ZBURĂTORUL

de I.H. RĂDULESCU

1. Geneză
Apărut în Curierul românesc din 4 februarie 1844, Zburătorul este o capodoperă a genului.
Balada se distinge printr-o inspirată prelucrare a mitului folcloric al Zburătorului, cu scopul de a
înfățișa poetic ivirea sentimentului dragostei la fetele de vârstă puberă.
Potrivit credinței populare, instalarea sentimentului erotic la tinerele fete ajunse în pragul
feminității este legată de o ființă supranaturală denumită Zburător care, în imaginația mitologică,
are aspectul unui tânăr frumos, dar care este o făptură malefică, pentru că provoacă zbucium și
suferință. Zburătorul se definește prin două trăsături esențiale: caracterul malefic și un deficit de
vitalitate. Capabil să determine prin frumusețe instinctul erotic, Zburătorul este incapabil să îl
satisfacă.
2. Tema : criza erotică
3. Ideea: Iubirea este o boală necunoscută, „explicabilă mitologic și curabilă magic.” Heliade
atribuie o cauză fantastică tulburării și suferințelor care le cuprind pe tinerele fete la primele
contacte cu un sentiment, cel erotic, încă imprecis și nedefinit pentru ele, resimțit ca o atracție
fără obiect.
4. Genul și specia: Zburătorul este o baladă cultă ce împletește firul epic cu fiorul liric.

5. Compoziția este circulară, sugerând o situație fără ieșire, destinul tragic al celei asupra căreia s-
a abătut, ca o boală dată de zei, suferința erotică, „focul de iubit”.
Autorul recurge la alegorie pentru a prezenta apariția iubirii, explicată prin prezența unei
„ființe aeriene”. Originea „bolii” este cerească. Tranziția de la psihologic la fantastic, de la
simbolul particular la simbolul cu valoare generalizatoare al unui sentiment se produce prin apelul
la gradație. Tabloul înserării este construit în maniera unei gradații descendente; liniștea se
înstăpânește treptat, pregătind apariția Zburătorului.
A) Monologul Floricăi debutează brusc și este construit ca o adresare către un ascultător apropiat.
Sintaxa exclamativă conferă confesiunii sinceritate, spontaneitate, candoare. Autorul intuiește cu
multă sensibilitate nuanțele sufletești ale fetei. Se consemnează o succesiune de senzații antitetice:
foc/răcori, ard/se pălesc, cald/rece, la care se adaugă senzații ale materialității/ imaterialității
prezenței cuiva: „În brațe n-am nimica și parcă am ceva./.../ Că uite, mă vezi, mamă? așa se-
ncrucișează...” Imaginile sugerează nașterea unei forțe necunoscute ce tinde să dezlege trupul de
legăturile terestre: „Ah! inima-mi zvâcnește!... Și zboară de la mine !/.../ Și tremur de nesațiu și
ochi-mi văpăiază”, aducând o stare de voluptate și de durere: „Un dor nespus m-apucă, și plâng,
măicuță, plâng. ” Toate acestea provoacă starea de visare, căderea în reverie, și senzația de
înălțare: „cosița se ridică”, „eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor”. Întregul monolog este
construit sub forma unei gradații ascendente prin care se încearcă o concretizare a cauzei
suferinței: „scrisul”(destinul), „fior”, „un vânt ușor”. O astfel de dragoste este plină de chinuitoare
așteptări și de teribile frământări interioare: „Așa plângea Florica și, biet, își spunea dorul”.
B) Partea a doua a baladei o constituie descrierea gradată a înserării. Gradația poate fi urmărită în
două planuri expresive: cinetic și auditiv. Imaginile evoluează de la agitația stârnită de întoarcerea
în sat a oamenilor și a vitelor până la „nemișcarea plină” din final, respectiv de la predominanța
inițială a zgomotelor, până la „șoaptă” și „susur”. Tabloul este populat cu elemente care exprimă
ideea de vitalitate și materialitate densă. Pastelul este o imagine-sinteză a Universului: în seară se

1
 întorc în sat turmele mari, încărcate de de materie telurică , chemate de cumpene „țipânde”,
înaintând „mugind” și făcând aerul să vibreze de „tauri grea murmură”. Acordurile sunt de o
materialitate densă, care nu se sublimează, eminescian, în cântec de ape, ci în susurul sevei vitale,
în „a laptelui fântână”.
Paralel cu atenuarea mișcării și a sunetelor se observă și o tendință de multiplicare a imaginilor
vizuale simultan cu extinderea observației de la planul terestru la cel cosmic. Se construiește un cadru
nocturn de o arhaitate primordială, propice pentru apariția Zburătorului: „E noapte naltă, naltă; din
mijlocul tăriei/ Veșmântul său cel negru, de stele semănat,/ Destins coprinde lumea, ce-n brațele
somniei/ Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.” Poezia devine astfel un scenariu al interiorizării și al
interiorității, al stingerii mișcării pe spații vaste, pregătind intensificarea trăirii erotice. Oniricul ce
domnește asupra întregului peisaj cheamă Zburătorul și apariția acestuia se face cu participarea întregii
naturi: „Tăcere este totul și nemișcare plină;/ Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;/ Nici frunza nu
se mișcă, nici vântul nu suspină,/ Și apele dorm duse și morile au stat.” Intruziunea straniului în real
pune în evidență marile forțe care unesc planurile cosmic și teluric. Lumea așteaptă înfrigurată sosirea
făpturii cerești, undeva la granița dintre real și ireal.
C) Partea a treia a baladei oferă explicația mitologică a suferințelor fetei prin intermediul motivului
folcloric al Zburătorului. Zburătorul apare în timpul unei somnii grele și al unei „nemișcări pline” a
universului. Starea onirică facilitează pătrunderea mitului erotic, iar mitul erotic ia la Heliade forma
unei himere care, furișată sub chipul unui flăcău cu vinele golite de sânge declanșează un „foc” și
totodată o „piroteală” în trup. Provoacă mai ales o visare în stare de trezie care coincide cu dorința de
dezlegare. „Fior”, „fulger”, „nesațiu”, „tremur”, „foc” sunt imagini ale intensității. O intensitate
provocată de o energie imaterială și desfășurată într-un regim de neliniște voluptuoasă, de nelămurită
seducție. Imaginile sunt purificatoare, energia lor este ascensională, prefigurând trecerea într-un alt
regim psihic.
Legătura celor trei părți este asigurată de unitatea motivului – credința în Zburător- prezentă în
prima parte sub forma unor simptome subiective, în partea a doua prin proiecția simptomelor aspra
micro și macrouniversului iar în partea a treia sub aparența portretului Zburătorului. Al doilea liant
este unitatea stării afective. Neliniștea înfrigurată este prezentă în diferite nuanțe: în prima parte ca o
plăcută spaimă, în partea a două ca vrajă în fața misterelor naturii, în partea a treia ca neliniște
existențială.
Îmbinând într-o viziune originală elemente clasice și romanice, balada Zburătorul este
reprezentativă pentru literatura pașoptistă și anticipează Luceafărul eminescian.