta beam „înainte”.
Comandă o votcă pentru el, preferând să nu mai
întrebe ce marcă era. Apoi ciocniră, iar Sabrina
Trabelsi îşi goli paharul aproape dintr-o înghiţitură.
Se simţi scuturată de un frison.
— Doamne, ce bine e să revii în lumea civilizată!
oftă ea.
Îi revenise culoarea în obraji şi începu să cerceteze
meniul. Malko o privea. Avea mâini lungi, îngrijite, şi
destul demult farmec cu gura ei cărnoasă, ochii mari
şi negri şi sprâncenele bine conturate. Rochia mov era
decoltată, lăsând să se vadă sutienul negru. Malko
hotărî să nu mai aducă vorba despre Jezia Thabet
decât la desert. Nu trebuia s-o tulbure. Era clar că
~ 121 ~
răsturnarea de la putere a preşedintelui Ben Ali nu
fusese o plăcere pentru toată lumea.
Jezia Thabet apăsă butonul interfonului care

începuse să sune.
— Cine e?
— Eu sunt.
Recunoscând vocea lui Dafher Khaldoun, îi
deschise şi-i reaminti că trebuia să urce la etajul
patru. Uitându-se prin vizor, se asigură că fostul
agent al Moukhabarat-ului venise singur. Prezenţa lui
o linişti. În ajun, petrecuse o noapte nebună alături
de fostul ei iubit, „reactivat” cu această ocazie.
Storsese din el şi ultima picătură de erotism,
profitând de corpul lui musculos şi de sexul neobosit.
Nu era exclus să se fi stimulat cu nişte Viagra, dar
puţin îi păsa. Nu voia decât un mascul robust care să
se înfigă în ea până în fundul pântecului.
Avusese mai multe orgasme şi dormise până pe la
unsprezece dimineaţa, în timp ce amantul ei se
trezise la opt pentru a pleca din nou la Londra. Jezia
plătise cu inima uşoară camera de la hotelul Africa.
Era minunat să fii o femeie bogată.
— Vrei să mănânci ceva? întrebă Jezia.
— Nu, răspunse libianul, nu mi-e foame.
— Eşti înarmat?
Bărbatul îşi dădu haina la o parte şi-i arătă patul
unui pistol automat.
— Întotdeauna.
În ciuda tuturor celor întâmplate, se simţea
uşurată.
~ 122 ~
Gérard de Villiers
— Ai mai aflat ceva nou despre thuwari?
— Nimic!
— Am stat şi m-am gândit, spuse ea. Trebuie să-i
găseşti pe indivizii ăştia şi…
Făcu un gest brutal, înfigându-şi degetul arătător
în coastele libianului…
Acesta se dădu puţin înapoi.
— Exagerezi! îi reproşă el.
Jezia Thabet scutură din cap.
— Nu, trebuie să ştii să te faci respectat. Poate că
vor trimite alţii, dar aşa vor afla că mă apăr.
— O să fie greu! o avertiză fostul agent, lipsit de
entuziasm.
— Am bani, o să te plătesc. Iar tu ai aici prieteni
care nu-i suferă pe thuwari. O să mai vorbim despre
asta.
Jezia hotărâse că nimic nu trebuia să-i tulbure
liniştea placată cu aur masiv. Era tânără, frumoasă şi
avea mulţi bani.
Îi va elimina pe toţi cei care încercau s-o târască în
labirintul întunecat al afacerilor fostului ei amant,
Choukri El Jallah.
În sticla de vin nu mai rămăsese nicio picătură, iar

Sabrina Trabelsi se transformase: vorbea fără
întrerupere, râdea, uneori îi arunca lui Malko o
privire curioasă, ca o femeie care evaluează un
bărbat.
Clienţii localului începuseră să plece. Burghezi
înstăriţi din Gammarth şi La Marsa.
Malko redeschise discuţia.
~ 123 ~
— Trebuie neapărat s-o găsesc pe Jezia Thabet,
spuse el.
Sabrina Trabelsi îl privi complice.
— Te-a sedus? E o femeie foarte frumoasă. Pe
vremea când eram amândouă însoţitoare de zbor cel
puţin zece pasageri pe zi îi dădeau cărţile lor de vizită.
— Nu m-a sedus, o asigură Malko, chiar dacă sunt
de acord cu tine: e o femeie foarte frumoasă. Nu vreau
altceva decât să recuperez documentele pe care le
deţine şi care reprezintă pentru ea un mare pericol
dacă le păstrează. Mulţi oameni ar da oricât pentru a
pune mâna pe ele. Când vorbeşti cu ea, spune-i că
nu-i vreau răul. Dimpotrivă…
— Aşa o să fac, îi promise Sabrina Trabelsi, dar nu
pot să-ţi dau numărul de telefon înainte de a vorbi cu
ea.
— Am nevoie mai ales de adresa ei, insistă Malko.
S-ar putea să nu răspundă la telefon.
— O s-o sun, îţi promit, îl asigură femeia.
Apoi aruncă o privire în sala care începuse să se
golească.
— N-am niciun chef să mă întorc acasă, aici sunt
oameni, lumini, mă simt în siguranţă. Ştii, nici măcar
nu mai îndrăznesc să alerg, atât de mult am ajuns
ţinta oprobriului public…
Nu mai rămăseseră decât ei doi în restaurant.
Urcându-se în maşină, femeia se posomorî şi nu mai
scoase niciun cuvânt în afară de câteva indicaţii
scurte legate de drumul până la vilă.
Noaptea, casa arăta mai bine, dar drumul pustiu
era puţin cam sinistru. Sabrina Trabelsi se întoarse
spre Malko.
— Te deranjează dacă mă conduci până la uşă?
~ 124 ~
Gérard de Villiers
întotdeauna mi-e frică să nu mă pândească cineva.
Ca să mă violeze sau să mă jefuiască.
Grădina lăsată în paragină era învăluită în
întuneric. Trecură prin patio şi femeia deschise uşa
bungalow-ului înainte de a i se destăinui:
— Mor în fiecare seară! Mi-e atât de frică… Aici e
un loc foarte izolat.
— Ai vreo armă?
— Da, pistolul pe care l-ai văzut, dar nu mai sunt
decât trei cartuşe. Şi nici măcar nu ştiu dacă sunt în
stare să-l folosesc.
Se sprijini de el şi Malko simţi că tremura uşor.
— Vino, spuse el, te conduc până în cameră.
Femeia merse pe urmele lui pe un culoar, apoi
aprinse un bec cu halogen care lumina o cameră în
dezordine: un pat mare, diverse cutii şi valize.
— Asta-i vizuina mea! spuse ea râzând forţat, în
fiecare seară stau în întuneric şi pândesc uşa. Nu
adorm decât după ce sunt prea obosită…
Rămase nemişcată în mijlocul încăperii, iar Malko îi
propuse brusc:
— Vrei să stau aici în noaptea asta?
Sabrina Trabelsi clătină din cap, se întoarse spre el
şi zise încet:
— Nu se cade…
Erau la câţiva centimetri unul de altul şi Malko îi
putea simţi parfumul şi respiraţia uşor accelerată.
Femeia se clătină ca şi cum ar fi băut prea mult. Se
sprijini de el. Îşi strivi gura de buzele lui Malko şi
şopti cu o voce pierită:
— Da, da, rămâi!
Se lipi cu tot trupul de el. Mai ales cu bazinul. Îşi
lăsă geanta să cadă pe jos şi-şi încolăci braţele în
~ 125 ~
jurai gâtului lui Malko. Se legănară aşa în mijlocul
camerei. Îl trase apoi spre pat.
Malko începu să-i mângâie pieptul, sânii grei, cu
sfârcuri dure. Strecurându-şi mâna pe sub fusta ei,
descoperi rapid pielea unei coapse. Sabrina Trabelsi
nu purta dresuri… îşi ridică singură bazinul pentru a
se debarasa de chiloţi.
Începu să exploreze febril corpul lui Malko. Îi găsi
sexul, îl scoase afară din pantaloni, apoi se năpusti
asupra lui, satisfăcându-l cu o felaţie admirabil de
precisă. Cu siguranţă, era o femeie căreia îi plăcea
amorul.
După ce Malko se aplecă deasupra ei, îl ghidă astfel
încât să se înfigă în ea dintr-o mişcare. Părea că nu
mai făcuse dragoste de multă vreme şi că-i lipsise.
Avu orgasm foarte repede, din tot corpul, şi-l
strânse pe Malko mai-mai să-i rupă oasele. Apoi se
prăbuşi lângă el.
Malko îşi dădu seama că adormise după respiraţia
ei regulată.
Vinul, orgasmul, siguranţa… Nu-i mai rămase
decât să se culce şi el.
Mohammed Salah, şeful thuwarilor trimişi în

căutarea Jeziei Thabet, intră în Montaigne, o
ceainărie din Ennasr, şi cercetă chipurile clienţilor; de
toate pentru toţi: tunisiene, dar şi mulţi libieni. Îl
reperă pe unul dintre ei, care stătea lângă bar şi se
pregătea să soarbă o chicha, şi se apropie de el.
Se priviră scurt, se recunoscură pe dată, iar
contactul se stabili uşor.
~ 126 ~
Gérard de Villiers
Mohammed Salah scoase din buzunar o fotografie
şi i-o întinse discret celuilalt thuwar.
— O caut pe fata asta pentru şefu’, îi explică el.
Dacă o vezi sau dacă ştii pe cineva care o cunoaşte,
mă suni. Numărul meu e pe spatele fotografiei.
Mai schimbară câteva cuvinte, apoi Mohammed
Salah plecă. Mai avea de vizitat vreo şase baruri sau
cafenele, apoi trebuia să se bazeze pe noroc. Ştia că
dacă se întorcea la Tripoli fără să rezolve problema,
cariera lui în noul Moukhabarat va avea de suferit.
Dar era sigur: o s-o găsească pe fata asta şi o s-o
ducă în Libia.
Malko deschise ochii, trezit de lumina zilei:

fereastra nu avea perdea. Sabrina Trabelsi dormea
lângă el înfăşurată în rochie. Se uită la ceas: şase şi
douăzeci.
Încercă să se culce la loc, dar nu reuşi să mai
adoarmă. Femeia nu se trezi decât după două ore.
Imediat se ghemui, lipindu-se de el, şi suspină.
— Ah, am dormit atât de bine! Nu mi s-a mai
întâmplat demult.
Părea să fi uitat de interludiul erotic din ajun. Se
ridică din pat.
— Mă duc să fac o cafea.
Îşi culese geanta de pe jos, ieşi din încăpere şi
reveni după un sfert de oră cu o tavă pe care se aflau
o cană de cafea, un ceainic şi pahare pentru ceaiul de
mentă.
După ce puse totul pe birou, îl anunţă de-a dreptul.
— Am vorbit cu Jezia. A acceptat să vă întâlniţi!
~ 127 ~
Lui Malko îi veni s-o strângă în braţe.
— Când?
— Diseară, pe la şase, aici. Trebuie să te întorci.
Capitolul XIV
Malko lua masa de prânz împreună cu Max

Dorman la Diamantul Albastru, unul dintre cele mai
bune restaurante de pe malul lacului Tunis.
Avantajul: localul se afla la cinci minute de ambasada
americană. Inconvenientul: nu se servea alcool,
condiţie impusă de investitorul saudit care dezvoltase
zona. Nu se punea problema ca noul guvern tunisian
să se opună acestei cereri.
— Te-ai descurcat al naibii de bine! îl felicită şeful
staţiei CIA. Acum trebuie să negociem recuperarea
documentelor sustrase de această Jezia Thabet. Ştii
că nu avem limită de preţ.
— Încă n-am ajuns acolo, replică Malko. Am văzut
de ce e capabilă Jezia. Cu siguranţă că n-o să vină cu
această comoară în geantă. Mai întâi, vreau să ştiu ce
s-a petrecut la Beirut. De ce a fugit. Sper că nu mai
există vreun alt amator.
— Vrei să te duci singur la întâlnire? întrebă şeful
staţiei CIA.
— De ce nu?
— După întâmplarea de la Beirut, e mai bine să fii
prudent.
— La Beirut, Jezia a fost victima. Ar fi trebuit să se
afle în Mercedesul pulverizat de explozie. Poate că i-a
fost pur şi simplu frică. Nu e o aventurieră.
— Aş prefera să te însoţească nişte „babysitteri” în
seara asta, insistă americanul. Nu are niciun rost să
~ 128 ~
Gérard de Villiers
rişti. Nu cunoaştem mediul din care vine fata asta. Or
să stea la distanţă şi nu vor interveni decât dacă e
nevoie.
— Cum vrei, acceptă Malko.
Lacul Tunis era magnific, iar dorada delicioasă.
Chiar şi aşa, stropită cu apă minerală… Max Dorman
radia.
— O să trimit un mesaj la Langley, exclamă el la
desert. Le comunic vestea cea bună.
— Aşteaptă până când mă întâlnesc cu Jezia, îl
domoli Malko. Având în vedere decalajul orar, n-ar
schimba cu nimic situaţia.
Pentru a găsi vila Sabrinei Trabelsi, Malko fusese

obligat să apeleze în Gammarth la un taxi. Ocupat cu
„racolarea” salafiştilor, „GPS-ul” nu era disponibil.
Maşina îl condusese până în faţa casei.
Sabrina părea ceva mai în formă. Purta aceeaşi
rochie mov şi avea trăsăturile odihnite. Malko îi
propuse imediat:
— După ce termin de discutat cu Jezia, am putea
merge undeva la masă toţi trei.
— Cu plăcere! aprobă Sabrina Trabelsi.
Era aproape întuneric în livingul prost luminat.
Afară se auzi un claxon.
— Ea trebuie să fie! spuse imediat Sabrina Trabelsi.
Mă duc să văd.
Se ridică, traversă curtea interioară şi dispăru.
~ 129 ~
Sabrina Trabelsi ieşi aproape alergând din grădină
şi se opri. Un Alfa Romeo de culoare albă era parcat
în faţa casei. Atunci când femeia ajunse în câmpul lor
vizual, ocupanţii automobilului aprinseră farurile şi o
orbiră. Ridică palma în dreptul ochilor şi strigă:
— Jezia!
Niciun răspuns, dar se deschise portiera din
dreapta maşinii. Dinăuntru se ivi un bărbat cu un
Kalaşnikov în mâini. Fără să ezite, îndreptă arma
spre ea şi începu să tragă.
O rafală lungă.
Sabrina Trabelsi se clătină, căzu pe spate din cauza
impactului şi se prăbuşi pe şosea. Ucigaşul se şi
urcase în maşină.
Malko auzi împuşcăturile şi sări în picioare,
alergând apoi spre uşa vilei. Atunci când ajunse
afară, tăcerea se lăsase din nou. Sabrina Trabelsi
zăcea fără viaţă la vreo trei metri de verandă.
Doi bărbaţi înarmaţi se iviră din întuneric şi se
apropiară de cadavru. Văzându-l pe Malko, unul
dintre ei îi strigă:
— Lucrăm cu domnul Dorman. Am venit să vă
apărăm.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Malko, aplecându-se
asupra femeii care nu mai respira.
— A venit o maşină albă, a claxonat, iar atunci
când femeia asta a ieşit afară, unul dintre ocupanţi a
secerat-o cu o rafală. Maşina a plecat în direcţia aia…
— Să încercăm să-i prindem din urmă! spuse
imediat Malko.
Alergară toţi trei până la Ford-ul celor doi americani
şi plecară în urmărirea ucigaşului.
Şoseaua se bifurcă imediat şi se treziră într-un
~ 130 ~
Gérard de Villiers
labirint de drumuri înguste, neluminate şi lipsite de
indicatoare.
Malko era şocat. Ce se întâmplase? De ce o
omorâseră pe Sabrina Trabelsi aceşti necunoscuţi?
Nu găsea decât o singură explicaţie: Jezia Thabet.
Tunisiana ştia că prietena sa voia s-o pună în
legătură cu Malko: nu-şi asumase niciun risc…
Prin urmare, continua să fugă de el.
— Uite-i! strigă şoferul.
Intrară pe şoseaua care ajungea la autostrada spre
La Marsa. Maşina Alfa Romeo rula în faţa lor.
Americanul care se afla la volan acceleră şi reuşiră să
citească plăcuţa de înmatriculare.
— Numărul e din vechiul regim, spuse
„babysitterul”. Sunt multe la Tunis. Rablele rămase
de pe urma celor care au fugit din Libia. Mulţi agenţi
ai Moukhabarat-ului.
Care să fi fost însă legătura cu Jezia Thabet?
— Trebuie să-i încolţim! ordonă Malko. Depăşeşte-i
şi lasă-te în jos!
Americanul mări viteza şi ajunse lângă celălalt
vehicul. Malko zări scurt chipul şoferului: un arab cu
părul creţ care întoarse privirea spre el, apoi acceleră
imediat. Alfa Romeo era mult mai rapidă decât Fordul
şi ajunse înaintea acestuia la autostrada spre La
Marsa.
— Sună la staţie! ceru Malko. Max Dorman să
anunţe poliţia pentru a intercepta acest vehicul!
„Babysitterul” clătină din cap.
— Sir, nu-i cunoaşteţi pe tunisieni! Nu mişcă un
deget. Pe autostradă sunt mai multe semafoare, îi
putem ajunge din urmă.
~ 131 ~
*
Intrară pe autostradă şi urmăriră o bună bucată de

timp stopurile roşii ale maşinii Alfa Romeo din faţa
lor, apoi Malko zări ceva ce semăna cu un ambuteiaj.
Culoarea roşie a semaforului bara circulaţia.
Maşinile se tot adunau formând şiruri lungi pentru
a lăsa să treacă vehiculele care veneau din sens opus
şi coteau spre Kram.
Doi poliţişti supravegheau aceste manevre.
Strecurându-se printre maşini, Fordul se apropie la
patru vehicule de Alfa Romeo.
Maşina albă era oprită pe primul rând. Malko se
întoarse spre cei doi americani:
— Daţi-mi o armă şi anunţaţi staţia!
Primi un Glock 27 şi sări afară din Ford. Alergă
spre Alfa Romeo printre două şiruri de maşini.
Un poliţist postat în faţa semaforului ghida maşinile
care trebuiau să cotească la stânga.
Malko ajunse aproape de Alfa Romeo şi zări în
oglinda retrovizoare chipul şoferului, care se uita la
el. Acesta îl recunoscuse cu siguranţă. După douăzeci
de secunde, maşina Alfa Romeo demară şi trecu de
stop pe sub nasul poliţiştilor, ştergând uşor un
vehicul care se îndrepta spre Kram.
Furios, poliţistul fluieră cât îl ţinură bojocii, dar
maşina albă era de-acum departe…
Cuprins de ciudă, Malko se întoarse la Ford.
— S-au dus! recunoscu el. Ne întoarcem la maşina
mea din Gammarth.
~ 132 ~
Gérard de Villiers
Două vehicule ale poliţiei blocau drumul din faţa
vilei Sabrinei Trabelsi. Cadavrul ei era încă întins pe
şosea, acoperit cu o prelată pătată de sânge. Câţiva
poliţişti înconjuraseră casa, iar Malko nu se mai duse
să caute carnetul în care Sabrina Trabelsi ar fi putut
nota numărul de telefon al Jeziei Thabet. Oricum, nu
aveau cum s-o localizeze cu ajutorul unui număr de
mobil, iar şansele de a răspunde la apel erau minime.
Nu de un număr de telefon avea el nevoie.
Peugeot-ul se afla în acelaşi loc.
— Mergem la ambasadă, le spuse el celor doi
„babysitteri” înainte de a se urca în maşină, aici nu
mai avem ce face.
Cele două maşini porniră spre autostradă. Malko
era perplex: nu se aşteptase la o astfel de reacţie
violentă din partea Jeziei Thabet. Oare ce anume
încerca să ascundă?
Încă nu găsise răspunsul la această întrebare
atunci când intră în ambasada americană în spatele
celor doi „babysitteri”.
Max Dorman era încruntat.
— Ar fi putut să te împuşte şi pe tine! exclamă el.
Malko clătină din cap.
— Nu pe mine mă vizau. Sabrina Trabelsi a murit
pentru că mi-a făcut un serviciu. Probabil că Jezia
Thabet a considerat că era prea riscant, că puteam
ajunge la ea…
— Şi acum ce facem?
— Avem numărul maşinii în care se aflau ucigaşii,
răspunse Malko. Potrivit oamenilor tăi, de
provenienţă libiană.
Americanul risipi imediat speranţele lui Malko.
— Asta n-o să ducă la nimic! Sunt sute în Tunis şi
~ 133 ~
nimeni nu le-a înregistrat nicăieri. Dacă nu intervine
vreo minune, n-avem nicio şansă s-o găsim.
— S-ar putea spune că Jezia Thabet a reluat
legătura cu prietenii lui Choukri El Jallah, conchise
Malko. Şi că le-a cerut protecţie.
Max Dorman păru din nou sceptic.
— Libienii care se ascund aici nu fac politică. Sunt
nişte simpli agenţi care nu caută altceva decât să-şi
salveze pielea… Au atacat-o pe Sabrina Trabelsi doar
pentru că au fost plătiţi s-o facă…
— OK, zise Malko, nu-mi mai rămâne decât să-l
contactez din nou pe Kamel Astrubal. Să sperăm că
nu mă minte. Fără el, plutim în incertitudine. Nu
ştim decât că Jezia Thabet se află undeva în Tunis şi
că nu vrea să fie descoperită. În cazul în care Kamel
ne scapă printre degete, nu ne mai rămâne altceva de
făcut decât să renunţăm la operaţiune.
Şeful staţiei îi adresă o privire furioasă.
— No way!12 Fata asta deţine probabil dovada
implicării iranienilor în atentatul de la Lockerbie. Noi
vrem această dovadă ca să le venim de hac. Trebuie
să punem neapărat mâna pe documentele astea. E
datoria noastră sfântă să-i răzbunăm pe americanii
ucişi în acest atentat abominabil. Agenţia a primit o
misiune şi va face tot posibilul s-o ducă la bun
sfârşit.
În afară de cei două sute şaptezeci de pasageri, mai
existaseră şi câţiva morţi printre scoţienii din
localitate, victime colaterale ale prăbuşirii Boeing-ului
747 al companiei Pan Am, însă Casa Albă nu-i
număra printre fantomele sale…
12 Nici gând!
~ 134 ~
Gérard de Villiers
Malko nu încercă să-l contrazică. Şi el voia să ducă
la îndeplinire această misiune.
— OK, conchise el, îl sun pe Kamel Astrubal.
Max Dorman îşi regăsi brusc calmul.
— Sunt mereu în spatele tău! îl asigură el. Ţi-i dau
pe cei doi ofiţeri de caz care au intervenit astăzi.
— E puţin cam bătător la ochi! protestă Malko.
Dacă-mi procuri cele necesare, mă pot apăra şi
singur.
— Cum vrei! spuse şeful staţiei CIA. O să primeşti
tot ce trebuie.
Ieşi din birou şi se întoarse după două minute cu
braţele încărcate de „cadouri”… O vestă antiglonţ GK,
o centură cu un pistol automat, câteva încărcătoare şi
un Beretta 92 folosit în armata americană.
— Poftim! zise el. Echipează-te şi nu risca nimic!
Dacă ai vreo problemă cu tunisienii, mă suni imediat.
Suntem în relaţii bune cu ministrul de interne. Mai ai
nevoie de Mustafa?
— Sigur că da.
— Foarte bine. Rămâne la dispoziţia ta. Ţine-mă la
curent!
Ieşind din ambasada americană, Malko încercă un
puternic sentiment de tristeţe gândindu-se la Sabrina
Trabelsi. Tânăra femeie se aflase în locul nepotrivit la
momentul nepotrivit, îi revăzu bucuria întipărită pe
faţă atunci când o invitase la cină. Mai întâi, trebuia
s-o anunţe pe avocata ei, Farah Chaari. Opri pe
marginea şoselei şi o sună. Femeia răspunse şi intră
în subiect fără să mai piardă timpul.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Sabrina a fost
asasinată! Din cauza…
Malko o întrerupse.
~ 135 ~
— Să nu vorbim despre asta la telefon! Ne putem
vedea?
— Sunt la Palat şi nu termin înainte de opt şi
jumătate.
— Luăm masa împreună?
Avocata ezită.
— Se face cam târziu.
— Trebuie să vorbim, insistă Malko.
— Bine, ştiţi unde e Dar Djeld?
— Nu.
— În Kasbah. Cel mai bun restaurant din Tunis,
însă bucătăria închide la ora zece! O să fac rezervare.
E întotdeauna aglomerat.
Dafher Khaldoun stătea de vreo jumătate de oră pe

terasa hotelului Maîtresse de pe bulevardul Habib
Bourguiba atunci când îşi făcu apariţia Jezia Thabet.
Fostului agent al Moukhabarat-ului îi plăcea localul.
Şi colegilor lui la fel. Asta le permitea să ţină legătura
între ei, deoarece, după ce fugiseră din ţară, îşi
deconectaseră definitiv telefoanele mobile.
Femeia se aşeză şi se întoarse neliniştită spre el.
— A mers totul bine?
— Nu chiar! spuse libianul N-am reuşit
interceptarea. Nu mi-ai spus că prietena ta e
supravegheată.
— Supravegheată?
— Da, după ce am lichidat-o şi-au făcut apariţia doi
ţipi înarmaţi! Din fericire, n-au tras, dar li s-a
alăturat şi amicul tău…
— Amicul meu?
~ 136 ~
Gérard de Villiers
— Da, tipul care te urmăreşte. Au venit după noi cu
maşina. Am scăpat ca prin urechile acului. Şi el era
înarmat.
— Dar Sabrina?
— Tovarăşul meu a secerat-o! Linişteşte-te, n-o să
mai poată vorbi cu nimeni!
Jezia Thabet îşi ascunse senzaţia de uşurare.
Sabrina Trabelsi nu-i fusese niciodată foarte
apropiată, iar moartea ei n-o tulbura deloc. Chiar
dacă era răspunzătoare de tot ceea ce se petrecuse.
Scotoci în geantă, scoase un plic şi i-l întinse
libianului pe sub masă.
Acesta îl prinse şi întrebă pe un ton neutru:
— Cât?
— 10.000 de dinari, aşa cum am stabilit.
— Mai trebuie încă cinci mii. Am riscat mult.
Prietenul meu e furios, nu vreau să mă pun rău cu
el…
Jezia Thabet deschise gura, pregătită să-l înjure,
apoi se răzgândi. Încă mai avea nevoie de el.
— Bine! spuse ea. O să primeşti banii. Altceva, l-ai
găsit pe thuwarii care mă urmăresc?
— Nu, dar ştiu că unul dintre ei se plimbă cu
fotografia ta şi o arată la toată lumea.
Jezia Thabet tresări.
— Fotografia mea! Dar de unde au luat-o?
Dafher Khaldoun ridică din umeri.
— Habar n-am. Nu te-a fotografiat nimeni pe
vremea când ai stat la Tripoli?
— Ba da, probabil că da, recunoscu ea.
Nu putea fi decât Malko Linge. Încerca sentimentul
confuz că el reprezenta pericolul principal.
— Mai am o treabă pentru tine, îi propuse ea.
~ 137 ~
Dafher Khaldoun se uită chiorâş la ea.
— Tipul care încearcă să te găsească? Mi-ai vorbit
deja de el.
— Da.
— E ceva mai dificil. Lichidarea unui „zelun” nu le
va crea insomnii tunisienilor. Nu va urma o anchetă
adevărată. Dar e cu totul altceva în cazul unui străin
care, pe deasupra, mai şi lucrează pentru CIA. Într-o
astfel de situaţie, tunisienii vor începe să se agite. N-
am chef să mă trimită înapoi în Libia. Ştii ce păţesc
dacă ajung acolo.
— Ştiu, recunoscu femeia, dar nu vrei să câştigi
50.000 de dinari?
— Nu, răspunse plat Dafher Khaldoun. 100.000…
Jezia Thabet tresări din nou. Îi făcu apoi ochi dulci.
Din păcate, ştia că farmecul ei nu avea sorţi de
izbândă. Dacă ar fi vrut într-adevăr să se culce cu ea,
ar fi considerat că asta era o primă prevăzută în
contract.
Mai ales că avea dreptate: dacă-l prindeau,
tunisienii ar fi fost capabili să-l predea „noilor” libieni
pentru a le face pe plac americanilor.
— Bine! conchise ea. Aşa rămâne, 100.000! O să-ţi
spun acum unde stă. La Sheraton. Maşina lui e un
Peugeot 508. Aspectul fizic i-l cunoşti.
— Nu l-am văzut prea bine. Era întuneric.
— Nu am nicio fotografie cu el, recunoscu ea, dar
n-ai decât să supraveghezi hotelul şi maşina lui. E un
tip voinic şi blond, un bărbat frumos.
Dafher Khaldoun nu răspunse. Deveni brusc
încordat şi spuse coborând vocea:
— Trebuie să plec, cred că l-am văzut pe unul
dintre câinii ăia de thuwari. O să ies prin hol, tu nu te
~ 138 ~
Gérard de Villiers
mişca de aici! Pregăteşte pentru diseară un plic cu
10.000 de dinari: cele cinci mii pe care mi-i mai
datorezi şi încă cinci ca să încep să mă gândesc la
propunerea ta.
Dispăru ca o umbră, pipăind senzual plicul din
buzunar. Jezia Thabet avea cu siguranţă mulţi bani,
iar el era decis s-o jecmănească pentru toate micile
„servicii” pe care i le făcea. Chiar dacă lichidarea unui
agent CIA, adică un valet al americanilor, îi procura o
anumită plăcere!
Din cauza lor fusese nevoit să renunţe la viaţa
agreabilă pe care o ducea la Tripoli.
Capitolul XV
Malko îi mai lăsă un mesaj lui Kamel Astrubal, al

treilea după ce plecase de la ambasada americană.
Oricum, la ora aceea tunisianul nu avea cum să
doarmă. Spera să nu facă pe nebunul după ce-l
refuzase brutal cu câteva zile mai înainte. Era ultima
pistă care-l putea pune pe urmele Jeziei Thabet.
Ieşi din hotel şi se duse la maşină. Îşi pusese
centura GK, aşa că acum era echipat convenabil şi
discret. Lăsase vesta antiglonţ în dulapul din cameră.
Deşi era de o calitate excepţională, nu putea opri
gloanţele trase de un Kalaşnikov. Pentru astea era
nevoie de plăcuţe de ceramică… Iar Kalaşnikovul
părea să fie arma standard folosită în Tunis pentru
reglarea conturilor.
Nu-i mai rămânea decât protecţia divină.
Ca să nu fie nevoit să apeleze la „GPS”, se
informase la recepţie despre adresa restaurantului
Dar Djeld. Era relativ simplu, iar după o jumătate de
~ 139 ~
oră parcă maşina pe o străduţă de la intrarea în
Kasbah.
Un bătrân numai piele şi os se ivi din obscuritate
şi-i propuse să păzească maşina pentru modica sumă
de un dinar.
Farah Chaari sosise deja şi se aşezase la o măsuţă
de lângă uşă. Surpriză: purta pe cap un batic Hermes
şi era îmbrăcată cu un pulover gros şi jeanşi… Nu
mai era femeia sexy pe care o întâlnise la cabinetul de
avocatură…
Mica sală de mese era plină. Malko se aşeză în faţa
ei, iar avocata îşi scoase baticul, scuzându-se
spontan.
— Salafiştii mişună peste tot la Palatul de Justiţie.
Nu vreau să risc un incident, aşa că mă islamizez.
— Sunteţi la fel de încântătoare, o asigură Malko.
— Sunt frântă de oboseală! mărturisi femeia. Ce s-a
întâmplat cu Sabrina? Când am auzit ştirea la radio,
am fost convinsă că sunteţi amestecat în moartea ei.
Cine a omorât-o?
— Nişte asasini plătiţi, spuse Malko. Am fost cât
pe-aci să pun mâna pe ei. Arabi. Trimişi fără îndoială
de Jezia Thabet.
Îi povesti ce se întâmplase, iar tânăra avocată, după
ce gustă din sardinele cu piper, îi aruncă o privire
încărcată de tristeţe.
— Mă simt oarecum răspunzătoare de moartea
Sabrinei. E groaznic.
— Şi eu la fel, supralicită Malko. Nici prin cap nu
mi-a trecut că Jezia Thabet va reacţiona cu o
asemenea sălbăticie.
— Dar de ce a făcut asta? întrebă Farah Chaari.
— Se află în posesia unor documente extrem de
~ 140 ~
Gérard de Villiers
importante pentru guvernul american, îi explică
Malko. Nu sunt autorizat să spun mai multe…
— Şi de ce nu vi le dă?
— Cred că-i e frică să nu se implice într-o afacere
care o depăşeşte.
— Şi acum ce faceţi?
— Încă nu ştiu, mărturisi austriacul, nedorind să
vorbească despre Kamel Astrubal. Trebuie să existe o
modalitate de a o găsi…
— Ştiţi în ce cartier locuieşte?
— Nu, recunoscu Malko. Iar Tunis-ul este destul de
întins!
Farah Chaari ridică privirea.
— Mi-aţi spus că maşina asasinilor avea un număr
al Jamahiriyei. Majoritatea foştilor gaddafişti locuiesc
în Ennasr. Un cartier modern de lângă Ariana.
— Asta nu înseamnă că şi ea locuieşte acolo,
remarcă Malko. Are o legătură veche cu unul dintre
membrii primului cerc gaddafist. Cu siguranţă că şi-a
păstrat prietenii din acest mediu. Totuşi, la fel de bine
ar putea sta în Gammarth sau în La Marsa. Vă mai
întâlniţi cu Belhacem Trabelsi?
— Da, peste două zile.
— Puteţi să-l întrebaţi dacă ştie cumva unde ar
putea locui Jezia Thabet? Dacă ne ajută s-o găsim,
sunt sigur că ambasada americană ar putea interveni
pe lângă autorităţile tunisiene pentru a-i obţine
eliberarea condiţionată.
Avocata îi adresă un zâmbet descurajat.
— Ar fi minunat, dar nu cred! Oricum, o să vorbesc
cu el. Sunaţi-mă miercuri.
Ieşiră din restaurant pe strada Daoaba. Era
răcoare. După apusul soarelui se simţea iarna. Malko
~ 141 ~
o însoţi până la Beetle-ul cu care venise, apoi se
întoarse la Peugeot-ul lui. Străduţa era pustie, aşa
cum se întâmpla cu tot centrul Tunis-ului după ora
opt seara.
Se urcă în maşină, scoase din centura GK pistolul
Beretta 92 şi-l puse pe consola centrală.
Dar nu se întâmplă nimic până la Sheraton. Nu se
întâlni cu nimeni.
Îl sună din nou pe Kamel Astrubal, dar degeaba,
apoi deschise radioul.
Crainicul anunţa că luptele continuau în oraşul
Sidi Bouzid şi că poliţia trăsese asupra
manifestanţilor. Tunisia se ducea de râpă.
Malko încercase toată dimineaţa să dea de Kamel

Astrubal. Era ora unu şi se decise să se ducă în sala
de mese de la Sheraton. Era în lift când, în sfârşit,
sună telefonul mobil.
— Malko? Sunt Kamel.
— Ţi-am lăsat mai multe mesaje, spuse Malko. Ce-
ai făcut?
Tunisianul râse grosolan.
— Am petrecut. Ceva nou?
— Vorbim faţă-n faţă. Când ne putem întâlni?
— La sfârşitul zilei, dacă eşti de acord. La Aziz. La
cinci.
— Cinci sau şase?
— Depinde de ce fac înainte, conchise Kamel
Astrubal pe un ton lejer. Apropo, ai auzit de
asasinatul din Gammarth?
— Nu, minţi Malko, ce asasinat?
~ 142 ~
Gérard de Villiers
— A fost omorâtă o fată, Sabrina Trabelsi. Era o
prietenă de-a Jeziei… Credeam că te interesează…
— Vorbim diseară, spuse Malko.
Cum nu avea nimic de făcut până la întâlnire, se
hotărî să exploreze cartierul Ennasr, căutând maşina
Alfa Romeo şi pe asasinii Sabrinei Trabelsi.
Era ca şi cum ar fi căutat acul în carul cu fân, dar
nu voia să neglijeze nicio pistă.
Închisă în sala cutiilor de valori din bancă, Jezia

Thabet cerceta gânditoare dosarul unuia dintre
conturile administrate de Choukri El Jallah. Fusese
deschis la banca Julius Baer din Ziirich,
Bahnhofstrasse 36. Ultimul extras prezenta un sold
pozitiv de 4 855 922,75 de dolari. Posesorul contului
era o societate offshore din insulele Cayman, Rising
Sun. Aceasta comunicase băncii Julius Baer numele
şi semnătura persoanei abilitate să-l gestioneze:
Choukri El Jallah.
De puţin timp, se mai adăugase un nume, cu
aceleaşi prerogative. Cel al Jeziei Thabet.
În cursul unei conversaţii purtate la Beirut,
Choukri El Jallah îi spusese că acest cont nu trebuia
să cadă în mâinile nimănui, deoarece conţinea
elemente explozive, dar nu făcuse nicio precizare.
Sfatul lui era să transfere banii într-un alt cont,
mai puţin „fierbinte”, şi să-l închidă definitiv. De
altfel, prevăzuse ca această operaţiune să fie realizată
de Jezia atunci când el va fi în Statele Unite.
Aceasta închise cutia şi o vârî în locaşul ei, apoi
urcă la parter, întrebându-se ce atitudine să adopte.
~ 143 ~
O îngrozea ideea de a menţine această sabie a lui
Damocles deasupra capului ei. Îşi spuse că, imediat
după ce-şi va regăsi liniştea, se va duce la Zurich să
recupereze banii şi să închidă contul.
Ieşind din bancă, observă un tânăr care se luase
după ea şi inima începu să-i bată cu putere. Se gândi
imediat la comandoul venit din Libia s-o răpească.
Bărbatul ajunse lângă ea. Tânăr, cu barbă, destul
de arătos. Îi şopti în arabă:
— Eşti faimoasă ca o gazelă! Ai puţin timp? N-am
mai avut o femeie de multă vreme. Aş putea să te fac
foarte fericită…
Individul ieşise la agăţat…
Jezia Thabet îi aruncă o privire întunecată şi se
îndreptă spre maşină. Avea mereu în geantă o armă.
La Aziz domnea aceeaşi atmosferă. Cuplurile

vorbeau cu voce joasă, unii se ţineau de mână şi era
un du-te-vino continuu pe scara care ducea la primul
etaj.
Era şase şi zece şi Malko bea a treia ceaşcă de
cafea.
Kamel Astrubal se juca prea mult cu nervii lui.
În fine, îl văzu pe tunisian cum intră în local,
rostogolindu-se spre el. Aceeaşi ţinută, acelaşi zâmbet
blajin, dar de data aceasta avea o privire vioaie. Se
lăsă să cadă pe scaun, apoi răsuci între degete
piercingul din sprânceana stângă.
— Deci, zise el, ai găsit-o pe Jezia?
— Nu, răspunse Malko. Ce e cu istoria asta din
Gammarth?
~ 144 ~
Gérard de Villiers
Kamel Astrubal îşi mângâie părul ondulat.
— Nu ştiu prea multe. Această Sabrina Trabelsi a
fost împuşcată de doi ţipi neidentificaţi. Curios este
că martorii au recunoscut un număr de înmatriculare
libian. Ştii ce vor libienii de la Jezia?
— Nu, recunoscu Malko. Dacă o găsesc, o s-o
întreb. Prietenul tău, florarul, mai e dispus să ne
conducă la ea?
Tunisianul rămase impasibil.
— Nu ştiu. N-am mai vorbit cu el. Mi s-a părut că
nu te interesează.
— Ba da, protestă Malko, dar nu la preţul ăsta.
— Vrei să-i dau un telefon?
— Bineînţeles.
Kamel Astrubal scoase din buzunar un telefon
mobil şi formă un număr. Urmă o scurtă conversaţie
în arabă. După ce termină de vorbit, spuse simplu:
— Nu-l mai interesează. Îi e frică…
— Frică? De ce?
— Simte că-l paşte o primejdie.
Comandă o cafea şi-şi aprinse o ţigară. Era prea
detaşat ca să fie şi sincer. Malko înţelese imediat că-l
ducea cu preşul şi se decise să treacă la atac.
— Kamel, spuse el, o caut într-adevăr pe Jezia
Thabet şi trebuie s-o găsesc. O să-ţi fac o ofertă pe
care n-o poţi refuza. Cunoşti relaţiile mele cu
ambasada americană?
— Da, şi ce-i cu asta?
— E suficient să sufle un singur cuvânt guvernului
tunisian şi te trezeşti la închisoare. Dar nu asta vreau
să se întâmple. Îţi ofer 10.000 de dinari ca să mă duci
acolo unde locuieşte Jezia Thabet. Îţi dau cuvântul
meu de onoare că nimeni n-o să ştie nimic. Dar nu
~ 145 ~
trebuie să-i dai de ştire, n-am chef să-şi ia zborul.
Poftim, ai cinci minute la dispoziţie!
Mai comandă o cafea. Pleoapele grele ale lui Kamel
Astrubal erau aproape închise. După trei minute, le
ridică şi spuse:
— Bine! Când îmi dai banii?
— Imediat după ce mă duci la ea. Ştii foarte bine că
nu te păcălesc.
Tunisianul se uită la Malko şi întrebă brusc:
— Juri pe Coran că nu ai de gând s-o lichidezi?
Malko era cât pe-aci să izbucnească în râs.
— Ăsta e ultimul lucru pe care l-aş face! îl asigură
el. Mergem?
— Mergem, răspunse tunisianul. Luăm maşina ta.
După ce se urcară în Peugeot, Malko se întoarse
spre vecinul său.
— Încotro?
— Ennasr I.
Avocata avusese dreptate.
După cinci minute, intrară pe bulevardul Hedi

Nouira, care traversează cartierul Ennasr I dintr-un
capăt în altul. Se circula aproape la pas. Era ora la
care libienii se trezeau pentru a se duce la cafenelele
şi barurile cu târfe. Peste tot erau parcate maşini, mai
ales oblic faţă de stradă, pentru a câştiga puţin
spaţiu.
Kamel Astrubal moţăia, rostind uneori câteva
cuvinte pentru a-l ghida pe Malko. Acesta cerceta
maşinal trotuarele. Explorarea făcută cu câteva ore în
urmă împreună cu Mustafa El Fadli rămăsese fără
~ 146 ~
Gérard de Villiers
rezultat. În schimb, zărise vreo şase plăcuţe de
înmatriculare libiene, pe care numele arab
Jamahiriya fusese acoperit cu o bandă de scotch.
Existau zeci de străzi care porneau din bulevardul
principal, fără să mai punem la socoteală parcările
subterane.
Privirea lui Malko a fost atrasă de o maşină albă
parcată oblic în apropiere de Flamingo. Trecu prin
faţa ei şi inima începu să-i bată mai repede. Avea
numărul maşinii Alfa Romeo a asasinilor Sabrinei
Trabelsi!
Frână atât de brusc, încât Kamel Astrubal se lovi de
parbriz şi înjură. Pufni nervos şi protestă:
— Ce s-a întâmplat? Ai înnebunit?
Malko mai înaintă câţiva metri şi parcă maşina
puţin mai departe. Se întoarse spre pasagerul său.
— Nu mai mergem la Jezia. Adică nu acum.
Capitolul XVI
Descumpănit, Kamel Astrubal întrebă imediat:

— Ce se-ntâmplă?
— Vezi maşina albă din spatele meu? Vreau să te
duci la ea, s-o cercetezi şi să-mi spui ce părere ai.
— Ce e aşa de special la ea?
— O să vezi.
Prost dispus, tunisianul coborî din Peugeot şi se
întoarse după cinci minute.
— Eo maşină libiană, spuse el. În cartierul ăsta
sunt zeci la fel. Un fost gaddafist. Probabil că
proprietarul se află într-o cafenea din apropiere. De ce
te interesează?
— Mă interesează proprietarul, preciză Malko. Eu o
~ 147 ~
să merg mai departe, iar tu rămâi pe lângă maşina
asta ca să vezi dacă nu cumva se întoarce. Mă suni
imediat de pe mobilul tău.
Tunisianul nu părea deloc încântat. Malko înţelese
că trebuia să-l motiveze.
— Bineînţeles că te plătesc, îi promise el.
— Nu e periculos? întrebă Kamel Astrubal temător.
— Deloc! se jură Malko, minţind cu seninătate.
Proprietarul maşinii Alfa Romeo participase totuşi
la asasinarea Sabrinei Trabelsi… Merse înainte şi opri
maşina la următoarea intersecţie. Bulevardul Hedi
Nouira se despărţea în două străzi cu sens unic.
Maşina urmărită era obligată să treacă prin faţa lui.
Îl sună pe Max Dorman şi-i relată descoperirea
făcută.
— Mi-e teamă să-l urmăresc, spuse el. Mi-a văzut
maşina în timpul atentatului. Poţi să mi-l trimiţi pe
Mustafa? El o să treacă neobservat.
— Nicio problemă. Îl sun acum, trebuie să fie acasă.
Explică-mi unde te afli!
Aşezat la o masă din fundul localului Flamingo,

Dafher Khaldoun purta o discuţie animată cu
thuwarul racolat de el, care, contra cost, îi servea pe
post de indicator.
— L-ai localizat pe cei patru ţipi din Zintan? întrebă
el.
Libianul dădu afirmativ din cap.
— Da, l-am sunat pe unul dintre ei ca să-i cer o
fotografie a fetei, iar pe urmă l-am urmărit. Au
închiriat pentru o lună un apartament în reşedinţa
~ 148 ~
Gérard de Villiers
Les Turquoises de pe bulevardul Dr. Selim Ammara.
La etajul trei.
— Ştii codul interfonului?
— Nu.
— Dacă faci rost de el, îţi dau 3.000 de dinari, îi
propuse Dafher Khaldoun.
Libianul îi aruncă o privire neliniştită.
— Ce ai de gând să faci? Dacă iese prost, sunt un
om mort.
— Nu-ţi face probleme, îl linişti Dafher Khaldoun.
Doar vreau să ştiu.
— Ne întâlnim în seara asta la Maâtresse, conchise
thuwarul.
Se ridică şi se îndreptă spre ieşire după ce încasă
un mic teanc de bani pentru „protecţia” asigurată
fostului agent al Moukhabarat-ului.
Dafher Khaldoun comandă o chicha: trebuia să
reflecteze. Dacă reuşea să obţină codul de la intrarea
în imobilul unde stăteau thuwarii porniţi pe urmele
Jeziei Thabet, avea deja pus la punct un plan de
acţiune simplu: să intre, să aştepte ca uşa de la etajul
trei să se deschidă şi să se năpustească înăuntru
împreună cu Mahmud, cel care o omorâse pe Sabrina
Trabelsi. Două încărcătoare de Kalaşnikov şi thuwarii
erau lichidaţi… Sigur că se va face caz, iar libienii se
vor plânge probabil guvernului tunisian. Totuşi,
haosul din ţară era atât de mare, încât lucrurile nu
vor merge prea departe. În plus, Dafher Khaldoun
avea nevoie de bani. Apartamentele pe care le deţinea
îi asigurau traiul, dar el voia să aibă un capital în
cazul în care ar fi fost nevoit să plece în Algeria,
refugiul gaddafiştilor.
Jezia Thabet îi va da 100.000 de dinari pentru
~ 149 ~
lichidarea thuwarilor.
Pe urmă, va sta la distanţă, ascuns în
apartamentul său împreună cu o târfa drăguţă. Mai
sorbi o dată din chicha şi se hotărî că era vremea
pentru siestă.
Mustafa El Fadli sosise deja de cinci minute şi-şi

parcase maşinuţa aproape de automobilul Alfa Romeo
alb.
Când Kamel Astrubal ajunse la Peugeot, Malko îl
anunţă:
— Acum mergem la Jezia!
Intrară din nou pe bulevardul Hedi Nouira. După
doi kilometri, cotiră pe una dintre străzile pustii
mărginite de imobile noi, care se numea Baku.
Totul în jur respira lux: balcoane torsadate, faţade
sculptate.
— Numărul 46, reşedinţa Miramar! spuse Kamel
Astrubal. Mai sus puţin, pe dreapta.
Malko îşi continuă drumul. Se afla la vreo douăzeci
de metri de intrarea în imobilul de la numărul 46
atunci când uşa se deschise şi apăru o femeie cu
batic pe cap, haină de piele şi jeanşi… Kamel
Astrubal o recunoscu înaintea lui Malko. Exclamă
ceva în arabă şi se lăsă mai jos, încercând să nu fie
zărit de afară.
Pulsul lui Malko se acceleră. O văzu pe femeie
apropiindu-se de o maşină şi introducând cheia în
broască, fără să acorde atenţie Peugeot-ului care
trecu prin faţa ei.
Malko viră pe strada Kabul. Kamel reveni la poziţia
~ 150 ~
Gérard de Villiers
normală după ce mai parcurseră o bună bucată de
drum.
— Ai văzut? Ea era! exclamă el. Dacă mă vede cu
tine, sunt un om mort! Du-mă să iau un taxi, nu
vreau să mă amestec în treaba asta…
Era atât de disperat, încât uită să-i ceară banii lui
Malko.
Acesta nu mai avea nevoie de el.
Reveniră pe bulevardul Hedi Nouira. Tunisianul
coborî şi dispăru de parcă ar fi fost urmărit de diavol.
Malko îl văzu urcându-se într-un taxi galben.
Pistolul Beretta 92 îi dădea senzaţia de siguranţă.
Era o zi fastă. Luase urma asasinilor Sabrinei
Trabelsi şi, în primul rând, descoperise unde locuia
Jezia Thabet.
Făcu un ocol, ajunse din nou pe strada Baku şi
găsi un loc de parcare în faţa imobilului cu pricina.
Apoi scoase din centură pistolul Beretta 92 şi-l
strecură între scaun şi consola centrală.
Jezia Thabet era o femeie periculoasă şi probabil că
nu-l va primi cu braţele deschise.
Întors acasă după întrevederea cu thuwarul
informator, lui Dafher Khaldoun îi veni greu să se
smulgă de pe canapea atunci când auzi zbârnâitul
insistent al soneriei. Prost dispus, se ridică, puse
mâna automat pe pistolul Makarov întotdeauna
încărcat şi se duse la uşă să se uite prin vizor.
Jezia Thabet.
Liniştit, deschise uşa.
— De unde ai codul meu? mormăi el.
— Am intrat cu cineva, minţi femeia. Fă-mi un ceai,
trebuie să vorbim!
Se aşeză pe canapea şi stinse imediat televizorul.
~ 151 ~
Doar nu venise să se distreze…
Dafher Khaldoun se întoarse cu un pahar de ceai şi
se aşeză lângă ea puţin cam tulburat: Jezia era o
femeie infinit mai sexy decât târfele pe care le agăţa el
pe bulevardul Bourguiba.
Privirea Jeziei îi tăie avântul erotic.
— I-ai găsit pe nemernicii ăia care au venit să mă
răpească? întrebă ea.
— Mda! recunoscu libianul. Ştiu unde locuiesc, dar
sunt patru şi sunt răi.
— Şi tu eşti la fel de rău, remarcă Jezia Thabet cu o
voce mieroasă. Dacă mă scapi de ei, o să câştigi mulţi
bani. Cu Trabelsi lucrurile au mers foarte bine.
Fostul agent al Moukhabarat-ului se uită chiorâş la
ea.
— Nu poţi să compari o femeie neînarmată cu patru
indivizi ca ăştia…
— Dar îl ai pe prietenul tău…
— O să ceară o grămadă de bani. Iar eu nu prea am
chef să fac asta. Ar fi mai bine să găseşti pe altcineva.
Jezia Thabet nu se impacientă, ci întrebă pe un ton
sec:
— Ai luat maşina ta ca să te duci în Gammarth?
— Ştii bine că da.
— Agentul CIA care te-a urmărit a văzut-o.
— Şi?
— Imaginează-ţi că sună cineva la ambasada
americană şi comunică numărul maşinii şi numele
proprietarului! Cu adresa ta cu tot, adică aici unde ne
aflăm acum. Ce crezi, cam cât timp o să le ia
poliţiştilor tunisieni ca să ajungă aici?
— Târâtură!
Un înger trecu, mai curând dezgustat.
~ 152 ~
Gérard de Villiers
Dacă privirea lui Dafher Khaldoun ar fi putut să
ucidă, probabil că Jezia Thabet ar fi fost pulverizată
de-a dreptul.
Liniştită, femeia strecură mâna în geantă şi scoase
la iveală un mic Walther de 9 mm. Degetul era pe
trăgaci.
Era şi timpul: Dafher Khaldoun fusese cât pe-aci să
pună mâna pe Makarov şi să-i tragă două gloanţe în
burtă… Era un individ brutal.
Urmară câteva clipe de tăcere încordată, apoi Jezia
Thabet îi adresă libianului un zâmbet cuceritor. Al
unei cobre care urmează să bea un lapte excelent.
Aproape sexy, mai puţin căutătura.
— Ştii bine că glumesc! spuse ea pe un ton care nu
reuşea să pară lejer. De altfel, vezi câtă încredere am
în tine.
Cu mâna stângă scoase din geantă un plic şi-l
aşeză între ei.
— Ai aici cincizeci de mii de dinari, spuse ea. Mai
primeşti încă o dată pe atât după ce termini treaba.
Libianul coborî privirea asupra banilor. Dar nu
puse mâna pe plic. Jezia Thabet era diabolică. Şi
insistă.
— Te las trei zile ca să mă scapi de indivizii ăştia.
Sunt şi duşmanii tăi. Nici n-ar trebui să te plătesc.
Dar vreau să dorm liniştită.
Se ridică, lăsând plicul pe canapea, şi se îndreptă
spre uşă mergând cu spatele înainte. N-avea chef să
primească un glonţ în ceafa. Dafher Khaldoun nu se
clinti.
Se mai îmblânzise.
Cu două veri în urmă, pe vremea când o întâmpina
pe frumoasa Jezia care venea la Tripoli să se
~ 153 ~
întâlnească cu amantul ei, nici nu i-ar fi trecut prin
cap că avea să se transforme în această femeie
nemiloasă care-şi asasina vechile prietene…
Uşa se închise cu un zgomot sec, iar libianul îşi
veni în fire şi puse mâna pe plicul cu bani. Nu-i mai
rămânea altceva de făcut decât să-şi convingă
prietenul, pe Mahmud.
Mustafa El Fadli îl urmări pe Dafher Khaldoun

până acasă. Fotografie faţada şi maşina. Şansa fusese
de partea lor.
Porni apoi pe drumul spre ambasada americană.
Scoase la imprimantă fotografiile digitale şi i le trimise
şefului staţiei. Urmarea acestei acţiuni nu-l mai
privea pe el. Oricum, nu-i iubea deloc pe libieni.
Malko aştepta în maşină de peste o oră atunci când

văzu în oglinda retrovizoare botul Toyotei albe
conduse de Jezia Thabet. Maşina tocmai dădea colţul
cu strada Baku.
Parcă în spatele lui, la două maşini distanţă, şi
trecu apoi pe trotuar fără să-i acorde atenţie. Malko
ieşi din maşină şi se apropie de ea. Aşteptă să ajungă
în faţa imobilului în care locuia şi o strigă:
— Jezia!
Femeia se întoarse ca muşcată de un şarpe.
Chipul îi împietri, privirea deveni de gheaţă, iar
Malko se întrebă dacă nu cumva avea de gând să-i
sară la beregată.
~ 154 ~
Gérard de Villiers
Capitolul XVII
Jezia Thabet părea să ezite după ce strecurase mai

întâi mâna în geantă. Brusc, Malko simţi că voia să-l
omoare. Dintr-odată, femeia se destinse.
— Malko! Cum m-ai găsit?
În comparaţie cu ea, Sarah Bemhardt era o
amatoare. Pur şi simplu transpira de fericire…
Ajunse lângă el, îl strânse în braţe şi exclamă:
— Mă bucur foarte mult să te revăd! îţi datorez
nişte scuze.
— Poate că e vorba de o neînţelegere, zise prudent
Malko. Ar trebui să discutăm.
— Bineînţeles! acceptă tunisiana. Vino!
Îl luă de braţ şi-l trase după ea. Formă rapid codul,
astfel încât austriacul să nu-l poată reţine. Imediat
după ce intrară în apartament, Jezia îşi aruncă
geanta şi-l sărută cu foc, lipindu-şi pântecul de el.
După ce-şi recăpătă răsuflarea, spuse cu simplitate:
— Am amintiri frumoase despre tine! O să fac un
ceai. Aşează-te! Vrei un whisky?
Malko refuză. Totul părea ireal: femeia asta, pe care
o urmărea de mai multe zile şi care, aparent, o
asasinase pe una dintre vechile ei prietene pentru ca
el să n-o găsească, îl primea acum ca o îndrăgostită.
O privi dispărând în bucătărie, cu geanta pe umăr.
Mai înainte însă, se întoarse şi-i adresă un zâmbet
larg.
Totuşi, în mod bizar, nu se simţea deloc în
siguranţă. Înţelese pe dată motivul neliniştii sale.
Jezia Thabet n-avea nevoie de geantă în bucătărie.
Malko scoase încet pistolul Beretta 92 şi-l strecură
~ 155 ~
sub o pernă, la câţiva centimetri de degetele sale.
În timp ce apa pentru ceai începuse să fiarbă, Jezia

Thabet scoase încet din geantă Waltherul PPK,
introduse un cartuş pe ţeavă, îl puse pe tavă într-un
coşuleţ plin de curmale şi aşeză deasupra un şervet.
După ce alungase valul de furie stârnit de apariţia
lui Malko Linge în faţa casei ei, luase rapid o decizie:
pentru că o găsise, avea acum nesperata ocazie de a
scăpa de el. Se gândi să-i tragă două gloanţe în cap,
iar pe urmă să-l cheme pe Dafher Khaldoun să-i
arunce cadavrul undeva pe dealuri. Apoi va putea trăi
liniştită.
Vărsă apa în ceainic, puse geanta deoparte şi se
întoarse în living cu tava. O puse pe masa joasă,
destul de departe de musafir. Se hotărâse să-l
îmbuneze, să-l destindă. Îl cercetă cu privirea în timp
ce turna ceaiul.
Când îi întinse paharul din care ieşeau aburi,
privirile li se întâlniră, iar ea zâmbi din nou. Numai
cu buzele. Malko simţea tensiunea apăsătoare din
încăpere. Atent, nu scăpa din ochi mâinile femeii.
Pentru o clipă, era cât pe-aci să nu se atingă de ceai,
dar realiză că şi ea bea din acelaşi ceainic, aşa că nu
avea cum să-l otrăvească.
— De ce m-ai lăsat baltă la Beirut? întrebă el.
Jezia Thabet lăsă ochii în jos.
— Am intrat în panică! Am înţeles că avusese loc
un atentat împotriva lui Choukri şi că probabil
murise. Nu ştiam ce aveai de gând să faci cu mine. M-
am temut că o să-mi iei banii pe care-i scosesem de la
~ 156 ~
Gérard de Villiers
bancă. Aşa că am fugit. Am luat un taxi până la
aeroport, unde m-am urcat în primul avion care pleca
la Londra. Acolo, am aşteptat câteva ore până când
am găsit un zbor spre Tunisia. Ajunsă aici, m-am
întors în apartamentul pe care mi-l cumpărase
Choukri. Poftim, asta-i tot. Am fost foarte surprinsă
când te-am văzut adineaori pe strada mea!
— Nu ştiai că te caut?
— Nu.
Nici nu clipise, dar Malko o simţea tot mai
încordată. Se gândi rapid. Kamel Astrubal nu-i
spusese nimic, mai mult ca sigur, dar Sabrina
Trabelsi vorbise cu Jezia. Chiar ea îi mărturisise asta.
Jezia Thabet minţea.
Privirile li se încrucişară din nou. Femeia se ridică
pe jumătate şi întinse mâna spre tavă.
— Mai vrei puţin ceai?
Vocea ei răguşită îl alertă pe Malko. Îşi strecură
mâna sub pernă şi apucă pistolul Beretta 92.
Jezia Thabet turnă ceaiul. Puse ceainicul la loc pe
tavă şi, cu un gest firesc, mâna sa se deplasă spre
coşuleţul plin de curmale confiate, îşi strecură
degetele sub şervet, dar vocea seacă a lui Malko o
opri.
— Jezia! Nu!
Femeia întoarse capul şi zări, la câţiva centimetri de
capul ei, ţeava pistolului automat.
— Ce…
Vocea i se schimbase complet. Malko întinse braţul,
dădu la o parte mâna Jeziei şi scoase din coşuleţ
Waltherul PPK pe care-l aruncă în spatele lui, pe
canapea.
Dacă ar fi fost mai puţin bănuitor, n-ar mai fi ieşit
~ 157 ~
viu din acest apartament.
Femeia părea împietrită, nările îi palpitau din cauza
furiei, iar sângele i se scursese din obraji. Malko
încercă să zâmbească.
— Acum, spuse el, putem purta o conversaţie
normală. De ce vrei să mă omori?
Încremenită, femeia nu răspunse. Îşi aminti ce-i
spusese Choukri El Jallah cu puţin timp înainte să
moară. Documentele pe care i le încredinţase nu
trebuiau să ajungă niciodată în mâinile altcuiva. Cu
banii putea face orice voia, dar conturile nu trebuiau
să părăsească băncile unde fuseseră deschise. Dacă
se întâmpla aşa ceva, anumite persoane aveau să
afle, iar răzbunarea lor urma să fie teribilă.
— De ce mă urmăreşti dacă nu vrei să-mi iei banii?
întrebă Jezia Thabet cu aceeaşi voce răguşită.
Malko anticipase întrebarea.
— Eşti în posesia unor documente extrem de
importante, spuse el scoţând un carnet din buzunar.
Contul prin care Choukri El Jallah finanţa toate
operaţiunile teroriste din Libia. Americanii îl vor. Am
toate motivele să cred că, din prudenţă, Choukri El
Jallah ţi-a dat o procură pentru acest cont.
— Nu ştiu despre ce vorbeşti, răspunse Jezia
Thabet cu o voce absentă.
Nu minţea întru totul. Se uitase doar vag peste
hârtiile pe care i le dăduse amantul ei. N-o interesau
decât banii. Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Malko
preciză:
— Americanii nu vor banii din acest cont. Poţi
dispune de ei cum doreşti.
— Şi atunci ce vor?
— Să le dai acces la extrasele acestui cont prin
~ 158 ~
Gérard de Villiers
intermediul procurei pe care o ai. Pe urmă, poţi trăi
liniştită.
— Nu-i adevărat! replica sec Jezia. Or să mă
omoare. Mi-a spus-o Choukri. Nimeni nu trebuie să
aibă acces la documente.
— Cu toate acestea, amantul tău era gata să
coopereze cu americanii, remarcă Malko. Acesta era
motivul transferului vostru în Statele Unite.
— Nu ştiu nimic! se încăpăţână femeia. Eu nu mişc
un deget, n-am chef să mă sinucid. Acum, lasă-mă, o
să ard documentele astea şi n-o să mai am probleme!
— OK, acceptă Malko, te las. Poftim numărul meu
de telefon, în caz că l-ai pierdut. Rămân în Tunis
până când recuperez documentele. Dacă nu-mi dai
numărul tău, o să vin din nou aici.
— 97 454326, spuse ea cu o voce obosită. Oricum,
nu are niciun rost.
— Nici să pui la cale asasinarea prietenei tale,
Sabrina Trabelsi, n-a avut niciun rost, replică Malko
cu răceală. Doar pentru a mă împiedica să ajung la
tine. Gândeşte-te! Dacă vrei să-ţi refaci viaţa în
Statele Unite, departe de orice pericol, acest lucru e
posibil. O să ţi se dea o altă identitate, un alt
paşaport şi nimeni n-o să ştie unde eşti.
Jezia Thabet nu răspunse.
Atmosfera devenise glacială. Malko puse la loc în
centură pistolul Beretta 92 şi se îndreptă spre uşă,
supraveghind-o totuşi pe Jezia. Femeia rămăsese
năucită pe canapea, de parcă ar fi primit o lovitură de
măciucă în cap.
~ 159 ~
După ce auzi uşa închizându-se, Jezia Thabet se
simţi scuturată de un frison şi se uită cu ură în urma
lui Malko. Nu ştia cum de reuşise s-o găsească, iar la
o adică nici nu-i păsa. Dimpotrivă, se hotărâse
asupra unui lucru: să-l elimine definitiv. Era mult
mai periculos decât thuwarii.
Numai că austriacul ţinea garda sus: trebuia să dea
dovadă de imaginaţie pentru a-i veni de hac. Pentru o
clipă, îi răsări în minte ideea de a ceda cererii lui, dar
se răzgândi: lumea de care se lovise în treacăt o
speria. La Beirut, aruncaseră în aer un cartier întreg
pentru a scăpa de Choukri El Jallah. Nu voia să rişte
nimic.
— Am găsit-o pe Jezia Thabet, îl anunţă triumfător

Malko pe Max Dorman.
Americanul scoase un strigăt de bucurie.
— Well done! Well done!’ Cum ai reuşit?
— L-am strâns cu uşa pe Kamel Astrubal, îi explică
Malko. Ştia unde locuieşte, dar voia bani.
— Ai vorbit cu ea?
1 Bravo! Bravo!
— Am avut o conversaţie lungă, în cursul căreia a
încercat să mă omoare. Nu era în cea mai bună
dispoziţie.
Îi făcu şefului staţiei CIA rezumatul întâlnirii, iar
Max Dorman conchise:
— E periculoasă! Şi-a lichidat prietena şi era
pregătită să te ucidă şi pe tine.
~ 160 ~
Gérard de Villiers
— E o „Dragon Lady”13, trase Malko concluzia. N-o
interesează decât un singur lucru: banii.
— Dar nu vrem să-i luăm! exclamă americanul.
— E adevărat, recunoscu Malko, dar îi e frică.
Atentatul împotriva lui Choukri El Jallah a convins-o
că, dacă se amestecă în afacerile lui, îşi riscă pielea.
Cinstit vorbind, există un sâmbure de adevăr în
asta…
— Pot să-i anunţ pe tunisieni, sugeră Max Dorman.
Problema e că nu avem ce să-i reproşăm. N-avem
nicio dovadă că deţine documentele pe care le
căutăm: cheia atentatului de la Lockerbie.
— Ba da, îl contrazise Malko, îi putem reproşa ceva.
Asasinarea Sabrinei Trabelsi.
— Nu există nicio legătură între acest asasinat şi
Jezia Thabet, protestă americanul. Femeia aia a fost
omorâtă de nişte ucigaşi profesionişti, probabil
libieni.
— Peste care am dat din întâmplare, îi aminti
Malko şefului staţiei CIA. Mustafa El Fadli o să ne
aducă fotografia bărbatului care conducea maşina
Alfa Romeo şi pe cea a imobilului unde locuieşte.
Îi povesti americanului cum reperase maşina albă
în Ennasr, apoi continuă:
— Nu ne lipseşte decât numele acestui om.
— Îl sun pe prietenul meu, spuse imediat Max
Dorman. Cu siguranţă că poate afla numele
proprietarului maşinii. Au păstrat arhivele
Moukhabarat-ului gaddafist. Mă ocup eu de asta. Nu
văd nicio altă soluţie: oficial, suntem neputincioşi.
Potrivit legii tunisiene, Jezia Thabet nu e vinovată de
13 Dură.
~ 161 ~
nimic. În plus, nu am primit împuternicirea de a vorbi
despre afacerea Lockerbie. Nu atâta timp cât nu avem
probe clare.
— Pe care Jezia Thabet le deţine mai mult ca sigur,
conchise Malko. Să aşteptăm veşti din Libia!
Ieşind din birou, o sună pe Farah Chaari.
— Am veşti bune, o anunţă el. Ne putem vedea?
— Diseară, spuse ea.
— Atunci, luăm masa împreună, îi propuse Malko.
Vă duc într-un loc „civilizat”. Să vă faceţi frumoasă!
Farah Chaari izbucni în râs.
— Asta o să-mi prindă bine, toată ziua mi-am
petrecut-o în compania unor bărboşi. Trec să vă iau
de la Sheraton.
Nassa El Zhoubair, mâna dreaptă a lui Mohammed

Salah, intră în apartamentul ocupat de cei patru
thuwari veniţi s-o răpească pe Jezia Thabet şi s-o
ducă în Libia. Cei trei prieteni ai săi tocmai cinau în
faţa televizorului.
— A apărut ceva nou! îi anunţă el triumfător. L-am
găsit pe florarul care o cunoaşte pe căţeaua asta de
Jezia Thabet.
Cei trei thuwari se opriră din mâncat.
— Unde e? întrebă Mohammed Salah.
— Nu departe de aici, pe Hedi Nouira.
— Cum ai aflat?
— În ultimele zile, le-am arătat fotografia ei mai
multor zeci de negustori. Ăsta o cunoaşte pentru că
vine la el să cumpere flori, l-am spus că sunt un văr,
că am pierdut legătura cu ea, dar că ştiu că locuieşte
~ 162 ~
Gérard de Villiers
în cartier.
— Să mergem! propuse imediat Mohammed Salah.
— Acum e închis, răspunse Nassa Zhoubair. Ne
ducem la el mâine dimineaţă şi-l facem să vorbească.
Vedea deja în minte scena: cu siguranţă că florarul
avea o foarfecă de grădină care putea tăia tija unui
trandafir sau un deget. Era convins că nu va aştepta
să rămână iară degete şi că-i va conduce la Jezia
Thabet.
— Atunci, hai să sărbătorim!
Scoase din traistă o sticlă de whisky pe care o
cumpărase dintr-o băcănie. Era o ţară binecuvântată,
unde se mai găsea alcool la un preţ rezonabil. Spre
deosebire de Libia.
După ce goliră sticla, Mohammed Salah exclamă
euforic:
— Mâine ne întoarcem acasă. După ce-l facem pe
florar să vorbească, o căutăm pe căţeaua asta, o
azvârlim în portbagaj şi plecăm spre sud.
— Insh ’Allah! îl temperă Nassa El Zhoubair, care
era superstiţios.
Capitolul XVIII
Malko avu un şoc atunci când o văzu pe Farah

Chaari intrând prin uşa turnantă a hotelului
Sheraton. Femeia era îmbrăcată la fel ca în ziua în
care o zărise prima dată în compania unui
necunoscut. Taior negru, cu fusta terminată
deasupra genunchiului, bluză, ciorapi şi pantofi cu
toc. În această ţară pe cale de a fi islamizată, o astfel
de ţinută era ca un semnal.
Unul sexual.
~ 163 ~
Ieşi în întâmpinarea zâmbetului strălucitor al
femeii.
— M-am făcut suficient de frumoasă? întrebă ea cu
o umbră de ironie.
Îi aruncă lui Malko o privire sfidătoare.
— Sunteţi magnifică, o asigură acesta.
— După divorţ, nu mi-a mai stat capul la asta, mai
ales că nu mai aveam nici pentru cine s-o fac.
— Totuşi, accentuă Malko, prima dată când v-am
văzut eraţi în colţul acela şi aveaţi exact aceeaşi
ţinută…
Farah Chaari zâmbi.
— Eram cu soţul meu şi discutam despre afaceri.
M-a părăsit pentru secretara lui, care are 22 de ani.
Am vrut să-i arăt ce pierduse.
Malko nu insistă.
— Unde vreţi să mergem?
— În cartierul Pasteur există un restaurant
simpatic, Baroque. Se serveşte şi alcool.
— Mergem la Baroque! acceptă Malko.
— Trebuie să luaţi maşina, eu am venit cu taxiul,
spuse femeia. Maşina mea e defectă. O să vă ghidez.
Era un GPS mult mai agreabil decât Mustafa El
Fadli.
Au fost conduşi la o masă de lângă bar, într-un colţ

destul de întunecat. Restaurantul Baroque se afla pe
o stradă îngustă şi prost luminată unde era aproape
imposibil să parchezi maşina.
Farah Chaari băuse cam jumătate din sticla de vin
roşu şi sec pe care o alesese chiar ea. Privirea i se fixa
~ 164 ~
Gérard de Villiers
fără încetare asupra lui Malko. La un moment dat,
acesta o întrebă:
— Vă intrigă persoana mea?
Farah Chaari surâse.
— Nu, mă fascinează! E pentru prima dată când
întâlnesc un bărbat care trăieşte periculos. Eu nu am
de-a face decât cu avocaţi, magistraţi şi clienţi. Nu
văd oameni ca dumneavoastră decât în filme. Şi
acum, iată-vă în carne şi oase.
Nu-şi ascundea atracţia pe care o simţea faţă de el.
I se citea în priviri, în atitudine, în mişcări… Malko
nu se putea abţine să nu se uite fix la pieptul plin
care se legăna pe sub bluză. Terminară masa şi ceru
nota de plată.
— O să iau un taxi, îl anunţă cu jumătate de glas
Farah Chaari. Stau departe, în Ariana.
— Glumiţi! protestă Malko.
Ieşiră în stradă şi se îndreptară spre maşină.
Femeia se lipi brusc de el.
— Parcă aş avea douăzeci de ani! exclamă ea
râzând.
Se sprijini de portiera Peugeot-ului, fixându-l pe
Malko. Atunci se sărutară prima dată. Prelung,
profund şi aproape solemn. Farah Chaari îl îmbrăţişă
cu tot corpul. Nu ascundea deloc faptul că avea chef
să facă dragoste. Brusc, se desprinse de el râzând.
— Atenţie, pe-aici sunt mulţi salafişti! Or să arunce
cu pietre în noi…
Continuară în interiorul maşinii. Farah Chaari flirta
ca o adolescentă. Când Malko îşi strecură mâna între
coapsele ei, le depărtă cât îi permitea fusta dreaptă.
Atât cât dură drumul, se explorară reciproc. Ajunşi
în faţa micului imobil alb cu două etaje, femeia
~ 165 ~
aproape că pufni în râs.
— Să fii divorţată are şi o parte bună. Poţi face ce
vrei.
Apartamentul era mic, bine împărţit, cochet, cu
câteva covoare.
Imediat după ce intrară în casă, Farah îi scoase lui
Malko haina şi-i smulse cravata de la gât, apoi îşi
descheie bluza şi-şi ascunse faţa la pieptul lui. Gura
ei începu să se joace cu mameloanele lui şi, simţindu-
i reacţia, insistă şi mai tare.
Vrând să-i desfacă centura, dădu peste pistolul
Beretta 92. Degetele ei pipăiră aproape drăgăstos
patul armei, apoi femeia ridică ochii.
— E adevărat?
Asta părea s-o excite şi mai mult.
— Bineînţeles, o asigură Malko, începând s-o
dezbrace.
— Vino! spuse ea atunci când rămase în ciorapi şi
în pantofii cu toc.
Patul ocupa aproape toată camera.
Penetrând-o, avu impresia că intră într-un borcan
cu miere. Ţinându-l de spate cu braţele, Farah se
cambră pentru a-l simţi mai bine şi continuă să-l
sărute cu furie.
Făcea dragoste fără nicio reţinere, ca şi cum l-ar fi
cunoscut pe Malko de o viaţă-ntreagă. Când simţi că
îşi dă drumul în ea, braţele ei aproape că-i striviră
torsul. Respiră profund şi, puţin mai târziu,
murmură:
— Nu mă mişc de aici, mă simt prea bine! Pleacă şi
nu-mi mai telefona: nu vreau să-mi fac singură rău!
Ştiu că nu rămâi multă vreme în Tunisia.
— Gata! exclamă fericit Max Dorman. Am primit
~ 166 ~
Gérard de Villiers
răspunsul lui Abubaker. Am avut dreptate, e foarte
eficient.
— L-ai găsit pe proprietarul maşinii Alfa Romeo?
întrebă Malko. Tocmai sosise la ambasada americană,
convocat de şeful staţiei. Paranteza din ajun se
închisese la loc.
— Şi încă ceva pe deasupra! supralicită americanul.
În afară de numele proprietarului acestui Alfa Romeo
alb – Dafher Khaldoun, Abubaker Jalghum a
descoperit legătura dintre el şi Jezia Thabet.
Dafher Khaldoun făcea parte din Moukhabarat încă
din 1998. Fusese folosit mai întâi pe post de
anchetator şi, graţie rezultatelor excelente obţinute,
fusese mutat la o mică unitate care se ocupa de
„afacerile speciale” ale celor din primul cerc al lui
Gaddafi.
— Un parcurs clasic! observă Malko.
— OK, dar Abubaker i-a găsit dosarul din ultima
perioadă, 2010-2011. Dafher Khaldoun a fost
însărcinat cu protecţia lui Choukri El Jallah. Acesta,
însă, i-a repartizat altă misiune, numindu-l „ofiţer de
securitate” al unei persoane care venea des să-l
viziteze în Libia: Jezia Thabet, amanta lui. Dafher
Khaldoun se ducea s-o ia de la aeroport şi o ajuta să
rezolve rapid formalităţile de intrare în ţară. Apoi o
conducea la hotelul Rexos şi o însoţea în timpul
deplasărilor prin oraş. Împreună cu un şofer, şi el tot
agent al Moukhabarat-ului.
— Pin urmare, se cunosc foarte bine! sublinie
Malko.
— În schimb, recunoscu americanul, eu nu ştiu
cum s-au întâlnit la Tunis.
— N-are importanţă, spuse Malko, iată de ce l-a
~ 167 ~
recrutat Jezia. Ştiind unde anume locuieşte în
Ennasr, cercul s-a închis. Dar ce facem de acum
încolo? Poţi anunţa autorităţile tunisiene că e
implicat în asasinarea Sabrinei Trabelsi, dar ce
câştigăm din asta? Nu văd decât o singură modalitate
de a exploata informaţia: să o presăm pe Jezia
Thabet. E înnebunită, a fost cât pe-aci să mă omoare;
atentatul de la Beirut a făcut-o să intre în panică şi
acum e convinsă că, dacă le cedează americanilor
documentele, viaţa ei va fi în pericol. Trebuie să-i
învingem teama asta printr-una şi mai mare… O să
iau din nou legătura cu ea.
— Fii prudent! îi recomandă americanul. E o viperă.
Mercedesul celor patru thuwari opri lângă taraba pe

care florarul o avea pe bulevardul Hedi Nouira, chiar
pe colţul cu strada Baku. Zeci de vaze cu flori erau
aşezate pe scândurile din faţa micului magazin, care
se prelungea printr-o anexă şi un teren unde florarul
îşi depozita marfa.
Doi thuwari rămaseră în maşină, supraveghind
împrejurimile, iar ceilalţi doi se duseră la butic,
aşteptând ca o clientă să-şi ia florile şi să plece.
Florarul îl recunoscu imediat pe thuwarul care-i
arătase poza Jeziei Thabet. Îi adresă un zâmbet larg,
arătându-şi dinţii.
— Ai găsit gazela? întrebă el.
Libianul negă printr-o clătinare din cap.
— Nu, de asta m-am şi întors.
— De ce?
— Ca să ne spui unde locuieşte.
~ 168 ~
Gérard de Villiers
Florarul aşeză un snop de garoafe într-o găleată
plină cu apă şi se uită la el, nu neliniştit, ci mai
curând agasat.
— Ţi-am spus că nu ştiu unde locuieşte! Dar nu
departe de aici, pentru că vine de obicei pe jos. N-ai
decât să întrebi lumea de pe stradă.
Thuwarul ridică din umeri.
— Ştii bine că nu e nimeni pe stradă, iar aici
oamenii nu se cunosc între ei. Pe tine te întreb.
Probabil că i-ai dus flori acasă.
— Eu nu livrez flori, obiectă florarul, sunt singur
aici, nu închid magazinul. Nu-mi ajung banii să-mi
iau un ajutor. T în faţa privirii sfredelitoare şi
insistente a interlocutorului său, florarul exclamă:
— Bine, gata, am de lucru! Lasă-mă acum, Allah să
te ajute să găseşti gazela!
În acel moment, un al doilea thuwar închise uşa
florăriei şi răsuci cheia în broască.
Furios, florarul se precipită să deschidă uşa, dar
celălalt libian îl prinse din spate. Acesta îl ridică în
aer şi-l împinse cu brutalitate în anexa magazinului.
Tunisianul căzu la pământ. Cei doi bărbaţi se
aplecară asupra lui. Unul ţinea în mână un pumnal
cu o lamă lungă şi ascuţită.
Celălalt îl apucă de gulerul cămăşii şi-l ridică în
picioare.
— Ascultă, spuse el, suntem grăbiţi, trebuie să ne
conduci la fata asta. Îi duci un buchet de flori, aşa că
o să-ţi deschidă uşa. După asta, te lăsăm în pace şi-ţi
dăm şi două sute de dinari. Bine?
— Dar nu ştiu unde stă! repetă florarul. Sunteţi
surzi?
Libianul ridică din umeri.
~ 169 ~
— Te încăpăţânezi ca prostu’! O vrem pe fata asta.
Restul nu e treaba ta…
— Nu ştiu unde locuieşte! urlă florarul. Jur pe
Allah!
Libienilor nici că le păsa de vorbele lui. Unul dintre
ei scotoci pe un raft şi se întoarse cu o rolă de scotch
în mâna stânga, iar în dreaptă cu o foarfecă de
grădină.
În timp ce tovarăşul lui îl imobiliză pe florar, el
începu să-i înfăşoare capul cu scotch, împiedicându-l
astfel să scoată vreun sunet.
Apoi îi legară mâinile la spate şi-l culcară cu faţa în
jos. Unul dintre libieni se aplecă asupra lui.
— Când eşti gata să vorbeşti, dai din cap de la
dreapta la stânga.
Thuwarul îi înşfacă mâna stângă, deschise foarfecă,
apucă prima falangă a degetului mic între cele două
lame şi apăsă din toate puterile.
Falanga retezată sec căzu pe jos o dată cu unghia,
în timp ce un jet de sânge ţâşni din degetul secţionat,
curgând pe spatele florarului.
Acesta scoase un strigăt amortizat de căluş şi
tresări din tot corpul din cauza durerii atroce.
— Ne spui unde o găsim? insistă unul dintre libieni
aplecându-se din nou asupra florarului.
Acesta mormăi ceva şi clătină din cap în toate
direcţiile.
Thuwarul îl apucă din nou de mâna stângă, puse
foarfecă la rădăcina degetului mic şi strânse violent.
Rezistenţa a fost mai mare din cauza osului mai
gros, dar degetul se desprinse până la urmă, urmat
de un al doilea jet de sânge şi de zvâcniturile teribile
ale florarului.
~ 170 ~
Gérard de Villiers
Mirosul fad de sânge umpluse anexa florăriei. Cei

doi thuwari erau lac de sudoare. Spatele florarului era
plin de sânge. Avea deja patru falange lipsă şi îşi
pierdea din când în când cunoştinţa.
Libienii se priviră. Tortura în sine nu-i deranja. Însă
se întrebau dacă jocul acesta merita efortul.
Experienţa îi învăţase că un om rezistă cu greu după
a treia falangă… Or, acest florar nu era un
profesionist şi n-avea nimic de apărat. În mod normal,
la un moment dat ar fi trebuit să vorbească, neavând
niciun interes să se lase mutilat pentru o
necunoscută…
Cel de-al doilea thuwar trase concluzia acestei
tăceri.
— Câinele ăsta nu ştie nimic! Putem insista, dar…
Celălalt libian clătină din cap.
— N-are rost!
Băgă mâna în buzunar şi scoase la iveală
pumnalul. Se aplecă deasupra corpului parcă lipsit
de viaţă, îl apucă pe florar de păr şi-i strecură lama
ascuţită sub beregată.
Cu o mişcare rapidă, de la stânga la dreapta, îi tăie
gâtul de parcă ar fi omorât un pui de găină. Apoi
şterse cuţitul de spatele victimei care se golea de
sânge şi-l puse înapoi în buzunar.
După cinci minute, ieşiră din florărie şi se
întoarseră la maşină.
— Tot am aflat ceva: căţeaua locuieşte undeva la
colţ, ori pe Hedi Nouira, ori pe strada Baku. Mâine
dimineaţă stăm la pândă până când apare. Maşina ei
~ 171 ~
nu poate fi departe.
Mercedesul lor intră pe Hedi Nouira. Era şi timpul:
o clientă tocmai intrase în magazinul a cărui uşă o
lăsaseră deschisă.
Jezia Thabet coti pe bulevardul Hedi Nouira şi zări

imediat cele două maşini de poliţie oprite în faţa
florăriei, iar în jur un grup de gură-cască. Bizar, dar
se simţi preocupată de soarta proprietarului. Nu-l
cunoştea îndeaproape, doar cumpăra de la el
garoafele care-i plăceau nespus demult.
Intrigată, parcă maşina şi se întoarse din drum;
devenise între timp foarte prudentă. Orice eveniment
neobişnuit o făcea circumspectă.
Încercă să se apropie de butic, dar un poliţist o
opri.
— Nu puteţi intra, doamnă!
— De ce? Am venit să cumpăr flori.
— Nu mai e niciun florar! făcu poliţistul. A fost
torturat şi asasinat. I-au tăiat degetele cu o foarfecă
de grădină…
Jezia Thabet se retrase fără să spună nimic.
Florarul nu fusese torturat ca să i se fure câteva
zeci de dinari. Exista deci un alt motiv. Se gândi
instinctiv la thuwarii trimişi pe urmele ei.
Fără să ştie de ce, îşi spuse că era şi ea amestecată
în această crimă.
Ajunse în faţa casei în acelaşi timp cu Dafher
Khaldoun. Urcară împreună şi, imediat după ce
intrară în apartament, libianul întrebă:
— De ce m-ai chemat?
~ 172 ~
Gérard de Villiers
— Ticălosul ăla de Malko m-a găsit! spuse Jezia
Thabet. Nu ştiu cum, dar ieri era aici în stradă. A
trebuit să-l primesc în casă.
— Eşti nebună! exclamă libianul.
— Nu, mă gândeam să-l lichidez, dar a devenit
bănuitor şi, în plus, mai era şi înarmat. Acum ştie
unde stau şi o să se întoarcă. Trebuie să mă scapi de
el înainte să ajungă aici.
Libianul clătină din cap.
— Îmi ceri imposibilul, ţi-am mai spus. Tipul ăsta
lucrează pentru americani, iar tunisienii îl protejează.
E prea periculos.
— Imbecilule! izbucni Jezia. Doar nu e un supraom.
Trebuie să mă lase-n pace. Doboară-l când vine la
mine! E uşor, îl aştepţi în stradă împreună cu
prietenul tău.
— E înarmat, obiectă libianul.
— Şi tu la fel.
— Nu vreau să-mi asum riscul ăsta, i-o tăie Dafher
Khaldoun. Ţi-am mai spus. Vreau să trăiesc aici în
linişte.
— Pentru asta ai nevoie de bani! replică Jezia. Eu
am destui şi sunt gata să-ţi dau şi ţie.
În pofida situaţiei, libianul simţi în degete o
furnicătură plăcută.
— Cât? întrebă el.
— 200.000.
Preţul unui apartament frumos. Dafher Khaldoun
rezistă.
— Nu.
— Nu vrei să te culci cu mine? întrebă cu viclenie
femeia. Se pare că sunt cea mai bună partidă din
Tunis. O mulţime de ţipi ar da o avere să mă aibă.
~ 173 ~
— Eu nu! făcu Dafher. Nu eşti decât o târfa
frumoasă. Pot să am zece ca tine.
Privirea femeii aruncă fulgere. Scoase brusc din
geantă pistolul PPK.
— Ştii ce-o să fac? O să-ţi bag în burtă două
gloanţe şi o să mă uit la tine cum crăpi. Eşti un câine.
Pe urmă, o să chem poliţia şi o să spun că ai vrut să
mă violezi…
Dafher Khaldoun rămase mut. Jezia avea toate
şansele să ia medalia de aur la categoria ticăloşie…
Se uita fix la el, cu acelaşi zâmbet care-i descoperea
dinţii de sus. Semăna cu un animal de pradă.
— Căţea! şuieră el printre dinţi.
— Deci? îmi faci serviciul ăsta? insistă ea.
Incapabil să articuleze vreun cuvânt, libianul dădu
aprobator din cap.
Jezia se destinse.
— Eşti un băiat inteligent, spuse ea. După ce faci
ce trebuie, poţi să te culci cu mine. Pe urmă, te ocupi
de câinii ăia de thuwari.
Capitolul XIX
Un număr necunoscut apăru afişat pe ecranul

telefonului lui Malko. Acesta răspunse, surprins să
recunoască vocea Jeziei Thabet.
— M-am gândit, exclamă ea pe neaşteptate. O să
fac ce-mi ceri.
Surpriza era atât de mare, încât Malko rămase mut
câteva secunde. O revăzu în gând pe Jezia care voia
să-l asasineze după ce dăduse în faţa lui o
reprezentaţie incredibilă. Schimbarea asta bruscă de
atitudine era stranie.
~ 174 ~
Gérard de Villiers
— Cred că ai ales soluţia corectă, spuse el prudent.
Trebuie să discutăm. Probabil că ai nişte pretenţii în
schimbul acestei înţelegeri.
— Nu, răspunse sec femeia. Nu vreau nimic de la
tine. Nu mai doresc să aud niciodată de afacerea asta.
Iată ce-ţi propun. O să vin la tine la Sheraton şi pe
urmă mergem la bancă. Acolo, iei documentele de
care ai nevoie şi nu mai vreau să ştiu de tine. Îţi
convine aşa?
— Trebuie să vorbesc cu cei de la Agenţie, răspunse
Malko. În principiu, da. La ce oră vrei să vii?
— La trei. Te sun din maşină când ajung acolo.
— Foarte bine, acceptă Malko. Pe curând.
Închise telefonul. Rămăsese perplex: Jezia avea o
voce obosită, dar părea în formă. Nu putea însă şti ce
voia cu adevărat.
Puse din nou mâna pe mobil şi-l sună pe Max
Dorman.
Şeful staţiei CIA păru sceptic.

— Ceva nu se potriveşte, spuse el. Mă îndoiesc că
Jezia Thabet se plimbă având la ea extrasele contului
care ne interesează. Trebuie să verificăm operaţiunile
derulate de-a lungul a mai mulţi ani. Numai banca ne
poate ajuta să identificăm anumiţi iniţiatori.
Structurile utilizate de iranieni. Prin urmare, avem
nevoie de colaborarea Jeziei Thabet, care trebuie să
aibă o procură pentru acest cont. Îi cunosc pe
elveţieni: dacă ea nu colaborează, nu mişcă un deget.
— În cazul ăsta, ce să-i spun?
— Suntem pregătiţi s-o trimitem cu un avion al
~ 175 ~
Agenţiei acolo unde se află banca. Ea o să ceară
extrasele referitoare la anumite operaţiuni. Noi nu
avem calitatea să facem lucrul acesta.
Malko clătină din cap.
— Sper să reuşesc s-o conving.
— Trebuie! insistă Max Dorman. Nu e suficient să
ştim numărul contului. Să sperăm că nu-ţi întinde o
nouă capcană.
— Ce fel de capcană? întrebă Malko. Mi-a dat
întâlnire într-un loc public, iar eu sunt prudent.
— Să îmbraci neapărat vesta antiglonţ, îl statui
americanul. Ştim de ce e capabilă. În plus, o să-ţi
trimit doi „babysitteri” care să stea mereu prin
preajma ta. Dacă reuşeşti s-o convingi, îi faci Agenţiei
un mare serviciu. Nu am renunţat niciodată la ideea
de a răzbuna victimele de la Lockerbie. E o chestiune
de onoare. Vino cu mine, o să te prezint
„babysitterilor”, ca să nu existe nicio neînţelegere.
Malko îmbrăcă vesta antiglonţ GK şi-şi puse pe

deasupra haina. Se simţea un pic încorsetat, dar nu
era foarte vizibil. Verifică pistolul Beretta 92,
introduse un glonţ pe ţeavă şi-l strecură din nou la
spate.
Era ora trei fără zece.
Cei doi „babysitteri” erau la post, în faţa hotelului,
gata să intercepteze orice fel de răufăcător. Malko se
aşeză pe pat şi deschise televizorul. Era încordat, ca
de fiecare dată când se arunca într-un vârtej mortal…
Soneria mobilului îl făcu să tresară. Văzu afişat
numărul Jeziei.
~ 176 ~
Gérard de Villiers
— Sunt jos, îl anunţă femeia.
— Cobor, răspunse Malko.
Holul hotelului Sheraton era aproape pustiu, aşa că
ajunse foarte repede la uşa turnantă.
Zări maşina Jeziei oprită sub copertină. Femeia era
la volan, singură. Văzu pe partea cealaltă şi maşina
celor doi „babysitteri”, la vreo zece metri mai în spate.
Supravegheau toate vehiculele care ar fi putut să
urce panta după punctul de control de la intrarea
hotelului. Din direcţia aceasta nu avea cum să apară
nicio surpriză.
Înaintând spre uşa turnantă, cele două părţi
semicirculare se deschiseră automat. În Tunisia,
prezentau o anumită particularitate: erau perfect
cilindrice de ambele laturi. Când una se deschidea,
cealaltă se închidea, şi invers.
Malko pătrunse în cilindrul perfect al uşii. Făcu un
pas înainte şi ceva îl nedumeri imediat: Jezia Thabet
tocmai demara!
N-avu timp să-şi pună întrebări; cele două laturi de
sticlă curbată din faţa lui, care ar fi trebuit să se
deschidă, rămaseră închise.
Se întoarse: celelalte două părţi semicilindrice din
spatele lui tocmai se închideau.
Era prizonier într-un cilindru de sticlă!
La început, păru surprins. Apoi, văzând că maşina
Jeziei Thabet se îndrepta spre ieşirea din hotel, se
nelinişti.
Cei doi „babysitteri” îl vedeau în cadrul uşii
turnante, dar n-aveau niciun motiv de îngrijorare.
Toyota Jeziei ajunsese aproape de ieşire, în josul
pantei.
De neînţeles!
~ 177 ~
Brusc, apăru o maşină din parcarea situată în
stânga hotelului şi îşi continuă drumul pe sub
copertină.
Un Alfa Romeo alb.
Se opri în faţa uşii turnante. Malko văzu cum
geamul din faţă se lasă în jos şi apare ţeava unui
Kalaşnikov.
Era prins în capcană ca un şobolan.
Toate se petrecură în acelaşi timp.

Bărbatul înarmat cu pistolul-mitralieră deschise
focul asupra lui Malko, făcând ţăndări cilindrul de
sticlă din jurul lui.
În hol, o femeie căzu la pământ, atinsă de un glonţ
rătăcit.
Malko se aruncă pe jos, smulgând pistolul Beretta
92 de la centură. Lipit de ştergătorul uşii turnante,
deschise focul în direcţia automobilului Alfa Romeo.
Văzând că nu era mort, bărbatul care trăsese ieşi
din maşină cu intenţia vădită de a-i veni de hac. De la
distanţa aceea, proiectilele Kalaşnikovului l-ar fi
sfârtecat pe Malko, deşi purta o vestă antiglonţ.
Din fericire, „babysitterii” se treziseră. Unul dintre
ei ţâşni din maşină cu pistolul în mână şi începu să
tragă în aer. Auzind împuşcăturile, ucigaşul se
întoarse şi nu mai avu timp să lanseze o nouă rafală
asupra lui Malko.
Se aruncă în Alfa Romeo. Maşina demară imediat,
coborând în viteză rampa care ducea spre ieşire.
Aproape că se lovi de un vehicul care tocmai intra,
apoi dispăru.
~ 178 ~
Gérard de Villiers
Malko se ridică, scuturându-se de cioburile de
sticlă intrate în haine, şi ieşi afară prin uşa turnantă
care nu mai exista.
— Sir, sunteţi OK? întrebă neliniştit „babysitterul”.
— Da! îl asigură Malko. N-ai văzut nimic?
— Nu, se scuză americanul. Supravegheam intrarea
în hotel, nu parcarea.
Mustafa El Fadli apăru din hol şi-l ajută pe Malko
să se debaraseze de cioburi. Acesta îl dădu la o parte.
— Hai cu mine! Mergem la Jezia!
Alergară până la Peugeot, iar Malko îi strigă
„babysitterului”:
— Veniţi după noi!
Malko turba de furie în timp ce se îndreptau spre

Ennasr. Încă o dată, Jezia încercase să scape de el.
Oare cum de reuşiseră să blocheze uşa turnantă?
Ea nu ştia însă dacă Malko era viu sau mort.
Furia acestuia era atât de mare, încât nici măcar
nu se gândise ce avea să-i spună.
După douăzeci de minute, trecură prin faţa
moscheii cu cupolă verde, care o tăcea să semene cu
un far, şi cotiră la stânga, pe strada Baku, unde
locuia Jezia Thabet. Parcurseră strada tară să-i
zărească maşina, apoi se întoarseră din sens opus.
Unde era?
Brusc, Malko se gândi la ucigaşul din Alfa Romeo.
Probabil că Jezia Thabet aflase deja noutăţile. Prin
intermediul lui Mustafa, acum ştia unde locuieşte
omul acela.
Făcură stânga-mprejur şi porniră într-o nouă
~ 179 ~
cursă.
Strada părea liniştită. Văzură deodată cum, în
capătul celălalt, Toyota Jeziei căuta un loc de
parcare.
Malko se opri. Voia să aştepte să coboare din
maşină. Ceea ce femeia şi făcu. Atunci se dădu şi el
jos din Peugeot, lăsându-l în seama lui Mustafa El
Fadli. Se zăriră reciproc în aceeaşi clipă.
Jezia Thabet rămase stană de piatră, de parcă ar fi
văzut o fantomă. Malko se aştepta să fugă, dar femeia
îşi strecură mâna în geantă şi scoase pistolul Walther
PPK. Fără să ezite, mai înainte ca austriacul să poată
pune mâna pe armă, deschise focul de la trei metri
distanţă! îi putea vedea trăsăturile crispate din cauza
urii.
În timp ce încerca să-şi scoată pistolul, simţi două
şocuri în piept şi se dezechilibra, căzând pe spate.
Văzând că-l nimerise, Jezia Thabet puse arma la loc
în geantă şi începu să alerge spre unul dintre
imobilele de pe stradă.
Cei doi „babysitteri” sosiră în fugă la faţa locului.
— Nu trageţi! urlă Malko, încercând să se ridice de
pe jos.
Era ameţit şi avea senzaţia că un fier înroşit în foc îi
fusese lipit de piept.
Se ridică cu greu în picioare.
La zece metri distanţă, Jezia deschidea uşa
imobilului.
Brusc, o maşină albă veni dinspre bulevardul Hedi
Nouira, coti pe strada Baku şi frână brusc. Din ea
ieşiră doi bărbaţi care se aruncară asupra Jeziei chiar
în momentul în care împingea uşa şi o traseră în
spate. Apoi o târâră spre maşină. Pentru că se zbătea,
~ 180 ~
Gérard de Villiers
unul dintre ei o lovi în cap cu patul armei.
Un alt bărbat de pe stradă, pe care nu-l
remarcaseră până atunci, sosi alergând şi se aruncă
în maşină. Treizeci de secunde mai târziu, o
împinseră pe Jezia în automobil şi porniră cu spatele.
— Thuwarii! exclamă Mustafa El Fadli.
Jezia Thabet fusese răpită sub ochii lor de libienii
trimişi de la Tripoli să pună mâna pe ea.
Capitolul XX
Jezia Thabet îşi recăpătă cunoştinţa şi începu să se

zbată cu furie, fiind culcată perpendicular faţă de cei
doi răpitori. Capul îi sângera, dar înţelese perfect.
Pericolul venise de acolo de unde se aşteptase mai
puţin. Ştia foarte bine că americanii nu vor lăsa
lucrurile aşa, dar dacă thuwarii reuşeau să dispară,
soarta ei era pecetluită. Nu se va mai întoarce
niciodată din Libia. Disperată, încercă să apuce
mânerul portierei. Unul dintre cei doi bărbaţi îşi vârî
mâna între picioarele ei şi o apucă strâns pentru a o
imobiliza, iar celălalt scoase din buzunar un cuţit şi-i
puse lama la gât.
— Dacă te mai mişti, te spintec, exclamă el.
Îngrozită, Jezia îi dădu ascultare. Salvarea nu
putea veni decât din exterior…
În faţa lor, Mercedesul gri rula pe RN9 spre sud.

Mustafa El Fadli, agăţat de volan, strigă:
— Încearcă să ajungă la şoseaua spre Sfax! Se
întorc în Libia.
~ 181 ~
Dacă reuşeau, misiunea lui Malko era terminată.
Încovoiat de durere, austriacul îşi scosese vesta
antiglonţ şi-şi descheiase cămaşa; pe piept avea două
pete roşii cu diametrul de zece centimetri. Energia
cinetică a celor două gloanţe trase de Jezia Thabet se
transformase în căldură, îşi găsi telefonul pe pipăite.
Mâinile îi tremurau şi-i veni greu să tasteze numărul
lui Max Dorman.
— A mers prost! îl anunţă el.
Consternat; şeful staţiei CIA îl întrebă după ce
ascultase explicaţia:
— Ai numărul maşinii libienilor?
— Nu, dar o să ne apropiem de ea. Ce vrei să faci?
— Să le cer autorităţilor să intercepteze acest
vehicul cu care a fost răpită o cetăţeană tunisiană.
— OK, zise Malko. Ne apropiem.
Lui Mustafa El Fadli îi era foarte greu să ajungă din
urmă Mercedesul. Ori acesta avea un motor puternic,
ori Peugeot-ul era o mârţoagă. În fine, Malko reuşi să
citească numărul de pe plăcuţa de înmatriculare şi i-l
transmise şefului staţiei CIA.
— Ne-ar trebui un elicopter! zise el.
— N-avem! replică Max Dorman.
Urmărirea continuă printre camioane.
Mustafa El Fadli scoase o exclamaţie furioasă
atunci când Mercedesul libienilor se angajă pe
autostrada care ocolea Soussa şi se îndrepta spre
Sfax.
Aproape că rupsese pedala de acceleraţie, dar
distanţa dintre ei şi Mercedes creştea.
În spate, Opelul celor doi „babysitteri” se opintea şi
el să ţină pasul.
Pe Malko îl durea fiecare respiraţie. Telefonul mobil
~ 182 ~
Gérard de Villiers
începu să sune.
— Bad news! exclamă Max Dorman.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Malko.
— Tunisienii nu vor să intervină. Spun că, dacă e
vorba de thuwari, ei nu răpesc decât partizani ai lui
Gaddafi. Nu vor să pună în primejdie viaţa oamenilor
pentru asemenea mizerii.
În faţa lor, Mercedesul aproape că dispăruse în
fluxul maşinilor.
Malko se simţea descurajat. N-o vor mai găsi
niciodată pe Jezia Thabet.
— S-a ales praful!
Mustafa El Fadli întoarse capul spre el. Arăta
caraghios cu pata pe care o avea pe frunte, dar era
totuşi un tip dur şi răzbunător.
— Nu, îl contrazise el. De aici şi până la frontieră
sunt obligaţi să se oprească şi să pună benzină. Acolo
trebuie să-i atacăm…
Îmbietoare perspectivă! Pe de-o parte, patru oameni
înarmaţi într-un Mercedes, iar pe de alta ei, chiar
dacă-i punea la socoteală şi pe „babysitteri”, care
riscau să nu facă faţă unei asemenea confruntări.
— Insh ’Allah! oftă Malko.
Îi era prea rău ca să mai poată gândi. De fiecare
dată când respira, avea impresia că-i înfigea cineva
un cuţit în plămâni.
În plus, era pe cale să se dea peste cap pentru o
femeie care încercase să-l omoare doar cu o oră mai
devreme! Legănat de maşină, aproape că aţipi.
*
Jezia Thabet renunţase la luptă. Lungită pe
genunchii celor doi bărbaţi, îi lăsă s-o pipăie, să-i
~ 183 ~
frământe sânii, să-i frece sexul prin pantaloni. Se
gândea deja la secvenţa următoare. Câtă vreme era în
viaţă, mai exista o speranţă…
Cu chipul strălucind de dorinţă, unul dintre cei doi
răpitori se aplecă deasupra ei şi-i suflă în faţă un
damf de ceapă.
— După ce trecem frontiera, ţi-o iei! o anunţă el. Ni
s-a spus să nu te omorâm, dar avem dreptul să ne
distrăm puţin cu tine.
Jezia Thabet nu răspunse… Nu era decât un
prejudiciu colateral. Măcar de-ar fi putut să se ridice
şi să vadă dacă Peugeot-ul mai era în spatele lor… Ca
şi cum i-ar fi citit gândurile, răpitorul spuse printre
dinţi:
— I-am lăsat demult în urmă pe nemernicii ăia!
Noaptea se lăsa destul de repede. Circulaţia era
acum mai fluidă. Bărbatul de lângă şofer puse nişte
muzică şi începură amândoi să se legene în ritmul
unui dans oriental.
Unul dintre thuwarii din spate îi strigă Jeziei:
— Dansează puţin, ca să mi se scoale…
Fusese o expediţie reuşită. Peste câteva ore se vor
bucura de această femeie splendidă, şefii îi vor felicita
şi vor primi cu siguranţă şi o primă.
Vocea şoferului îi aduse cu picioarele pe pământ.
— Trebuie să oprim pentru benzină.
Autostrada se întindea în faţa lor, monotonă şi

dreaptă, şi se făcuse deja noapte. Malko îşi încheiase
cămaşa şi-şi puse haina. Durerea mai scăzuse în
intensitate. Îl sună pe Max Dorman şi-i dădu
~ 184 ~
Gérard de Villiers
raportul:
— Am trecut de Soussa. Dacă nu opresc, n-avem
nicio şansă să-i ajungem din urmă.
— Faceţi ce puteţi! oftă şeful staţiei CIA. Dar nu
riscaţi prea mult! „Babysitterii” sunt cu voi?
— Da, în spate.
— Vorbim mai târziu!
Merseră aşa încă o oră. Brusc, zăriră în depărtare,
la vreo doi kilometri, luminile unei staţii de benzină
Tamoil.
Prima de când plecaseră.
— Încetineşte! îi spuse Malko lui Mustafa El Fadli.
Puse mâna pe telefonul mobil şi vorbi cu
„babysitterii”; după câteva minute, Peugeot-ul ajunse
la benzinărie, unde nu se vedeau decât două
autocamioane şi o singură maşină particulară. Un
Mercedes cu număr libanez.
Inima lui Malko începu să bată mai repede.
— Opreşte lângă pompa unde se umflă
cauciucurile! îi ordonă el lui Mustafa El Fadli.
La vreo zece metri în spatele Mercedes-ului
libienilor. Un băiat îi făcea plinul. Nu coborâse
niciunul dintre ocupanţi, dar nu aveau mult timp la
dispoziţie. Malko le dădu instrucţiuni prin telefon
celor doi „babysitteri”.
Unul dintre autocamioane dispăru într-un nor de
fum albastru.
Malko ieşi din maşină după ce puse un încărcător
nou în pistolul Beretta şi se apropie de Mercedes din
spate. Cei doi „babysitteri”, necunoscuţi celor
dinăuntru, se apropiară din stânga. Totul se petrecu
în câteva secunde. Malko deschise brusc portiera din
spate, fotografiind scena: Jezia Thabet întinsă peste
~ 185 ~
ocupanţii banchetei. În acelaşi moment, cei doi
americani, cu pistoalele în mână, deschiseră
portierele din faţă.
— Freeze!14 strigară ei în cor.
Unul dintre ei lipi ţeava pistolului de gâtul
şoferului, iar al doilea făcu la fel cu vecinul acestuia.
Malko zări un Kalaşnikov pe podeaua maşinii.
Uluiţi, libienii nu se clintiră.
Malko o prinse de încheietura mâinii pe Jezia
Thabet, smulgând-o literalmente din maşină. Femeia
căzu pe pavajul benzinăriei, dar se ridică imediat ca o
pisică.
Malko o târî spre Peugeot.
Totul se derulă în mai puţin de un minut.
O împinse în maşină, ştiind că nu va fugi, apoi se
întoarse la Mercedes. Trase două gloanţe în
cauciucurile din spate, apoi se întoarse alergând la
Peugeot. Mustafa El Fadli demară. Impasibili, cei doi
„babysitteri” continuară să ţină armele îndreptate
spre libieni. Când văzură că Peugeot-ul iese din
benzinărie, unul dintre ei li se adresă în engleză
ocupanţilor Mercedes-ului:
— No foul play!15
Se retraseră apoi încet spre maşina lor,
ameninţându-i în continuare pe libieni cu armele.
Aceştia nu scoaseră un cuvânt, loviţi parcă cu leuca.
După ce Opelul părăsi benzinăria, coborâră din
Mercedes şi începură să înjure ca la uşa cortului sub
privirile mirate ale pompiştilor tunisieni. Unul dintre
libieni exclamă:
— Schimbaţi nenorocitele astea de pneuri! Fissa!
14 Nu mişca!
15 Fără şmecherii!
~ 186 ~
Gérard de Villiers
Visul se spulberase. Nu le mai rămânea altceva de
făcut decât să se întoarcă la Tunis şi s-o ia de la
început. În caz contrar, ar fi fost mai bine să nu mai
pună piciorul în Libia.
Chircită pe bancheta din spate, Jezia Thabet părea
că doarme. După salvarea ei, nu rostise un cuvânt.
Nici Malko nu avea chef de vorbă. Continua să sufere
şi să respire cu greutate.
Găsi totuşi timp să-l sune pe Max Dorman. Şeful
staţiei scoase un veritabil muget de bucurie aflând că
o recuperaseră pe Jezia.
— O aduc la ambasadă? întrebă Malko.
— Numai dacă e de acord! decretă americanul. E
cetăţeană tunisiană. Altfel ar fi o răpire.
Aceeaşi veche CYA16.
Malko aşteptă până în apropiere de Tunis, apoi se
întoarse spre Jezia.
— Vrei să mergi la ambasada americană? întrebă
el.
Răspunsul veni imediat:
— Nu, vreau să mă duc acasă.
Era dură.
Malko replică:
— Nu, n-am chef să păţeşti cine ştie ce.
Deocamdată o să stai cu mine.
Femeia nu protestă.
Pentru moment, o problemă fusese rezolvată
provizoriu.
Ajunseră la Sheraton pe la miezul nopţii, iar holul
era pustiu. Uşa cilindrică de la intrare nu fusese
înlocuită. Malko se întoarse spre „babysitteri”.
16 Cover Your Ass! Acoperă-ţi spatele! (poreclă ironică pentru CIA).

~ 187 ~
— Rămâneţi aici în seara asta. Nu se ştie niciodată
ce se poate întâmpla.
Ceru la recepţie să fi se dea o cameră vecină cu a
lui, apoi se duse la Jezia, care se aşezase într-un
fotoliu adânc.
Femeia îl urmă ca un zombie şi, o dată ajunşi în
cameră, se trânti pe pat fără să se mai dezbrace. Avea
faţa mânjită cu sânge şi cearcăne mari sub ochi.
Malko îi luă geanta şi se duse în baie. Scoase din ea
Waltherul PPK şi-l închise în seif. Apoi făcu un duş.
Apa caldă îl ardea acolo unde cele două gloanţe îşi
terminaseră zborul. Epuizat, strecură pistolul Beretta
92 sub saltea, la îndemână. Când se întinse pe pat,
Jezia se întoarse spre el cu un zâmbet cam forţat.
— Mi-ai salvat viaţa, murmură ea. Îţi mulţumesc.
Malko se întrebă sub ce formă se va manifesta
contraatacul ei.
Vipera mai avea încă o rezervă de venin.
Capitolul XXI
Malko tresări.
Ceva se freca de spatele lui gol în timp ce era
cufundat încă într-un somn adânc. Întinse instinctiv
mâna spre marginea patului, căutând pistolul Beretta
92 vârât între saltea şi somieră. După ce degetele sale
strânseră patul armei, bătăile inimii i se mai răriră şi
se destinse.
Recăpătându-şi cunoştinţa, realiză că nişte degete îi
atingeau pielea spatelui. Asta fusese senzaţia care-l
trezise.
Îţi aminti brusc totul: întoarcerea la Sheraton
împreună cu Jezia Thabet, pe care o smulsese din
~ 188 ~
Gérard de Villiers
ghearele libienilor veniţi s-o răpească. Precauţiile
luate înainte de a se culca pentru a o împiedica pe
tunisiană să-l atace din nou. Atunci când adormise,
femeia i se păruse inofensivă, istovită de încercarea
prin care trecuse.
Lumina din cameră era palidă: se făcea ziuă.
Degetele care se plimbau pe spatele lui dispărură,
înlocuite imediat de un contact mult mai cuprinzător.
Corpul unei femei, ai cărei sâni îi simţea striviţi de
omoplaţii săi.
O femeie goală, cu pielea netedă. Aparent, Jezia se
dezbrăcase şi acum nu mai dormea. Malko rămase
nemişcat, dar atent. Femeia se lipise cu totul de el.
Pubisul tare îi apăsa fesele.
Jezia începu să se frece uşor de el, iar degetele
reapărură, mângâindu-i pieptul. Se jucau cu
mameloanele lui, atingându-le cu o blândeţe plină de
erotism. Îi simţi în ceafa răsuflarea călduţă.
Jezia Thabet încerca în maniera ei să obţină
împăcarea.
La început, Malko rămase de piatră, amintindu-şi
că degetele astea aparţineau unei femei care
încercase de două ori să-l asasineze. Fără să mai
vorbim de tentativa nereuşită din apartamentul ei.
O viperă de nisip.
Cu toate acestea, contactul cu trupul ei cald, cu
sânii tari, dansul discret al bazinului Jeziei, care se
lipise de el, şi baletul mâinilor pe torsul lui îl
smulseră de-a binelea din somn. Când o mână îi
atinse pântecul, nu mai avu puterea să se
împotrivească. Era deja excitat. Ca şi cum ar fi ghicit,
Jezia îi apucă imediat sexul în mână. Mai întâi, fără
să se mişte, ca pentru a încălzi sexul adormit. Apoi
~ 189 ~
degetele începură să-l masturbeze cu o discreţie
admirabilă. Malko stătea încă pe o parte, iar femeia se
lipise de el ca o ventuză.
Nu-şi dădu seama ce se întâmplase, dar, la un
moment dat, realiză că sexul lui, pe care femeia îl
ţinea în mână, se întărise ca fierul…
Jezia reuşise să ducă la bun sfârşit prima etapă a
reconcilierii… Malko se simţi invadat brusc de
dorinţă. Un impuls brutal, animalic. Asta i se
întâmpla de fiecare dată când fenta moartea…
Iată că acum funcţionase şi capcana uşii turnante!
Simţea nevoia urgentă de a plonja în pântecul unei
femei. O nevoie profundă, primară, o manifestare a
instinctului de supravieţuire.
În cazul lui, aşa funcţiona cuplul Eros şi
Thanatos…
O împinse şi se întoarse pe spate. Mâna lui îi atinse
sânul în momentul în care gura Jeziei îi înghiţi sexul.
Se aplecase deasupra pântecului său cu viteza unui
animal de pradă.
Contactul cu gura ei caldă îi smulse un suspin de
uşurare. Cu mâinile agăţate de mameloanele lui, cu
sfârcurile sânilor atingându-i torsul, Jezia îl sugea de
parcă viaţa ei ar fi depins de asta. Gura ei îl cuprinse
cu totul, iar limba i se încolăci în jurul glandului.
O felaţie demnă de O mie şi una de nopţi.
Fugitiv, Malko înţelese ascensiunea socială a Jeziei.
O reptilă cu un corp de zeiţă, o voinţă de fier şi o
indiferenţă totală faţă de restul lumii.
Malko nu se mai putea stăpâni. În capul lui nu
exista decât un singur gând: să se înfigă cât mai
adânc în această femeie magnifică. O împinse cu
brutalitate, smulgându-se din gura ei. Nu trebui să
~ 190 ~
Gérard de Villiers
facă niciun efort suplimentar; Jezia se întorsese deja
pe spate, cu coapsele depărtate. Îl trase spre ea
apucându-l de ceafă şi-i ghidă sexul spre al ei.
Malko se înfipse cu o furie răzbunătoare, de parcă
ar fi vrut s-o spintece: surpriză însă, sexul ei era
minunat de umed. Jezia nu juca teatru chiar în
totalitate… îşi îndoi genunchii pentru a-l ajuta să-şi
facă loc în ea şi gemu de plăcere atunci când sexul lui
îi atinse uterul.
Era o femelă adevărată.
Cu capul golit de orice gând, concentrat asupra
plăcerii, Malko o bombarda de parcă ar fi vrut s-o
rupă-n două. Doar durerea din piept de la fiecare
respiraţie îi mai amintea că femeia pe care o regula
încercase în ajun să-l asasineze.
Deodată, Jezia îi şopti:
— Stai! Hai aşa!
Se întoarse sub el şi se aşeză în patru labe. Malko
pătrunse în pântecul ei dintr-o singură mişcare,
apucând-o cu mâinile de şolduri.
O nouă senzaţie minunată…
Acceleră ritmul pentru a ejacula, dar creierul său
reptilian se trezi. Totuşi, Jezia avea nevoie de o
pedeapsă…
Se retrase, dar şoldurile nu se mişcară. Malko se
afla deja la intrarea în celălalt orificiu.
Jezia nu protestă şi nici nu încercă să scape, îi
cunoştea pe bărbaţi. Dimpotrivă, se lăsă mai jos şi-şi
duse mâinile în spate pentru a-şi depărta fesele, o
adevărată ofrandă tăcută.
Cu muşchii încordaţi, Malko împinse din toate
puterile pentru a forţa intrarea între fesele ei.
Sfincterul rezistă câteva secunde, apoi, opintindu-se
~ 191 ~
cu furie, Malko ieşi victorios din această luptă.
Sexul său tare se înfipse în întregime în Jezia.
Până când epidermele li se atinseră. Femeia scoase
pentru prima dată un fel de ţipăt, imposibil de ştiut
dacă de plăcere sau de durere. De altfel, Malko nu se
mai putea stăpâni… Era atât de excitat, încât nu-i luă
prea mult timp să se descarce între fesele ei, scuturat
de un fior care-i întunecă vederea.
Tensiunea se risipi dintr-odată.
Rămase o vreme aşa, inert, golit de energie. Nici
măcar nu-şi dădu seama când adormi din nou.
Jezia Thabet avea un obraz umflat şi un mare cucui

roşu pe tâmplă cauzat de lovitura aplicată cu patul
pistolului de unul dintre thuwari. Înfăşurată în jurul
taliei cu un prosop, ieşi din baie. Deşi nu se machiase
şi avea faţa obosită şi cearcăne adânci, sânii bombaţi
şi sfârcurile tari o făceau să arate splendid. Se aşeză
pe marginea patului şi se uită în ochii lui Malko, care
stătea încă culcat pe perne.
— Mă ierţi? întrebă ea. Nu am nimic cu tine, dar
mi-e frică. Tu reprezinţi pericolul.
Malko zâmbi cu amărăciune.
— Nu crezi că pericolul vine mai curând din direcţia
libienilor? Dinspre thuwarii care au vrut să te ducă în
Libia? De unde nu te-ai mai fi întors niciodată…
O umbră trecu pe chipul Jeziei.
— Ba da, desigur, şi ei îmi vor răul… Dar din
acelaşi motiv.
— Eu nu-ţi vreau niciun rău, accentuă Malko, de
altfel te-am scăpat din ghearele lor.
~ 192 ~
Gérard de Villiers
Pe faţa Jeziei Thabet apăru un rictus amar.
— Ai fi tăcut la fel dacă n-ai fi avut nevoie de mine?
Măcar nu-şi făcea iluzii. Malko nu răspunse. Limba
de lemn nu avea efect asupra Jeziei…
— Nu eu am nevoie de tine, replică el. Fără să ştii,
deţii un secret de stat. Un secret vechi de zeci de ani,
legat de un eveniment care a costat vieţile a 270 de
persoane, civili nevinovaţi. Americanii vor să se
răzbune. E o chestiune de onoare.
Jezia lăsă ochii în jos.
— Ştiu, mi-a povestit Choukri. Dar nu eşti singurul
care caută informaţia asta. Mi-a spus că dacă o
divulg voi fi ucisă. Nu vreau să mor, înţelegi?
— N-o să scapi niciodată de problema asta, spuse
Malko. Sunt afaceri de stat. Statele au răbdare, timp
şi mijloace nelimitate. Singura modalitate de a scăpa
este să treci povara în cârca altcuiva. Sigur, rişti să te
ajungă din urmă răzbunarea. Dar ai bani şi un
anumit avans. Te poţi pune la adăpost într-o ţară
unde n-o să vină nimeni să te caute. Americanii sunt
gata să te ajute.
Femeia rămase tăcută câteva clipe, apoi căută
privirea lui Malko. Pentru prima dată, în ochii ei se
putea citi un licăr de omenie.
— Oricare ar fi motivele tale, mi-ai salvat viaţa,
spuse ea. Deşi am încercat să te omor. Am acum o
datorie faţă de tine. O să încerc să mă achit de ea.
Dar pe urmă trebuie să juri că n-o să mă mai
urmăreşti…
— Şi cum vrei să plăteşti? întrebă Malko ironic. Ce
am făcut mai devreme reprezintă un avans?
Jezia nu se supără.
— Nu, răspunse ea, nu e vorba de asta. Am vrut să
~ 193 ~
fac dragoste cu un bărbat adevărat. Dacă ne-am fi
întâlnit în alte împrejurări, cred că m-aş fi putut
îndrăgosti de tine. Mi-a plăcut să facem dragoste. Dar
n-a fost altceva decât un fapt accidental. Vreau să-ţi
propun altceva.
— Ce anume?
— Printre conturile la care mi-a dat acces Choukri
exista şi unul extrem de sensibil. Cred că e cel care-i
interesează pe americani, pentru că în el se adunau
finanţările multor operaţiuni clandestine.
Pulsul lui Malko se acceleră. Era pentru prima dată
când obţinea date precise despre contul din care
fuseseră probabil finanţate operaţiunile legate de
atentatul de la Lockerbie şi care permitea o eventuală
implicare a iranienilor, ajungându-se astfel până la
cei care dăduseră ordinele. Cei care le trimiseseră
bani libienilor în semn de mulţumire pentru
colaborarea lor.
— Care e contul ăsta? întrebă el.
— Nu ştiu! exclamă Jezia Thabet. Nu am decât
codul lui bancar. În felul ăsta vreau să mă achit de
datorie faţă de tine.
— Unde se află codul? întrebă Malko cu gura
uscată de emoţie.
— Aici, în geanta mea. Împreună cu codurile
celorlalte conturi. Nu mă despart niciodată de ele.
Vrei să ţi-l dau? Dar pe urmă mă laşi în pace…
— Dă-mi-l! zise Malko.
Jezia Thabet înconjură patul şi scoase din geantă
un carnet pe care-l deschise.
— Poftim, zise ea, ai cu ce să scrii?
Malko pusese deja mâna pe blocnotes şi pe stilou.
Jezia începu să-i dicteze.
~ 194 ~
Gérard de Villiers
— Iată codul bancar: BKJULIUS CH12 0869-6005
2654 1601 Z.
Malko notă cu grijă.
— Asta-i tot ce ştii? întrebă el.
Jezia Thabet ezită aproape imperceptibil.
— Nu, mai am şi numele unei „cârtiţe” libiene
legată de fostul regim, care era în legătură cu
Choukri. O să-ţi dau numele şi numărul lui de
telefon. Poţi să suni din partea lui Choukri. Pe urmă,
te descurci. Îl cheamă Achour Jalliez. Are o funcţie
importantă.
Închise carnetul şi întrebă:
— E de-ajuns?
Malko ezită să spună „da”. Părea prea uşor, iar
Jezia era foarte vicleană.
— Trebuie să verific! spuse el. Dacă tot ce spui e
adevărat, n-o să mai auzi niciodată de mine, dar nu
pot vorbi şi în numele altora.
— Care alţii?
— Thuwarii libieni şi cei care nu vor ca această
informaţie să iasă la iveală…
Jezia Thabet făcu un gest de nerăbdare.
— De primii mă ocup eu. În ce-i priveşte pe ceilalţi,
o să plec în curând din Tunisia şi nimeni n-o să ştie
unde o să-mi refac viaţa. Nici chiar tu.
— OK, spuse Malko. Şi acum ce o să faci?
— Trebuie să mă reorganizez, spuse Jezia. Pot să
mai rămân aici cu tine? Îmi poţi asigura o protecţie?
Thuwarii o vor lua probabil de la capăt.
— Nicio problemă, o asigură Malko.
Jezia îl fixă cu o privire aproape sfidătoare.
— Şi un ultim lucru: nu trebuie să faci tărăboi
pentru ceea ce s-a întâmplat ieri; eu am dat ordinul.
~ 195 ~
Nu erau decât nişte executanţi.
Vorba vine…
— Şi de ce vrei să tac? întrebă Malko. Ştiu foarte
bine cine a încercat să mă omoare: amicul tău libian,
cel care ţi-a asasinat prietena la ordinul tău.
Jezia Thabet rămase impasibilă.
— Toate astea sunt de domeniul trecutului. Dacă-i
denunţi, asta n-o să învie pe nimeni. Eu mai am încă
nevoie de el. Dacă îl arestează, nu mai am pe nimeni
care să mă protejeze.
— Crezi că o să-ţi mai facă serviciul ăsta? o întrebă
Malko sceptic.
Jezia zâmbi feroce.
— N-o să aibă de ales. Îl ţin sub papuc. Nu se poate
întoarce în Libia. Trebuie să fie „curat” în Tunisia.
— OK, conchise Malko. N-o să spun nimic.
Deocamdată, rămâi aici, sub protecţia „babysitterilor”
mei. Nu-i decepţiona, altfel cade înţelegerea noastră!
Eu mă duc acum să dau raportul.
Poate că acesta era finalul misiunii sale glorioase.
Capitolul XXII
— Ai făcut un pas uriaş înainte! recunoscu Max

Dorman copiind datele bancare furnizate de Jezia
Thabet. De ani de zile căutăm acest cont consacrat
finanţării operaţiunilor secrete desfăşurate de
Mathaba17. În mod normal, toate operaţiunile legate
de Lockerbie ar trebui să se afle aici. Descoperind
originea viramentelor, îi vom putea compromite pe
iranieni.
17 Serviciile de informaţii libiene.

~ 196 ~
Gérard de Villiers
— Problema e Jezia, replică Malko, ea nu vrea să se
implice mai mult.
— Trebuie să te duci la acest Achour Jalliez şi să-i
forţezi mâna, se precipită americanul. Identificăm
banca într-o oră. Am trimis totul la Langley pentru
analiză. Răspunsul o să vină repede.
— După prefixul numărului de telefon al lui Achour
Jalliez, banca se află în Elveţia, constată Malko. Asta
înseamnă 41.79 este un număr de mobil.
— Să bem o cafea! propuse Max Dorman. Trebuie
să aşteptăm răspunsul de la Langley.
Cafeaua espresso nu ajunsese încă în Tunisia.
Malko îşi înmuie buzele într-o cafea fadă, cu gust de
cicoare, uitându-se la cerul de un albastru limpede
care se vedea prin ferestrele biroului. Şeful staţiei CIA
era la a treia ceaşcă de cafea atunci când se auzi o
bătaie în uşă, apoi îşi făcu apariţia secretara care-i
înmână un mesaj.
Max Dorman îl citi imediat şi scoase o exclamaţie
de încântare:
— Bingo! Este codul Swift al unui cont de la banca
Julius Baer din Zurich, Bahnhofstrasse 26. Cifrele
următoare sunt cele ale contului deschis de Choukri
El Jallah, cel pentru care Jezia Thabet are procură. E
formidabil.
— Insuficient! îi reteză vorba Malko, domolindu-i
entuziasmul. Elveţienii sunt foarte minuţioşi. Aceste
numere pot fi de ajuns pentru a identifica un cont,
dar nu şi pentru a pătrunde în el.
— Deci, conchise şeful staţiei CIA, va trebuie să ne
folosim de joker.
— Achour Jalliez?
— Da. Nu-ţi mai rămâne decât să iei avionul până
~ 197 ~
la Zurich. Poate că, prin intermediul lui, vom avea
acces la acest cont. Forţându-i puţin mâna.
— Nu ştim nimic despre el, remarcă Malko. Nici
despre sentimentele lui faţă de libieni. Să sperăm că
Jezia n-o să ne joace vreo festă…
— Singura soluţie este să mergem până acolo,
conchise americanul. Între timp, nu trebuie s-o
scăpăm din ochi pe prietena ta, Jezia. O să reglăm
conturile după ce te întorci.
Jezia Thabet îşi mascase cât mai bine semnul roşu

de pe tâmplă. Ar fi vrut să se întoarcă acasă, să se
schimbe, să se machieze, dar riscul era prea mare.
Thuwarii care o urmăreau nu se întorseseră în Libia
cu mâinile goale. Fără ca ea să ştie cum, îi cunoşteau
adresa.
Nu trebuia să se joace cu focul.
După o baie lungă, se simţi mai bine, rece ca o
lamă de oţel.
Formă numărul lui Dafher Khaldoun care,
bineînţeles, nu răspunse. Îi lăsă un mesaj scurt şi
explicit: „Sună-mă sau îţi trimit pe cap poliţia!”
Trebuia să facă apel la sentimente.
Dafher Khaldoun o sună după două ore. Ursuz şi
neliniştit.
— Ce e povestea asta cu poliţia? întrebă el. Ai
înnebunit sau ce?
— Nu, spuse cu răceală Jezia, dar mai am nevoie de
tine. Vino la hotelul Sheraton!
Fostul agent al Moukhabarat-ului aproape că se
înecă.
~ 198 ~
Gérard de Villiers
— La Sheraton? După tot ce s-a întâmplat ieri? Eşti
într-o ureche?
— Nu veni cu rabla aia de maşină albă! strigă Jezia.
Ia un taxi şi nimeni n-o să te recunoască! Dacă nu…
— Dacă nu, ce?
— Vrei să rişti?
Pentru că nu-i răspundea, femeia preciză:
— Peste o oră, mâncăm ceva la restaurant. Mi-e
foame.
Închise, fără a-i mai lăsa timp să comenteze.
Mohammed Salah, şeful expediţiei libiene, plasase

câte un om la ambele capete ale străzii Dr. Selim
Ammar, pe care locuia Jezia Thabet. Cel de-al treilea
stătea pe palierul tunisienei, iar el însuşi rămăsese la
volanul Mercedesului, supraveghind întregul
dispozitiv. De data aceasta, un eşec era inadmisibil.
Prudent, nu suflase o vorbă la centrală despre ceea ce
se întâmplase pe autostrada spre Sfax. Ar fi fost în
stare să-l cheme acasă… Ca să-l felicite.
Oamenii săi erau la fel de motivaţi ca el. Afacerea
asta devenise una personală pentru toată lumea. O
vor viola pe rând ca s-o facă să plătească stresul prin
care trecuseră. Să se lase păcăliţi de o târfa
fermecătoare care-l pusese cu botul pe labe pe unul
dintre foştii lor şefi…
Nu se mai mişcau de acolo. La un moment dat,
Jezia trebuia să se întoarcă acasă.
Dafher Khaldoun avea ochii adânciţi în orbite, era
neras şi în privire i se citea ura. Traversase holul
hotelului Sheraton prelingându-se pe lângă pereţi,
~ 199 ~
dar nimeni nu-i acordă atenţie. În schimb, Jezia era
strălucitoare, în ciuda cucuiului enorm de pe tâmpla
stângă.
Se aşezară faţă în faţă la una dintre mesele din
restaurant.
— Ai tăcut bine că ai venit, spuse Jezia. Ştii că eşti
la mâna mea… Există un mort. Sau mai curând o
moartă, doborâtă de gloanţele trase de prietenul tău.
De data asta, tunisienii fac o anchetă adevărată. Au
identificat maşina, chiar dacă nu au încă numărul. E
suficient să primească o mână de ajutor…
Dafher Khaldoun rânji într-un mod extrem de
dezagreabil.
— Uiţi că tu mi-ai dat ordin să-l lichidez pe tipul
ăsta. A trebuit să-l plătesc pe unul de aici, un libian
care lucrează la hotel, ca să blocheze uşa turnantă. I-
am spus tot felul de basme… M-a costat 500 de
dinari.
— O să fie un martor excelent, remarcă Jezia
Thabet.
— Ba n-o să fie nimic, replică Dafher Khaldoun pe
un ton răutăcios. L-am plătit ieri seară: două gloanţe-
n cap. Am chef să fac acelaşi lucru şi cu tine. Pentru
că nu pot să-ţi spintec pântecul ăla de târfa.
Relaţiile lor se deterioraseră vizibil…
Jezia Thabet nu-şi pierdu calmul.
— Ar fi o idee foarte proastă. Îi vezi pe cei doi ţipi de
la masa din fund? Sunt agenţi CIA şi mă păzesc pe
mine. Dacă faci vreun gest, te rad. Încă ceva: de-
acum sunt de neatins, mă aflu sub protecţia
americanilor. Chiar dacă mă denunţi, n-o să te
asculte nimeni. Ştii că tunisienilor nu prea le plac
oamenii de teapa ta. Acum eşti pregătit să mă
~ 200 ~
Gérard de Villiers
asculţi?
Dafher Khaldoun nu răspunse, dar Jezia înţelese că
se îmblânzise.
— Îţi cer un ultim serviciu, îl anunţă ea. Pe urmă
suntem chit. Trebuie să mă scapi de câinii ăia de
thnwari. De-fi-ni-tiv.
Dafher înţelesese foarte bine, dar se uită la ea
chiorâş.
— De ce nu le ceri asta prietenilor tăi americani?
— Nu sunt nişte asasini, declară cu demnitate Jezia
Thabet. În plus, asta o să fie o lecţie pentru toţi cei
care te urmăresc.
Cu nasul în farfurie, fostul agent al Moukhabarat-
ului clătină din cap.
— Sunt patru. N-o să se lase uşor. Şi mai sunt şi
înarmaţi.
— Şi tu la fel, susţinu Jezia Thabet. Şi tu eşti rău.
Şi, oricum, nu ai de ales.
Înţelegând că trebuia să-i ofere un stimulent,
adăugă:
— Când mă anunţi că ai făcut-o, îţi mai dau
100.000 de dinari.
Dafher Khaldoun mormăi câteva cuvinte, din
fericire de neînţeles, un fel de litanie compusă din
înjurături ordinare. Nu mâncase nimic.
— Pot să plec? întrebă el cu o voce răguşită.
— Dacă ai înţeles ce vreau de la tine, îl avertiză
Jezia. Eu rămân aici până când o să-mi dai vestea
cea bună.
Libianul se ridică fără un cuvânt şi se îndreptă spre
ieşirea mult mai facilă datorită absenţei unei uşi
turnante. Nu se uită deloc în urmă. Jezia se duse la
bufetul cu produse de patiserie. Cu puţin noroc, avea
~ 201 ~
să rezolve toate problemele. Apoi putea profita de
noua ei avere.
Malko coborî prost dispus din Boeing-ul 737.

Călătoria fusese un coşmar. Pentru că nu exista o
cursă directă între Tunis şi Zurich, fusese nevoit să
treacă prin Roma, unde avusese parte de o aşteptare
de două ore, scări rulante în pană şi o grevă a
angajaţilor aeroportului. Calmul rece din Zurich veni
aproape ca o uşurare. Cerul era cenuşiu, încărcat de
nori, iar meteorologii anunţau zăpadă. Cum nu avea
intenţia să se deplaseze prea mult, ezită, dar în cele
din urmă închirie o maşină.
Oraşul era la fel de sinistru ca întotdeauna.
Autostrada era mărginită de brazi, iar maşinile
circulau cu farurile aprinse.
După o jumătate de oră ajunse la hotelul Baur au
lac, unde CIA îi rezervase o cameră.
Se debarasă de bagaje şi se duse să caute banca
Julius Baer, a cărei adresă o găsise în cartea de
telefon: Bahnhofstrasse 26. Mai întâi, trecu prin faţa
ei cu maşina. Banca, un imobil auster şi maiestuos
cu opt etaje, era situată pe colţul dintre o străduţă şi
această arteră din centrul Zürich-ului.
Parcă maşina pe o stradă perpendiculară şi se
întoarse pe acelaşi traseu. Pe o placă de alamă de
lângă intrarea în bancă scria că fusese fondată în
1857.
Libienii aleseseră o instituţie foarte onorabilă.
Îşi dădu brusc seama că nu ştia nimic despre
Achour Jalliez. Habar n-avea dacă mai lucra la banca
~ 202 ~
Gérard de Villiers
Julius Baer. Puse mâna pe mobil şi formă numărul
băncii. Dădu peste o telefonistă.
— Cu Herr Achour Jalliez, ceru el.
Urmă o scurtă pauză, în cursul căreia pulsul i se
acceleră rapid, apoi telefonista spuse:
— Vă dau secretariatul.
Aha, prin urmare încă mai lucra aici! După câteva
clipe, o voce cu un puternic accent „switzer deutsch”
răspunse:
— Secretariatul lui Herr Jalliez.
— Aş dori să vorbesc cu Herr jalliez, spuse Malko în
germană.
— Pe cine să anunţ?
Malko răspunse calm:
— Un prieten vechi, Herr El Jallah.
Din nou tăcere, apoi vocea indiferentă continuă:
— Herr Jalliez este într-o şedinţă. Doriţi să reveniţi
sau îmi lăsaţi un număr de telefon?
— O să revin eu, spuse Malko, apoi închise.
Se îndreptă spre hotelul Baur au lac pentru că nu
avea chef să hoinărească prin acest univers glacial în
care nu se vindeau decât ceasuri şi bani. Începuseră
să cadă fulgi de zăpadă rari. Soarele şi căldura Tunis-
ului erau departe.
Barul de la Baur au lac era dotat cu liniştea şi

confortul intim al unui club privat. Sobrietate era
cuvântul de ordine. Chelnerii alunecau în tăcere
printre mese, ca nişte fantome stilate. Malko se uită
la ceas: şase şi jumătate.
Banca Julius Baer închisese şi probabil că Achour
~ 203 ~
Jalliez se întorsese acasă.
Formă numărul de telefon al acestuia şi aşteptă.
După al treilea apel răspunse o voce de bărbat cu un
uşor accent oriental:
— Achour Jalliez. Cine e la aparat?
— Am încercat să dau de dumneavoastră la birou,
răspunse Malko fără să-şi dea numele.
După câteva clipe de tăcere, Achour Jalliez întrebă:
— Dumneavoastră v-aţi anunţat ca fiind Choukri El
Jallah?
— Da.
— Herr El Jallah a murit, spuse sec libianul. A fost
ucis într-un atentat la Beirut, s-a scris şi în ziare.
Deci, cine sunteţi?
— Un prieten al lui Herr El Jallah, care doreşte să
vă vorbească.
— Ihr Name?18.
— Malko Linge.
— Nu cunosc numele ăsta. Dacă nu-mi spuneţi mai
multe, sunt obligat să închid. Nu-mi plac farsele.
— Nici mie, replică Malko. Nu e vorba de o farsă, ci
de o afacere extrem de importantă.
— Care anume?
— Nu pot vorbi la telefon.
— Îmi pare rău, dar n-am cum să vă ajut.
Malko simţi că era gata să închidă, aşa că recurse
la un bluf.
— Herr El Jallah a deschis un cont la banca
dumneavoastră, vă spun acum numele titularului…
Citi codul bancar şi continuă imediat:
— Cred că jucaţi un rol deosebit în gestionarea
18 Numele dumneavoastră?
~ 204 ~
Gérard de Villiers
acestui cont. Aş vrea să stăm de vorbă, dacă nu
cumva preferaţi să contactez conducerea băncii
Julius Baer.
— Cine sunteţi, Herr Linge? repetă Achour Jalliez
cu o voce mai puţin sigură.
— Sunt reprezentantul unei mari agenţii federale
americane, preciză Malko, dar nu vă vreau răul. Am
nevoie doar de câteva informaţii.
Urmă o nouă tăcere, apoi împuternicitul băncii
Julius Baer întrebă:
— Unde sunteţi?
— La Baur au lac, camera 272.
Numele marelui hotel păru să-l liniştească.
— Foarte bine, o să ajung acolo pe la opt şi
jumătate. Imediat după cină.
La Zürich se cina devreme.
Capitolul XXIII
— Cineva vă aşteaptă jos, Herr Linge, îl anunţă

vocea unui angajat de la recepţie.
— Cobor imediat, spuse Malko.
Era ora opt şi jumătate fix.
În faţa recepţiei aştepta un bărbat îmbrăcat cu un
pardesiu gri şi şapcă asortată, de înălţime medie, cu
un nas proeminent şi pungi vineţii sub ochi. Malko se
îndreptă spre el.
— Herr Jalliez?
Bărbatul îl măsură din cap până-n picioare.
— Da. Sunteţi Malko Linge?
— Exact, să ne aşezăm!
Se duseră la masa cea mai depărtată de bar şi
comandară cafea şi votcă. Libianul părea nervos,
~ 205 ~
mâinile i se mişcau în permanenţă. După ce chelnerul
le aduse băuturile, Malko se decise să nu mai piardă
timpul.
— Herr Jalliez, spuse el, fac parte din Central
Intelligence Agency. Stabilisem o înţelegere cu
Choukri El Jallah. Din păcate, aşa cum ştiţi, a fost
omorât într-un atentat petrecut la Beirut. Se angajase
să ne furnizeze anumite elemente referitoare la
securitatea Statelor Unite.
— Ce fel de elemente? întrebă libianul.
— Extrasele contului despre care am vorbit la
telefon. Din nefericire, nu sunt autorizat să vă
dezvălui mai multe.
— Nu cred că vă pot ajuta, spuse calm Achour
Jalliez. E adevărat, eu l-am adus la bancă pe domnul
El Jallah, dar rolul meu doar la asta s-a rezumat. Ne
cunoşteam de multă vreme, suntem chiar veri
îndepărtaţi. Eram la bancă atunci când m-a
contactat. Îmi pare rău că a murit…
Spusese asta pe un ton indiferent, monden. Malko
îşi dădu seama că trebuia zgâlţâit puţin.
— Domnule Jalliez, replică el, nu-mi spuneţi totul.
Domnul El Jallah a deschis un cont la banca Julius
Baer pentru că eraţi aici. El însuşi mi-a mărturisit la
Beirut că i-aţi facilitat anumite operaţiuni fără să
vorbiţi cu vârfurile ierarhice ale băncii, care ar fi
putut pune întrebări stânjenitoare.
Era o cacealma în toată regula…
Achour Jalliez clipi de câteva ori.
— Nu puteam face altfel! recunoscu el. Domnul El
Jallah îmi spusese că lucra cu un om foarte puternic
din Jamahiriya, Abdallah Senoussi. Dacă nu dădeam
curs cererilor lui, familia mea din Libia ar fi fost în
~ 206 ~
Gérard de Villiers
pericol…
Mereu aceleaşi vechi metode…
— Abdallah Senoussi era de fapt şeful serviciilor
secrete ale colonelului Gaddafi, Mathara, confirmă
Malko.
Achour Jalliez îi aruncă o privire fugitivă.
— Căutaţi miliardele de dolari dispărute la sfârşitul
regimului Gaddafl? Mă tem că vă înşelaţi. Fondurile
totale reţinute de această bancă sunt extrem de
modeste în comparaţie cu sumele colosale care s-au
evaporat.
Malko îi adresă un zâmbet liniştitor.
— Herr Jalliez, eu nu caut bani.
— Atunci, ce?
— Am nevoie de extrasele referitoare la ansamblul
operaţiunilor din ultimii douăzeci şi cinci de ani, cele
efectuate în contul al cărui număr vi l-am comunicat.
Dacă n-ar fi fost atât de pătruns de spiritul elveţian,
Achour Jalliez ar fi tresărit.
— Douăzeci şi cinci de ani, dar e imposibil! Totul se
arhivează după doi ani. Sigur, putem găsi urma
mişcărilor de fonduri, dar e nevoie de autorizaţie
pentru dezarhivare.
— Nu puteţi trece peste autorizaţii? întrebă Malko,
insistând.
Libianul se întoarse spre el. Ridurile de pe faţă i se
adânciseră, privirea îi era şovăitoare, dar emana
sinceritate.
— Herr Linge, o asemenea operaţiune nu este
posibilă decât cu cererea scrisă a titularului sau a
titularilor de cont. Altfel, personalul care gestionează
arhivele nu va da curs cererii. Vă jur că vă spun
adevărul.
~ 207 ~
Malko era gata să-l creadă. Libianul continuă cu o
voce stăruitoare:
— Mi s-a întâmplat uneori să înregistrez operaţiuni
în acest cont, informând mai întâi direcţiunea pentru
a facilita lucrurile, dar asta s-a petrecut în timp real.
O dată finalizată etapa înscrisurilor, dacă nimeni nu
punea întrebări, tranzacţia era înregistrată.
Transpira, îi era frică. Malko înţelese că nu va
mişca un deget. Totuşi, nu voia să renunţe. Îi veni
brusc o idee.
— Printre operaţiunile pentru care aţi scurtcircuitat
conducerea, vă amintiţi de vreuna în mod anume?
Achour Jalliez rămase tăcut câteva clipe, apoi se
aplecă spre Malko de parcă lemnăria bine lustruită a
barului ar fi avut urechi.
— Da, şopti el. Cred că s-a întâmplat prin 2003 sau
2004. Am primit un virament pentru o sumă foarte
mare. În mod normal, ar fi trebuit să informez
direcţiunea, care urma să-i cerceteze provenienţa. Am
luat legătura cu domnul El Jallah şi i-am împărtăşit
îngrijorarea mea. Mi-a cerut imediat să las să treacă
acest virament fără să vorbesc cu nimeni. Pentru că
eram gestionarul contului, dacă nu suflam nicio
vorbă, ar fi fost pur şi simplu înregistrat.
Încordat, Malko întrebă:
— Vă amintiţi de suma acestui virament?
Achour Jalliez coborî şi mai mult vocea.
— Da. Două miliarde şapte sute de milioane de
dolari.
Malko avu senzaţia că primeşte un pumn în plină
figură.
Era suma exactă a compensării plătite de Libia
pentru încetarea embargoului la care era supusă.
~ 208 ~
Gérard de Villiers
Zece milioane de dolari pentru fiecare victimă a
atentatului de la Lockerbie, inclusiv unsprezece
colaterale, adică scoţienii ucişi de resturile avionului.
ACEASTA era dovada care lipsise încă de la început
pentru a putea implica Iranul.
— De unde venea viramentul?
— Nu-mi amintesc, recunoscu Achour Jalliez. O
societate off-shore oarecare. Trebuie scotocite
arhivele.
— Banii ăştia au rămas în cont? întrebă Malko.
— Nu, ceva mai târziu domnul El Jallah mi-a cerut
să fac un virament în contul Fondului Suveran Libian
destinat investiţiilor în străinătate.
— Îmi trebuie schema scrisă a acestor operaţiuni,
insistă Malko.
Achour Jalliez clătină din cap.
— E imposibil! Numai dacă însuşi titularul contului
cere asta. Or, ştiţi foarte bine că a murit…
— Mi-a spus că i-a dat o procură pentru acest cont
unei persoane apropiate, o anume Jezia Thabet.
Libianul îşi încruntă sprâncenele.
— Mi se pare că am înregistrat o operaţiune de felul
acesta, dar trebuie să verific.
— Puteţi s-o faceţi? întrebă Malko. Şi să-mi
comunicaţi răspunsul mâine dimineaţă?
— Bineînţeles, acceptă libianul. Sper totuşi că n-o
să-mi creaţi probleme.
— Nu dacă sunteţi în continuare cooperant, îl
avertiză Malko. E de la sine înţeles că nimeni nu
trebuie să ştie că am purtat această conversaţie.
— Evident, confirmă Achour Jalliez. După o scurtă
pauză, întrebă cu voce joasă: Ştiţi cine l-a asasinat pe
Choukri El Jallah?
~ 209 ~
— Cred că da, răspunse Malko, numai că nu sunt
autorizat să vă spun asta. Viaţa dumneavoastră ar
putea fi în pericol. Dacă cei care au aruncat în aer
maşina lui Choukri El Jallah ar şti că aveţi
cunoştinţă de acest cont, v-ar lichida în doi timpi şi
trei mişcări…
Libianul păli, dar nu răspunse.
— Aştept un telefon mâine dimineaţă, îi reaminti
Malko.
Ceaţa era atât de deasă, încât lacul Zürich de-abia

se mai zărea. Sună telefonul fix. Era ora opt şi
jumătate. Malko recunoscu vocea lui Achour Jalliez.
— Am reuşit să verific informaţia despre care mi-aţi
vorbit, spuse el. Contul în cauză are şi un al doilea
semnatar, persoana pe care aţi menţionat-o.
— Vă mulţumesc, zise Malko.
Jezia Thabet mai avea totuşi un rol de jucat. Totul
era s-o convingă. Nu mai avea ce face la Ziirich.
Max Dorman stătea ca pe jar. Malko îl avertizase

că, de data aceasta, urma să sosească cu o cursă
directă.
— În concluzie, ai găsit ce căutai?
— Parţial, doar parţial, confirmă Malko, dar am o
informaţie care o să te facă să sari până-n tavan: în
2003 sau 2004, contul lui Choukri El Jallah a primit
un virament de două miliarde şapte sute de milioane
de dolari, provenind de la o societate off-shore
~ 210 ~
Gérard de Villiers
neidentificată până astăzi.
Şeful staţiei CIA scoase un adevărat urlet.
— Este exact suma plătită de libieni pentru morţii
de la Lockerbie! Zece milioane pentru fiecare victimă.
Iranienii le-au rambursat. Şi-au semnat astfel crima!
E fabulos.
— Stai puţin, îl domoli Malko. Urmele acestor
tranzacţii au dispărut în arhivele băncii Julius Baer.
Pentru a identifica sursa viramentului, trebuie
cercetat contul, iar asta nu se poate face decât cu
ajutorul titularului aflat în viaţă: Jezia Thabet.
Trebuie ca ea să accepte acest lucru.
— E treaba ta s-o convingi! conchise Max Dorman.
Altfel, toate informaţiile pe care ni le-a dat nu servesc
la nimic. Nu-i putem forţa mâna acestui Achour
Jalliez?
— Cred că până la urmă i-o rupem, replică Malko.
La vremea aceea, probabil că se credea apărat de
statul libian, dar acum nu mai e cazul. Ţine la postul
lui. Nu, problema trebuie rezolvată prin intermediul
Jeziei.
— Atunci, baftă! oftă şeful staţiei CIA.
Malko formă numărul Jeziei Thabet. Trecuse pe la

Sheraton să-şi lase bagajele, dar femeia nu se afla
acolo.
De data aceasta, răspunse imediat.
— Te-ai întors din călătorie? întrebă ea.
— Adineaori, spuse Malko. Unde eşti?
— În oraş.
— Eşti singură?
~ 211 ~
Jezia râse uşor.
— Oh, nu, mă însoţeşte unul dintre prietenii tăi! Mi
se pare că am devenit o persoană foarte preţioasă.
— Vreau să ne vedem.
— Mă întorc peste vreo oră, îl asigură ea. Te sun
eu.
Dafher Khaldoun era muncit de gânduri negre:

prietenul lui, Mahmoud, refuzase categoric să atace
împreună cu el echipa thuwarilor. Era prea periculos.
În ochii lui, nu era grav să lichidezi un străin sau o
tunisiană compromisă din cauza legăturii cu Ben Ali.
În schimb, dacă „noii” libieni aflau că îndrăznise să
atace thuwarii trimişi în Tunisia, nu va mai avea
niciodată parte de linişte.
Concluzia: Dafher Khaldoun era obligat să
acţioneze singur. Nici el nu avea chef să-i lichideze pe
aceşti indivizi, chiar dacă-i ura din toată inima, dar
nu avea de ales…
Venise momentul să se pună pe treabă. Cunoştea
ascunzătoarea celor patru libieni. Chiar dacă nu ştia
codul de la intrarea în imobil. Trebuia să facă ceva ce
detestase întotdeauna: confruntarea directă…
îngenunche şi trase de sub pat Kalaşnikovul pe care-l
adusese din Libia. Aici nu-l folosise niciodată până
acum.
Despături cuvertura în care-l înfăşurase şi scoase
încărcătorul plin. Apoi se duse cu cartuşele la
bucătărie, unde înjghebase un fel de banc de lucru.
Prinse primul cartuş într-o mică menghină şi, cu
ajutorul unui fierăstrău, începu să scrijelească vârful
~ 212 ~
Gérard de Villiers
glonţului, realizând două incizii în formă de cruce. În
felul acesta, proiectilul se deschidea, provocând o
rană şi mai gravă.
Trebuia să aibă şansa de partea lui… După două
ore, pregătise treizeci şi două de cartuşe. Le puse
înapoi la locul lor. Acum îi mai rămăsese să se decidă
unde şi când să dea lovitura. Unde, era uşor.
Singurul loc în care lăsau garda jos era apartamentul.
Trebuia să intre în clădire, să sune la uşă şi să-i
secere rugându-se la Allah din toate puterile.
Când, avea să vadă el. Cel mai bun atu era
surpriza. Thuwarii se considerau vânători, nu vânat.
Strecură din nou Kalaşnikovul sub pat şi plecă în
recunoaştere.
Jezia Thabet îşi luase toate măsurile de precauţie.

Pătrunse cu aplomb pe uşa turnantă care fusese
înlocuită. Cei doi „babysitteri” veneau în spatele ei cu
mai multe sacoşe în mâini. Femeia purta o haină de
piele de firmă, pantaloni asortaţi băgaţi în cizmele cu
tocuri înalte şi era machiată ca Regina din Saba. O
oroare absolută pentru salafişti.
Aşeză pachetele în faţa fotoliului lui Malko şi se
lăsă să cadă pe locul vecin.
— E oribil, spuse ea, pe bulevardul Bourguiba nu
mai există decât femei „acoperite”! Parcă ne-am întors
în Evul Mediu. Deci, eşti satisfăcut?
— Pe jumătate, spuse Malko. Am exploatat însă
toate informaţiile tale. Din păcate, mă tem că mai
avem nevoie de tine.
— De mine? Pentru ce?
~ 213 ~
Malko îi explică şi, pe măsură ce vorbea, văzu că
femeia se închide în sine. Jezia îi reteză vorba.
— Vrei să mă duc la Zürich şi să semnez pentru a
obţine acele extrase de cont?
— Da, confirmă Malko, altfel banca n-o să ni le dea
în veci. Eşti singura care le poate cere…
Jezia Thabet îi aruncă o privire întunecată.
— Asta o să lase o urmă… Semnătura mea.
— Mă tem că da, recunoscu Malko.
— Într-o zi, cineva o să descopere şi o să vină să mă
omoare ca pedeapsă pentru că am făcut asta…
— Nu şi dacă dispari, spuse Malko. În schimb, e
adevărat, nu există o siguranţă absolută…
Tunisiana scutură încet din cap, cu o expresie
impenetrabilă.
— Refuz. V-am ajutat destul.
— Nu prea ai de ales, remarcă Malko. Putem face în
aşa fel încât să fii acuzată de autorităţile tunisiene.
Dafher Khaldoun o să fie martor.
— Dafher e un câine, nimeni n-o să-l creadă!
izbucni Jezia Thabet furioasă.
— Nu te baza pe asta! Mersul la Zürich e mai puţin
periculos.
Jezia se ridică şi spuse sec:
— Nu merg la Zürich. Du-te naibii!
Finalul unei frumoase poveşti de dragoste.
Malko se uită cum femeia se îndrepta parcă în pas
de dans spre lifturi. Se afla din nou în impas. Dacă
nu găsea un mijloc s-o facă pe Jezia să se
răzgândească, toate eforturile lui fuseseră zadarnice.
Capitolul XXIV
~ 214 ~
Gérard de Villiers
Daflier Khaldoun îi urmărea pe thuwari încă de
dimineaţă. Se treziseră devreme şi se duseseră acasă
la Jezia Thabet. Verificaseră dacă maşina nu-şi
schimbase cumva locul. Unul dintre ei rămăsese
acolo, plantat la intrarea în imobilul de vizavi, iar
ceilalţi trei plecaseră spre bulevardul Hedi Nouira şi
se aşezaseră la Montaigne pentru o cafea matinală.
Păreau încordaţi, dar nu neapărat neliniştiţi.
Dafher Khaldoun se întrebă dacă n-ar fi fost cel mai
simplu să scoată din portbagaj Kalaşnikovul şi să
tragă câteva rafale asupra terasei…
N-ar fi intervenit nimeni, dar era posibil ca martorii
să reţină numărul maşinii lui. Trebuia să procedeze
altfel… Se urcă în maşină şi se întoarse la imobilul
unde locuiau thuwarii.
După ce parcă automobilul, scoase Kalaşnikovul
din portbagaj, înfăşurat în cuvertură, şi se duse la
intrarea în clădire. Acolo, aşteptă.
Douăzeci de minute mai târziu, o femeie încărcată
de pachete se opri în faţa uşii şi tastă codul.
Dafher Khaldoun se grăbi să intre, dar femeia îi
aruncă o privire bănuitoare:
— Tu cine eşti? Nu te-am mai văzut pe-aici.
— Am venit la prietenii mei de la patru, răspunse
fostul agent al Moukhabarat-ului.
Femeia făcu o grimasă dispreţuitoare.
— Ah, şi tu eşti tot libian…
În cele din urmă, îl lăsă să intre, iar Dafher
Khaldoun se năpusti în ascensor. Ajunse la etajul
cinci şi coborî câteva trepte. Se ghemui pe vine între
etajul patru şi cinci. De acolo, putea supraveghea uşa
apartamentului unde stăteau thuwarii. În momentul
când vor ieşi din lift, îi va secera cu o rafală, apoi o va
~ 215 ~
lua la sănătoasa.
Îi mai rămânea pe urmă să-l lichideze şi pe cel de-al
patrulea, rămas la pândă pe strada Dr. Selimammar.
— E o catastrofa! exclamă Max Dorman. Cei de la

Langley sunt în culmea agitaţiei… De ani de zile
caută să pună mâna pe contul ăsta! Avem şi
confirmarea viramentului de două miliarde şapte sute
de milioane de dolari. Nu ne mai rămâne decât să
dăm peste contul de unde s-a făcut creditarea. E
ultimul cui bătut în sicriul iranienilor.
— Cu siguranţă! recunoscu Maiko. Numai că, fără
Jezia Thabet, e ca şi cum contul ăsta s-ar afla pe o
altă planetă…
— Oare ce să-i promitem? întrebă americanul.
— N-avem ce. E bogată, tânără şi frumoasă şi nu se
teme de nimic, în afară de ideea de a ieşi în evidenţă.
Dacă o predăm tunisienilor, nu obţinem mare lucru.
Nu ne poate ajuta dintr-o celulă…
— Atunci, treci la atac! îl sfătui şeful staţiei CIA. În
cadrul Agenţiei ai reputaţia de bărbat care ştie să
vorbească cu femeile.
— Mulţumesc, zise Malko. Cu femeile, da, dar nu şi
cu viperele. Jezia Thabet n-are practic niciun fel de
sentimente. Doar instinctul de supravieţuire al
creierului său reptilian. Iar creierul ei îi spune că se
află în pericol dacă se amestecă în operaţiunea de la
Ziirich. După părerea mea, nimic n-o poate face să se
răzgândească.
— Ţie îţi revine sarcina să găseşti ceva. Nu ne
putem da bătuţi. Ar fi o trădare faţă de sutele de
~ 216 ~
Gérard de Villiers
victime de la Lockerbie. N-o poţi sensibiliza cu asta?
Malko îi adresă un zâmbet politicos.
— Pe Jezia o doare-n cot… Nu se gândeşte decât la
propria persoană. Nu există decât o singură şansă: să
ne lase s-o transferăm în Statele Unite. Din păcate,
nu mai am şi alte „stimulente”. Acum, după ce am
smuls-o din mâinile thuwarilor şi profită de protecţia
Agenţiei, nu se mai teme de nimic.
— Totuşi, încearcă! insistă americanul. Ar fi o
prostie să renunţăm după ce am ajuns până aici.
— Reiau atacul, promise Malko. Nu-i pot oferi bani
pentru că are mai mulţi decât poate cheltui.
— Dar nu are un paşaport american, remarcă Max
Dorman.
Dafher Khaldoun era încordat peste măsură. Cu

câteva clipe mai înainte, auzise liftul care se pusese
în funcţiune. Introduse rapid un cartuş pe ţeava
Kalaşnikovului şi-l îndreptă spre palierul de
dedesubt.
Liftul urca. În câteva secunde, ajunse la etajul
patru. Libianul îşi ţinu respiraţia. Cu degetul pe
trăgaci, era pregătit să-i doboare pe thuwarii care nu
bănuiau nimic. Ascensorul nu se opri la patru, iar
Dafher Khaldoun se destinse brusc.
Nu erau ei.
Cabina se opri la cinci. Auzi cum se deschid uşile,
mai multe voci de bărbaţi, dar nu le acordă nicio
atenţie. Apoi paşi în spatele lui. Cineva cobora pe
scară.
Se întoarse.
~ 217 ~
Prea târziu.
Un bărbat cu o mustaţă groasă îl ameninţa cu un
pistol. Pentru că Dafher Khaldoun părea că vrea să se
ridice, necunoscutul făcu un salt înainte şi lipi ţeava
armei de ceafa fostului agent al Moukhabarat-ului.
— Dacă te mişti, îţi zbor capul!
Cu mâna stângă îl forţă să se scoale-n picioare.
Kalaşnikovul căzu pe trepte. Îl ridică imediat unul
dintre cei doi bărbaţi care se iviră din spatele celui
dintâi. Împins, îmbrâncit, Dafher Khaldoun se trezi pe
palierul etajului patru, apoi aruncat într-un
apartament.
Unul dintre thuwari îl percheziţiona, descoperindu-i
vechiul pistol Makarov cu un glonţ pe ţeava. Ceilalţi
doi îi legară mâinile la spate. Cel care-l ameninţase cu
arma se proţăpi în faţa lui:
— Cine eşti?
Dafher Khaldoun nu răspunse. La ce bun? îi luară
portofelul şi găsiră cartea de identitate.
— Ia te uită, făcu Mohammed Salah. Eşti libian! Şi
te cheamă Dafher Khaldoun. Ce faci în Tunisia?
Turism?…
Fostul agent al Moukhabarat-ului rămase mut.
Brusc, unul dintre thuwari se duse la computer, îl
deschise şi scrise ceva pe ecran. Apoi scoase un
strigăt de bucurie.
— Îl avem pe listă! E un câine de gaddafist. Există
aici toate informaţiile despre el. El le-a fiert ouăle
prietenilor noştri.
Ca pentru a saluta vestea, şeful thuwarilor îl pocni
pe Dafher Khaldoun cu pumnul în faţă, iar acesta
căzu pe podea. Apoi începură să-l dea de-a dura cu
lovituri de picioare, până când, cu faţa plină de
~ 218 ~
Gérard de Villiers
sânge, nu se mai mişcă.
— Îl tăiem? propuse cineva. Sau îl ducem la Tripoli?
— Avem altceva mai bun de făcut decât să-l ducem
acolo, exclamă Mohammed Salah. Mi-a venit o idee.
Adu-l în simţiri!
Hicham se execută şi-l lovi cu piciorul în faţă pe
fostul agent, făcându-l astfel de nerecunoscut.
— Ridică-l! ordonă Mohammed Salah.
Apoi se apropie de el.
— Acum ne duci la tine acasă, spuse el. Pe urmă,
mai vedem. Sunt sigur că ai lucruri interesante.
Altfel, te tăiem cât ai clipi.
Dafher Khaldoun nu avea de ales. Îşi spuse că,
afară, avea mai multe şanse să atragă atenţia cuiva.
Se lăsă târât până la lift. Pe stradă era aproape
întuneric. Îl aruncară pe bancheta maşinii, cu mâinile
legate la spate. Le dădu adresa fără să opună
rezistenţă, apoi le spuse şi etajul, renunţând la orice
speranţă.
Atunci când coborâră din maşină, nu mai era decât
o zdreanţă… în jur, nimeni. Făcură două drumuri cu
liftul şi intrară în apartamentul mic şi răvăşit.
Mohammed Salah scoase din buzunar un cuţit şi-l
lipi de gâtul lui Dafher Khaldoun.
— Unde ţii banii?
— Sub pat, răspunse fostul agent al Moukhaharat-
ului.
Nu prea avea imaginaţie.
Descoperind teancurile de bancnote de câte o sută
de dolari, thuwarii scoaseră exclamaţii de bucurie.
— De unde ai banii ăştia? întrebă Mohammed
Salah.
Dafher Khaldoun nu răspunse. De altfel, libienilor
~ 219 ~
puţin le păsa. Continuară să scotocească
apartamentul, dar nu mai descoperiră nimic.
— De ce ne aşteptai? întrebă brusc Mohammed
Salah.
Dafher Khaldoun îşi spuse că, o dată ajuns în acest
punct, îşi putea oferi o mică şi nevinovată răzbunare.
— Am fost plătit să vă omor, mărturisi el.
— De către cine? mugi Mohammed Salah.
— O tunisiană. Jezia Thabet.
Libianul rămase mut. Căţeaua aia intenţionase să
se debaraseze de ei! Nu scăpa nicio ocazie să se
răzbune.
— Locuieşte în reşedinţa Miramar, pe strada Dr.
Selim Ammar numărul 46? insistă thuwarul.
— Da.
Dafher Khaldoun îşi spuse că n-o să plece singur de
pe lumea asta. Măcar atât. Cei trei thnwari se
adunaseră într-un colţ al apartamentului şi discutau
în şoaptă. Se întoarseră apoi la el. Unul dintre ei îi
desfăcu centura, îi trase jos pantalonii şi-i scoase
chiloţii.
Mohammed Salah se apropie şi-l anunţă pe un ton
plin de blândeţe:
— În mod normal, ar trebui să te ducem la Tripoli
ca să dai socoteală de crimele tale… Numai că avem o
problemă de rezolvat. Aşa că te lăsăm aici.
În mintea lui Dafher Khaldoun se ivi scurt o umbră
de speranţă care dispăru repede atunci când văzu că
thuwarul scoase din buzunar un cuţit. Mohammed
Salah îi apucă testiculele cu mâna stângă, apoi îl
anunţă:
— În cele din urmă, am hotărât să-ţi ducem ouăle.
Ocupă mai puţin loc…
~ 220 ~
Gérard de Villiers
Dafher Khaldoun urlă de se zguduiră pereţii. Lama
cuţitului făcu o incizie la baza scrotului. Sângele
ţâşni ca dintr-o fântână, pe verticală. Cu un aer
dezgustat, Mohammed Salah aruncă testiculele pe
covor.
— Yallah! exclamă el. Lăsaţi-l să crape pe câinele
ăsta!
Ieşiră din apartament fără să închidă uşa.
Copleşit de durere, Dafher Khaldoun reuşi să se

târască până pe palier. Nu mai avea putere să se
ridice în picioare pentru a chema liftul, urlând de
unul singur. Avea impresia că un val de apă călduţă îi
inundă picioarele.
Numai că nu era apă, ci sânge.
Se încăpăţână să se târască pe coate, în ciuda

durerii atroce care-i rodea pântecul. Îşi spuse că se
putea trăi foarte bine şi fără testicule. Îi trebui mult
timp să ajungă la parter, lăsând în urmă o lungă dâră
de sânge. Pentru a deschide uşa de la intrare, făcu un
efort supraomenesc şi apăsă butonul agăţându-se de
mânerul metalic. Ateriză în sfârşit pe trotuar şi strigă
după ajutor cu glas pierit.
În jur, nici ţipenie.
Se îndreptă târâş spre intersecţia cu bulevardul
Hedi Nouira. Acolo erau oameni care-l puteau ajuta.
În mod bizar, se simţea mai bine. Îşi spuse că până la
urma avea să scape cu viaţă.
~ 221 ~
Nu-şi dădea seama că era pe moarte.
Atmosfera era încordată.

Malko o invitase pe Jezia Thabet să ia masa
împreună cu el la Diamantul Albastru, pe malul
lacului. Avea de gând s-o determine să-şi schimbe
hotărârea. Situaţia era simplă: dacă tunisiana refuza
să se ducă la Zurich cu Malko pentru a cere de la
banca Julius Baer extrasele conturilor de care avea
nevoie CIA pentru a dovedi vinovăţia iranienilor în
cazul atentatului de la Lockerbie, misiunea lui se
termina cu un fiasco.
Jezia Thabet de-abia se atinsese de doradă,
răspunzând monosilabic la întrebări. Poziţia ei era
clară: le dăduse ce voiau şi nu avea de gând să facă
niciun pas în plus. Victimele de la Lockerbie n-o
interesau. Se uită la ceas şi conchise:
— Cred că nu mai avem ce să ne spunem. Te las la
Sheraton şi mă întorc acasă.
— Eşti în pericol! remarcă Malko. Fără mine, ai fi
acum în Libia. Pentru totdeauna.
Femeia tăcu un gest de nerăbdare.
— Nu sunt singură. Ştiu să mă apăr.
Înainte de a-i putea răspunde, sună telefonul
mobil. Era Max Dorman. După ce termină de vorbit,
căută privirea Jeziei Thabet şi-i spuse:
— Am o veste proastă pentru tine. Poliţia tunisiană
a găsit cadavrul prietenului tău, Dafher Khaldoun, pe
o stradă din Ennasr. A sângerat până a murit, l-au
tăiat testiculele. Nu mai ai niciun fel de asigurare de
viaţă, iar amicii noştri, thuwarii, s-au întors.
~ 222 ~
Gérard de Villiers
Femeia se albi ca varul. Rămase mută câteva clipe,
cu privirea goală.
— E adevărat? întrebă ea cu o voce răguşită.
— Absolut, confirmă Malko. Încearcă să-l suni! O
să vezi.
Jezia Thabet nici măcar nu se mişcă…
Cu ochii plecaţi, învârtea maşinal linguriţa în
ceaşca de cafea. În cele din urmă, se uită ţintă la
Malko şi întrebă cu o voce nesigură:
— Dacă fac ce-mi ceri, poţi într-adevăr să mă aperi?
Malko reuşi să rămână impasibil. În fine, victoria
era aproape.
Capitolul XXV
Victoria lui Mohammed Salah era modestă. De la

Dafher Khaldoun păstrase numai cartea de identitate
libiană, care dovedea apartenenţa lui la Moukhabarat-
ul lui Gaddafi. La Tunis, nimeni n-avea să se
intereseze de moartea lui. Lichidarea acestui
gaddafist îi va spori stima de care se bucura şi îi va
asigura o primă, dar acum era hotărât să se
concentreze asupra esenţei misiunii sale: Jezia
Thabet. Cu o motivaţie suplimentară: răzbunarea.
Căţeaua asta încercase să-i asasineze, pe el şi pe
oamenii lui.
Dispozitivul din jurul apartamentului ei era pus la
punct.
Hocene, unul dintre oamenii lui, intrase în imobil
şi, ascuns pe palierul de deasupra, aştepta apariţia
Jeziei. Mohammed Salah şi ceilalţi doi libieni se
întoarseră pe strada Dr. Selim Ammar şi rămaseră în
maşină. Dintr-un moment într-altul, Jezia Thabet
~ 223 ~
avea să se întoarcă acasă. De data aceasta, nu le mai
putea scăpa.
Se uită la ceas: ora trei. Încă o zi monotonă. Pentru
a nu atrage atenţia, făcu turul grupului compact de
case, ţinând legătura cu Hocene prin telefon. O
maşină a poliţiei tunisiene trecu încet pe stradă, iar el
porni pe urmele ei. În cel mult cinci minute va fi din
nou în faţa casei unde locuia Jezia.
— Mergem? întrebă Malko.

Jezia Thabet îşi pusese ochelarii negri şi-şi agăţase
de umăr cureaua genţii sale mari. Urma să treacă pe
acasă să-şi ia lucrurile şi banii ascunşi în
apartament, ducându-se apoi, împreună cu Malko, la
ambasada americană. De unde nu se va mai mişca
până la plecarea spre Zürich şi pe urmă în Statele
Unite. Începând din acest moment, înceta să mai
existe oficial. Devenea o cu totul altă persoană.
Va rămâne la Ziirich atâta timp cât va fi necesar
pentru a recupera integral extrasele bancare ale
contului lui Choukri El Jallah şi pentru a-l închide,
punând astfel capăt întregii anchete.
Jezia se aşeză lângă Malko, iar Mustafa El Fadli se
urcă în spatele Peugeot-ului 508. Opel-ul celor doi
„babysitteri” îi urma la câţiva metri distanţă. În
principiu, totul trebuia să se desfăşoare rapid.
Le luară douăzeci de minute ca să parcurgă
bulevardul Hedi Nouira. Şoseaua era aproape pustie.
Totuşi, Malko era încordat. Când Peugeot-ul dădu
colţul străzii Dr. Selim Ammar, răsuflă uşurat.
Nimic suspect: strada era goală.
~ 224 ~
Gérard de Villiers
Opri şi-i spuse Jeziei:
— Du-te! Mustafa vine cu tine. Eu parchez maşina.
Femeia coborî, escortată de „GPS”, şi se duse spre
intrarea în imobil. În momentul în care intră, Malko
zări botul unui Mercedes care dădea colţul şi venea în
spatele lui.
Tocmai încerca să se strecoare între alte două
maşini atunci când Mercedesul trecu pe lângă el. Îi
aruncă o privire distrată şi inima începu să-i bată cu
putere: îl recunoscuse pe omul de la volan, unul
dintre thuwarii libieni veniţi s-o răpească pe Jezia
Thabet. Acesta îl văzu şi el. Şi o zărise şi pe femeie
intrând în imobil.
Frână brusc, aproape blocându-l pe Malko.
Austriacul trebui să treacă pe scaunul din dreapta
pentru a putea ieşi din maşină. Ateriză pe şosea în
momentul în care cei trei ocupanţi ai Mercedes-ului
coborâră şi ei. Se îndreptau cu armele în mâini spre
Jezia Thabet.
Malko se ridică, smulse pistolul Beretta 92 de la
centură şi-l ochi pe omul care se afla cel mai aproape
de uşă. Fără să ezite, trase două focuri, nimerindu-l
în spate. Thuwarul se clătină şi se prăbuşi pe trotuar.
Chiar în clipa în care Jezia închidea uşa imobilului…
Urmară câteva împuşcături, iar parbrizul Peugeot-
ului explodă în urma impactului cu gloanţele. Malko
se culcă pe burtă pentru a se feri de proiectile; cei doi
thuwari îşi goliră încărcătoarele trăgând asupra lui…
Aflaţi la vreo treizeci de metri distanţă, „babysitterii” îi
veneau în ajutor, dar erau încă prea departe.
Bătând în retragere, libienii încercară să se urce în
maşină şi să fugă, dar un vehicul veni din faţă şi-i
blocă.
~ 225 ~
Deschiseră din nou focul.
Malko puse un alt încărcător în pistolul Beretta 92.
Cei doi „babysitteri” se apropiau trăgând. Urmă o
salvă confuză de focuri de armă. Libienii nu puteau
face faţă unor trăgători bine antrenaţi.
Unul dintre ei căzu pe jumătate afară din maşină,
iar celălalt se prăbuşi pe caldarâm.
Începuseră să apară oameni la ferestre.
Se lăsă din nou tăcere.
Strada era blocată de cele două vehicule.
Malko îşi dădu seama brusc că doar trei thuwari
erau morţi. Dar ar fi trebuit să fie patru. Unde era al
patrulea? Fără să stea pe gânduri, alergă spre uşa de
la intrarea imobilului. Era închisă!
Lipi ţeava pistolului de geam, apăsă pe trăgaci şi îl
pulveriză. Asta îi permise să strecoare mâna şi să
declanşeze deschiderea uşii. Împreună cu cei doi
„babysitteri”, se năpusti pe scară.
Hocene tresări auzind împuşcăturile din stradă.

Ascuns pe scară, nu putea vedea ce se întâmpla
afară. După câteva clipe, liftul se puse în mişcare, iar
el coborî câteva trepte.
Ajunse la timp pentru a vedea cum Jezia Thabet şi
un bărbat scund ieşeau din ascensor! La doi metri de
el.
Întinse braţul şi, aproape atingându-l, trase un
glonţ în fruntea micului arab care o însoţea pe Jezia.
Omul se prăbuşi pe palier, ucis instantaneu. Libianul
îndreptă apoi arma spre Jezia şi o împinse pe scară.
— Yallah! Fissa!
~ 226 ~
Gérard de Villiers
Femeia nu urcase decât trei trepte atunci când auzi
de jos un foc de armă urmat de zgomotul produs de
geamul spart.
Hocene era încolţit!
Ochi instinctiv spre parter şi apăsă trăgaciul
pistolului Makarov. Trase trei gloanţe, iar cel de-al
patrulea rămase în fereastra de ejecţie, blocând
chiulasa.
Furios, aruncă arma, o apucă pe Jezia de păr şi o
împinse pe palier.
— Deschide! îi porunci el.
Femeia deschise uşa şi thuwarul o îmbrânci violent
în apartamentul gol. Închise uşa şi se năpusti la
fereastră, deschizând-o cu brutalitate. Se aplecă în
afară şi zări cele trei trupuri lungite pe trotuar şi pe
caldarâm.
Camarazii săi.
O maşină a poliţiei tunisiene tocmai dădea colţul.
Oamenii începuseră să se adune în jurul cadavrelor.
În acelaşi moment, se auziră mai multe lovituri în uşa
de la intrare, iar o voce de bărbat ţipă în franceză:
— Jezia! Deschide!
Libianul era încolţit şi neînarmat. Privirea lui se
mută de la Jezia la fereastra deschisă, îngrozită,
femeia alergă spre uşă. Hocene o prinse şi o imobiliză.
Era infinit mai puternic decât ea. O luă pe sus şi se
îndreptă spre fereastră.
Jezia Thabet începu să urle.
Se auzi un foc de armă în spatele lor, apoi uşa se
deschise brusc.
Hocene şi prizoniera lui ajunseseră deja la
fereastră. Opintindu-se, thuwarul o ridică de pe podea
şi-i trecu picioarele de partea cealaltă a pervazului.
~ 227 ~
Malko se năpusti în apartament şi fotografie scena.

Susţinută de libian, cu picioarele atârnând în gol,
Jezia se zbătea cu disperare.
— Stop! urlă Malko.
Hocene se întoarse spre. El şi-i adresă un zâmbet
răutăcios, apoi o aruncă în gol pe Jezia Thabet. Cu
faţa crispată de ură, se repezi spre Malko. Urletul
Jeziei fusese foarte scurt. Thuwarul se îndreptă spre
Malko, hotărât să-l sugrume. Malko apăsă trăgaciul
pistolului Beretta 92 până când goli magazia. Hocene
se prăbuşise demult pe marmura podelei.
Malko se duse la fereastră şi se uită în jos. Jezia
Thabet zăcea pe trotuar, inertă. N-avusese cum să
supravieţuiască unei căderi de la etajul cinci. Cu un
gust amar în gură, Malko se îndreptă spre lift.
Eşec total.
— Domnul Robert Wagner vă primeşte, anunţă

secretara împuternicitului băncii Julius Baer.
Cei trei bărbaţi o urmară până într-o mare sală de
conferinţe luminată palid de un neon. Alături de
Malko se mai aflau Vie Golden, şeful staţiei CIA din
Berna, şi un jurist sosit special de la Washington,
Bart Romeo.
Un bărbat înalt intră în sală. Păr grizonant, costum
cenuşiu, ten palid, privire ştearsă şi un zâmbet
politicos.
Malko făcu prezentările, iar juristul atacă problema
~ 228 ~
Gérard de Villiers
cu o voce calmă şi precisă.
— Mai întâi, aş vrea să verificăm câteva date
esenţiale, spuse el. Există în banca dumneavoastră
un cont deschis de domnul Choukri El Jallah, cu o
procură pe numele doamnei Jezia Thabet? Contul
numărul 26541601 Z?
Robert Wagner deschise dosarul, verifică cifrele şi
ridică privirea.
— Exact. Ce pot face pentru dumneavoastră?
Juristul continuă:
— Extrasele acestui cont conţin anumite elemente
care interesează direct securitatea Statelor Unite şi
care ar putea permite elucidarea unuia dintre cele
mai grave atentate petrecute în ultimii ani. Dorim ca
banca dumneavoastră să ne dea o copie a tuturor
extraselor de cont referitoare la operaţiunile efectuate
de la deschiderea acestui cont. Este posibil?
Robert Wagner rămase impasibil şi declară:
— Este un demers care o să ia ceva timp, pentru că
va trebui să dezarhivăm documente destul de vechi,
acest cont fiind deschis în 1982, dar da, este posibil.
Pulsul lui Malko se acceleră. Nu se putu abţine să
nu întrebe:
— Trebuie să prezentăm o cerere scrisă?
Robert Wagner îşi întoarse spre el ochii albaştri de
peşte mort.
— Cu siguranţă, confirmă el. Evident că este
necesar ca această cerere să fie semnată de unul
dintre titularii contului. (Se aplecă asupra dosarului
şi citi:) Herr Choukri El Jallah sau Frâu Jezia Thabet.
Asta va dura cam o săptămână. Am aici specimenele
de semnătură ale acestor două persoane şi nu ar
trebui să apară nicio dificultate.
~ 229 ~
Urmă o tăcere grea, pe care ai fi putut s-o tai cu
cuţitul. Malko se grăbi să intervină:
— Există o mică problemă, recunoscu el. Aceste
două persoane au decedat recent, asasinate.
Împuternicitul băncii Julius Baer zâmbi aproape
dureros.
— Vă prezint condoleanţele mele, dar, din păcate,
nu vă pot da satisfacţie: codul bancar este formal! Nu
pot furniza informaţii despre acest cont decât
titularilor. Altfel, există riscul unor sancţiuni penale.
Şeful staţiei CIA intră şi el în horă.
— Sir, este vorba despre o afacere de stat, preciză
el. Accesul la acest cont ar permite elucidarea unui
grav atentat terorist.
Robert Wagner rămase de neclintit şi închise
dosarul.
— În acest caz, domnilor, vă sfătuiesc să vă
adresaţi Curţii Supreme de la Berna, dar nu cred că
aveţi prea mulţi sorţi de izbândă. Există deja un
precedent, iar cererea solicitantului – este vorba de
guvernul algerian – a fost respinsă. Aici, în Elveţia,
avem reguli foarte stricte în ceea ce priveşte protecţia
bancară.
Se ridică.
— Domnilor, vă doresc noroc. Aufwiedersehen!
Sfârşit
Traducere din limba franceză de Eugen Damian

Editura Meteor Press, Bucureşti, 2014
ISBN: 978-606-8469-63-8
Există cineva care cunoaşte adevărul despre

atentatul comis asupra avionului Boeing 747 al
~ 230 ~
Gérard de Villiers
companiei Pan Am, care a explodat pe 21 decembrie
1988 deasupra localităţii Lockerbie din Scoţia.
Cei bănuiţi a fi comis atentatul au fost libienii, însă
americanii suspectează că atacul terorist a fost
comandat de altcineva: Iranul. Găsirea probelor
implicării acestuia le-ar permite Statelor Unite să
constrângă Iranul pentru a-şi abandona programul
nuclear.
Malko este trimis de CIA pentru a-l contacta pe
Choukri El Jallah, care a fugit din Libia după moartea
lui Gaddafi. Acesta refuză să vorbească, iar Malko e la
un pas de a fi lichidat de o tânără femeie seducătoare.
Deşi reuşeşte să-l convingă pe El Jallah să se predea
americanilor, acesta este ucis cu o maşina-capcană.
Amanta şi confidenta acestuia, pe nume Jezia, este
tunisiana, aşadar Malko pleacă în Tunisia pentru a-i
da de urmă. Sarcină dificilă, pentru că femeia nu vrea
să fie găsită…
~ 231 ~

Gerard de Villiers - (SAS) Fantomele Din Lockerbie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gerard de Villiers - (SAS) Fantomele Din Lockerbie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

he_fox

Fantomele din Lockerbie

Zbârnâitul soneriei era atenuat de uşa groasă din

O mâna viguroasă împinse uşa, iar din lift ieşi o

Malko se uită în ochii femeii: era la fel de sexy, dar

Primele secunde au fost cele mai lungi. Malko

Un salon mic, cu perdelele trase, tocmai în fundul

— Au fost 270 de morţi! explodă Mitt Rawley, şeful

2 Un mare cotidian libanez.

Mitt Rawley îi întinse lui Malko ediţia de zi a

Urmă o pauză la celălalt capăt al firului, apoi o voce

De data aceasta, uşa se deschise la câteva secunde

— Formidabil! aprobă Mitt Rawley. L-am încolţit pe

Atunci când Mabrouka-Jezia deschise uşa

4 Nu vă faceţi griji, domnule.

— Numărul nu poate fi urmărit, anunţă Mitt

De data aceasta, Mabrouka-Jezia purta un pulover

Malko nu avu nicio reacţie în faţa acestei propuneri

O văzu ieşind de pe scara rulantă înfăşurată într-

Mitt Rawley contempla geanta burduşită cu bani de

Choukri El Jallah părea într-o formă mai bună aşa

5 Vezi SAS, Lista Hariri.

Cadillacul negru blindat al ambasadorului Statelor

După câteva minute, Jezia ieşi din imobil şi se opri

6 Niciun răspuns, domnule.

Un bărbat cu capul ras, îmbrăcat cu un tricou,

— Ai văzut încotro s-a îndreptat? îl întrebă Malko

— Şiiţii l-au răzbunat pe imamul Moussa Sadr,

Te-ai fi putut crede la Kabul!

O mulţime de pisici luaseră cu asalt grămada

9 Iadul era aglomerat, aşa că m-am întors.

Lui Malko îi veni să-l pupe.

Trebuia luat totul de la zero.

Kamel Astrubal se pregătea să închidă telefonul,

Jezia Thabet lovi cu piciorul în taburetul pe care

Odihnindu-şi cele o sută de kilograme de grăsime

Kamel Astrubal era în al nouălea cer!

Imediat după plecarea Jeziei, Kamel se năpusti pe

Vocea lui Max Dorman îi trăda nervozitatea.

Biroul lui Salem al-Hassi, noul şef al serviciilor de

10 Consiliul Naţional de Tranziţie.

Malko îl zări pe Kamel Astrubal intrând pe uşa

— Problemă? întrebă Malko inocent. Ce problemă?

Jezia Thabet aştepta în maşina parcată în faţă la

— Ce vrei să spui? întrebă Dafher Khaldoun, care

Malko se bronza pe terasa hotelului Sheraton

Pătrunseră într-o zonă împădurită, lăsând în urmă

Mustafa El Fadli sări din maşină atunci când îl

Jezia Thabet apăsă butonul interfonului care

În sticla de vin nu mai rămăsese nicio picătură, iar

Mohammed Salah, şeful thuwarilor trimişi în

Malko deschise ochii, trezit de lumina zilei:

Malko lua masa de prânz împreună cu Max

Pentru a găsi vila Sabrinei Trabelsi, Malko fusese

Intrară pe autostradă şi urmăriră o bună bucată de

Dafher Khaldoun stătea de vreo jumătate de oră pe

Malko îi mai lăsă un mesaj lui Kamel Astrubal, al

Malko încercase toată dimineaţa să dea de Kamel

Închisă în sala cutiilor de valori din bancă, Jezia

La Aziz domnea aceeaşi atmosferă. Cuplurile

După cinci minute, intrară pe bulevardul Hedi

Descumpănit, Kamel Astrubal întrebă imediat:

Aşezat la o masă din fundul localului Flamingo,