`Intr-o zi de iarna, intorcandu-ma acasa, mama, vazand ca imi este frig, imi

propuse, impotriva obiceiului meu, sa beau putin ceai. Am refuzat la inceput si,
nu stiu de ce, m-am razgandit. Ea trimise dupa una din prajiturile scurte si
durdulii numite madlene, care parca ar fi fost turnate in ghiocul scobit al unei
scoici Saint-Jacques. Si curand, in mod masinal, coplesit de ziua mohorata si
perspectiva trista a zilei de maine, am dus la gura o lingurita de ceai in care
inmuiasem o bucata de madlena.
Dar chiar in clipa in care inghititura amestecata cu firimiturile prajiturii imi
atinsera cerul gurii, am tresarit, atent la lucrul extraordinar care se petrecea cu
mine. O placere fermecatoare ma cuprinse, ma izolase, fara sa am notiunea ce o
pricinuise. Si dintr-o data vicisitudinele vietii imi devenira indiferente,
problemele sale inofensive, efemeritatea iluzorie – aceasta noua senzatie
avusese efectul pe care iubirea il are, acela de a ma umple de esenta; sau mai
degraba aceasta esenta nu era in mine, ci ma definea. Am incetat sa ma simt
mediocru, contingent, muritor….. Am simtit ca totul era legat de gustul ceaiului
si a madlenei, dar că le depăşea cu mult, nefiind probabil de aceeaşi natură”.
”Şi dintr-o dată amintirea mi-a apărut. Gustul era cel al prăjiturii pe care
duminica dimineața, la Combray (pentru că în acea zi nu ieșeam din casă
înaintea slujbei religioase) când mă duceam să-i spun bună dimineața în camera
ei, mătușa Leonie mi-o oferea după ce o înmuia în infuzia ei de ceai sau de flori
de tei.

Si de cum am recunoscut gustul bucatii de prajitura inmuiata in infuzia de tei

pe care mi-o da dea sa o beau matusa mea… pe data vechea casa cenusie cu
vedere la strada, unde se afla camera ei, se ivi ca un décor de teatru… intregul
Combray cu imprejurimile sale, toate acestea, capatand forma si soliditate, au
iesit, oras si gradini, din ceasca mea cu ceai.
 Vederea micuței madeleine nu-mi amintise nimic înainte de a fi gustat din
ea; poate pentru că, văzând adeseori asemenea prăjituri de atunci încoace, fără
să le mănânc, pe polițele cofetarilor, imaginea lor părăsise acele zile din
Combray pentru a se asocia cu altele, mai recente; poate pentru că, din aceste
amintiri părăsite vreme atât de îndelungată în afara memoriei, nimic nu mai
supraviețuia, totul se dezagregase; formele – și cea a micii prăjituri în formă de
scoică, atât de grasă și senzuală sub cutele-i severe și pioase – erau abolite, sau,
pe jumătate adormite, își pierduseră forța de expansiune care le-ar fi permis să
ajungă până la conștiință. Dar când dintr-un trecut vechi nimic nu mai subzistă,
după moartea ființelor, după distrugerea lucrurilor, singure, mai fragile, dar mai
vii, mai imateriale, mai persistente, mai fidele, mirosul și gustul rămân încă
multă vreme, ca niște suflete, să-și amintească, să aștepte, să spere, pe ruina a
ceea ce mai există, să poarte neclintite, pe acea picătură a lor aproape
impalpabilă, edificiul imens al amintirii.”

 Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. Swann, Editura Art,

București, 2011