O zi din viata familiei mele in comunism

,,Cei care nu-si amintesc trecutul sunt condamnati sa-l repete”, spunea
cineva. Pentru a ma informa despre viata familiei mele in comunism, am intervievat-
o pe bunica mea materna, care are in prezent 69 de ani si avea la Revolutia din anul
1989, la momentul caderii regimului Ceausescu, doar 38 de ani.
Isi aduce aminte cu lacrimi in ochi de acele vremuri, caci imi spune ca cea mai
mare durere a ei, ca mama, era faptul ca nu avea posibilitatea sa-si hraneasca
corespunzator copiii, din moment ce carne se gasea foarte rar, pentru o paine sau
pentru o sticla de lapte trebuia sa stea la o coada lunga precum e astazi la vaccinare,
daca mergea la Bucuresti si dorea sa cumpere un pachet de unt (acolo se mai gasea
cate ceva), nu i se permitea, caci nu avea pile, relatii sau buletin de Bucuresti... Noroc
cu strabunica mea, care statea la tara si asigura copiilor de la oras oua, carne de
pasare si porc, legume si fructe proaspete, din gospodaria pe care o avea intr-un sat
dintr-o regiune deluroasa a judetului, nu foarte departe de Ploiesti. Preturile
produselor nu erau mari; astfel, la un salariu mediu de 2000 lei/luna, o chifla costa
0,50 bani, un bilet de transport in comun 1,25 lei, o paine 4 lei, un kg de zahar 9 lei, o
carte 12 lei, dar cea mai mare problema era ca se gaseau greu chiar si cele mai
elementare produse, cum ar fi imbracamintea si incaltamintea. Bunica isi aduce
aminte de o pereche de pantofi pe care a cumparat-o in cea mai mare aglomeratie si
pe care a reusit s-o prinda luptandu-se efectiv cu alte femei pentru ea, dar care acasa
s-a dovedit ca fiind compusa dintr-un pantof de-un numar, celalalt avand alt numar
decat primul. Nici nu observase diferenta, nu putuse sa-i probeze, fusese doar
bucuroasa ca reusise sa-i cumpere si i-a purtat asa.
Bunica imi mai spune ca se trezea relativ devreme si era foarte stresata sa
ajunga la timp la serviciu, caci li se imputau/reprosau chiar si 2 minute de intarziere;
cea mai mare problema a ei era faptul ca trebuia sa ia traseul 30 pentru a ajunge la
serviciu, autobuzele de transport in comun de pe un traseu aglomerat si astazi, dar
care, pe vremea comunismului, pentru ca circulau foarte rar, erau atat de pline, incat
soferul era nevoit sa porneasca cu usile deschise, iar oamenii mergeau inghesuiti
chiar si pe treptele autobuzului...
La serviciu statea pana la ora 16, trecea prin acelasi calvar la intoarcere,
statea la coada pentru paine si ce reusea sa mai gaseasca de mancare, uneori toata
familia statea la o coada pentru a prinde mai multe produse, caci se vindea un numar
limitat de produse unei persoane, apoi -reintoarsa acasa- se ocupa de mancare,
curatenie, isi ajuta copiii la teme, citea o carte (pe care o procura destul de greu), se
uita la TV, unde la un program de doar 2 ore pe zi, il vedeai pe Ceausescu, auzeai
numai de Ceausescu, se prezentau realizarile marete ale regimului comunist! Nu tu
filme, nu tu divertisment, nu tu documentare interesante... Nu mi-a venit sa cred! In
schimb, imi spunea ca obisnuiau sa se joace cu totii, in familie, adulti si copii, o
multime de jocuri: Nu te supara frate, sah, remy, maroco etc. Sau povesteau si se
amuzau cu intamplari din copilaria si tineretea lor, pe care le povesteau copiilor,
chiar si pe intuneric, caci penele de curent erau frecvente, iar apa calda si caldura in
calorifere erau si ele neindestulatoare, iarna. Sau, atunci cand reusea sa-l prinda,
bunicul era cel care asculta Radio Europa Libera, un post de radio interzis de regim, si
facea asta spunand copiilor ca nimeni nu trebuie sa stie despre lucrul acesta, caci
puteai fi inchis, puteai suferi daca se credea ca esti impotriva regimului.
Pentru ca nu aveai pe ce sa cheltuiesti banii, ii depuneai la CEC sau iti
cumparai o Dacie 1300. Daca doreai sa te plimbi in weekend (vorba vine, caci
sambata se lucra), n-o puteai face decat o data la doua saptamani, caci intr-un
weekend circulau masinile cu numar par, in celalalt, masinile cu numar impar de
inmatriculare.... Cum cadea putina zapada, circulatia era inchisa. Concediile se
petreceau in tara, de obicei la mare, acolo unde aproape toata lumea se ducea...
Statiunile erau foarte aglomerate, dar asa puteau sa mai uite de griul vietii cotidiene.
Toti copiii mergeau obligatoriu la scoala, iar cele mai bune rezultate la testele
internationale Romania le-a obtinut in anul 1989.
Vecinii se ajutau mai mult intre ei, toata lumea se cunostea cu toata lumea,
cineva cumpara paine pentru vecini, vecinul de la 4 anunta tot blocul ca s-a bagat
carne la alimentara de la Omnia, vecinii obisnuiaiu sa-si tina rand la coada, sa bea
impreuna nechezol, sa discute, sa faca prajituri, vizite sau iesiri la iarba verde...
Iar copiii lor se jucau toata dupa-amiaza, pana pe inserate, in fata blocului,
povesteau, se plimbau cu bicicleta, atunci cand nu erau chemati sa-si faca indatoririle
de pionieri: munca patriotica (curatenia in parcuri, de exemplu, sortatul cartofilor la
depozit), participarea la emisiunile televizate Cantarea Romaniei (faceau figuratie)...