Mare Urias Prietenos-Dahl

1|marele uriaș prietenos dahl
MARELE URIAȘ PRIETENOS

ROALD DAHL
The Big Friendly Giant 1982

Traducere Alexandru Columban
+12ani
Marele Uriaş Prietenos este cartea prin care orice cititor începe să se îndrăgostească de Roald
Dahl.
În toiul nopţii, micuţa Sophie este înşfăcată din pat de un uriaş care i se prezintă astfel: „Eu este
singurul uriaş cumsecade şi zăpăcit din tot Tărâmul Uriaşilor. Eu este Marele Uriaş Prietenos. Eu
este MUP." Ba mai mult, Sophie află că MUP are o îndeletnicire nobilă şi misterioasă: colecţionează
vise pe care le suflă în urechile copiilor adormiţi.
În scurt timp, puterile lui MUP vor fi puse la încercare, iar Sophie şi noul ei prieten îşi propun să—i
oprească pe uriaşii mâncători de oameni, într—o îndrăzneaţă misiune la care participă însăşi regina
Angliei.
Cuprins
CAPITOLUL I. ORA FANTOMELOR..................................................................................................................5
CAPITOLUL II. CINE?........................................................................................................................................6
CAPITOLUL III. RĂPIREA..................................................................................................................................8
CAPITOLUL IV. PEŞTERA................................................................................................................................10
CAPITOLUL V. MUP........................................................................................................................................13
CAPITOLUL VI. URIAŞII..................................................................................................................................16
CAPITOLUL VII. MINUNATELE URECHI.......................................................................................................19
CAPITOLUL VIII. CASTRACURCUVEŢI.........................................................................................................23
CAPITOLUL IX. URIAŞUL STRÂNGE—SÂNGE..............................................................................................27
CAPITOLUL X. SIFOCLĂBUCEL ȘI CLIPOFÂSÂIELI....................................................................................31
CAPITOLUL XI. CĂLĂTORIE SPRE TĂRÂMUL VISELOR..............................................................................34
CAPITOLUL XII. LA VÂNAT DE VISE..............................................................................................................38
CAPITOLUL XIII. UN COCOSPURCAŞ PENTRU CARNIBAL........................................................................41
CAPITOLUL XIV. VISE.....................................................................................................................................45
CAPITOLUL XV. MARELE PLAN....................................................................................................................53
CAPITOLUL XVI. PREPARAREA VISULUI.....................................................................................................57
CAPITOLUL XVII. CĂLĂTORIE SPRE LONDRA............................................................................................61
CAPITOLUL XVIII. PALATUL..........................................................................................................................65
CAPITOLUL XIX. REGINA...............................................................................................................................68
CAPITOLUL XX. MIC DEJUN REGESC..........................................................................................................74
CAPITOLUL XXI. PLANUL..............................................................................................................................80
CAPITOLUL XXII. CAPTURA..........................................................................................................................83
CAPITOLUL XXIII. ORA MESEI......................................................................................................................90
AUTORUL...........................................................................................................................................................92
În această carte veţi face cunoştinţă cu:
Regina Angliei
Mary, servitoarea reginei
Sophie
MUP
Nouă uriaşi mâncători de copii

Comandantul forţelor aeriene

Comandantul forţelor armate
Domnul Tibbs, majordomul reginei

CAPITOLUL I. ORA FANTOMELOR
Sophie nu reuşea nicicum să adoarmă.

O rază scânteietoare de lună se strecura pieziş printre draperii şi se răsfrângea direct pe perna ei.
Ceilalţi copii din orfelinat dormeau deja de câteva ore.
Cu ochii închişi, Sophie stătea nemişcată. Se străduia din răsputeri să aţipească. Degeaba. Raza lunii
părea o lamă de argint care spinteca aerul, oprindu—se pe faţa ei.
În casă era o linişte deplină. Nu se auzea nicio voce de la parter. Iar de la etajul de deasupra nu
răzbătea niciun zgomot de paşi.
Fereastra din spatele draperiei era larg deschisă, însă afară, pe trotuar, nu era nimeni. Pe stradă nu
trecea nicio maşină. Nu se auzea nici cel mai mic sunet. Sophie nu mai stătuse niciodată într—o linişte
atât de adâncă.
„Poate că", îşi zise ea în gând, „a sosit aşa—numita oră a fantomelor". Ora fantomelor — îi şoptise
cineva odată — e un moment foarte special de la miezul nopţii, când toţi copiii şi toţi oamenii mari
dorm duşi, iar duhurile întunericului ies din ascunzători şi pun stăpânire pe lume.
Lumina lunii era mai strălucitoare ca niciodată pe perna lui Sophie. Se hotărî să coboare din pat şi
să tragă draperiile pentru a face întuneric.
Erai aspru pedepsit dacă te prindeau că nu erai în pat după ora stingerii. Chiar dacă explicai că a
trebuit să mergi la baie, nu acceptau scuza şi te pedepseau oricum. însă acum nu se afla nimeni prin
preajmă, Sophie era convinsă de asta.
Se întinse după ochelarii aflaţi pe scaunul de lângă patul ei. Aveau rame de oţel şi lentile foarte
groase, fără de care nu reuşea să vadă mai nimic. Şi—i puse pe nas, coborî din pat şi se îndreptă pe
vârfuri spre fereastră.
Când ajunse în dreptul draperiei, Sophie ezită. Tare s—ar mai fi furişat pe sub ea ca să scoată capul
pe fereastră, pentru a vedea cum arată lumea, acum că sosise ora fantomelor.
Ciuli urechile. Peste tot domnea o linişte de mormânt.
Dorinţa de a privi afară crescu şi deveni atât de puternică, încât fetiţa nu reuşi să i se mai opună. Cât
ai clipi, se strecură pe sub perdea şi se aplecă peste pervaz.
În lumina argintie a lunii, satul pe care îl cunoştea atât de bine era de nerecunoscut. Casele păreau
strâmbe şi încovoiate, asemenea celor din basme. Totul părea decolorat şi fantomatic sub pulberea albă
a lunii.
Peste drum, se vedea prăvălia doamnei Rance, de unde puteai cumpăra nasturi, lână şi bucăţi de
elastic. Acum părea o nălucă. Era învăluită într—o lumină înceţoşată şi neclară.
Privirea lui Sophie alunecă tot mai departe în josul străzii.
Dintr—odată, încremeni. De pe partea cealaltă a străzii, ceva se îndrepta spre ea. Era ceva negru...
Ceva înalt şi negru...
Ceva foarte înalt şi foarte negru şi foarte slab.
CAPITOLUL II. CINE?
Nu era fiinţă omenească. Nu avea cum să fie. Era de patru ori mai înalt decât cel mai înalt om pe
care îl văzuse vreodată. Era atât de înalt, încât capul lui se ridica deasupra ferestrelor de la mansarde.
Sophie dădu să ţipe, dar niciun sunet nu—i ieşi din gură. Vocea şi tot corpul îi îngheţaseră de spaimă.
Fără îndoială sosise ora fantomelor.
Creatura înaltă şi neagră venea spre ea. Se furişa pe lângă casele de pe partea cealaltă, ascunzându—
se în ungherele întunecate unde razele lunii nu puteau pătrunde.
Se apropia din ce în ce. Venea în salturi. înainta puţin, apoi se oprea câteva clipe, după care pornea
din nou.
Pentru Dumnezeu, ce făcea?!
Ahaaa! În sfârşit, Sophie putea să descifreze mişcările creaturii. Aceasta se oprea în faţa fiecărei
case. Se oprea şi se uita pe furiş prin ferestrele fiecărei mansarde de pe stradă. De fapt, era atât de înalt,
încât era nevoit chiar să se aplece puţin pentru a putea arunca o privire înăuntru.
Rămânea locului şi stătea la pândă. Apoi aluneca încetişor spre casa următoare, zăbovind din nou
pentru a arunca o privire pe furiş, după care îşi continua drumul de—a lungul întregii străzi.
Era mult mai aproape acum, iar Sophie putea să—l vadă mai bine.
Analizându—l cu atenţie, trase concluzia că trebuie să fi fost un soi de persoană. în mod evident nu
era o fiinţă omenească, însă era fără îndoială o persoană.
O persoană uriaşă, poate.
Năucită, Sophie se uită cu şi mai mare concentrare la strania creatură care străbătea strada
înceţoşată, scăldată în lumina lunii. Uriaşul (dacă era într—adevăr un uriaş) purta o lungă mantie
neagră.
Într—o mână avea ceea ce părea a fi o trâmbiţă foarte lungă și subţire.
În cealaltă mână ducea o valiză mare.
Uriaşul se opri exact în faţa casei domnului şi doamnei Goochey. Familia Goochey avea un magazin
de legume şi fructe în mijlocul Străzii Mari şi locuiau la etaj, deasupra magazinului. Cei doi copii ai
familiei dormeau în camera de la mansardă, cea cu vedere spre stradă, Sophie ştia lucrul acesta.
Uriaşul aruncă o privire prin fereastra de la camera în care dormeau Michael şi Jane Goochey. De
peste drum, Sophie îl urmărea, cu respiraţia tăiată.
Îl văzu pe uriaş făcând un pas în spate şi lăsându—şi valiza jos, pe trotuar. Se aplecă şi deschise
valiza, apoi scoase ceva dinăuntru. Arăta ca un borcan de sticlă, unul din acelea pătrate, cu un capac
care se înfiletează. Uriaşul îndepărtă capacul şi turnă conţinutul borcanului pe gâtul obiectului care
semăna cu o trâmbiţă lungă.
Cuprinsă de spaimă, Sophie urmărea tremurând toate mişcările uriaşului.

Îl văzu cum se ridică şi împinge capătul trâmbiţei prin fereastra deschisă de la mansardă, acolo unde
dormeau copiii familiei Goochey. Văzu cum uriaşul trage adânc aer în piept şi — ffffui! — suflă în
trâmbiţă.
Nu se auzi niciun sunet, dar pentru Sophie era limpede că orice se aflase în borcan la un moment dat
fusese suflat prin trâmbiţă în dormitorul copiilor din familia Goochey.
Oare ce—ar fi putut să fie?!
În timp ce—şi trăgea trâmbiţa din dormitorul copiilor şi se apleca să—şi ridice valiza, uriaşul îşi
întoarse capul, ca din întâmplare, şi se uită spre cealaltă parte a străzii.
În lumina lunii, Sophie reuşi să vadă pentru o clipă o faţă uriaşă, lunguiaţă, palidă şi ridată, cu nişte
urechi la fel de uriaşe. Nasul era ascuţit ca un cuţit, iar deasupra lui doi ochi scânteietori şi aprinşi o
pironeau pe Sophie. Aveau o sclipire fioroasă şi drăcească.
Sophie scânci scurt şi dispăru de la fereastră. Aproape că zbură prin dormitor şi plonja în pat,
ascunzându—se sub pătură.
Acolo se ghemui şi rămase într—o linişte deplină, ţintuită locului ca un şoricel, tremurând din toate
încheieturile.
CAPITOLUL III. RĂPIREA
Ascunsă sub pătură, Sophie aştepta.

După un minut sau mai bine, ridică unul dintre colţurile păturii şi aruncă o privire în cameră.
Pentru a doua oară în noaptea aceea, sângele îi îngheţă în vine şi vru să ţipe, dar niciun sunet nu—i
ieşi din gură. Acolo, la geam, între draperiile date la o parte, era acea faţă uriaşă, palidă şi plină de
riduri a Persoanei Uriaşe, holbându—se înăuntru. Ochii negri scânteietori fixau patul lui Sophie.
În clipa următoare, o mână gigantică cu degete lungi şi albe intră şerpuind prin fereastră. Aceasta fu
urmată de un braţ de grosimea unui trunchi de copac, iar braţul, mâna, degetele străbăteau camera,
îndreptându—se spre patul lui Sophie.
De data aceasta Sophie chiar ţipă, însă fu doar pentru o clipă, fiindcă mâna uriaşă se încleşta peste
pătura ei, iar strigătul fu înăbuşit de cearşafuri.
Ghemuindu—se sub pătură, Sophie simţi cum nişte degete puternice o înşfacă şi o ridică din pat,
dintre pături şi cearşafuri, făcându—se nevăzute apoi pe fereastră.
Vă puteţi imagina un lucru mai înspăimântător care să vi se întâmple în toiul nopţii? S—auzim!
Şi mai îngrozitor era faptul că Sophie era perfect conştientă de ce i se întâmpla, deşi nu putea vedea
nimic. Ştia că un monstru (sau un uriaş) cu o faţă gigantică, lunguiaţă, palidă şi ridată şi cu nişte ochi
ameninţători o smulsese din pat în toiul orei fantomelor, iar acum o scotea din cameră, înfăşurată într
—o pătură.
Iată ce urmă. După ce uriaşul o scoase pe Sophie din dormitor, aranja pătura în aşa fel încât să poată
apuca deodată toate cele patru colţuri cu una dintre mâinile lui gigantice, fetiţa fiind prinsă înăuntru
fără putinţă de scăpare. Cu cealaltă mână apucă valiza şi obiectul care semăna cu o trâmbiţă lungă şi—
şi luă tălpăşiţa.
Sophie, foindu—se încoace şi—ncolo în pătură, reuşi să—şi scoată capul printr—o micuţă
deschizătură aflată chiar sub mâna uriaşului. Privi uimită în jurul ei.
Văzu casele din sat dispărând în grabă de—o parte şi de alta. Uriaşul alerga în jos pe Strada Mare.
Fugea atât de repede, încât mantia sa neagră flutura în urma lui ca aripile unei păsări. Fiecare pas pe
care îl făcea era de lungimea unui teren de tenis. Satul rămase repede în urmă şi, în scurt timp,
străbăteau câmpurile scăldate în lumina lunii. Gardurile care separau câmpurile nu erau o piedică
pentru uriaş. Pur şi simplu păşea peste ele. Un râu lat îi ieşi în cale. îl sări cu uşurinţă, într—un pas
vioi.
Sophie rămase pitită, aruncând câte—o privire în afară. Se tot lovea de piciorul uriaşului, de parc—
ar fi fost un sac de cartofi. În timp ce treceau peste câmpuri, şi garduri, şi râuri, lui Sophie îi trecu prin
cap un gând înspăimântător. „Uriaşul aleargă aşa de repede", îşi spuse ea, „pentru că îi este foame şi
vrea să ajungă acasă cât mai repede, şi atunci o să mă mănânce la micul dejun."
10 | m a r e l e u r i a ș p r i e t e n o s dahl
CAPITOLUL IV. PEŞTERA
Uriaşul alerga fără să se oprească. Dar în felul său de a alerga se petrecuse o schimbare ciudată.
Părea că trecuse la o viteză superioară. Alerga tot mai repede şi mai repede, iar în scurt timp înaintau
cu o asemenea viteză, încât peisajul din jurul lor se înceţoşa. Vântul îi înţepa obrajii lui Sophie, făcând
—o să lăcrimeze. Îi împingea capul pe spate şi îi vâjâia în urechi. Nu mai simţea că picioarele uriaşului
ating pământul. Avea senzaţia stranie că uriaşul nu alerga, ci zbura. Îi era imposibil să—şi dea seama
dacă se aflau pe pământ sau pe apă. Cu siguranţă uriaşul avea picioare fermecate. Vântul care venea
din faţă era atât de puternic, încât Sophie fu nevoită să se ascundă la loc în pătură, ca nu cumva să—şi
piardă capul de pe umeri.
Oare chiar traversau oceane?! Fără îndoială, Sophie aşa credea. Se ghemui în pătură şi ascultă
vuietul vântului. Se auzi aşa ore întregi — sau cel puţin aşa i se păru ei.
Apoi, dintr—odată, vântul amuţi. Paşii uriaşului îşi domoliră ritmul. Sophie simţi că uriaşul calcă
din nou pe pământ. Îşi scoase capul din pătură, ca să arunce o privire împrejur. Se aflau într—un ţinut
cu păduri dese şi râuri repezi. Uriaşul încetinise, fără doar şi poate, iar acum fugea într—un ritm mai
normal — deşi „normal" e un cuvânt caraghios pentru a descrie un uriaş alergând. Sări peste zeci de
râuri. Străbătu răpăind o pădure întinsă, o vale, apoi o zonă de dealuri sterpe ca nişte munţi de ciment,
iar în scurt timp gonea printr—o pustietate care nu părea că aparţine acestei lumi. Pământul era lipsit
de neregularităţi, galben—deschis. Grămezi uriaşe de roci albastre erau împrăştiate în toate părţile şi
copaci lipsiţi de viaţă, ca nişte schelete, puteau fi văzuţi pretutindeni. Luna dispăruse de mult de pe cer,
iar zorii îşi făceau apariţia.
Scoţând capul din pătură, Sophie văzu dintr—odată în faţă un munte gigantic şi stâncos. Muntele
era albastru închis şi peste tot în jurul lui cerul arunca scântei de lumină. Frânturi aurii pluteau printre
fulgii de nori de un alb—strălucitor, iar de—o parte a muntelui se ivea conturul soarelui de dimineaţă,
roşu ca sângele.
La poalele muntelui, uriaşul se opri. Gâfâia straşnic. Pieptul i se umfla şi i se dezumfla precipitat. Se
opri locului, să—şi tragă sufletul.
Chiar în faţa lor, sprijinit de un versant al muntelui, Sophie văzu o stâncă rotundă imensă, de
mărimea unei case. Uriaşul se întinse şi dădu stânca la o parte, de parcă ar fi fost o minge de fotbal, iar
în locul acesteia apăru o deschizătură neagră imensă. Era aşa de mare, încât uriaşul nici măcar nu era
nevoit să se aplece ca să poată intra. Păşi înăuntru ţinând—o în continuare pe Sophie într—o mână şi
ducând valiza şi trâmbiţa în cealaltă.
Odată ajuns în peşteră, se opri şi se întoarse pentru a aşeza stânca la loc, ascunzând complet intrarea
în peştera lui secretă.
Intrarea fiind ferecată, înăuntru nu pătrundea nicio geană de lumină. Era întuneric beznă.
Sophie simţi că uriaşul lasă pătura în jos până când îi dădu complet drumul pe pământ. Zgomotul de
paşi se îndepărtă. Sophie rămase acolo, în întuneric, tremurând din toate încheieturile.
„Se pregăteşte să mă mănânce", îşi spuse. „Probabil că o să mă mănânce aşa cum sunt."
„Sau poate că întâi o să mă pună la fiert."
„Sau o să mă prăjească. O să mă arunce ca pe—o felie de şuncă într—o tigaie gigantică, sfârâind cu
untură încinsă."
O lumină strălucitoare invada deodată încăperea. Sophie clipi şi făcu ochii mari.
Văzu o peşteră enormă, cu un tavan înalt, de piatră.
Pereţii laterali erau acoperiţi de rafturi, iar pe rafturi erau rânduri—rânduri de borcane de sticlă.
Peste tot erau borcane. Înghesuite unele peste celelalte, umpleau fiecare locşor şi ungher al peşterii.
Pe podea, în mijlocul încăperii, se găsea o masă de patru metri înălţime şi un scaun pe măsură.
Uriaşul îşi dădu jos mantia neagră şi o agăţă într—un cui din perete. Sophie văzu că sub mantie avea
un fel de cămaşă fără guler şi o vestă murdară şi veche de piele, care părea să n—aibă niciun nasture.
Pantalonii, de un verde—şters, erau mult prea scurţi pentru picioarele lui. Era încălţat doar cu o
pereche de sandale caraghioase care, din cine ştie ce motiv, aveau găuri pe fiecare parte şi una mai
mare în vârf, pe unde îi ieşeau degetele. Ghemuită pe podeaua peşterii, în cămaşa ei de noapte, Sophie
se uită la uriaş prin ochelarii ei groşi cu rame de oţel. Tremura ca o frunză în vânt şi simţea fiori reci pe
şira spinării.
—Ha! strigă uriaşul, venind spre ea şi frecându—şi palmele. Ce vânt ne—aduce pe—aici?
Vocea lui răsună în toată peştera ca explozia unui tunet.
CAPITOLUL V. MUP
Uriaşul o ridică într—o mână pe Sophie, care tremura încă, o purtă prin întreaga peşteră şi o aşeză
pe masă.
„Acum chiar că o să mă mănânce", se gândi Sophie.
Uriaşul se aşeză pe scaun şi începu să se holbeze la Sophie. Avea nişte urechi într—adevăr
gigantice. Fiecare era de mărimea unei roţi de camion şi părea să le poată flutura înăuntru şi în afară
după cum voia.
—Eu este flămând! tună uriaşul.
Rânji, lăsând să i se vadă dinţii masivi, pătraţi. Avea dinţi foarte albi şi foarte pătraţi şi arătau în
gura lui ca nişte bucăţi mari de pâine albă.
—Te... te rog nu mă mânca, se bâlbâi Sophie. Uriaşul scoase un hohot răsunător de râs.
—Doar pentru că eu e uriaş, tu crezi că eu e un buhă—hăpăitor de oameni! strigă el. Tu aproape că are
dreptate! Uriaşii e toţi buhăitori şi criminoşi. Şi chiar hăpăieşte omleţi! Ne aflăm în Tărâmul Uriaşilor
acum! Peste tot este uriaşi! Afară este faimosul uriaş Sfarmă—Oase! Sfarmă—Oase hahaleşte câte doi
omleţi dulci şi subţirei în fiecare seară Ia cină! Zgomotul este de ureche—spărgător!
Zgomotul de oase sfărâmate se aude trosc—pârr—pleosc de la kilometri distanţă!
—Vai de mine! exclamă Sophie.
—Sfarmă—Oase haleşte doar omleţi din Chile, zise Uriaşul. în fiecare seară galopeşte până în Chile ca
să hăpăiască chilieni.
Replica răni în aşa măsură simţămintele patriotice ale lui Sophie, încât aceasta izbucni supărată:
—De ce chilieni? Englezii ce au?
—Sfarmă—Oase zice că chilienii are un gust infinit mai suculent şi savuminunaticios. Sfarmă—Oase
zice că omleţii din Chile are o savoare îmbietoare. Zice că chilienii din Chile are gust de chilii.
—Chiar aşa? întrebă Sophie.
—Desigur! strigă uriaşul. Fiecare omleţ e neînsemnat şi diferit. Unii e savuminunaticioşi, alţii e
scârbobnici. Greţii e foarte scârbobnici. Niciun uriaş nu mănâncă greţi, niciodată.
—De ce nu? întrebă Sophie.
—Greţii din Greţia are un gust greţos, zise Uriaşul.
—Cred c—aşa o fi, spuse Sophie.
Se întreba cu frica—n sân unde avea să ducă toată această conversaţie despre mâncat oameni. Orice
s—ar fi întâmplat, trebuia pur şi simplu să—i facă jocul acestui uriaş ciudat şi să zâmbească politicos
la glumele lui.
Dar oare chiar erau nişte glume? Poate că aşa îşi aţâţa bruta aceasta imensă apetitul: vorbind despre
mâncare.
—După cum spuneam, continuă uriaşul, omleţii are gusturi diferite. Omleţii din Tunisia are gust
puternic de tunică.
—De ce de tunică? se miră Sophie.
—Tu nu este foarte isteaţă, răspunse uriaşul, fâlfâindu—şi urechile. Credeam că omleţii e ceva mai
pricopsiţi, dar capul tău e mai sec decât un ghemufleac.
—Îţi plac ouăle? întrebă Sophie, sperând să devieze conversaţia spre un fel de mâncare mai puţin
periculos.
—Tu încearcă să schimbe subiectul, replică ferm uriaşul. Noi are o tăclăleală interesantă despre gustul
omleţilor. Omleţul nu are nimic de—a face cu ouăle.
—O, dar omleta e făcută din ouă, zise Sophie.
—Nu şi omleţul, spuse uriaşul. Un omleţ are două picioare, iar omleta nu are niciunul.
Sophie nu—l mai contrazise. Ultimul lucru pe care şi—l dorea era să—l supere pe uriaş.
—Omleţii, reluă uriaşul, vine în miliarde de arome diferite. De pildă, omleţii din Barbados are gust
foarte ţepos. Sunt dubios de păroşi.
—Probabil te gândeşti la „bărbos", spuse Sophie. Barbados e cu totul altceva.
—Barbados este bărbos, replică uriaşul. Nu zburdălătuci cuvintele. Poftim, încă un exemplu. Omleţii
din Jersey îţi lasă o senzaţie dezgustabilă de gâdiliceală lânoasă pe limbă, zise uriaşul. Omleţii din
Jersey are gust de jachetă.
—Vrei să spui jerseu, observă Sophie.
—Iar zburdălătuceşti! strigă uriaşul. încetează! Acesta este un subiect serios de troncănit. Pot
continua?
—Te rog, aprobă Sophie.
—Spaniolii din Spania are un gust inconfundabil de câini, continuă uriaşul.
—Desigur, zise Sophie. Au gust de spaniei.
—Greşit! strigă uriaşul, lovindu—se peste coapsă. Spaniolii din Spania are gust de câini, din cauza
aromei pronunţate de cockeri!
—Dar atunci ce gust au locuitorii din East Coker? întrebă Sophie.
—De spaniei, răspunse triumfător uriaşul.
—Nu crezi că te—ai încurcat puţin? îl întrebă Sophie.

—Eu este un uriaş tare încurcat, mărturisi el. Dar eu face tot ce—mi stă în putinţă. Şi eu nu este nici pe
departe aşa încurcat ca ceilalţi uriaşi. Ştiu unul care aleargă până la Opera din Sidney, în Australia,
pentru cină.
—La Opera din Sidney? se miră Sophie. La care operă?

—Ţi—e plin capul de muşte strivite! zise uriaşul. La Opera de Balet. Omleţii de la Opera de Balet are
un gust extraordinar de savuminunaticios de pantofi, cel puţin aşa spune Uriaşul—Papă—Teatru.
—De ce fel de pantofi au gust oamenii aceia? întrebă Sophie.
—De balerini, răspunse uriaşul.
—Desigur, spuse Sophie. Ar fi trebuit să—mi imaginez. Sophie hotărî că vorbiseră destul despre
mâncatul oamenilor. Dacă tot urma să fie mâncată, ar fi preferat să termine odată cu asta şi să nu mai
prelungească atât aşteptarea.
—Ce fel de oameni mănânci tu? întrebă tremurând.
—Eu?! strigă uriaşul, iar vocea lui bubuitoare făcu borcanele să zăngănească pe rafturi. Eu să hahalesc
omleţi? Niciodată! Ceilalţi, da! Toţi ceilalţi hăpăieşte omleţi în fiecare noapte, dar eu unul nu! Eu e un
uriaş năstruşnic! Eu e un uriaş cumsecade şi zăpăcit! Eu este singurul uriaş cumsecade şi zăpăcit din
tot Tărâmul Uriaşilor! Eu este marele uriaş prietenos! Eu este MUP. Dar pe tine cum te cheamă?
—Mă cheamă Sophie, zise ea timid, neîndrăznind să creadă vestea grozavă pe care tocmai o primise.
CAPITOLUL VI. URIAŞII
—Dar dacă eşti aşa de mare şi de prietenos, zise Sophie, atunci de ce m—ai luat din pat şi ai fugit cu
mine?
—Pentru că m—ai văzut! răspunse Marele Uriaş Prietenos. Dacă cineva vede vreodată un uriaş,
cinevaul ăla trebuie şterpelit degrabnic.
—De ce? întrebă Sophie.
—Ei bine, în primul rând, o lămuri MUP, omleţii nu prea crede în uriaşi, nu—i aşa? Omleţilor nici nu
le dă prin cap că noi există.
—Eu cred, zise Sophie.
—A, dar asta e doar pentru că m—ai văzut! strigă MUP. Nu pot să las pe nimeni, nici măcar pe—o
fetiţă, să mă vadă şi să rămână acasă. Primul lucru pe care tu l—ar face ar fi să umbli brambura
clămpănind despre cum tu chiar vede un uriaş şi apoi s—ar porni în lumea—ntreagă o mare vânătoare
de uriaşi, de—a v—aţi ascunselea cu teribilul uriaş, cu omleţi căutând peste tot uriaşul pe care tu l—a
văzut şi însufleţindu—se nevoie mare. Oamenii ar veni—n grabă şi s—ar ascunde în tufişuri,
încercând să—mi dea de urmă, cu te miri ce lucruri după ei, şi m—ar prinde şi m—ar încuia într—o
cuşcă să se holbeze toţi la mine. M—ar duce apoi la grădina zoologică sau în vânzoleala din casa—
cuşetă cu toţi hipogomboţii şi crocobaurii.
Sophie ştia că MUP avea dreptate. Într—adevăr, dacă cineva ar fi anunţat că a văzut un uriaş
bântuind noaptea pe străzile oraşului, cu siguranţă că s—ar fi iscat ditamai tărăboiul în întreaga lume.
—Pun pariu, continuă uriaşul, că tu ar fi împroşcat deja vestea prin toantă lumea scâlciată — nu—i
aşa? — dacă nu te—aş fi şterpelit pe loc?
—Bănuiesc că aşa aş fi făcut, mărturisi Sophie.
—Şi asta nu e bine deloc, deloc, zise MUP.
—Aşadar, ce se va întâmpla cu mine acum? întrebă Sophie.
—Dacă tu se întoarce acasă, tu va da de veste lumii întregi, insistă MUP, cel mai probabil prin
aparatele de telezvăpăială şi de radiocârâială. Aşa că tu trebuie să rămână cu mine pentru tot restul
vieţii tale.
—Vai, nu! protestă Sophie.
—Vai, da! o contrazise MUP. Dar eu te previne să nu care cumva să îndrăzneşti să ieşi din peşteră
când eu nu—i cu tine sau o să—ţi găseşti un sfârşit scârboşit! Acum eu îţi arată cine o să te mănânce
cu fulgi cu tot, dacă prinde a vedea şi doar o geană din tine.
Marele Uriaş Prietenos o culese pe Sophie de pe masă şi o duse la intrarea în peşteră. Dădu la o
parte stânca şi zise:
—Trage o privire acolo, fetiţo, şi spune—mi ce vede. Din palma lui MUP, Sophie aruncă o privire spre
peisajul din afara peşterii.
Soarele era acum sus pe cer şi strălucea fierbinte ca focul peste pustietatea vastă şi gălbuie, cu
bolovanii ei albaştri şi copacii lipsiţi deviată.
—Tu îi vede? întrebă MUP.
Mijindu—şi ochii în lumina puternică a soarelui, Sophie desluşi, cam la cinci sute de metri distanţă,
câteva creaturi formidabil de înalte mişcându—se printre bolovani. Alte trei, patru namile stăteau cu
desăvârşire nemişcate chiar pe bolovani.
—Acesta este Tărâmul Uriaşilor, zise MUP. Aceia este toţi uriaşi, fiecare dintre ei.
Era o privelişte să—ţi pierzi minţile, nu alta! Uriaşii erau aproape goi, cu un fel de şorturi scurte în
jurul taliei, iar pielea lor era arsă de soare. Dar ce—o năucea pe Sophie cel mai tare era mărimea lor.
Erau pur şi simplu colosali, cu mult mai înalţi şi mai voinici decât Marele Uriaş Prietenos, în mâna
căruia şedea acum. Şi, Doamne, cât de urâţi erau! Mulţi aveau nişte burdihane gigantice. Toţi aveau
braţe lungi şi picioare enorme. Erau prea departe ca Sophie să le poată distinge chipurile, dar poate că,
până la urmă, acesta era un lucru bun.
—Ce, Doamne, iartă—mă, fac acolo? întrebă Sophie.
—Nimic, răspunse MUP Ei doar se haihuieşte şi brambureşte pe—aici, aşteptând să vină noaptea.
După aceea toţi o să galopeşte spre locurile unde locuieşte oameni, ca să ia cina.
—Vrei să spui în Chile? întrebă Sophie.
—Sfarmă—Oase va galopa în Chile, desigur, răspunse MUP. Dar ceilalţi va flatări voioşi spre tot felul
de locuri ca Opera de Balet pentru aroma balerineză sau spre Tunisia pentru gustul textilos de tunică.
Fiecare uriaş are terenul lui preferat de vânătoare.
—Merg şi în Anglia? întrebă Sophie.
—Deseori, răspunse MUP. Ei spune că englezii are un gust minunat de codscalop.
—Nu cred că înţeleg ce înseamnă, mărturisi Sophie.
—Înţelesul nu e important, zise MUP. Eu nu poate să aibă dreptate tot timpul. Foarte des, în loc de
dreptate, eu are nedreptate.
—Şi toţi uriaşii aceia înfricoşători de acolo pleacă iar n noaptea asta să mănânce oameni? continuă
Sophie.
—Toţi se îndoapă cu omleţi în fiecare noapte, replică MUP. Toţi, cu excepţia mea. De aceea o să ai
parte de—un sfârşit scârboşit dacă doar unul dintre ei îşi scapă ocheadele pe tine. Te—ar înghiţi ca pe
—o bucată de plăcintură, dintr—o îmbucăleală.
—Dar e un lucru groaznic să mănânci oameni! protestă Sophie. E oribil! De ce nu—i opreşte nimeni?
—Şi cine, mă rog, o să—i opreşte? întrebă MUP.
—Tu n—ai putea? îl iscodi Sophie.
—Poate la Bobotează cailor! strigă MUP. Toţi uriaşii aceia mâncători de oameni este enormi şi
cumpliţi! Ei este de două ori cât mine în latitudine şi altitudine!
—De două ori cât tine?! exclamă Sophie.

—Pe puţin, răspunse MUP. Tu îi vede la distanţă, dar aşteaptă doar să vină ei aproape. Uriaşii aceia are
cel puţin cincisprezece metri şi e tare voinic — e haiduc şi e vestit! Eu este pipernicitul. Eu este
Prâslea. Şapte metri e firimituri pe Tărâmul Uriaşilor.
—N—ar trebui să te simţi prost din cauza asta, spuse Sophie. Eu cred că eşti cât de grandios trebuie.
Bănuiesc că degetele tale de la picioare sunt de mărimea unor cârnaţi, nu—i aşa?
—Mai mari, zise MUP cu o expresie extrem de satisfăcută. Ei este cât nişte ciocanopozi.
—Câţi uriaşi sunt acolo? întrebă Sophie.
—În total nouă, răspunse MUP.
—Asta înseamnă, zise Sophie, că în fiecare noapte nouă suflete nefericite sunt răpite şi mâncate de vii.
—Mai multe, spuse MUP. Totul depinde, vezi tu, de cât de mare este omleţul. Omleţii japonezi este
tare mici, aşa că un uriaş trebuie să hăpăiască în jur de şase japonezi până să se simtă împlinit. Alţi
omleţi cum ar fi norvegienii sau ameri—iancheii este mult mai mari, aşa că doi sau trei ca aceia satură
burdihanul.
—Dar uriaşii aceia dezgustători merg în fiecare ţară din lume? întrebă Sophie revoltată.
—Toate ţările cu excepţia Greţiei e vizitate din când în când, răspunse MUP. Ţara pe care un uriaş o
vizitează depinde de cum se simte pe moment. Dacă vremea e toropită şi uriaşul se simte ca într—o
tigaie încinsă, atunci galopeşte departe, departe, în nordul de îngheţată şi—şi face rost de unul sau doi
eschimoşi şi se răcoreşte numaidecât.
Un eschimos mare şi gras pentru un uriaş e ca o delicioasă îngheţată pe băţ pentru tine.
—O să te cred pe cuvânt, zise Sophie.
—Iar apoi, dacă e o noapte geroasă şi uriaşul frigideste, probabil îşi va îndrepta nasul spre deserturile
dogorâtoare să se îndoape niţel cu nişte boşimani pe jar.
—Ce oribil! exclamă Sophie.
—Nimic nu încălzeşte un uriaş mai bine decât un boşiman fierbinte, zise MUP.
—Dar dacă tu m—ai lăsa jos, pe pământ, şi m—aş duce la ei, continuă Sophie, chiar m—ar mânca?
—Într—o clipiceală! strigă MUP. Ba chiar mai mult, tu este aşa de micuţă că nici n—ar trebui să te
mestece. Primul care te—ar vedea te—ar ridica între degete şi — hap! — ai aluneca pe gâtlejul lui ca o
picătură de apă scurgătoare.
—Hai să ne întoarcem înăuntru, zise Sophie. Nu suport nici măcar să mă uit la ei!
CAPITOLUL VII. MINUNATELE URECHI
Odată întorşi în peşteră, Marele Uriaş Prietenos o aşeză din nou pe Sophie pe masa colosală.
—Eşti comoduţă în cămaşa de noapte? întrebă el. Nu frigidereşti?
—Mi—e bine, răspunse Sophie.
—Eu nu se poate abţine să nu gândesc, continuă MUP, la mama şi la tatăl tău. Probabil că acum ei
scotoceşte şi cotrobăluieşte după tine prin toată casa, strigând: „Hei, hei, unde—a dispărut Sophie?"
—Nu am mamă şi tată, zise Sophie. Amândoi au murit când eram bebeluş.
—Bietuluşa de tine! zise MUP. Dar tu nu le simte lipsa tare, tare?
—Nu neapărat, răspunse Sophie, pentru că nu i—am cunoscut niciodată.
—Tu mă face trist, zise MUP, frecându—şi ochii.
—Nu te întrista, spuse Sophie. Nimeni nu se va îngrijora prea tare din cauza mea. Locul acela de unde
m—ai luat e orfelinatul satului. Toţi suntem orfani acolo.
—Tu eşti un norfan?
—Da.
—Câţi norfani sunt acolo?
—Suntem zece, răspunse Sophie. Toate fete.
—Tu era fericită acolo? întrebă uriaşul.
—Urăsc orfelinatul, răspunse Sophie. Femeia care îl conduce se numeşte doamna Clonkers şi dacă te
prinde că încâlci vreo regulă, de pildă că te—ai sculat noaptea din pat sau că nu ţi—ai împăturit
hainele, te pedepseşte.
—Cum te pedepseşte?
—Ne încuie în pivniţa întunecată, fără să ne dea nimic de mâncare sau de băut.
—Ce jegoşenie josolană! strigă MUP.
—Era oribil! mărturisi Sophie. Ne era foarte frică. Erau şobolani acolo jos. îi puteam auzi furişându—
se peste tot.
—Ce murdărenie mizerabilă! se revoltă MUP. Ăsta este cel mai oribil lucru pe care eu îl aude de ani
de zile! Tu mă face mai trist ca oricând!
Pe neaşteptate, o lacrimă uriaşă, care ar fi putut umple o găleată, se prelinse pe obrazul lui MUP şi
— pleosc! — căzu pe pământ, formând o baltă.
Sophie îl privea uimită. „Ce creatură ciudată şi schimbătoare", îşi zise în sinea ei. „întâi îmi spune
că mi—e capul plin de muşte strivite, iar în clipa următoare se topeşte de mila mea pentru că doamna
Clonkers ne încuie în pivniţă."
—Ceea ce mă îngrijorează, zise Sophie, este că va trebui să rămân în locul acesta îngrozitor pentru tot
restul vieţii mele. Orfelinatul era şi el groaznic, dar măcar n—aş fi rămas acolo pentru totdeauna, nu—
i aşa?
—E vina mea, spuse MUP. Eu te—a copirăpit pe tine. O nouă lacrimă uriaşă se prelinse din ochii lui,
stropind podeaua.
—Dacă mă gândesc mai bine, nu o să fiu aici aşa mult timp, zise Sophie.
—Ba mi—e teamă că tu va fi, replică MUP.
—Ba nu, continuă ea. Brutele acelea mă vor prinde până la urmă şi mă vor mânca la cină.
—Eu niciodată nu o să lase să se întâmple asta, o linişti MUP.
Pentru câteva clipe o linişte adâncă domni în peşteră. Apoi Sophie zise:
—Pot să te întreb ceva?
MUP îşi şterse lacrimile cu dosul mâinii şi o privi îngândurat pe fetiţă.
—Dă—i bătaie, răspunse uriaşul.
—Îmi poţi spune ce făceai azi—noapte la noi în sat? De ce ţi—ai vârât trâmbiţa, sau ce—o fi fost ce
aveai la tine, în dormitorul copiilor familiei Goochey, iar apoi ai suflat în ea?
—Ah—ha! strigă MUP, ridicându—se brusc din scaun. Acum noi se face mai gălăgioşi ca musca—n
lapte!
—Şi valiza pe care o cărai, continuă Sophie, ce era cu ea?!
MUP se uită suspicios la fetiţa care şedea cu picioarele încrucişate pe masă.
—Tu îmi cere să spun secrete fruntaşe, zise el, secrete pe care nimeni nu le—a auzit niciodată până
acum.
—N—o să suflu o vorbă, zise fetiţa. Jur! Cum aş putea, oricum? Sunt închisă aici pentru tot restul
vieţii mele.
—Le—ai putea spune celorlalţi uriaşi.
—Nu, n—aş putea, zise Sophie. Mi—ai spus că m—ar mânca pe loc dacă m—ar vedea.
—Aşa e, răspunse MUP. Tu eşti un omleţ, iar omleţii sunt căpşunatele şi ciocofrişca uriaşilor.
—Dacă m—ar mânca de cum m—ar zări, atunci n—aş apuca să le spun nimic, nu—i aşa? întrebă
Sophie.
—Tu n—ar apuca, fu răspunsul lui MUP.
—Atunci de ce ai spus că aş putea?
—Pentru că eu e plin de zbuciumeală, răspunse MUP. Dacă tu ascultă tot ce zice eu, tu te va pricopsi
cu durere de urechi.
—Te rog spune—mi ce făceai în satul nostru, insistă fata. îţi promit că poţi avea încredere în mine.
—M—ai putea învăţa să fac un elefunt? întrebă uriaşul.
—Ce vrei să spui? întrebă Sophie nedumerită.
—Eu şi—a dorit dintotdeauna un elefunt pe care să—l călăresc, răspunse visător MUP. Eu îşi doreşte
mult un elefunt mare şi dodoloţ pe care să—l călăresc prin păduri verzi şi să culeg fructe zemoase din
copaci cât e ziulica de lungă. Noi trăieşte într—o uscăciune de ţară, încinsă ca focul. Aici nu creşte
nimic în afară de castracurcuveţi. Eu tare îşi doreşte să meargă în altă parte să culeagă fructe zemoase
dimineaţa devreme de pe spinarea unui elefunt.
Sophie fu impresionată de această afirmaţie stranie.
—Poate că într—o zi îţi vom face rost de un elefunt, zise ea. Şi de nişte fructe zemoase. Acum spune—
mi ce făceai la noi în sat.
—Dacă tu chiar vrea să ştii ce făcea eu în satul tău, începu MUP. află că eu sufla un vis în dormitorul
acelor copii.
—Suflai un vis? se miră Sophie. Cum adică?
—Eu este un uriaş—de—vise—suflător, răspunse MUP. Când toţi ceilalţi uriaşi galopeşte care încotro
să haplească omleţi, eu mă furişez în alte locuri ca să suflu vise în dormitoarele copiilor adormiţi. Vise
frumoase. Vise minunate, de aur. Vise care îi face fericiţi pe visători.
—Stai puţin, zise Sophie. De unde faci rost de visele acestea?
—Le colecţionez, răspunse MUP, fluturându—şi mâna spre toate rândurile de sticle de pe rafturi. Eu
are miliarde.
—Nu poţi colecţiona vise, zise Sophie. Visul nu e ceva pe care să—l poţi prinde.
—Tu nu va înţelege niciodată cum stă lucrurile, spuse MUP. De aceea eu nu doreşte să—ţi spună.
—O, te rog spune—mi! insistă Sophie. Voi înţelege! Haide, spune—mi cum colecţionezi vise! Spune
—mi tot!
MUP se aşeză confortabil în scaun şi—şi încrucişa picioarele.
—Visele, începu el, este nişte lucruri foarte misterioase. Ele pluteşte în aer ca nişte balonaşe ceţoşele
—aburele. Şi ele caută tot timpul oameni adormiţi.
—Poţi să le vezi? întrebă Sophie.
—La început, nu.
—Atunci cum le prinzi dacă nu le poţi vedea? continuă Sophie.
—Ah—ha... zise MUP. Acum noi ajunge la secrete întunecate şi negricioase.
—Nu voi spune nimănui.
—Eu are încredere în tine, zise MUP.
Îşi închise ochii şi stătu nemişcat pentru o clipă, în timp ce Sophie aştepta nerăbdătoare.
—Un vis, începu el, când merge flătărind prin aer noaptea, face un zgomot de bâzâit—vâjâit. Dar
această bâzâială—vâjâială e aşa de argintiu—molatică, încât niciun omleţ nu o poate auzi.
—Dar tu o auzi? întrebă Sophie.
MUP arătă spre urechile lui cât roţile de camion şi începu să le fluture. Făcu această operaţiune cu
mândrie, cu un zâmbet ţanţoş pe chip.
—Tu vede acestea? zise uriaşul.
—Cum aş putea să le ratez? replică Sophie.
—Poate ele arată un pic absurgerate pentru tine, zise el, dar tu trebuie să mă creadă când zice că ele e
nişte urechi foarte extra—obişnuite. Nu—i o chestiune de luat în fâs.
—Sunt convinsă că nu, aprobă Sophie.
—Ele îmi permite să aud orişice fleac mărunţel.
—Vrei să spui că tu poţi auzi ce eu nu pot?
—Tu este surdă ca o găluşcă în comparaţie cu mine! strigă MUP. Tu nu aude decât bubuiturile cele
mai gălăgioase cu urechiuşele tale. Dar eu aude toate şoaptele secrete ale lumii.
—Cum ar fi...? întrebă Sophie.
—În ţara ta, explică el, eu aude paşii unei buburuze când iese la plimbare pe o frunză.
—Serios? se miră Sophie, arătându—se impresionată.
—Mai mult chiar, eu aude paşii aceia foarte tare, adăugă el. Când o buburuză se plimbă pe o frunză,
eu aude picioarele ei făcând lipa—lipa—lap ca paşii de uriaş.
—Dumnezeule mare! exclamă fetiţa. Ce altceva mai poţi auzi?
—Eu aude furnicuţele pălăvrăgind în timp ce ele merge iute—iute prin nisip.
—Vrei să spui că auzi furnicile vorbind?
—Fiecare cuvinţel, zise MUP. Deşi eu nu chiar înţelege limbul lor.
—Continuă, zise fetiţa.
—Câteodată, dacă noaptea e foarte senină şi eu bălăbăneşte urechile în direcţia potrivită, spuse uriaşul,
întorcându—şi urechile în sus, înspre tavan, dacă eu le bălăbăneşte uite—aşa şi dacă noaptea e senină,
eu poate chiar auzi câteodată muzica aceea care vine de foarte departe, de la stelele din cer.
Un fior straniu o străbătu din cap până în picioare pe Sophie. Stătea cuminte, aşteptând şi alte
mărturisiri ale uriaşului.
—Urechile mi—a spus că tu mă privea azi—noapte de la geam, spuse MUP.
—Dar n—am făcut niciun zgomot, replică fetiţa.
—Eu îţi auzea de vizavi inima bătând în piept. Bătea tare, tare ca o tobă.
—Continuă, spuse Sophie. Te rog.
—Eu poate auzi plante şi copaci.
—Şi ei vorbesc?
—Ei nu chiar vorbeşte, răspunse MUP. Dar ei face zgomote. De pildă, dacă eu apare şi culege o floare
minunată, dacă eu răsuceşte tulpina florii până se rupe, atunci floarea ţipă. Eu o aude ţipând şi ţipând
foarte clar.
—Nu se poate una ca asta! se înduioşa Sophie. Ce îngrozitor!
—Şi ele ţipă ca tine dacă cineva ţi—ar răsuci mâna aşa.
—Aşa să fie oare? întrebă Sophie.
—Tu crede că eu îţi spune gogoşeli?
—Nu, doar că mi—e greu să cred asta.
—Atunci eu se opreşte aici, zise MUP tăios. Eu nu vrea să fiu numit scornitor.
—O, nu! Nici vorbă! exclamă Sophie. Te cred! Chiar te cred! Te rog, continuă!
MUP o privi lung şi cercetător. Sophie se uită la el, senină.

—Te cred, spuse ea domol.
În mod clar îl jignise pe uriaş, îşi dădu seama fetiţa.
—Eu nu ţi—ar spune scorneli ţie niciodată, zise el.
—Ştiu că nu ai face—o, îl linişti fetiţa. Dar trebuie să înţelegi că nu e uşor să crezi imediat asemenea
lucruri uimitoare.
—Eu înţelege, spuse MUP.
—Aşa că te rog iartă—mă şi povesteşte—mi mai departe, insistă ea.
Uriaşul tăcu pentru câteva clipe, iar apoi îşi reluă firul:
—La fel e şi copacii, ca florile. Dacă eu ciopleşte cu un topor trunchiul unui copac mare, eu aude un
zgomot îngrozitor ieşind din inima copacului.
—Ce fel de zgomot? întrebă Sophie.
—Un geamăt potolit, zise MUP. E ca sunetul pe care îl face un om bătrân atunci când se stinge încet.
Se opri. Peştera fu cuprinsă de tăcere.
—Copacii trăieşte şi creşte ca tine şi ca mine, adăugă el. Ei este vii. Aşa este şi plantele.
Acum stătea drept pe scaunul său, cu mâinile strâns încrucişate în faţă. Faţa îi era aprinsă, ochii
rotunzi şi sclipitori ca două stele.
—Eu aude zgomote atât de minunate şi atât de groaznice, mărturisi el. Pe unele dintre ele tu n—ar dori
să le audă niciodată! Dar altele este ca muzica glorioasă!
Părea aproape transfigurat de emoţia gândurilor sale. Faţa îi devenise frumoasă în explozia de trăiri.
—Mai spune—mi despre ele, şopti Sophie.
—Ar trebui să auzi cum vorbeşte şoricuţii! zise el. Şoricuţii vorbeşte tot timpul între ei şi eu îi aude la
fel de tare ca vocea mea.
—Şi ce spun? întrebă fetiţa.
—Doar şoricuţii ştiu asta, răspunse uriaşul. Păianjenii vorbeşte şi ei foarte mult. Poate că nu—ţi
imaginezi una ca asta, dar păianjenii este cei mai mari pălăvrăgii. Şi când ei îşi ţese pânzele, cântă tot
timpul. Cântă mai frumos decât un privighetor.
—Pe cine mai auzi? întrebă Sophie.
—Unii dintre cei mai mari flecăreţi este omomizile, zise MUP.
—Despre ce vorbesc?
—Ei se gâlceveşte tot timpul despre cine o să fie cel mai frumos fluturicos. Numai despre asta vorbeşte
ei.
—Acum pluteşte cumva vreun vis prin aer? întrebă Sophie.
MUP îşi fâlfâi urechile monumentale spre interior şi spre exterior, ascultând atent. Scutură din cap:
—Nu este niciun vis aici. Doar cele din sticle. Eu merge într—un loc special pentru a prinde vise. Ele
nu vine des pe Tărâmul Uriaşilor.
—Cum le prinzi?
—În acelaşi fel în care tu prinde fluturicoşi, răspunse MUP. Cu o plasă.
Se ridică şi traversă peştera spre un colţ în care, rezemat de perete, se găsea un par. Parul măsura
cam nouă metri şi în capăt avea o plasă.
—Iată mreaja viselor, zise el, apucând parul. în fiecare dimineaţă eu iese şi şterpeleşte vise noi pe care
apoi le pune—n sticle.
Dintr—odată păru că—şi pierde cheful de vorbă.
—Mi se face foamete, zise el. E vremea de hahaleală.
CAPITOLUL VIII. CASTRACURCUVEŢI
—Dar dacă nu mănânci oameni ca toţi ceilalţi uriaşi, spuse Sophie, atunci tu cu ce te hrăneşti?
—Aceasta este o problemă tare alambicată pe—aici, răspunse MUP. În pustiiciunea asta de tărâm,
hahaleli fericite ca ananasul sau moluscăceii pur şi simplu nu creşte. Nimic nu creşte, în afară de o
legumă extrem de scârboţoasă. Se numeşte castracurcuvete.
—Castracurcuvete! exclamă Sophie. Nu există aşa ceva. MUP se uită la Sophie şi zâmbi, afişând un
număr de douăzeci de dinţi, albi şi pătrăţoşi.
—Ieri, începu el, noi nu credea în uriaşi, nu—i aşa? Astăzi noi nu crede în castracurcuveţi. Doar
pentru că se întâmplă ca noi să nu fi văzut ceva cu propriii noştri bulbişori, noi crede că nu există. Dar
ce zice tu despre marele grecosaş bulbucat, de pildă?
—Poftim? se minună Sophie.
—Dar despre vevericel?
—Acesta ce mai e? întrebă Sophie.
—Dar despre pelerinos ce zice?
—Cine? zise ea.
—Dar despre bubuşneţ?
—Sunt animale? întrebă fetiţa.
—Ele este animale obişnuite, răspunse MUP infatuat. Eu nu este un uriaş foarte atotştiutor, dar mi se
pare că tu este un omleţ absolut animicştiutor. Ţi—e plin capul de vumvac.
—Vrei să spui bumbac, îl corectă Sophie.
—Ce eu vrea să spună şi ce eu spune e două lucruri diferite, explică MUP pe un ton grav. Acum eu îţi
va arăta un castracurcuvete.
MUP deschise un bufet de dimensiuni remarcabile şi scoase cel mai ciudat lucru pe care îl văzuse
Sophie vreodată. Era cât un om şi jumătate în lungime, dar mult mai gros. De jur împrejur avea
circumferinţa unui cărucior pentru copii. Era negru cu dungi verticale albe şi era în totalitate acoperit
cu noduli aspri.
—Iată repulsătorul castracurcuvete! exclamă MUP, fluturând curiosul obiect în aer. Eu îl deploreşte!
Eu îl nepreţuieşte! Eu îl repugnează! Dar cum eu nu hăpăieşte omleţi nici în ruptul capului, eu trebuie
să—mi petrec viaţa hahalind castracurcuveţi scârboţoşi. Altfel eu ar fi numai piele şi maţ.
—Vrei să spui piele şi os, zise Sophie.
—Ştiu că este „os", replică MUP. Dar te rog înţelege că eu n—are ce face câteodată şi spune
buimăceli. Eu face tot posibilul mereu.
Deodată Marele Uriaş Prietenos deveni atât de abătut, încât Sophie se întrista şi ea.
—Îmi pare rău, zise. N—am vrut să fiu nepoliticoasă.
—Niciodată nu a existat şcoli pe Tărâmul Uriaşilor care să mă înveţe vorbitul, mărturisi MUP amărât.
—Dar mama ta n—a putut să te înveţe? întrebă Sophie.
—Mama mea?! exclamă MUP. Uriaşii nu au mame! Cu siguranţă tu ştie asta!

—Nu am ştiut asta, zise ea.
—Cine—a mai auzit de o femeie uriaş! strigă MUP fluturând castracurcuvetele deasupra capului ca pe
un lasou. N—a existat niciodată o femeie uriaş! Şi nici nu va exista. Uriaşii este întotdeauna bărbaţi!
Sophie era tot mai nedumerită.
—În cazul acesta, zise ea, cum te—ai născut?
—Uriaşii nu se nasc, răspunse MUP. Uriaşii apare şi cu asta basta. Ei apare pur şi simplu, la fel ca
soarele şi stelele.
—Tu când ai apărut? întrebă fetiţa.
—Cum, Doamne, iartă—mă, eu ar putea şti un asemenea lucru? zise MUP. A fost aşa de demult, că pe
vremea aceea eu nici nu ştia să numere.
—Vrei să spui că nici măcar nu ştii câţi ani ai?
—Niciun uriaş nu ştie asta, zise el. Tot ce ştie eu e că eu este foarte bătrân, foarte, foarte bătrân şi
şifonat. Poate la fel de bătrân ca pământul.
—Ce se întâmplă când moare un uriaş? întrebă ea.
—Uriaşii nu moare niciodată, răspunse MUP. Câteodată şi foarte brusc un uriaş dispare şi nimeni nu
ştie niciodată unde se duce el. Dar de cele mai multe ori noi, uriaşii, îşi vede de ale noastre ca nişte
pierde—vară flătăreţi.
Marele Uriaş Prietenos încă ţinea acel castracurcuvete spectaculos în mâna dreaptă. Şi—l duse la
gură şi muşcă o bucată bună din el, apoi începu să mestece, însă după zgomot părea că sparge bucăţi de
gheaţă între dinţi.
—Este jegosnic! bolborosi el, vorbind cu gura plină şi împroşcând bucăţi mari de castracurcuvete, ca
nişte gloanţe, în direcţia lui Sophie.
Fetiţa trebui să sară în stânga şi—n dreapta ca să se ferească de ele.
—Este mizerabilos! bombăni el. Este bolitor! Este puturosnic! Este viermicios! încearcă şi tu
castracurcuvetele ăsta scârbos!
—Nu, mulţumesc, zise Sophie, dându—se înapoi.
—Numai cu asta o să te îndopi pe—aici de—acum înainte, aşa că tu ar face bine să te obişnuieşti cu el,
zise MUP. Haide, bulbişor mititel, încearcă!
Sophie ciuguli din castracurcuvete.
—Pfuuuuui! zise Sophie scuipând. O, nu! O, Doamne! O, ajutor! Scuipă tot ce avea în gură repede.
Are gust de piele de broască! spuse ea cu răsuflarea întretăiată. Şi de peşte putred!
—Mai rău! zise MUP, hohotind de râs. Pentru mine are gust de gândraci şi lărvăuni!
—Chiar trebuie să mâncăm asta? întrebă fetiţa.
—Trebuie, dacă tu nu vrea să dispară din cer senin.
—Din senin, îl corectă Sophie. Cerul senin e altceva. Privirea lui MUP îşi recapătă aerul acela trist şi
încântător:
—Cuvintele, începu el, a fost o problemă gâdilicios—încurcătoare pentru mine toată viaţa. Aşa că pur
şi simplu tu trebuie să aibă răbdare cu mine şi să nu mai clămpăneşti atâta. Aşa cum îţi spunea înainte,
eu ştie exact ce cuvinte vrea să spun, dar într—un fel sau altul eu se întroşmoleşte mereu.
—Dar acest lucru li se întâmplă tuturor, zise Sophie.
—Nu cum mi se întâmplă mie, se plânse MUP. Eu orbeşte cea mai groaznică şmogleză.
—Cred că vorbeşti minunat! zise Sophie.
—Tu chiar crede? exclamă MUP, luminându—se dintr—odată. Tu chiar crede asta?
—Pur şi simplu minunat, repetă ea.
—Ei bine, ăsta—i cel mai frumos cadou pe care eu l—a primit în viaţa mea! mărturisi MUP. Tu e
sigură că nu mă duce de ureche?
—Desigur că nu! spuse Sophie. îmi place la nebunie cum vorbeşti.
—Ce minunastic! strigă MUP, încă radiind. Cât de nemaipomenit de hopa—fermidabil! Cât de
incredibil de splendorabil! Eu este tot numai o bâlbâială!
—Ascultă, zise Sophie, nu trebuie să mâncăm castracurcuveţi. Pe câmpurile de lângă satul meu sunt
tot soiul de legume minunate precum conopida şi morcovii. De ce nu iei câteva data viitoare când
mergi în vizită?
MUP îşi înălţă mândru capul impunător şi spuse:
—Eu este un uriaş foarte onorabil. Eu preferă să ronţăie castracurcuveţi puturosnici, decât să
şterlepească lucrurile altora.
—Dar pe mine m—ai furat! zise Sophie.
—Eu n—a furat foarte mult, zise MUP, zâmbind tandru. Până la urmă, tu este doar o fetiţă mititică.
CAPITOLUL IX. URIAŞUL STRÂNGE—SÂNGE
Pe neaşteptate, de afară, de la intrarea în peşteră, se auziră nişte bubuituri nemaipomenite şi o voce

bubuitoare strigă:
—Prâslea! Tu este acolo, Prâslea? Eu te aude sporovăind! Cu cine sporovăieşte tu, Prâslea?
—Păzea! strigă MUP. E Strânge—Sânge! Dar înainte să fi apucat să termine de vorbit, stânca de la
intrare fu dată deoparte şi un uriaş de cincisprezece metri, de mai bine de două ori mai înalt şi mai
solid decât MUP, intră cu paşi mari în peşteră. Era gol, cu excepţia unei cârpe vechi şi murdare care îi
atârna mai jos de brâu.
Sophie era încă pe masă. Giganticul castracurcuvete mâncat pe jumătate se afla lângă ea. Fetiţa se
ascunse în spatele lui.
Dihania intră tropăind în peşteră şi se aplecă ameninţător asupra lui MUP.
—Cu cine sporovăia tu adineaori? izbucni el.
—Eu sporovăia singur, răspunse MUP.
—Fifirele! strigă Strânge—Sânge. Gogoşneli! tună el. Tu vorbeşte cu un omleţ, asta crede eu!
—Nu, nu! se apără MUP.
—Dadada! tună Strânge—Sânge. Eu bănuieşte că tu a şterpelit un omleţ şi l—a adus în vizuina ta ca

jivină de companie. Aşa că eu îndată îl ocheşte şi se îndoapă cu o gustare în plus înainte de cină!
Bietul MUP era tare speriat.
—Nu—i ni—nimeni aici, se bâlbâi el. De—de ce nu mă l—laşi în pace?
Strânge—Sânge îndreptă un deget de grosimea unui trunchi de copac spre MUP.
—Ţânc licheabond! strigă el. Bagatelă sâsâleagă! Pruşlamatie pipernicită! Eu acuşi se duce să caute
primul ele!
Îl apucă pe MUP de braţ şi strigă ameninţător:
—Iar tu mă va ajuta s—o fac. Noi împreună o să bulbochim omleţul ăsta gustos.
MUP avusese de gând să o ia pe Sophie de pe masă de îndată ce se ivea ocazia şi să o ascundă la

spate, însă era clar că pierduse ocazia. Pitulată după giganticul castravete din care muşcase MUP,
Sophie îi văzu pe cei doi uriaşi îndreptându—se spre celălalt capăt al peşterii. Strânge—Sânge oferea o
privelişte înspăimântătoare. Pielea lui era roşie—rozalie. Pieptul, burta şi braţele îi erau acoperite de
păr negru şi des. Avea o coamă lungă, neagră şi încâlcită. Faţa—i respingătoare era rotundă şi teşită,
ochii păreau găuri mici, negre, iar nasul era mic. în schimb, gura era enormă. Se întindea pe întreaga
lui faţă, aproape de la o ureche la cealaltă, iar buzele lui păreau doi uriaşi crenvurşti mov puşi unul
peste celălalt. Dinţii ascuţiţi şi galbeni îi ieşeau dintre crenvurşti şi râuri de salivă i se prelingeau pe
bărbie.
Nu era deloc greu să crezi că această namilă înspăimântătoare mânca bărbaţi, femei şi copii în
fiecare noapte.
Strânge—Sânge, ţinându—l încă pe MUP de braţ, inspecta atent rândurile de sticle şi borcane:
—Tu şi sticlele tale afurisite! strigă el. Tu ce pune—n ele?
—Nimic din ce te—ar putea interesa pe tine, răspunse MUP. Tu este interesat numai să hahalească
omleţi.
—Şi tu e zălud, găgăuţă! strigă Strânge—Sânge.
„În curând Strânge—Sânge se va întoarce", se frământa Sophie, „şi cu siguranţă mă va căuta pe
masă". Dar în niciun caz nu putea sări de acolo. Erau patru metri până jos. îşi putea rupe un picior.
Castracurcuvetele, deşi era lat cât un cărucior, nu ar fi ascuns—o dacă Strânge—Sânge l—ar fi ridicat.
Cercetă capătul din care muşcase MUP. În mijloc erau seminţe mari, fiecare de mărimea unui pepene,
înconjurate de un lichid vâscos şi moale. Atentă să nu fie zărită, Sophie se întinse şi dădu la o parte
vreo şase seminţe, lăsând în loc o gaură îndeajuns de mare pentru a se putea strecura în ea, cu condiţia
să rămână ghemuită. Se furişă înăuntru. Era o ascunzătoare umedă şi vâscoasă, dar ce mai conta dacă
avea să o salveze de la a fi mâncată.
Strânge—Sânge şi MUP se întorceau spre masă acum. MUP stătea să leşine de frică. „Din clipă în
clipă", îşi zicea în sinea lui, „uriaşul o va găsi pe Sophie şi o va mânca".
Deodată, Strânge—Sânge luă castracurcuvetele pe jumătate mâncat. MUP se holbă la masa goală.
„Sophie, unde este tu?" se întreba el disperat. „Tu nu poate săltări de pe masa aia înaltă, aşa că unde se
ascunde tu, Sophie?"
—Deci ăsta este grunoiul jegosnic şi puturosnic pe care tu îl mănâncă! tună Strânge—Sânge, ridicând
castracurcuvetele început deasupra capului. Trebuie să fii descăpăţânat să te îndopi cu aşa o jegăială!
Pentru o clipă, Strânge—Sânge păru să fi uitat că o căuta pe Sophie. MUP se hotărî să—l abată şi
mai tare de la planurile lui.
—Acela este castracurcuvetele savuminunaticios, începu el. Eu se îndoapă bucuros cu el în fiecare zi
şi noapte. Tu nu a încercat niciodată un castracurcuvete, Strânge—Sânge?
—Omleţii este mai apetisanţi! zise uriaşul.
—Tu vorbeşte valiberne! zise MUP, din ce în ce mai îndrăzneţ.
Se gândea că, dacă ar reuşi să—l convingă pe Strânge—Sânge să ia o gură din leguma aceea
scârboasă, simplul ei gust respingător l—ar fi făcut pe uriaş să fugă răcnind din peşteră.
—Eu este fericit să îţi dea să încerci, continuă MUP. Dar, te rog, când vede cât de suculoasă este, nu o
hăpăi pe toată. Lasă—mi şi mie o firmiţeală pentru cină.
Strânge—Sânge se uită suspicios, cu ochi mici de purcel, la castracurcuvete.
—Sper că tu nu mă fraieprostoveşte, nu? întrebă Strânge—Sânge.
—Niciodată! exclamă hotărât MUP. Ia o muşcătură şi eu e convins că tu va striga: „Vai, cât de
savuminunaticioasă este această ligumă—minune!"
MUP văzu cum lui Strânge—Sânge îi lăsa gura apă la gândul că va primi mâncare în plus.
—Ligumile este foarte bune pentru tine, continuă el. Nu este sănătabil să mănânci întruna cărneli.
—Doar de data asta, zise Strânge—Sânge. Eu va gusta această haleală puturosnică de—a ta. Dar eu te
previne, dacă e jegosnică, eu ţi—o sparge de capul tău molâu!
Luă castracurcuvetele în mână.
Lunga lui călătorie prin aer începu: leguma avea de parcurs în jur de cincisprezece metri până la
gura uriaşului.
Sophie vru să strige „Nu!", dar asta ar fi însemnat o moarte şi mai sigură. Cuibărindu—se şi mai
mult printre seminţele lipicioase, simţea cum era ridicată tot mai sus şi mai sus.
Deodată se auzi un „cranţ!", semn că uriaşul muşcase o bucată mare din legumă. Sophie îi văzu
dinţii galbeni încleştându—se la doar câţiva centimetri de capul ei. Apoi se făcu întuneric beznă. Era în
gura uriaşului. Simţi duhoarea respiraţiei lui. Mirosea a carne stricată. Aşteptă ca dinţii să facă din nou
„cranţ!". Se rugă ca moartea ei să fie rapidă.
—Pfuuuui! răcni Strânge—Sânge. Bleeeeeah! Iaaaaaac!
Apoi scuipă.
Toate bucăţile acelea mari de castracurcuvete care cu doar câteva clipe în urmă fuseseră în gura
uriaşului, împreună cu Sophie, fură proiectate în peşteră.
Dacă Sophie s—ar fi izbit de zidul de piatră, cu siguranţă ar fi murit. în schimb, fu aruncată în
cutele moi ale mantiei negre a lui MUP, care era agăţată pe perete. Căzu pe podea, ameţită. Se târî sub
tivul mantiei şi rămase ascunsă acolo.
—Piticanie de scrofojavră! răcni Strânge—Sânge. Pocitură de porcotaie!
Se aruncă spre MUP şi crăpă ce mai rămăsese din castracurcuvete de capul acestuia. Bucăţi din
leguma respingătoare împroşcară întreaga peşteră.
—Tu nu s—a delectat? întrebă MUP inocent, scăr—pinându—se în cap.
—Delectat?! strigă Strânge—Sânge. Ăsta este cel mai mizerabilos gust care mi—a muşcat vreodată
dinţii! Tu trebuie să fie smucit să gâtluieşti aşa un nămâl! în fiecare noapte ai putea să galopeşti fericit
ca un hamburger şi să hăpăieşti omleţi suculenţi!
—Dar este greşit şi rău să mănânci omleţi, zise MUP.
—Ba este suculos şi gustoşel! strigă Strânge—Sânge. Iar în noaptea asta eu galopeşte spre Chile să
gâtluiesc nişte omleţi de—acolo. Tu doreşte să afle de ce eu alege Chile?
—Eu nu doreşte să afle nimic, răspunse demn MUP.
—Eu alege Chile, continuă Strânge—Sânge, pentru că eu s—a săturat de gustul eschimoşilor.
Eschimoşii sunt haleli congelate, dar eu are poftă de ceva ardeiat şi pişcăcios tare, aşa că eu alege
omleţii din Chile. Ei are gust de chili.
—Îngrozitor! spuse MUP. Ar trebui să—ţi fie ruşine.
—Alţi uriaşi spune că ei doreşte să galopeze spre Anglia în noaptea asta, să se îndoape cu nişte copiii
şcolari, zise Strânge—Sânge. Eu este mare amator de copiii şcolari englezi. Ei are un gust plăcut
livresco—cernelos. Poate eu se răzgândeşte şi merge în Anglia pentru ei.
—Tu este dezgustător! spuse MUP.
—Şi tu este o ruşine pentru neamul uriaşilor! strigă Strânge—Sânge. Tu nu este bun de uriaş! Tu este o
nemernicie de nătărău! Tu este o pocitură de piticanie! Tu este... papă—budincă!
Acestea fiind spuse, înfiorătorul Strânge—Sânge ieşi val—vârtej din peşteră. MUP fugi spre intrare
şi un—doi rostogoli stânca la locul ei.
—Sophie, şopti el. Sophie, unde este tu, Sophie? Fetiţa ieşi la iveală de sub tivul mantiei negre.
—Sunt aici, zise ea.
Uriaşul o luă în palmă şi o ridică în aer cu blândeţe.
—Vai, eu este aşa de fericit să te găsească toată—întreguţă! zise el.

—Am fost în gura lui, spuse Sophie.
—Tu a fost ce? exclamă MUP. Sophie îi povesti ce se întâmplase.
—Şi eu care îi zicea lui Strânge—Sânge să mănânce nişte castracurcuvete puturosnic, când tu era tot
timpul înăuntru! se vaită MUP.
—N—a fost tocmai distractiv, spuse fetiţa.
—Uită—te la tine, copliu sărăcuţ! Tu este murdară din cap până—n picioare de castracurcuvete şi
scuipat de uriaş.
Începu să o cureţe cum se pricepea el mai bine.
—Eu îi urăşte pe ceilalţi uriaşi mai mult ca oricând acum, zise el. Tu ştie ce mi—ar plăcea?
—Ce? întrebă Sophie.
—Mi—ar plăcea să găsesc o cale de a—i dispărea pe toţi, până la ultimul.
—Te—aş ajuta cu tot dragul, zise fetiţa. Ia să vedem dacă nu reuşesc să mă gândesc la o cale de—a
face asta.
CAPITOLUL X. SIFOCLĂBUCEL ȘI CLIPOFÂSÂIELI
Lui Sophie începuse să i se facă nu doar foarte foame, ci şi foarte sete. Dacă ar fi fost acasă, ar fi
luat de mult micul dejun.
—Eşti sigur că nu există absolut nimic altceva de mâncare pe—aici în afară de castracurcuveţii aceia
dezgustători şi puturoşi? întrebă ea.
—Nicio sfărâmitură! răspunse MUP
—Atunci, poţi să—mi dai nişte apă, te rog? întrebă ea.
—Apă? se încruntă MUP. Ce este apa?
—E ceea ce bem noi, răspunse ea. Voi ce beţi?
—Sifoclăbucel, zise MUP. Toţi uriaşii bea sifoclăbucel.
—E tot aşa de scârbos ca şi castracurcuveţii? întrebă Sophie.
—Scârbos?! exclamă MUP. Niciodată nu este scârbos! Sifoclăbucelul este dulce şi gustoşel!
Se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre un al doilea bufet mare. îl deschise şi scoase o sticlă ce
trebuie să fi avut aproape doi metri. Lichidul dinăuntru era verde—palid, iar sticla era pe jumătate
plină.
—Poftim sifoclăbucel! zise el, ridicând cu mândrie sticla, de parcă ar fi conţinut un soi rar de vin.
Sifoclăbucel suavicios şi spumos! exclamă el.
Scutură sticla şi lichidul verzui deveni turbat de clcrvescent.
—Dar uite! Bulele se mişcă greşit! strigă Sophie.
Şi aşa şi era. Bulele de aer, în loc să se ridice şi să ţâşnească la suprafaţă, se îndreptau vertiginos în
jos şi explodau la fundul sticlei, lăsând în urmă un strat verzui de spumă.
—Ce naiba vrea tu să spună cu „greşit"? întrebă MUP.
—În băuturile noastre spumante, zise Sophie, bulele se ridică şi se sparg mereu la suprafaţă.
—În sus este greşiţi insistă MUP. Bulele nu trebuie să meargă niciodată în sus! Asta este cea mai mare
smin—tătură pe care a auzit—o eu vreodată!
—De ce spui asta? întrebă Sophie.
—Tu mă întreabă de ce? se miră el, fluturând uriaşa sticlă prin aer, de parcă ar fi dirijat o orchestră. Tu
vrea să—mi spună că tu nu vede de ce este un scrânteşug ca bulele să meargă în sus şi nu în jos?
—Ai spus că e o smintătură. Acum zici că e un scrânteşug. Până la urmă cum e? întrebă Sophie
politicos.
—Ambele două! replică MUP. Este o smintătură şi un scrânteşug să laşi bulele să meargă în sus! Dacă
tu nu înţelege de ce, trebuie că este cam dusă de—acasă! Pe onoarea mea, capul tău trebuie să fie aşa
de plin de broscârţoi şi veveneli, de zău că eu nu înţelege cum tu gândeşte, chiar şi—un pic!
—De ce n—ar trebui să meargă în sus bulele? întrebă Sophie.
—Eu îţi va explica, zise MUP. Dar mai întâi spune—mi cum se cheamă sifoclăbucelul vostru.
—Unul e coca—cola, răspunse ea. Altul e pepsi. Mai sunt multe altele.
—Şi în toate bulele merge sus?
—Doar în sus, zise ea.
—Catastrofos! exclamă MUP. Bulele însusmergătoare sunt o dezastrofă catastrofoasă!
—Ai putea, te rog, să—mi explici de ce? întrebă Sophie.
—Dacă tu ascultă cu atenţie, eu va încerca să—ţi explice, zise uriaşul. Dar capul ţi—e aşa de plin de
gângăneli, încât eu se îndoieşte că tu va pricepe vreodată.
—Îmi voi da silinţa, spuse Sophie răbdătoare.
—Foarte bine, atunci. Când tu bea băutura aia cocoaşă a ta, începu uriaşul, ea se duce direct la tine în
burtică. E drept? Sau e stâng?
—E drept, zise Sophie.
—Şi bulele merge tot în stomac. Drept sau stâng?
—Din nou drept.
—Şi bulele se mişcă în sus?
—Desigur, zise ea.
—Ceea ce înseamnă, zise MUP, că toate va veni bâldibâcăind prin gâtul tău şi va ieşi pe gură şi va
face un râgâit scârboşel.
—Adeseori e adevărat, zise Sophie. Dar care e problema cu un râgâit micuţ din când în când? Poate fi
distractiv.
—Râgâitul e scârboşel. Noi, uriaşii, nu face niciodată
—Dar cu băutura voastră..., zise Sophie, cum spuneai că se numeşte?
—Sifoclăbucel.
—Cu sifoclăbucelul, continuă ea, bulele din burta ta vor merge în jos, iar asta ar putea avea un rezultat
mult mai neplăcut.
—Cum aşa, neplăcut? întrebă MUP încruntându—se.
—Pentru că, zise Sophie înroşindu—se puţin, dacă merg în jos, în loc să meargă în sus, va ieşi ceva cu
un zgomot şi mai puternic, şi mai necuviincios.
—Un clipofâsâit! exclamă MUP radiind. Noi, uriaşii, face clipofâsâieli tot timpul! Clipofâsâitul e un
semn de fericire! E muzică pentru urechile noastre! Doar tu nu vrea să spună că un pic de clipofâsâială
este interzisă printre omleţi?
—E considerat extrem de nepoliticos, îi răspunse Sophie.
—Dar şi tu clipofâsâie din când în când, nu? întrebă MUP.
—Toată lumea clipofâsâie, dacă aşa vrei să—i spui. Regii şi reginele clipofâsâie. Preşedinţii
clipofâsâie. Vedetele de cinema clipofâsâie. Bebeluşii clipofâsâie. Dar, de unde vin eu, nu e politicos
să vorbeşti despre asta.
—Redundicol! replică MUP. Dacă toată lumea face clipofâsâieli, de ce să nu se vorbească despre asta?
Noi acum ia o sorbeală din acest sifoclăbucel delicios şi tu va vedea fericitul rezultat.
MUP scutură bine sticla. Scoase dopul şi trase o duşcă sănătoasă.
—E bunăcios! exclamă el. Îmi place la nebunie! Pentru câteva clipe, Marele Uriaş Prietenos rămase
aproape nemişcat, cu o expresie de fericire deplină pe faţa lui ridată şi alungită. Apoi, dintr—odată,
cerurile se deschiseră, iar el dădu drumul celor mai gălăgioase şi grosolane zgomote pe care le auzise
Sophie vreodată. Pereţii peşterii duduiră ca tunetul, iscând un clinchet printre borcanele de pe rafturi.
Dar cu adevărat uimitoare fu puterea exploziei care îl ridică instantaneu pe uriaş în aer, de parc—ar fi
fost o rachetă.
—Tiiiiii! strigă el, când coborî din nou pe pământ. Asta da clipofâsâială!
Sophie nu se putu abţine şi pufni în râs.
—Ia încearcă şi tu! zise MUP, înclinând gura giganticei sticle spre Sophie.
—Nu ai cumva un pahar? întrebă ea.
—Pahar, nu. Doar sticlă.
Sophie deschise gura, iar MUP aplecă sticla şi îi turnă pe gât o picătură din fabulosul sifoclăbucel.
Şi, Doamne, cât era de delicios! Era dulce şi revigorant. Avea gust de vanilie şi frişca, cu o aromă
uşoară de zmeură.
Iar bulele erau minunate. Sophie le simţea chiar vibrând şi explodând peste tot în burtă. Era o
senzaţie încântătoare. Era ca şi cum sute de omuleţi dansau tontoroiul în stomacul ei, gâdilând—o cu
degetele de la picioare. Era minunat.
—E minunat! exclamă ea.
—Stai să vezi, zise MUP, fluturându—şi urechile. Sophie simţi cum bulele se îndreaptă tot mai jos şi
mai jos, iar apoi, brusc, inevitabil... avu loc explozia. Trompetele răsunară şi pereţii peşterii vibrară a
muzică şi tunet.
—Bravo! strigă MUP, fluturând sticla. Tu este foarte pricepută pentru o începătoare! Hai să mai bem!
CAPITOLUL XI. CĂLĂTORIE SPRE TĂRÂMUL VISELOR
După ce trăsnită petrecere cu sifoclăbucel luă sfârşit, Sophie se aşeză din nou pe masa enormă.
—Tu se simte mai bine acum? întrebă Marele Uriaş Prietenos.
—Mult mai bine, mulţumesc, răspunse Sophie.
—De fiecare dată când eu se simte un pic beteşit, spuse el, câteva înduşcăleli bune de sifoclăbucel
mereu mă face să mă fericesc la loc.
—Trebuie să recunosc că e o experienţă, nu glumă! zise Sophie.
—E zmeurabilos, zise MUP. E gloriumtoriu!
Se întoarse cu spatele, coborî cu paşi mari în peşteră şi luă plasa de prins vise.
—Eu galopeşte acum, zise el, să mai prind nişte vise hopa—flătăreţe pentru colecţia mea. Eu face asta
în fiecare zi, fără excepţie. Tu doreşte să vină cu mine?
—Nu, mulţumesc! spuse Sophie. în niciun caz, cu toţi uriaşii aceia la pândă afară!
—Dar eu te chiteşte cu grijă în buzunarul vestei mele, zise el, aşa nimeni nu te va vedea.
Înainte ca Sophie să poată protesta, uriaşul o ridică de pe masă şi o vârî în buzunar. Era loc din
belşug acolo.
—Tu doreşte cumva o găurică prin care să poată privi afară? o întrebă el.
—Este deja una aici, răspunse fetiţa.
Găsise o gaură în buzunar, iar când îşi puse ochiul în dreptul ei, reuşi să vadă foarte clar. Îl văzu pe
uriaş aplecându—se şi umplându—şi valiza cu borcane goale de sticlă, închise capacul, îşi luă valiza
într—o mână, luă parul cu plasa de vise în cealaltă şi porni hotărât spre gura peşterii.
De cum se văzu afară, MUP o luă la picior prin pustietatea aceea gălbuie şi dogorâtoare, unde nu
erau decât stânci albastre şi copaci uscaţi şi unde stăteau la pândă toţi ceilalţi uriaşi. Ghemuită bine în
buzunarul vestei de piele, Sophie nu—şi dezlipea ochii de găurică. Văzu un grup de uriaşi aflat la
aproape trei sute de metri depărtare.
—Ţine—ţi respiraţiile! îi şopti MUP. Ţine—ţi pumnalele strânse! La drum cu noi! Noi va trece exact
pe lângă toţi uriaşii! Tu îl vede pe uriaşul cela zdravăn, cel care este mai aproape de noi?
—Îl văd, îi răspunse Sophie în şoaptă, dârdâind de frică.
—Acela e cel mai îngrozitor dintre toţi. Şi cel mai mare dintre toţi. El e Carnibalul.
—Nu vreau să ştiu nimic despre el, zise Sophie.
—Are şaisprezece metri înălţime, zise MUP încet, fără să se oprească din alergare. Şi el hapleşte
omleţi ca pe nişte cuburi de zahăr, câte două—trei odată.
—Mă—nspăimânţi, zise Sophie.
—Teamă mi—e şi mie, şopti MUP. Tot timpul eu se face turbulat şi neastâmpăros când Carnibalul
este prin preajmă.
—Stai departe de el, îl rugă Sophie.
—Neposibil, răspunse MUP. El galopeşte de două ori mai repejor decât mine.
—Ne întoarcem? sugeră Sophie.
—Să mă întorc e şi mai rău, zise el. Dacă ei mă vede fugind, ei mă hăituieşte şi aruncă cu pietre după
mine.
—Dar niciodată nu te—ar mânca, nu—i aşa? întrebă Sophie.
—Uriaşii nu hapleşte niciodată alţi uriaşi, răspunse el. Ei se bate şi se sciondăneşte mult între ei, dar
niciodată nu se hapleşte unul pe altul. Omleţii este mai gustoşi pentru ei.
Ceilalţi uriaşi îl zăriseră deja pe MUP. iar acum, cu capetele răsucite, îl urmăreau îndepărtându—se.
Voia să—i depăşească liniştit prin partea dreaptă.
Prin găurica din buzunar, Sophie îl văzu pe Carnibal ieşindu—le în cale. Nu se grăbea deloc. Făcu
doar un pas mare până la locul prin care MUP ar fi urmat să treacă. Ceilalţi îi urmară exemplul. Sophie
numără nouă uriaşi în total şi îl recunoscu pe Strânge—Sânge în mijlocul lor. Erau plictisiţi. Nu aveau
nimic de făcut până la căderea nopţii. Aveau un aer ameninţător în timp ce se apropiau de MUP cu paşi
mari, săltaţi.
—Uite că vine ţâncul! tună Strânge—Sânge. Stai a—ho—ho—lo, ţâncule! încotro se tiptileşte într—
aşa o goană grabnică?
Întinse un braţ colosal şi îl apucă pe MUP de păr. Acesta nu opuse rezistenţă. Se opri în loc şi zise:
—Fii bun şi dă—mi drumul, Carnibale!

Carnibalul îi dădu drumul şi făcu un pas înapoi. Ceilalţi uriaşi stăteau în apropiere, aşteptând să
înceapă distracţia.
—Acu—i acuşi, scofâlcitură mică! tună Carnibalul. Noi toţi vrea să ştie unde tu galopeşte în fiecare
zi, pe lumină. Nimeni n—ar trebui să galopeze nicăieri, până cade noaptea. Omleţii te—ar putea vedea
uşor şi—ar începe (i vânătoare de uriaşi, iar noi nu vrea aşa ceva, drept?
—Noi nu vrea! strigară ceilalţi uriaşi. Mergi înapoi în peştera ta, ţâncule!
—Eu nu galopeşte spre niciun tărâm cu omleţi, zise MUP. Eu merge în alte părţi.
—Eu se gândeşte, zise Carnibalul, că tu prinde omleţi şi le păstrează ca jivine de companie!
—Drept tu este! strigă Strânge—Sânge. Chiar acum câteva clipe eu l—a auzit sporovăind cu un omleţ
dintr—acela in peştera lui!
—Eu te pofteşte să mergi şi să cotrobăieşti prin peşteră din doască—n doască, replică MUP. Tu se
poate duce să caute prin fiecare ungher şi ungheră. N—o să găseşti acolo omleţi — nici picior, nici
fecior, nici cârnăcior.
Sophie stătea ghemuită şi mută ca un peşte în buzunarul lui MUP. Abia îndrăznea să respire. Era
îngrozită c—ar putea strănuta. Cel mai mic sunet sau cea mai mică mişcare ar fi putut—o da de gol.
Prin găurica buzunarului îi urmări pe uriaşi adunându—se în jurul bietului MUP. Cât erau de
respingători! Toţi aveau ochi mici, de purcel, şi guri enorme. Când Carnibalul deschise gura să
vorbească, Sophie îi întrezări pentru o clipă limba. Era neagră ca cerneala, părea o bucată de friptură
arsă. Oricare dintre uriaşi era cel puţin de două ori mai înalt decât MUP.
Dintr—odată, Carnibalul îşi întinse mâinile uriaşe şi îl apucă pe MUP de talie. îl aruncă în aer şi
strigă:
—Prinde—l, Înhaţă—Oameni!
Înhaţă—Oameni îl prinse. Ceilalţi uriaşi se aşezară imediat într—un cerc mare, fiecare la aproape
douăzeci de metri distanţă unul de celălalt, pregătindu—se pentru jocul pe care urmau să—l înceapă.
Înhaţă—Oameni îl aruncă pe MUP în aer, strigând:
—Prinde—l, Sfarmă—Oase!
Sfarmă—Oase alergă şi, de cum puse mâna pe MUP, îl şi azvârli din nou în aer:
—Prinde—l, Roade—Plozi! strigă el.
Şi tot aşa mai departe. Uriaşii se jucau cu MUP ca şi cum ar fi fost o minge, întrecându—se care
reuşeşte să îl arunce mai sus. Sophie îşi încleşta unghiile în marginile buzunarului, încercând din
răsputeri să nu cadă când era cu capul în jos. Se simţea ca şi cum ar fi fost într—un butoi aflat în
cădere liberă în apele cascadei Niagara. Şi tot timpul îi era groază ca nu cumva unul dintre uriaşi să—l
scape pe MUP, iar acesta să se prăbuşească pe pământ.
—Prinde—l, Stoarce—Carne!...
—Prinde—l, Papă—Pipote!...
—Prinde—l, Terci—de—Fete!...
—Prinde—l, Strânge—Sânge!...
—Prinde—l!... Prinde—l!... Prinde—l!...
În cele din urmă, se plictisiră de jocul acesta şi îl abandonară pe MUP pe pământ. Era năuc şi
zdruncinat. Îl loviră de câteva ori cu piciorul şi strigară:
—Fugi, ţâncule! Arată—ne cât de repede galopeşte tu!

MUP o luă la fugă. Ce altceva putea face? Uriaşii luară nişte pietre pe care le azvârliră după MUP.
Reuşi să se ferească din calea lor.
—Ţânc ţicnit! urlau ei. Pitic prăpădit!
Pigmeu pocit! Zevzec zbârcit! Javră jigărită! Prichindel pipernicit!
Într—un sfârşit, MUP scăpă de ei şi, după alte două minute, haita de uriaşi dispăru în spatele liniei
orizontului. Sophie îşi iţi capul din buzunar.
—Nu mi—a plăcut deloc, zise ea.
—Pfui! zise MUP. Pfui şi încă cum! Ei era cu mare chef de gâlceava azi, nu—i aşa? îmi pare rău că tu
s—a simţit aşa vârtejită.
—Nu mai mult decât te—ai simţit tu, spuse Sophie. Dar ţi—ar face vreodată rău cu adevărat?
—Eu nu se—ncrede în ei, zise MUP.
—Mai exact cum îi prind pe oamenii pe care îi mănâncă? întrebă ea.
—De obicei ei pur şi simplu îşi întinde o mână prin fereastra camerei şi îi şterpeleşte direct din pat,
răspunse MUP.
—Aşa cum ai făcut şi tu cu mine.
—Aaa, dar eu nu te mănâncă, zise el.
—Cum altfel îi mai prind? întrebă Sophie.
—Uneori, începu MUP, ei înotăceşte în mare ca peştişorii, doar cu capul deasupra apei şi apoi — haţ!
— iese o mână mare şi păroasă din apă şi înşfăcăreşte pe cineva de pe plajă.
—Inclusiv copii?
—Adesea copiii, zise MUP. Copiii micuţi care fac castele de nisip pe plajă. Pe ei îi urmăreşte
înotăcitorii. Copliii micuţi nu e aşa de greu de mestecat ca mam' mare, cel puţin aşa zice Roade—
Plozi.
În timp ce vorbeau, MUP galopa în mare viteză peste dealuri. Sophie stătea în picioare în buzunarul
lui, ţinându—se bine cu ambele mâini de marginile acestuia. Capul şi umerii îi erau la vedere, iar
vântul îi sufla prin păr.
—Cum altfel mai prind oameni? insistă ea.
—Fiecare dintre ei are felul lui special de a prinde omleţii, zise MUP. Lui Stoarce—Carne îi place să
se poarte de parc—ar fi un copac mare, care creşte în parc. Seara, pe la apus de soare, stă în parc, cu
nişte crengi uriaşe deasupra capului, şi aşteaptă vreo familie fericită să se aşeze la un picnic pipernicit
sub ramurile lui. Dar, la final, Stoarce—Carne e cel care se bucură de—un picnic îmbelşugat.
—E absolut îngrozitor! scânci Sophie.
—Papă—Pipote e un orăşean get—beget, continuă MUP. Papă—Pipote stă sus de tot, între
acoperişurile caselor din oraşele mari. Stă acolo comod şi bine mersi şi se uită la omleţii care se plimbă
jos, pe stradă, iar cum vede unul care pare să aibă o aromă hopa—îmbunătăcioasă, îl înşfacă. Pur şi
simplu se întinde şi îl şterpeleşte ca o maimuţă care ia o nucă. El zice că e plăcut să—ţi poţi alege ce tu
va mânca Ia cină. Zice că e ca şi cum ar alege dintr—un meniu.
—Dar nimeni nu—l vede când face asta? întrebă Sophie.
—Niciodată ei nu—l vede. Nu uita că e întuneric de apus la ora aia. Pe deasupra, Papă—Pipote are un
braţ foarte iute. Braţul lui merge sus—jos, sus—jos mai repede decât un hopa—mitică.
—Dar dacă în fiecare noapte dispar oameni, cu siguranţă lumea se alarmează, nu? se interesă Sophie.
—Lumea e un loc foarte hopa—mare, zise MUP. Are sute de ţări diferite. Uriaşii este isteţi. Ei este
atenţi să nu se strecurăşeze în aceeaşi ţară prea des. Ei se nestatorniceşte tot timpul.
—Chiar şi aşa..., ezită Sophie.
—Nu uita, zise el, că omleţii dispare tot timpul peste tot chiar fără ca uriaşii să—i halească. Omleţii se
omoară mai repede decât o face uriaşii.
—Dar ei nu se mănâncă unii pe alţii, spuse fetiţa.
—Nici uriaşii nu se mănâncă între ei, spuse MUP. Şi nici nu se omoară între ei. Poate că uriaşii nu este
foarte minunaţi, dar ei nu se omoară unii pe alţii. Nici crocobaurii nu omoară alţi crocobauri. Şi nici
pisicuţele nu omoară pisicuţe.
—Ele omoară şoareci, zise Sophie.
—A, dar ele nu omoară pe cei de soiul lor, replică MUP. Omleţii sunt singurele animale care omoară
pe cei de soiul lor.

—Dar şerpii veninoşi nu se omoară între ei? întrebă Sophie căutând cu disperare alte creaturi care se
poartă la fel de josnic ca oamenii.
—Nici măcar şerpii veninăsoşi nu se omoară între ei, răspunse MUP. La fel face şi cele mai fioroase
creaturi ca tigrii sau rinocesteroşii. Niciunii dintre ei nu omoară pe cei de soiul lor. Tu s—a gândit
vreodată la asta?
Sophie tăcu.
—Eu nu înţelege omleţii deloc, mărturisi MUP Tu este un omleţ şi tu spune că este grozitor şi oribilos
că uriaşii mănâncă omleţi. Drept sau stâng?
—Drept, răspunse Sophie.
—Dar omleţii se storcoşeşte unii pe alţii tot timpul, continuă MUP. Ei se împroaşcă întruna cu pistoale
şi în fiecare săptămână zboară sus cu aerovioanele lor ca să arunce bombe în capul altora. Omleţii
omoară alţi omleţi tot timpul.
Avea dreptate. Desigur că avea dreptate, iar Sophie ştia acest lucru. începuse să se întrebe dacă
oamenii erau, într—adevăr, mai buni în vreun fel decât uriaşii.
—Chiar şi aşa, spuse ea apărându—şi semenii, cred că e mizerabil din partea acelor uriaşi ticăloşi să
iasă în fiecare noapte să mănânce oameni. Lor, oamenii nu le—au făcut nimic.
—Asta spune şi purceluşul în fiecare zi, răspunse MUP. El spune „Eu nu le—a făcut niciodată nimic
omleţilor, aşa că de ce mă mănâncă?".
—Vai de mine! zise Sophie.
—Omleţii face numai reguli care să fie pe placul lor, continuă MUP. Dar regulile pe care le face ei nu
le convine purceluşilor. Drept sau stâng?
—Drept, recunoscu Sophie.
—Şi uriaşii face reguli. Regulile lor nu le convine omleţilor. Toată lumea face reguli care le convine
numai lor.
—Dar ţie nu—ţi place că bestiile acelea de uriaşi mănâncă oameni în fiecare noapte, nu—i aşa? întrebă
Sophie.
—Nu—mi place, răspunse MUP ferm. Dar o dreaptă nu rezolvă două stângi. Eşti comoduţă acolo, în
buzunarul meu?
—Stau bine, răspunse Sophie.
Apoi, deodată, MUP intră în viteza lui fermecată, începu să se deplaseze cu salturi fenomenale.
Viteza lui era uimitoare. Peisajul deveni neclar şi din nou Sophie fu nevoită să se retragă în buzunar, ca
nu cumva vântul să—i sufle capul de pe umeri. Ghemuită, asculta şuierul vântului. Intra tăios în
buzunar prin găurică şi şuiera în jurul ei ca un uragan.
Dar de data aceasta, MUP nu goni la viteză maximă multă vreme. Se pare că în cale îi ieşise un
obstacol, un munte înalt sau poate un ocean sau un deşert întins. îl sări, iar la scurt timp după aceea
uriaşul încetini, revenind la galopul său normal, astfel încât Sophie putu să—şi scoată din nou capul
afară şi să se uite în jur.
Numaidecât, Sophie observă că se aflau pe altă lume, o lume mai palidă. Soarele dispăruse în
spatele unei pânze de abur. Cu fiecare clipă, aerul devenea tot mai rece. Ţinutul era întins, lipsit de
copaci şi fără culoare.
Ceaţa era din ce în ce mai groasă. Aerul se făcea şi mai rece; totul era din ce în ce mai şters, până
când, în curând, întreg peisajul fu ascuns în nuanţe de gri şi alb. Se aflau pe un tărâm de ceţuri
învăluitoare şi aburi tulburi. Pe jos, era un fel de iarbă, însă nu era verde, ci gri—cenuşie. Nu se vedea
nici urmă de viaţă şi singurul sunet care se auzea era cel al paşilor lui MUP înaintând prin negură.
Brusc se opri.
—În sfârşit, noi a ajuns! anunţă el.
Se aplecă, o scoase pe Sophie din buzunar şi o puse pe pământ. Fetiţa era în continuare în cămaşă de
noapte şi desculţă. Tremura, în timp ce se uita în jur la ceţurile învăluitoare şi la aburii tulburi.
—Unde suntem? întrebă ea.
—Noi este pe Tărâmul Viselor, zise MUP. Aici ia naştere toate visele.
CAPITOLUL XII. LA VÂNAT DE VISE
Marele Uriaş Prietenos aşeză valiza pe pământ. Se aplecă, până când faţa lui enormă aproape o
atingea pe a lui Sophie.
—De aici înainte, noi este muţi ca peştişorii, şopti el. Sophie dădu aprobator din cap. Aburul nebulos o
învăluia. Îi umezea obrajii şi îi lăsa stropi de rouă în păr.
MUP deschise valiza şi scoase câteva borcane goale. Le aşeză pe pământ pregătite, fără capac. Apoi
se ridică. Capul îi era acum sus, în ceaţa învăluitoare, când apărând, când dispărând din vedere. Ţinea
plasa lungă în mâna dreaptă.
Privind în sus, Sophie observă prin ceaţă că urechile lui colosale începură să se rotească. Se mişcau
încet înainte şi înapoi.
Dintr—odată, MUP plonja în aer. Sări sus de tot, şfichiuind aerul cu plasa.
—Eu l—a prins! exclamă el. Un borcan! Un borcan! Iute, iute, iute!
Sophie ridică un borcan şi i—l întinse uriaşului. Acesta îl luă în mână. Coborî plasa. Foarte atent,
răsturnă ceva complet invizibil din plasă în borcan. Aruncă plasa şi acoperi borcanul cu o mână.
—Capacul! şopti el. Repede, capacul!
Sophie îl ridică şi i—l dădu lui MUP. Îl înşuruba strâns şi borcanul fu închis. MUP era foarte
entuziasmat. Duse borcanul la ureche şi ascultă foarte concentrat.
—E un sclipomoţat! şopti, cu vocea tremurându—i de emoţie. E... e... e chiar mai bine. E un
fizovrăjitor! Eu un fizovrăjitor auriu!
Sophie îl privi cu mirare.
—Vai de mine, vai de mine! spuse el, ţinând borcanul în faţa ochilor. Asta va face noaptea foarte
frumoasă unui bebelaş, atunci când eu i—l va sufla înăuntru.
—E chiar aşa de bun? întrebă Sophie.
—Bun? repetă MUP. E un fizovrăjitor auriu! Eu nu găseşte des unul ca ăsta!
Îi dădu borcanul lui Sophie şi zise:
—Acum, fii steluţă de mare şi nu mişca. Eu se gândeşte că trebuie să fie un roi întreg de fizovrăjitori
aici în noaptea asta. Şi fii drăguţă şi nu respira. Tu este nemaipomenit de gălăgioasă acolo jos.
—Dar nici măcar nu m—am clintit, se apără Sophie.
—Nici n—o face, zise scurt MUP.
Se ridică din nou în picioare, cât era el de înalt, cu plasa pregătită. Urmară apoi tăcerea lungă,
aşteptarea, ascultatul şi, într—un final, pe neaşteptate, saltul şi şfichiuitul aerului.
—Încă un borcan! exclamă el. Iute, iute, iute!
Când cel de—al doilea vis se afla în borcan, cu capacul bine înşurubat, MUP îl ridică la ureche.
—Vai, nu! strigă MUP. Măcina—mi—aş mărăcinii! Şterge—mi—aş şemineul!
—Ce s—a întâmplat? întrebă Sophie.
—E un cocospurcaş! strigă el cu o voce plină de furie şi de suferinţă. Ah, salvează—ne sufleurile!
exclamă el. Izbăveşte—ne de tămbălău! Joacă necurăciosul pe masa mea!
—Despre ce vorbeşti? insistă Sophie. MUP devenea din ce în ce mai agitat.
—Zgâria—mi—aş ochii! strigă el, fluturând borcanul în aer. Eu vine până aici să găsesc vise minunate
de aur şi ce prinde?
—Ce prinzi? zise ea.
—Eu prinde un înfiorăcios de cocospurcaş! exclamă el. Acesta e un vis rău, rău! E mai rău decât un
vis rău! E un coşmar!
—Vai de mine! zise Sophie. Ce—ai de gând să faci cu el?
—Eu nu îi dă drumul niciodată, niciodată! zise MUP. Dacă eu îi dă drumul, atunci un amărât de
bebelaş o să tragă o spaimă soră cu moartea. Ăsta e un straşnic troglocoşat. Eu îl explodează de cum
ajunge acasă!
—Coşmarurile sunt îngrozitoare, zise Sophie. Şi eu am avut odată unul şi m—am trezit transpirată
toată.
—Cu ăsta tu te—ai trezi toată ţipată! zise MUP. Ţi s—ar face dinţii măciucă! Dacă ăsta ar intra în tine,
sângele ţi s—ar face ţurţuri şi pielea ţi s—ar târî pe podea!
—E chiar aşa de rău?
—Chiar mai rău! răspunse MUP. E un bastogrobian adevărat!

—Dar ai spus că e un cocospurcaş, îl corectă Sophie.
—Chiar e un cocospurcaş! exclamă exasperat MUP. Dar în acelaşi timp e şi un troglocoşat şi un
bastogrobian! E toţi trei înghesuiţi într—unui! Vai, ce bine că eu îl ţine strâns tare. Ah, bestiuţă
nemernică! strigă el, ţinând borcanul ridicat şi privindu—l ţintă. Niciodată de acum înainte tu nu va
mai bălmăbuimăci bebelaşi de omleţi!
Sophie, care de asemenea privea borcanul, strigă dintr—odată:

—Îl văd! E ceva înăuntru!
—Bineînţeles că e ceva înăuntru, zise MUP. Tu se uită la un cumplitător de cocospurcaş.
—Dar mi—ai spus că visele sunt invizibile.
—Ele este întotdeauna invizibile până când sunt prinse, explică MUP. După aceea, ele îşi pierde un pic
din invizibilitate. Noi îl vede pe acesta foarte clar.
În borcan, Sophie putea distinge conturul vag stacojiu al unui lucru sau al unei fiinţe care aducea a
bulă de aer şi a balon de gelatină. Se mişca violent, izbindu—se de pereţii borcanului şi schimbându—
şi continuu forma.
—Se zgâlţâie în toate părţile! exclamă Sophie. Se zbate să iasă de—acolo! O să se rupă—n bucăţi,
dacă nu încetează!
—Cu cât e visul mai meschinuitor, cu atât mai furios se face atunci când e închis, zise MUP. La fel şi
cu animalele sălbatice. Dacă un animal e foarte fioros şi tu îl pune într—o cuşcă, el va face o
tropoduduială formidabilă. Dacă e un animal cumsecade ca, de pildă, cocoşurigul sau mormotonul, va
sta cuminte. Visele sunt exact la fel. Ăsta e un coşmar spăimos, fioros şi mlăştinos. Ia priveşte cum se
plesneşte de pereţi!
—E destul de înspăimântător! spuse Sophie.

—Tare aş urî să intre unul din acesta în mine într—o noapte întunecoasă, mărturisi MUP.
—Nici mie nu mi—ar plăcea defel! aprobă Sophie. MUP începu a pune borcanele înapoi în valiză.
—Asta—i tot? întrebă Sophie. Plecăm?
—Eu este aşa de supărat de acest troglocoşat cocos—purcaş bastogrobian, zise MUP, încât eu nu
doreşte să continue. Vânătoarea de vise s—a terminat pe ziua de azi.
În curând, Sophie se afla din nou în buzunarul vestei, iar MUP gonea spre casă cât putea el de
repede. Când, într—un final, ieşiră din ceaţa deasă şi păşeau din nou în pustietatea gălbejită, toţi
ceilalţi uriaşi erau întinşi pe jos, dormind duşi.
CAPITOLUL XIII. UN COCOSPURCAŞ PENTRU CARNIBAL
—Ei întotdeauna trage cincizeci de clipiri până—şi ia tălpicile şi merge la vânat de omleţi seara, zise
MUP.
Se opri câteva clipe, pentru ca Sophie să poată vedea mai bine.
—Uriaşii doarme doar din când în când, continuă el. Nici pe departe la fel de mult ca omleţii. Omleţii
este înnebuniţi după somn. îţi trece vreodată prin cap că un omleţ de cincizeci de ani îşi petrece
douăzeci de ani dormind butuc?
—Trebuie să recunosc că nu mi—a trecut niciodată prin cap, mărturisi Sophie.
—Ar trebui s—o laşi să—ţi treacă prin cap, zise MUP. Te rog, imaginează—ţi. Omleţul ăsta care
spune că are cincizeci de ani doarme douăzeci de ani şi nici măcar nu ştie unde se află! Nici măcar nu
face nimic! Nici măcar nu gândeşte!
—E o idee interesantă, zise ea.
—Ezact! spuse uriaşul. Deci, ceea ce eu vrea să—ţi explice e că un omleţ care spune că are cincizeci
de ani are, de fapt, doar treizeci.
—Dar eu? întrebă fetiţa. Eu am opt ani.
—Ba tu n—are deloc opt ani, zise MUP. Bebelaşii de omleţi şi copliii micuţi petrece jumătate din timp
dormind, aşa că tu are doar patru ani.
—Eu am opt ani, repetă Sophie.
—Poate că tu crede că are opt ani, replică el, dar tu a petrecut doar jumătate din viaţă cu ochişorii
deschişi. Tu are doar patru ani şi, te rog, nu te mai tocmi cu mine. Prichindeii croncănitori ca tine n—
ar trebui să se tocmească aşa cu un uriaş înţelept, deştept şi faringosept, care—a trăit cu sute de ani mai
mult decât tine.
—Cât de mult dorm uriaşii? întrebă Sophie.
—Ei nu pierde niciodată prea mult timp molţăind, răspunse el. Două sau trei ore e de—ajuns.
—Dar tu cât dormi? întrebă ea.
—Chiar mai puţin, zise MUP. Eu doarme doar din an în Crăciun.
Sophie, iţindu—şi capul din buzunar, îi inspecta din nou pe cei nouă uriaşi adormiţi. Arătau şi mai
grotesc acum, decât atunci când erau treji. împrăştiaţi pe câmpia gălbejită, ocupau un spaţiu cât un
teren de fotbal. Cei mai mulţi dintre ei zăceau întinşi pe spate cu gurile lor enorme larg deschise,
sforăind ca sirena unui vapor. Zgomotul era crâncen.
Brusc, MUP sări ca ars:
—Să fiu al macului! exclamă el. Eu tocmai are o idee hopa—flătăreaţă!
— Ce anume? întrebă fetiţa.
—Stai! zise MUP. Nu—ţi ieşi din bostani! Nu te—mpacheta! Stai să vezi ce pregăteşte eu!
Alergă cu sufletul la gură înapoi în peşteră, cu Sophie în continuare ţinându—se bine de tighelul
buzunarului.
Dădu stânca la o parte. Intră în peşteră. Era nespus de entuziasmat şi se mişca sprinten.
—Rămâi acolo, în buzunar, balbinuţo, zise el. Noi face această bucăţică de pozbâtie împreună.
Lăsă deoparte plasa de prins vise, dar continuă să ţină valiza în mână. Alergă în celălalt capăt al
peşterii şi apucă obiectul în formă de trâmbiţă, acelaşi pe care îl purta cu el în noaptea în care Sophie îl
văzu în satul ei. Cu valiza într—o mână şi cu trâmbiţa în cealaltă, ieşi valvârtej din peşteră.
„Oare acum ce mai pune la cale?" se întrebă Sophie.
—Scoate—ţi bine capul afară, zise MUP, aşa tu va trage o geană mai clară la ce se întâmplă.
Când MUP era la doar câţiva paşi de uriaşii adormiţi, încetini ritmul. Începu să păşească foarte
încet. Se apropie pe vârfuri de brutele hidoase, care încă sforăiau gălăgios. Arătau respingător,
mizerabil şi diabolic. MUP îi înconjură tiptil—tiptil. Trecu de Papă—Pipote, de Strânge—Sânge, de
Stoarce—Carne, de Roade—Plozi. Deodată, se opri. Ajunsese în dreptul Carnibalului. îl arătă cu
degetul, apoi o privi pe Sophie şi îi făcu cu ochiul, zâmbind.
Îngenunche pe pământ şi, fără să scoată vreun sunet, deschise valiza. Din ea scoase borcanul de
sticlă în care se afla oribilul cocospurcaş.
În acel moment, Sophie ghici ce urma să se petreacă. „Hopa!", se gândi ea. „Asta ar putea fi destul
de periculos." Se ghemui la loc în buzunar, astfel încât i se vedeau doar creştetul capului şi ochii. Voia
să fie pregătită să se poată ascunde într—o clipă, în cazul în care lucrurile nu ar fi mers cum trebuie.
Se aflau la cam trei metri de faţa Carnibalului. Zgomotul de sforăit şi horcăit pe care îl făcea era
absolut dezgustător. O bulă mare de scuipat se forma între buzele lui, care din când în când se spărgea,
acoperindu—i faţa cu salivă.
Cu nespus de multă grijă, MUP deşurubă capacul borcanului de sticlă şi vărsă mlădiosul şi
fremătătorul cocospurcaş stacojiu—pal în capătul trâmbiţei sale lungi, îşi duse celălalt capăt la gură.
Ţinti direct spre faţa Carnibalului. Trase aer adânc în piept, îşi umflă obrajii şi apoi — puffff — suflă.
Sophie văzu o scânteie palid—roşiatică ţâşnind prin aer spre faţa uriaşului. Pentru o fracţiune de
secundă, pluti deasupra acesteia. Apoi se făcu nevăzută. Părea să fi fost absorbită pe nas, dar totul se
petrecuse atât de repede, încât Sophie nu putea fi sigură.
—Ar fi bine să ne strecurăşim trepejor spre un loc unde noi e—n siguranţă, şopti MUP.
Străbătu cam o sută de metri cu paşi iuţi şi mărunţi, după care se opri. Se chirci la pământ.
—Acum, zise el, noi aşteaptă să înceapă focul şi para. Nu trebuiră să aştepte mult.
Aerul fu străbătut de cel mai fioros răget pe care îl auzise Sophie vreodată şi văzu corpul
Carnibalului, cu cei mai bine de cincisprezece metri ai săi, ridicându—se în aer şi căzând la loc cu o
bufnitură răsunătoare.
Apoi începu să se zbată şi să se contorsioneze cât se poate de violent. Era o scenă destul de
înspăimântătoare.
—Iuuuu! răcni Carnibalul. Aiiiiii! Ouuuuu!
—Încă doarme, şopti MUP. Oribilul cocospurcaş începe să—l lovească.
—Aşa—i trebuie! zise Sophie.
Nu putea simţi niciun pic de milă pentru această brută imensă care înghiţea copii ca pe nişte cuburi
de zahăr.
—Salvează—ne! strigă Carnibalul, zvârcolindu—se ca un nebun. Vrea să—mi vină de hac! Mă
prinde!
Cu fiecare secundă, uriaşul se zvârcolea şi îşi flutura mâinile şi picioarele tot mai abitir. Era uimitor
să vezi o creatură atât de mare contorsionându—se într—un asemenea hal.
—E Jack! zbieră Carnibalul. E Jack cel grunt şi grâncen! Jack vrea să—mi vină de hac! Aoleo, Jack
mă viclepârâieşte! Jack mă ţepupironeşte! Jack mă bufnitropăieşte! E Jack cel groaznic şi cumplitător!
Carnibalul se răsucea pe pământ ca un uriaş şarpe torturat.

—Ah, cruţă—mă, Jack! striga el. Nu—mi face rău!
—Cine e acest Jack pe care—l tot pomeneşte? şopti Sophie.
—Jack e singurul omleţ de care toţi uriaşii este speriaţi, răspunse MUP. Toţi este absolut înspăimântaţi
de Jack. Toţi aude cum că Jack este un vestit ucigaş de uriaşi.
—Salvează—mă! striga Carnibalul. Are milă de acest biet uriaş mititel! Vrejul de fasole! Se îndreaptă
spre mine cu groaznicul lui vrej ţepupironitor!
—Noi, uriaşii, şuşoti MUP, nu ştie prea multe despre acest omleţ spăimos care se numeşte Jack. Noi
ştie doar că el este un vestit ucigaş de uriaşi şi că are ceva care se numeşte vrej de fasole. Noi mai ştie
că vrejul e un lucru tare cumplit şi că Jack îl foloseşte ca să omoare uriaşi.
Sophie nu se putea opri din râs.

—Tu de ce se cricoteşte aşa? o întrebă MUP, uşor iritat.
—Îţi spun mai târziu, răspunse Sophie.
Afurisitul coşmar pusese stăpânire pe el într—atât de tare, încât bruta enormă se zvârcolea acum,
încolăcindu—se şi înnodându—se.
—N—o face, Jack! scrâşni el. Eu nu te mănâncă, Jack! Eu nu mănâncă omleţi niciodată! Eu jură
că n—a hăpăit niciun omleţ în viaţa mea totală!
—Mincinosule! zise MUP.
Chiar atunci, un pumn răzleţ al Carnibalului îl nimeri direct în gură pe încă adormitul Stoarce—
Carne. În acelaşi timp, unul din picioarele lui zbuciumate îl lovi exact în pântece pe sforăitorul Papă—
Pipote. Într—o clipă, cei doi uriaşi vătămaţi ţâşniră în picioare.
—Mă pocneşte fix în gură! urlă Stoarce—Carne.
—Mă izbâţâieşte cu ghionturi în burtă! răcni Papă—Pipote.
Cei doi năvăliră asupra Carnibalului şi începură a—l lua la pumni şi picioare. Sleit, Carnibalul se
trezi într—o ploaie de lovituri. Trecu direct dintr—un coşmar în altul. Se aruncă în luptă, iar în
harababura şi învălmăşeala creată, niciun uriaş nu scăpă fără să fie ori călcat în picioare, ori pocnit.
Curând, toţi cei nouă uriaşi erau în picioare, într—o straşnică încăierare generală. Loveau şi pocneau şi
zgâriau şi muşcau şi împungeau în toate direcţiile, cât puteau de tare. începu să curgă sânge. Fură
sparte nasuri. Dinţi căzură ca grindina. Uriaşii răgeau şi urlau cât îi ţineau plămânii şi blestemau —
pentru mult timp, zgomotele încăierării răsunară peste întreaga câmpie gălbejită.
MUP zâmbi larg, cu gura până la urechi, pe deplin mulţumit.
—Eu adoră când ei se hârjovăieşte aşa, zise el.
—O să se omoare unul pe altul, spuse Sophie.
—Niciodată, răspunse MUP. Bestiile astea se încăiereşte şi se răfuieşte tot timpul. În curând o să se
amurgească şi ei va galopa să—şi umple burdihanele.
—Sunt mârşavi, şi grosolani, şi mizerabili, zise Sophie. îi urăsc.
Întorcându—se spre peştera lui, MUP răsuflă uşurat:
—Cu siguranţă noi a folosit bine coşmarul, nu—i aşa?
—Excelent! răspunse ea. Bună treabă!
CAPITOLUL XIV. VISE
Marele Uriaş Prietenos şedea la masa gigantică din peştera lui şi—şi făcea temele.
Sophie stătea turceşte pe masă, în apropierea lui, şi îl privea lucrând.
Borcanul de sticlă cu singurul vis frumos pe care îl prinseseră în ziua aceea trona între ei.
Cu multă grijă şi răbdare, MUP scria ceva pe o bucată de hârtie, cu un creion uriaş.
—Ce scrii? îl întrebă Sophie.
—Fiecare vis are eticheta lui specială pe fundul borcanului, răspunse MUP. Cum altfel ar putea eu găsi
visul pe care eu îl caută, atunci când eu se grăbeşte?
—Dar chiar poţi să—ţi dai seama ce fel de vis este doar ascultându—l? se miră Sophie.
—Eu poate, zise el fără să ridice privirea.
—Dar cum? îţi dai seama după cum bâzâie şi zumzăie?
—Tu are mai multă sau mai puţină dreptate, zise MUP. Fiecare vis din lume face un alt fel de muzică
zumză—bâzâită. Şi urechile acestea mari şi lipădibăcele ale mele poate să citească muzica lor.
—Prin muzică vrei să spui sunetele pe care le scot?
—Eu nu vrea să spună sunete.

—Atunci ce vrei să spui?
—Omleţii are propria lor muzică, drept sau stâng?
—Drept, răspunse Sophie. Multă muzică.
—Şi câteodată omleţii este foarte copleşiţi când aude muzică minunătoare. Le dă fiori pe şina spinării.
Drept sau stâng?
—Drept, zise Sophie.
—Deci muzica le spune ceva. Le transmite un mesaj. Eu nu crede că omleţii ştie ce mesaj este, dar ei îl
adoră oricum.
—Cam aşa e, spuse Sophie.
—Dar datorită urechilor mele chercheţopăite, explică MUP, eu nu doar aude muzica viselor, dar o şi
poate înţelege.
—Ce vrei să spui prin a înţelege? vru să ştie fetiţa.
—Eu poate s—o citească, răspunse uriaşul. îmi vorbeşte. E ca o limbură.
—Îmi vine greu să cred una ca asta, zise Sophie.
—Eu pune pariu că—ţi vine greu să crezi şi în melcărici, zise MUP, şi cum ei ne vizitează din stele.
—Sigur că nu cred aşa ceva, replică Sophie. MUP o privi serios cu ochii lui mari.
—Eu speră că tu mă va ierta, începu el, dacă eu îţi spune că omleţii se crede foarte isteţi, când de fapt
ei nu—i deloc aşa. Aproape toţi este nişte papă—lapte şi bârâie—trâu.
—Poftim? se revoltă Sophie.
—Problema omleţilor, continuă MUP, este că ei refuză categoric să creadă în orice, atât timp cât ei nu
vede cu propriii lor bulbuci. Sigur că melcăricii există. Eu îi întâlneşte foarte des. Eu chiar flecăreşte
cu ei.
Îi întoarse spatele dispreţuitor lui Sophie şi îşi văzu de scris. Sophie veni mai aproape ca să citească
ceea ce notase uriaşul până atunci. Literele erau mari şi groase, dar nu foarte desluşite. Iată ce era
aşternut pe hârtie:
Visul acesta este despre cum eu salvează profisorul meu de la înec. Eu plonjeşte în râu de pe un
pod înalt şi târăşte profisorul meu la mal şi apoi eu îi face respiraţie nară la nară...
—Ce fel de respiraţie? întrebă Sophie.

MUP se opri din scris şi—şi ridică încet capul. Privirea i se opri pe faţa fetiţei.
—Eu îţi mai spune o dată, mărturisi el aproape şoptit, că eu nu a avut şansa de a merge la şcoală. Eu
este plin de greşeli. Ele nu este din vina mea. Eu face tot ce pot. Tu este o fetiţă minunată, dar te rog nu
uita că nici tu nu este tocmai Domnişoara Ştie—Tot.
—Îmi pare rău, zise Sophie. Zău că—mi pare rău. E foarte nepoliticos din partea mea să te corectez
întruna.
MUP o mai cercetă câtva timp cu privirea, apoi îşi aplecă din nou capul şi—şi reluă meticuloasa
îndeletnicire.
—Spune—mi sincer, zise Sophie, dacă tu mi—ai sufla visul acesta în dormitor în timp ce eu dorm, aş
începe cu adevărat să visez că mi—am salvat profesorul de la înec, plonjând de pe un pod?
—Mai mult, răspunse MUP. Mult mai mult. Dar eu nu poate să mâzgălicească tot visul acesta
întortobecăit pe o găgăţică de hârtie. Bine—nţeles că e mai mult.
MUP lăsă jos creionul şi îşi apropie urechea gigantică de borcan. Pentru aproape treizeci de secunde
ascultă concentrat.
—Da, zise el într—un final, dând din cap solemn în sus şi în jos. Visul acesta continuă foarte drăguţ.
El are un sfârşit formidos.
—Cum se termină? întrebă Sophie. Te rog, spune—mi!
—Tu ar visa, spuse MUP, că în dimineaţa în care tu l—ar salva pe profisor din râu, tu ar ajunge la
şcoală şi ar vedea pe toţi cei cinci sute de elevi strânşi în sala de festivităţi, la un loc cu toţi profisorii,
iar dirigintele tău s—ar ridica în picioare şi ar zice: „Eu doreşte ca toată şcoala să strige de trei ori
«ura!» pentru Sophie, pentru că e aşa de curajoasă şi i—a salvat viaţa stimatului nostru profisor de
artimetică, domnul Smochinescu, care a fost din nefericire împins de pe pod în râu de profisoara
noastră de educaţie fizică, doamna Amelia Retezatu. Aşa că, să strigăm de trei ori «ura!» pentru
Sophie!" Apoi toată şcoala aplaudă şi te ovaţionează şi strigă „felicitări!" şi „bravo ţie!" şi, tot timpul
de aici înainte, chiar dacă tu zăpăcurcăceşte şi smintepoceşte toate calculele, domnul Smochinescu îţi
dă zece cu steluţă şi scrie Foarte bine, Sophie în caietul tău de exerciţii. Apoi tu se trezeşte.
—Îmi place visul acesta, zise Sophie.
—Bine—nţeles că—ţi place, spuse MUP. Este un fizovrăjitor.
Linse dosul etichetei şi o lipi pe borcan.
—De obicei, eu scrie un pic mai mult de—atât pe etichete, dar acum tu se uită la mine şi asta mă face
un pic turbulat.
—Mă duc să mă aşez în altă parte, zise Sophie.
—Nu te duce, o opri el. Uită—te atentă în borcan, eu crede că tu va vedea visul.
Sophie îşi vârî nasul în borcan, iar acolo, fără îndoială, zări conturul vag şi translucid al unui lucru
sau al unei fiinţe de mărimea unui ou de găină. Avea doar o urmă de culoare, un verde—marin palid,
delicat şi lucitor şi nespus de frumos. Iar acest ceva ca o gelatină verde—pal, mică şi lunguiaţă, stătea
acolo destul de liniştită, pulsând totuşi încet, mişcându—se în sus şi în jos ca şi cum ar fi respirat.
—Se mişcă! exclamă Sophie. E viu!
—Bineînţeles că e viu.
—Cu ce—o să—l hrăneşti? întrebă ea.
—Nu are nevoie de nicio mâncare, răspunse MUP.
—Câtă cruzime! spuse Sophie. Tot ce e viu are nevoie de—o hrană sau alta. Chiar şi copacii şi
plantele.
—Vântul nordului e viu, spuse uriaşul. Se mişcă. îţi atinge faţa şi mâinile. Dar nimeni nu—l hrăneşte.
Sophie tăcu. Uriaşul acesta neobişnuit îi dădea peste cap toate ideile. Părea să o conducă spre
mistere care îi depăşeau puterea de înţelegere.
—Un vis n—are nevoie de nimic, continuă MUP. Dacă este unul frumos, aşteaptă păciuitor oricât,
până e eliberat şi lăsat să—şi facă treaba. Dacă este unul urât, el se zbate întruna să scape.
MUP se ridică de la masă şi se îndreptă spre unul dintre multele sale rafturi, unde aşeză borcanul
nou printre celelalte mii.
—Te rog, aş mai putea vedea câteva vise? îl întrebă Sophie.
MUP ezită.
—Nimeni nu le vede niciodată înainte, spuse el. Dar poate că totuşi eu te lasă să arunci o privire.
O ridică de pe masă şi o aşeză în picioare într—una din palmele lui uriaşe, apoi o duse la rafturi.
—Aici este câteva dintre visele frumoase, zise el. Fizovrăjitorii.
—Mă aduci un pic mai aproape, ca să pot citi ce scrie pe etichete? îl rugă Sophie.
—Etichetele mele spune doar puţintel, zise MUP. De obicei, visele este mult mai lungi. Etichetele este
doar ca să îmi amintească.
Sophie începu să citească etichetele. Prima dintre ele îi părea destul de lungă. Se întindea de jur
împrejurul borcanului şi pe măsură ce citea, era nevoită să întoarcă borcanul. Iată ce scria:
Astăzi eu stă în clasă şi descoperă că dacă eu se holbează atent la profisoara mea într—un mod
speţial, eu reuşeşte să o adoarmă, aşa că eu se tot holbează la ea şi într—un sfârşit capul ei cade pe
masă şi ea doarme adânc şi începe să sforfăiască zgomotos. Apoi în clasă năvăleşte dirigintele şi
strigă: „Treziţi—vă, doamna Scorţescu! Cum îndrăzniţi să dormiţi la oră? Luaţi—vă pălăria şi
plantonul şi părăsiţi şcoala aceasta pentru totdeauna! dumneavoastră este concediată!" Dar cât ai
zice peşte eu îl adoarme şi pe diriginte şi el se scurge încet pe podea ca o bucată de gelatină şi zace
acolo grămadă şi începe să sforfăiască şi mai gălăcios ca doamna Scorţescu, apoi eu aude vocea
mămicii mele spunând: „trezeşte—te, Micul DIJON e gata".
—Ce vis straniu! zise Sophie.
—Este un clopoţiuitor, spuse MUP. E flătăreţ.

În borcan, chiar sub marginea etichetei, Sophie putea vedea visul—de—adormit stând liniştit întins
la fund, pulsând încet, verde—marin ca celălalt, dar poate puţintel mai mare.
—Ai vise separate pentru băieţi şi fete? îl întrebă Sophie.
—Bine—nţeles, răspunse MUP. Dacă eu i—ar da unui băiat visul unei fete, chiar dacă e un vis flătăreţ
pentru fete, băiatul s—ar trezi şi s—ar gândi „ce gogoreală brambucită de vis a fost ăsta".
—Băieţii aşa ar zice, încuviinţă Sophie.
—Toate visele acestea de pe raft este vise de fete, spuse MUP.
—Pot citi un vis de băiat?
—Tu poate, răspunse MUP şi o ridică la alt raft. Eticheta celui mai apropiat vis conţinea următorul
text:
Eu îşi face o pereche de cizme cu ventuze şi când eu se încalţă cu ele eu poate urca derept pe
peretele butăcăriei şi pe tavan. Uite—aşa, eu se plimbă cu capu—n jos pe tavan când intră sora mea
cea mare şi începe să strige la mine cum face tot timpul, strigă:
„Ce naiba face tu sus pe tavan" şi eu se uită jos la ea şi îi zâmbeşte şi zice:
„Eu ţi—a spus că tu mă face să mă urc pe pereţi şi uite că acum eu a făcut—o".
—Mi se pare un pic caraghios, zise Sophie.

—Băieţii n—ar crede aşa, spuse MUP, rânjind. E alt clopoţiuitor. Poate că tu a văzut destul.
—Mai lasă—mă să citesc un vis de băieţi, se rugă Sophie. Pe următoarea etichetă scria:
Telifonul din casa noastră sună şi tata răspunde şi spune cu vocea lui importantă de telifon:
„aici scufundan". Apoi faţa lui se face albă şi vocea i se face ciodată tare şi el zice:
„Ce? Cum?”, după care spune:
„Da, domnule, înţeleg, domnule, dar cu siguranţă doriţi să vorbiţi cu mine, nu cu fiul meu!" faţa lui
tata se face din albă mov—închis şi începe să horcăie de parcă ar avea un homar înţepuit în gât şi într
—un sfârşit zice:
„Da, domnule, foarte bine, domnule, eu se duce după el acum, domnule" şi se întoarce spre mine şi
zice pe un ton destul de respectabil:
„Tu îl cunoaşte pe preşedintele statelor unite?" şi eu zise:
„Nu, dar eu se aşteaptă ca el să fi auzit de mine". Apoi eu are o conversaţie lungă la telifon şi spune
lucruri ca:
„Lăsaţi—mă pe mine să mă ocup de asta, domnule preşedinte, dumneavoastră va buimătăci totul dacă
va face cum vă taie capul". Și ochii lui tata se bulbuceşte afară din cap şi atunci eu aude vocea
adevărată a lui tata care—mi spune:
„Trezeşte—te, leneşule, o să întârzii la şcuală".
—Băieţii sunt bezmetici, spuse Sophie. Lasă—mă să—l mai citesc şi pe acesta.
Sophie începu să citească următoarea etichetă:
Eu face baie şi descoperă că dacă eu apasă buricul mă cuprinde un sentiment straniu şi deodată
picioarele mele dispare şi la fel şi mâinele. De fapt eu a devenit cu totul invizibil. Eu e tot acolo, dar
nimeni nu mă poate vedea, nici măcar eu. Și intră mama în baie şi zice:
„Unde e copilul? era în baie acum o minută şi nu se poate să se fi spălat cum trebuie deja!" Aşa că eu
zice
„Eu este aici" şi ea zice:
„Unde?" Şi eu zice:
„Aici" şi ea zice:
„Aici!" Şi ea strigă:
„Henry! Haide sus repede!" Şi când tata dă buzna în baie eu se spală şi tata vede săpunul plutind prin
aer, dar bineînţeles că nu mă vede şi strigă:
„Tu unde este, băiete? " şi eu zice:
„Aici" şi el zice:
„Unde?"
Şi eu zice:
„Aici" şi el zice:
„Aici” Şi el zice:
„Săpunul, băiete! Săpunul! Zboară în aer!" Apoi eu îşi apasă buricul la loc şi eu devine iar vizibil.
Tata este un pic turmentat de emoţie şi el spune:
„Tu e băiatul invizibil!" şi eu zice:
„Acum eu o să se distreze puţin", aşa că atunci când eu a ieşit din baie şi s—a uscat, eu îşi pune
halatul de baie şi papucii de casă şi eu apasă din nou buricul şi devine invizibil, iar apoi eu iese în
oraş şi se plimbă pe străzi. bineînţeles că doar eu este invizibil, nu şi lucrurile de pe mine, aşa că
atunci când uamenii vede un halat şi nişte papuci de casă plutind pe stradă fără nimeni în ele se face
panică şi toată lumea ţipă :
„O fantomă! O fantomă!" Şi uamenii strigă în stânga şi—n dreapta şi poliţişti mari şi puternici
aleargă mâncând pământul şi cel mai tare dintre toate eu îl vede pe domnul mursuz, profesorul meu
de algebră, ieşind dintr—un bar şi eu pluteşte până la el şi face „Bau!" Şi el scoate un urlet
înfiorăcios şi se repezeşte înapoi în bar, iar apoi eu se trezeşte şi se simte fericit ca o flătăruşcă.
—Destul de ridicol, zise Sophie. Cu toate acestea, nu se putu abţine să nu—şi întindă mâna să—şi
apese buricul, să vadă dacă trucul funcţiona. Nu se întâmplă nimic.
—Visele este un lucru tare misterios, zise MUP. Omleţii nu le înţelege deloc. Nici măcar proseforii lor
cei mai mintoşi nu le înţelege. Tu a văzut destule?
—Doar încă unul, spuse Sophie. Acesta de—aici. Începu să citească:
Eu a scris o carte şi e aşa de interesantă, că nimeni nu o poate lăsa din mână. cum citeşte primul
rând tu este aşa de capturat, că tu nu se poate opri până la ultima pagină. în toate oraşele uamenii
merge pe străzi şi se ciocneşte unul în celălalt pentru că ei şi—a îngropat feţele în cartea mea şi
dentiştii o citeşte şi încearcă să plombeze dinţi în acelaşi timp, dar pe nimeni nu deranjează, pentru că
şi ei citeşte în scaunul dentistului. Șoferii o citeşte în timp ce conduce şi maşinile se ciocneşte prin
toată ţara. Chirurgii o citeşte în timp ce face operaţii pe creier şi piloţii o citeşte şi merge în timbuktu
în loc de londra. Fotbaliştii o citeşte pe teren pentru că nu o pot lăsa din mână şi tot aşa face şi atleţii
olimpici în timp ce aleargă. toată lumea ţine morţişag să afle ce urmează să se întâmpleze în cartea
mea şi când eu se trezeşte eu încă furnică de emoţie că eu este cel mai mare screetor din lume până
când mama intră în camera mea şi zice „m—am uitat azi—noapte la caietul tău cu exerciţii la engleză
şi, serios, ortografia ta e cumpilită şi aşa e şi punctulaţia ta".
—Ajunge deocamdată, zise MUP. Mai este diliarde de alte vise, dar începe să mă doară braţul de cât
eu te—a ţinut sus.
—Ce sunt toate acelea? întrebă fetiţa. De ce au etichete aşa de micuţe?
—Asta, spuse MUP. este pentru că eu prinde câteodată aşa de multe vise, că eu nu are timp şi energie
să scriu etichete aşa de lungi. Dar acolo e de—ajuns ca să—mi amintească.
—Pot să văd? zise ea.
Uriaşul suferind o duse la borcanele pe care le indicase Sophie. Una după alta, citi repede etichetele:
Eu se caţără pe muntele everest doar în cumpania pisicuţei mele.
Eu inventează o maşină care merge cu pastă de dinţi.
Eu poate face lumina eletrică să se aprindă şi să se stingă doar cu puternicia gândului.
Eu este doar un băieţel de opt ani, dar are deja o splendidă barbă stufoasă şi toţi ceilalţi băieţi este
foarte invideoşi.
Eu poate sări de pe orice fereastră înaltă şi pluti până jos în seguranţă.

Eu are o albină de cumpanie care face musică rochenrol când zboară.
—Ce mă uimeşte pe mine, zise Sophie, e cum ai învăţat să scrii şi să citeşti în primul rând.
—Ah, spuse MUP. Eu se gândea când tu mă va întreba asta.
—Având în vedere că nu ai mers niciodată la şcoală, cred că e cu adevărat extraordinar, spuse ea. Cum
ai învăţat?
MUP traversă peştera şi deschise o uşiţă secretă în perete. Scoase o carte, foarte veche şi zdrenţuită.
După standarde umane, era o carte de mărime normală, însă în mâinile uriaşului părea un timbru.
—Într—o noapte, începu el, eu sufla un vis printr—o fereastră şi eu vede cartea asta pe măsuţa din
dormitorul băieţelului. Eu şi—o dorea aşa de tare, mă—nţelege tu. Dar eu nu voia în ruptul capului s—
o fure. Eu n—ar face una ca asta niciodată.
—Până la urmă cum ai făcut rost de ea? întrebă Sophie.
—Eu a împrumutat—o, răspunse MUP, schiţând un zâmbet. Eu a împrumutat—o pentru o perioadă
scurtă.
—De cât timp o ai?
—Probabil doar de optzeci de ani, zise MUP Curând eu o va pune la loc.
—Şi aşa ai învăţat să scrii? îl întrebă fetiţa.
—Eu o citeşte de sute de ori, spuse MUP. Şi eu încă o citeşte şi învaţă cuvinte noi şi cum se scrie. E
cea mai savuminunaticioasă poveste.
Sophie îi luă cartea din mână.
—Nicholas Nickleby, citi ea cu voce tare.
—De Dahls Chickens, zise MUP.
—De cine? întrebă Sophie.
Chiar atunci, de afară se auziră nişte tropăituri asurzitoare.

—Ce—i asta? întrebă Sophie speriată.
—Asta este toţi uriaşii dezlănţuştindu—se spre alte tărâmuri ca să se ghiftuieşte cu omleţi, spuse MUP.
O strecură iute pe Sophie înapoi în buzunarul vestei sale, apoi se grăbi spre intrarea în peşteră şi
dădu stânca la o parte.
Pândind prin găurică, Sophie îi văzu pe toţi cei nouă uriaşi înspăimântători îndreptându—se spre ea
cu toată viteza.
—Încotro în noaptea asta? strigă MUP.
—Noi toţi se grabnigrăbeşte spre Anglia în noaptea asta, răspunse Carnibalul în timp ce—i depăşea
pe cei doi în galop. Anglia este un tărâm luptuos şi noi are poftă de nişte copiii englezi.
—Eu, strigă Terci—de—Fete, ştie unde este un chicodormitor de fete şi—o să se ghiftuiască mai ceva
ca un butoi spart.
—Şi eu ştie unde este o cabumbină de băieţi! urlă Papă—Potroace. Eu nu trebuie decât să întindă
mâna şi să apuce câţiva! Băieţii englezi are gust extralingăcios!
În câteva clipe, cei doi uriaşi în galop se făcură nevăzuţi.
—Ce—a vrut să spună? întrebă Sophie, scoţându—şi capul din buzunar. Ce e un chicodormitor de
fete?
—El vrea să spună o şcoală de fete, răspunse MUP. El va mânca fete cu pumnul.
—Vai, nu! exclamă Sophie.
—Şi băieţi de la o şcoală de băieţi, zise MUP.
—Nu se poate întâmpla una ca asta! strigă Sophie. Trebuie să—i oprim! Nu putem sta cu mâinile—n
sân!
—Noi nu poate face nimic, replică MUP. Noi este neajutoraţi ca penele cailor.
Se aşeză pe o stâncă mare, albastră şi aspră, aproape de intrarea în peşteră. O scoase pe Sophie din
buzunarul său şi o aşeză lângă el, pe stâncă.
—Acum tu poate sta afară în siguranţă până când ei se întoarce, zise el.
Soarele se ascunsese deja dincolo de linia orizontului şi se lăsa întunericul.
CAPITOLUL XV. MARELE PLAN
—Trebuie neapărat să—i oprim! insistă Sophie. Pune—mă repede înapoi în buzunarul tău şi hai să—i
urmărim, ca să—i avertizăm pe toţi oamenii din Anglia că uriaşii sunt pe drum.
—Ridiculos şi neposibil, zise MUP. Ei fuge de două ori mai iute decât mine şi ei îşi termină ghiftuirea
până noi ajunge la jumătatea drumului.
—Dar nu putem sta aici fără să facem ceva! exclamă Sophie. Câţi băieţi şi fete o să mănânce în
noaptea asta?
—Mulţi, răspunse uriaşul. Uriaşul Carnibal de unul singur are o poftă hopa—burzulească.
—Şi o să—i răpească din pat în timp ce dorm?
—Ca pe boabele de mazăre din păstraie, răspunse MUP.
—Nu pot nici măcar să—mi imaginez! se vaită Sophie.
—Atunci nu—ţi imagina, spuse MUP. Ani şi ani eu stă aici pe piatra asta noapte după noapte, când ei
galopeşte departe şi eu se simte aşa de trist pentru toţi omleţii pe care ei îi hapleşte. Dar de nevoie eu s
—a obişnuit cu ideea. Eu nu poate face nimic. Dacă eu n—ar fi fost un prichindel de şapte metri,
atunci eu i—ar opri. Dar asta este cu totul şi cu totul altă mâncare de berze.
—Întotdeauna ştii încotro se îndreaptă? îl întrebă Sophie.
—Întotdeauna, răspunse el. în fiecare noapte ei urlă la mine, în timp ce mă depăşeşte vijeleşte. Zilele
trecute ei a urlat „Noi pleacă la doamna Sippi şi domnul Souri, să—i hăpăim pe amândoi!"
—Dezgustător! spuse fetiţa. Îi urăsc. Stăteau unul lângă celălalt, pe stânca albastră, în amurgul
învăluitor. Sophie nu se simţise în viaţa ei atât de neajutorată. După câteva clipe, se ridică în picioare şi
zise hotărât:
—Nu mai suport! Gândeşte—te doar la toate fetiţele şi toţi băieţeii care vor fi mâncaţi de vii în
următoarele ore! Nu putem sta fără să intervenim! Trebuie să le urmărim pe brutele astea!
—Nu, zise MUP.
—Trebuie! repetă Sophie. De ce nu te duci tu? MUP suspină şi dădu ferm din cap.
—Eu ţi—a zis deja de cinci sau şase ori, spuse el, şi a treia oară va fi ultima. Eu nu se arată niciodată
omleţilor.
—De ce nu?
—Dacă eu s—ar arăta, ei m—ar pune în grădina zoologică, împreună cu toate jighirafele şi umizile.
—Prostii! exclamă Sophie.
—Şi pe tine te—ar trimite înapoi la norfelinat, continuă MUP. Uamenii mari nu este tocmai
recunoscuţi pentru bunătatea lor. Ei este toţi nişte hăbăloşi şi nişte mâzgărabili.
—Asta chiar nu—i adevărat! replică Sophie înfuriată. Unii dintre ei sunt foarte buni la suflet.
—Cine? întrebă MUP. Spune—mi unul.
—De exemplu, regina Angliei, răspunse Sophie. Pe ea n—o poţi numi hăbăloasă şi mâzgărabilă.
—Păi..., zise MUP

—N—o poţi numi nici papă—lapte sau bârâie—trâu, zise Sophie, din ce în ce mai supărată.
—Carnibalul pofteşte cu nesaţ s—o haplească, zise MUP, zâmbind uşor.
—Pe cine, pe regină? întrebă Sophie înspăimântată.
—Da, răspunse MUP. Carnibalul zice că el n—a mâncat niciodată o regină şi crede că se poate să aibă
o aromă savuminunaticioasă.
—Cum îndrăzneşte?! se indignă Sophie.
—Dar Carnibalul zice că e prea mulţi soldaţi în jurul palatului ei, aşa că nu îndrăzneşte.
—Nici să nu îndrăznească! spuse ea.
—El mai zice că ar vrea foarte tare să hăpăiască un soldat în uniforma lui frumoasă şi roşie, dar că îl
îngrijorează căciulile lor mari, de blană. Crede că i s—ar putea înţestupa în gât.
—Sper să se sufoce, spuse Sophie.
—Carnibalul este un uriaş foarte atent, zise MUP. Sophie tăcu pentru câteva clipe. Apoi, pe
neaşteptate, cu emoţie în glas, izbucni:
—Ştiu! Dumnezeule mare! Cred că ştiu!
—Ştie ce? întrebă MUP.
—Răspunsul! zise Sophie. Vom merge la regină! E o idee grozavă! Dacă aş merge la regină să—i
povestesc despre aceşti dezgustători uriaşi mâncători—de—oameni, sunt convinsă că ar face ceva!
MUP se uită la ea întristat şi dădu abătut din cap.
—Ea nu te crede niciodată, zise el. Nici într—o lună de luni.
—Eu cred că da.
—Niciodată! repetă MUP. Pare o poveste aşa de cusută cu sfoară neagră, încât regina o să se
prăpădească de râs şi o să zică „Ce prostie jegăită!".
—Ba n—ar spune una ca asta!
—Bine—nţeles c—ar spune, protestă MUP. Eu ţi—a zis deja că omleţii pur şi simplu nu crede în
uriaşi.
—Atunci e treaba noastră să găsim un mod prin care s—o facem să creadă!
—Şi cum carevasăzică reuşeşte tu să ajungă la regină? întrebă MUP.
—Stai o clipă, zise Sophie. Stai niţel, pentru că tocmai mi—a venit o altă idee.
—Ideile tale este pline de păcăliceli, zise MUP.
—Nu şi asta, zise ea. Tu presupui că dacă—i spunem reginei, nu ne va crede nici în ruptul capului?
—Eu este sigur că nu ne va crede, spuse uriaşul.
—Dar noi nu—i vom spune! exclamă Sophie plină de entuziasm. Nu e nevoie să—i spunem! O vom
face să viseze totul!
—Asta este o idee şi mai cârlionţată, spuse uriaşul. Visele este tare distractive, dar nici în vise nu crede
nimeni. Tu crede într—un vis doar când tu chiar visează. Dar de îndată ce tu se trezeşte, tu zice „Vai,
slavă cerului că a fost doar un vis".
—Nu—ţi face griji în legătură cu partea asta, zise Sophie. Mă ocup eu de ea.
—Tu n—are cum să se ocupe de ea, spuse MUP.
—Ba pot! Jur că pot! Dar întâi de toate, lasă—mă să—ţi pun o întrebare foarte importantă. Iat—o: poţi
face o persoană să viseze absolut orice pe lumea asta?
—Orice vrea tu, răspunse MUP mândru.
—Dacă ţi—aş spune că îmi doresc să visez că mă aflu într—o cadă zburătoare cu aripi de argint, m—
ai putea face să visez asta?
—Eu ar putea, da, zise el.
—Dar cum? întrebă fetiţa. în mod evident nu ai exact visul acesta în colecţia ta.
—Ce—i drept, eu nu—l are, răspunse MUP. Dar în curând eu îl poate prepara.
—Şi cum anume l—ai prepara?
—E un pic ca şi preparatul unui tort, zise MUP. Dacă tu pune doar atât cât treţmie din fiecare
ingrident, tu face tortul să iasă exact aşa cum îl doreşte, zăhăros, prumfos, coacăzos, crăciunos sau
bastogrobianos. E la fel şi cu visele.
—Continuă, zise Sophie.
—Eu are diliarde de vise pe rafturile mele, drept sau stâng?
—Drept.
—Eu are vise despre cade de baie, foarte multe. Eu are vise despre aripi de argint. Eu are vise despre
zburat. Deci tot ce trebuie eu să facă este să le amestece în felul cumsecade şi un—doi eu face un vis în
care tu zboară într—o cadă cu aripi de argint.
—Înţeleg ce vrei să spui, zise ea. Dar nu ştiam că poţi amesteca un vis cu un altul.
—Viselor le place să fie amestecate, răspunse MUP. Ele se simte foarte singure, fără nicio cumpanie
în borcanele sticloase.
—Am înţeles, zise Sophie. Acum spune—mi, ai vise cu regina Angliei?
—Foarte multe, răspunse MUP.
—Dar cu uriaşi?
—Bine—nţeles, spuse el.
—Dar cu uriaşi mâncând oameni?
—Oh, grămădeli, zise MUP.
—Dar cu fetiţe ca mine?
—Acestea este visele cele mai comune, explică el. Eu are borcane peste borcane de vise cu fetiţe ca
tine.
—Şi le—ai putea amesteca aşa cum îmi doresc eu? întrebă Sophie, vădit din ce în cei mai
entuziasmată.
—Bine—nţeles, răspunse uriaşul. Dar cum ne ajută asta? Eu crede că tu a luat—o pe bătătură!
—Ia stai puţin, zise Sophie. Fii atent. Vreau să prepari un vis pe care să—l sufli în dormitorul reginei
Angliei când doarme. Şi uite cum va fi.
—Aşteaptă viţel, spuse MUP. Cum oare ar putea eu să se apropie de dormitorul reginei Angliei destul
cât să sufle visul înăuntru? Tu vorbeşte gărgăruieli.
—Îţi explic mai târziu, zise Sophie. Deocamdată, ascultă—mă cu atenţie. Acesta e visul pe care doresc
să îl prepari. Eşti atent?
—Este, răspunse MUP.
—Vreau ca regina să viseze că nouă uriaşi dezgustători, fiecare de cincisprezece metri înălţime, gonesc
spre Anglia în timpul nopţii. Trebuie să le viseze şi numele. Cum ziceai că îi cheamă?
—Carnibalul, începu MUP, Înhaţă—Oameni. Sfarmă—Oase. Roade—Plozi. Stoarce—Carne. Papă—
Pipote. Terci—de—Fete. Strânge—Sânge. Şi Măcelandrul.
—Fă—o să viseze toate aceste nume, zise Sophie. Şi mai fă—o să viseze şi că ei se strecoară în Anglia
exact în ora fantomelor, ca să răpească băieţi şi fete din pătuţurile lor şi că..., aici Sophie se opri. îi
mănâncă pe loc sau îi duc mai întâi în altă parte? întrebă ea.
—De obicei ei îi zvârleşte în gură ca pe popcorn, răspunse MUP.
—Pune şi asta în vis, zise Sophie. Iar apoi... apoi visul trebuie să—i arate că, după ce şi—au umplut
burţile, se întorc în grabă pe Tărâmul Uriaşilor, unde nimeni nu—i poate găsi.
—Asta—i tot? întrebă MUP.
—Bineînţeles că nu, răspunse Sophie. Tu trebuie după aceea să—i explici reginei că există Marele
Uriaş Prietenos, care îi poate spune unde trăiesc bestiile acestea, astfel încât ea să—şi poată trimite
soldaţii şi armatele ca să—i captureze odată pentru totdeauna. Iar apoi mai trebuie să—i arăţi un ultim
lucru foarte important. Fă—o să viseze că există o fetiţă care se numeşte Sophie, care stă pe pervazul
geamului ei şi care îi va spune unde se ascunde Marele Uriaş Prietenos.
—Unde se ascunde? întrebă el.
—Ajungem şi la asta mai târziu, spuse fetiţa. Aşadar, regina îşi visează visul, aşa—i?
—Aşa—i, încuviinţă MUP.
—După care se trezeşte şi primul lucru care—i trece prin cap este „Vai, ce vis oribil! Cât mă bucur că
a fost doar un vis!". Apoi îşi ridică privirea de pe pernă şi ce vede?
—Ce vede? întrebă MUP.
—Vede cu ochii ei o fetiţă pe nume Sophie care stă pe pervazul ei, chiar acolo, în realitate.
—Şi tu cum are de gând să stea acolo pe pervaz, dacă nu e cu supărare? întrebă MUP.
—Tu mă vei pune acolo, spuse Sophie. Şi asta e partea minunată. Dacă cineva visează că există o fetiţă
care stă pe pervaz, iar apoi se trezeşte şi chiar vede o fetiţă stând acolo, înseamnă că visul s—a
adeverit, nu—i aşa?
—Eu începe să vadă ce urmăreşte tu, zise MUP. Dacă regina vede că o parte din visul ei e adevărat,
atunci poate ea crede că şi restul e la fel de adevărat.
—Asta—i ideea, spuse Sophie. Dar eu va trebui să o conving de toate acestea.
—Tu a zis că doreşte ca visul să—i arate reginei că există şi Marele Uriaş Prietenos care o să vorbeşte
cu ea?
—Desigur, răspunse Sophie. E absolut necesar. Tu eşti singurul care îi poate spune unde se află ceilalţi
uriaşi.
—Şi eu cum se întâlneşte cu regina? întrebă MUP Eu nu doreşte să fie împruşcat de soldaţii ei.
—Soldaţii stau de gardă doar în faţa palatului, zise Sophie. În spate este o grădină uriaşă în care nu
există niciun soldat, iar în jurul ei se află un zid foarte înalt, cu sârmă ghimpată, pentru a—i împiedica
pe oameni să se caţere şi să treacă înăuntru. Dar tu ai putea pur şi simplu păşi peste el.
—Tu cum ştie toate acestea despre palatul reginei? întrebă uriaşul.
—Anul trecut am stat la un alt orfelinat, zise Sophie. Era în Londra şi obişnuiam să facem plimbări
lungi prin apropiere.
—Tu mă ajută să găsesc palatul acesta? întrebă MUP. în viaţa mea eu n—a îndrăznit să se joace de—a
v—aţi pătrunselea în Londra.
—Îţi arăt eu drumul, spuse Sophie încrezătoare.
—Mi—e frică de Londra, zise MUP.
—Ba să nu—ţi fie, îl linişti Sophie. E plină de străduţe întunecoase şi sunt foarte puţini oameni afară în
ora fantomelor.
MUP o ridică pe Sophie între degetul lui mare şi cel arătător şi o aşeză cu blândeţe în cealaltă mână.
—Palatul reginei e foarte mare? întrebă el.
—Uriaş, răspunse Sophie.
—Atunci noi cum va găsi dormitorul bun?
—Asta e treaba ta, zise fetiţa. Tu eşti expertul în chestiunile acestea.

—Şi tu este sigură—sigură că regina nu mă va pune într—o grădină zoologică împreună cu toate
umizile?
—Bineînţeles că nu va face una ca asta, zise Sophie. Tu vei fi un erou. Şi nu va mai trebui să mănânci
castracurcuveţi cât vei trăi.
Sophie văzu cum ochii uriaşului se măresc. Se linse pe buze.
—Tu vorbeşte serios? zise el. Tu vorbeşte cu adevărat serios? Fără castracurcuveţi dezgustoşi?
—Nici dacă ţi—ai dori, n—ai putea să faci rost de unul, zise Sophie. Oamenii nu—i cultivă.
Asta fu de—ajuns. MUP se ridică în picioare.
—Când vrea tu să prepar visul acesta special? întrebă.
—Acum, zise Sophie. Cât mai curând!
—Noi când merge la regină? se interesă MUP.
—În noaptea asta, răspunse fetiţa. Imediat după ce prepari visul.
—În noaptea asta? se miră MUP. De unde aşa o priposminteală?
—Dacă nu—i putem salva pe copiii din noaptea aceasta, putem să—i salvăm pe cei de mâine, zise
Sophie. În plus, sunt ruptă de foame. N—am pus mâncare în gură de douăzeci şi patru de ore.
—Atunci noi ar face bine să ne luăm pălmăşiţa, zise MUP, întorcându—se spre peşteră.
Sophie îi sărută vârful degetului mare.

—Ştiam că vei fi de—acord! zise ea. Hai! Să ne grăbim!
CAPITOLUL XVI. PREPARAREA VISULUI
Se făcuse întuneric de—a binelea. Noaptea pusese stăpânire peste lume. MUP, ţinând—o pe Sophie
în palmă, intră grăbit în peşteră şi aprinse luminile acelea scânteietoare şi orbitoare, care păreau să
izvorască de nicăieri. O aşeză pe Sophie pe masă.
—Tu să stea acolo, te rog, zise el, şi fără pălăvrăgeli. Eu are nevoie să asculte numai liniştea când eu
prepară un vis aşa plexicos şi nodurabil.
Se îndepărtă în grabă de ea. Scoase un borcan uriaş de sticlă, gol, de mărimea unei maşini de spălat.
îl strânse la piept şi se repezi spre rafturile unde se aflau miile şi miile de borcane mai mici, care
conţineau visele capturate.
—Vise despre uriaşi, bombănea el de unul singur, în timp ce căuta printre etichete. Uriaşii se
ghiftuieşte cu omleţi... nu, ăsta nu... uite unul!... Şi încă unul!...
Apucă borcanele şi le deşurubă capacele. MUP începu să toarne visele în borcanul uriaş pe care—l
ţinea strâns la piept şi, la un moment dat, Sophie reuşi să desluşească un balonaş verde—marin
rostogolindu—se dintr—un borcan în altul.
MUP se îndreptă în grabă spre alt raft.
—Acum, bombăni el, eu doreşte vise despre chico—dormitoare de fete... şi despre cabumbine de
băieţi.
Era din ce în ce mai agitat. Sophie aproape că vedea cum îi creşte entuziasmul pe măsură ce se
perinda încoace şi încolo printre borcanele lui îndrăgite. Trebuie să fi fost vreo cincizeci de mii de vise
acolo, pe rafturi, dar părea să ştie cu exactitate locul fiecăruia.
—Vise despre o fetiţă, mormăi el. Şi vise despre mine... despre MUP... haide, haide, grăbeşte—te, dă
—i drumul... unde pe lumea asta rablagită le—o mai fi pus eu şi pe ele?...
Şi aşa mai departe. După aproape o jumătate de oră, MUP găsise toate visele de care avea nevoie şi
le vărsase în borcanul uriaş. Puse borcanul pe masă. Sophie îl urmărea cu atenţie, însă nu scotea nicio
vorbă. în borcanul mare, chiar la fund, putea vedea limpede în jur de cincizeci de forme dintr—acelea
gelatinoase şi verzi, toate pulsând încetişor, înghesuite unele peste celelalte, însă fiecare continua să fie
un vis distinct şi separat.
—Acum noi le amestecă, anunţă MUP.
Se duse la bufetul unde—şi ţinea sticlele de sifoclăbucel şi scoase un tel gigantic. Era unul dintr—
acela cu manivelă şi palete rotative. Introduse dispozitivul în borcanul uriaş cu vise.
—Priveşte, zise el şi începu să învârtă manivela foarte repede.
Scântei verzi şi albastre explodară în borcan. Visele se transformau văzând cu ochii într—o spumă
verde—marin.
—Sărăcuţele! exclamă Sophie.

—Ei nu simte, îi explică MUP, continuând să învârtă manivela. Visele nu este ca omleţii sau ca
animalele. Ele nu are creier. Ele este făcute din scapaviţii.
Un minut mai târziu, MUP se opri din bătut visele, întregul borcan era acum plin ochi cu baloane
mari. Arătau aproape ca baloanele noastre de săpun, doar că acestea aveau culori mai vii şi mai
intense, care jucau pe suprafaţa lor.
—Priveşte în continuare, zise MUP.
Încetişor, balonaşul de deasupra se ridică, trecu de gura borcanului şi pluti în aer. Un al doilea
balonaş îi urmă exemplul. Apoi un al treilea şi un al patrulea. Curând, peştera era plină de sute de
baloane frumos colorate, toate plutind uşor prin aer. Era o privelişte cu adevărat minunată. în timp ce
Sophie le admira, ele începură să plutească spre intrarea în peşteră, care încă era deschisă.
—Ies afară, şopti Sophie.
—Bine—nţeles, zise MUP.
—Unde se duc?
—Toate acestea este bucăţele de vis pe care eu nu le foloseşte, zise MUP. Ele merge înapoi spre ţinutul
neguros unde se întâlneşte cu alte vise potrivite.
—Toată povestea asta mă depăşeşte puţin, mărturisi Sophie.
—Visele este pline de magie şi mister, zise MUP. Nu încerca să le înţelegi. Priveşte în sticla mare şi tu
va vedea acum visul pe care tu îl doreşte pentru regină.
Sophie se întoarse şi privi în interiorul borcanului gigantic. La fund, ceva se zvârcolea sălbatic,
ţopăind în sus şi în jos şi izbindu—se de pereţii borcanului.
—Dumnezeule mare! exclamă ea. Gata?
—Gata! răspunse mândru MUP.
—Dar e... e oribil! se plânse Sophie. Sare în toate părţile! Vrea să scape!
—Asta pentru că este un cocospurcaş, zise MUP. E un coşmar.
—Vai, dar nu vreau să—i dai reginei un coşmar! zise Sophie.
—Dacă visează despre uriaşi care hăpăieşte băieţei şi fetiţe, tu ce se aşteaptă să fie dacă nu un coşmar?
întrebă MUP.
—Vai, nu! exclamă Sophie.
—Vai, da! zise MUP. Un vis în care tu vede coplişori mâncaţi de vii e dintre cele mai înfiorăcioase
vise cocospurcaşe pe care tu le poate avea. E un straşnic troglocoşat. E un hopa—bastogrobian. E
toate trei coapte într—unui. E la fel de urât ca visul pe care eu i l—a suflat Carnibalului azi după—
masă. Ba chiar mai rău.
Sophie privi înfricoşătorul coşmar care continua să se zvârcolească în uriaşul borcan de sticlă. Era
mult mai mare decât celelalte. Era, să zicem, de mărimea şi forma unui ou de curcă şi avea consistenţa
gelatinei. Era ceva înfiorător în felul în care se izbea de pereţii borcanului.
—Nu vreau să—i dăm reginei un coşmar, zise Sophie.
—Eu se gândeşte, zise MUP, că regina ta va fi fericită să aibă un coşmar, dacă asta o să scape o
grămadă de omleţi de a fi hahaliţi de uriaşi jegosnici. E drept sau stâng?
—Bănuiesc că—i drept, zise Sophie. Trebuie s—o facem.
—Îi va trece repede, o consolă MUP.
—Ai pus toate lucrurile importante în el? întrebă Sophie.

—Când eu va sufla visul în dormitorul reginei, zise MUP, ea va visa fiecare lucruşoruţ pe care tu l—a
dorit.
—Inclusiv că eu voi sta pe pervazul ei?
—Partea aceea e foarte clară.
—Şi despre Marele Uriaş Prietenos?
—Eu pune o frânturică lungă şi bună şi despre el, zise MUP.
În timp ce vorbea, luă unul dintre borcanele lui mai mici şi, foarte repede, vărsă năbădăiosul
cocospurcaş din borcanul mare în cel mic. Apoi înşuruba strâns capacul.
—Asta—i tot, anunţă el. Noi este gata.
Îşi luă valiza şi puse borcanul cel mic înăuntru.
—De ce te oboseşti să iei valiza aceasta mare cu tine când tot ce ai de dus e un borcan? întrebă Sophie.
L—ai putea pune în buzunar.
MUP se uită în jos spre ea şi zâmbi.
—Pe ochelarii mei, zise el, scoţând borcanul din valiză, până la urmă nu ţi—e chiar aşa plin capul de
mâzgărie! Eu vede că tu nu s—a născut săptămâna trecută.
—Mulţumesc, stimate domn, zise Sophie, făcând o mică reverenţă pe masă.
—Tu este gata de plecare? întrebă MUP.
—Sunt gata! exclamă Sophie.
Inima începu să—i bată mai tare gândindu—se la ce urmau să facă. Era cu adevărat un plan
nebunesc şi periculos. Chiar puteau fi prinşi şi aruncaţi în închisoare.
MUP îşi aranja ampla mantie neagră pe umeri.
Vârî borcanul în buzunarul mantiei. îşi luă trompeta suflătoare de vise. Apoi se întoarse şi o privi pe
Sophie, care stătea nemişcată pe masă.
—Sticla cu visul este în buzunarul meu, zise el. Tu are de gând să stea acolo cu ea în timpul călătoriei?
—Nici nu mă gândesc! zise Sophie. Refuz să stau lângă lucrul acela blestemat!
—Atunci tu unde va sta? o întrebă MUP. Sophie îl cercetă preţ de câteva clipe. Apoi zise:
—Dacă eşti drăguţ să—ţi învârti una dintre urechile tale minunate la orizontală, astfel încât să fie plată
ca o scoică, mi—ai face un culcuş nemaipomenit.
—Pe gumbo, asta—i o idee răstitor de bună! zise MUP. Încet, îşi învârti uriaşa ureche dreaptă până
când arătă
ca o scoică mare, întoarsă spre ceruri. O ridică pe Sophie şi o puse înăuntru. Urechea în sine, care era
aproximativ de mărimea unei tăvi de ceai, avea aceleaşi canale şi pliuri ca urechea oamenilor. Era
extrem de confortabilă.
—Sper să nu cad înăuntru, zise Sophie, îndepărtându—se de gaura mare de lângă ea.
—Are mare grijă să nu se întâmple una ca asta, spuse MUP. Tu mi—ar da o ditamai durere de urechi
nesufericioasă.
Partea bună a faptului că stătea acolo era că putea să îi şoptească direct în ureche.
—Tu mă gâdiliceşte un pic, spuse MUP. Te rog, nu te zgâlţâi prea mult.
—Voi încerca, zise Sophie. Suntem gata?
—Auiiii! ţipă MUP. Nu face asta!
—Dar n—am făcut nimic, răspunse fetiţa.
—Tu vorbeşte prea tarei Tu uită că eu aude orişice lucruşoruţ de cincizeci de ori mai tare decât tine,
iar acum tu urlă chiar în urechea mea!

—Vai de mine, murmură Sophie. Uitasem.
—Vocea ta răsună ca trompetele şi trunetele!
—Îmi pare atât de rău, şopti ea. E mai bine aşa?
—Nu! se plânse MUP. Sună de parcă tu trage în mine cu o cabarină!
—Atunci cum pot vorbi cu tine? întrebă Sophie.
—Nu vorbi! o imploră MUP. Te rog, nu vorbi! Fiecare cuvânt e ca şi cum tu îmi aruncă boambe în
timpan!
Sophie încercă să—şi şoptească în barbă.
—E mai bine aşa? întrebă ea. Vorbea atât de încet, încât nici nu—şi putea auzi vocea.
—E mai bine, răspunse uriaşul. Acum eu te aude cumsecade. Ce încerca tu să îmi spună acum câteva
clipe?
—Te—am întrebat dacă suntem gata.
—Noi acum o şi ia la picior! exclamă MUP. Îndreptându—se spre intrarea în peşteră. Noi merge s—o
cunoască pe Maiestarea Sa regina!
Odată ieşit din peşteră, uriaşul rostogoli stânca rotundă înapoi şi o luă din loc cu o viteză
nemaipomenită.
CAPITOLUL XVII. CĂLĂTORIE SPRE LONDRA
În lumina lunii, întinsa pustietate i se înfăţişa lăptoasă şi ştearsă uriaşului care o străbătea gonind.
Sophie, în continuare îmbrăcată doar în cămăşuţa ei de noapte, se lăfăia confortabil în pavilionul
urechii drepte a lui MUP Se afla, de fapt, în pliul exterior al urechii, aproape de margine, unde urechea
se îndoaie spre interior, iar acest pliu îi oferea fetiţei un fel de acoperiş care o proteja perfect de vântul
aspru. Mai mult chiar, stătea întinsă pe o piele caldă şi moale ca o catifea. Nimeni, se gândea fetiţa, nu
mai călătorise în condiţii atât de confortabile.
Ridicându—şi capul peste marginea urechii, Sophie privi peisajul pustiit al Tărâmului Uriaşilor, pe
care îl survolau vâjâind. Cu siguranţă înaintau în viteză. MUP sălta în aer de parcă avea rachete în
degetele de la picioare, iar fiecare pas pe care îl făcea îl ridica la aproape treizeci de metri de pământ.
Dar încă nici nu gonea cu viteza lui nemaipomenită, când pământul de—abia se mai vedea şi vântul
şuiera şi picioarele păreau să atingă doar aerul. Toate acestea urmau să vină.
Sophie nu mai dormise de multă vreme. Era foarte obosită. îi era cald şi bine. Aşa că aţipi.
Nu ştia cât timp dormise, dar când se trezi din nou şi privi peste marginea urechii, peisajul se
schimbase cu totul. Acum se aflau pe un tărâm verde, cu munţi şi păduri. Era încă întuneric, dar luna
era la fel de strălucitoare cum o ştia.
Dintr—odată, fără a încetini, MUP îşi întoarse brusc capul spre stânga. Pentru prima oară de când
porniseră la drum uriaşul scoase câteva cuvinte.
—Uite acolo iute—iute, zise el, arătându—i ceva cu trâmbiţa lui lungă.
Sophie se uită în direcţia indicată. Prin întunericul de nepătruns tot ce reuşi să distingă la început fu
un nor lung de praf, la aproximativ trei sute de metri depărtare.
—Aceştia este ceilalţi uriaşi galopând înapoi spre casă, după ghiftuială, zise MUP.
Abia atunci îi observă Sophie. în lumina lunii, le văzu pe toate cele nouă bestii monstruoase şi
golaşe zguduind pustietatea în goana lor. Galopau în haită, cu gâturile întinse, cu braţele îndoite din cot
şi, ce era mai cumplit dintre toate, cu burdihanele umflate. Făceau salturi incredibile şi prinseseră o
viteză nemaipomenită. Picioarele lor bubuiau şi zguduiau pământul, lăsând în urmă un nor mare de
praf. în zece secunde se făcură nevăzuţi.
—Multe feţişoare şi mulţi băieţişori nu mai doarme în patul lor în noaptea asta, zise MUP
Lui Sophie i se făcu rău.

Dar această constatare sinistră avu rolul să o facă şi mai hotărâtă să—şi ducă misiunea la bun sfârşit.
Trebuie să fi trecut o oră sau chiar mai mult până când MUP începu, în sfârşit, să încetinească
ritmul.
—Noi este în Anglia acum, anunţă el pe neaşteptate.
Cu tot întunericul, Sophie desluşea din înălţimi o ţară cu câmpii întinse şi verzi, despărţite de
garduri vii, tunse cu grijă. Dealurile împădurite erau străbătute pe alocuri de drumuri luminate de
farurile maşinilor în goană. De fiecare dată când le ieşea câte o şosea în cale, MUP sărea peste ea cât ai
zice peşte şi duşi erau, fără ca vreun şofer să zărească altceva decât cel mult o umbră neagră trecându
—i pe deasupra capului pentru câteva clipe. Pe neaşteptate, o stranie lumină portocalie se ivi în faţa
lor, pe cer.
—Noi se apropie de Londra, zise MUP.
Îşi încetini goana şi începu a merge la trap, privind jur—împrejur cu mare prudenţă.
Din toate părţile apăreau acum grupuri de case, dar în continuare nu se zăreau lumini la ferestre. Era
încă prea devreme ca lumea să se fi deşteptat din somn.
—Dacă ne vede cineva? întrebă Sophie.
—Niciodată eu nu este văzut, spuse MUP încrezător. Tu uită că eu face asta de ani buni de zile. Niciun
omleţ n—a văzut nicio geană din mine.
—Dar eu te—am văzut, îl contrazise Sophie.
—Ah, recunoscu el. Da, dar tu a fost singura.
În următoarea jumătate de oră, se mişcară într—atât de straniu şi de silenţios, încât Sophie nu
pricepu foarte bine ce se întâmpla. Se deplasau pe străzile luminate, ticsite de case, şi, uneori, zăreau
câteva magazine prin apropiere. Câţiva oameni forfoteau prin zonă şi maşinile îşi aprinseseră farurile.
Dar nimeni nu—l observă pe MUP. Era imposibil să înţelegi cum reuşea una ca asta. Era un fel de
magie în mişcările lui. Părea că se topeşte în umbre. Aluneca — acesta e singurul cuvânt care poate
descrie modul în care se deplasa uriaşul — aluneca într—o linişte absolută, dintr—un ungher întunecat
în altul, în continuă mişcare, strecurându—se lin pe străzile Londrei, cu mantia neagră pe umeri,
dispărând fără urmă în umbrele nopţii.
E foarte posibil ca unor hoinari întârziaţi să li se fi părut că au zărit cu coada ochiului o umbră
neagră, înaltă, strecurându—se printr—o străduţă lăturalnică şi tenebroasă, însă chiar şi aşa, ar fi tratat
—o ca pe o iluzie şi s—ar fi convins că au vedenii.
Sophie şi MUP ajunseră, în sfârşit, într—un spaţiu întins şi împădurit. Nu era picior de om prin
preajmă, aşa că MUP se opri pentru prima oară de când părăsiseră peştera, în urmă cu multe ore.
—Ce s—a întâmplat? şopti Sophie, aproape imperceptibil.
—Mi—e teamă că eu a făcut un talmeş—balmeş, zise el.
—Te descurci de minune, îl încuraja Sophie.
—Ba nu se descurcă, zise el. Eu s—a zăpăcit întru totul. Eu s—a pierdut.
—Cum aşa?
—Pentru că noi trebuia să fie în centrul Londrei şi dintr—odată noi ajunge pe nişte păşuni verzi.
—Fii serios, şopti Sophie. Acesta e centrul Londrei. Se numeşte Hyde Park. Ştiu exact unde ne aflăm.
—Tu glumeşte.
—Nu glumesc. Zău că nu. Aproape am ajuns.
—Tu vrea să spună că noi este aproape la palatul reginei? întrebă MUP uimit.
—E chiar vizavi, şopti Sophie. De—aici preiau eu comanda.
—Încotro? întrebă MUP.
—Drept înainte.
MUP străbătu parcul pustiu în direcţia pe care o indicase Sophie.
—Acum opreşte—te.
MUP se opri.
—Vezi enormul sens giratoriu din faţa noastră, chiar la ieşirea din parc? întrebă fetiţa în şoaptă.
—Eu îl vede.
—Acela e Hyde Park Corner.
Chiar şi acum, cu o oră înainte de zori, traficul din Hyde Park Corner era destul de intens. Sophie
murmură în urechea uriaşului:
—În mijlocul sensului giratoriu este un arc de triumf din piatră, cu o statuie ecvestră. Îl vezi?
MUP îşi miji ochii printre copaci.
—Eu îl vede, răspunse el.
—Crezi că dacă îţi iei avânt îndeajuns, ai putea sări peste Hyde Park Corner, peste arcul de triumf,
peste cal şi călăreţ şi să aterizezi pe trotuarul de pe cealaltă parte?
—Floare la ureche, zise MUP.
—Eşti sigur? Eşti absolut sigur?
—Eu promite, răspunse el.

—Orice—ar fi, să nu aterizezi în mijlocul străzii!
—Nu fi aşa frământătoare, zise MUP. Pentru mine asta e o săriturică banală. Nu—i deloc un
lucruşoruţ dificil.
—Atunci hai! îl îndemnă Sophie.
Fără să stea pe gânduri, MUP ţâşni drept înainte. Traversă parcul în goană şi, chiar înainte de a
ajunge la gardul care îl despărţea de stradă, îşi luă zborul. Făcu un salt uriaş. Zbură peste Hyde Park
Corner şi ateriza agil ca o pisică pe trotuarul de pe cealaltă parte.
—Bună treabă! îl felicită Sophie în şoaptă. Acum, repede! Peste zidul acela!
Chiar în faţa lor, pe marginea trotuarului, se înălţa un zid de piatră cu sârmă ghimpată care—ţi
inspira teamă. Un pic de elan, un mic pas, şi MUP se afla de cealaltă parte.
—Am ajuns! şopti Sophie entuziasmată. Suntem în curtea din spate a palatului reginei!
CAPITOLUL XVIII. PALATUL
—Pe jeleurile mele! şopti Marele Uriaş Prietenos. Chiar aici e?

—Uite—acolo, îi răspunse Sophie şoptit.
La nu mai mult de o sută de metri depărtare, printre copacii înalţi din grădină, dincolo de peluză şi
de rondurile de flori, corpul impunător al palatului se desluşea în întuneric. Era făcut din piatră alburie.
Dar mărimea construcţiei îl descumpăni pe MUP:
—Dar casa asta are cel puţin o sută de dormitoare!
—Pe puţin, zic eu, şopti Sophie.
—Atunci s—a năucit din nou, zise MUP. Cum poate eu să găsească exact dormitorul reginei?
—Haide să ne apropiem şi să aruncăm o privire, sugeră Sophie.
MUP alunecă printre copaci. Brusc, rămase pironit locului. Urechea în care era adăpostită Sophie
începu să se rotească.
—Hei! şopti fetiţa. O să mă răstorni!
—Şşşt! îi şopti MUP, la rândul lui. Eu aude ceva!
Se opri în spatele unui pâlc de tufişuri. Aşteptă. Urechile continuau să i se rotească în toate părţile.
Sophie trebui să se ţină cât putea ea de bine de marginea urechii, ca să nu se rostogolească grămadă pe
jos. MUP îi arătă ceva, printre tufişuri, la nici cincizeci de metri distanţă: un om se plimba liniştit pe
gazon, ducând în lesă un câine de pază.
MUP rămase nemişcat, ca o stană de piatră. La fel şi Sophie. Bărbatul şi câinele îşi continuară
plimbarea şi dispărură în întuneric.
—Tu mi—a spus că nu există soldaţi în curtea din spate, şopti MUP.
—Nu e soldat, spuse Sophie. E un fel de paznic. Trebuie să fim atenţi!
—Eu nu este foarte îngrijorat, zise MUP. Urechile acestea flătăreţe ale mele captează chiar şi sunetul
pe care îl face un omleţ când respiră de partea cealaltă a curţii,
—Cât mai durează până se crapă de ziuă? murmură Sophie.
—Foarte puţin, răspunse MUP. Noi trebuie să se abramburească sprintenaş!
Alunecă prin grădina întinsă, iar Sophie observă din nou cum, oriunde se afla, uriaşul părea că se
contopeşte cu umbrele. Paşii lui nu făceau niciun zgomot, nici măcar atunci când atingea pietrişul.
Dintr—odată, ajunseră chiar lângă zidul din spate al impunătorului palat. Capul lui MUP ajungea
exact la nivelul ferestrelor de la etajul întâi, iar Sophie, adăpostită în urechea lui, avea parte de aceeaşi
privelişte. Toate ferestrele de la acel etaj păreau să aibă draperiile trase. Nu se vedea nicio lumină. Din
depărtare se auzea sunetul înfundat al traficului din Hyde Park Corner.
MUP se opri şi—şi apropie cealaltă ureche, cea în care nu se afla Sophie, de prima fereastră.
—Nu, şopti el.
—Ce asculţi? întrebă şuşotind Sophie.
—Respiraţia, răspunse el. Eu îşi poate da seama dacă este un omleţ bărbătesc sau o domnucă, după
vocea cu care respiră. Noi are un bărbat acolo. Şi pe deasupra sforforind un pic.
Îşi continuă alunecarea, lipindu—şi corpul înalt şi slab, înveşmântat în mantia neagră, de zidul
clădirii. Ajunse la fereastra următoare. Ascultă cu atenţie.
—Nu, şopti el. Merse mai departe.
—Camera asta e goală, şopti el.
Ascultă la ferestrele altor câteva camere, dar la fiecare dintre ele scutură din cap, continuându—şi
înaintarea.
Când ajunse în dreptul ferestrei din inima palatului, îşi lipi urechea din nou, dar nu merse mai
departe.
—Hi—ho, şopti el. Noi are o domnucă dormind aici. Sophie simţi un fior tainic trecându—i pe şira
spinării.
—Dar cine? şopti fetiţa la rândul ei. MUP îşi duse degetul la buze în semn de tăcere. Se lungi
prin fereastra deschisă şi dădu uşor la o parte perdelele.
Strălucirea portocalie a cerului de noapte al Londrei pătrundea în cameră şi răspândea scântei de
lumină pe pereţi. Era o cameră spaţioasă. O cameră minunată. Un covor luxos. Scaune aurite. O
măsuţă de toaletă. Un pat. Iar cufundat în pernă, se odihnea capul unei femei adormite.
Deodată, Sophie îşi dădu seama că vedea o figură pe care, de când se ştia, o tot văzuse pe timbre şi
monede şi în ziare.
Pentru câteva secunde rămase fără grai.
—Ea este? întrebă MUP în şoaptă.
—Da, răspunse ea.
MUP nu stătu pe gânduri. Cu foarte multă atenţie, începu prin a ridica partea de jos a impunătoarei
ferestre. MUP era un expert în ferestre. Deschisese mii şi mii de—a lungul anilor, pentru a sufla vise în
dormitoarele copiilor. Unele ferestre se înţepeneau. Altele erau şubrede. Altele scârţâiau. Fu mulţumit
să constate că fereastra reginei alunecă în sus ca unsă. Ridică partea de jos cât putu, pentru a—i lăsa lui
Sophie un locşor pe pervaz unde să se aşeze.
Apoi trase perdeaua la loc.
După aceea, folosindu—se de degetul său mare şi de cel arătător, o scoase pe Sophie din urechea lui
şi o aşeză pe pervaz, cu picioarele atârnându—i în cameră, însă în continuare în spatele perdelei.
—Acum să nu cumva să se rostogoloşeşte afară, şopti MUP. Tu trebuie să se ţină strâns cu amândouă
mâinile de partea dinăuntru a pervazului.
Sophie făcu întocmai cum îi spusese MUP.
Era vară în Londra şi noaptea nu era răcoroasă, dar nu uitaţi că Sophie era îmbrăcată doar în
cămăşuţa ei subţire de noapte. Ar fi dat orice să aibă un halat, nu doar ca să—i ţină cald, ci şi ca să
ascundă culoarea deschisă a cămăşuţei de ochii oricui s—ar fi nimerit să treacă prin curte.
MUP scoase borcanul de sticlă din buzunarul mantiei. Deşurubă capacul. Apoi, cu mare atenţie,
turnă preţiosul vis în capătul mai larg al instrumentului său în formă de trâmbiţă. împinse trâmbiţa cu
grijă printre perdele, până în mijlocul camerei, ţintind spre locul în care ştia că se află patul. Trase
adânc aer în piept. îşi umflă obrajii şi — puufff!— suflă.
Aqum îşi retrăgea trâmbiţa, lent şi delicat, ca şi cum ar fi fost un termometru.
—Tu stă bine acolo? şopti el.
—Da, murmură Sophie.
Era foarte speriată, dar era hotărâtă să nu o arate. Se uită în jos, peste umăr. Pământul părea la
kilometri distanţă. Ar fi fost o cădere urâtă.
—Cât durează până când visul începe să funcţioneze? întrebă Sophie încet.
—La unele durează o oră, răspunse MUP. Altele este mai rapide. Altele este chiar mai lente. Dar până
la urmă el tot o găseşte.
Sophie nu spuse nimic.
—Eu se duce să aştepte în grădină, şopti MUP. Când tu are nevoie de mine, strigă—mă pe nume şi eu
vine repejor.
—Mă vei auzi? şopti Sophie.
—Tu iar a uitat de ele, şopti MUP zâmbind şi arătând spre urechile lui remarcabile.
—Pe curând, şopti Sophie.
Deodată, complet pe neaşteptate, MUP se întinse spre ea şi o sărută cu blândeţe pe obraz.
Sophie abia se stăpâni să nu lăcrimeze.

Când se întoarse să se uite la el, dispăruse deja. Pur şi simplu se topise în bezna grădinii.
CAPITOLUL XIX. REGINA
În sfârşit se miji de ziuă, iar conturul galben—auriu al soarelui se înălţă deasupra acoperişurilor din
spatele Gării Victoria.
În scurt timp, Sophie simţi cum soarele îi încălzeşte uşor spatele şi îi fu profund recunoscătoare.
Din depărtare, auzi un clopot de biserică. Numără bătăile. Fuseseră şapte.
Îi era aproape imposibil să creadă că ea, Sophie, o biată fetiţă orfană, se afla cu adevărat în clipa
aceasta sus de tot, pe pervazul de la dormitorul reginei Angliei, în timp ce însăşi regina dormea acolo,
în spatele perdelei, la nici cinci metri distanţă.
Ideea în sine i se părea absurdă.
Nimeni nu mai făcuse aşa ceva vreodată.
Era un lucru cu totul înspăimântător.
Ce s—ar întâmpla dacă visul ar da greş?
Absolut nimeni, cu atât mai puţin regina, nu ar crede o iotă din povestea ei.
Probabil că nimănui nu i se întâmplase să se trezească şi să găsească un copil stând pe pervaz, în
spatele perdelelor.
Regina avea să tragă o sperietură bună.
Cine nu s—ar speria?!
Cu toată răbdarea unei fetiţe care aşteaptă un eveniment important, Sophie stătea nemişcată pe
pervazul ferestrei.
„Oare cât mai durează?" se întrebă ea. „La ce oră se trezesc reginele?"
Mişcări stinse şi sunete îndepărtate se auzeau până la ea din adâncul palatului.
Apoi, pe neaşteptate, din spatele perdelelor, auzi vocea persoanei din dormitor. Era vocea confuză a
reginei care vorbea în somn:
—Vai, nu! strigă ea. Nu! Te rog! Cineva să—i oprească! Nu—i lăsaţi să facă asta! Nu pot îngădui una
ca asta! Vai, vă rog, opriţi—i! E îngrozitor! Vai de mine, e înfiorător! Nu! Nu! Nu!...
„Visează", îşi zise Sophie în sinea ei. „Cred că e absolut îngrozitor. îmi pare foarte rău pentru ea.
Dar trebuia să facem asta."
Urmară câteva gemete. Apoi se făcu linişte.
Sophie aşteptă. Se uită peste umăr. Era îngrozită de ideea că bărbatul din grădină, cel cu câinele, ar
putea apărea pe neaşteptate, ţintuind—o cu privirea. Dar grădina era pustie. O negură palidă de vară
plutea deasupra ei ca fumul. Era o grădină imensă, foarte frumoasă, la marginea căreia se întindea un
lac cu o formă ciudată. în mijlocul lacului era o insulă, iar pe apă pluteau nişte răţuşte.
În cameră, în spatele perdelelor, Sophie distinse clar zgomotul unei bătăi în uşă. Auzi sunetul
clanţei. Apoi, pe cineva intrând.
—Bună dimineaţa, Maiestatea Voastră, spuse o femeie. Era vocea unei persoane mai în vârstă.
După câteva clipe de linişte, se auzi un clinchet de porţelan şi de tacâmuri de argint.
—Doriţi să las tava în pat, doamnă, sau pe masă?
—Vai, Mary! S—a întâmplat ceva îngrozitor!
—Ce anume, doamnă?
—Am avut un vis înfiorător! Un coşmar! A fost îngrozitor!
—O, îmi pare rău, doamnă. Dar nu vă mâhniţi aşa. Acum v—aţi trezit şi totul va trece. A fost doar un
vis, doamnă.
—Ştii ce—am visat, Mary? Am visat că băieţi şi fetiţe erau răpiţi din pătuţurile lor din internate şi erau
mâncaţi de nişte uriaşi înfiorători! Uriaşii îşi strecurau mâinile prin ferestrele dormitoarelor şi îi luau
pe copii cu degetele! Un grup dintr—o şcoală de fete şi alt grup dintr—o şcoală de băieţi; Totul era aşa
de... aşa de real, Mary! Părea atât de adevăraţi
Se lăsă o tăcere grea. Sophie aşteptă. Tremura de emoţie. Dar de ce se făcuse linişte? De ce nu
răspundea cealaltă, camerista, de ce nu spunea nimic?
—Dumnezeule, Mary, ce s—a întâmplat? întrebă vocea cunoscută.
Urmă un alt moment de tăcere.
—Mary! Eşti albă ca varul! Nu te simţi bine? Deodată, se auzi o bufnitură şi un zăngănit de vase
şi tacâmuri, ceea ce nu putea să însemne decât că servitoarea scăpase tava din mâini.
—Mary! interveni autoritar vocea cunoscută. Cred că ai face bine să te aşezi imediat! Arăţi de parcă ai
fi pe cale să leşini! Chiar nu trebuie să te amărăşti aşa doar pentru că eu am avut un vis urât.
—Nu..., nu..., nu ăsta—i motivul, doamnă. Vocea cameristei tremura îngrozitor.
—Atunci, pentru Dumnezeu, care este motivul?
—Îmi pare tare rău pentru tavă, doamnă.
—Ah, nu—ţi face griji pentru tavă. Dar, pentru numele Domnului, ce te—a făcut s—o scapi din
mâini? De ce te—ai albit brusc ca o fantomă?
—Încă n—aţi văzut ziarele, doamnă, nu—i aşa?
—Nu, ce spun?
Sophie auzi foşnetul unui ziar care îi era întins reginei.
—E ca în visul pe care l—aţi avut azi—noapte, doamnă.
—Prostii, Mary. Unde este?
—Pe prima pagină, doamnă. E titlul cel mare.
—Cerule mare! exclamă vocea cunoscută. „Optsprezece fete dispar misterios din paturile lor de la
Şcoala Roedean! Paisprezece băieţi dispar de la Eton! Sub ferestrele dormitoarelor au fost găsite oase!"
Apoi se lăsă liniştea, întreruptă din când în când de sunetul respiraţiei întretăiate, pe măsură ce
regina citea articolul din ziar.
—Vai, ce cumplit! exclamă vocea faimoasă. E absolut înfiorător! Oase sub ferestre! Oare ce s—a
întâmplat? Ah, bieţii copilaşi!
—Dar, doamnă... Nu vedeţi, doamnă...
—Ce să văd, Mary?
—Copiii aceia au fost răpiţi aproape aşa cum aţi visai dumneavoastră, doamnă!
—Nu de uriaşi, Mary.
—Nu, doamnă. Dar partea aceea, despre fetiţele şi băieţeii dispăruţi din dormitoare, aţi visat—o aşa de
limpede şi chiar aşa s—a întâmplat. De aceea m—a luat cu ameţeală, doamnă.
—Şi pe mine începe să mă ia, Mary.
—Mă trec toţi fiorii când se întâmplă una ca asta, doamnă, zău aşa.
—Te înţeleg, Mary.
—O să vă aduc încă o dată micul dejun, doamnă, şi o să mă ocup de mizeria asta.
—Nu! Nu pleca, Mary! Rămâi aici o clipă!
Sophie îşi dorea să poată vedea înăuntru, în cameră, dar nu îndrăznea să se atingă de perdele. Vocea
cunoscută începu să vorbească din nou.
—Jur c—am visat despre copiii aceia, Mary. Totul a fost limpede ca lumina zilei.
—Vă cred, doamnă.
—Nu ştiu cum au ajuns uriaşii în povestea asta. Ce prostie!
—Pot să trag perdelele, doamnă, asta o să ne facă să ne simţim mai bine. E o zi minunată.
—Chiar te rog.
Dintr—o mişcare, perdelele fură trase la o parte.
Camerista scoase un ţipăt de surpriză.
Sophie rămase încremenită pe pervaz.
Regina, aşezată în pat cu ziarul The Times în poală, îşi ridică imediat privirea. Fu rândul ei să
încremenească. Spre deosebire de cameristă, ea nu ţipă. Reginele ştiu să se stăpânească foarte bine în
situaţiile astea. Rămase pur şi simplu nemişcată, palidă, privind cu ochii mari la fetiţa care stătea la
fereastra ei, îmbrăcată doar într—o cămăşuţă de noapte.
Sophie era înspăimântată.
În mod straniu, şi regina părea la fel de înspăimântată. Contrar aşteptărilor nu părea surprinsă, cum
ar fi fost oricine în locul ei, dacă ar fi descoperit o fetiţă stând pe pervazul nostru, dimineaţa, la prima
oră. Dar regina nu părea surprinsă. Părea de—a dreptul înfricoşată.
Camerista, o femeie de vârstă mijlocie, cu o bonetă caraghioasă pe cap, fu prima care îşi reveni din
şoc.
—Pentru numele lui Dumnezeu, ce cauţi aici? strigă supărată la Sophie.
Sophie se uită rugător spre regină, sperând ca aceasta s—o scoată din încurcătură.
Regina se uita în continuare cu ochi mari la Sophie. De fapt, mai aproape de adevăr ar fi să spunem
că se holba la Sophie. Gura pe jumătate căscată, ochii mari şi rotunzi ca două farfurii şi întregul chip
binecunoscut şi plăcut exprimau acum o adâncă uimire şi neîncredere.
—Ia ascultă aici, domnişorucă, cum, Doamne iartă—mă, ai reuşit să ajungi în camera asta? strigă
furioasă camerista.
—Nu pot să cred, murmură regina. Pur şi simplu, nu pot să cred.
—Acuşi o scot eu de aici, doamnă, zise camerista.
—Nu, Mary! Nu face asta!
Regina vorbise atât de hotărât, încât camerista fu luată prin surprindere.
Se întoarse spre regină şi o privi mirată. Oare ce i se întâmplase? Părea să fie în stare de şoc.
—Vă simţiţi bine, doamnă? întrebă camerista.
Când regina vorbi din nou, cuvintele se auziră ca nişte şoapte gâtuite.
—Spune—mi, Mary, zise ea, spune—mi sincer, pe pervazul meu chiar este o fetiţă sau încă visez?
—Este, doamnă, fără îndoială. Stă acolo, asta—i sigur, dar Dumnezeu ştie cum a ajuns acolo!
Maiestatea Voastră sigur nu mai visează!
—Dar este exact ceea ce am visat! exclamă regina. Am visat şi asta! Am visat că era o fetiţă pe
pervazul meu şi că vorbea cu mine!

Camerista stătea înmărmurită, cu mâinile încrucişate, peste şorţul scrobit şi o privea absolut năucită
pe regină, cu uimirea întipărită pe chip. Toată povestea aceea era peste puterea ei de înţelegere. Era
complet pierdută. Nu fusese instruită pentru a face faţă unei astfel de nebunii.
—Eşti adevărată? o întrebă regina pe Sophie.
—D—d—da, Maiestatea Voastră, murmură Sophie.
—Cum te cheamă?
—Sophie, Maiestatea Voastră.
—Şi cum ai ajuns pe pervazul meu? Nu, nu—mi răspunde! Stai o clipă! Am visat şi asta! Am visat că
un uriaş te—a pus acolo!
—Aşa e, Maiestatea Voastră, răspunse Sophie. Servitoarea scoase un urlet de spaimă şi îşi acoperi faţa
cu mâinile.
—Ţine—ţi firea, Mary! zise aspru regina. Apoi se întoarse spre Sophie şi spuse:
—Nu vorbeşti serios când spui că un uriaş te—a adus aici, nu—i aşa?
—Ba da, Maiestatea Voastră. E afară în grădină acum.

—În grădină, cum să nu, zise regina.
Pura absurditate a situaţiei o făcea să—şi recapete sângele rece.
—Carevasăzică, uriaşul e în grădină acum? întrebă ea zâmbind discret.
—E un uriaş bun, Maiestatea Voastră, spuse Sophie. Nu trebuie să vă temeţi de el.
—Sunt încântată să aud asta, zise regina, zâmbind în continuare.
—E prietenul meu cel mai bun, Maiestatea Voastră.
—Ce drăguţ! zise regina.
—E un uriaş minunat, Maiestatea Voastră.
—Sunt convinsă, spuse regina. Dar de ce—aţi venit, tu şi uriaşul acesta, să mă vedeţi?
—Cred c—aţi visat şi partea aceasta, Maiestatea Voastră, răspunse calm Sophie.
Replica fetiţei o luă prin surprindere pe regină.
Îi şterse imediat zâmbetul de pe buze.
Într—adevăr, visase şi partea aceea. Acum îşi aducea aminte cum, la sfârşitul visului, i se spusese
că o fetiţă şi un uriaş mare şi prietenos vor veni şi—i vor arăta cum îi poate găsi pe cei nouă uriaşi
odioşi, mâncători de oameni.
„Dar ai grijă", îşi zise regina. „Păstrează—ţi calmul. Căci de aici şi până la a—ţi pierde minţile nu e
decât un pas."
—Chiar aţi visat asta, nu—i aşa, Maiestatea Voastră? întrebă Sophie.
Servitoarea părea a fi pe altă planetă. Privea întreaga scenă cu ochii bulbucaţi.
—Da, mărturisi regina în şoaptă. Da, acum că spui asta, îmi amintesc. Dar cum e cu putinţă ca tu să ştii
ce am visat?
—O, asta e o poveste lungă, Maiestatea Voastră, zise Sophie. Doriţi să—l chem pe Marele Uriaş
Prietenos?
Regina o privi pe copilă. Copila, la rândul ei, o privi cu seriozitate şi sinceritate pe regină. Aceasta
pur şi simplu nu ştia ce să mai creadă. „îi juca cineva o farsă?" se întreba ea.
—Să—l chem pentru dumneavoastră? continuă Sophie. O să vă placă de el.
Regina trase aer adânc în piept. Era bucuroasă că doar servitoarea ei cea credincioasă, Mary,
asistase la toată scena aceasta.
—Foarte bine, zise ea într—un final. Poţi să—ţi chemi uriaşul. Nu, stai o clipă. Mary, adună—te şi dă
—mi, te rog, halatul şi papucii de casă.
Servitoarea făcu întocmai cum i se ceru. Regina se ridică din pat, îmbrăcă un halat roz—pal şi se
încălţă cu papucii de casă.
—Îl poţi chema acum, zise regina.
Sophie îşi întoarse capul spre grădină şi strigă:
—MUP! Maiestatea Sa regina doreşte să te vadă! Regina merse până la fereastră şi aşteptă lângă
Sophie.
—Dă—te jos de pe pervaz, zise ea. Ai putea să cazi în orice moment.
Sophie sări în cameră şi se aşeză lângă regină, în dreptul ferestrei deschise. Mary, camerista, stătea
în spatele lor. Mâinile îi erau acum înfipte în şolduri, iar expresia de pe faţa ei părea a zice „Nu vreau
să am nimic de—a face cu toată harababura asta".
—Nu văd niciun uriaş, zise regina.
—Vă rog, aşteptaţi.
—Vreţi s—o duc de—aici, doamnă? întrebă camerista.
—Du—o jos şi serveşte—i micul dejun, spuse regina.
Chiar în clipa aceea se auziră foşnete în tufişurile de lângă lac.
Apoi, uriaşul se arătă în toată splendoarea lui! Având o înălţime de peste şapte metri, purtându—şi
mantia neagră cu eleganţa unui nobil şi ducând în continuare trâmbiţa într—o mână, mergea distins pe
gazonul din faţa palatului spre fereastră. Camerista ţipă. Regina îşi pierdu respiraţia. Sophie îi făcu
uriaşului cu mâna.
MUP nu se grăbea deloc. Avea un aer demn. Când ajunse aproape de fereastra unde aşteptau cele
trei, se opri şi făcu o plecăciune graţioasă. După ce se ridică din nou, capul său ajungea la nivelul
ferestrei.
—Maiestarea Voastră, zise el, eu este al dumneavoastră servitor mămărunţel.
Făcu încă o plecăciune.
Având în vedere că era prima dată în viaţa ei când făcea cunoştinţă cu un uriaş, regina dădea dovadă
de o incredibilă stăpânire de sine.
—Suntem încântate să te cunoaştem, zise ea.
În curte, un grădinar traversa peluza cu o roabă. Zări în partea stângă picioarele lui MUP. Încet,
încet, îşi înălţă privirea, cuprinzând toată înălţimea uriaşului. Apuci bine mânerele roabei. Se clătină în
toate direcţiile. Se bălăbăni. Se împletici şi apoi se prăbuşi în iarbă, pierzându—şi cunoştinţa. Nimeni
nu băgă de seamă.
—Ah, Maiestare! exclamă MUP. Ah, regină! Ah, împărata mea! Ah, Suverană—de—Aur! Ah,
Conducătoare! Ah, Auto—conducătoare! Ah, Sultană! Eu a venit astăzi aici cu prietena mea, micuţa
Sophie... pentru a vă da..., MUI' ezită, căutându—şi cuvintele.

—Pentru a—mi da ce? întrebă regina.
—Sprijineală, zise MUP radiind. Regina părea uşor nedumerită.
—Câteodată vorbeşte puţin ciudat, Maiestatea Voastră, zise Sophie. N—a mers niciodată la şcoală.
—Atunci trebuie să—l trimitem la şcoală, spuse regina. Avem şcoli foarte bune în ţara aceasta.
—Eu are secrete mari de spus Maiestării Voastre, zise MUP.
—Sunt încântată să te ascult, spuse regina. Dar nu în halat.
—Doriţi să vă îmbrăcaţi, doamnă? întrebă camerista.
—Aţi mâncat de mic dejun? vru să ştie regina.
—Vai, s—ar putea? exclamă Sophie. O, vă rog! N—am pus gura pe mâncare de ieri!
—Eram pe cale să iau micul dejun, spuse regina, dar Mary l—a scăpat pe jos.
Servitoarea înghiţi în sec.
—Îmi imaginez că avem mai multă mâncare în palat, spuse regina, adresându—i—se lui MUP. Poate
tu şi prietena ta aţi vrea să—mi ţineţi companie.
—O să fie castracurcuveţi repulsători, Maiestare? întrebă MUP.
—Dacă o să fie ce? întrebă regina cu uimire.
—Castracurcuveţi puturoşi, răspunse MUP.
—Despre ce vorbeşte? vru să ştie regina. Îmi pare a fi un cuvânt vulgar.
Se întoarse spre cameristă şi spuse:
—Mary, roagă—i să aducă micul dejun pentru noi trei în... Cred că cel mai bine—ar fi în sala de bal.
Acolo e tavanul cel mai înalt. Mi—e teamă că va trebui să te târăşti în patru labe până acolo, îi zise ea
lui MUP. Voi trimite pe cineva să te conducă.
MUP se întinse şi o scoase pe Sophie pe fereastră.
—Tu şi cu mine o lasă pe Maiestarea Sa singură să se îmbrace, zise el.
—Nu, las—o pe fetiţă cu mine, interveni regina. Trebuie să—i găsim şi ei ceva de îmbrăcat. Nu poate
lua micul dejun în cămaşă de noapte.
MUP o puse pe Sophie înapoi în dormitor.
—Putem să mâncăm cârnăciori, Maiestatea Voastră? întrebă Sophie. Cu şuncă şi ochiuri?
—Cred că se poate aranja, răspunse regina zâmbind.
—Aşteaptă doar să guşti! îi zise fetiţa lui MUP. Fard castracurcuveţi de aici înainte!
CAPITOLUL XX. MIC DEJUN REGESC
O agitaţie nebună se iscă printre servitorii palatului, când primiră ordinul reginei de a aşeza un uriaş
de şapte metri alături de Maiestatea Sa la masă în marea sală de bal, în următoarea jumătate de oră.
Majordomul, un personaj impunător, căruia i se spunea domnul Tibbs, avea control absolut asupra
servitorilor din palat şi făcu tot posibilul, în puţinul timp pe care îl avea la dispoziţie. Cine reuşeşte să
cucerească titlul de majordom al reginei este o persoană înzestrată cu o ingeniozitate extraordinară,
adaptabilitate, versatilitate, dexteritate, isteţime, rafinament, perspicacitate, discreţie şi o seamă de alte
talente pe care nici tu, nici eu nu le deţinem. Domnul Tibbs le avea pe toate. Se afla în odaia sa,
sorbindu—şi paharul de bere blondă de dimineaţă, când ordinul reginei îi ajunse la urechi. Într—o
frântură de secundă făcu următoarele calcule în minte: dacă un om normal, de un metru şi optzeci de
centimetri, are nevoie pentru a mânca de o masă de aproximativ nouăzeci de centimetri înălţime, un
uriaş de şapte metri va avea nevoie de o masă înaltă de trei metri şi jumătate.
Iar dacă un om de un metru şi nouăzeci de centimetri are nevoie de un scaun de şaizeci de
centimetri, un uriaş de şapte metri va avea nevoie de un scaun înalt de doi metri şi jumătate.
„Totul", îşi spuse domnul Tibbs, „trebuie înmulţit cu patru. Două ouă trebuie să fie, de fapt, opt.
Patru felii de şuncă trebuie să devină şaisprezece. Trei felii de pâine prăjită trebuie să fie douăsprezece
şi aşa mai departe." Toate aceste calcule au fost transmise imediat către domnul Papillion, bucătarul
palatului.
Domnul Tibbs zbură în sala de bal (majordomii nu merg, ci zboară deasupra podelei), urmat de o
întreagă armată de valeţi. Toţi purtau pantaloni mulaţi până la genunchi şi fiecare dintre ei afişa glezne
şi pulpe frumos rotunjite. Nu ai nicio şansă de a deveni valet la curtea regală dacă nu ai glezne bine
definite. E primul lucru la care se uită, atunci când vii la interviu.
—Împingeţi pianul acela în centrul încăperii, şopti domnul Tibbs.
Majordomii nu ridică niciodată vocea peste tonul unei şoapte stinse.
Patru valeţi mutară pianul.
—Acum aduceţi o comodă mare şi puneţi—o deasupra pianului, zise încet domnul Tibbs.
Alţi trei valeţi aduseră o superbă comodă Chippendale din lemn de mahon şi o aşezară deasupra
pianului.
—Acela va fi scaunul lui, şopti domnul Tibbs. Are o înălţime de exact doi metri şi jumătate. Acum
vom confecţiona o masă la care acest domn va putea servi micul dejun cât mai confortabil cu putinţă.
Aduceţi—mi patru orologii foarte înalte, cu pendul. Se găsesc destule prin palat. Fiecare orologiu să
aibă trei metri şi jumătate.
Şaisprezece valeţi s—au împrăştiat prin palat pentru a căuta orologiile. Nu erau deloc uşoare,
fiecare dintre ele trebuia cărat în spinare de patru valeţi.
—Aşezaţi cele patru pendule într—un dreptunghi de doi metri şi jumătate pe un metru şi douăzeci şi
cinci de centimetri.
Valeţii îi respectară întocmai cerinţa.

—Acum aduceţi—mi masa de ping—pong a prinţului moştenitor, şopti domnul Tibbs.
Masa de ping—pong fu transportată înăuntru.
—Deşurubaţi—i picioarele şi luaţi—le de—aici, zise domnul Tibbs în şoaptă.
Zis şi făcut.
—Acum puneţi măsuţa de ping—pong peste cele patru orologii cu pendul, şopti majordomul.
Ca să reuşească asta, valeţii fură nevoiţi să se urce pe scări pliante.
Domnul Tibbs făcu un pas în spate, ca să examineze atent noul mobilier.
—Nicio piesă nu e în stilul clasic, mormăi el în barbă, dar va trebui să ne mulţumim cu ele aşa cum
sunt.
Dădu ordin ca masa de ping—pong să fie îmbrăcată cu o faţă de masă din damasc; la final, totul
arăta foarte elegant.
În acest moment, domnul Tibbs păru să aibă ezitări. Toţi valeţii îl priviră consternaţi. Majordomii
nu au niciodată ezitări, nici măcar atunci când sunt confruntaţi cu problemele cele mai imposibile.
Trebuie să fie mereu fermi şi hotărâţi.
—Cuţite şi furculiţe şi linguri, îl auziră pe domnul Tibbs murmurând. Tacâmurile noastre o să pară ace
în mâinile lui.
Dar domnul Tibbs nu ezită prea mult:
—Spune—i grădinarului—şef, şopti el, că am imediat nevoie de o furcă de grădină nouă—nouţă şi
nefolosită şi de o lopată. Iar pe post de cuţit vom folosi sabia cea mare de pe peretele din salon. Dar
curăţă sabia întâi! A fost folosită prima dată la tăierea capului regelui Carol I şi s—ar putea să mai fie
pete de sânge pe lamă.
După ce toate ordinele sale fură îndeplinite, domnul Tibbs se înfiinţa în mijlocul sălii de bal,
cercetând scena cu privirea lui expertă de majordom. Oare îi scăpase ceva? Cu siguranţă că da. Cum
rămânea cu obişnuita ceaşcă de cafea pentru marele domn?
—Aduceţi—mi, şopti majordomul, cel mai mare vas de porţelan pe care îl găsiţi în bucătărie.
O splendidă cană de porţelan de trei litri şi jumătate fu adusă şi pusă pe masa uriaşului lângă furcă,
lopata de grădină şi sabia cea mare.
Şi cu acestea, pregătirile pentru micul dejun al uriaşului se încheiară.
Domnul Tibbs îi puse mai apoi pe valeţi să mute o măsuţă delicată şi două scaune lângă masa
uriaşului. Acestea erau pentru regină şi pentru Sophie. Nu se putea face nimic în legătură cu faptul că
masa şi scaunul uriaşului eclipsau în totalitate măsuţa celor două.
Toate aceste pregătiri se isprăviră doar în clipa în care regina, îmbrăcată acum cu o fustă elegant
împodobită şi cu un cardigan de caşmir, îşi făcu apariţia în sala de bal, ţinând—o pe Sophie de mână.
O rochiţă albastră frumoasă, care aparţinuse cândva uneia dintre prinţese, fusese găsită pentru Sophie
şi, pentru a o face încă şi mai frumuşică, regina alesese o superbă broşa de safir de pe măsuţa ei de
toaletă şi i—o prinsese lui Sophie în piept, în partea stângă. Marele Uriaş Prietenos le urma, însă
intratul pe uşă îi dădea mari bătăi de cap. Trebui să se chircească şi să se târască în patru labe, în timp
ce doi valeţi îl împingeau din spate şi alţi doi îl trăgeau din faţă. Dar într—un final reuşi să intre, îşi
dăduse jos mantia neagră şi scăpase şi de trâmbiţă, iar acum era îmbrăcat cu hainele lui obişnuite şi
modeste.
Odată ajuns în sala de bal, fu nevoit să se aplece de nenumărate ori pentru a nu se lovi de tavan. Din
această cauză, nu observă un candelabru imens de cristal. Poc! cu capul direct în candelabru. O ploaie
de sticlă căzu peste bietul MUP.
—Trăcia tracului! exclamă el. Asta ce—a fost?
—A fost Ludovic al XV—lea, răspunse regina destul de mâhnită.

—N—a mai intrat niciodată într—o casă, zise Sophie. Domnul Tibbs se încruntă. Trimise patru valeţi
să
cureţe mizeria, iar apoi, cu un gest vag dispreţuitor, îi făcu semn uriaşului să se aşeze pe comodă,
deasupra marelui pian.
—Ce vârfrăjeală priposcrântită de loc! zise MUP entuziasmat. Eu o să se simtă ca peştele—n sos şi
chifteaua—n apă aicea, sus.
—Întotdeauna vorbeşte aşa? vru să ştie regina.
—Destul de des, răspunse Sophie. Se încurcă în cuvinte din când în când.
MUP se aşeză pe pianul—comodă şi cercetă cu uimire marea sală de bal.
—Pe jeleurile mele! exclamă el. În ce cameră flătăreţ—magnificioasă este noi! Este aşa de gigantoasă,
că eu are nevoie de bicirculari şi telescopi ca să vadă ce se întâmplă la celălalt capăt!
Valeţii sosiră, aducând tăvi de argint cu ochiuri prăjite, şuncă, cârnaţi şi cartofi rumeniţi.
În acel moment, domnul Tibbs îşi dădu brusc seama că, pentru a—l servi pe MUP la masa lui ceas
—cu—pendul de trei metri şi jumătate, trebuia să se urce în vârful uneia dintre acele scări pliante
înalte. În plus, trebuia să facă asta în timp ce într—o mână balansa o imensă tavă fierbinte, iar în
cealaltă ducea un uriaş ibric de argint, plin cu cafea. Orice om normal ar fi dat înapoi. Dar majordomii
pricepuţi nu dau niciodată înapoi. Porni în sus. Sus, sus, sus, în timp ce regina şi Sophie îl priveau cu
mult interes. Există posibilitatea ca amândouă să—şi fi dorit în secret ca majordomul să—şi piardă
echilibrul şi să se prăbuşească pe podea. Dar majordomii pricepuţi nu se prăbuşesc niciodată.
În vârful scării, domnul Tibbs, balansându—se ca un acrobat, îi turnă lui MUP cafeaua şi îi aşeză
imensa farfurie în faţă. Pe farfurie erau opt ouă, doisprezece cârnaţi, şaisprezece felii de şuncă şi un
morman de cartofi rumeniţi.
—Ce e aceasta, vă rog, Maiestarea Voastră? întrebă MUP, privind în jos, spre regină.
—Nu a mâncat decât castracurcuveţi toată viaţa, explică Sophie. Au un gust absolut oribil.
—Nu pare a—i fi încetinit creşterea, observă regina. MUP apucă lopata de grădină şi, dintr—o
mişcare, strânse ouăle, carnaţii, şunca şi cartofii din farfurie, lăsând—o curată lună, iar apoi le azvârli
pe toate în gura lui enormă.
—Pe ochelarii mei! exclamă el. Pe lângă minunăţiile astea, castracurcuveţii are gust de mânjoalcă!
Regina îşi ridică privirea spre el, încruntându—se. Domnul Tibbs îşi lăsă capul în pământ,
cercetându—şi degetele de la picioare, şi începu să bolborosească ceva pentru sine însuşi.
—Asta a fost doar o găgăţică de gustare, zise MUP. Maiestarea Voastră mai are nişte găteală dintr—
aceasta minunăcioasă în bufet?
—Tibbs, zise regina, demonstrând adevărata ospitalitate regească, adu—i domnului încă o duzină de
ochiuri şi una de cârnaţi.
Domnul Tibbs părăsi imediat încăperea, bodogănind cuvinte de nereprodus şi tamponându—şi
fruntea cu o batistă albă.
MUP ridică ibricul imens şi luă o înghiţitură.
—Aau! strigă el, scuipând lichidul prin toată sala de bal. Mă scuzaţi, dar ce este porcoşirca asta
puturoasă pe care eu o bea?
—Este cafea, îi răspunse regina. Proaspăt măcinată.
—E jegosnică! strigă MUP. Unde este sifoclăbucelul?
—Unde este ce? întrebă regina.
—Sifoclăbucelul suavicios şi spumos, răspunse MUP. Toată lumea trebuie să bea sifoclăbucel la micul
dejun, Maiestare. Apoi noi toţi poate să se clipofâsâie împreună cu voie bună.
—Ce vrea să spună? întrebă regina, încruntându—se la Sophie. Ce înseamnă să ne clipofâsâim?
Sophie îşi luă o mină foarte serioasă:
—MUP, zise ea, aici nu este sifoclăbucel şi clipofâsâitul este absolut interzis!
—Poftim? se miră MUP. Fără sifoclăbucel? Fără clipofâsâieli? Fără muzică minunicioasă? Fără bum
—bum—bum?
—Nici nu se pune problema, îi spuse Sophie ferm.
—Dacă vrea să cânte, te rog nu—l opri, zise regina.
—Nu vrea să cânte, spuse Sophie sec.

—Dar a spus că vrea să facă muzică, continuă regina. Să trimit după o vioară?
—Nu, Maiestatea Voastră, răspunse Sophie. Glumeşte. Un zâmbet poznaş îi apăru uriaşului pe buze:
—Ascultă, zise el, uitându—se la Sophie, chiar dacă ei nu are sifoclăbucel aici, la palat, eu tot poate să
clipofâsâie bucuros, dacă eu se chinuieşte puţin.
—Nu! exclamă Sophie. Nu face asta! Nu e voie! Te implor!
—Muzica ajută la digestie, spuse regina. Când vizitez Scoţia, se cântă la cimpoi în timp ce iau masa.
Aşadar chiar te rog să ne cânţi ceva.
—Eu are permisiunea Maiestării Sale! exclamă bucuros MUP şi dădu drumul unui clipofâsâit care
sună ca şi cum o bombă ar fi explodat în încăpere.
Regina sări în sus ca arsă.
—Uraaaa! strigă MUP. E mai frumos decât cimpiroiul, nu—i aşa, Maiestare?
Reginei îi luă câteva secunde să—şi revină din şoc.
—Prefer cimpoiul, răspunse ea, însă nu—şi ascunse zâmbetul discret.
În următoarele douăzeci de minute, o întreagă armată de valeţi fu într—un continuu du—te vino la
bucătărie, pentru a—i oferi o a treia porţie şi o a patra porţie şi o a cincea porţie de ochiuri şi cârnaţi
uriaşului nesăţios şi încântat.
Când MUP îşi termină cel de—al şaptezeci şi doilea ou prăjit, domnul Tibbs se apropie sfios de
regină. Făcu o plecăciune adâncă şi îi şopti la ureche.
—Maiestatea Voastră, bucătarul—şef vă trimite umilele sale scuze şi spune că nu mai are niciun ou în
bucătărie.
—Ce s—a întâmplat cu găinile? întrebă regina.
—Nu s—a întâmplat nimic cu găinile, Maiestatea Voastră, şopti domnul Tibbs.
—Atunci spune—le să facă mai multe ouă, zise regina, apoi se întoarse spre MUP: Serveşte—te cu
pâine prăjită şi marmeladă până sosesc ouăle, îi spuse ea acestuia.
—Nu mai este pâine prăjită, şopti domnul Tibbs, iar bucătarul spune că nu mai este pâine deloc.
—Spune—i să mai coacă, zise regina.
În timpul ăsta, Sophie îi povesti reginei totul, absolut totul despre vizita ei pe Tărâmul Uriaşilor.
Regina o asculta îngrozită. Când Sophie îşi termină istorisirea, regina îşi ridică privirea spre MUP, care
şedea cu mult deasupra ei. Acum mânca un pandişpan.
—Mare Uriaş Prietenos, zise ea, azi—noapte brutele acelea mâncătoare de oameni au venit în Anglia.
îţi aminteşti cumva unde au fost în noaptea anterioară?
MUP îşi vârî întreg pandişpanul în gură şi îl mestecă încet, în timp ce medita asupra întrebării.
—Da, Maiestare, zise el. Eu crede că îşi aminteşte unde ei a zis că va merge acum două nopţi trecute.
Ei galopa spre Suedia, pentru gustul suedez suavo—chiftelat.
—Adu—mi telefonul, porunci regina.
Domnul Tibbs puse instrumentul pe masă. Regina ridică receptorul.
—Faceţi—mi legătura cu regele Suediei, spuse ea. Bună dimineaţa, zise regina. Este totul în ordine în
Suedia?
—Totul e îngrozitor! răspunse regele Suediei. Capitala e cuprinsă de panică! Acum două nopţi,
douăzeci şi şase dintre supuşii mei credincioşi au dispărut! întreaga ţară e înspăimântată!
—Toţi cei douăzeci şi şase de supuşi ai dumneavoastră au fost mâncaţi de uriaşi, spuse regina. Se pare
că le place gustul de suedezi.
—De ce le place gustul de suedezi? întrebă regele.
—Pentru că suedezii din Suedia au un gust suav. Cel puţin aşa susţine MUP, răspunse regina.
—Nu înţeleg nimic din ceea ce spuneţi, zise regele, puţin ţâfnos. Nu mi se pare amuzant faptul că
supuşii mai credincioşi sunt mâncaţi ca popcornul.
—I—au mâncat şi pe ai mei, zise regina.
—Dar cine sunt ei, pentru numele Domnului? întrebă regele.
—Uriaşii, răspunse regina.
—Auziţi, spuse el, vă simţiţi bine?
—Am avut o dimineaţă grea, mărturisi regina. întâi am avut un coşmar înfiorător, apoi camerista mi—
a scăpat micul dejun pe podea, iar acum am un uriaş cocoţat pe pian.
—Aveţi nevoie urgentă de un doctor! exclamă regele.

—Îmi voi reveni, spuse regina. Acum trebuie să vă las. Mulţumesc pentru ajutor. Puse receptorul la loc
în furcă.
—MUP al tău are dreptate, o informă regina pe Sophie. Cele nouă namile mâncătoare de oameni au
fost într—adevăr în Suedia.
—E îngrozitor, zise Sophie. Vă rog, opriţi—i, Maiestatea Voastră!
—Aş dori să mai fac o ultimă verificare înainte de—a chema armata, zise regina.
Încă o dată, se uită în sus spre MUP. Acum mânca gogoşi, aruncându—şi în gură câte zece odată, ca
şi cum ar fi fost boabe de mazăre.
—Gândeşte—te bine, MUP, zise ea. încotro au spus uriaşii aceia odioşi că vor galopa acum trei nopţi?
MUP se gândi mult şi bine.
—Hi—ho! exclamă el într—un sfârşit. Da, eu îşi aminteşte!
—Unde? întrebă regina.
—Unul a plecat spre Bagdad, zise MUP. Când ei galopa pe lângă peştera mea, Carnibalul mi—a făcut
cu mâna şi mi—a strigat: „Eu porneşte spre Bagdada să bag—tata şi mama şi cei zece copiii ai lor în
burdihan!"
Din nou, regina ridică receptorul.
—Faceţi—mi legătura cu primarul general al Bagdadului, zise ea. Dacă nu au primar general, atunci
faceţi—mi legătura cu următorul în rang.
După cinci secunde, se auzi o voce la telefon.
—Aici este sultanul din Bagdad, spuse vocea.
—Ascultaţi, domnule sultan, zise regina. S—a întâmplat ceva neplăcut în oraşul dumneavoastră acum
trei nopţi?
—În fiecare noapte se întâmplă lucruri neplăcute în oraşul meu, răspunse sultanul. Tăiem capetele
oamenilor aşa cum dumneavoastră tăiaţi pătrunjelul.
—Nu am tăiat pătrunjel în viaţa mea, replică regina. Vreau să ştiu dacă a dispărut cineva recent din
Bagdad.
—Doar unchiul meu, califul Haroun al Rashid, răspunse sultanul. A dispărut din patul său, împreună
cu soţia lui şi cu cei zece copii ai lor.
—Ce—a zis eu? exclamă MUP. ale cărui urechi îi permiteau să audă ce—i spunea sultanul reginei la
telefon. Carnibalul a făcut asta! A galopat la Bagdada să hahalească tata şi mama şi toţi coplişorii!
Regina puse din nou telefonul în furcă.
—Avem dovada, zise ea, uitându—se la MUP. Se pare că povestea ta este adevărată. Convocaţi—i
imediat pe comandantul armatei şi pe comandantul forţelor aeriene!
CAPITOLUL XXI. PLANUL
Comandantul armatei şi comandantul forţelor aeriene stăteau în poziţie de drepţi lângă masa unde
regina luase micul dejun. Sophie era în continuare la locul ei, iar MUP nu se mişcase de pe tronul lui
improvizat.
Reginei îi luă doar cinci minute să le explice soldaţilor situaţia.
—Ştiam că ceva nu este în regulă, Maiestatea Voastră, zise comandantul armatei. în ultimii zece ani
am primit constant comunicări din aproape toate ţările din lume despre dispariţii misterioase pe timp
de noapte. Chiar acum câteva zile am primit o comunicare din Tunisia...
—Pentru gustul pronunţat de tunici! exclamă MUP.
—Şi alta de la Opera din Sidney, Australia, spuse comandantul armatei.
—Pentru aroma de balerini! exclamă MUP.
—Despre ce vorbeşte? întrebă comandantul forţelor aeriene.
—Daţi—vă seama singur, zise scurt regina. Cât e ceasul? E ora zece. Peste opt ore, brutele acelea
însetate de sânge vor porni din nou la drum, să înfulece alte câteva zeci de suflete nefericite. Trebuie
opriţi. Trebuie să ne mişcăm repede.
—O să—i bombardăm pe ticăloşi! strigă comandantul forţelor aeriene.
—O să—i secerăm cu mitralierele noastre! urlă comandantul armatei.
—Nu sunt de acord cu crima, zise regina.
—Dar şi ei sunt nişte criminali!
—Nu avem niciun motiv pentru care să procedăm şi noi la fel, replică regina. Cu două nedreptăţi nu se
face dreptate. Trebuie să—i aducem vii înapoi, spuse regina.
—Cum? se mirară cei doi militari. Fiecare are câte cincisprezece metri. Ne vor strivi ca pe muşte!
—Aşteptaţi! interveni MUP. Nu vă ieşiţi din dovleci! Nu vă—mpachetaţi! Eu crede că are răspunsul la
încâlcitură!
—Lăsaţi—l să vorbească, zise regina.
—În fiecare după—masă, începu MUP, toţi uriaşii aceştia sunt în Nania.
—Nu înţeleg o iotă din ce spune flăcăul acesta, izbucni comandantul armatei. De ce nu vorbeşte clar?
—Se referă la Ţara Nani—Nani, îi lămuri Sophie. Mi se pare destul de evident.
—Ezact! replică MUP. În fiecare după—masă, aceşti nouă uriaşi stă tolăniţi pe jos şi molţăie într—un
somn adânc. Ei întotdeauna se odihneşte aşa înainte să galopeze în lume ca să se ghiftuieşte cu încă o
porţie de omleţi.
—Continuă, ziseră ei. Ce—i cu asta?
—Cu asta e că voi, soldaţii, trebuie să se furişeze peste uriaşi când ei încă este în Nania şi să—i lege la
mâini şi la picioare cu frânghii ţepene şi lanţuri zdrăvănoase.
—Genial! zise regina.
—Totul sună foarte bine, zise comandantul armatei. Dar cum le aducem pe brute înapoi aici? Nu
putem pune uriaşi de cincisprezece metri în camioane! Să—i împuşcăm pe loc, eu aşa zic!
MUP privi în jos, de pe tronul său înalt, şi de data aceasta i se adresă comandantului forţelor armate:
—Voi are felipoptere, nu—i aşa?
—Vorbeşte urât? întrebă comandantul forţelor aeriene.
—Vrea să spună elicoptere, explică Sophie.
—Atunci de ce nu spune aşa? Bineînţeles că avem elicoptere.
—Felicoptere mari şi flătăreţe? întrebă MUP.
—Foarte mari, afirmă cu mândrie comandantul forţelor aeriene. Dar niciun elicopter nu e îndeajuns de
mare încât să transporte un astfel de uriaş înăuntru.
—Voi n—o să—l pună înăuntru, zise MUP. Voi o să—l lege feledeş de burta felicopterului şi o să—l
care ca pe o portilă.
—Ca pe ce? întrebă comandantul forţelor aeriene.
—Ca pe o torpilă, zise Sophie.
—Aţi putea face asta, mareşale? întrebă regina.

—Ei bine, bănuiesc că e posibil, recunoscu comandantul forţelor aeriene înciudat.
—Atunci, la treabă! zise regina. Veţi avea nevoie de nouă elicoptere, câte unul pentru fiecare uriaş.
—Unde e locul acesta? îl întrebă comandantul forţelor aeriene pe MUP. Bănuiesc că—mi poţi indica
pe hartă, nu?
—Indica? întrebă mirat MUP. Hartă? Eu n—a auzit niciodată cuvintele astea. Omleţul acesta de la
forţele aeriene vorbeşte cumva gogoşmăneli?
Faţa comandantului forţelor aeriene se făcu de culoarea prunei coapte. Nu era obişnuit ca cineva să
—i spună că vorbeşte gogoşmăneli. Regina, ca de obicei, cu tactul şi judecata ei sănătoasă, îi veni
uriaşului în ajutor.
—MUP, zise ea, ne—ai putea spune unde este aproximativ Tărâmul Uriaşilor?
—Nu, Maiestare, răspunse MUP. În niciun caz.
—Atunci am dat de dracu'! strigă generalul armatei.
—E ridicol! exclamă comandantul forţelor aeriene.
—Voi nu trebuie să se dea bătuţi aşa de uşor, spuse MUP calm. Primul popstacol miculuţ pe care îl
întâlneşte şi voi începe să strige că este întroşmoliţi.
Generalul armatei nu era obişnuit să fie insultat, aşa cum nu era nici comandantul forţelor aeriene.
Faţa începu să i se umfle de furie, iar obrajii i se măriră până când arătau ca două roşii mari şi coapte.
—Maiestatea Voastră! exclamă el. Avem de—a face cu un nebun! Nu vreau să mă implic în această
operaţiune ridicolă!
Regina, care era obişnuită cu scene de felul ăsta din partea ofiţerilor ei superiori, îl ignoră cu
desăvârşire.
—MUP, zise ea, te rog să binevoieşti a le spune acestor personaje destul de încete la minte exact ce să
facă.
—Cu plăcere, Maiestare, zise MUP. Acum ascultaţi—mă cu atenţie, pripiţoşilor!
Militarii începură să tremure de nervi, dar rămaseră locului.
—Eu nu are nici cea mai ceţoasă idee unde în lume e Tărâmul Uriaşilor, începu MUP, dar eu poate
întotdeauna să galopeze până acolo. Eu galopeşte din Tărâmul Uriaşilor şi într—apoi în fiecare noapte,
ca să—mi suflu visele în dormitoarele copliilor. Eu ştie drumul foarte bine. Aşa că tot ce trebuie să
facă voi este asta. Puneţi cele nouă felipoptere mari în aer şi lăsaţi—le să mă urmărească în timp ce eu
galopeşte singur.
—Cât va dura călătoria? întrebă regina.
—Dacă noi pleacă acum, zise MUP, noi ajunge acolo chiar când uriaşii trage molţăiala de după—
masă.
—Excelent! se bucură regina, iar apoi le spuse soldaţilor: Fiţi gata de plecare imediat.
Comandantul armatei, care se simţea destul de ofensat de toată povestea, zise:
—Toate bune şi frumoase, Maiestatea Voastră, însă ce vom face cu ticăloşii aceia după ce îi aducem
înapoi?
—Nu vă îngrijoraţi pentru asta, răspunse regina. Vom fi pregătiţi pentru ei. Acum grăbiţi—vă! La
drum!
—Dacă nu vă este cu supărare, interveni Sophie, mi—ar plăcea să călătoresc cu MUP, Maiestatea
Voastră, ca să—i ţin companie.
—Dar unde vei sta? întrebă regina.
—În urechea lui. răspunse Sophie. Arată—le, MUP. MUP coborî de pe tronul lui improvizat. O luă pe
Sophie, îşi roti uriaşa lui ureche dreaptă până ajunse paralelă cu solul, iar apoi o aşeză pe fetiţă
înăuntru.
Comandantul armatei şi comandantul forţelor aeriene priveau scena consternaţi. Regina zâmbi.
—Tu chiar eşti un uriaş minunat, zise ea.
—Maiestare, zise MUP, eu doreşte să ceară ceva foarte special de la dumneavoastră.
—Ce anume? vru să ştie regina.
—Eu ar putea aduce în felipoptere toată colecţia mea de vise? Mi—a luat ani şi ani să le adun şi eu nu
doreşte să le piardă.
—Sigur că da, zise regina. îţi doresc drum bun.
CAPITOLUL XXII. CAPTURA
De—a lungul anilor, MUP făcuse mii de călătorii spre Tărâmul Uriaşilor şi înapoi, însă niciodată în
viaţa lui nu avusese parte de una ca asta: nouă elicoptere uriaşe să—l însoţească vâjâindu—i deasupra
capului. De asemenea, nu mai călătorise niciodată pe lumină. Nu îndrăznise. Dar situaţia era acum
diferită. Acum o făcea pentru însăşi regina Angliei şi nu se temea de nimeni.
În timp ce traversa în fugă Insulele Britanice cu elicopterele vuind deasupra lui, oamenii se opreau
şi căscau ochii, întrebându—se ce se întâmpla. Nu le mai fusese dat să vadă aşa ceva. Şi nici nu le
va mai fi dat. Din când în când, piloţii elicopterelor zăreau o fetiţă cu ochelari, ghemuită în urechea
uriaşului, făcându—le cu mâna. De fiecare dată, îi răspundeau. Piloţii se minunau de viteza
uriaşului şi de felul în care sărea peste râuri largi şi case imense. Asta încă nu era nimic.
—Ai grijă şi ţine—te bine! zise MUP. Noi merge iute ca o fisimitură!
MUP prinse a alerga cu bine—cunoscuta lui viteză şi, dintr—odată, începu să zboare de parcă avea
arcuri în călcâie şi rachete în degetele de la picioare. Aluneca prin aer cu tălpile abia atingând
pământul, ca un soi de acrobat grozav, care executa un triplusalt nemaipomenit. Ca de obicei, Sophie
era nevoită să se ghemuiască în pavilionul urechii pentru a nu fi luată de vânt.
Cei nouă piloţi din elicoptere îşi dădură brusc seama că urmează să fie lăsaţi în urmă. Uriaşul se afla
deja la o distanţă considerabilă. Accelerară la maximum, dar chiar şi atunci, abia izbutiră să ţină pasul
cu MUP.
În prima aeronavă, comandantul forţelor aeriene şedea lângă pilot. Examina atent atlasul lumii pe
care—l ţinea pe genunchi, apoi se uita la pământul de sub ei, încercând să—şi dea seama încotro se
îndreaptă. întorcea frenetic paginile atlasului.
—În ce direcţie mergem? strigă el.
—N—am nici cea mai vagă idee, răspunse pilotul. Ordinul reginei a fost să—l urmăresc pe uriaş şi îl
respect cu sfinţenie.
Pilotul era un tânăr ofiţer al forţelor aeriene, cu o mustaţă stufoasă, de care era foarte mândru. De
asemenea, era neînfricat şi iubea aventura. Credea că aceasta era o super—aventură.
—E minunat să cunoşti locuri noi, zise el.
—Locuri noi! urlă comandantul forţelor aeriene. Ce naiba vrei să spui cu asta?
—Locul acesta peste care zburăm acum nu apare în atlas, nu—i aşa? zise pilotul, rânjind.
—Poţi să fii sigur de asta! exclamă comandantul forţelor aeriene. Am trecut de ultima pagină!
—Îmi imaginez că uriaşul nostru ştie încotro aleargă, zise pilotul cel tânăr.
—Ne conduce spre dezastru! se plânse comandantul forţelor aeriene.
Tremura de spaimă. în scaunul din spatele lui stătea comandantul armatei, care era şi mai
înspăimântat.
—Vrei să zici că am ieşit din atlas?! exclamă el, aplecându—se să vadă cu ochii lui.
—Asta este exact ceea ce spun! strigă comandantul forţelor aeriene. Priviţi şi dumneavoastră! Aceasta
e ultima hartă din Atlasul complet al lumii! Am depăşit zona asta acum mai bine de o oră!
Dădu pagina. în toate atlasele, erau două pagini complet goale la sfârşit. Aşadar, acum trebuie să ne
aflăm undeva pe—aici, zise el, punând degetul în mijlocul unei pagini albe.
—Asta unde e? întrebă comandantul armatei. Pilotul cel tânăr continua să rânjească larg. Le spuse:
—De aceea lasă două pagini goale la sfârşitul atlaselor. Sunt pentru ţări noi. Trebuie să le completaţi
voi înşivă.
Comandantul forţelor aeriene privi în jos, spre pământ.
—Priviţi deşertul acesta uitat de lume! zise el uimit. Toţi copacii sunt uscaţi şi toate pietrele albastre!
—Uriaşul s—a oprit, anunţă pilotul cel tânăr. Ne face semn să coborâm.
Piloţii încetiniră şi toate cele nouă elicoptere aterizară în siguranţă pe întinsa pustietate îngălbenită.
Apoi, trapele elicopterelor fură deschise, iar rampele coborâte la sol. Nouă jeepuri, câte unul pentru
fiecare aeronavă, ieşiră de pe rampe. în fiecare jeep se aflau şase soldaţi şi un număr impresionant de
frânghii groase şi lanţuri grele.
—Nu văd niciun uriaş, zise comandantul armatei.
—Uriaşii este ascunşi vederii aici, aproape, îi zise MUP. Dar dacă tu duce felipopterele astea
zgomotoase şi sandalagii mai aproape, toţi uriaşii se trezeşte pe loc şi — gata — putina—i spălată.
—Deci vrei să continuăm operaţiunea pe sol, cu jeepurile? întrebă comandantul armatei.
—Da, răspunse MUP. Dar voi toţi trebuie să fie tare potoliţi. Fără tunat motoare. Fără strigături. Fără
tăiat frunză la motani. Fără ghiduşii porceleşti.
MUP, purtând—o în continuare pe Sophie în urechea sa, înainta grăbit, urmat îndeaproape de
jeepuri.
În curând, toată lumea auzi nişte bubuituri îngrozitoare. Comandantul armatei se făcu verde ca
mazărea.
—Acestea sunt arme! strigă el. Undeva în faţa noastră se duce o luptă crâncenă! Toată lumea,
retragerea! Haideţi, să plecăm de aici!
—Gărgăneli! zise MUP. Zgomotele astea nu este arme.
—Bineînţeles că sunt arme! strigă comandantul armatei. Eu sunt militar şi recunosc o armă când o
aud! Retragerea!
—E doar uriaşii sforforind în somn, explică MUP. Eu este uriaş şi recunoaşte un sforforit de uriaş când
îl aude.
—Eşti sigur? întrebă comandantul destul de temător.
—Absolut, replică MUP.
—Înaintaţi cu precauţie, ordonă comandantul, îşi continuară cu toţii drumul.
Apoi dădură cu ochii de ei!
Chiar şi de la distanţă, priveliştea pe care o ofereau uriaşii era îndeajuns pentru a—i băga în sperieţi
pe soldaţi. Dar când se apropiară şi văzură cum arătau cu adevărat uriaşii, îi trecură toate sudorile.
Nouă brute înfricoşătoare, hidoase, pe jumătate dezbrăcate, de cincisprezece metri fiecare, dormeau
împrăştiate în diferite poziţii groteşti, iar sforăitul lor suna, într—adevăr, ca bubuitul unei artilerii.
MUP ridică o mână. La semnal, toate jeepurile se opriră şi soldaţii coborâră.
—Ce se întâmplă dacă unul dintre ei se trezeşte? întrebă comandantul armatei, în timp ce genunchii îi
clămpăneau de frică.
—Dacă oricare dintre ei se trezeşte, o să vă haplească cât ai bate din peşte, răspunse MUP rânjind
grozav. Eu o să fie singurul care nu va fi haplit, pentru că uriaşii nu hapleşte niciodată alţi uriaşi. Eu şi
Sophie este singurii în siguranţă, pentru că eu o ascunde, dacă se întâmplă una ca asta.
Comandantul armatei făcu câţiva paşi în spate. La fel făcu şi comandantul forţelor armate. Se
cocoţară rapid în jeepuri, pregătiţi să fugă în caz de pericol.
— Înaintaţi, ostaşi! ordonă comandantul armatei, înaintaţi şi îndepliniţi—vă curajos datoria!
Soldaţii se târau, ducând cu ei frânghiile şi lanţurile. Toţi tremurau din toate încheieturile. Niciunul
nu îndrăznea să spună un cuvinţel.
MUP, cu Sophie aşezată acum în palma sa, stătea în apropiere, privind operaţiunea.
Dacă e să fim drepţi, trebuie să recunoaştem că soldaţii erau foarte curajoşi. Câte şase bărbaţi foarte
bine antrenaţi se ocupau de un uriaş, astfel încât, în mai puţin de zece minute, opt dintre cele nouă
brute erau legate fedeleş şi continuau să sforăie în voie. Cel de—al nouălea, care întâmplător era însuşi
Carnibalul, le dădea bătăi de cap soldaţilor, pentru că dormea cu mâna dreaptă vârâtă sub corpul său
gigantic. Era imposibil să—i lege încheieturile şi braţele fără a—i scoate mâna de sub el întâi.
Cu foarte multă prudenţă, cei şase soldaţi care se ocupau de Carnibal începură să—i tragă braţul
uriaş, încercând să—l elibereze. Carnibalul îşi deschise ochii lui mici şi negri, de purcel.
—Care din voi, trântohidoşilor, îmi bălăbăneşte mâna? răcni el. Tu este, Înhaţă—Oameni puturosnic?
Dintr—odată, îi văzu pe soldaţi. Într—o clipă, se ridică în capul oaselor. Privi în jur. Văzu alţi
soldaţi. Scoase un răget asurzitor şi sări în picioare. Soldaţii, îngheţaţi de spaimă, nu se clintiră din loc.
Nu aveau nicio armă. Comandantul armatei băgă jeepul în marşarier.
—Omleţi! urlă Carnibalul. Ce face voi, nişte omleţi priposmintiţi, puturosnici şi neisprăviţi, în ţara
noastră?
Îl apucă pe unul dintre soldaţi cu o mână şi îl ridică în aer.
—Eu cineşte mai devreme astăzi! hohoti el, ţinând soldatul în faţa ochilor, la distanţă de un braţ, în
timp ce acesta se zvârcolea amarnic.
Sophie, stând în palma lui MUP, privea scena îngrozită.
—Fă ceva! exclamă ea. Repede, până nu—l mănâncă!
—Pune omleţul ăla jos! strigă MUP. Carnibalul se întoarse spre MUP şi îl privi atent.
—Ce caută aici cu grisinele astea pocite? răcni el. Tu mă face să fiu foarte suspinăcios!
MUP se năpusti asupra Carnibalului, dar colosul de şaisprezece metri înălţime îl dărâmă cu un
simplu bobârnac. în aceeaşi clipă, Sophie căzu din palma lui MUP pe sol. Mintea îi mergea la turaţie
maximă. Trebuia să facă ceva! Trebuia! Trebuia! îşi aminti de broşa de safir pe care i—o agăţase
regina în piept. O desfăcu în grabă.
—Eu te hapleşte bucată cu bucată! îl ameninţă Carnibalul pe soldatul din mâna sa. După aceea, eu are
de gând să hapleşte zece sau douăzeci de viermi pirpirii de—ai voştri! Tu nu scapă de mine, pentru că
eu galopeşte de cincizeci de ori mai iute decât tine!
Sophie fugi în spatele Carnibalului. Ţinea broşa în mână. Când ajunse foarte
aproape de piciorul lui mare şi păros, înfipse acul de şapte centimetri al broşei în
glezna dreaptă a uriaşului, cu toată forţa ei. Se înfipse adânc în carne şi rămase acolo.
Uriaşul scăpă un răget de durere şi sări în aer. îi dădu drumul soldatului şi îşi pipăi glezna.
MUP, ştiind cât de laş era Carnibalul cu adevărat, profită de ocazie.
—Te—a muşcălit un şarpe! strigă el. A văzut—o eu când te—a muşcălit! Era o viperă veninăsoasă şi
înfiorăcioasă! E o primejnică şi cruntoasă viperă cu ghiocei!
—Salvaţi—ne sufleurile! urlă Carnibalul. Sunaţi din coarne! Eu a fost muşcălit de o viperă cu ghiocei,
veninată şi infectuoasă!
Se trânti la pământ şi îşi apucă glezna cu ambele mâini, schelălăind cât îl ţineau plămânii. Degetele
lui pipăiră broşa.
—Dinţii cruntoasei vipere este încă înfipţi în mine! răcni el. Eu simte dinţii înfipţi în gleznişoara mea!
MUP întrezări o nouă oportunitate.
—Noi trebuie să scoată dinţii viperei de—acolo imediat! strigă el. Altfel noi a mierlit—o mai ceva ca
mierla! Te ajută eu!
MUP îngenunche lângă Carnibal.
—Tu trebuie să apuce glezna strâns, cu amândouă mâinile! îi porunci el. Asta o să oprească sucurile
veninăsoase de la vipera veninată să urce prin picior până la inimă!
Carnibalul îşi apucă glezna cu ambele mâini.
—Acum închide ochii şi strâşneşte din dinţi şi uită—te sus spre cer şi spune—ţi rugăciunile, în timp ce
eu scoate dinţii viperei veninate, îl sfătui MUP.
Înspăimântat, Carnibalul procedă întocmai.
MUP făcu semn soldaţilor, cerând să i se aducă frânghie. Un soldat veni în fugă spre el. Cu
amândouă mâinile încleştate pe gleznă, fu floare la ureche pentru MUP să—i lege Carnibalului
mâinile şi gleznele cu un nod strâns.
—Eu scoate dinţii înfiorăcioasei vipere! striga MUP, în timp ce strângea nodul tare.
—Grăbeşte—te, urlă Carnibalul, înainte ca eu să moară ogrăvit!
—Gata! zise MUP, ridicându—se în picioare. Tu se poate uita acum.
Când Carnibalul văzu că era legat fedeleş ca un curcan ce urmează să fie rumenit, dădu drumul unui
răcnet de se zguduiră cerurile. Se—nvârti şi se răsuci, se zbuciumă şi se forţă, se zvârcoli şi se smuci,

dar nu reuşi să se elibereze.
—Bună treabă ai făcut! se bucură Sophie.
—Ba bună treabă a făcut tu! zise MUP, zâmbindu—i fetiţei. Tu a salvat vieţile tuturor!
—Poţi recupera broşa aceea pentru mine? îl rugă Sophie pe uriaş. îi aparţine reginei.
MUP smulse frumoasa broşa din glezna Carnibalului. Acesta schelălăi. MUP o şterse şi i—o dădu
fetiţei.
În mod ciudat, niciunul dintre cei opt uriaşi sforăitori nu se trezise în toată harababura aceasta.
—Când tu doarme doar una, două ore pe zi, tu doarme supra—îndoit de adânc, explică MUP.
Comandantul armatei şi cel al forţelor aeriene, aflaţi în jeepurile lor, înaintară din nou.
—Maiestatea Sa va fi foarte mulţumită de mine, zise comandantul armatei. Probabil voi primi o
medalie. Care este pasul următor?
—Acum voi toţi conduce până la peştera mea şi încarcă borcanele mele cu vise, zise MUP.
—Nu ne permitem să ne pierdem vremea cu astfel de prostii, replică comandantul armatei.
—Este ordinul reginei, interveni Sophie, care se afla din nou în mâna Marelui Uriaş Prietenos.
Aşadar, cele nouă jeepuri se îndreptară spre peşteră, unde începu marea operaţiune de încărcare a
viselor. în total, erau mai mult de cincizeci de mii care trebuiau încărcate, mai mult de cinci mii în
fiecare jeep, iar întreaga operaţiune dură mai bine de o oră.
În timp ce soldaţii încărcau visele, MUP şi Sophie se făcură nevăzuţi pentru o vreme în spatele
munţilor, ducând la bun sfârşit un plan doar de ei cunoscut. Când se întoarseră, MUP ducea în spate un
sac de mărimea unei căsuţe.
—Ce ai acolo? vru să ştie comandantul armatei.
—Nu—ţi băga oala unde nu—ţi fierbe nasul, zise MUP, întorcându—i spatele curiosului.
Când fu convins că toate visele sale preţioase se aflau în siguranţă în jeepuri, MUP zise:
—Acum noi conduce până la felipoptere şi îi ridică pe uriaşii înfiorăcioşi.
Jeepurile se întoarseră la elicoptere. Borcan cu borcan, cele cincizeci de mii de vise fură încărcate în
elicoptere. Soldaţii se urcară înapoi la bord, dar MUP şi Sophie rămaseră pe pământ. Apoi se
îndreptară spre locul în care se aflau cei nouă uriaşi legaţi fedeleş. Era o privelişte minunată să—i vezi
pe uriaşi trezindu—se rând pe rând din cauza motoarelor care le vâjâiau deasupra capetelor, însă chiar
mai frumos era să—i priveşti răsucindu—se şi zbătându—se pe jos, ca o grămadă de şerpi gigantici, în
timp ce încercau să scape din strânsoarea frânghiilor şi a lanţurilor.
—Eu este priposminturat! răcni Carnibalul.
—Eu este dezghiocănat! strigă Roade—Plozi.

—Eu este gâtlejmănit! tună Sfarmă—Oase.

—Eu este gâşterizat! schelălăi Înhaţă—Oameni.
—Eu este cotroşmănit! urlă Stoarce—Carne.
—Eu este beştegălit! ţipă Terci—de—Fete.
—Eu este şpălţământat! cârâi Papă—Pipote.
—Eu este coşcovănit! zbieră Strânge—Sânge.
— Eu este ciordăpungăşit! mugi Măcelandrul.
Fiecare dintre cele nouă elicoptere îşi alese câte o namilă şi se poziţiona în aer, deasupra ei. Cabluri
mari de oţel fură coborâte din elicoptere. în câteva mişcări, MUP prinse cablurile de lanţurile uriaşilor:
cu un cârlig, lanţul de la picioare, cu celălalt, lanţul de la mâini. Apoi, foarte încet, uriaşii fură ridicaţi
în aer, paralel cu solul. Dihăniile răgeau şi tunau cât îi ţinea gura, însă nu puteau face nimic.
MUP, cu Sophie adăpostită din nou confortabil în urechea lui, o porni în galop înapoi spre Anglia.
Zburând în formaţie strânsă, elicopterele îl urmară.
Era un spectacol nemaipomenit, cele nouă elicoptere străbătând cerul, fiecare ducând câte un uriaş
de cincisprezece metri lungime, legat fedeleş. Chiar şi pentru uriaşi trebuie să fi fost o experienţă
interesantă. Strigătele nu încetară, dar schelălăitul uriaşilor fu acoperit de zgomotul motoarelor.
Când începu să se întunece, elicopterele îşi aprinseră puternicele reflectoare şi le fixară asupra
uriaşului în galop ca să nu—l scape din ochi. Zburară întreaga noapte şi ajunseră în Anglia chiar când
se lumina de ziuă.
CAPITOLUL XXIII. ORA MESEI
În timpul operaţiunii de capturare a uriaşilor, în Anglia se iscase mare agitaţie, mare. Toate
buldozerele şi maşinăriile din ţară fură mobilizate pentru a săpa o groapă colosală în care cele nouă
namile aveau să fie întemniţate pentru tot restul zilelor.
Zece mii de oameni şi zece mii de maşini lucrară fără pauză întreaga noapte, sub lumina puternică a
lămpilor cu arc electric, astfel încât dificila misiune fu încheiată chiar la timp.
Groapa în sine era aproximativ de două ori mai lungă decât un teren de fotbal şi adâncă de o sută
cincizeci de metri. Pereţii erau perpendiculari, iar inginerii calculaseră că nu exista nicio modalitate ca
un uriaş să evadeze, odată închis acolo. Chiar dacă aceştia s—ar fi cocoţat unul peste altul, uriaşul din
vârf s—ar fi aflat la cincisprezece metri distanţă de gura de ieşire.
Cele nouă elicoptere, cu prizonierii lor cu tot, survolau imensul puţ. Rând pe rând, uriaşii fură coborâţi
în groapă. Aceştia erau însă legaţi în continuare, iar acum urma complicata operaţiune de eliberare.
Nimeni nu voia să coboare în groapă şi să rezolve problema, fiindcă în momentul în care un uriaş ar fi
fost dezlegat, cu siguranţă s—ar fi întors împotriva nefericitului care îl eliberase şi l—ar fi înfulecat pe
loc.
Ca de obicei, MUP avea soluţia:

—Eu v—a mai spus şi înainte, începu el, că uriaşii nu mănâncă niciodată alţi uriaşi, aşa că eu se duce
jos la ei şi o să—i dezlege singur, cât ai zice ştiucă.
Sub privirile fascinate ale miilor de spectatori, incluzând—o aici chiar şi pe regină, MUP fu coborât
în groapă cu ajutorul unei frânghii. Unul câte unul, îi dezlegă pe uriaşi. Aceştia se ridicară în picioare,
îşi întinseră membrele amorţite şi începură să tropăie furioşi.
—De ce ne pune aici în gaura asta mâzgăroasă? strigară ei către MUP.
—Pentru că voi hapleşte omleţi, răspunse MUP. Eu vă avertizează mereu, dar vouă nu vă pasă nici cât
negruţ sub unghie.

—Dacă aşa stă treaba, tună Carnibalul, eu zice mai bine să te haplim pe tine în loc!
Fără să ezite, MUP apucă frânghia suspendată şi fu ridicat din groapă la timp, înainte ca uriaşii să
ajungă la el.
Sacul mare şi umflat pe care îl adusese cu el de pe Tărâmul Uriaşilor se afla pe marginea puţului.
—Ce e înăuntru? vru să ştie regina.
MUP îşi vârî o mână în sac şi scoase un obiect imens, vărgat, cu alb şi negru, de mărimea unui om.
—Castracurcuveţi! exclamă el. Acesta este repulsătorul castracurcuvete, Maiestare, şi asta este tot ce
va gusta uriaşii aceştia mizerabiloşi de acum înainte!
—Pot să gust şi eu? întrebă regina.
—Nu, Maiestare, nu! răspunse MUP. Are gust de troglojeg şi de cocineală!

Şi cu asta aruncă castracurcuvetele în groapă.
—Ia pofteşte cina! strigă el. Să vă fie de ronţăială! Pescui alţi câţiva castracurcuveţi din sac şi îi zvârli
şi
pe aceştia. Dedesubt, uriaşii mugeau şi blestemau. MUP începu să râdă.
—Să le fie de învăţătură de căpăţână!
—Ce le vom da de mâncare când rămânem fără castracurcuveţi?
—Noi n—o să rămână niciodată fără, Maiestare, răspunse MUP, zâmbind. în sac, eu a adus un
mănunchi de seminţe de castracurcuvete pe care, cu permisiunea dumneavoastră, eu le cadoriseşte
grădinarului de la palat, pentru a le planta. Aşa noi o să aibă provizii nesfârşite din mâncarea asta
mizerabiloasă pentru aceşti uriaşi lihniţi după sânge.
—Eşti un flăcău tare isteţ, MUP, zise regina. Nu ai avut parte de multă educaţie, dar văd că nu te laşi
dus uşor de nas.
AUTORUL
Toate ţările din lume care fuseseră la un moment dat vizitate de dihăniile mâncătoare de oameni le
—au trimis lui MUP şi lui Sophie telegrame pentru a—i felicita şi a—şi exprima recunoştinţa. Regi şi
preşedinţi şi conducători de toate felurile i—au copleşit pe uriaş şi pe fetiţă cu mulţumiri şi
complimente, precum şi cu tot soiul de medalii şi cadouri.
Conducătorul Indiei i—a trimis lui MUP un elefant nemaipomenit de frumos, exact ceea ce—şi
dorise el dintotdeauna.
Regele Arabiei le—a trimis câte o cămilă fiecăruia.
Marele Lama din Tibet le—a făcut cadou celor doi câte o lamă.
Opera din Sidney le—a trimis câte o sută de perechi de balerini fiecăruia.
Tunisia le—a făcut cadou tunici frumoase.
Regele Suediei le—a trimis un butoi plin de chifteluţe suedeze.
Insula Jersey le—a trimis jerseuri.
Recunoştinţa întregii planete nu avea limite.
Regina însăşi porunci ca, alături de castelul ei, în Parcul Windsor, să fie construită o casă specială,
cu pereţi incredibil de înalţi şi uşi formidabil de mari în cel mai scurt timp pentru MUP. Şi chiar lângă
locuinţa uriaşului, o căbănuţă cochetă fu ridicată pentru Sophie. Casa lui MUP urma să aibă o cameră
specială pentru depozitarea viselor, cu sute de rafturi pe care uriaşul putea să—şi aşeze îndrăgitele
borcane. Pe deasupra, uriaşul fu învestit cu titlul onorific de Suflător Regal de Vise. Primi permisiunea
de a galopa în orice colţ al Angliei, în orice noapte a anului, pentru a—şi sufla prin ferestre minunaţii
fizovrăjitori în dormitoarele copiilor adormiţi. Şi casa—i fu invadată de milioane de scrisori de la
copiii care—l rugau să le facă şi lor o vizită.
Între timp, turişti din toate colţurile lumii veneau grămadă pentru a se minuna de priveliştea oferită
de cei nouă uriaşi cumpliţi, de oameni mâncători, întemniţaţi pe veci în imensa groapă. Veneau cu
precădere la ora mesei, când îngrijitorul le arunca uriaşilor castracurcuveţi, şi era cu adevărat o plăcere
să asculţi schelălăiturile şi răcnetele de groază ce răzbăteau din temniţă pe măsură ce aceştia începeau
să mestece cea mai dezgustătoare legumă din lume.
Un singur accident nefericit avu loc. Trei bărbaţi fără minte care băuseră prea multă bere la prânz se
hotărâră să escaladeze gardul care înconjura groapa şi, desigur, căzură înăuntru. Strigăte de încântare
se auziră de jos, urmate de zgomote de oase sfărâmate. Îngrijitorul—şef luă măsuri imediat şi puse un
semn pe care scria:
Hrănitul uriaşilor este strict interzis.
După aceea, nu se mai petrecu niciun accident.
MUP îşi exprimă dorinţa de a învăţa să vorbească bine şi corect, aşa că Sophie însăşi, care îl iubea
ca pe un tată, se oferi să facă lecţii cu el în fiecare zi. îl învăţă chiar să scrie propoziţii, iar el se dovedi
a fi un elev nemaipomenit de inteligent. În timpul liber, citea cărţi. Deveni un cititor vorace. Citi toate
cărţile lui Charles Dickens (căruia nu îi mai spunea Dahls Chickens) şi ale lui Shakespeare şi mii de
alte cărţi. începu, de asemenea, să scrie eseuri despre viaţa lui de dinainte. Când Sophie citi câteva
dintre ele, spuse:
—Sunt chiar foarte bune! Cred că într—o zi ai putea deveni un scriitor adevărat.
—Vai, îmi doresc din suflet! exclamă MUP. Crezi c—aş putea?
—Sunt sigură că ai putea, răspunse Sophie. De ce nu începi prin a scrie o carte despre noi doi?
—Foarte bine, zise MUP. O să încerc, să vedem ce va ieși.
Aşa şi făcu. Munci din greu, dar, până la urmă, o termină. Timid, i—o arătă reginei. Regina le—a
citit—o cu voce tare nepoţilor ei. Apoi spuse:
—Cred c—ar trebui să tipărim şi să publicăm cartea aşa cum se cuvine, aşa încât şi alţi copii s—o
poată citi.
Regina luă măsurile necesare, dar, pentru că MUP era un uriaş foarte modest, n—a dorit să semneze
cartea cu propriul său nume. A folosit numele altcuiva.
„Dar unde este cartea pe care a scris—o MUP?" te—ai putea întreba.
Este chiar în mâinile tale. Tocmai ai terminat—o!
Sfârşit

Mare Urias Prietenos-Dahl

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mare Urias Prietenos-Dahl

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1|marele uriaș prietenos dahl

MARELE URIAȘ PRIETENOS

The Big Friendly Giant 1982

În această carte veţi face cunoştinţă cu:

Mary, servitoarea reginei

Nouă uriaşi mâncători de copii

Comandantul forţelor aeriene

Domnul Tibbs, majordomul reginei

CAPITOLUL I. ORA FANTOMELOR

Sophie nu reuşea nicicum să adoarmă.

CAPITOLUL II. CINE?

Cuprinsă de spaimă, Sophie urmărea tremurând toate mişcările uriaşului.

CAPITOLUL III. RĂPIREA

Ascunsă sub pătură, Sophie aştepta.

CAPITOLUL IV. PEŞTERA

—Nu crezi că te—ai încurcat puţin? îl întrebă Sophie.

—La Opera din Sidney? se miră Sophie. La care operă?

CAPITOLUL VI. URIAŞII

—De două ori cât tine?! exclamă Sophie.

CAPITOLUL VII. MINUNATELE URECHI

MUP o privi lung şi cercetător. Sophie se uită la el, senină.

CAPITOLUL VIII. CASTRACURCUVEŢI

—Mama mea?! exclamă MUP. Uriaşii nu au mame! Cu siguranţă tu ştie asta!

CAPITOLUL IX. URIAŞUL STRÂNGE—SÂNGE

Pe neaşteptate, de afară, de la intrarea în peşteră, se auziră nişte bubuituri nemaipomenite şi o voce

—Dadada! tună Strânge—Sânge. Eu bănuieşte că tu a şterpelit un omleţ şi l—a adus în vizuina ta ca

MUP avusese de gând să o ia pe Sophie de pe masă de îndată ce se ivea ocazia şi să o ascundă la

—Vai, eu este aşa de fericit să te găsească toată—întreguţă! zise el.

CAPITOLUL X. SIFOCLĂBUCEL ȘI CLIPOFÂSÂIELI

CAPITOLUL XI. CĂLĂTORIE SPRE TĂRÂMUL VISELOR

—Fii bun şi dă—mi drumul, Carnibale!

—Fugi, ţâncule! Arată—ne cât de repede galopeşte tu!

pe cei de soiul lor.

CAPITOLUL XII. LA VÂNAT DE VISE

—Chiar mai rău! răspunse MUP. E un bastogrobian adevărat!

Sophie, care de asemenea privea borcanul, strigă dintr—odată:

—E destul de înspăimântător! spuse Sophie.

CAPITOLUL XIII. UN COCOSPURCAŞ PENTRU CARNIBAL

Carnibalul se răsucea pe pământ ca un uriaş şarpe torturat.

Sophie nu se putea opri din râs.

CAPITOLUL XIV. VISE

—Eu nu vrea să spună sunete.

—Ce fel de respiraţie? întrebă Sophie.

—Ce vis straniu! zise Sophie.

—Este un clopoţiuitor, spuse MUP. E flătăreţ.

—Mi se pare un pic caraghios, zise Sophie.

şi, serios, ortografia ta e cumpilită şi aşa e şi punctulaţia ta".

Eu se caţără pe muntele everest doar în cumpania pisicuţei mele.

Eu inventează o maşină care merge cu pastă de dinţi.

Eu poate face lumina eletrică să se aprindă şi să se stingă doar cu puternicia gândului.

Eu poate sări de pe orice fereastră înaltă şi pluti până jos în seguranţă.

Eu are o albină de cumpanie care face musică rochenrol când zboară.

Chiar atunci, de afară se auziră nişte tropăituri asurzitoare.

CAPITOLUL XV. MARELE PLAN

—Păi..., zise MUP

—Asta e treaba ta, zise fetiţa. Tu eşti expertul în chestiunile acestea.

Sophie îi sărută vârful degetului mare.

CAPITOLUL XVI. PREPARAREA VISULUI

—Sărăcuţele! exclamă Sophie.

—Ai pus toate lucrurile importante în el? întrebă Sophie.

iar acum tu urlă chiar în urechea mea!

CAPITOLUL XVII. CĂLĂTORIE SPRE LONDRA

Lui Sophie i se făcu rău.