CURS DREPTUL SANATATII 2022

Conf.univ.dr.Rodica Diana Apan

1
 CAPITOLUL 1

PRINCIPIILE ASISTENȚEI DE SĂNĂTATE PUBLICĂ ȘI AUTORITĂȚILE

SISTEMULUI DE SĂNĂTATE PUBLICĂ

Cuprins
1.1. Principiile asistenţei de sănătate publică
1.2. Autorităţile sistemului de sănătate publică
1.2.1. Ministerul Sănătăţii
1.2.2. Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti
1.2.3. Institutele sau centrele de sănătate public
1.2.4. Institutele naţionale de cercetare-dezvoltare

1.1. Principiile asistenţei de sănătate publică

Principiile care stau la baza asistenţei de sănătate publică sunt următoarele:
- responsabilitatea societăţii pentru sănătatea publică;
- focalizarea pe grupurile populaţionale şi prevenirea primară;
- preocuparea pentru determinanţii stării de sănătate: sociali, de mediu,
comportamentali şi servicii de sănătate;
- abordarea multidisciplinară şi intersectorială;
- parteneriat activ cu populaţia şi cu autorităţile publice centrale şi locale;
- decizii bazate pe cele mai bune dovezi ştiinţifice existente la momentul
respectiv (sănătate publică bazată pe dovezi);
- în condiţii specifice, decizii fundamentate conform principiului precauţiei;
- descentralizarea sistemului de sănătate publică;
- existenţa unui sistem informaţional şi informatic integrat pentru managementul
sănătăţii publice;
- creşterea capacităţii de răspuns la calamităţi, dezastre şi situaţii de urgenţă,
inclusiv cele determinate de schimbările climatice;
- evaluarea impactului la nivelul tuturor sectoarelor de activitate ce influenţează
determinanţii stării de sănătate;
- abordarea intersectorială pentru sănătate prin acţiunea coordonată a tuturor
instituţiilor în vederea îmbunătăţirii sănătăţii populaţiei.
Modalităţile de implementare a principiilor de sănătate publică sunt:
- activitatea de reglementare în domeniile sănătăţii publice;
- activitatea de inspecţie sanitară de stat;
- activităţile desfăşurate în cadrul programelor naţionale de sănătate;

2
 - avizarea/autorizarea/notificarea activităţilor şi produselor cu impact asupra
sănătăţii populaţiei;
- evaluarea impactului asupra sănătăţii în relaţie cu programe, strategii, politici
ale altor sectoare de activitate cu efecte conexe asupra sănătăţii populaţiei.
Programele naţionale de sănătate reprezintă cadrul implementării obiectivelor
politicii şi strategiei sănătăţii publice de către Ministerul Sănătăţii, ca autoritate
centrală a domeniului de sănătate publică. Programele naţionale de sănătate se
adresează populaţiei şi sunt orientate către promovarea sănătăţii, prevenirea
îmbolnăvirilor şi prelungirea vieţii de bună calitate.
Programele naţionale de sănătate se adresează principalelor domenii de
intervenţie ale sănătăţii publice şi răspund priorităţilor naţionale identificate prin
Strategia naţională de sănătate. Programele naţionale de sănătate sunt finanţate de la
bugetul de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, din
fonduri externe rambursabile şi nerambursabile, din venituri proprii, donaţii şi
sponsorizări, precum şi din alte surse, potrivit legii. Programele naţionale de sănătate
sunt elaborate de către Ministerul Sănătăţii, cu participarea CNAS; derularea acestora
se realizează de către Ministerul Sănătăţii şi/sau CNAS, după caz.
Autoritatea centrală în domeniul sănătăţii publice elaborează proiecte de acte
normative în domeniul sănătăţii publice şi avizează reglementări ale altor ministere
şi instituţii referitoare la activităţi cu impact asupra sănătăţii publice.
Principalele domenii pentru care autoritatea centrală de sănătate publică
elaborează sau participă la elaborarea, după caz, a unor proiecte de acte normative
sunt:
- calitatea principalilor factori de mediu: apa potabilă şi de îmbăiere, aerul
ambiant şi interior, zgomot, locuinţă şi habitat, substanţe chimice, produse
cosmetice, radiaţii ionizante, vectori, deşeuri etc.;
- monitorizarea stării de sănătate;
- promovarea sănătăţii;
- calitatea alimentului;
- calitatea unităţilor şi serviciilor turistice;
- calitatea mediului de muncă şi sănătatea în muncă;
- colectivităţile de copii şi tineri;
- evaluarea efectelor factorilor de mediu asupra sănătăţii populaţiei;
- asigurarea condiţiilor de igienă în unităţi sanitare;
- servicii de laborator;
- planificare familială;
- siguranţa transfuziei sanguine;
- norme privind alte domenii ale sănătăţii publice;
- prevenirea consumului ilegal de droguri.
Ministerul Sănătăţii, prin aparatul propriu şi prin direcţiile de sănătate publică
judeţene şi a municipiului Bucureşti şi celelalte ministere şi instituţii cu reţea sanitară
proprie, prin structurile de specialitate, verifică respectarea reglementărilor în
domeniul sănătăţii publice, iar în caz de nereguli sau neconformitate, aplică măsuri
conform legii.

3
1.2. Autorităţile sistemului de sănătate publică

Autorităţile sistemului de sănătate publică sunt:

1.2.1. Ministerul Sănătăţii, organ de specialitate al administraţiei publice centrale,
cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului;

1.2.2. Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti sunt

servicii publice deconcentrate ale Ministerului Sănătăţii, cu personalitate juridică,
reprezentând direcţia de sănătate publică la nivel local. În mod similar se pot organiza
direcţii de sănătate publică în cadrul ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară
proprie, care colaborează cu unităţile deconcentrate ale Ministerului Sănătăţii.

1.2.3. Institutele sau centrele de sănătate publică sunt instituţii publice regionale
sau naţionale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Sănătăţii, şi care
coordonează tehnic şi metodologic activitatea de specialitate în domeniul
fundamentării, elaborării şi implementării strategiilor privitoare la prevenirea
îmbolnăvirilor, controlul bolilor transmisibile şi netransmisibile şi a politicilor de
sănătate publică din domeniile specifice, la nivel naţional şi/sau regional.

1.2.4. Institutele naţionale de cercetare-dezvoltare în domeniile sănătăţii publice

sunt unităţi cu personalitate juridică şi funcţionează, potrivit legii, în coordonarea
Ministerului Sănătăţii. Centrul Naţional pentru Organizarea şi Asigurarea Sistemului
Informaţional şi Informatic în Domeniul Sănătăţii, instituţie publică de specialitate cu
personalitate juridică în subordinea Ministerului Sănătăţii, se desfiinţează, ca urmare
a comasării prin absorbţie şi a preluării activităţii de către Institutul Naţional de
Sănătate Publică.
Instituţiile şi structurile de specialitate ale Ministerului Sănătăţii, care
desfăşoară activităţi în domeniul sănătăţii publice la nivel naţional, regional, judeţean
şi local, cu personalitate juridică, aflate în subordinea, coordonarea sau sub
autoritatea Ministerului Sănătăţii, cu excepţia CNAS şi a caselor de asigurări de
sănătate, se înfiinţează, se reorganizează şi se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului.
Ministerul Sănătăţii, ca autoritate centrală în domeniul asistenţei de sănătate
publică, are în principal următoarele atribuţii şi responsabilităţi:
- stabileşte priorităţile naţionale de sănătate publică;
- elaborează şi avizează reglementări în domeniul sanitar;
- evaluează periodic indicatorii stării de sănătate a populaţiei;
- asigură activitatea de inspecţie sanitară de stat;
- coordonează, implementează şi monitorizează proiectele finanţate în cadrul
fondurilor comunitare, precum şi acorduri bilaterale, Pactul de stabilitate în
domeniul sănătăţii şi alte acorduri internaţionale în domeniul de competenţă;
- coordonează din punct de vedere ştiinţific şi metodologic, prin comisiile de
specialitate ale Ministerului Sănătăţii, reţeaua de asistenţă medicală;
4
 - aprobă, prin ordin al ministrului, protocoalele standardizate la nivel naţional,
elaborate de comisiile de specialitate ale Ministerului Sănătăţii, cu consultarea
societăţilor medicale de profil;
- plăteşte, în condiţiile legii, contribuţii obligatorii sau voluntare la organizaţiile
constituite în baza tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este
parte, prin Ministerul Sănătăţii, în limita bugetului aprobat;
- exercită funcţia de unitate de achiziţii centralizate prin structura de specialitate;
- elaborează politica şi strategiile în sistemul informatic şi informaţional din
sănătate, în vederea implementării şi utilizării integrate şi interoperabile a
componentelor acestuia;
- finanţează, în limita bugetului alocat cu această destinaţie, activităţi de
cercetare ştiinţifică în domeniul medical, prevăzute în Planul sectorial care se
aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii.
În exercitarea atribuțiilor și responsabilităților, Ministerul Sănătăţii şi
structurile de specialitate ale acestuia au acces nemijlocit şi utilizează datele din
cadrul Platformei informatice din asigurările de sănătate.
În scopul îndeplinirii acestor obiective, direcţiile de sănătate publică judeţene şi
a municipiului Bucureşti au, în principal, următoarele atribuţii:
- controlează şi evaluează modul de asigurare a asistenţei medicale curative şi
profilactice;
- controlează aplicarea normelor de funcţionare a unităţilor medicale şi
farmaceutice, indiferent de forma de organizare, şi aplică măsuri în caz de
neconformitate;
- urmăresc aplicarea criteriilor de control al calităţii serviciilor medicale pe baza
standardelor de acreditare adoptate de către Autoritatea Naţională de
Management al Calităţii în Sănătate;
- coordonează şi controlează asistenţa gravidei, lăuzei şi nou-născutului;
- evaluează resursele umane de la nivelul asistenţei medicale în relaţie cu nevoile
comunitare identificate prin acţiuni specifice;
- participă activ la programele de instruire a personalului din serviciile de
sănătate publică şi a populaţiei;
- organizează acţiuni de prevenire a îmbolnăvirilor şi de promovare a sănătăţii;
- organizează activităţile preventive în teritoriul judeţului şi, respectiv, al
municipiului Bucureşti;
- colectează şi înregistrează date privind sănătatea populaţiei, utilizând
informaţiile în scopul identificării problemelor de sănătate ale acesteia;
- identifică posibilele probleme de sănătate publică sau ameninţări la adresa
sănătăţii unei comunităţi;
- intervin în rezolvarea problemelor de sănătate publică apărute în rândul
persoanelor aparţinând grupurilor defavorizate;
- coordonează studii asupra problemelor de sănătate ale populaţiei din teritoriul
dat;
- stabilesc relaţii de colaborare cu instituţii şi organizaţii în vederea desfăşurării
de acţiuni comune în domeniul sănătăţii publice;

5
 - colectează şi înregistrează datele privind tipurile, cantitatea şi modul de
gestionare a deşeurilor generate în unităţile medicale din zona de jurisdicţie;
- asigură implementarea programelor naţionale de sănătate publică derulate prin
structurile proprii, precum şi coordonarea, monitorizarea şi controlul
implementării programelor naţionale de sănătate publică derulate în baza
contractelor încheiate cu instituţii publice, furnizori de servicii medicale din
reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale şi a ministerelor şi instituţiilor
cu reţea sanitară proprie, precum şi cu furnizori de servicii medicale privaţi, în
condiţiile prevăzute în normele tehnice de realizare a programelor naţionale de
sănătate publică.
Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti colaborează
cu autorităţile administraţiei publice locale pentru asigurarea asistenţei medicale.
Direcţiile de sănătate publică încheie contracte cu autorităţile administraţiei publice
locale pentru asigurarea cheltuielilor de personal aferente medicilor, medicilor
dentişti, asistenţilor medicali şi a cheltuielilor pentru baremul de dotare cu
medicamente şi materiale sanitare din cabinetele de medicină generală şi dentară din
unităţile de învăţământ. Sumele necesare pentru derularea contractelor se asigură din
fonduri de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sănătăţii. Spitalele publice din
reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale încheie contracte cu direcţiile de
sănătate publică.
Direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti organizează
culegerea şi prelucrarea informaţiilor statistice medicale primite de la unităţile
sanitare publice sau private şi transmit rapoarte statistice lunare către instituţiile
desemnate în acest scop. Direcţiile de sănătate publică teritoriale întocmesc rapoarte
privind starea de sănătate a comunităţii, care sunt înaintate Ministerului Sănătăţii,
precum şi partenerilor instituţionali la nivel local. Autorităţile administraţiei publice
locale sunt obligate să transmită instituţiilor.
Institutele/Centrele naţionale şi/sau regionale, aflate în subordinea şi/sau în
coordonarea Ministerului Sănătăţii, îndeplinesc, în principal, următoarele atribuţii:
- asigură îndrumarea tehnică şi metodologică a reţelei de sănătate publică, în
funcţie de domeniul lor de competenţă;
- participă la elaborarea strategiilor şi politicilor din domeniul lor de competenţă;
- elaborează proiecte de acte normative, norme, metodologii şi instrucţiuni
privind domeniile specifice din cadrul sănătăţii publice;
- efectuează expertize, oferă asistenţă tehnică şi realizează servicii de sănătate
publică, la solicitarea unor persoane fizice sau juridice;
- supraveghează starea de sănătate a populaţiei, bolile transmisibile şi
netransmisibile, pentru identificarea problemelor de sănătate comunitară;
- asigură sistemul de supraveghere epidemiologică, precum şi de alertă precoce
şi răspuns rapid şi participă la schimbul de informaţii în cadrul reţelei europene
de supraveghere epidemiologică în domeniul bolilor transmisibile;
- participă la efectuarea de investigaţii epidemiologice de teren, din proprie
iniţiativă, la solicitarea Ministerului Sănătăţii sau a direcţiilor locale de sănătate
publică;

6
 - elaborează metodologia, instrumentele şi indicatorii de monitorizare şi evaluare
a serviciilor şi programelor de sănătate publică, de promovare a sănătăţii şi de
educaţie pentru sănătate;
- participă la procesul de învăţământ medical de specializare şi perfecţionare în
domeniile specifice din cadrul sănătăţii publice;
- desfăşoară activităţi de cercetare-dezvoltare în domeniul sănătăţii publice şi al
managementului sanitar;
- colectează, analizează şi diseminează date statistice privind sănătatea publică;
- asigură existenţa unui sistem informaţional şi informatic integrat pentru
managementul sănătăţii publice.

BIBILOGRAFIE

1. Turcu, I., 2010 Dreptul sănătății. Frontul comun al medicului și al juristului,

Ed.Wolters Kluwer, București.
2.Dreptul Sănătății – Reglementare și jurisprudență, Rodica Diana Apan, Maria
Aluaş, Elena Mihaela Fodor, Gabriel Adrian Năsui, Perju Dumbravă Dan, Rebeleanu
Codrin, Editura Pro Universitaria, București, 2020.
3.Dreptul sănătății. Curs universitar, ed. a 2-a, completată, revizuită și adăugită,
Rodica Diana Apan, Maria Aluaş, Ana Dulău, Elena Mihaela Fodor, Gabriel Adrian
Năsui, Perju Dumbravă Dan, Ludo M. Veny, Editura Pro Universitaria, București,
2019.

CAPITOLUL 2

CASELE DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE

7
Cuprins
2.1. Organizarea caselor de asigurări de sănătate
2.1.1. Constituirea caselor de asigurări de sănătate şi organizarea administrativă
2.1.2. Atribuţiile caselor de asigurări de sănătate
2.1.3. Obligaţiile caselor de asigurări
2.2. Arbitrajul

2.1. Organizarea caselor de asigurări de sănătate

2.1.1. Constituirea caselor de asigurări de sănătate şi organizarea administrativă

CNAS, instituţie publică, autonomă, de interes naţional, cu personalitate
juridică, este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, care
administrează şi gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate. CNAS asigură
aplicarea politicilor şi programelor Guvernului în coordonarea Ministerului Sănătăţii.
CNAS are ca principal obiect de activitate asigurarea funcţionării unitare şi
coordonate a sistemului de asigurări sociale de sănătate din România şi are în
subordine casele de asigurări de sănătate judeţene şi Casa de Asigurări de Sănătate
a Municipiului Bucureşti, Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice,
Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti. CNAS funcţionează pe baza
statutului propriu, avizat de consiliul de administraţie, care se aprobă prin hotărâre a
Guvernului, cu avizul Ministerului Sănătăţii. Casele de asigurări funcţionează pe baza
statutului propriu, care trebuie să respecte prevederile statutului-cadru şi care se
aprobă de consiliul de administraţie al CNAS, cu avizul Ministerului Sănătăţii. Casa
Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi
Autorităţii Judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea potrivit prevederilor legale de
organizare şi funcţionare a caselor de asigurări judeţene din cadrul sistemului de
asigurări de sănătate, cu păstrarea specificului activităţii.
Statutele trebuie să conţină prevederi referitoare la:
- denumirea şi sediul casei de asigurări respective;
- relaţiile CNAS cu alte case de asigurări şi cu oficiile teritoriale, precum şi cu
asiguraţii;
- structura, drepturile şi obligaţiile organelor de conducere;
- modul de adoptare a hotărârilor în consiliul de administraţie şi relaţia dintre
acesta şi conducerea executivă a casei de asigurări;
- alte prevederi.
Casele de asigurări sunt instituţii publice, cu personalitate juridică, cu bugete
proprii, în subordinea CNAS. Casele de asigurări colectează contribuţiile persoanelor
fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF, şi
gestionează bugetul fondului aprobat, cu respectarea prevederilor prezentei legi,
asigurând funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate la nivel local, şi pot
derula şi dezvolta şi activităţi pentru valorizarea fondurilor gestionate. Pe lângă
CNAS şi casele de asigurări de sănătate funcţionează comisii de experţi pentru
implementarea programelor naţionale de sănătate, finanţate din fond, precum şi alte
activităţi stabilite prin ordin al preşedintelui CNAS. Casele de asigurări pot înfiinţa
oficii de asigurări de sănătate fără personalitate juridică, la nivelul oraşelor, al
8
municipiilor, respectiv al sectoarelor municipiului Bucureşti, în baza criteriilor
stabilite prin ordin al preşedintelui CNAS.

2.1.2. Atribuţiile caselor de asigurări de sănătate

Atribuţiile CNAS sunt următoarele:
- gestionează fondul prin preşedintele CNAS, împreună cu casele de asigurări;
- elaborează, implementează şi gestionează procedurile şi formularele unitare,
avizate de Ministerul Sănătăţii, pentru administrarea sistemului de asigurări
sociale de sănătate;
- elaborează şi actualizează Registrul unic de evidenţă a asiguraţilor;
- elaborează şi publică raportul anual şi planul de activitate pentru anul următor,
cu avizul conform al Ministerului Sănătăţii;
- îndrumă metodologic şi controlează modul de aplicare a dispoziţiilor legale de
către casele de asigurări;
- răspunde pentru activităţile proprii sistemului de asigurări sociale de sănătate în
faţa Guvernului, a ministrului sănătăţii şi a asiguraţilor;
- elaborează proiectul contractului-cadru, care se prezintă de către Ministerul
Sănătăţii spre aprobare Guvernului;
- elaborează condiţiile privind acordarea asistenţei medicale din cadrul
sistemului de asigurări sociale de sănătate, cu consultarea CMR şi CMDR;
- participă anual la elaborarea listei de medicamente eliberate cu sau fără
contribuţie personală, pe baza prescripţiilor medicale, pentru persoanele
asigurate;
- administrează şi întreţine bunurile imobile şi baza materială din patrimoniu, în
condiţiile legii;
- asigură organizarea sistemului informatic şi informaţional unic integrat pentru
înregistrarea asiguraţilor şi pentru gestionarea şi administrarea fondului.
Indicatorii folosiţi în raportarea datelor în sistemul de asigurări de sănătate sunt
unitari şi se stabilesc de către Ministerul Sănătăţii, la propunerea CNAS, CMR
şi CMDR;
- negociază şi contractează cu instituţii abilitate de lege colectarea şi prelucrarea
datelor privind unele servicii medicale furnizate asiguraţilor, în vederea
contractării şi decontării acestora de către casele de asigurări;
- acordă gratuit informaţii, consultanţă şi asistenţă în domeniul asigurărilor
sociale de sănătate persoanelor asigurate, angajatorilor şi furnizorilor de
servicii medicale;
- încheie şi derulează contracte de furnizare de servicii medicale de dializă;
- asigură logistica şi baza materială necesare activităţii de pregătire şi formare
profesională a personalului, din cheltuielile de administrare a fondului;
- iniţiază, negociază şi încheie cu instituţii similare documente de cooperare
internaţională în domeniul său de activitate, cu avizul conform al Ministerului
Sănătăţii;
- îndeplineşte funcţia de organism de legătură, care asigură comunicarea cu
organismele similare din statele care au încheiat cu România documente
internaţionale cu prevederi în domeniul sănătăţii;
9
 - prezintă un raport anual Guvernului privind starea sistemului de asigurări
sociale de sănătate;
- prezintă rapoarte Parlamentului, la solicitarea acestuia;
- alte atribuţii prevăzute de acte normative în domeniul sănătăţii.
CNAS organizează şi administrează Platforma informatică din asigurările de
sănătate, care cuprinde: sistemul informatic unic integrat, sistemul naţional al
cardului de asigurări sociale de sănătate, sistemul naţional de prescriere electronică şi
sistemul dosarului electronic de sănătate al pacientului, asigurând interoperabilitatea
acestuia cu soluţiile de e-Sănătate la nivel naţional, pentru utilizarea eficientă a
informaţiilor în elaborarea politicilor de sănătate şi pentru managementul sistemului
de sănătate. Realizarea atribuţiilor care revin CNAS, potrivit prezentei legi, este
supusă controlului organelor competente potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.
Atribuţiile caselor de asigurări sunt următoarele:
- să colecteze contribuţiile la fond pentru persoanele fizice, altele decât cele
pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF;
- să administreze bugetele proprii;
- să înregistreze, să actualizeze datele referitoare la asiguraţi şi să le comunice
CNAS;
- să elaboreze şi să publice raportul anual şi planul de activitate pentru anul
următor;
- să utilizeze toate demersurile legale pentru a optimiza colectarea contribuţiilor
şi recuperarea creanţelor restante la contribuţii pentru fond;
- să furnizeze gratuit informaţii, consultanţă, asistenţă în problemele asigurărilor
sociale de sănătate şi ale serviciilor medicale persoanelor asigurate,
angajatorilor şi furnizorilor de servicii medicale;
- să administreze bunurile casei de asigurări, conform prevederilor legale;
- să negocieze, să contracteze şi să deconteze serviciile medicale contractate cu
furnizorii de servicii medicale în condiţiile contractului-cadru;
- să monitorizeze numărul serviciilor medicale furnizate şi nivelul tarifelor
acestora;
- pot să organizeze licitaţii în vederea contractării unor servicii din pachetul de
servicii, pe baza prevederilor contractului-cadru;
- să asigure, în calitate de instituţii competente, activităţile de aplicare a
documentelor internaţionale cu prevederi în domeniul sănătăţii încheiate de
România cu alte state, inclusiv cele privind rambursarea cheltuielilor
ocazionate de acordarea serviciilor medicale şi a altor prestaţii, în condiţiile
respectivelor documente internaţionale;
- alte atribuţii prevăzute de acte normative în domeniul sănătăţii.

2.1.3. Obligaţiile caselor de asigurări

Obligaţiile CNAS sunt următoarele:
- să asigure logistica funcţionării unitare şi coordonate a sistemului asigurărilor
sociale de sănătate;
- să urmărească colectarea şi folosirea cu eficienţă a fondului;

10
 - să folosească mijloace adecvate de mediatizare pentru reprezentarea,
informarea şi susţinerea intereselor asiguraţilor pe care îi reprezintă;
- să acopere potrivit principiilor prezentei legi nevoile de servicii de sănătate ale
persoanelor, în limita fondurilor disponibile;
- să prezinte anual Guvernului un raport de activitate, precum şi planul de
activitate pentru anul următor.

Obligaţiile caselor de asigurări sunt următoarele:

- să verifice acordarea serviciilor medicale, conform contractelor încheiate cu
furnizorii de servicii medicale;
- să deconteze furnizorilor contravaloarea serviciilor medicale contractate şi
prestate asiguraţilor, la termenele prevăzute în contractul-cadru, în caz contrar
urmând să suporte penalităţile prevăzute în contract;
- să acorde furnizorilor de servicii medicale sume care să ţină seama şi de
condiţiile de desfăşurare a activităţii în zone izolate, în condiţii grele şi foarte
grele, pentru care sunt stabilite drepturi suplimentare, potrivit legislaţiei;
- să informeze furnizorii de servicii medicale asupra condiţiilor de contractare şi
a negocierii clauzelor contractuale;
- să informeze furnizorii de servicii medicale asupra condiţiilor de furnizare a
serviciilor medicale şi despre orice schimbare în modul de funcţionare şi de
acordare a acestora;
- să asigure confidenţialitatea datelor în condiţiile prezentei legi;
- să verifice prescrierea şi eliberarea medicamentelor în conformitate cu
reglementările în vigoare;
- să raporteze CNAS, la termenele stabilite, datele solicitate privind serviciile
medicale furnizate, precum şi evidenţa asiguraţilor şi a documentelor
justificative utilizate;
- să furnizeze, la solicitarea Ministerului Sănătăţii, datele de identificare a
persoanelor asigurate, numai pentru bolile cu declarare nominală obligatorie,
conform legislaţiei în vigoare.

2.2. Arbitrajul
CNAS împreună cu CMR, CMDR şi CFR organizează Comisia centrală de
arbitraj care poate soluţiona, la solicitarea uneia dintre părţi, litigiile dintre
furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale şi casele de
asigurări. Comisia funcţionează pe lângă CNAS şi nu are personalitate juridică.
Comisia centrală de arbitraj este formată din 6 arbitri, dintre care 3 arbitri numiţi de
către CNAS şi câte un arbitru numit de către CMR, CMDR şi CFR. În aceleaşi
condiţii, pentru fiecare arbitru va fi desemnat câte un membru supleant. Preşedintele
Comisiei centrale de arbitraj este un arbitru acceptat de părţi.
Regulamentul de organizare şi funcţionare al Comisiei centrale de arbitraj se
elaborează de către CNAS, cu consultarea CMR, CMDR şi CFR. Regulamentul se
aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Sănătăţii.

11
BIBLIOGRAFIE
1.Turcu, I., 2010 Dreptul sănătății. Frontul comun al medicului și al juristului,
Ed.Wolters Kluwer, București.
2.Dreptul Sănătății – Reglementare și jurisprudență, Rodica Diana Apan, Maria
Aluaş, Elena Mihaela Fodor, Gabriel Adrian Năsui, Perju Dumbravă Dan, Rebeleanu
Codrin, Editura Pro Universitaria, București, 2020.
3.Dreptul sănătății. Curs universitar, ed. a 2-a, completată, revizuită și adăugită,
Rodica Diana Apan, Maria Aluaş, Ana Dulău, Elena Mihaela Fodor, Gabriel Adrian
Năsui, Perju Dumbravă Dan, Ludo M. Veny, Editura Pro Universitaria, București,
2019.

CAPITOLUL 3

SPITALELE

Cuprins
3.1. Clasificarea, organizarea şi funcţionarea spitalelor
3.2. Înființare și autorizare spitalelor

3.1. Clasificarea, organizarea şi funcţionarea spitalelor

Spitalul este unitatea sanitară cu paturi, de utilitate publică, cu personalitate
juridică, ce furnizează servicii medicale.
Spitalul poate fi public, public cu secţii sau compartimente private sau privat.
Spitalele de urgenţă se înfiinţează şi funcţionează numai ca spitale publice. Spitalele
publice, prin secţiile, respectiv compartimentele private, şi spitalele private pot
furniza servicii medicale decontate din asigurările sociale de sănătate, în condiţiile
stabilite în Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul
sistemului de asigurări sociale de sănătate, din alte tipuri de asigurări de sănătate,
precum şi servicii medicale cu plată, în condiţiile legii. Serviciile medicale acordate
12
de spital pot fi preventive, curative, de recuperare şi/sau paleative. Spitalele participă
la asigurarea stării de sănătate a populaţiei.
Activităţile organizatorice şi funcţionale cu caracter medico-sanitar din spitale
sunt reglementate şi supuse controlului Ministerului Sănătăţii, iar în spitalele din
subordinea ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie, controlul este efectuat
de structurile specializate ale acestora. Spitalul poate furniza servicii medicale numai
dacă funcţionează în condiţiile autorizaţiei de funcţionare, în caz contrar, activitatea
spitalelor se suspendă, potrivit normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii.
În spital se pot desfăşura şi activităţi de învăţământ medico-farmaceutic,
postliceal, universitar şi postuniversitar, precum şi activităţi de cercetare ştiinţifică
medicală.
Aceste activităţi se desfăşoară sub îndrumarea personalului didactic care este integrat
în spital. Activităţile de învăţământ şi cercetare vor fi astfel organizate încât să
consolideze calitatea
actului medical, cu respectarea drepturilor pacienţilor, a eticii şi deontologiei
medicale. Colaborarea dintre spitale şi instituţiile de învăţământ superior medical,
respectiv unităţile de învăţământ medical, se desfăşoară pe bază de contract, încheiat
conform metodologiei aprobate prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi al
ministrului educaţiei şi cercetării.Cercetarea ştiinţifică medicală se efectuează pe bază
de contract de cercetare, încheiat între spital şi finanţatorul cercetării. Spitalele au
obligaţia să desfăşoare activitatea de educaţie medicală şi cercetare (EMC) pentru
medici, asistenţi medicali şi alt personal. Costurile acestor activităţi sunt suportate de
personalul beneficiar. Spitalul clinic poate suporta astfel de costuri, în condiţiile
alocărilor bugetare. Spitalul răspunde, în condiţiile legii, pentru calitatea actului
medical, pentru respectarea condiţiilor de cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a
infecţiilor nozocomiale, precum şi pentru acoperirea prejudiciilor cauzate pacienţilor.
Orice spital are obligaţia de a acorda primul ajutor şi asistenţă medicală de urgenţă
oricărei persoane care se prezintă la spital, dacă starea sănătăţii persoanei este critică.
După stabilizarea funcţiilor vitale, spitalul va asigura, după caz, transportul
obligatoriu medicalizat la o altă unitate medico- sanitară de profil.
Spitalele se organizează şi funcţionează, pe criteriul teritorial, în spitale
regionale, spitale judeţene şi spitale locale (municipale, orăşeneşti sau comunale).
Spitalele se organizează şi funcţionează, în funcţie de specificul patologiei, în spitale
generale, spitale de urgenţă, spitale de specialitate şi spitale pentru bolnavi cu
afecţiuni cronice.
Spitalele se organizează şi funcţionează, în funcţie de regimul proprietăţii, în:
- spitale publice, organizate ca instituţii publice;
- spitale private, organizate ca persoane juridice de drept privat;
- spitale publice în care funcţionează şi secţii private.
Din punct de vedere al învăţământului şi al cercetării ştiinţifice medicale,
spitalele pot fi:
- spitale clinice cu secţii universitare;
- institute.
Următoarele definiţii sunt relevante:

13
- spitalul regional - spitalul clinic judeţean care deţine competenţele şi resursele
umane şi materiale suplimentare necesare, în vederea asigurării îngrijirilor
medicale complete pentru cazurile medicale complexe, mai ales în cazul
urgenţelor şi al pacienţilor aflaţi în stare critică, pentru cazurile ce nu pot fi
rezolvate la nivel local, în spitalele municipale şi orăşeneşti, la nivelul
judeţului respectiv, precum şi pentru toate cazurile din judeţele arondate, ce nu
pot fi rezolvate complet la nivelul spitalelor judeţene, din cauza lipsei de
resurse materiale şi/sau umane sau din cauza complexităţii cazului, în
conformitate cu protocoalele în vigoare;
- spitalul judeţean - spitalul general organizat în reşedinţa de judeţ, cu o structură
complexă de specialităţi medico- chirurgicale, cu unitate de primire urgenţe,
care asigură urgenţele medico-chirurgicale şi acordă asistenţă medicală de
specialitate, inclusiv pentru cazurile grave din judeţ care nu pot fi rezolvate la
nivelul spitalelor locale;
- spitalul local - spitalul general care acordă asistenţă medicală de specialitate în
teritoriul unde funcţionează, respectiv municipiu, oraş, comună;
- spitalul de urgenţă - spitalul care dispune de o structură complexă de
specialităţi, dotare cu aparatură medicală corespunzătoare, personal specializat,
având amplasament şi accesibilitate pentru teritorii extinse. În structura
spitalului de urgenţă funcţionează obligatoriu o structură de urgenţă (U.P.U.,
C.P.U.) care, în funcţie de necesităţi, poate avea şi un serviciu mobil de
urgenţă reanimare şi transport medicalizat;
- spitalul general - spitalul care are organizate în structură, de regulă, două dintre
specialităţile de bază, respectiv medicină internă, pediatrie, obstetrică-
ginecologie, chirurgie generală;
- spitalul de specialitate - spitalul care asigură asistenţă medicală într-o
specialitate în conexiune cu alte specialităţi complementare;
- spitalul pentru bolnavi cu afecţiuni cronice - spitalul în care durata de
spitalizare este prelungită datorită specificului patologiei. Bolnavii cu afecţiuni
cronice şi probleme sociale vor fi preluaţi de unităţile de asistenţă medico-
sociale, precum şi de aşezămintele de asistenţă socială prevăzute de lege, după
evaluarea medicală;
- spitalul clinic - spitalul care are în componenţă secţii clinice universitare care
asigură asistenţă medicală, desfăşoară activitate de învăţământ, cercetare
ştiinţifică-medicală şi de educaţie continuă, având relaţii contractuale cu o
instituţie de învăţământ medical superior acreditată. Institutele, centrele
medicale şi spitalele de specialitate, care au în componenţă o secţie clinică
universitară sunt spitale clinice. Pentru activitatea medicală, diagnostică şi
terapeutică, personalul didactic este în subordinea administraţiei spitalului, în
conformitate cu prevederile contractului de muncă;
- secţiile clinice universitare - secţiile de spital în care se desfăşoară activităţi de
asistenţă medicală, învăţământ medical, cercetare ştiinţifică-medicală şi de
educaţie medicală continuă (EMC). În aceste secţii este încadrat cel puţin un
cadru didactic universitar, prin integrare clinică. Pentru activitatea medicală,

14
 diagnostică şi terapeutică, personalul didactic este în subordinea administraţiei
spitalului, în conformitate cu prevederile contractului de muncă;
- institutele şi centrele medicale clinice - unităţi de asistenţă medicală de
specialitate în care se desfăşoară şi activitate de învăţământ şi cercetare
ştiinţifică-medicală, de îndrumare şi coordonare metodologică pe domeniile lor
de activitate, precum şi de educaţie medicală continuă; pentru asistenţa
medicală de specialitate se pot organiza centre medicale în care nu se
desfăşoară activitate de învăţământ medical şi cercetare ştiinţifică;
- unităţile de asistenţă medico-sociale - instituţii publice specializate, în
subordinea autorităţilor administraţiei publice locale, care acordă servicii de
îngrijire, servicii medicale, precum şi servicii sociale persoanelor cu nevoi
medico-sociale;
- sanatoriul - unitatea sanitară cu paturi care asigură asistenţă medicală utilizând
factori curativi naturali asociaţi cu celelalte procedee, tehnici şi mijloace
terapeutice;
- preventoriul - unitatea sanitară cu paturi care asigură prevenirea şi combaterea
tuberculozei la copii şi tineri, precum şi la bolnavii de tuberculoză stabilizaţi
clinic şi necontagioşi;
- centrele de sănătate - unităţi sanitare cu paturi care asigură asistenţă medicală
de specialitate pentru populaţia din mai multe localităţi apropiate, în cel puţin
două specialităţi.
În categoria spitalelor se includ şi următoarele unităţi sanitare cu paturi:
institute şi centre medicale, sanatorii, preventorii, centre de sănătate şi unităţi de
asistenţă medico-socială.
Structura organizatorică a unui spital poate cuprinde, după caz: secţii, laboratoare,
servicii de diagnostic şi tratament, compartimente, servicii sau birouri tehnice,
economice şi administrative, serviciu de asistenţă prespitalicească şi transport urgenţe,
structuri de primiri urgenţe şi alte structuri aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii.
Spitalele pot avea în componenţa lor structuri care acordă servicii ambulatorii
de specialitate, servicii de spitalizare de zi, îngrijiri la domiciliu, servicii paraclinice
ambulatorii. Furnizarea acestor servicii se negociază şi se contractează în mod
distinct cu casele de asigurări de sănătate sau cu terţi în cadrul asistenţei medicale
spitaliceşti sau din fondurile alocate pentru serviciile respective.

3.2. Înființare și autorizare spitalelor

Spitalele publice din reţeaua proprie a Ministerului Sănătăţii se înfiinţează şi,
respectiv, se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de Ministerul Sănătăţii.
Spitalele din reţeaua sanitară proprie a ministerelor şi instituţiilor publice, altele decât
cele ale Ministerului Sănătăţii şi ale autorităţilor administraţiei publice locale, se
înfiinţează şi, respectiv, se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de
ministerul sau instituţia publică respectivă, cu avizul Ministerului Sănătăţii.
Managementul asistenţei medicale acordate în spitalele publice poate fi transferat
către autorităţile administraţiei publice locale, universităţile de medicină şi farmacie
de stat acreditate, universităţile care au în structură facultăţi de medicină şi farmacie
acreditate, prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de Ministerul Sănătăţii, la propunerea
15
autorităţilor administraţiei publice locale, a universităţilor de medicină şi farmacie de
stat acreditate, a universităţilor care au în structură facultăţi de medicină şi farmacie
acreditate, după caz.
Spitalele din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale se înfiinţează şi,
respectiv, se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de instituţia prefectului
sau consiliul judeţean, în condiţiile legii, cu avizul Ministerului Sănătăţii. Structura
organizatorică, reorganizarea, restructurarea, schimbarea sediului şi a denumirilor
pentru spitalele publice din reţeaua proprie a Ministerului Sănătăţii se aprobă prin
ordin al ministrului sănătăţii, la propunerea managerului spitalului, prin serviciile
deconcentrate ale Ministerului Sănătăţii, după caz, în funcţie de subordonare, sau la
iniţiativa Ministerului Sănătăţii şi/sau a serviciilor deconcentrate ale acestuia.
Structura organizatorică, reorganizarea, restructurarea, schimbarea sediului şi a
denumirilor pentru spitalele publice din reţeaua proprie a altor ministere şi instituţii
publice cu reţea sanitară proprie se aprobă prin ordin al ministrului, respectiv prin act
administrativ al conducătorului instituţiei, cu avizul Ministerului Sănătăţii. Spitalele
private se înfiinţează sau se desfiinţează cu avizul Ministerului Sănătăţii, în condiţiile
legii. Structura organizatorică, reorganizarea, restructurarea şi schimbarea sediului şi
a denumirilor pentru spitalele private se fac cu avizul Ministerului Sănătăţii, în
condiţiile legii. Secţia privată se poate organiza în structura oricărui spital public.
Condiţiile de înfiinţare, organizare şi funcţionare se stabilesc prin ordin al ministrului
sănătăţii. Se asimilează spitalelor private şi unităţile sanitare private înfiinţate în
cadrul unor organizaţii nonguvernamentale sau al unor societăţi reglementate de
Legea nr. 31/1990, care acordă servicii medicale spitaliceşti.
Autorizaţia sanitară de funcţionare se emite în condiţiile stabilite prin normele
aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii şi dă dreptul spitalului să funcţioneze.
După obţinerea autorizaţiei sanitare de funcţionare, spitalul intră, la cerere, în
procedura de acreditare. Procedura de acreditare nu se poate extinde pe o perioadă
mai mare de 5 ani.
Neobţinerea acreditării în termen de 5 ani de la emiterea autorizaţiei de funcţionare
conduce la imposibilitatea încheierii contractului de furnizare servicii medicale cu
casele de asigurări de sănătate.
Acreditarea reprezintă procesul de validare a conformităţii caracteristicilor
serviciilor de sănătate, efectuate de către unităţile sanitare, cu standardele de
acreditare adoptate de către Autoritatea Naţională de Management al Calităţii în
Sănătate, în urma căruia unităţile sanitare sunt clasificate pe categorii de acreditare
pentru a conferi încredere în competenţa tehnico- profesională şi organizatorică a
acestora. Pentru a intra în procesul de evaluare în vederea acreditării se impune ca, în
structura unităţilor sanitare, să existe o structură de management al calităţii serviciilor
medicale.
Acreditarea unităţilor sanitare se acordă de către Autoritatea Naţională de
Management al Calităţii în Sănătate, instituţie publică cu personalitate juridică, organ
de specialitate al administraţiei publice centrale în domeniul managementului calităţii
în sănătate, înfiinţată prin reorganizarea Comisiei Naţionale de Acreditare a Spitalelor.
Autoritatea Naţională de Management al Calităţii în Sănătate funcţionează în
subordinea Guvernului şi coordonarea prim-ministrului, prin Cancelaria Primului-
16
Ministru, este condusă de un preşedinte, cu rang de secretar de stat, numit pentru un
mandat de 5 ani, prin decizie a prim-ministrului. Autoritatea Naţională de
Management al Calităţii în Sănătate este finanţată din venituri proprii şi subvenţii
acordate de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului.
Procedurile, standardele şi metodologia de acreditare, valabile pentru un ciclu
de acreditare de 5 ani, se elaborează de către Autoritatea Naţională de Management al
Calităţii în Sănătate, se adoptă prin consensul autorităţilor, instituţiilor şi
organizaţiilor care au reprezentanţi în Colegiul director al Autorităţii Naţionale de
Management al Calităţii în Sănătate şi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii.
Lista cu unităţile spitaliceşti acreditate şi categoria acreditării se publică în Monitorul
Oficial al României, Partea I.
Acreditarea este valabilă pentru o perioadă de 5 ani. Înainte de expirarea
termenului, unitatea sanitară solicită evaluarea în vederea intrării într-un nou ciclu de
acreditare. Reevaluarea unităţii sanitare se poate face atât la iniţiativa Autorităţii
Naţionale de Management al Calităţii în Sănătate, cât şi la solicitarea Ministerului
Sănătăţii, a CNAS, a ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie sau, după
caz, la solicitarea reprezentantului legal al unităţii sanitare private. Taxele legate de
reevaluare sunt suportate de solicitant. Dacă în urma evaluării sau reevaluării, după
caz, se constată că nu mai sunt îndeplinite standardele de acreditare, Autoritatea
Naţională de Management al Calităţii în Sănătate acordă un termen pentru
conformare sau retrage acreditarea pentru categoria solicitată, în cazurile şi condiţiile
stabilite prin hotărâre a Guvernului. Spitalele publice sunt instituţii publice finanţate
integral din venituri proprii şi funcţionează pe principiul autonomiei financiare.
Veniturile proprii ale spitalelor publice provin din sumele încasate pentru serviciile
medicale, alte prestaţii efectuate pe bază de contract, precum şi din alte surse,
conform legii.
Prin autonomie financiară se înţelege:
- organizarea activităţii spitalului pe baza bugetului de venituri şi cheltuieli
propriu, aprobat de conducerea unităţii şi cu acordul ordonatorului de credite
ierarhic superior;
- elaborarea bugetului propriu de venituri şi cheltuieli, pe baza evaluării
veniturilor proprii din anul bugetar şi a repartizării cheltuielilor pe baza
propunerilor fundamentate ale secţiilor şi compartimentelor din structura
spitalului.
Spitalele publice au obligaţia de a asigura realizarea veniturilor şi de a
fundamenta cheltuielile în raport cu acţiunile şi obiectivele din anul bugetar pe titluri,
articole şi alineate, conform clasificaţiei bugetare.
Contractul de furnizare de servicii medicale al spitalului public cu casa de asigurări
de sănătate se negociază de către manager cu conducerea casei de asigurări de
sănătate, în condiţiile stabilite în contractul-cadru privind condiţiile acordării
asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.
În cazul refuzului uneia dintre părţi de a semna contractul de furnizare de
servicii medicale, se constituie o comisie de mediere formată din reprezentanţi ai
Ministerului Sănătăţii, respectiv ai ministerului de resort, precum şi ai CNAS, care, în
termen de maximum 10 zile soluţionează divergenţele. În cazul spitalelor publice
17
aparţinând autorităţilor administraţiei publice locale, comisia de mediere este formată
din reprezentanţi ai autorităţilor administraţiei publice locale şi ai CNAS. Spitalele
publice pot încheia contracte pentru implementarea programelor naţionale de sănătate
curative cu casele de asigurări de sănătate, precum şi cu direcţiile de sănătate publică
judeţene şi a municipiului Bucureşti sau, după caz, cu instituţii publice din
subordinea Ministerului Sănătăţii pentru implementarea programelor naţionale de
sănătate publică, în conformitate cu structura organizatorică a acestora. În situaţia
desfiinţării, a unor unităţi sanitare cu paturi, după încheierea de către acestea a
contractului de furnizare de servicii medicale cu casa de asigurări de sănătate, sumele
contractate şi nedecontate ca servicii medicale efectuate urmează a fi alocate de casa
de asigurări de sănătate la celelalte unităţi sanitare publice cu paturi din aria sa de
competenţă.
Veniturile realizate de unităţile sanitare publice în baza contractelor de servicii
medicale încheiate cu casele de asigurări de sănătate pot fi utilizate şi pentru:
- investiţii în infrastructură;
- dotarea cu echipamente medicale.
Spitalele publice din reţeaua Ministerului Sănătăţii şi ale ministerelor şi
instituţiilor cu reţea sanitară proprie, cu excepţia spitalelor din reţeaua autorităţilor
administraţiei publice locale, primesc, în completare, sume de la bugetul de stat sau
de la bugetele locale, care vor fi utilizate numai pentru destinaţiile pentru care au fost
alocate, după cum urmează:
- de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sănătăţii sau al ministerelor ori
instituţiilor centrale cu reţea sanitară proprie, precum şi prin bugetul
Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, pentru spitalele clinice cu secţii
universitare;
- de la bugetul propriu al judeţului, pentru spitalele judeţene;
- de la bugetele locale, pentru spitalele de interes judeţean sau local.
Spitalele publice din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale încheie
contracte cu direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, pentru:
- implementarea programelor naţionale de sănătate publică;
- asigurarea drepturilor salariale ale personalului care îşi desfăşoară activitatea în
cadrul cabinetelor medicale cuprinse în structura organizatorică aprobată în
condiţiile legii: cabinete de medicină sportivă, planning familial, HIV/SIDA,
distrofici, TBC, LSM;
- asigurarea drepturilor salariale ale personalului care desfăşoară activitatea de
cercetare ştiinţifică în condiţiile legii;
- asigurarea cheltuielilor de natura bunurilor şi serviciilor necesare cabinetelor
medicale de medicină sportivă, cabinete TBC, cabinete LSM, cuprinse în
structura organizatorică a spitalului, aprobate în condiţiile legii;
- asigurarea cheltuielilor pentru UPU şi CPU cuprinse în structura organizatorică
a spitalelor de urgenţă, aprobate în condiţiile legii;
- asigurarea drepturilor salariale pentru rezidenţi în toată perioada
rezidenţiatului, anii I-VII.
Spitalele publice din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale încheie
contracte cu institutele de medicină legală din centrele medicale universitare la care
18
sunt arondate pentru asigurarea drepturilor salariale ale personalului care îşi
desfăşoară activitatea în cabinetele de medicină legală din structura acestora, precum
şi a cheltuielilor de natura bunurilor şi serviciilor necesare pentru funcţionarea acestor
cabinete. Spitalele publice din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale pot
primi sume de la bugetul de stat şi din veniturile proprii ale Ministerului Sănătăţii,
care se alocă prin transfer în baza contractelor încheiate între direcţiile de sănătate
publică judeţene şi a municipiului Bucureşti şi autorităţile administraţiei publice
locale în subordinea cărora funcţionează respectivele unităţi, pentru:
- finalizarea obiectivelor de investiţii noi, de investiţii în continuare, aflate în
derulare şi finanţate, anterior datei transferării managementului spitalelor
publice, prin programele de investiţii anuale ale Ministerului Sănătăţii;
- dotarea cu aparatură medicală, în condiţiile în care autorităţile administraţiei
publice locale participă la achiziţionarea acestora cu fonduri în cuantum de
minimum 10% din valoarea acestora;
- reparaţii capitale la spitale, în condiţiile în care autorităţile administraţiei
publice locale participă cu fonduri în cuantum de minimum 5% din valoarea
acestora;
- finanţarea obiectivelor de modernizare, transformare şi extindere a
construcţiilor existente, precum şi expertizarea, proiectarea şi consolidarea
clădirilor, în condiţiile în care autorităţile administraţiei publice locale participă
la achiziţionarea acestora cu fonduri în cuantum de minimum 10% din valoarea
acestora.
Sumele alocate din bugetul Ministerului Sănătăţii şi listele spitalelor publice
beneficiare se aprobă prin ordine ale ministrului sănătăţii, după publicarea legii
bugetului de stat în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi sunt valabile pentru
anul în curs. Proiectul bugetului de venituri şi cheltuieli al spitalului public se
elaborează de către comitetul director pe baza propunerilor fundamentate ale
conducătorilor secţiilor şi compartimentelor din structura spitalului, în conformitate
cu normele metodologice aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii, şi se publică pe
site-ul Ministerului Sănătăţii, pentru unităţile subordonate, pe cel al autorităţii de
sănătate publică sau pe site-urile ministerelor şi instituţiilor sanitare cu reţele sanitare
proprii, după caz, în termen de 15 zile calendaristice de la aprobarea lui.
Pentru spitalele publice din reţeaua ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară
proprie, se aprobă prin ordin sau decizie a conducătorilor acestora, după caz, cu
avizul Ministerului Sănătăţii. Bugetul de venituri şi cheltuieli al spitalului public se
aprobă de ordonatorul de credite ierarhic superior, la propunerea managerului
spitalului. Bugetul de venituri şi cheltuieli al spitalului public se repartizează pe
secţiile şi compartimentele din structura spitalului. Sumele repartizate sunt cuprinse
în contractul de administrare, încheiat în condiţiile legii. Execuţia bugetului de
venituri şi cheltuieli pe secţii şi compartimente se monitorizează lunar de către şefii
secţiilor şi compartimentelor din structura spitalului, conform unei metodologii
aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii. Execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli
se raportează lunar, respectiv trimestrial, unităţilor deconcentrate cu personalitate
juridică ale Ministerului Sănătăţii şi, respectiv, ministerului sau instituţiei cu reţea
sanitară proprie, în funcţie de subordonare, şi se publică pe site-ul Ministerului
19
Sănătăţii, pentru unităţile subordonate, pe cel al autorităţii de sănătate publică sau pe
site-urile ministerelor şi instituţiilor sanitare cu reţele sanitare proprii.
Fondul de dezvoltare al spitalului se constituie din următoarele surse:
- cotă-parte din amortizarea calculată lunar şi cuprinsă în bugetul de venituri şi
cheltuieli al spitalului, cu păstrarea echilibrului financiar;
- sume rezultate din valorificarea bunurilor disponibile, precum şi din cele casate
cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare;
- sponsorizări cu destinaţia "dezvoltare";
- cotă de 20% din excedentul bugetului de venituri şi cheltuieli înregistrat la
finele exerciţiului financiar;
- sume rezultate din închirieri, în condiţiile legii.
Decontarea contravalorii serviciilor medicale contractate se face conform
contractului de furnizare de servicii medicale, pe bază de documente justificative, în
funcţie de realizarea acestora, cu respectarea prevederilor contractului- cadru privind
condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului asigurărilor sociale de
sănătate.

BIBLIOGRAFIE
1. Turcu, I., 2010 Dreptul sănătății. Frontul comun al medicului și al juristului,
Ed.Wolters Kluwer, București.
2.Dreptul Sănătății – Reglementare și jurisprudență, Rodica Diana Apan, Maria
Aluaş, Elena Mihaela Fodor, Gabriel Adrian Năsui, Perju Dumbravă Dan, Rebeleanu
Codrin, Editura Pro Universitaria, București, 2020.
3.Dreptul sănătății. Curs universitar, ed. a 2-a, completată, revizuită și adăugită,
Rodica Diana Apan, Maria Aluaş, Ana Dulău, Elena Mihaela Fodor, Gabriel Adrian
Năsui, Perju Dumbravă Dan, Ludo M. Veny, Editura Pro Universitaria, București,
2019.

CAPITOLUL 4

EXERCITAREA PROFESIEI DE MEDIC ȘI ACELEI DE FARMACIST;

DEONTOLOGIA PROFESIONALĂ

20
Cuprins
4.1. Exercitarea profesiei de medic
4.1.1. Autorizarea exercitării profesiei de medic
4.2. Organizarea şi funcţionarea Colegiul medicilor din România
4.2.1. Atribuţiile Colegiul medicilor din România
4.2.2. Drepturile şi obligaţiile membrilor Colegiului medicilor din Români
4.2.3. Organizarea la nivel teritorial
4.2.4. Răspunderea disciplinară a medicilor.

4.1. Exercitarea profesiei de medic

Profesia de medic se exercită, pe teritoriul României, în condiţiile prezentei legi,
de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de calificare în medicină.
Acestea pot fi:
- cetăţeni ai statului român;
- cetăţeni ai unui stat membru al UE, ai unui stat aparţinând SEE sau ai
Confederaţiei Elveţiene;
- soţul unui cetăţean român, precum şi descendenţii şi ascendenţii în linie
directă, aflaţi în întreţinerea unui cetăţean român, indiferent de cetăţenia
acestora;
- membrii de familie ai unui cetăţean al unuia dintre statele UE și SEE
- cetăţenii statelor terţe beneficiari ai statutului de rezident permanent în
România;
Medicii cetăţeni ai unui stat terţ pot exercita activităţile profesionale în
România în scop didactic şi ocazional cu avizul CMR. Durata de exercitare a
activităţilor profesionale în aceste cazuri este de 3 luni, cu posibilitatea de prelungire
pentru o durată de încă maximum 3 luni, pe an. Metodologia de avizare se aprobă
prin decizie a Consiliului naţional al CMR şi se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea Monitorizarea şi controlul exercitării profesiei de medic se
realizează de către CMR şi Ministerul Sănătăţii, denumite în continuare autorităţi
competente române. Profesia de medic are ca principal scop asigurarea stării de
sănătate prin prevenirea îmbolnăvirilor, promovarea, menţinerea şi recuperarea
sănătăţii individului şi a colectivităţii. În vederea realizării acestui scop, pe tot timpul
exercitării profesiei, medicul trebuie să dovedească disponibilitate, corectitudine,
devotament, loialitate şi respect faţă de fiinţa umană. Deciziile şi hotărârile cu
caracter medical vor fi luate avându-se în vedere interesul şi drepturile pacientului,
principiile medicale general acceptate, nediscriminarea între pacienţi, respectarea
demnităţii umane, principiile eticii şi deontologiei medicale, grija faţă de sănătatea
pacientului şi sănătatea publică.
În scopul asigurării în orice împrejurare a intereselor pacientului, profesia de
medic are la baza exercitării sale independenţa şi libertatea profesională a medicului,
precum şi dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical. Având în vedere
natura profesiei de medic şi obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul
său, medicul nu este funcţionar public şi nu poate fi asimilat acestuia. În legătură cu
exercitarea profesiei şi în limita competenţelor profesionale, medicului nu îi pot fi
21
impuse îngrădiri privind prescripţia şi recomandările cu caracter medical, avându-se
în vedere caracterul umanitar al profesiei de medic, obligaţia medicului de deosebit
respect faţă de fiinţa umană şi de loialitate faţă de pacientul său, precum şi dreptul
medicului de a prescrie şi de a recomanda tot ceea ce este necesar din punct de vedere
medical pacientului.
Cu excepţia cazurilor de forţă majoră, de urgenţă ori când pacientul sau
reprezentanţii legali ori numiţi ai acestuia sunt în imposibilitate de a-şi exprima
voinţa sau consimţământul, medicul acţionează respectând voinţa pacientului şi
dreptul acestuia de a refuza ori de a opri o intervenţie medicală. Responsabilitatea
medicală încetează în situaţia în care pacientul nu respectă prescripţia sau
recomandarea medicală. Medicii care îndeplinesc condiţia de cetăţenie sunt membri
ai CMR exercită profesia de medic, în regim salarial şi/sau independent. Pentru
accesul la una dintre activităţile de medic sau exerciţiul acesteia, medicii cetăţeni ai
unui stat membru al UE, ai unui stat aparţinând SEE sau ai Confederaţiei Elveţiene,
stabiliţi în unul dintre aceste state, sunt exceptaţi, în caz de prestare temporară sau
ocazională de servicii medicale pe teritoriul României, de la obligativitatea înscrierii
în CMR.
La primirea în rândurile CMR, medicul va depune jurământul lui Hipocrate în
formularea modernă adoptată de Asociaţia Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei
de la Geneva din anul 1975:
"Odată admis printre membrii profesiunii de medic:
Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;
Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;
Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;
Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţia sacră;
Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi, chiar şi după decesul acestora;
Voi menţine, prin toate mijloacele, onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;
Colegii mei vor fi fraţii mei;
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de
naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub
ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!"
Profesia de medic se exercită pe teritoriul României de către persoanele care
îndeplinesc următoarele condiţii:
- deţin un titlu oficial de calificare în medicină;
- nu se găsesc în vreunul dintre cazurile de nedemnitate sau incompatibilitate
prevăzute de prezenta lege;
- sunt apţi din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei de medic;
- sunt membri ai CMR;
- în caz de prestare temporară sau ocazională de servicii, medicii trebuie să
înştiinţeze Ministerul Sănătăţii cu privire la prestarea temporară sau ocazională
de servicii medicale pe teritoriul României şi să fie înregistraţi pe această
perioadă la CMR.

22
 Medicii cetăţeni ai unui stat membru al UE, ai unui stat aparţinând SEE sau ai
Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi pe teritoriul României, exercită profesia de medic cu
aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi medicii cetăţeni români membri ai CMR.
Profesia de medic se exercită în România cu titlul profesional corespunzător
calificării profesionale însuşite, după cum urmează:
- medic de medicină generală
- medic specialist în una dintre specialităţile clinice sau paraclinice prevăzute de
Nomenclatorul specialităţilor medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru
reţeaua de asistenţă medicală.
Certificatele eliberate de autorităţile competente ale unui stat membru al UE,
ale unui stat aparţinând SEE sau ale Confederaţiei Elveţiene, care atestă că medicul
posesor, cetăţean al acestora, este titular de drept câştigat, sunt recunoscute de
autorităţile competente române, permiţând exercitarea activităţilor de medic şi,
respectiv, cele de medicină de familie, inclusiv în cadrul sistemului naţional de
asigurări sociale de sănătate, cu respectarea prezentei legi. Prin drept câştigat se
înţelege dreptul cetăţenilor statelor membre ale UE, ai statelor aparţinând SEE sau ai
Confederaţiei Elveţiene de a exercita activităţile de medic, precum şi pe cele de
medic cu formarea specifică în medicină generală prevăzută de normele UE, inclusiv
în cadrul sistemului de protecţie socială al statului membru de origine sau de
provenienţă, în cazul în care aceştia beneficiau de drept de liberă practică a profesiei
şi erau stabiliţi în statul membru.

4.1.1. Autorizarea exercitării profesiei de medic

Medicii exercită profesia pe baza certificatului de membru al CMR, avizat
anual pe baza asigurării de răspundere civilă, pentru greşeli în activitatea
profesională, valabilă pentru anul respectiv. În caz de prestare temporară sau
ocazională de servicii pe teritoriul României, medicii cetăţeni ai unui stat membru al
UE, ai unui stat aparţinând SEE sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în unul dintre
aceste state, sunt exceptaţi de la obligativitatea înscrierii în CMR.
Certificatul de membru se acordă pe baza următoarelor acte:
- documentele care atestă formarea în profesie;
- certificatul de sănătate;
- certificatul de cazier judiciar.
Certificatul de membru devine operativ numai după încheierea asigurării de
răspundere civilă. Medicii se pensionează la vârsta de 65 de ani, indiferent de sex.

4.2. Organizarea şi funcţionarea Colegiul medicilor din România

CMR este organism profesional, apolitic, fără scop lucrativ, de drept public, cu
responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, în domeniul autorizării, controlului şi
supravegherii profesiei de medic ca profesie liberală, de practică publică autorizată.
CMR are autonomie instituţională în domeniul său de competenţă, normativ şi
jurisdicţional profesional şi îşi exercită atribuţiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni.
Ministerul Sănătăţii urmăreşte modul de respectare a prevederilor legale în activitatea
CMR. CMR se organizează şi funcţionează pe criterii teritoriale, la nivel naţional şi
judeţean, respectiv la nivelul municipiului Bucureşti. Între CMR şi colegiile
23
teritoriale există raporturi de autonomie funcţională, organizatorică şi financiară.
Sediul CMR este în municipiul Bucureşti.

4.2.1. Drepturile şi obligaţiile membrilor Colegiul medicilor din România

CMR are următoarele atribuţii:
- asigură aplicarea regulamentelor şi normelor care organizează şi reglementează
exercitarea profesiei de medic, indiferent de forma de exercitare şi de unitatea
sanitară în care se desfăşoară;
- apără demnitatea şi promovează drepturile şi interesele membrilor săi în toate
sferele de activitate; apără onoarea, libertatea şi independenţa profesională ale
medicului, precum şi dreptul acestuia de decizie în exercitarea actului medical;
- atestă onorabilitatea şi moralitatea profesională ale membrilor săi;
- întocmeşte, actualizează permanent Registrul unic al medicilor, administrează
pagina de internet pe care este publicat acesta şi înaintează trimestrial
Ministerului Sănătăţii un raport privind situaţia numerică a membrilor săi,
precum şi a evenimentelor înregistrate în domeniul autorizării, controlului şi
supravegherii profesiei de medic;
- asigură respectarea de către medici a obligaţiilor ce le revin faţă de pacient şi
de sănătatea publică;
- elaborează şi adoptă Statutul Colegiului Medicilor din România şi Codul de
deontologie medicală;
- acordă aviz consultativ ghidurilor şi protocoalelor de practică medicală
elaborate de comisiile de specialitate ale Ministerului Sănătăţii;
- stabileşte şi reglementează regimul de publicitate a activităţilor medicale;
- controlează modul în care sunt respectate de către angajatori independenţa
profesională a medicilor şi dreptul acestora de decizie în exercitarea actului
medical;
- promovează şi stabileşte relaţii pe plan extern cu instituţii şi organizaţii
similare;
- organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele de etică profesională,
de deontologie medicală şi de la regulile de bună practică profesională, în
calitate de organ de jurisdicţie profesională;
- promovează interesele membrilor săi în cadrul asigurărilor de răspundere civilă
profesională;
- sprijină instituţiile şi acţiunile de prevedere şi asistenţă medico-socială pentru
medici şi familiile lor;
- organizează centre de pregătire lingvistică, necesare pentru exercitarea
activităţii profesionale de către medicii cetăţeni ai statelor membre ale UE, ai
statelor aparţinând SEE sau ai Confederaţiei Elveţiene;
- participă, împreună cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice şi cu
Ministerul Sănătăţii, la stabilirea numărului anual de locuri în unităţile de
învăţământ superior de profil medical acreditate, precum şi a numărului de
locuri în rezidenţiat;

24
 - colaborează cu organizaţii de profil profesional-ştiinţific, patronal, sindical din
domeniul sanitar şi cu organizaţii neguvernamentale în toate problemele ce
privesc asigurarea sănătăţii populaţiei;
- colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea reglementărilor din domeniul
medical sau al asigurărilor sociale de sănătate;
- propune criterii şi standarde de dotare a cabinetelor de practică medicală
independentă, indiferent de regimul proprietăţii, şi le supune spre aprobare
Ministerului Sănătăţii.
CMR, prin structurile naţionale sau teritoriale, colaborează în domeniul său de
competenţă cu Ministerul Sănătăţii, cu instituţii, autorităţi şi organizaţii la:
- formarea, specializarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a medicilor;
- stabilirea şi creşterea standardelor de practică profesională în vederea asigurării
calităţii actului medical în unităţile sanitare;
- elaborarea metodologiei de acordare a gradului profesional şi tematica de
concurs;
- iniţierea şi promovarea de forme de educaţie medicală continuă în vederea
ridicării gradului de competenţă profesională a membrilor săi;
- elaborarea criteriilor şi standardelor de dotare a cabinetelor de practică
medicală independentă, pe care le supune spre aprobare Ministerului Sănătăţii;
- promovarea şi asigurarea cadrului necesar desfăşurării unei concurenţe loiale
bazate exclusiv pe criteriile competenţei profesionale;
- reprezentarea medicilor cu practică independentă care desfăşoară activităţi
medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate;
- consultările privind normele de acordare a asistenţei medicale în domeniul
asigurărilor sociale de sănătate.
CMR avizează înfiinţarea cabinetelor medicale private, indiferent de forma lor
juridică, şi participă, prin reprezentanţi anume desemnaţi, la concursurile organizate
pentru ocuparea posturilor din unităţile sanitare publice. În exercitarea atribuţiilor
prevăzute de prezenta lege, CMR, prin structurile naţionale sau teritoriale, are
dreptul de a formula acţiune în justiţie în nume propriu sau în numele membrilor săi.

4.2.2. Organizare şi funcţionarea Colegiul medicilor din România

Membrii CMR au următoarele drepturi:
- să aleagă şi să fie aleşi în organele de conducere de la nivelul structurilor
teritoriale sau naţionale ale CMR;
- să se adreseze organelor abilitate ale CMR şi să primească informaţiile
solicitate;
- să participe la orice acţiune a CMR şi să fie informaţi în timp util despre
aceasta;
- să folosească, împreună cu membrii lor de familie, toate dotările sociale,
profesionale, culturale şi sportive ale CMR şi ale colegiilor teritoriale;
- să poarte însemnele CMR;
- să conteste sancţiunile primite;
- să solicite ajutoare materiale pentru situaţii deosebite, atât personal, cât şi prin
membrii lor de familie;
25
- să beneficieze, în mod gratuit, de asistenţă medicală, medicamente şi proteze,
începând cu 1 ianuarie 2008, în condiţiile respectării dispoziţiilor legale privind
plata contribuţiei la asigurările sociale de sănătate, atât medicii în activitate sau
pensionari, cât şi soţul sau soţia şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora.
Obligaţiile membrilor CMR sunt următoarele:
- să facă dovada cunoaşterii normelor de deontologie profesională şi a celor care
reglementează organizarea şi funcţionarea corpului profesional; modalitatea de
testare a cunoştinţelor de deontologie şi a legislaţiei profesionale se stabileşte
de Consiliul naţional al CMR;
- să respecte dispoziţiile Statutului Colegiului Medicilor din România, ale
Codului de deontologie medicală, hotărârile organelor de conducere ale CMR
şi regulamentele profesiei;
- să rezolve sarcinile ce le-au fost încredinţate în calitate de membru sau de
reprezentant al corpului profesional;
- să participe la manifestările iniţiate de organele de conducere, la activităţile
profesionale sau de pregătire profesională iniţiate ori organizate de către
organele de conducere naţionale sau locale;
- să participe la şedinţele ori adunările la care au fost convocaţi;
- să execute cu bună-credinţă sarcinile ce decurg din hotărârile organelor de
conducere ale CMR;
- să se abţină de la deliberările organelor de conducere în care sunt aleşi, în cazul
în care, în îndeplinirea unor atribuţii ale acestor organe, au un interes propriu;
- să păstreze secretul profesional;
- să păstreze confidenţialitatea asupra dezbaterilor, opiniilor şi voturilor
exprimate în organele de conducere;
- să respecte normele, principiile şi îndatoririle deontologiei medicale;
- să aibă un comportament demn în exercitarea profesiei ori a calităţii de
membru al CMR;
- să achite, în termenul stabilit, cotizaţia datorată în calitate de membru al CMR;
- să rezolve litigiile cu alţi membri, în primul rând prin mediere de către
comisiile organizate în acest scop în cadrul CMR;
- să execute cu bună-credinţă atribuţiile ce le revin în calitate de reprezentant sau
membru în organele de conducere ale CMR, în colegiile judeţene sau în
Colegiul Medicilor Municipiului Bucureşti.
Obligaţiile membrilor CMR, ce decurg din calitatea lor specială de medici, sunt:
- să respecte şi să aplice, în orice împrejurare, normele de deontologie medicală;
- să nu aducă prejudicii reputaţiei corpului medical sau altor membri, respectând
statutul de corp profesional al CMR;
- să acorde, cu promptitudine şi necondiţionat, îngrijirile medicale de urgenţă, ca
o îndatorire fundamentală profesională şi civică;
- să acţioneze, pe toată durata exercitării profesiei, în vederea creşterii gradului
de pregătire profesională;
- să aplice parafa, cuprinzând numele, prenumele, gradul, specialitatea şi codul,
pe toate actele medicale pe care le semnează;
- să respecte drepturile pacienţilor.
26
 În vederea creşterii gradului de pregătire profesională şi asigurării unui nivel
ridicat al cunoştinţelor medicale, medicii sunt obligaţi să efectueze un număr de
cursuri de pregătire şi alte forme de educaţie medicală continuă şi informare în
domeniul ştiinţelor medicale, pentru cumularea numărului de credite stabilite în acest
sens de către CMR. Sunt creditate programele, precum şi celelalte forme de educaţie
medicală continuă avizate de CMR. Medicii care nu realizează pe parcursul a 5 ani
numărul minim de credite de educaţie medicală continuă, stabilit de Consiliul
naţional al CMR, sunt suspendaţi din exerciţiul profesiei până la realizarea numărului
de credite respectiv.

4.2.3. Organizarea la nivel teritorial

La nivelul fiecărui judeţ, respectiv la nivelul municipiului Bucureşti, se
organizează câte un colegiu al medicilor, format din toţi medicii care exercită
profesia în unitatea administrativ-teritorială respectivă, denumit în continuare
colegiul territorial. Colegiile teritoriale ale medicilor au personalitate juridică,
patrimoniu şi buget proprii. Patrimoniul se constituie din bunuri mobile şi imobile,
dobândite în condiţiile legii. Sediul colegiului teritorial al medicilor este în oraşul de
reşedinţă a judeţului, respectiv în municipiul Bucureşti, pentru Colegiul Medicilor
Municipiului Bucureşti. Niciun colegiu teritorial nu poate funcţiona în afara CMR.
Organele de conducere ale colegiului teritorial sunt:
- adunarea generală;
- consiliul;
- biroul consiliului;
- preşedintele.
Adunarea generală este formată din medicii înscrişi la colegiul teritorial
respectiv. Adunarea generală se întruneşte anual, în primul trimestru, la convocarea
consiliului, şi adoptă hotărâri cu majoritate simplă în prezenţa a două treimi din
numărul membrilor săi. Dacă la prima convocare nu s-a realizat majoritatea de două
treimi, după 10 zile se organizează o nouă şedinţă, cu aceeaşi ordine de zi, care va
adopta hotărâri cu majoritate simplă, indiferent de numărul membrilor prezenţi.
Adunarea generală are următoarele atribuţii:
- alege membrii consiliului şi comisia de cenzori a colegiului teritorial;
- alege reprezentanţii în Adunarea generală naţională;
- aprobă proiectul de buget al colegiului şi, în baza raportului cenzorilor,
descarcă de gestiune consiliul pentru anul fiscal încheiat;
- stabileşte indemnizaţia de şedinţă a membrilor comisiei de disciplină.
Modalitatea de exprimare a votului se stabileşte prin regulamentul electoral.

4.2.4. Răspunderea disciplinară a medicilor

Medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor
profesiei medicale, a Codului de deontologie medicală şi a regulilor de bună practică
profesională, a Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea
deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale CMR, precum şi pentru
orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze
onoarea şi prestigiul profesiei sau ale CMR.
27
 Răspunderea disciplinară a membrilor CMR, potrivit prezentei legi, nu exclude
răspunderea penală, contravenţională sau civilă, conform prevederilor legale.
Plângerea împotriva unui medic se depune la colegiul al cărui membru este medicul.
În cazul medicilor cetăţeni ai unui stat membru al UE, ai unui stat aparţinând SEE sau
ai Confederaţiei Elveţiene, plângerea se depune la colegiul în a cărui rază medicul îşi
desfăşoară activitatea. Biroul executiv al Consiliului naţional dispune trimiterea
dosarului disciplinar la comisia de disciplină.
Împotriva deciziei de respingere a plângerii persoana care a făcut plângerea
poate depune contestaţie la colegiul a cărui decizie se contestă. Aceasta se
soluţionează de către Biroul executiv al Consiliului naţional. Plângerile împotriva
unui membru al organelor de conducere de la nivel teritorial sau naţional se
înaintează Comisiei superioare de disciplină. În cadrul fiecărui colegiu teritorial se
organizează şi funcţionează comisia de disciplină, independentă de conducerea
colegiului, care judecă în complete de 3 membri abaterile disciplinare săvârşite de
medicii înscrişi în acel colegiu. La nivelul CMR se organizează şi funcţionează
Comisia superioară de disciplină, independentă de conducerea colegiului, care judecă
în complete de 5 membri contestaţiile formulate împotriva deciziilor comisiilor de
disciplină teritoriale.
Unul dintre membrii comisiilor de disciplină este desemnat de autorităţile de
sănătate publică, la nivel teritorial, şi de Ministerul Sănătăţii, la nivelul Comisiei
superioare de disciplină. Procedura judecării abaterilor este prevăzută în Statutul
Colegiului Medicilor din România. Membrii comisiilor de disciplină de la nivelul
colegiului teritorial sunt aleşi de adunarea generală a colegiului, iar membrii Comisiei
superioare de disciplină vor fi aleşi de Adunarea generală naţională. Membrii
comisiilor de disciplină vor fi aleşi din rândul medicilor primari cu o vechime în
profesie de peste 7 ani şi care nu au avut abateri disciplinare în ultimii 5 ani. Funcţia
de membru al comisiei de disciplină este incompatibilă cu orice altă funcţie în cadrul
CMR. Durata mandatului membrilor comisiilor de disciplină este de 6 ani. Calitatea
de membru al comisiilor de disciplină încetează prin deces, demisie, pierderea
calităţii de membru al CMR ori prin numirea unui alt reprezentant în cazul membrilor
desemnaţi de către Ministerul Sănătăţii sau direcţia de sănătate publică. Membrii
comisiilor de disciplină se aleg prin vot secret şi pe baza candidaturilor depuse. La
nivel teritorial se va alege un număr de 5-9 membri, iar la nivel naţional 13. Membrii
comisiilor de disciplină îşi vor alege un preşedinte care conduce activitatea
administrativă a comisiilor de disciplină. Preşedintele comisiei de disciplină prezintă
adunării generale raportul anual al activităţii comisiei de disciplină.
Sancţiunile disciplinare sunt:
- mustrare;
- avertisment;
- vot de blam;
- amendă de la 100 lei la 1.500 lei. Plata amenzii se va face în termen de 30 de
zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest
termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul profesiei, până la achitarea
sumei. Sumele provenite din plata amenzilor se fac venit integral la bugetul
CMR;
28
 - interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi medicale pe o perioadă
de la o lună la un an;
- retragerea calităţii de membru al CMR.
Retragerea calităţii de membru al CMR operează de drept pe durata stabilită
prin hotărâre definitivă de instanţele judecătoreşti cu privire la interzicerea exercitării
profesiei. Decizia pronunţată se comunică medicului sancţionat şi Biroului executiv
al CMR.
Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se soldează cu suspendarea sau
interzicerea exercitării profesiei se comunică şi Ministerului Sănătăţii şi, respectiv,
angajatorului. Persoana fizică sau juridică care a făcut sesizarea va fi informată cu
privire la soluţionarea cauzei de către comisia de disciplină.
În termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat, persoana care a
făcut sesizarea, Ministerul Sănătăţii, preşedintele colegiului teritorial sau
preşedintele CMR poate contesta decizia pronunţată de comisia de disciplină a
colegiului teritorial.
Acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii
faptei sau de la data cunoaşterii consecinţelor prejudiciabile. Ancheta disciplinară se
exercită prin persoane desemnate în acest scop de către biroul consiliului colegiului
teritorial sau, după caz, de către Biroul executiv al CMR.
Unităţile sanitare sau cele de medicină legală au obligaţia de a pune la dispoziţie
comisiilor de disciplină sau persoanelor desemnate cu investigarea abaterilor
disciplinare documentele medicale solicitate, precum şi orice alte date şi informaţii
necesare soluţionării cauzei.
BIBLIOGRAFIE
1. Turcu, I., 2010 Dreptul sănătății. Frontul comun al medicului și al juristului,
Ed. Wolters Kluwer, București.

2.Dreptul Sănătății – Reglementare și jurisprudență, Rodica Diana Apan,

Maria Aluaş, Elena Mihaela Fodor, Gabriel Adrian Năsui, Perju Dumbravă Dan,
Rebeleanu Codrin, Editura Pro Universitaria, București, 2020.
3.Dreptul sănătății. Curs universitar, ed. a 2-a, completată, revizuită și adăugită,
Rodica Diana Apan, Maria Aluaş, Ana Dulău, Elena Mihaela Fodor, Gabriel Adrian
Năsui, Perju Dumbravă Dan, Ludo M. Veny, Editura Pro Universitaria, București,
2019.

29
 CAPITOLUL 5

RĂSPUNDEREA CIVILĂ A PERSONALULUI MEDICAL ȘI A

FURNIZORULUI DE PRODUSE ȘI SERVICII MEDICALE, SANITARE ȘI
FARMACEUTICE

Cuprins
5.1. Răspunderea civilă a personalului medical
5.2. Răspunderea civilă a furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare,
aparatură, dispozitive medicale şi medicamente
5.3. Consimțământul informat a pacientului
5.4. Obligativitatea asigurării asistenţei medicale
5.5. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională pentru medici,
farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale
5.6. Procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională
pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale.

5.1. Răspunderea civilă a personalului medical

Următoarele concepte sunt relevante :
- personalul medical este medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul
medical şi moaşa care acordă servicii medicale;
- malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical
sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului,
implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de
produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.
Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care
includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea
profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau
tratament.
Personalul medical răspunde civil şi pentru prejudiciile ce decurg din
nerespectarea reglementărilor prezentului titlu privind confidenţialitatea,
consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale. Personalul
medical răspunde civil pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei şi atunci
când îşi depăşeşte limitele competenţei, cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu
este disponibil personal medical ce are competenţa necesară. Răspunderea civilă
reglementată prin prezenta lege nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta
care a cauzat prejudiciul constituie infracţiune conform legii. Toate persoanele
implicate în actul medical vor răspunde proporţional cu gradul de vinovăţie al
fiecăruia.
Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în
exercitarea profesiunii:

30
 - când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu
echipament de diagnostic şi tratament, infecţiilor nosocomiale, efectelor
adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale metodelor de
investigaţie şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare,
echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicale şi sanitare
folosite;
- când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea
competenţei acordate.

5.2. Răspunderea civilă a furnizorilor de servicii medicale, materiale sanitare,

aparatură, dispozitive medicale şi medicamente
Unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii
medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în
activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt
consecinţa:
- infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă
ce nu a putut fi controlată de către instituţie;
- defectelor cunoscute ale dispozitivelor şi aparaturii medicale folosite în mod
abuziv, fără a fi reparate;
- folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanţelor
medicamentoase şi sanitare, după expirarea perioadei de garanţie sau a
termenului de valabilitate a acestora, după caz;
- acceptării de echipamente şi dispozitive medicale, materiale sanitare, substanţe
medicamentoase şi sanitare de la furnizori, fără asigurarea prevăzută de lege,
precum şi subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori
fără asigurare de răspundere civilă în domeniul medical.
Unităţile sanitare răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse
de personalul medical angajat, în solidar cu acesta. Unităţile sanitare publice sau
private, furnizoare de servicii medicale, răspund civil şi pentru prejudiciile cauzate, în
mod direct sau indirect, pacienţilor, generate de nerespectarea reglementărilor interne
ale unităţii sanitare. Unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii
medicale, şi producătorii de echipamente şi dispozitive medicale, substanţe
medicamentoase şi materiale sanitare răspund potrivit legii civile pentru prejudiciile
produse pacienţilor în activitatea de prevenţie, diagnostic şi tratament, generate în
mod direct sau indirect de viciile ascunse ale echipamentelor şi dispozitivelor
medicale, substanţelor medicamentoase şi materiale sanitare, în perioada de
garanţie/valabilitate, conform legislaţiei în vigoare.

5.3. Consimțământul informat al pacientului

Pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament, cu potenţial de
risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic, medic dentist, asistent
medical/moaşă, pacientului i se solicită acordul scris.
În obţinerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul
medical/moaşa sunt datori să prezinte pacientului informaţii la un nivel ştiinţific
rezonabil pentru puterea de înţelegere a acestuia. Informaţiile trebuie să conţină:
31
diagnosticul, natura şi scopul tratamentului, riscurile şi consecinţele tratamentului
propus, alternativele viabile de tratament, riscurile şi consecinţele lor, prognosticul
bolii fără aplicarea tratamentului.
Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului informat este de 18 ani.
Minorii îşi pot exprima consimţământul în absenţa părinţilor sau reprezentantului
legal, în următoarele cazuri:
- situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi contactaţi, iar
minorul are discernământul necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care
se află;
- situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau tratamentul problemelor sexuale
şi reproductive, la solicitarea expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani.
Medicul curant, asistentul medical/moaşa răspund atunci când nu obţin
consimţământul informat al pacientului sau al reprezentanţilor legali ai acestuia, cu
excepţia cazurilor în care pacientul este lipsit de discernământ, iar reprezentantul
legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, datorită situaţiei de urgenţă.
Atunci când reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat,
medicul, asistentul medical/moaşa pot solicita autorizarea efectuării actului medical
autorităţii tutelare sau pot acţiona fără acordul acesteia în situaţii de urgenţă, când
intervalul de timp până la exprimarea acordului ar pune în pericol, în mod ireversibil,
sănătatea şi viaţa pacientului.

5.4. Obligativitatea asigurării asistenţei medicale

Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au obligaţia de a acorda
asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate unei persoane doar dacă au acceptat-o în
prealabil ca pacient, criteriile de acceptare urmând a fi stabilite prin normele
metodologice de aplicare a prezentei legi. Medicul, medicul dentist, asistentul
medical/moaşa nu pot refuza să acorde asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate pe
criterii etnice, religioase şi orientare sexuală sau pe alte criterii de discriminare
interzise prin lege. Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au obligaţia de
a accepta pacientul în situaţii de urgenţă, când lipsa asistenţei medicale poate pune în
pericol, în mod grav şi ireversibil, sănătatea sau viaţa pacientului.
Atunci când medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au acceptat
pacientul, relaţia poate fi întreruptă:
- odată cu vindecarea bolii;
- de către pacient;
- de către medic, în următoarele situaţii:
- atunci când pacientul este trimis altui medic, furnizând toate datele medicale
obţinute, care justifică asistenţa altui medic cu competenţe sporite;
- pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau ireverenţioasă faţă de medic.
Medicul va notifica pacientului, dorinţa terminării relaţiei, înainte cu minimum
5 zile, pentru ca acesta să găsească o alternativă, doar în măsura în care acest fapt nu
pune în pericol starea sănătăţii pacientului
Medicul, asistentul medical/moaşa, angajaţi ai unei instituţii furnizoare de servicii
medicale, au obligaţia acordării asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate pacientului

32
care are dreptul de a primi îngrijiri medicale/de sănătate în cadrul instituţiei, potrivit
reglementărilor legale.
În acordarea asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate, personalul medical are
obligaţia aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în
specialitatea respectivă, aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora, standardelor
recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii respective.

5.5. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională pentru medici,

farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale
Personalul medical care acordă asistenţă medicală, în sistemul public şi/sau în
cel privat, într-o locaţie cu destinaţie specială pentru asistenţă medicală, precum şi
atunci când aceasta se acordă în afara acestei locaţii, ca urmare a unei cereri exprese
din partea persoanei sau a persoanelor care necesită această asistenţă ori a unui terţ
care solicită această asistenţă pentru o persoană sau mai multe persoane care, din
motive independente de voinţa lor, nu pot apela ele însele la această asistenţă, va
încheia o asigurare de malpraxis pentru cazurile de răspundere civilă profesională
pentru prejudicii cauzate prin actul medical. O copie de pe asigurare va fi prezentată
înainte de încheierea contractului de muncă, fiind o condiţie obligatorie pentru
angajare.
Asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund,
în baza legii, faţă de terţe persoane care se constată că au fost supuse unui act de
malpraxis medical, precum şi pentru cheltuielile de judecată ale persoanei
prejudiciate prin actul medical. Despăgubirile se acordă indiferent de locul în care a
fost acordată asistenţa medicală. Asigurarea obligatorie face parte din categoria B
clasa 13 de asigurări de răspundere civilă şi va cuprinde toate tipurile de tratamente
medicale ce se efectuează în specialitatea şi competenţa profesională a asiguratului şi
în gama de servicii medicale oferite de unităţile de profil.
Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le
plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanei sau persoanelor
păgubite prin aplicarea unei asistenţe medicale neadecvate, care poate avea drept
efect inclusiv vătămarea corporală ori decesul. În caz de deces, despăgubirile se
acordă succesorilor în drepturi ai pacientului care au solicitat acestea. Despăgubirile
se acordă şi atunci când asistenţa medicală nu s-a acordat, deşi starea persoanei sau
persoanelor care au solicitat sau pentru care s-a solicitat asistenţa medicală impunea
această intervenţie. Despăgubirile vor include şi eventualele cheltuieli ocazionate de
un proces în care asiguratul este obligat la plata acestora; cheltuielile de judecată sunt
incluse în limita răspunderii stabilită prin poliţa de asigurare. Despăgubirile se plătesc
şi atunci când persoanele vătămate sau decedate nu au domiciliul sau reşedinţa în
România, cu excepţia cetăţenilor din Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia.
În cazul în care pentru acelaşi asigurat există mai multe asigurări valabile,
despăgubirea se suportă în mod proporţional cu suma asigurată de fiecare asigurător.
Asiguratul are obligaţia de a informa asigurătorul despre încheierea unor astfel
de asigurări cu alţi asigurători, atât la încheierea poliţei, cât şi pe parcursul executării
acesteia. Limitele maxime ale despăgubirilor de asigurare se stabilesc de către CNAS,

33
după consultarea asociaţiilor profesionale din domeniul asigurărilor şi CMR, CFR,
CMDR, OAMGMAMR şi OBBC, cu avizul Ministerului Sănătăţii.
Nivelul primelor, termenele de plată şi celelalte elemente privind acest tip de
asigurări se stabilesc prin negociere între asiguraţi şi asigurători. Despăgubirile se pot
stabili pe cale amiabilă, în cazurile în care rezultă cu certitudine răspunderea civilă a
asiguratului. În cazul în care părţile - asigurat, asigurător şi persoana prejudiciată -
cad de acord sau nu, este certă culpa asiguratului, despăgubirile se vor plăti numai în
baza hotărârii definitive a instanţei judecătoreşti competente. Despăgubirile se plătesc
de către asigurător nemijlocit persoanelor fizice, în măsura în care acestea nu au fost
despăgubite de asigurat. Despăgubirile pot fi solicitate şi se plătesc şi către persoanele
care nu au plătit contribuţia datorată la sistemul public de sănătate.
Drepturile persoanelor vătămate sau decedate prin aplicarea unei asistenţe
medicale neadecvate se pot exercita împotriva celor implicaţi direct sau indirect în
asistenţa medicală. Aceste drepturi se pot exercita şi împotriva persoanelor juridice
care furnizează echipamente, instrumental medical şi medicamente care sunt folosite
în limitele instrucţiunilor de folosire sau prescripţiilor în asistenţă medicală calificată,
conform obligaţiei acestora, asumată prin contractele de furnizare a acestora.
Despăgubirile nu se recuperează de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei
când asistenţa medicală s-a făcut în interesul părţii vătămate sau a decedatului, în
lipsa unei investigaţii complete ori a necunoaşterii datelor anamnezice ale acestuia,
datorită situaţiei de urgenţă, iar partea vătămată sau decedatul nu a fost capabil,
datorită circumstanţelor, să coopereze când i s-a acordat asistenţă.
Recuperarea prejudiciilor de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei
se poate realiza în următoarele cazuri:
- vătămarea sau decesul este urmare a încălcării intenţionate a standardelor de
asistenţă medicală;
- vătămarea sau decesul se datorează unor vicii ascunse ale echipamentului sau a
instrumentarului medical sau a unor efecte secundare necunoscute ale
medicamentelor administrate;
- atunci când vătămarea sau decesul se datorează atât persoanei responsabile, cât
şi unor deficienţe administrative de care se face vinovată unitatea medicală în
care s-a acordat asistenţă medicală sau ca urmare a neacordării tratamentului
adecvat stabilit prin standarde medicale recunoscute sau alte acte normative în
vigoare, persoana îndreptăţită poate să recupereze sumele plătite drept
despăgubiri de la cei vinovaţi, alţii decât persoana responsabilă, proporţional
cu partea de vină ce revine acestora;
- asistenţa medicală a părţii vătămate sau a decedatului s-a făcut fără
consimţământul acestuia.
Asiguraţii sau reprezentanţii acestora sunt obligaţi să înştiinţeze în scris
asigurătorul sau, dacă este cazul, asigurătorii despre existenţa unei acţiuni în
despăgubire, în termen de 3 zile lucrătoare de la data la care au luat la cunoştinţă
despre această acţiune.

5.6. Procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională

pentru medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei medicale
34
 La nivelul direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti se
constituie Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de
malpraxis. Comisia are în componenţă reprezentanţi ai direcţiilor de sănătate
publică judeţene şi, respectiv, ai municipiului Bucureşti, casei judeţene de asigurări
de sănătate, colegiului judeţean al medicilor, colegiului judeţean al medicilor dentişti,
colegiului judeţean al farmaciştilor, ordinului judeţean al asistenţilor şi moaşelor din
România, un expert medico-
legal, sub conducerea unui director adjunct al direcţiei de sănătate publică judeţene,
respectiv a municipiului Bucureşti. Regulamentul de organizare şi funcţionare a
Comisiei se elaborează de Ministerul Sănătăţii, se aprobă prin ordin al ministrului
sănătăţii. Ministerul Sănătăţii aprobă, la propunerea CMR, pentru fiecare judeţ şi
municipiul Bucureşti, o listă naţională de experţi medicali, în fiecare specialitate, care
vor fi consultaţi conform regulamentului de organizare şi funcţionare a Comisiei. Pe
lista de experţi se poate înscrie orice medic, medic dentist, farmacist, asistent
medical/moaşă cu o vechime de cel puţin 8 ani în specialitate, cu avizul CMR,
CMDR, CFR şi, respectiv, al OAMGMAMR. Modalitatea de remunerare a experţilor
medicali din lista naţională se stabileşte prin ordin al ministrului sănătăţii.
Comisia poate fi sesizată de:
- persoana sau, după caz, reprezentantul legal al acesteia, care se consideră
victima unui act de malpraxis săvârşit în exercitarea unei activităţi de
prevenţie, diagnostic şi tratament;
- succesorii persoanei decedate ca urmare a unui act de malpraxis imputabil unei
activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament.
Comisia desemnează, prin tragere la sorţi, din lista naţională a experţilor, un
grup de experţi sau un expert care dispun de cel puţin acelaşi grad profesional şi
didactic cu persoana reclamată, în funcţie de complexitatea cazului, însărcinat cu
efectuarea unui raport asupra cazului.
Experţii au acces la toate documentele medicale aferente cazului, a căror cercetare o
consideră necesară, şi au dreptul de a audia şi înregistra depoziţiile tuturor
persoanelor implicate. Și întocmesc în termen de 30 de zile un raport asupra cazului
pe care îl înaintează Comisiei. Comisia adoptă o decizie asupra cazului, în maximum
3 luni de la data sesizării. Fiecare parte interesată are dreptul să primească o copie a
raportului experţilor şi a documentelor medicale care au stat la baza acestuia.
Comisia stabileşte, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de
malpraxis. Decizia se comunică tuturor persoanelor implicate, inclusiv asigurătorului,
în termen de 5 zile calendaristice. În cazul în care asigurătorul sau oricare dintre
părţile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanţa de
judecată competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei. Procedura
stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului
comun. Întreaga procedură de stabilire a cazurilor de malpraxis, până în momentul
sesizării instanţei, este confidenţială. Încălcarea confidenţialităţii de către persoana
care a făcut sesizarea duce la pierderea dreptului de a beneficia de procedura de
conciliere. Încălcarea confidenţialităţii de către membrii Comisiei sau experţii
desemnaţi de aceasta atrage sancţiuni profesionale şi administrative, conform

35
regulamentelor aprobate. Comisia întocmeşte un raport anual detaliat pe care îl
prezintă Ministerului Sănătăţii.
Pe baza datelor astfel obţinute, Ministerul Sănătăţii elaborează un raport anual
naţional asupra malpraxisului medical, pe care îl prezintă Parlamentului, Guvernului
şi opiniei publice. Instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în prezenta
lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis
reclamat. Actele de malpraxis în cadrul activităţii medicale de prevenţie, diagnostic şi
tratament se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepţia
faptelor ce reprezintă infracţiuni.
Omisiunea încheierii asigurării de malpraxis medical sau asigurarea sub limita
legală de către persoanele fizice şi juridice prevăzute de prezenta lege constituie
abatere disciplinară şi se sancţionează cu suspendarea dreptului de practică sau, după
caz, suspendarea autorizaţiei de funcţionare.
Această sancţiune nu se aplică dacă asiguratul se conformează în termen de 30 de zile
obligaţiei legale. Prevederile prezentului titlu nu se aplică activităţii de cercetare
biomedicală.

BIBLIOGRAFIE
Turcu, I., 2010 Dreptul sănătății. Frontul comun al medicului și al juristului, Ed.
Wolters Kluwer, București.
Dreptul Sănătății – Reglementare și jurisprudență, Rodica Diana Apan, Maria
Aluaş, Elena Mihaela Fodor, Gabriel Adrian Năsui, Perju Dumbravă Dan, Rebeleanu
Codrin, Editura Pro Universitaria, București, 2020.
Dreptul sănătății. Curs universitar, ed. a 2-a, completată, revizuită și adăugită,
Rodica Diana Apan, Maria Aluaş, Ana Dulău, Elena Mihaela Fodor, Gabriel Adrian
Năsui, Perju Dumbravă Dan, Ludo M. Veny, Editura Pro Universitaria, București,
2019.

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ
1. Turcu, I., 2010 Dreptul sănătăștii. Frontul comun al medicului și al juristului,
Ed.Wolters Kluwer, București
2. Bălan G., Bulgaru I.D., 2015, Răspunderea juridică medicală în România.
Malpraxisul și infracțiunile medicale. Ed. Hamangiu București
3. Năsui G. A., 2016 Malpraxisul Medical: particularitățile răspunderii civile
medicale: jurisprudența internă relevantă: malpraxisul profesiilor liberale, Ed.
Universul Juridic.
4. Călin R. M., 2016 Malpraxis, răspunderea personalului medical și a furnizorului
de servicii medicale: practica judiciară, Ed. Hamangiu București.

36
CAPITOLUL 6
JUDRISPRUDENȚA CEDO ÎN MATERIA DREPTULUI SANATATII

CUPRINS

1. Cauza Codarcea împotriva României din 2 iunie 2009.. Cererea nr. 31675/04.
Malpraxis medical. Prescrierea răspunderii penale. Acțiune civilă introdusă
separat. Durata procesului. Integritatea fizică. Obligațiile statului. Curtea
Europeană a Drepturilor Omului Strasbourg
2. Cauza Csoma împotriva României din 15 ianuarie 2013. Cererea nr. 8759/05.
Malpraxis medical. Lipsa consimţământului scris al pacientei şi omisiunea
medicului de a informa adecvat pacienta asupra riscurilor procedurii medicale -
încălcarea art. 8 din Convenţie. Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Strasbourg.
3. Cauza Mateescu împotriva României din 14 ianuarie 2014. Cererea nr. 1.944/10.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului Strasbourg
4. Hotărârea CEDO din 17 iulie 2014 - centrul de resurse juridice în numele lui
Valentin Câmpeanu împotriva României.Cererea nr. 47848/08. Curtea Europeană
a Drepturilor Omului Strasbourg
5. Cauza Ioniță împotriva României.Cererea nr.81270 / 12.Curtea Europeană a
Drepturilor Omului Strasbourg

1. Cauza Codarcea împotriva României din 2 iunie 2009. Cererea nr.

31675/04. Malpraxis medical. Prescrierea răspunderii penale. Acțiune civilă
introdusă separat. Durata procesului. Integritatea fizică. Obligațiile statului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului Strasbourg

 la originea cauzei se află cererea nr. 31675/04 îndreptată împotriva

României prin care un resortisant al acestui stat, doamna Elvira Codarcea
(„reclamantă”), a sesizat Curtea la 9 august 2004 în temeiul art.34 din Convenţia
pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
 guvernul român („guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental,
domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
 reclamanta invoca în special în temeiul art. 6 şi 8 din Convenţie, durata
excesivă şi ineficienţa procedurii care viza angajarea răspunderii medicului care a
supus-o unei intervenţii de chirurgie plastică la pleoape fără a-i solicita, în mod
valabil, consimţământul şi fără a o informa cu privire la posibilele consecinţe.
 la 28 februarie 2008, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice
guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de
asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
 reclamanta s-a născut în 1933 şi are domiciliul în Târgu-Mureş. Aceasta
este avocat în baroul Mureş. Intervenţiile chirurgicale suferite de reclamantă la
spitalul din Târgu-Mureş.

37
  în 1996, reclamanta a suferit mai multe intervenţii chirurgicale la faţă,
efectuate de doctorul B., chirurg plastic la Spitalul clinic municipal Târgu Mureş.
 într-o primă etapă, aceasta a fost spitalizată în perioada 4-7 iunie 1996 cu
diagnosticul de papilom submandibular şi o problemă de cicatrizare post-operatorie la
coapsă dreaptă. Medicul B. i-a recomandat o intervenţie chirurgicală de natură
plastică. Cu această ocazie, respectivul medic i-a aplicat reclamantei o operaţie de
blefaroplastie (corectarea pleoapelor prin chirurgie estetică).
 reclamanta a fost din nou spitalizată în cadrul aceleiaşi clinici în perioada
8-9 august 1996 cu diagnosticul de lagoftalmie cicatricială post-blefaroplastie
(închidere insuficientă a pleoapelor din cauza unor cicatrice postoperatorii). Acelaşi
medic B. a efectuat o nouă intervenţie chirurgicală de blefaroplastie la ambii ochi,
reclamantei, care constă în extirparea cicatricei formate sub pleoapa dreaptă în urma
blefaroplastiei anterioare, urmată de o grefă de piele provenind de la nivelul fosei
iliace drepte. De asemenea, medicul a efectuat şi o „plastie în Z” la ambii ochi, în
colţul palpebral-nazal inferior.
 în perioada 20-21 august 1996, reclamanta a fost spitalizată, pentru a
treia oară, la Spitalul clinic municipal Târgu Mureş, iar medicul B. a operat-o din nou.
Aceasta a fost supusă unei a treia blefaroplastii, unei mastopexii (remodelarea sânilor)
şi refacerea cicatricei de pe coapsa dreaptă.
 după cele trei intervenţii chirurgicale la care a fost supusă la spitalul din
Târgu Mureş, reclamanta a prezentat o pareză facială pe partea dreaptă şi alte câteva
sechele care au necesitat tratament medical.
 îngrijirile medicale acordate după intervenţiile chirurgicale suferite de
reclamantă la spitalul din Târgu-Mureş
 în perioada 8-10 octombrie 1996, reclamanta a fost spitalizată la Spitalul
clinic de oftalmologie Bucureşti cu diagnosticul de fante palpebrale inegale la ambii
ochi şi ectropion la ochiul stâng (eversiunea pleoapei care duce la expunerea globului
ocular). Medicul care a examinat-o a notat şi faptul că pacientă prezenta o pareză
facială pe partea dreaptă.
 la 9 octombrie 1996, reclamanta a suferit o intervenţie chirurgicală care a
constatat în rezecţia cicatricelor cheloide de pe pleoapa dreaptă superioară şi o
intervenţie chirurgicală pentru ectropionul de la ochiul stâng.
 la 8 ianuarie 1997, aceasta a fost diagnosticată de un medic oftalmolog
cu keratopatie lagoftalmică la ochiul drept (afecţiune a corneei cauzată de închiderea
insuficientă a pleoapelor), paralizie facială post-plastie şi lagoftalmie cicatricială la
ambii ochi.
 la 15 ianuarie 1997, reclamanta a fost examinată în cadrul secţiei de
chirurgie plastică a Spitalului de urgenţă Bucureşti şi a fost diagnosticată cu o
cicatrice hipertrofică la ochiul stâng.
 la 29 iunie 1997, clinica privată Atlas a diagnosticat-o cu sindrom
neurastenic-depresiv.
 la 2 octombrie 1997, clinica de fizioterapie din Târgu Mureş i-a
recomandat un tratament pentru pareza sa facială.
 la 3 august 1998, Spitalul clinic de chirurgie plastică şi reparatorie din
Bucureşti a diagnosticat-o pe reclamantă cu blefaropareză superioară moderată, cu
38
cicatrice postoperatorii după lifting facial, o pareză facială pe partea dreaptă în curs
de vindecare şi i-a recomandat o blefaroplastie superioară, extirparea cicatricelor post
lifting şi o sutură directă, precum şi continuarea tratamentelor cu medicamente şi
fizioterapie pentru pareză.
 la 3 septembrie 2004, reclamanta a fost spitalizată în cadrul clinicii
private Marmed din Târgu Mureş cu diagnosticul de ectropion. La 20 septembrie
2006, aceeaşi clinică privată a diagnosticat-o cu lagoftalmie. Examene medico-legale
 la 30 septembrie 1998, un prim raport medico-legal eliberat de Institutul
de medicină legală din Bucureşti şi care viza afecţiunile postoperatorii ale
reclamantei a constatat faptul că aceasta prezenta cicatrice din 5 iunie 1996 şi
includea o prezentare a intervenţiilor suferite în perioada 7 iunie 1996 – 3 august
1998 şi concluziona că, până la finalizarea tuturor intervenţiilor medicale chirurgicale
şi oftalmologice, nu se putea stabili dacă reclamanta prezenta în continuare o
infirmitate sau a fost supusă unei mutilări.
 a doua expertiză medico-legală a fost efectuată la 11 aprilie 1999.
Concluziile sale prevedeau că intervenţia chirurgicală estetică a fost efectuată la
cererea reclamantei şi că nu au existat erori de tehnică chirurgicală, complicaţiile
postoperatorii fiind imprevizibile.
 la 28 martie 2000, un al treilea raport medico-legal emis de acelaşi
institut de medicină legală a concluzionat că în urma intervenţiei chirurgicale din
iunie 1996, reclamanta a trebuit să fie supusă altor intervenţii chirurgicale pentru
corectarea ectropioanelor rezultate din rezecţiile tegumentare mai ample decât era
necesar. S-a constatat că prima intervenţie chirurgicală la care a fost supusă
reclamantă prezenta erori de tehnică chirurgicală, şi anume incizie tegumentară
bilaterală extinsă, ceea ce a impus blefaroplastia şi a dus la apariţia hemipareză
facială prin atingerea nervului facial. De asemenea, raportul concluziona că pareza
facială a fost imprevizibilă şi că, în mare parte, a dispărut ca urmare a fizioterapiei.
Persista o deficienţă motorie, şi anume o pareză a colţului drept al gurii. Raportul
preciza că era imposibilă aprecierea timpului necesar pentru o recuperare totală şi că
o nouă expertiză medico-legală era necesară după un an pentru a stabili dacă exista o
infirmitate definitivă şi câte zile de îngrijiri medicale a necesitat aceasta în total. În
sfârşit, raportul indica faptul că, în cazul unor operaţii de chirurgie plastică, pacientul
trebuia informat în prealabil cu privire la complicaţiile care puteau să apară.
 la 20 noiembrie 2000, Comisia Superioară Medico-Legală a Institutului
de Medicină Legală Mina Minovici din Bucureşti a concluzionat că: „(...) se constată
erori de tehnică chirurgicală din partea chirurgului care a realizat prima intervenţie, şi
anume incizie tegumentară bilaterală extinsă, ceea ce a impus blefaroplastia şi a dus
la apariţia hemipareză facială prin atingerea nervului facial.
 de reţinut faptul că orice intervenţie de natură chirurgicală plastică
facială cu scop estetic se face doar la cererea pacientei care trebuie să-şi dea acordul
scris, precizând şi faptul că a luat la cunoştinţă riscurile posibile ale acestui tip de
intervenţie.”
 la 18 iunie 2001, după examinarea reclamantei, Institutul de Medicină
Legală din Bucureşti a constatat faptul că aceasta prezenta o pareză facială la partea
dreaptă, alte sechele postoperatorii cu evoluţie complicată, dar care se pot vindeca,
39
care echivalau cu un prejudiciu estetic, dar nu reprezentau o mutilare sau o infirmitate.
Concluzia era că reclamanta a necesitat douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şapte de zile
de îngrijiri medicale şi că complicaţiile implicite ale actului operator care au necesitat
circa 300 zile de recuperare medicală nu se încadrează în noţiunea de îngrijiri
medicale, din punct de vedere medico-legal („complicaţiile implicite ale actului
operator care au necesitat circa 300 zile de recuperare medicală nu se încadrează în
noţiunea de îngrijiri medicale, din punct de vedere medico-legal”).
 la 5 iunie 1998, reclamanta a introdus o plângere constituindu-se ca parte
civilă împotriva medicului care a operat-o. Aceasta pretindea că i-a fost lezată
integritatea corporală, prezentând o infirmitate permanentă.
 la 22 ianuarie 1999, Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş a dispus o
expertiză medico-legală pentru a stabili:
 dacă intervenţia chirurgicală a fost necesară sau dacă a fost efectuată la cererea
expresă a reclamantei;
 dacă reieşea din fişa de observaţie clinică existentă la dosar că intervenţia a fost
efectuată cu respectarea normelor medicale care reglementau acest tip de
intervenţie;
 dacă putea fi identificată o greşeală profesională din partea medicului şi în ce a
constat aceasta;
 dacă s-a adus atingere integrităţii corporale a reclamantei, inclusiv printr-un
prejudiciu estetic şi în ce consta acesta;
 care erau posibilităţile tehnice medicale de remediere a prejudiciului estetic;
 dacă reclamanta a suferit sau nu o mutilare sau o infirmitate şi de ce grad;
 dacă starea de sănătate a reclamantei a fost afectată în mod general prin intervenţia
chirurgicală în litigiu.
 raportul de expertiză a fost comunicat parchetului la 14 aprilie 1999.
Concluzia sa era că, în speţă, a fost vorba de complicaţii postoperatorii imprevizibile
şi că nu existau indicii ale unor erori de tehnică chirurgicală (a se vedea supra pct. 21).
 reclamanta a contestat acest raport pe motiv că nici un medic specialist
în chirurgie plastică nu a participat la expertiză.
 Prin hotărârea din 14 decembrie 2000, Parchetul de pe lângă Tribunalul
Mureş a pronunţat neînceperea urmăririi penale în favoarea medicului B. pe motiv că
plângerea penală era tardivă, ţinând seama de faptul că faptele denunţate trebuiau
considerate ca vătămare corporală din culpă, infracţiune sancţionată de art. 184 din C.
pen.
 prin scrisoarea din 24 martie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie, reclamanta a fost informată că, prin hotărârea din 14 martie 2003,
acţiunea sa împotriva neînceperii urmăririi penale a fost admisă şi că respectiva cauză
a fost trimisă în faţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş. Prin
aceeaşi scrisoare, reclamanta a fost informată că parchetul competent trebuia să
desfăşoare cu promptitudine urmărirea penală necesară pentru soluţionarea cauzei în
mod echitabil.
 la 16 iulie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Târgu Mureş a dispus
o nouă expertiză medico-legală.

40
  la 15 ianuarie 2004, parchetul de pe lângă tribunal a pronunţat încetarea
urmăririi penale ca urmare a prescrierii răspunderii penale a medicului.
 prin scrisoarea din 11 februarie 2004, procurorul şef de pe lângă
Tribunalul Mureş a informat reclamanta că plângerea sa împotriva ordonanţei de
încetare a urmăririi penale a fost respinsă.
 aceasta din urmă a sesizat Judecătoria Târgu Mureş cu o contestaţie
împotriva ordonanţei de încetare a urmăririi penale pronunţate de parchet. Cu ocazia
dezbaterilor în faţa instanţei, consemnate în procesul-verbal al şedinţei din 22 martie
2004, reclamanta a afirmat, printre altele, că parchetul pe care l-a sesizat prin
plângerea penală a permis anchetei „să treneze” timp de şase ani şi că persoana în
cauză nu a fost audiată de parchet decât după doi ani de la data introducerii plângerii.
 prin hotărârea din 5 aprilie 2004, Judecătoria Târgu Mureş a respins
contestaţia formulată de reclamantă împotriva ordonanţei de încetare a urmăririi
penale. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa a respins cererea de recalificare juridică a
acuzaţiilor aduse doctorului B. ca infracţiune mai gravă contra integrităţii corporale,
prevăzută la art. 182 din C. pen. Instanţa a reţinut că reclamanta a suferit în 1996, ca
urmare a intervenţiilor chirurgicale efectuate de doctorul B., leziuni cauzate de erori
de tehnică chirurgicală, care au necesitat douăzeci şi cinci sau douăzeci şi şapte de
zile de îngrijiri medicale şi un prejudiciu estetic care nu putea fi considerat infirmitate
sau mutilare. Acesta a considerat că cele trei sute de zile de îngrijiri medicale datorate
complicaţiilor nu puteau fi considerate relevante din punct de vedere medico-legal.
De asemenea, instanţa a considerat că intervenţia chirurgicală a fost efectuată la
cererea reclamantei şi că presupunea riscuri care au fost asumate fie implicit, fie
explicit de pacientă. Instanţa a confirmat calificarea acestor fapte drept lezare
involuntară a integrităţii corporale şi a considerat că termenul special de prescriere
era de şapte ani şi jumătate, deci că acesta s-a încheiat la sfârşitul anului 2003, ţinând
seama că faptele denunţate au avut loc în 1996.
 cererea reclamantei de constituire ca parte civilă, anexată plângerii sale
penale, a fost respinsă ca inadmisibilă, pe motiv că după pronunţarea ordonanţei de
încetare a urmăririi penale, acţiunea civilă putea fi continuată doar separat, în afara
cadrului procesului penal. Instanţa a sfătuit-o pe reclamantă să îşi reclame pretenţiile
printr-o acţiune în răspundere civilă delictuală.
 prin hotărârea din 25 iunie 2004, Tribunalul Mureş a respins acţiunea
reclamantei împotriva hotărârii din 5 aprilie 2004. Instanţa a considerat că cererea de
recalificarea juridică a acuzaţiilor penale aduse împotriva doctorului B. era
inadmisibilă, pe motiv că instanţele nu puteau cenzura calificarea reţinută de procuror.
 la 18 octombrie 2004, reclamanta l-a acţionat pe medicul B. în instanţă
în faţa Tribunalului Mureş printr-o acţiune în răspundere civilă delictuală, solicitând
reparaţia prejudiciului de care suferea în continuare după intervenţiile chirurgicale
din 1996.
 la 5 mai 2005, reclamanta şi-a completat acţiunea cu o cerere prin care
acţiona în instanţă Spitalul Clinic Târgu Mureş, ca parte responsabilă civilmente.
 prin hotărârea din 1 iulie 2005, Tribunalul Mureş a admis acţiunea
reclamantei împotriva medicului B. şi l-a obligat pe acesta să îi plătească 52 613 lei
noi (RON), din care 30 000 ROL reprezentau reparaţia prejudiciului moral. Instanţa a
41
reţinut că, în urma intervenţiilor chirurgicale defectuoase practicate de medicul B.,
reclamanta a suferit un prejudiciu material şi moral care a necesitat îngrijiri medicale
variate acordate pe o perioadă lungă de timp, din 1996 până la momentul pronunţării
hotărârii. De asemenea, instanţa a reţinut că medicul nu a informat-o pe reclamantă
cu privire la eventualele consecinţe ale actelor medicale avute în vedere, nici nu i-a
solicitat acordul, decât atunci când era sub efectul anestezicelor.
 prin aceeaşi hotărâre, instanţa a respins pretenţiile reclamantei împotriva
spitalului, considerând că acesta nu putea fi considerat responsabil pentru acţiunile
medicului B. În această privinţă, instanţa a reţinut că în ciuda contractului de muncă
dintre medicul B. şi spital, primul nu îşi exersa profesia conform instrucţiunilor
conducerii spitalului, ci în temeiul competenţelor sale profesionale. Prin urmare,
medicul nu putea fi considerat prepusul spitalului unde lucra. Prin urmare, medicul
era singurul care putea fi considerat responsabil.
 prin hotărârea din 4 aprilie 2006, Curtea de Apel Târgu Mureş a
confirmat hotărârea pronunţată de tribunal şi a luat la cunoştinţă că reclamanta a
renunţat la 21 martie 2006 la despăgubirile pe care le solicita ca prejudiciu moral.
 atât reclamanta, cât şi medicul B. au introdus recurs împotriva hotărârii
din 4 aprilie 2006. Prin hotărârea din 15 noiembrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a casat hotărârea contestată şi a trimis cauza în faţa Tribunalului Mureş, pe
motiv că în temeiul noilor norme de procedură civilă reglementate de Legea nr.
219/2005, Curtea de Apel nu mai avea competenţa să analizeze recursurile părţilor.
 la 21 februarie 2007, Tribunalul Mureş a respins cererea reclamantei de
preschimbare a termenului din cauza numărului mare de cauze pe rol la 9 martie 2007,
singura dată la care completul de judecată se reunea înainte de data stabilită de 13
aprilie 2007.
 prin hotărârea din 17 mai 2007, Tribunalul Mureş a respins acţiunea
medicului B. împotriva hotărârii din 1 iulie 2005 şi a admis parţial acţiunea
reclamantei, luând act de faptul că aceasta a renunţat la cererea sa privind prejudiciul
material. Instanţa a reţinut că reclamanta a rămas cu sechele în urma intervenţiilor
chirurgicale defectuoase efectuate de doctorul B., şi anume o suferinţă fizică
permanentă şi o înfăţişare inestetică de natură să altereze relaţiile personale şi
profesionale obişnuite, ţinând seama şi de faptul că era avocată. Instanţa a reafirmat
că medicul a comis erori medicale şi a reţinut că trebuia să obţină consimţământul
scris al reclamantei pentru operaţiile de chirurgie plastică care reprezentau o practică
nouă la momentul la care au fost realizate şi, de asemenea, să o informeze cu privire
la riscurile la care era expusă.
 reclamanta a introdus un recurs împotriva hotărârii din 17 mai 2007,
pretinzând că declaraţia sa din 21 martie 2006, de renunţare la reparaţia prejudiciului
material, a fost admisă de o instanţă necompetentă, deci nevalabilă. Şi adversarul
reclamantei a introdus un recurs.
 la 18 aprilie 2008, Curtea de Apel Târgu Mureş a respins recursul celor
două părţi. Aceasta a considerat că declaraţia de renunţare a reclamantei era valabilă.
 astfel cum reiese din raportul de evaluare a activităţilor doctorului B. din
18 ianuarie 1994, întocmit de o comisie medicală constituită în cadrul Spitalului

42
clinic din Târgu Mureş şi alcătuită din patru medici, printre care se număra un şef de
clinică, au fost constatate următoarele nereguli:
 acesta nu respecta cele mai elementare norme de igienă;
 acesta intra purtând o ţinută care corespundea sălii de pansamente în blocul
operator aseptic, în sălile de transfuzie şi cele de operaţie;
 a permis accesul soţiei sale, care purta o rochie din lână, în blocul operator, de
unde a fost evacuată de doctorul C.;
 acesta aşeza bolnavii arşi în aceleaşi saloane cu bolnavi cu supuraţii (...);
 acesta purta în cadrul vizitelor încălţăminte de oraş, murdară de noroi, halat de
spital murdar, pătat de sânge;
 curăţenia în saloanele pentru arşi era precară;
 acesta nu cunoştea dozele de administrare a medicamentelor elementare (...);
 acesta nu cunoştea manevrele elementare de reanimare (...) şi i-a interzis asistentei
să anestezieze şi să intubeze bolnavul;
 acesta pansa bolnavi externi îmbrăcaţi în haine de oraş, în saloane unde se aflau
bolnavi spitalizaţi;
 a transformat ambulanţa folosită în mod normal pentru bolnavii arşi în depozit,
bolnavii fiind transportaţi cu ambulanţa pentru chirurgie;
 ca urmare a nerespectării regulilor de igienă de către doctorul B., bolnavii
spitalizaţi prezentau complicaţii supurative care au dus la câteva decesuri, datorate
prezenţei unei enterobacterii rezistente;
 intervenţiile sale chirurgicale prezentau deficienţe grave în ceea ce priveşte
găsirea venelor, suturi chirurgicale, noduri chirurgicale; acesta prezenta o
deficienţă vizuală care trebuia testată.
 concluziile raportului vizau acordarea calificativului „nesatisfăcător”
doctorului B. şi recomandau Direcţiei sanitare Târgu Mureş să îl concedieze.
 la 21 septembrie 2004, Colegiul Medicilor Mureş, care îndeplinea
funcţiile de jurisdicţie profesională a medicilor, a răspuns reclamantei că nu existau
elemente care să angajeze răspunderea disciplinară a medicului B. ca urmare a
capătului de cerere privind intervenţiile chirurgicale efectuate în cazul reclamantei în
1996.
 în timp ce hotărârea din 1 iulie 2005 a Tribunalului Mureş, prin care se
admitea acţiunea reclamantei împotriva medicului B., nu era încă definitivă, nici
executorie, prin hotărârea din 12 septembrie 2005, medicul a fost obligat să le
plătească copiilor săi o pensie alimentară lunară de 379 ROL.
 printr-un act de partaj voluntar încheiat la 14 aprilie 2006, la zece zile de
la pronunţarea hotărârii din 4 aprilie 2006 a Curţii de Apel Târgu Mureş prin care se
confirma hotărârea pronunţată de tribunal în favoarea reclamantei, medicul B. a
păstrat doar uzufructul viager asupra apartamentului al cărui coproprietar a fost şi a
cedat toate bunurile mobile ale apartamentului.
 la cererea reclamantei, la 17 iulie 2006, Judecătoria Târgu Mureş a
dispus iniţierea procedurii de executare silită împotriva medicului B.
 la 21 iulie 2006, un executor judecătoresc a ordonat Spitalului Judeţean
de Urgenţă Târgu Mureş poprirea unei treimi din salariul medicului B.

43
  singurul bun pe care medicul B. îl mai poseda la 21 august 2006 era un
automobil Wartburg. La 21 august 2006, Judecătoria Târgu Mureş a respins cererea
reclamantei privind sechestrul provizoriu asupra bunurilor doctorului B. pe motiv că
beneficia deja de o hotărâre definitivă, deci că nicio măsură provizorie nu putea fi
aplicată.
 prin hotărârea din 29 septembrie 2006, Judecătoria Târgu Mureş a anulat
sechestrul ordonat la 21 iulie 2006, pe motiv că salariul doctorului B. era deja poprit
la suma maximă care reprezenta jumătate din valoarea acestuia. Această hotărâre a
fost confirmată prin hotărârea din 28 februarie 2007 a Tribunalului Mureş.
 prin hotărârea din 11 iulie 2007, Judecătoria Târgu Mureş a admis
acţiunea fostei soţii a medicului şi a majorat la 1 000 ROL pensia alimentară datorată
celor doi copii ai acestuia din urmă.
 la 27 iulie 2007, reclamanta a solicitat din nou poprirea salariului
medicului. Tribunalul Mureş a respins această solicitare prin hotărârea din 9
octombrie 2007, pe motiv că jumătate din salariul debitorului era deja poprită pentru
pensia alimentară.
 apoi, reclamanta a sesizat judecătoria cu o cerere în anulare a popririi
salariului doctorului B. pentru pensia alimentară. Prin hotărârea din 26 martie 2008,
Judecătoria Târgu Mureş a admis parţial cererea reclamantei şi a dispus reducerea
sumei poprite pentru pensia alimentară la un sfert din salariul medicului. De
asemenea, instanţa a dispus poprirea unui alt sfert din salariul său pentru creanţa
recunoscută în favoarea reclamantei.
 medicul B. a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. Curtea nu a fost
informată cu privire la rezultatul acestui recurs, nici dacă reclamanta a început să
primească efectiv valoarea lunară care rezultă din poprirea salariului medicului.
 dreptul şi practica interne relevante
Dreptul intern relevant.
 esenţialul legislaţiei generale în materia răspunderii civile delictuale, şi
anume art. 998-1000 C. civ., în vigoare la momentul faptelor, este descris în
hotărârea Iambor împotriva României (nr. 1), nr. 64536/01, pct. 142, 24 iunie 2008 şi
Pantea împotriva României nr. 33343/96, pct. 153, CEDO 2003-VI (fragmente).
Principiul conform căruia „penalul ţine în loc civilul”, şi anume dispoziţiile relevante
ale Codului de procedură penală, este descris în hotărârea Forum Maritime S.A.
împotriva României, nr. 63610/00 şi 38692/05, pct. 64, 4 octombrie 2007).
 legislaţia generală privind asistenţa medicală pentru populaţie. Legislaţia
generală privind asistenţa medicală pentru populaţie era inclusă, la momentul faptelor,
şi anume în 1996, în Legea nr. 3/1978, publicată în Buletinul Oficial nr. 54 din 10
iulie 1978. Articolele 77-78 din legea menţionată anterior reglementau răspunderea
disciplinară pentru greşeli profesionale din partea personalului sanitar, inclusiv ale
medicilor. Art. 124 prevedea că îngrijirile medicale se efectuează cu consimţământul
bolnavului. Acest articol a fost abrogat de Legea nr. 46/2003 care reglementa
drepturile pacientului li care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 51 din 29
ianuarie 2003.
 exercitarea profesiei de medic era reglementată, la momentul faptelor, de
Legea nr. 74/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 211 din 15 septembrie 1995.
44
Această lege abroga art. 79 primul paragraf, 80 şi 81 din Legea nr. 3/1978 privind
răspunderea disciplinară a medicilor, organizând pentru prima dată Colegiul
medicilor, care avea competenţa de a angaja răspunderea disciplinară a medicilor.
Legea nr. 74/1995 a fost abrogată în 2004, apoi înlocuită de Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătăţii.
 legislaţia în materie de asigurare a răspunderii civile pentru culpă
profesională medicală. În 1996, la momentul faptelor, angajaţii din sănătate nu erau
obligaţi să subscrie la o asigurare de răspundere civilă. Legea nr. 145/1997 privind
asigurările sociale de sănătate, publicată în Monitorul Oficial nr. 178 din 31 iulie
1997, de reformare a sistemului de finanţare a sănătăţii, a creat Casa Naţională de
Asigurări de Sănătate. Legea prevedea la art. 41 că această Casă Naţională de
Asigurări de Sănătate „organizează un sistem de asigurare pentru răspunderea civilă a
medicilor”. Această lege a fost abrogată şi înlocuită de Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 150/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 838 din 20 noiembrie
2002. Art. 39 din ordonanţa menţionată anterior prevedea că furnizorii de servicii
medicale erau obligaţi să prezinte, la momentul încheierii contractului cu Casa de
Asigurări de Sănătate, o asigurare de răspundere civilă în domeniul medical încheiată
la o societate de asigurări autorizată.
 titlul XV din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii,
publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din 28 aprilie 2006, reglementa răspunderea
civilă a personalului medical, a furnizorilor de servicii medicale, sanitare şi
farmaceutice. Capitolul V din acest titlu prevede asigurarea obligatorie de răspundere
civilă profesională. Medicii sunt obligaţi să se asigure în temeiul art. 656 din legea
citată anterior.
 practica internă relevantă. În ceea ce priveşte răspunderea spitalelor
publice pentru prejudiciile cauzate de culpa medicilor angajaţi, conform practicii,
până în anii '80, spitalele nu erau considerate responsabile în solidar cu medicii
deoarece „nu ofereau asistenţă medicală în baza recomandărilor primite din partea
conducerii spitalului, ci independent, în temeiul calificărilor profesionale”. Prin
urmare, medicul răspundea singur, personal şi direct pentru prejudiciul cauzat pentru
culpa sa medicală. Singurele cazuri în care spitalele publice puteau fi considerate
responsabile pentru neglijenţele medicilor angajaţi erau atunci când medicii acţionau
„în calitate de prepuşi când este vorba de îndeplinirea sau neîndeplinirea sarcinilor de
serviciu, care sunt independente de actul medical, dar nu pot fi disociate de asistenţa
medicală, precum vizitele şi contra-vizitele, respectarea orelor de gardă şi altele” (a
se vedea, de exemplu, Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 268-270).
 prin hotărârea nr. 114/1989 din 24 ianuarie 1989, Tribunalul Suprem a
casat o hotărâre judecătorească considerând eronat argumentul conform căruia
independenţa profesională a unui medic care a comis o eroare în cazul când acorda
asistenţă medicală de urgenţă anula răspunderea spitalului care i-a acordat funcţiile şi
căruia îi este subordonat. Hotărârea citată anterior stabileşte că spitalul era
responsabil pentru culpa medicului.
 această nouă abordare care s-a afirmat în practică, fără a fi însă admisă
de toate instanţele, presupunea că „spitalul avea în mod incontestabil dreptul de a
45
supraveghea şi controla activitatea medicului” (a se vedea, Liviu Pop, Drept civil...,
citată anterior, p. 269).
 astfel, prin hotărârea definitivă nr. 697/2003 din 22 octombrie 2003,
pronunţându-se cu privire la recurs (ultimul grad de instanţă în dreptul român),
Curtea de Apel Cluj a confirmat hotărârea Tribunalului Maramureş din 19 iunie 2003
şi a considerat că Spitalul Public Judeţean Maramureş avea calitatea de parte
responsabilă civilmente pentru culpa medicilor ginecologi care au condus la decesul
unei paciente, pe motiv că, în ciuda caracterului atipic al raportului de prepuşenie,
spitalul dirija activitatea medicilor şi că aceştia au comis o eroare în exercitarea
obişnuită a funcţiilor acordate de spital. Curtea de Apel Cluj reţine că: „Această
calitate (de parte responsabilă civilmente) decurge din dreptul spitalului de a stabili
locul şi programul de lucru şi de a reglementa sarcinile (medicilor). Deşi controlul
exercitat asupra acestora din urmă are o formă atipică, în cazul în care este vorba de
cadrul strict al asistenţei medicale, acesta reprezintă o formă de manifestare a
raportului de prepuşenie. (...) Cei doi inculpaţi au comis un fapt ilicit care a cauzând
un prejudiciu în exercitarea funcţiilor care le-au fost acordate, şi anume au omis să îi
acorde victimei (C.C.) asistenţa medicală corespunzătoare afecţiunii pentru care
aceasta a fost spitalizată, ceea ce antrenează răspunderea civilă delictuală a Spitalului
Judeţean Maramureş.”
 prin hotărârea nr. 212/A/2003 din 19 iunie 2003, citată anterior,
Tribunalul Maramureş reţine că: „(...) chiar dacă literatura juridică a susţinut că nu
există raport juridic de prepuşenie, în sensul art. 1000 al treilea paragraf din C. civ.,
între spital şi medic, în cazul în care este vorba de modul în care acesta din urmă
îndeplineşte actul medical propriu-zis, practica judiciară (a se vedea T.S. hotărâre
civilă nr. 114/14.01.1989, Dreptul, nr. 8/1992, p. 56) a stabilit că spitalul răspunde,
chiar şi în această situaţie, în calitate de autor.
 temeiul răspunderii autorului în acest caz, pentru faptul generator de
prejudiciu comis de prepus, este alcătuit din obligaţia ca primul să garanteze
despăgubirea celor care au suferit un prejudiciu în urma acţiunilor prepusului,
efectuate în exercitarea normală a funcţiilor încredinţate. Pentru a angaja această
răspundere, este suficient să existe o legătură directă între funcţiile încredinţate şi
acţiunea care a cauzat un prejudiciu, care să fie în raport de cauzalitate directă, astfel
încât exercitarea funcţiei încredinţate prepusului să fi ocazionat, în mod hotărâtor,
comiterea faptei.
 chiar dacă în cazul medicilor angajaţi de spitale, atunci când este vorba
despre activitatea acestora, conducerea spitalului nu poate da ordine în ceea ce
priveşte asistenţa medicală concretă, şi anume stabilirea diagnosticului şi, în general,
conduita terapeutică – excluzând astfel dreptul de a gestiona, conduce şi controla
activitatea medicului – totuşi, în această situaţie există şi o anumită subordonare care
are o formă specifică, atipică.
 astfel, în cadrul reuniunilor de analiză a activităţii, în cadrul controalelor
periodice de rutină sau a celor generate de reclamaţii, spitalul poate chema medicii la
ordin şi îi poate trage la răspundere în urma actului medical.
 acest drept al spitalului, care stabileşte şi locaţia şi orarul de lucru şi
emite directive privind îndeplinirea sarcinilor de serviciu, chiar dacă controlul
46
îndeplinirii acestora se face într-un mod atipic în ceea ce priveşte cadrul strict al
asistenţei medicale, reprezintă un mod de manifestare a raportului de prepuşenie.
 interpretarea limitelor raportului de prepuşenie într-un mod extensiv în
cazul medicilor care lucrează în spitale este în interesul general al protecţiei
victimelor, care este atât de important deoarece impune, în acest caz, în temeiul
principiului echităţii, aplicarea dispoziţiilor de la art. 1000 al treilea paragraf din C.
civ.
 prin aceste dispoziţii, organul legislativ a vrut să îi acorde autorului
calitatea de garant pentru cazul de insolvabilitate prezent sau viitor al prepusului,
reţinând faptul că funcţia acordată acestuia din urmă i-a acordat, putem spune,
posibilitatea de a cauza prejudicii celorlalţi. Din acest punct de vedere, sfera de
aplicare a puterii juridice a spitalului şi autonomia sau independenţa pe care le
presupune profesia de medic par lipsite de relevanţă.”
 un alt exemplu mai recent de hotărâre definitivă prin care o instanţă
internă a angajat răspunderea civilă a spitalului public, în calitate de autor, pentru
eroarea medicală a unui chirurg pe care îl angajase, este hotărârea nr. 153/R din 16
februarie 2007, pronunţată de Tribunalul Cluj, care confirma hotărârea pronunţată de
Judecătoria Cluj-Napoca, la 21 aprilie 2006.
 cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din convenţie. Reclamanta
contestă durata excesivă a procesului care a început la 5 iunie 1998 prin plângerea
penală de constituire ca parte civilă, care viza angajarea răspunderii medicului care i-
a cauzat o vătămare a integrităţii corporale. În acest sens, ea invocă art. 6 din
Convenţie, ale cărei dispoziţii relevante se citesc după cum urmează: „Orice persoană
are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
[...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter
civil [...]”
 cu privire la admisibilitate. Curtea constată că acest capăt de cerere nu
este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea,
subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.
 cu privire la fond. Perioada care trebuie luată în considerare. Guvernul
consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început la 18 octombrie 2004,
prin sesizarea Tribunalului Mureş, de către reclamantă.
 în ceea ce priveşte durata unei proceduri penale cu constituire de parte
civilă, Curtea a stabilit deja că aceasta din urmă intră sub incidenţa art. 6, inclusiv în
cursul etapei de instrumentare, şi chiar, dacă este cazul, în cazul unei proceduri
penale pendinte sau potenţiale în faţa instanţelor civile [a se vedea Perez împotriva
Franţei (GC), nr. 47287/99, pct. 70 şi 71, CEDO 2004-I şi Forum Maritime S.A.
împotriva României, nr. 3610/00 şi 38692/05, pct. 106, 4 octombrie 2007] şi că
perioada care trebuie luată în considerare începe la data la care reclamantul s-a
prevalat de dreptul său cu caracter civil (Pfleger împotriva Republicii Cehe, nr.
58116/00, pct. 46, 27 iulie 2004) şi anume de la actul de constituire ca parte civilă.
 curtea ia act de faptul că, în speţă, reclamanta s-a constituit ca parte
civilă la 5 iunie 1998, în ziua în care a depus plângere penală împotriva medicului B.,
fapt necontestat de guvern. Prin urmare, perioada care trebuie luată în considerare a
început la această dată.
47
  rămâne de stabilit data la care s-a încheiat perioada care trebuie luată în
considerare. Guvernul consideră că această dată este 18 aprilie 2008, data hotărârii
Curţii de Apel Târgu Mureş care confirma dreptul reclamantei de a fi despăgubită de
medicul care i-a cauzat un prejudiciu.
 curtea a stabilit deja că, în realitate, constituirea ca parte civilă este doar
o modalitate a acţiunii civile (Perez, citată anterior, pct. 63). Aceasta observă că, în
speţă, dreptul intern prevede că persoana care se consideră victimă a unei infracţiuni
să dispună de o opţiune procedurală între, pe de o parte, calea civilă şi, pe de alta,
calea penală. În cazul în care se preferă calea civilă, ţinând seama de faptul că
acţiunea cauzatoare de prejudicii este o infracţiune, procedura civilă se aplică doar
sub rezerva principiului conform căruia „penalul ţine în loc civilul” (a se vedea supra
pct. 63).
 rezultă că, de la constituirea ca parte civilă până la încheierea acestei
proceduri penale, aspectul civil a rămas strâns legat de desfăşurarea procedurii penale
[Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei (GC), nr. 32967/96, pct. 62, CEDO 2002-I], altfel
spus, aceasta din urmă condiţiona aspectul civil.
 curtea constată că procedura penală s-a încheiat la 25 iunie 2004, adică la
şase ani de la introducerea plângerii, prin hotărârea Tribunalului Mureş care
respingea definitiv contestaţia reclamantei care viza ordonanţa de încetare a urmăririi
penale pronunţate de parchet la 15 ianuarie 2004, pe motiv că a intervenit prescrierea
răspunderii penale a medicului. Instanţa a sfătuit-o pe reclamantă să îşi solicite
pretenţiile printr-o acţiune în răspundere civilă delictuală (a se vedea supra pct. 36).
 curtea ia act de faptul că, ulterior, şi anume la 18 octombrie 2004,
reclamanta l-a acţionat pe medicul B. în instanţă în faţa Tribunalului Mureş printr-o
acţiune în răspundere civilă delictuală. Această acţiune s-a încheiat la 18 aprilie 2008,
data hotărârii Curţii de Apel Târgu Mureş care confirma dreptul reclamantei de a fi
despăgubită.
 astfel, acţiunea civilă a reclamantei a fost, într-o primă etapă, anexată
plângerii sale penale; la sfârşitul procedurii penale, adică la 25 iunie 2004, această
acţiune nu a avut nici un rezultat, iar reclamanta a trebuit să o continue în faţa
instanţelor civile, ceea ce a făcut la 18 octombrie 2004. Curtea a concluzionat că
perioada care trebuie luată în considerare s-a încheiat la 18 aprilie 2008, la data
hotărârii definitive a Curţii de Apel Târgu Mureş.
 având în vedere principiul conform căruia doar perioadele în cursul
cărora cauza a fost efectiv pendinte în faţa instanţelor trebuie luate în considerare (a
se vedea mutatis mutandis, Seregina împotriva Rusiei, nr. 12793/02, pct. 92, 30
noiembrie 2006), Curtea consideră că perioada cuprinsă între 25 iunie şi 18 octombrie
2004 trebuie dedusă din durata globală a procedurii în litigiu. Prin urmare, aceasta a
durat nouă ani şase luni şi douăzeci şi trei de zile.
 aprecierea duratei procedurii. Curtea reaminteşte că acest caracter
rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi
având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special complexitatea
cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi de
miza litigiului pentru persoanele în cauză [a se vedea, printre multe altele, Frydlender

48
împotriva Franţei (GC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII; Hartman împotriva
Republicii Cehe, nr. 53341/99, pct. 73, CEDO 2003-VIII].
 de asemenea, Curtea observă faptul că, în ceea ce priveşte o acţiune în
răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat integrităţii fizice a reclamantei,
în vârstă de 65 de ani la momentul constituirii sale ca parte civilă, miza cauzei
impunea o diligenţă deosebită din partea autorităţilor.
 curtea poate admite că întrebările medicale puse în cauză aveau o
anumită complexitate (a se vedea, mutatis mutandis, Byrzykowski împotriva Poloniei,
nr. 11562/05, pct. 115, 27 iunie 2006). Totuşi, aceasta consideră că, deşi cauza
prezenta anumite dificultăţi deosebite, o durată de peste nouă ani de procedură nu se
justifica. De altfel, aceasta notează că acţiunea penală s-a încheiat prin intervenţia
prescripţiei răspunderii penale, după mai mult de şase ani de la introducerea plângerii
penale cu constituirea ca parte civilă.
 de asemenea, Curtea nu reliefează întârzieri semnificative imputabile
reclamantei. În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor, Curtea reaminteşte că
acţiunea civilă a fost, într-o primă etapă, alăturată plângerii penale, în temeiul
reglementării conform căreia, în dreptul român, penalul ţine în loc civilul. Apoi,
Curtea observă, printre altele, că, prin scrisoarea din 24 martie 2003 a Parchetului de
pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, reclamanta a fost informată că parchetul
competent trebuia să desfăşoare cu promptitudine urmărirea penală necesară pentru
soluţionarea cauzei. Acest angajament din partea celei mai înalte autorităţi
judecătoreşti în materie de anchete penale nu pare să fi fost urmată de măsuri
concrete care să accelereze procedura.
 în plus, după sesizarea instanţelor, în civil, cauza a fost casată cu
trimitere, la 15 noiembrie 2006, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca urmare
a lipsei de competenţă a Curţii de Apel care pronunţase hotărârea casată. Aceste
elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că această cauză a reclamantei
nu a fost analizată într-un termen rezonabil. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din
Convenţie.
 cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenţie Reclamanta se
plânge de ineficienţa procedurii privind angajarea răspunderii medicului care a supus-
o unei intervenţii de chirurgie plastică la pleoape fără a-i cere în mod valabil
consimţământul şi fără a o informa cu privire la posibilele consecinţe. În urma acestei
operaţii, reclamanta a rămas cu sechele, şi anume cu paralizie facială, cicatrice,
imposibilitatea de a închide ochii complet şi eversiunea pleoapelor.
 art. 8 din Convenţie se citeşte după cum urmează: „Orice persoană are
dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea
acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă
constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor
şi libertăţilor altora.”
 în principal, guvernul susţine că reclamanta nu se poate pretinde victima
unei încălcări a Convenţiei în sensul art. 34. În subsidiar, acesta consideră că, în speţă,
49
art. 8 nu a fost încălcat, deoarece reclamanta a avut acces la o procedură care
permitea examinarea răspunderii medicului care a operat-o şi a obţinut, de altfel, o
reparaţie echitabilă pentru vătămarea corporală, în urma procedurii menţionate
anterior, în cursul căreia instanţele au reţinut, printre altele, neglijenţa medicului de a
nu fi obţinut consimţământul reclamantei, în ciuda dispoziţiilor legislative care îi
impuneau această obligaţie.
 reclamanta nu contestă că au fost adoptate anumite măsuri şi hotărâri
care îi erau favorabile. Totuşi, aceasta subliniază că medicul obligat doar după zece
ani de procedură la plata unei despăgubiri destul de derizorii în raport cu celelalte
exemple de practică judiciară în materie de erori medicale, nu i-a plătit suma în cauză,
deoarece a provocat în mod artificial o stare de insolvabilitate, profitând de
neîndeplinirea de către autorităţi a obligaţiilor lor pozitive în domeniu.
 cu privire la admisibilitate. În temeiul art. 34 din Convenţie, „Curtea
poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică (...) care se pretinde
victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor
recunoscute în Convenţie sau în protocoalele sale (...)”.
 curtea reaminteşte că, în primul rând, autorităţile naţionale sunt cele care
trebuie să remedieze o pretinsă încălcare a Convenţiei. În această privinţă, întrebarea
dacă un reclamant se poate pretinde victimă a încălcării pretinse se impune la toate
etapele procedurii în ceea ce priveşte Convenţia [a se vedea Karahalios împotriva
Greciei, nr. 62503/00, pct. 21, 11 decembrie 2003, şi Malama împotriva Greciei
(dec.), nr. 43622/98, 25 noiembrie 1999].
 conform jurisprudenţei constante a Curţii, prin „victimă”, art. 34 din
Convenţie desemnează persoana direct vizată de actul sau omisiunea în litigiu,
existenţa unei neîndepliniri a cerinţelor Convenţiei fiind sesizată chiar şi în absenţa
prejudiciului; acesta are un rol doar din perspectiva art. 41. Prin urmare, o hotărâre
sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-i
retrage calitatea de „victimă” decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod
explicit sau în substanţă şi apoi au reparat încălcarea Convenţiei [a se vedea, printre
altele, Amuur împotriva Franţei, hotărârea din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi
decizii 1996-III, pag. 846, pct. 36, Brumărescu împotriva României (GC), nr.
28342/95, pct. 50, CEDO 1999-VII, şi Association Ekin împotriva Franţei (dec.), nr.
39288/98, 18 ianuarie 2000]. Curtea consideră că argumentul care rezultă din
pierderea calităţii de victimă a reclamantei, înaintat de guvern, ridică întrebări strâns
legate de fondul capătului de cerere al reclamantei. De asemenea, Curtea consideră că
acestea trebuie examinate având în vedere dispoziţia normativă a Convenţiei invocate
de reclamantă (a se vedea, în special, cauzele Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie
1979, seria A, nr. 32, Gnahoré împotriva Franţei, nr. 40031/98, pct. 26, CEDO
2000‑IX, şi Issaďeva împotriva Rusiei, nr. 57950/00, pct. 161, 24 februarie 2005).
 cu privire la fond. Curtea reaminteşte că întrebările legate de integritatea
morală şi fizică a indivizilor intră sub incidenţa art. 8 din Convenţie (a se vedea, de
exemplu, mutatis mutandis hotărârile Raninen împotriva Finlandei, 16 decembrie
1997, pct. 63, Botta împotriva Italiei, 24 februarie 1998, pct. 32, Y.F. împotriva
Turciei, nr. 24209/94, 22 iulie 2003, pct. 33 şi M.C. împotriva Bulgariei, nr.
39272/98, 4 decembrie 2003), precum şi cele legate de participarea acestora la
50
alegerea actelor medicale care le sunt aplicate, precum şi de consimţământul lor în
această privinţă (a se vedea în special, mutatis mutandis, hotărârile Herczegfalvy
împotriva Austriei, 24 septembrie 1992, seria A nr. 244, pct. 86 şi 82-83, Pretty
împotriva Regatului Unit, nr. 2346/02, 29 aprilie 2002, CEDO 2002-III, pct. 63, şi
Y.F., citată anterior, aceleaşi referinţe), şi de accesul la informaţii care să le permită
evaluarea riscurilor sanitare la care sunt expuşi [a se vedea în special, mutatis
mutandis, hotărârile Guerra ş.a. împotriva Italiei, 19 februarie 1998, Culegere de
hotărâri şi decizii 1998-I, pct. 60, şi Roche împotriva Regatului Unit (GC), 19
octombrie 2005, nr. 32555/96, CEDO 2005-X, pct. 155]. Curtea deduce că această
dispoziţie se aplică circumstanţelor denunţate de reclamantă [a se vedea Trocellier
împotriva Franţei (dec.), nr. 75725/01, CEDO 2006-...].
 în hotărârea Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei, Curtea reaminteşte că
deşi Convenţia nu garantează ca atare dreptul la începerea urmăririi penale împotriva
unor terţi, sistemul judiciar eficient impus de art. 2 poate presupune, şi în anumite
situaţii trebuie chiar să presupună, un mecanism de represiune penală (a se vedea, de
exemplu, Kılıç împotriva Turciei, nr. 22492/93, pct. 62, CEDO 2000-III, şi Mahmut
Kaya împotriva Turciei, nr. 22535/93, pct. 85, CEDO 2000-III). Totuşi, dacă
încălcarea dreptului la viaţă sau integritate fizică nu este voluntară, obligaţia pozitivă
care rezultă de la art. 2 privind implementarea unui sistem judiciar eficient nu impune
în mod necesar în toate cazurile un mecanism de natură penală. În contextul specific
al neglijenţelor medicale, o astfel de obligaţie poate fi îndeplinită şi, de exemplu,
dacă sistemul juridic în cauză le oferă persoanelor în cauză posibilitatea unei cereri în
faţa instanţelor civile, singure sau împreună cu o cerere în faţa instanţelor penale, în
scopul de a stabili răspunderea medicilor în cauză şi, dacă este cazul, de a obţine
aplicarea oricărei sancţiuni civile corespunzătoare, precum şi plata daunelor-interese
şi publicarea hotărârii. De asemenea, pot fi avute în vedere măsuri disciplinare
[Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei (GC), nr. 32967/96, pct. 51, CEDO 2002‑I]. În
plus, statele părţi au obligaţia de a implementa un cadru de reglementare care să le
impună spitalelor, publice sau private, adoptarea unor măsuri care să asigure protecţia
vieţii pacienţilor lor.
 aceste principii se aplică, fără îndoială, şi în ceea ce priveşte, în acelaşi
context, atingerile grave aduse integrităţii fizice care intră sub incidenţa art. 8 din
Convenţie (a se vedea, decizia Trocellier, citată anterior, şi Benderskiy împotriva
Ucrainei, nr. 22750/02, pct. 61-62, 15 noiembrie 2007).
 de asemenea, Curtea reaminteşte că obligaţia de a adopta măsuri de
reglementare care să asigure respectarea integrităţii fizice a pacienţilor, impusă
statelor părţi, se bazează pe necesitatea de a le proteja pe acestea din urmă, în măsura
posibilului, de consecinţele grave pe care le pot presupune intervenţiile medicale.
Curtea a evidenţiat deja nu doar importanţa consimţământului pacienţilor, subliniind
în special în hotărârea Pretty (citată anterior, pct. 63) că „impunerea unui tratament
medical fără consimţământul pacientului, în cazul în care este adult şi în deplinătatea
facultăţilor mintale, se consideră atingere adusă integrităţii fizice a persoanei în cauză
care poate introduce în dezbatere drepturile protejate la art. 8 § 1”, dar şi aceea,
pentru persoanele expuse la riscuri în ceea ce priveşte sănătatea lor, de a avea acces la

51
informaţiile care le permit o evaluare a acestora (a se vedea în special hotărârea
Guerra şi alţii, citată anterior, pct. 60).
 curtea a considerat că statele părţi sunt obligate, în temeiul acestei
obligaţii, să ia măsurile de reglementare necesare pentru ca medicii să îşi pună
întrebări cu privire la consecinţele previzibile pe care intervenţia medicală planificată
le poate avea asupra integrităţii fizice a pacienţilor lor şi să îi informeze în prealabil
pe aceştia, astfel încât să fie în măsură să îşi dea acordul în deplină cunoştinţă de
cauză. În consecinţă, în special, dacă un astfel de risc previzibil apare fără ca
pacientul să fi fost informat în prealabil în mod corespunzător de către medicii săi şi
fără ca, precum în speţă, medicii respectivi să-şi desfăşoare activitatea în cadrul unui
spital public, statul parte în cauză poate fi direct responsabil în baza art. 8 datorită
acestei lipse de informare (a se vedea decizia Trocellier, citată anterior).
 în lumina principiilor care rezultă din jurisprudenţă, Curtea ia act de
faptul că reclamanta a avut în mod formal acces la o procedură care să îi permită
recunoaşterea răspunderii medicului care a operat-o şi, dacă este cazul, să obţină
acordarea de reparaţii pentru prejudiciului corporal suferit. Totuşi, Curtea observă că
instanţele române au soluţionat în mod definitiv cererea sa de acordare de reparaţii
abia la nouă ani de la introducerea unei plângeri penale cu constituire de parte civilă
şi când răspunderea penală a medicului era deja prescrisă.
 de asemenea, Curtea constată cu regret că, până în prezent, reclamanta
nu a primit suma care i-a fost acordată cu titlu de prejudiciu moral. În această privinţă,
ea constată că, la câteva zile de la obligarea despăgubirii reclamantei, medicul a
pierdut proprietatea bunurilor, devenind astfel insolvabil, ceea ce i-a permis să nu îşi
îndeplinească obligaţiile faţă de reclamantă. De altfel, faptul că procedura a durat
aproape zece ani, din cauza pasivităţii autorităţilor judiciare, nu putea decât să
descurajeze reclamanta să întreprindă noi demersuri pentru a se împotrivi acestei
situaţii.
 în plus, Curtea ia act de faptul că, pentru reclamantă, consecinţele
insolvabilităţii medicului au fost agravate de absenţa, în dreptul român şi la momentul
faptelor, a unui mecanism de asigurare de răspundere profesională a medicilor. Cu
privire la acest aspect, Curtea ia act de faptul că dreptul intern relevant a evoluat de
atunci, impunându-le medicilor obligaţia de a încheia o asigurare de răspundere civilă
profesională (a se vedea supra pct. 66-68). Totuşi, aceste modificări nu se aplicau
retroactiv situaţiei reclamantei.
 în plus, Curtea observă că instanţele naţionale au refuzat să angajeze
răspunderea spitalului ca parte responsabilă civilmente, pe motiv că nu intra sub
incidenţa art.1000 al treilea paragraf din C. civ. Care reglementa răspunderea
autorului pentru actele prepusului său. Astfel, acestea au privat-o pe reclamantă de o
protecţie juridică eficientă a integrităţii sale fizice. În această privinţă, Curtea ia act
de faptul că mare parte din jurisprudenţa celor mai înalte instanţe ale ţării şi din
doctrină erau favorabile aplicării răspunderii pentru faptele comise de alţii în cazul
spitalelor, pentru faptele comise de medicii pe care îi angajau (a se vedea supra pct.
69-74).

52
  în aceste condiţii, Curtea nu poate decât să constate că reclamanta, căreia
instanţele române i-au recunoscut dreptul de a fi despăgubită, nu avea la dispoziţie
nici un mijloc legal care să îi permită să facă efectivă reparaţia.
 prin urmare, Curtea respinge excepţia preliminară a guvernului şi
consideră că, în speţă, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
 art. 41 din convenţie, prevede: „În cazul în care Curtea declară că a avut
loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei
părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
 reclamanta solicită, cu titlu de prejudiciu material, 49 452,37 lei noi
româneşti (RON), valoare reactualizată a sumei acordate prin hotărârea din 1 iulie
2005 a Judecătoriei Târgu Mureş. De asemenea, aceasta solicită 7 000 RON care
corespundea cheltuielilor efectuate ca urmare a deplasărilor la Bucureşti în vederea
primirii de îngrijiri, în urma erorii medicale a cărei victimă a fost.
 de asemenea, reclamanta solicită 500 000 euro (EURO) cu titlu de
prejudiciu moral suferit şi afirmă, în esenţă, că a fost în imposibilitatea de a beneficia
de o protecţie eficientă a integrităţii sale fizice.
 guvernul invocă faptul că reclamanta a renunţat din proprie iniţiativă la a
solicita despăgubiri pentru prejudiciul material suferit în faţa instanţelor naţionale şi
că i s-a acordat deja, de către aceleaşi instanţe, suma de 30 000 RON cu titlu de
prejudiciu moral. De asemenea, guvernul consideră că o eventuală hotărâre
judecătorească de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a
prejudiciului moral suferit de reclamantă.
 în primul rând, Curtea ia act de faptul că guvernul nu a făcut dovada că
reclamanta a primit efectiv suma atribuită de instanţele interne cu titlu de despăgubire
pentru eroarea medicală.
 în orice caz, Curtea consideră că reclamanta a suferit o afecţiune sigură
ca urmare a situaţiei pe care o denunţă. Ţinând seama de încălcările constatate,
pronunţându-se în echitate, Curtea consideră că trebuie acordată reclamantei suma de
20 000 EURO, toate prejudiciile fiind compensate.
 reclamanta nu a prezentat nicio cerere pentru cheltuielile suportate în
faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.
 curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe
rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală
Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
 uneşte cu fondul excepţia Guvernului care rezultă din pierderea calităţii
de victimă a reclamantei, în unanimitate, şi o respinge;
 declară, în unanimitate, cererea admisibilă;
 hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 6 din Convenţie;
 hotărăşte, cu şase voturi la unu, că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
 hotărăşte, în unanimitate:a) că statul pârât trebuie să plătească
reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în
conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, 20 000 EURO (douăzeci mii euro), cu titlu
de prejudiciu suferit de reclamantă, care trebuie convertiţi în moneda naţională a
statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi
53
datorată cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la
efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală
cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală
Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte
procentuale;
 respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile
pentru celelalte capete de cerere.

2. Cauza Csoma împotriva României din 15 ianuarie 2013. Cererea nr.

8759/05. Malpraxis medical. Lipsa consimţământului scris al pacientei şi
omisiunea medicului de a informa adecvat pacienta asupra riscurilor procedurii
medicale - încălcarea art. 8 din Convenţie. Curtea Europeană a Drepturilor
Omului. Strasbourg.

 la originea cauzei se află cererea nr. 8759/05 îndreptată împotriva

României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Julia Kinga Csoma
(„reclamantă”), a sesizat Curtea la 24 februarie 2005 în temeiul art. 34 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
 reclamanta a fost reprezentată de domnul Laczkó-Dávid Geza, avocat în
Târgu Secuiesc. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul
guvernamental, doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
 reclamanta susţinea că deficienţele tratamentului său au condus la
complicaţii medicale care i-au pus în pericol viaţa şi au lăsat-o în incapacitate
permanentă de a avea copii.
 la 7 iulie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. S‑a hotărât, de
asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).
 întrucât domnul Corneliu Bârsan, judecătorul ales să reprezinte România,
s-a abţinut de la judecarea cauzei (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele
Camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad hoc
(art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament). Reclamanta s-a născut în
1972 şi locuieşte în Covasna.
 reclamanta, de profesie asistentă medicală, a rămas însărcinată în
ianuarie 2002. Evoluţia sarcinii a fost supravegheată de Dr. P.C., medic ginecolog
care lucra, ca şi reclamanta, la Spitalul Orăşenesc Covasna.
 în a 16-a săptămână de sarcină, fătul a fost diagnosticat cu hidrocefalie.
 în urma consultării cu medicul său, s-a optat pentru întreruperea sarcinii.
 la 13 mai 2002, reclamanta a fost internată la Spitalul Orăşenesc
Covasna. În prima zi de internare, i s-a conectat o perfuzie intravenoasă şi i s-au
administrat medicamente pentru provocarea avortului, însă fără succes. A doua zi, i s-
a injectat glucoză concentrată în stomac, tot în scopul provocării avortului. În urma
injecţiei, fătul nu a mai mişcat. În data de 15 mai 2002, pe la miezul nopţii,
reclamanta a dezvoltat febră (39 de grade) şi frisoane, care s-au menţinut până

54
dimineaţa. Nu a fost examinată de un medic în acest interval. I s-au administrat doar
analgezice.
 dimineaţa, când încă se afla în patul din salon, fără să fie dusă în sala de
operaţii, reclamanta a expulzat fătul. Ulterior i s-a declanşat o hemoragie abundentă.
Deşi i s-au efectuat două chiuretaje, hemoragia nu s-a oprit, iar reclamanta a fost
diagnosticată cu coagulare intravasculară diseminată (CID). Medicul a decis apoi
transferul acesteia de urgenţă la Spitalul Judeţean Sfântu Gheorghe, situat la circa 30
km depărtare. Deşi se afla în stare gravă, în timpul transferului reclamanta a fost
însoţită doar de o asistentă medicală.
 când a ajuns la Spitalul Judeţean, medicii au fost nevoiţi să efectueze o
histerectomie totală cu anexectomie bilaterală pentru a-i salva viaţa.
 După ce s-a consultat cu câţiva medici specialişti, reclamanta a ajuns la
convingerea că Dr. P.C. a comis erori medicale grave în tratamentul său.
 prin urmare, a depus o plângere la Colegiul Medicilor Covasna. Colegiul
Judeţean din cadrul Colegiului Medicilor a delegat evaluarea situaţiei unui medic din
cadrul Spitalului Judeţean Sfântu Gheorghe.
 la 18 septembrie 2002, Colegiul Medicilor a ajuns la următoarele
concluzii:
 întreruperea sarcinii a fost indicată corect;
 referitor la injecţia cu soluţie glucoză hiperbarică, s-a constatat că aceasta se putea
efectua pe două căi: vaginală sau abdominală. Această din urmă procedură garanta
condiţii de igienă sporite, însă necesita o localizare foarte exactă a placentei prin
ecografii; nu s-a găsit imagistica ecografică în dosarul medical al reclamantei. De
asemenea, se recomanda ca injecţia cu respectiva substanţă să fie monitorizată
prin ecografie. Această metodă necesita consimţământul scris al pacientei, în urma
informării prealabile asupra riscurilor şi complicaţiilor posibile. Dosarul medical
nu a inclus consimţământul semnat şi nici informaţii privind examenul clinic al
unor malformaţii de către laboratorul de ecografie;
 CID nu a fost consecinţa directă a injecţiei abdominale, ci o complicaţie rară şi
foarte gravă determinată de această metodă;
 luând în considerare faptul că diagnosticul de CID a fost stabilit corect şi în timp
util pentru a permite transferul reclamantei la spitalul judeţean, rezultatul fiind
salvarea vieţii acesteia, nu s-a putut identifica vreo neglijenţă în actul medical.
 s-a reţinut că au existat unele deficienţe procedurale în abordarea cazului:
lipsea semnătura pacientei de pe formularul de consimţământ; lipsea descrierea
imagisticii ecografice a localizării placentei; lipsea, de asemenea, sumarul rezultatelor
analizelor de laborator.
 ținând seama de echipamentul şi personalul spitalului orăşenesc, s-a
făcut recomandarea ca eventualele cazuri riscante să fie tratate în instituţii medicale
dotate cu echipamentele necesare pentru a se ocupa de complicaţii.
 la o dată neprecizată din 2002, reclamanta a formulat o plângere penală
împotriva Dr. P.C, formulând două acuzaţii: vătămare corporală din culpă şi
neglijenţă în serviciu. În declaraţia din 19 noiembrie 2002, reclamanta a alăturat
pretenţii civile la plângerea penală.

55
  la 25 noiembrie 2002, ofiţerul însărcinat cu ancheta a dispus întocmirea
unei expertize medicale de către medicii specialişti experţi din cadrul Serviciului
Judeţean de Medicină Legală Covasna şi din cadrul spitalului judeţean.
 la 4 decembrie 2002, Serviciului Judeţean de Medicină Legală din Sfântu
Gheorghe a emis o expertiză medico-legală. În expertiză se concluziona că nu fusese
comisă nicio neglijenţă în actul medical, precizându-se că metoda aleasă pentru
provocarea avortului se putea aplica în orice secţie de ginecologie dintr-un spital.
Chiar dacă dosarul medical nu cuprindea rezultatele analizelor de laborator, nu era
exclusă posibilitatea să se fi efectuat o analiză dar să nu se fi consemnat în scris
rezultatele. De asemenea, s-a subliniat că diagnosticul de CID a fost stabilit rapid şi
că orice întârziere la stabilirea diagnosticului ar fi putut face aproape imposibilă
salvarea vieţii reclamantei.
 la 15 ianuarie 2003, reclamanta a depus la organele de cercetare
contestaţiile sale la raportul de expertiză medicală. Aceasta a precizat că nu a fost
consultată cu privire la obiectivele raportului şi că - în orice caz - acesta era
incomplet, chiar şi în comparaţie cu întrebările formulate de poliţie. Reclamanta
dorea că raportul de expertiză medicală să răspundă la următoarele întrebări:
 dacă existau alte metode medicale disponibile pentru întreruperea sarcinii care
reprezentau un risc mai mic şi care nu implicau punerea vieţii sale în pericol;
 dacă metoda aleasă prezenta riscuri şi, în caz de răspuns afirmativ, care erau
obligaţiile medicului curant înainte de aplicarea metodei şi dacă medicul şi-a
respectat obligaţiile;
 dacă procedura medicală era urgentă sau dacă aveau timp să o transfere la o altă
secţie de spital, mai bine dotată;
 dacă folosirea ecografului ar fi avut vreo influenţă asupra rezultatului procedurii;
 dacă supunerea sa la o histerectomie totală cu anexectomie bilaterală ar fi fost
evitabilă dacă ar fi fost internată într-o instituţie medicală dotată cu echipamentele
necesare pentru a trata diagnosticul de CID imediat ce a fost depistat.
 la 27 martie 2003, Institutul de Medicină Legală Târgu Mureş a emis un
aviz în această cauză. Concluziile erau următoarele:
 dosarul nu includea informaţii medicale de natură să confirme cu certitudine
diagnosticul de hidrocefalie;
 în cazul procedurilor medicale de întrerupere a unei sarcini care a depăşit cea de-a
paisprezecea săptămână, procedura standard a spitalului prevedea completarea
unui formular medical şi semnarea lui de către doi medici specialişti şi de către
directorul spitalului. Documentul nu a fost găsit în dosarul medical;
 informarea pacientei înaintea începerii tratamentului era obligatorie. Pentru
procedurile care implică un grad de risc, consimţământul scris al pacientului era
necesar. Documentul nu a fost găsit în dosarul medical;
 înaintea efectuării procedurii, se impunea efectuarea unor analize de laborator.
Rezultatele analizelor nu au fost găsite în dosarul medical;
 hemoragia ulterioară procedurii ar fi putut fi cauzată, de asemenea, de perforarea
unuia sau mai multor vase de sânge în timpul chiuretajului, mai ales dacă se ia în
considerare faptul că raportul postoperator menţionase o infiltraţie hemoragică.
Dosarul medical nu includea o descriere ultrasonografică a localizării placentei;
56
 diagnosticul de CID nu a fost confirmat de analizele de laborator deoarece
rezultatele acestora nu au fost incluse în actele medicale înaintate institutului.
 la 16 aprilie 2003, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă
Tribunalul Covasna, observând că pe baza celor două rapoarte medicale nu se putea
stabili exact dacă existase vreo neglijenţă în activitatea medicală care să angajeze
răspunderea penală a Dr. P.C., a solicitat Institutului Naţional de Medicină Legală
„Mina Minovici” (în continuare „Institutul de Medicină Legală”) să verifice toate
rapoartele medicale şi să emită un aviz din punct de vedere ştiinţific privind actele
medicale efectuate în acest caz.
 institutul de Medicină Legală a emis raportul la 26 ianuarie 2004. Acesta
confirma concluziile raportului din 4 decembrie 2002 şi excludea astfel neglijenţa în
actul medical. Se constată totuşi că medicul a omis să discute cu reclamanta şi familia
sa despre procedura propusă şi posibilele complicaţii, precum şi să obţină semnătura
acesteia pe formularul de consimţământ scris la procedura propusă.
 la 17 februarie 2003, procurorul a decis neînceperea urmăririi penale
împotriva medicului în cauză. Ordonanţa a fost confirmată de procurorul ierarhic
superior şi prin decizia definitivă a Tribunalului Covasna din 29 septembrie 2004.
 diverse legi privind sistemul public de sănătate şi drepturile pacienţilor
prevăd obligaţia de a informa pacientul despre orice procedură chirurgicală propusă,
riscurile pe care le implică procedura, tratamentul alternativ, precum şi diagnosticul şi
prognosticul: Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei; Legea nr.
306/2004 privind exercitarea profesiei de medic, precum şi organizarea şi
funcţionarea Colegiului Medicilor din România; Legea nr. 74/1995 privind
exercitarea profesiunii de medic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului
Medicilor din România; Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 („Legea nr.
46/2003”); şi Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii („Legea nr.
95/2006”).
 conform art.37 din Legea nr.46/2003, nerespectarea de către personalul
medicosanitar a confidenţialităţii datelor despre pacient şi a confidenţialităţii actului
medical, precum şi a celorlalte drepturi ale pacientului prevăzute în prezenta lege
atrage, după caz, răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală, conform
prevederilor legale.
 hotărârea pronunţată în cauza Eugenia Lazăr împotriva României
(nr.32146/05, pct. 41-54, 16 februarie 2010) descrie amănunţit jurisprudenţa şi
practica interne relevante privind întocmirea rapoartelor de expertiză medico-legală şi
autorităţile emitente competente, precum şi jurisprudenţa şi practica interne relevante
privind răspunderea civilă a personalului medical.
 în hotărârea pronunţată în cauza Codarcea împotriva României, Curtea a
descris detaliat practica internă relevantă privind răspunderea civilă a medicilor şi
spitalelor pentru greşeli în activitatea profesională (a se vedea Codarcea împotriva
României, nr.31675/04, pct. 69-74, 2 iunie 2009).
 legea nr. 95/2006 a introdus noţiunea de malpraxis ca temei al
răspunderii civile a personalului medical şi a instituit asigurarea obligatorie de
răspundere civilă profesională (a se vedea Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 54).

57
  invocând art. 2, 6 şi 13 din Convenţie, reclamanta s-a plâns că nu a fost
informată corespunzător despre riscurile procedurii şi că din cauza neglijenţei
medicului viaţa sa a fost pusă în pericol şi a ajuns în incapacitate permanentă de a
avea copii. Aceasta a considerat că cercetarea cazului a fost superficială şi că
autorităţile medico-legale nu au dat dovadă de imparţialitate la emiterea rapoartelor
de expertiză medico-legală, determinând o situaţie în care nu a obţinut recunoaşterea
vătămării corporale grave suferite şi în care o persoană vinovată a beneficiat de
protecţie.
 curtea are competenţa de a încadra juridic faptele cauzei şi poate decide
să examineze plângerile care i-au fost adresate în temeiul altui articol decât cel
invocat de un reclamant (a se vedea Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998,
pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑I). Prin urmare, va examina plângerea
din perspectiva art. 8 din Convenţie (a se vedea Pretty împotriva Regatului Unit,
nr.2346/02, pct. 61 şi pct. 63, CEDO 2002-III, precum şi Codarcea, citată anterior,
pct. 101), redactat după cum urmează: „Orice persoană are dreptul la respectarea
vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este
admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în
care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o
societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea
sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
 guvernul a ridicat excepţia neepuizării căilor de atac interne, susţinând că
reclamanta ar fi trebuit să depună plângere împotriva medicului şi spitalului în
temeiul dreptului general privind răspunderea civilă delictuală [art. 998–999 şi art.
1000 alin. (3) C. civ.]. Guvernul a folosit aceleaşi argumente invocate în cauza Stihi-
Boos împotriva României [(dec.), nr.7823/06, pct. 46-48, 11 octombrie 2011].
 de asemenea, Guvernul a făcut referire la hotărâri ale instanţelor interne,
prin care răspunderea civilă a medicilor a fost angajată în temeiul Legii nr. 95/2006
pentru malpraxis şi la alte hotărâri judecătoreşti prin care spitalele erau trase la
răspundere pentru prejudiciul suferit de victimele malpraxisului.
 reclamanta a contestat poziţia Guvernului. Aceasta a afirmat că acţiunile
Dr. P.C. constituiau infracţiuni grave şi, în consecinţă, a declarat că urmărirea penală
era cea mai bună formă de reparaţie. Aceasta a subliniat că plângerea să se referea la
deficienţele anchetelor efectuate de către autorităţile interne şi că declanşarea unui alt
set de proceduri (respectiv o acţiune în despăgubire) nu ar fi putut remedia
deficienţele respective. De asemenea, aceasta a remarcat că instanţele au stabilit că
procedura fusese legală şi, prin urmare, au declarat pretenţiile sale ca nefondate.
 în ultimul rând, reclamanta a remarcat că jurisprudenţa internă invocată
de Guvern arăta că unii medici au fost condamnaţi penal pentru infracţiuni mai puţin
grave decât cea suferită de ea şi că victimelor li s-au acordat sume considerabile drept
despăgubire.
 curtea consideră că argumentele invocate de Guvern sunt strâns legate de
fondul cererii. Prin urmare, conexează examinarea acestora cu fondul.

58
  de asemenea, Curtea observă că această cerere nu este în mod vădit
nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Aceasta nu prezintă niciun alt
motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.
 reclamanta a reamintit că nu a fost informată despre natura şi posibilele
consecinţe ale procedurii şi a subliniat că faptul că era asistentă medicală în acelaşi
spital nu îl scutea pe medic de obligaţia de a-i oferi informaţii suficiente ca să-i
permită să ia o decizie informată în legătură cu tratamentul propus.
 de asemenea, aceasta a reamintit că procedura nu era urgentă. Prin
urmare, nu era justificată efectuarea procedurii fără o pregătire corespunzătoare, în
special controale preoperatorii. Mai mult, medicul ar fi trebuit să fie în măsură să
evalueze riscurile, pentru reclamantă, ale efectuării procedurii în cadrul spitalului
orăşenesc, care s-a dovedit a fi un spital nepotrivit pentru rezolvarea complicaţiilor
survenite. Acesta ar fi trebuit să o trimită direct la spitalul judeţean. În ultimul rând,
aceasta a afirmat că medicul nu se pregătise corespunzător pentru rezolvarea
complicaţiilor, şi în special omisese să pregătească din timp ambulanţa ori să trimită
un medic, nu doar o asistentă, să o însoţească la spitalul judeţean.
 guvernul a afirmat că reclamanta era cât se poate de informată despre
natura procedurii la care a fost supusă. Aceasta cunoştea starea fătului şi avea
cunoştinţe medicale avansate, deoarece ea însăşi era asistentă medicală. De asemenea,
Guvernul a subliniat că internarea acesteia în spital se făcuse de bunăvoie. Guvernul a
afirmat că reclamanta a adresat plângerea şi obiecţiile sale autorităţilor, respectiv
Colegiului Medicilor şi parchetului, şi a participat în totalitate la procedurile
ulterioare. Deciziile luate se bazau, printre altele, pe rapoartele de expertiză medicală
şi erau justificate în totalitate.
 guvernul a reamintit că autorităţile nu au constatat malpraxis comis de
medicul din acest caz. Complicaţiile survenite erau foarte rare şi imprevizibile.
Singura eroare a medicului a fost că nu a încercat să obţină consimţământul scris al
reclamantei pentru procedură. Totuşi, această omisiune nu putea conduce la deducţia
că reclamanta nu fusese informată despre natura procedurii sau riscurile aferente ori
că nu îşi dăduse consimţământul. Guvernul a considerat că prezenta cauză diferă
semnificativ faţă de Eugenia Lazăr, citată anterior. Nu au existat probleme de
comunicare între organele de cercetare şi Institutul de Medicină Legală. În plus,
rapoartele de expertiză medico-legală nu au constituit singurele probe în cauză.
 pentru motivele de mai sus, Guvernul a concluzionat că răspunderea
statului nu putea fi angajată în temeiul art. 8 din Convenţie.
 curtea face referire la principiile generale pe care le-a stabilit cu privire
la răspunderea statului în legătură cu malpraxisul medicilor în temeiul art. 2 şi 8 din
Convenţie. În special, Curtea reaminteşte obligaţia statelor contractante de a
introduce reglementări care să oblige spitalele publice şi private să adopte măsurile
potrivite pentru a proteja viaţa pacienţilor lor [a se vedea Trocellier împotriva Franţei
(dec.), nr.75725/01, pct. 4, CEDO 2006-XIV].
 mai mult, Curtea a subliniat că este important pentru persoanele care
întâmpină riscuri pentru sănătatea lor să aibă acces la informaţii care să le permită
evaluarea riscurilor respective. Curtea a considerat rezonabil să deducă de aici faptul
că statele contractante trebuie, în virtutea acestei obligaţii, să adopte măsurile
59
normative necesare pentru a garanta că medicii iau în considerare consecinţele
previzibile ale unei proceduri medicale planificate asupra integrităţii corporale a
pacienţilor şi să îi informeze din timp pe pacienţii respectivi despre consecinţele
respective, astfel încât aceştia din urmă să fie în măsură să ia o decizie informată. În
special, ca un corolar la aceasta, dacă un risc previzibil de acest tip se concretizează
fără ca pacientul să fi fost informat corespunzător şi în prealabil de către medici,
statul contractant respectiv poate fi răspunzător direct, în temeiul art. 8, pentru
omiterea acestei informaţii [a se vedea Trocellier, citată anterior, pct. 4; Vo împotriva
Franţei (MC), nr.53924/00, pct. 89, CEDO 2004‑VIII; Codarcea, citată anterior, pct.
105; şi Pretty, citată anterior, pct. 63].
 în ultimul rând, Curtea reaminteşte că în domeniul specific malpraxisului
în activitatea medicală, dacă sistemul juridic acordă victimelor acces complet la
acţiuni civile sau măsuri disciplinare care pot conduce la stabilirea răspunderii civile
pentru malpraxis în activitatea medicală şi acordarea corespunzătoare a unei
despăgubiri, acest fapt ar fi suficient în principiu să elibereze obligaţia pozitivă a
statului de a asigura un sistem juridic efectiv [a se vedea, mutatis mutandis, Calvelli
şi Ciglio împotriva Italiei (MC), nr. 32967/96, pct. 48-51, CEDO 2002-I, şi Codarcea,
citată anterior, pct. 102].
 revenind la faptele cauzei în curs de examinare, Curtea constată că în
urma unei proceduri medicale efectuate de Dr. P.C. într-un spital public, viaţa
reclamantei a fost pusă în pericol şi, în consecinţă, reclamanta a ajuns în incapacitate
permanentă de a avea copii.
 prin urmare, a existat o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea
vieţii sale private.
 reclamanta nu a susţinut că pierderea sa a fost cauzată cu intenţie de
către medic. Plângerea să se referă mai degrabă la neglijenţa medicului în efectuarea
procedurii medicale şi reacţia inadecvată a autorităţilor. Prin urmare, rămâne de
evaluat dacă statul şi-a respectat obligaţiile pozitive prevăzute la art. 8 din Convenţie.
 în primul rând, Curtea observă că toate rapoartele de expertiză medicală
întocmite în această cauză concordau că medicul omisese, înainte de efectuarea
procedurii, fie să obţină, în scris, consimţământul informat al reclamantei, fie să
efectueze controalele preoperatorii necesare.
 curtea acordă importanţă existenţei unui consimţământ prealabil în
contextul dreptului oricărui pacient la respectarea integrităţii sale corporale (a se
vedea Codarcea, citată anterior, pct. 104). Nerespectarea de către personalul medical
a dreptului pacientului la o informare corespunzătoare poate angaja răspunderea
statului în materie (idem, pct. 105).
 de asemenea, Curtea observă că legislaţia internă prevede expres dreptul
pacientului de a primi informaţii suficiente care să-i ofere pacientului posibilitatea de
a-şi da în prealabil consimţământul informat faţă de o procedură riscantă, corolarul
fiind obligaţia medicului de a obţine acest consimţământ.
 curtea nu găseşte nicio explicaţie rezonabilă pentru faptul că, în prezenta
cauză, nu s-a obţinut consimţământul respectiv. Curtea nu poate accepta poziţia
Guvernului, conform căruia faptul că reclamanta era asistentă medicală de profesie îl

60
scutea pe medic de urmarea procedurilor stabilite şi de informarea acesteia despre
riscurile inerente procedurii.
 mai mult, din fapte reiese că, deşi nu s-a contestat necesitatea avortării
fătului, nu era un caz de urgenţă extremă pentru efectuarea procedurii. Prin urmare,
medicul nu se confrunta cu constrângeri de timp care să justifice faptul că nu a
efectuat analizele preliminare asupra pacientei sale ori faptul că nu a evaluat în mod
adecvat dacă spitalul orăşenesc era dotat corespunzător pentru a rezolva posibilele
complicaţii. Expertiza emisă de Colegiul Medicilor întăreşte acest argument.
 curtea observă că rapoartele de expertiză medicală întocmite în cadrul
urmăririi penale nu au abordat problema urgenţei, în pofida solicitărilor şi
contestaţiilor reclamantei în acest sens. Întrebările formulate de reclamantă erau
relevante, iar răspunsurile oferite de autorităţile medico-legale la acestea ar fi putut
clarifica împrejurările nefericite care au cauzat pierderea suferită de reclamantă.
 rămâne de stabilit dacă reclamanta avea la dispoziţie căi de atac
suficiente să-i ofere o reparaţie pentru pierderea suferită ca urmare a procedurii
medicale (a se vedea supra, pct. 43).
 în prezenta cauză, Curtea observă că reclamanta a anexat pretenţii civile
la plângerea sa penală împotriva medicului [a se vedea supra, pct. 15, precum şi Perez
împotriva Franţei (MC), nr.47287/99, pct. 70, CEDO 2004-I]. Teoretic, cel puţin,
reclamanta ar fi putut obţine la finalul procedurii o evaluare a prejudiciului suferit şi
o despăgubire pentru acesta. Prin urmare, această cale de atac a fost adecvată în
prezenta cauză, iar Curtea va examina în consecinţă modul în care s-a efectuat
ancheta penală.
 curtea observă că rapoartele medicale întocmite au stabilit că, în pofida
greşelilor vădite în gestionarea cazului, medicului nu i se poate imputa malpraxis în
actul medical (a se vedea paragrafele de mai sus şi a contrario, Stihi Boos, citată
anterior, pct. 60). Cercetând documentele care i-au fost prezentate, Curtea observă
însă că procurorul nu a evaluat faptele divergente din această cauză.
 în special, procurorul şi-a întemeiat ordonanţa pe rapoartele medico-
legale emise la cererea sa. Acesta nu a luat în considerare raportul de expertiză
medicală întocmit de Colegiul Medicilor, deşi acesta era complet şi indica deficienţe
procedurale. De asemenea, procurorul nu a luat în considerare avizul Institutului de
Medicină Legală – autoritatea medico-legală superioară – cu privire la raportul
respectiv. Astfel, acesta a examinat doar cele două rapoarte întocmite de serviciile
medico-legale. De asemenea, procurorul nu a răspuns la întrebările formulate de
reclamantă. Curtea reaminteşte constatarea sa că respectivele întrebări erau relevante
şi importante pentru clarificarea evenimentelor (a se vedea supra, pct. 52).
 curtea nu este în măsură să contrazică constatările instanţelor interne cu
privire la lipsa răspunderii penale a medicului în această cauză. Cu toate acestea,
având în vedere efectele grave ale procedurii, precum şi faptul că reclamanta a trebuit
să o suporte fără să fie informată corespunzător despre riscurile inerente, Curtea
consideră inadmisibil faptul că a fost posibilă efectuarea unei operaţii fără respectarea
normelor şi mecanismelor de protecţie instituite chiar de sistemul intern.
 în continuare, Curtea va examina dacă, aşa cum susţinea Guvernul, o
acţiune civilă împotriva medicului şi spitalului ar fi constituit o cale de atac efectivă.
61
  curtea reaminteşte că existenţa unor simple îndoieli privind şansele de
reuşită ale unei anumite căi de atac care în mod evident nu este inutilă nu constituie
un motiv valid pentru neepuizarea căilor de atac interne [a se vedea Stihi Boos, citată
anterior, pct. 64).
 pentru început, Curtea observă că, deşi experţii au recunoscut existenţa
unor deficienţe procedurale din partea Dr. P.C., aceştia au exclus existenţa
malpraxisului în actul medical (a se vedea supra, pct. 14, 16, 18, 20 şi 55). Din contră,
rapoartele medicale întocmite în cauza Stihi Boos au stabilit că nu existase niciun
malpraxis în actul medical deoarece deciziile luate de personalul medical
corespundeau diagnosticului şi stării generale de sănătate a victimei (a se vedea Stihi
Boos, citată anterior, pct. 21 şi pct. 29-31).
 trebuie remarcat că, atunci când au avut loc faptele din prezenta cauză,
sistemul nu permitea dispunerea unui nou raport medico-legal, deoarece Institutul de
Medicină Legală emisese deja un aviz în această cauză (a se vedea Eugenia Lazăr,
citată anterior, pct.90; şi Baldovin împotriva României, nr.11385/05, pct.22, 7 iunie
2011). Prin urmare, reclamantei i-ar fi fost imposibil să ridice din nou problema
malpraxisului în actul medical într-o acţiune nouă, în pofida importanţei pe care
clarificarea problemei ar fi putut-o avea pentru soluţionarea acţiunii. Acest lucru
ridică îndoieli asupra argumentului că o acţiune civilă a reclamantei împotriva
medicului ar fi constituit o cale de atac efectivă, mai ales că un raport de expertiză ar
fi constituit proba fundamentală în susţinerea cauzei sale în faţa instanţelor civile.
 curtea a identificat deja deficienţe ale sistemului românesc în materie de
limitare a răspunderii medicilor la cazurile de malpraxis în actul medical stabilit (a se
vedea supra, pct. 26 şi Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 90). Ţinând seama de
consecvenţa cu care rapoartele de expertiză au exclus existenţa malpraxisului în actul
medical în acest caz, Curţii îi este şi mai greu să îşi dea seama cum această cale de
atac ar putea fi efectivă în practică în situaţia specială a reclamantei.
 curtea va evalua, de asemenea, posibilitatea ca reclamanta să obţină
despăgubiri direct de la spital. Pentru început, Curtea observă că reclamanta nu a scos
în evidenţă lipsa de coordonare dintre cele două spitale implicate. Aceasta şi-a limitat
plângerea la deciziile luate de un medic.
 curtea observă că jurisprudenţa internă în materie este în curs de
dezvoltare, dar că instanţele interne nu au stabilit în mod consecvent răspunderea
spitalelor în cazurile de malpraxis în actul medical (a se vedea Codarcea, citată
anterior, pct. 71 şi 108; precum şi Stihi Boos, citată anterior, pct. 64).
 în prezenta cauză aflată în curs de examinare, reiese că spitalele s-au
ocupat rapid de cazul reclamantei. Intervenţia lor rapidă a făcut posibilă limitarea
efectelor negative ale procedurii iniţiale şi salvarea vieţii reclamantei (a se vedea, a
contrario, Csiki împotriva României, nr.11273/05, pct. 78, 5 iulie 2011, şi Floarea
Pop împotriva României, nr.63101/00, pct. 22, 24 şi 37, 6 aprilie 2010). Lipsa
oricărei greşeli în gestionarea cazului de către spital, conexată cu jurisprudenţa
internă în curs de dezvoltare în materie de răspundere a spitalelor pentru actele
medicale (a se vedea supra, pct. 64) atenuează prea mult acţiunea în despăgubiri
împotriva spitalului ca să mai fie considerată efectivă.

62
  de asemenea, Curtea observă modificările determinate de Legea nr.
95/2006 care - în principiu – ar facilita în prezent posibilitatea victimelor de
malpraxis în actul medical de a cere despăgubiri în absenţa stabilirii vinovăţiei (a se
vedea Eugenia Lazăr, pct. 54, şi Baldovin, pct. 27, hotărâri citate anterior). Cu toate
acestea, Guvernul nu a afirmat că reclamanta încă putea face uz de noile prevederi
legale.
 în ultimul rând, Curtea consideră relevant în prezenta cauză faptul că
reclamanta nu a rămas pasivă şi nici nu a urmărit doar sancţionarea penală a
medicului (a se vedea, a contrario, Stihi Boos, citată anterior, pct. 51 şi 65). Aceasta a
sesizat Colegiul Medicilor şi a alăturat pretenţii civile la acţiunea penală. Însă aceasta
nu a obţinut nicio reparaţie pe nicio cale. În aceste împrejurări, ar fi disproporţionată
obligarea acesteia la declanşarea unei alte acţiuni în faţa instanţelor civile.
 considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a conduce Curtea la
concluzia că reclamantei i-a fost încălcat dreptul la viaţa privată prin faptul că nu a
fost implicată în alegerea tratamentului medical şi nu a fost informată corespunzător
cu privire la riscurile inerente procedurii medicale. Mai mult, sistemul existent la data
faptelor prezentei cauze o punea pe reclamantă în imposibilitatea de a obţine o
reparaţie pentru încălcarea dreptului său la viaţă privată. Prin urmare, statul pârât nu
şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive prevăzute la art. 8 din Convenţie.
 pentru aceste motive, Curtea respinge excepţia ridicată de Guvern şi
concluzionează că a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
 art. 41 din Convenţie prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o
încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări,
Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
 reclamanta a solicitat 75 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral.
 guvernul a afirmat că nu exista nicio legătură de cauzalitate între pretinsa
încălcare şi suma cerută şi că suma solicitată cu acest titlu era în orice caz excesivă.
Guvernul a considerat că o constatare a încălcării ar constitui o reparaţie echitabilă
suficientă în prezenta cauză.
 curtea reaminteşte că a constatat încălcarea dreptului reclamantei la viaţă
privată. Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi
compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Prin urmare, acordă reclamantei 6
000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
 reclamanta nu a formulat nicio pretenţie în această privinţă.
 curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe
rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală
Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
 pentru aceste motive, în unanimitate, Curtea:
 uneşte cu fondul obiecţia Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne şi
o respinge;
 declară cererea admisibilă; hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
 hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni
de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din
Convenţie, suma de 6 000 EUR (şase mii de euro), plus orice sumă ce poate fi
63
 datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în
moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii; b) că,
de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă
trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de
împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe
parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
 Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de
cerere.

3. Hotărârea CEDO în Cauza Mateescu împotriva României din 14

ianuarie 2014. Cererea nr. 1.944/10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Strasbourg

 la originea cauzei se află cererea nr. 1.944/10 îndreptată împotriva

României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Mircea Mateescu
(reclamantul), a sesizat Curtea la 11 decembrie 2009, în temeiul art. 34 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
 reclamantul a fost reprezentat de doamna Diana Elena Dragomir, avocat
în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental,
doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
 reclamantul a susţinut, în esenţă, faptul că nu i s-a permis să practice
simultan profesiile de avocat şi de medic, încălcându-se astfel drepturile sale
garantate de Convenţie.
 la 26 ianuarie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.La 10
decembrie 2013, Camera a respins cererea reclamantului de a se desesiza în favoarea
Marii Camere (art. 72 §1 din Regulamentul Curţii).
 reclamantul s-a născut în 1953 şi locuieşte în Bucureşti.
 acesta este medic, având o experienţă considerabilă; a profesat ca medic
generalist timp de peste optsprezece ani. În această calitate, deţine în prezent un
cabinet particular, cu 2 angajaţi. De asemenea, este profesor la Facultatea de
Medicină din Bucureşti şi este autor al mai multor lucrări de medicină generală.
 în 2006, reclamantul a absolvit facultatea de drept; un an mai târziu a
solicitat înregistrarea ca avocat, după ce a promovat examenul anual de admitere
organizat de Baroul Bucureşti. La 18 decembrie 2007, Baroul Bucureşti a emis o
decizie de validare a rezultatelor examenului şi l-a declarat pe reclamant admis în
barou.
 la 14 februarie 2008, Baroul Bucureşti a decis, de asemenea, să îl înscrie
pe reclamant ca avocat stagiar începând din 15 februarie 2008. Având în vedere că
efectuarea unui stagiu de 2 ani era o condiţie obligatorie pentru obţinerea licenţei
pentru exercitarea profesiei de avocat, reclamantul a semnat un contract de colaborare

64
cu firma de avocatură B.P. La 15 februarie 2008, baroul a aprobat stagiul
reclamantului în cadrul firmei.
 la 13 martie 2008, reclamantul a depus o cerere la Decanul Baroului
Bucureşti pentru a i se permite să efectueze stagiul de 2 ani în conformitate cu art. 17
din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, deşi
deţinea în acelaşi timp propriul cabinet medical. Reclamantul a considerat că
„profesia medicală nu este incompatibilă cu demnitatea profesiei de avocat sau cu
regulile de conduită impuse avocaţilor, în sensul art. 30 din Statutul profesiei de
avocat “.
 la 20 martie 2008, Baroul Bucureşti a respins cererea reclamantului în
temeiul art. 14 lit. b) şi al art. 53 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 51/1995. În decizia sa,
Baroul a declarat: „Cererea reclamantului de a exercita simultan profesiile de avocat
şi de medic este respinsă şi, în consecinţă, reclamantul trebuie să opteze pentru una
din cele două profesii. “
 la 21 aprilie 2008, reclamantul a contestat decizia respectivă în faţa
Uniunii Naţionale a Barourilor din România. El a contestat motivarea respingerea
cererii sale, în care, citându-se art. 14 lit. b), se face referire la incompatibilitatea cu
exercitarea profesiei de avocat a oricărei persoane care exercită deja o „ocupaţi [e]
care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri “.
Reclamantul a susţinut că CV-ul său profesional, care includea un doctorat în
medicină, o carieră de profesor universitar şi calitatea de autor al mai multor cărţi de
medicină, nu putea, în niciun caz, să lezeze demnitatea profesiei de avocat. În acelaşi
timp, a subliniat faptul că nu era nici angajat, nici comerciant, astfel cum se interzicea
în legislaţia care reglementează activităţile exercitate de avocaţi.
 la 18 iunie 2008, Uniunea Naţională a Barourilor din România a
confirmat decizia Baroului Bucureşti, de această dată în temeiul art. 15 din Legea nr.
51/1995, care enumera „exhaustiv “profesiile care sunt compatibile cu profesia de
avocat (a se vedea „Dreptul intern relevant “de mai jos). Având în vedere că
practicarea medicinei nu este specificată în rândul acestor profesii, cererea
reclamantului a fost respinsă.
 această decizie a fost contestată în faţa Curţii de Apel Bucureşti.
 în întâmpinare, pârâta a argumentat, în primul rând, că interpretarea
coroborată a art. 14 şi 15 din lege a condus la concluzia că nicio altă profesie nu
putea fi exercitată în paralel cu cea de avocat, cu excepţia celor enumerate în mod
restrictiv la art. 15; în plus, practicarea a două profesii liberale în acelaşi timp nu era
nici permisă de lege şi nici oportună, având în vedere că fiecare profesie liberală
necesită o dedicare totală din partea persoanei care o exercită.
 la 20 ianuarie 2009, instanţa a admis cererea de chemare în judecată,
susţinând că art. 14 lit. b) nu era aplicabil, în măsura în care „profesia de medic nu
aduce atingere independenţei profesiei de avocat “. În continuare, instanţa a susţinut
că orice restricţie privind exercitarea unei profesii trebuie să fie prevăzută de lege în
mod expres şi fără echivoc, ceea ce nu este valabil în cazul de faţă. În plus,
Constituţia României protejează dreptul la muncă, ce nu poate fi supus niciunei
limitări, cu câteva excepţii enumerate în mod expres la art. 53, precum motivele de
securitate naţională, protejarea ordinii, a sănătăţii şi a moralei publice sau protejarea
65
drepturilor şi libertăţilor individuale, niciuna dintre aceste situaţii nefiind aplicabilă în
cazul reclamantului.
 în plus, interdicţia de a practica profesia de avocat, simultan cu
exercitarea profesiei de medic, nu este inclusă în textul art. 14 lit. b) din Legea nr.
51/1995, care face referire doar la profesiile care lezează demnitatea şi independenţa
profesiei de avocat sau sunt contra bunelor moravuri.
 în continuare, instanţa a hotărât că art. 15 din lege nu conţine o listă
exhaustivă a profesiilor compatibile cu profesia de avocat, în ciuda interpretării de
către Uniunea Naţională a Barourilor din România a dispoziţiei în cauză în sensul că,
dacă în textul acesteia profesia de medic nu este inclusă în rândul profesiilor
compatibile înseamnă că, prin deducţie inversă, aceasta nu este compatibilă cu
profesia de avocat. Profesiile incompatibile sunt enumerate exhaustiv la art. 14 şi
profesia de medic nu este inclusă în acestea.
 afirmaţia conform căreia exercitarea unei profesii liberale necesită o
dedicare totală şi, implicit, mult timp din partea persoanei care o practică nu putea fi
luată în considerare pentru aprecierea legalităţii deciziilor adoptate de barourile locale
şi naţionale; faptul că o persoană nu poate să dedice suficient timp pentru cazurile
clienţilor nu are nicio legătură cu independenţa profesiei de avocat. Astfel, instanţa a
confirmat dreptul reclamantului de a exercita ambele profesii simultan, anulând
deciziile barourilor.
 Uniunea Naţională a Barourilor din România a formulat recurs împotriva
acestei hotărâri în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Înalta Curte). Aceasta a
susţinut că, deşi art. 14 din lege enumera profesiile care sunt incompatibile cu
profesia de avocat în mod generic, oferind exemple, art. 15 reglementează, în mod
strict şi restrictiv, excepţiile care sunt permise, în rândul cărora nu este menţionată
profesia de medic. În acelaşi timp, exercitarea simultană a ambelor profesii încalcă
principiul independenţei avocaţilor. Prin dorinţa de a exercita ambele profesii,
reclamantul nu a făcut decât să îşi demonstreze mercantilismul extrem, deoarece
„acesta minimiza importanţa acestor profesii, tratându-le pur şi simplu ca pe o sursă
de venit “.
 la 24 iunie 2009, Înalta Curte a admis calea de atac şi a respins cererea
reclamantului, hotărând că interpretarea coroborată a art. 14 şi 15 conducea la
concluzia că lista de situaţii compatibile este exhaustivă şi astfel art. 15 face referire
la singurele profesii care, prin lege, sunt compatibile cu profesia de avocat. Înalta
Curte a subliniat că, deşi dispoziţiile art. 30 din Statutul profesiei de avocat, invocat
de reclamant în apărarea sa, enumera şi alte situaţii de incompatibilitate şi
compatibilitate, acestea au un rang inferior unei legi şi, prin urmare, nu pot să
contrazică dispoziţiile legii în cauză.
 dreptul şi practica interne relevante
 constituţia României. Dispoziţiile relevante ale Constituţiei României sunt
redactate după cum urmează:
 art. 41 „(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei
sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă. “
 art. 53 „(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai
prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale,
66
 a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor;
desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale,
ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi
dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să
fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod ne
discriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii. “
 legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
Dispoziţiile relevante ale Legii nr. 51/1995 se citesc după cum urmează: Art. 12
„(1) Poate fi membru al barourilor din România cel care îndeplineşte următoarele
condiţii: a) are exerciţiul drepturilor civile şi politice; b) este licenţiat al unei
facultăţi de drept sau doctor în drept; c) nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de
nedemnitate prevăzute de prezenta lege; d) este apt, din punct de vedere medical,
pentru exercitarea profesiei de avocat. (2) Îndeplinirea condiţiei prevăzute la lit. d)
a alin. (1) trebuie dovedită cu certificat medical de sănătate, eliberat pe baza
constatărilor făcute de o comisie medicală constituită în condiţiile prevăzute în
statutul profesiei de avocat. “ Art. 15 „Exercitarea profesiei de avocat este
incompatibilă cu: a) activitatea salarizată în cadrul altor profesii decât cea de
avocat; b) ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat
sau bunele moravuri; c) exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ. “ Art.
16 „Exercitarea profesiei de avocat este compatibilă cu: a) calitatea de deputat sau
senator, consilier în consiliile locale sau judeţene; b) activităţi şi funcţii didactice
în învăţământul juridic superior; c) activitatea literară şi publicistică; d) calitatea
de arbitru, mediator, conciliator sau negociator, consilier fiscal, consilier în
proprietate intelectuală, consilier în proprietate industrială, traducător autorizat,
administrator sau lichidator în cadrul procedurilor de reorganizare şi lichidare
judiciară, în condiţiile legii. “ Art. 17 „(1) Primirea în profesie se realizează numai
în baza unui examen organizat de U.N.B.R., cel puţin anual şi la nivel naţional,
potrivit prezentei legi şi Statutului profesiei de avocat. (...) “. Art. 18 „(...) (2)
Condiţiile efectuării stagiului, drepturile şi obligaţiile avocatului stagiar, ale
avocatului îndrumător, precum şi ale baroului faţă de aceştia sunt reglementate
prin statutul profesiei. (3) În perioada stagiului, cu acordul avocatului îndrumător,
avocaţii stagiari pot urma cursuri de masterat, care sunt luate în considerare la
aprecierea formării profesionale iniţiale, în condiţiile prevăzute de Statutul
profesiei de avocat. (4) Stagiul se suspendă în caz de lipsă motivată din profesie
ori în caz de încetare a îndrumării profesionale fără culpa avocatului stagiar.
Perioada de stagiu anterior efectuată se socoteşte pentru îndeplinirea stagiului. (5)
După efectuarea stagiului avocatul stagiar va susţine examenul de definitivare. (6)
Avocatul stagiar respins de trei ori la examenul de definitivare va fi exclus din
profesie. Art. 56 „(1) Consiliul baroului este format din 5 până la 15 membri, aleşi
pe o perioadă de 4 ani şi care au o vechime continuă în profesie de minimum 8 ani.
Decanul şi prodecanul se includ în acest număr. (2) Consiliul baroului are
următoarele atribuţii: E) verifică şi constată îndeplinirea condiţiilor legale ale
cererilor de primire în profesie şi aprobă primirea în profesie cu examen sau cu
scutire de examen; (...) “. Art. 66 „Consiliul U.N.B.R. are următoarele atribuţii: O)
verifică legalitatea şi temeinicia deciziilor de primire în profesie, date de către
67
 consiliile barourilor, la cererea persoanelor interesate; P) anulează hotărârile
barourilor pentru cauze de nelegalitate şi rezolvă plângerile şi contestaţiile făcute
împotriva hotărârilor adoptate de consiliile barourilor, în cazurile prevăzute de
lege şi de statutul profesiei; (...) “.
 statutul profesiei de avocat. Dispoziţiile relevante ale Statutului profesiei de
avocat se citesc după cum urmează: Art. 28 „Pentru primirea în profesie şi pentru
exercitarea acesteia avocatul trebuie să nu se găsească în vreunul dintre cazurile
de incompatibilitate prevăzute de Lege. “ Art. 30 „(1) Sunt incompatibile cu
exercitarea profesiei de avocat, dacă legi speciale nu prevăd altfel: a) faptele
personale de comerţ exercitate cu sau fără autorizaţie; b) calitatea de asociat într-o
societate comercială în nume colectiv, de comanditar într-o societate comercială în
comandită simplă sau în comandită pe acţiuni; c) calitatea de administrator într-o
societate comercială în comandită pe acţiuni; d) calitatea de administrator unic sau
– în cazul unei pluralităţi de administratori – aceea de administrator cu puteri
depline de reprezentare şi administrare, de preşedinte al consiliului de
administraţie ori de membru în comitetul de direcţie al unei societăţi comerciale
cu răspundere limitată. (2) Avocatul poate fi asociat sau acţionar la societăţile
comerciale cu răspundere limitată ori la cele pe acţiuni. b(3) Avocatul poate
îndeplini funcţia de membru în consiliul de administraţie sau în consiliul de
supraveghere al unei societăţi comerciale pe acţiuni sau de membru al consiliului
de administraţie al unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, cu obligaţia de
a aduce acest fapt la cunoştinţa decanului baroului în care îşi exercită profesia. [...]
“
 cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie Invocând art. 6 §1
din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul s-a plâns că decizia
autorităţilor naţionale de a nu-i permite să practice simultan profesiile de avocat şi de
medic era incorectă şi încălca principiile dreptului internaţional care garantează
dreptul la muncă al persoanelor.
 curtea reaminteşte că, fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor
cauzei, nu se consideră legată de încadrarea pe care le-o atribuie părţile. O cerere se
caracterizează prin faptele invocate şi nu doar prin motivele legale sau argumentele
susţinute (a se vedea Powell şi Rayner împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1990,
pct. 29, seria A, nr. 172). Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea consideră că se
impune examinarea capetelor de cerere ale reclamantului în temeiul art. 8 din
Convenţie, care se citeşte după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul la
respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care,
într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa
publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale,
protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. “
 cu privire la admisibilitate. Guvernul a susţinut că art. 8 nu este aplicabil,
din cauza lipsei unei ingerinţe semnificative în viaţa privată a reclamantului. Acesta a
declarat că măsura contestată nu a afectat în mod semnificativ dezvoltarea identităţii
sociale a reclamantului sau posibilitatea acestuia de a-şi dezvolta relaţiile cu lumea
68
înconjurătoare [a se vedea, a contrario, Bigaeva împotriva Greciei (nr. 26.713/05, pct.
23, 28 mai 2009), şi Sidabras şi Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55.480/00 şi
59.330/00, pct. 48, CEDO 2004-VIII]. În plus, refuzul baroului de a-l înscrie pe
reclamant ca avocat a avut loc la scurt timp după examenul de admitere, iar
reclamantul avea libertatea de a alege între două profesii liberale diferite; aşadar,
măsura în cauză nu îi interzicea, în niciun caz, să devină avocat.
 reclamantul a contestat aceste argumente.
 curtea reaminteşte că art. 8 din Convenţie „protejează dreptul la
dezvoltarea personală şi dreptul de a stabili şi dezvolta relaţii cu alte persoane şi cu
lumea înconjurătoare “(a se vedea Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2.346/02, pct.
61, CEDO 2002-III) şi că noţiunea de „viaţă privată “nu exclude, în principiu,
activităţile de natură profesională sau comercială (a se vedea C. Împotriva Belgiei, 7
august 1996, pct. 25, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III). În definitiv,
majoritatea oamenilor au ocazii semnificative de a-şi dezvolta relaţiile cu lumea
înconjurătoare în timpul vieţii lor profesionale (a se vedea Niemietz împotriva
Germaniei, 16 decembrie 1992, pct. 29, seria A nr. 251-B).
 în continuare, Curtea a susţinut că restricţiile privind înregistrarea ca
membru al anumitor profesii (de exemplu, avocat sau notar), care ar putea afecta într-
o anumită măsură posibilitatea reclamantului de a-şi dezvolta relaţiile cu lumea
înconjurătoare, intră sub incidenţa vieţii sale private (a se vedea Campagnano
împotriva Italiei, nr. 77.955/01, pct. 54, CEDO 2006-IV). În cauza mai recentă
Bigaeva împotriva Greciei, citată anterior, Curtea a hotărât că art. 8 poate, de
asemenea, să includă încadrarea în muncă, inclusiv dreptul de a avea acces la o
profesie, şi anume aceea de avocat (pct. 24).
 în prezenta cauză, Curtea subliniază că decizia autorităţilor naţionale de
a condiţiona dreptul reclamantului de a exercita profesia de avocat de renunţarea
acestuia la cariera de medic a avut loc într-un moment din viaţa sa profesională când
acesta se aştepta să aibă posibilitatea de a utiliza în mod corespunzător competenţele
juridice obţinute prin eforturi academice considerabile şi după ce a fost admis în
barou.
 având în vedere elementele menţionate, Curtea consideră că măsura
contestată a prejudiciat şansele reclamantului de a exercita profesia de avocat şi,
astfel, a avut repercusiuni deosebite asupra exercitării de către acesta a dreptului la
respectarea vieţii sale private (a se vedea, din nou, Bigaeva, citată anterior, pct. 25),
ceea ce implică aplicabilitatea art. 8 din Convenţie.
 curtea observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în
sensul art. 35 §3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu
prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat
admisibil.
 cu privire la fond. Reclamantul a susţinut că întreg procesul decizional
referitor la cererea sa de a exercita profesia de avocat simultan cu profesia de medic
nu avea niciun temei juridic pertinent. În plus, măsura contestată nu servea unui
interes public şi, în orice caz, nu era nici necesară într-o societate democratică, nici
proporţională.

69
  în continuare, acesta a pretins că dispoziţiile legale referitoare la situaţia
lui nu susţineau decizia Înaltei Curţi de a refuza înscrierea sa ca avocat. În acelaşi
timp, reclamantul considera că, în măsura în care legea sănătăţii nu făcea referire la
nicio incompatibilitate între profesiile de medic şi de avocat, în mod simetric, nici
legea profesiei de avocat nu putea fi interpretată ca incluzând o astfel de
incompatibilitate.
 nu a fost prezentat niciun argument pentru a dovedi că, în cazul în care
acesta ar exercita simultan ambele profesii, demnitatea şi independenţa vreuneia din
ele ar fi afectată în vreun fel. Dimpotrivă, acesta a susţinut că expertiza lui în calitate
de medic ar completa în mod eficient cariera sa de avocat specializat în cazuri de
malpraxis. În continuare, acesta a prezentat un document emis de Casa Naţională de
Asigurări de Sănătate, care atestă faptul că un medic nu este angajat al casei,
contractul încheiat între casă şi cabinetul medical fiind unul de furnizare de asistenţă
medicală.
 guvernul a argumentat că, în măsura în care impunerea unor condiţii
privind accesul în barou putea fi considerată drept o ingerinţă, ingerinţa în cauză se
întemeia pe dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat şi avea ca scop protejarea drepturilor altora, şi anume
ale cetăţenilor, asigurând independenţa avocatului. A susţinut că medicii generalişti,
precum reclamantul, aveau obligaţia de a lucra în temeiul unor contracte cu Casa
Naţională de Asigurări de Sănătate, ceea ce putea ridica probleme privind
independenţa faţă de influenţa statului.
 în continuare, Guvernul a susţinut că interpretarea de către Înalta Curte a
textelor relevante era previzibilă şi rezonabilă, în conformitate cu principiul exceptio
strictissimae interpretationis est.
 guvernul a subliniat că legislaţia corespunzătoare din anumite ţări
excludea, în general, exercitarea simultană a unei profesii diferite de cea de avocat.
 în cele din urmă, Guvernul a pretins că ingerinţa contestată era conformă
cu legea şi previzibilă, fiind inerentă sistemului de reglementare a profesiei de avocat,
şi avea ca scop protejarea intereselor altora; în acest context, reglementarea
profesiilor liberale era un aspect care putea fi abordat cel mai bine de instanţele
interne şi autorităţile relevante, şi anume barourile locale şi naţionale.
 motivarea Curţii. Curtea reiterează, în primul rând, că obiectul art. 8 este
în principal acela de a proteja persoanele particulare împotriva ingerinţei arbitrare a
autorităţilor publice, obligând statul să se abţină de la asemenea ingerinţe. Într-un
astfel de context, trebuie să se ţină seama de justul echilibrul care trebuie păstrat între
interesul general şi interesele persoanei în cauză. Marja de apreciere a statului este
mai amplă în cazul în care se impune păstrarea unui echilibru just între interese
private şi publice concurente sau între diverse drepturi prevăzute de Convenţie [a se
vedea, între multe alte hotărâri, Evans împotriva Regatului Unit (MC), nr. 6.339/05,
pct. 77, CEDO 2007-I].
 în prezenta cauză, reclamantul a pretins că intenţiona să îşi folosească
experienţa profesională considerabilă pe care a acumulat-o în calitate de medic şi în
alt domeniu, şi anume furnizarea de consiliere juridică în cazuri de malpraxis medical.
În acest scop, a absolvit facultatea de drept în 2006; un an mai târziu a promovat
70
examenul de admitere organizat pentru viitorii avocaţi; ulterior, a fost admis în barou
şi contractul său de colaborare a fost acceptat (a se vedea supra, pct. 8 şi 9); cu toate
acestea, având în vedere faptul că nu a renunţat la practicarea medicinei, Baroul a
refuzat să îi permită exercitarea profesiei de avocat, considerând că cele două profesii
sunt incompatibile. Acest punct de vedere a fost confirmat de Uniunea Naţională a
Barourilor din România, anulată de Curtea de Apel Bucureşti şi confirmată din nou
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
 având în vedere elementele menţionate anterior, Curtea consideră că
decizia autorităţilor de a condiţiona exercitarea de către reclamant a profesiei de
avocat de cariera medicală a acestuia, deşi fusese deja acceptat în barou după ce
promovase examenul de admitere, constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului
acestuia la respectarea vieţii sale private.
 astfel de ingerinţă încalcă art. 8 din Convenţie dacă nu poate fi justificată,
în temeiul art. 8 §2, ca fiind „prevăzută de lege “, urmărind unul sau mai multe dintre
scopurile legitime enumerate în dispoziţia respectivă, şi ca fiind „necesară într-o
societate democratică “pentru îndeplinirea scopului sau scopurilor respective.
 expresia „prevăzută de lege “impune, în primul rând, ca măsura
contestată să fie întemeiată pe dreptul intern. În al doilea rând, aceasta face referire la
calitatea legii în cauză, impunând ca aceasta să fie formulată cu suficientă precizie,
astfel încât să fie accesibilă persoanei în cauză, care trebuie, în plus, să fie capabilă să
prevadă, într-o măsură care să fie rezonabilă în circumstanţele respective,
consecinţele pe care le poate avea o anumită acţiune [a se vedea, între alte hotărâri,
The Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 1), 26 aprilie 1979, pct. 49, seria A.
nr. 30, şi Michaud împotriva Franţei, nr. 12.323/11, pct. 94–96 CEDO 2012]. Gradul
de precizie care se impune legislaţiei interne – care nu poate, în niciun caz, să
prevadă orice situaţie – depinde în mare măsură de conţinutul instrumentului în cauză,
domeniul pe care este destinată să îl reglementeze, precum şi numărul şi statutul
persoanelor cărora li se adresează (a se vedea Vogt împotriva Germaniei, 26
septembrie 1995, pct. 48, seria A, nr. 323).
 în prezenta cauză, Curtea subliniază că măsura contestată era întemeiată
pe art. 14 şi 15 din legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Prin
urmare, ingerinţa era întemeiată pe dreptul intern. Curtea nu are niciun motiv să se
îndoiască de faptul că textele în cauză erau accesibile. Prin urmare, rămâne să se
stabilească dacă aplicarea dispoziţiilor în cauză era previzibilă.
 curtea subliniază, în primul rând, că niciun text nu face referire în mod
expres la profesia de medic.
 în vreme ce art. 15 stabileşte cazurile de compatibilitate cu o oarecare
precizie, art. 14 defineşte cazurile de incompatibilitate în termeni mai generali,
făcând referire la „ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de
avocat sau bunele moravuri “. Acest articol nu face deloc referire la practicarea
medicinei ca fiind inclusă în aceste ocupaţii şi nici nu oferă vreo precizare în acest
sens; în plus, instanţa română nu a stabilit în mod rezonabil motivul pentru care
demnitatea şi independenţa profesiei de avocat ar fi afectate de exercitarea profesiei
de medic.

71
  în continuare, Curtea observă că opiniile autorităţilor interne cu privire la
care dintre texte era relevant şi la implicaţiile sale asupra cererii reclamantului erau
divergente; în fapt, instanţele au aplicat aceleaşi texte juridice într-o manieră diferită,
ajungând la concluzii total opuse.
 curtea consideră că, în astfel de circumstanţe, este puţin probabil ca
reclamantul să fi putut să prevadă în mod rezonabil că – în ciuda faptului că a fost
acceptat în barou, a fost înscris ca avocat stagiar şi că legea care reglementa profesia
de avocat nu menţiona în mod explicit faptul că practicarea medicinei era
incompatibilă cu profesia de avocat şi, ghidându-se după principiul conform căruia
este permis tot ceea ce nu este interzis – în cele din urmă, nu i se va permite să
exercite simultan profesiile de medic şi de avocat.
 în consecinţă, textul dispoziţiilor legale care reglementează practicarea
profesiei de avocat nu este suficient de previzibil pentru a-i permite reclamantului –
deşi, având în vedere că aspira la profesia de avocat, acesta era informat şi cunoştea
foarte bine legea – să îşi dea seama că exercitarea simultană a unei alte profesii, ne
enumerată în rândul celor excluse de lege, implica refuzarea dreptului acestuia de a
exercita profesia de avocat (a se vedea, de exemplu, N.F. împotriva Italiei, nr.
37.119/97, pct. 31, CEDO 2001-IX; Sorvisto împotriva Finlandei, nr. 19.348/04, pct.
119, 13 ianuarie 2009; şi Ternovszky împotriva Ungariei, nr. 67.545/09, pct. 26, 14
decembrie 2010).
 în această situaţie, Curtea concluzionează că nu a fost îndeplinită
condiţia de previzibilitate şi că, în consecinţă, ingerinţa nu era prevăzută de lege.
Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
 cu privire la alte pretinse încălcări ale Convenţiei. În ultimul rând,
reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 14 din Convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr.
12, de faptul că interpretarea Înaltei Curţi a probelor şi a legislaţiei aplicabile a fost
discriminatorie.
 după examinarea acestor capete de cerere, Curtea consideră că, în lumina
tuturor elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se
pronunţe cu privire la aspectele invocate, acestea nu indică nicio aparentă încălcare a
drepturilor şi libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele sale.
 rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie
respinse în temeiul art. 35 §3 lit. (a) şi §4 din Convenţie.
 cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie. Art. 41 din Convenţie
prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a
protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. “
 prejudiciu. Reclamantul a solicitat 14.655 de euro (EUR) cu titlu de
prejudiciu material. Acesta a susţinut că, din 2007, atunci când a fost adoptată măsura
contestată, a fost împiedicat să câştige venituri din profesia de avocat. Făcând
trimitere la salariul minim brut pe ţară pentru persoanele cu studii superioare din anul
2007 până în prezent, reclamantul a considerat că avea dreptul la suma solicitată.

72
  bazându-se pe faptul că interdicţia care i s-a impus i-a afectat atât viaţa
profesională, cât şi viaţa personală şi l-a supus unei umilinţe considerabile,
reclamantul a solicitat un 1 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
 guvernul a contestat suma solicitată cu titlu de prejudiciu material,
considerând-o foarte speculativă. A argumentat că, în temeiul legii, avocaţii aveau
dreptul la un anumit venit garantat doar pe durata stagiului, şi anume în primii 2 ani
de practică; venitul câştigat ulterior stagiului depinde exclusiv de capacitatea
avocatului de valorificare a competenţelor sale profesionale. În plus, potenţialul venit
al reclamantului din practicarea profesiei de avocat ar fi fost câştigat în defavoarea
venitului obţinut din exercitarea profesiei sale de medic.
 în continuare, acesta a susţinut că, în prezenta cauză, constatarea
existenţei unei încălcări ar trebui să fie o reparaţie suficientă.
 curtea reiterează faptul că trebuie să existe o legătură clară de cauzalitate
între prejudiciul pretins de reclamant şi încălcarea Convenţiei constatată. În
continuare, aceasta subliniază că beneficiile nerealizate menţionate de reclamant ca
temei pentru suma solicitată cu titlu de prejudiciu material se referă la venitul care
putea fi obţinut din practicarea profesiei de avocat în detrimentul câştigurilor obţinute
din exercitarea profesiei de medic şi, prin urmare, au un caracter speculativ [a se
vedea mutatis mutandis, Thlimmenos împotriva Greciei (MC), nr. 34.369/97, pct. 67,
CEDO 2000-IV]. Prin urmare, Curtea nu acordă reclamantului nicio despăgubire cu
titlu de prejudiciu material.
 având în vedere natura încălcării constatate, Curtea consideră că aceasta
i-a cauzat în mod cert reclamantului o frustrare care nu poate fi compensată prin
simpla constatare a unei încălcări. Ţinând seama de principiul ne ultra petita, Curtea
acordă reclamantului suma de 1 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
 cheltuieli de judecată. De asemenea, reclamantul a solicitat suma de
6.210 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii şi a prezentat o listă
detaliată a acestor cheltuieli.
 guvernul a susţinut că suma solicitată era cu mult exagerată şi
nejustificată de complexitatea cauzei.
 conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea
cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar
şi rezonabil al acestora (a se vedea, între multe alte hotărâri, Campagnano împotriva
Italiei, nr. 77.955/01, pct. 84, CEDO 2006-IV). În prezenta cauză, ţinând seama de
documentele de care dispune şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră că
este rezonabil să acorde suma de 2.000 EUR pentru toate cheltuielile efectuate pentru
procedura în faţa Curţii.
 curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe
rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală
Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.
 pentru aceste motive, în unanimitate, curtea:
 declară admisibil capătul de cerere privind dreptul reclamantului la exercitarea
profesiei de avocat şi celelalte capete de cerere inadmisibile;
 hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;

73
 hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni
de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 §2 din
Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională a
statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii: (i) 1 EUR (un euro), plus
orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; (ii)
2.000 EUR (două mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant
cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată; b) că, de la expirarea
termenului de 3 luni menţionat anterior şi până la efectuarea plăţii, aceste sume
trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de
împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe
parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;
 respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de
cerere.

4. Hotărârea CEDO din 17 iulie 2014 - cdentrul de resurse juridice în

numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României (cererea nr. 47848/08)
 organizaţie neguvernamentală din România - Centrul de Resurse Juridice
(„CRJ”), acţionând în numele domnului Valentin Câmpeanu, a sesizat CURTEA
EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI la 2 octombrie 2008 susţinând că
acesta a fost victima încălcării art. 2, art. 3, art. 5, art. 8, art. 13 şi art. 14 din
Convenţia Drepturilor Omului
 starea de fapt și circumstanţele cauzei
 Valentin Câmpeanu a fost un tânăr de etnie romă, născut la 15
septembrie 1985, având tată necunoscut, a fost abandonat la naştere de mama sa,
Florica Câmpeanu, decedată la epoca faptelor, acesta crescand la orfelinat. Valentin
Câmpeanu a fost depistat ca seropozitiv in 1990 și diagnosticat cu „întârziere mintală
profundă’’ fiind încadrat în gradul „grav” de handicap. A prezentat diverse afecțiuni
asociate infecției cu virusul HIV, ca de exemplu tuberculoză pulmonară, pneumonie
şi hepatită cronică, iar în martie 1992, a fost transferat la Centrul pentru copii
handicapaţi din Craiova şi, ulterior, în Centrul de plasament nr. 7 din Craiova.
 o serie de examinări medicale de bilanţ i-au fost efectuate dupa 2003
precum şi tranferul inter unități medicale după cum urmează. La 30 septembrie 2003,
Comisia Judeţeană pentru Protecţia Copilului Dolj a revocat măsura încredinţării
domnului Câmpeanu, motivând că acesta a depăşit vârsta de 18 ani şi nu urma nicio
formă de învăţământ și a hotărât transferului lui Valentin Câmpeanu la Spitalul
Neuropsihiatric din Poiana Mare. Comisia de expertiză medicală a persoanelor adulte
cu handicap din cadrul Consiliului Judeţean Dolj a reevaluat starea de sănătate a lui
Valentin Câmpeanu. Aceasta a constatat doar infecţia cu HIV, care corespundea
gradului „mediu” de handicap. Spitalul Neuropsihiatric din Poiana Mare a informat
comisia judeţeană că nu-l putea interna pe domnul Câmpeanu, motivând că acesta era
seropozitiv şi prezenta handicap mintal, iar spitalul nu era echipat pentru îngrijirea
persoanelor cu asemenea patologii.
74
  în anul 2004, luna ianuarie Comisia Judeţeană pentru Protecţia Copilului
Dolj a dispus internarea lui Valentin Câmpeanu in Unitatea Medico-Socială Cetate,
acesta aflându-se într-o stare avansată de „degradare psihică şi somatică”. In urma
examenului medical efectuat la internarea domnului Câmpeanu în UMSC, s-a
consemnat diagnosticul „retard psihic sever, HIV seropozitiv şi malnutriţie”- avea o
înălţime de 1,68 m şi o greutate de 45 kg; aspectele legate de tratamentul cu
antiretrovirale efectuat pana atunci nu au fost mentionate;
 în seara zilei de 6 februarie 2004, domnul Câmpeanu a devenit agitat și
s-a consemnat că pacientul „este violent, a agresat alţi pacienţi, a spart un geam, a
rupt lenjeria de pat şi lenjeria de corp, precum şi perdelele”; i s-au administrat
calmante.
 la data de 9 februarie 2004, domnul Câmpeanu a fost transferat, în
vederea examinării la Spitalul Poiana Mare;
 se consideră însă că starea sa „nu constituie urgenţă psihiatrică” şi că
pacientul „nu este agitat”;
 i s-a pus diagnosticul „retard psihic mediu” şi i s-au prescris sedative;
 nu s-a obţinut nicio informaţie despre anamneza domnului Câmpeanu la
internarea sa în spital pe considrentul ca acesta „refuză să coopereze”.
 tot la 9 februarie 2004 domnul Câmpeanu a fost transferat înapoi la
Unitatea Medico-Socială Cetate;
 starea sa de sănătate se degradase considerabil, desi a fost reluat
tratamentul cu antiretrovirale, starea acestuia nu s-a ameliorat;
 Unitatea Medico-Socială Cetate a solicitat găsirea unei soluţii pentru
transferul domnului Câmpeanu într-o unitate mai bine adaptată problemelor sale de
sănătate și s-a apreciat ca aceasta este Spitalul Poiana Mare
 la 13 februarie 2004, domnul Câmpeanu a fost transferat la Spitalul
Poiana Mare, în Secţia Psihiatrie V;
 la 15 februarie 2004 s- a decis transferul acestuia în Secţia de psihiatrie
VI pt. că era seropozitiv, secţie care nu avea niciun medic psihiatru, doar doi
generalisti;
 la data de 19 februarie 2004, acesta a încetat să mai mănânce şi a refuzat
să-şi ia medicamentele, s-a decis administrarea de glucoză şi vitamine pe cale
parenterală.
 Vizita membrilor CRJ. La data de 20 februarie 2004, o echipă de
observatori a CRJ s-a prezentat la Spitalul Poiana Mare şi a constatat starea în care se
afla domnul Câmpeanu: singur într-o cameră neîncălzită, doar cu o bluză de pijama şi
într-un pat fără lenjerie; nu se putea hrăni singur şi nu se putea deplasa singur la
toaletă; pacientul era hrănit doar cu glucoză în perfuzie;
 domnul Câmpeanu a decedat în seara zilei de 20 februarie 2004;
 certificatul de deces întocmit la 23 februarie 2004, indică ca si cauză
imediată a morţii insuficienţa cardio-respiratorie, iar certificatul de deces indică
totodată faptul că infecţia cu HIV este „starea morbidă iniţială”, iar „retardul mental”
este „o altă stare morbidă importantă”;
 autopsia medico-legală nu a fost efectuata

75
  plângerile penale depuse de CRJ în procedura internă. La 15 iunie
2004, CRJ a formulat două plângeri penale, una la Parchetul de pe lângă Judecătoria
Craiova şi alta la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj cu privire la circumstanţele în
care a survenit decesul domnului Câmpeanu, susţinând că au fost savarsite anumite
infractiuni privitoae la ingrijurea si decesul d-nul Campeanu;
 Judecatoria Calfat, către care s-a declinat competente de către Parchetul
de pe langa Tribunalul Dolj, a dispus neâncepera urmăririi penale, iar Tribunaul Dolj
a respins plângerea depusă de CRJ împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi
penale din 30 martie 2007.
 tribunalul s-a bazat, în principal, pe concluziile raportului de constatare
medico-legală şi pe raportul de autopsie
 raportul de constatare medico – legală și cel de autopsie. La 14
septembrie 2004, la cererea parchetului, Institutul de Medicină Legală Craiova a
eliberat un raport de constatare medico-legală în care, se menţionează că, Valentin
Câmpeanu a avut recomandat tratament pentru afecţiunea virală HIV şi afecţiunea
psihiatrică, tratament corect şi adecvat cazului ca acţiune şi doze corespunzătoare,
raportate la stadiului clinico-imunologic al pacientului;
 la 22 octombrie 2004, s-a procedat la exhumarea şi autopsierea
cadavrului domnului Câmpeanu, iar Raportul de constatare medico-legală,
concluziona că moartea s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii consecinţa unei
pneumonii, complicaţie suferită în evoluţia sindromului HIV, diagnosticat cu ocazia
internării.
 dreptul și practica interne relevante
 sistemul naţional de asistenţă socială și legislaţia referitoare la sistemul de
sănătate;sistemul tutelei: tutela unui minor, procedura punerii sub interdicţie şi
tutela persoanelor handicapate;
 Legislația privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap
 art. 23 - persoanele cu handicap beneficiază de protecţie împotriva neglijării şi
abuzului; beneficiază de protecţie juridică sub forma curatelei sau tutelei şi de
asistenţă juridic;
 art. 25 - persoanele cu handicap beneficiază de protecţie împotriva neglijării şi
abuzului, indiferent de locul unde acestea se află; in cazul în care persoana este în
imposibilitate totală sau parţială de a-şi administra bunurile personale, aceasta
beneficiază de protecţie juridică sub forma tutelei sau a curatelei şi de asistenţă
juridice; în cazul în care persoana cu handicap nu are rude ori persoane care să
accepte tutela, instanţa judecătorească va putea numi ca tutore autoritatea
administraţiei publice locale sau, după caz, persoana juridică privată care asigură
protecţia şi îngrijirea persoanei cu handicap.
 elemente relevante din dreptul internațional
 Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, adoptată de Adunarea
Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 13 decembrie 2006, UE a devenit
parte a CONVENTIEI, urmare a semnării acesteia la 30 martie 2007, fiind
primul tratat internațional referitor la drepturile omului semnat de
aceasta;Romania a semnat CONVENTIA la 26 septembrie 2007, a ratificat-o prin
Legea nr. 221 din 11.11. 2010
76
 Egalitatea şi nediscriminarea- art. 5;
 Dreptul la viaţă- art. 10;
 Recunoaştere egală în faţa legii (recunoaşterea capacităţii juridice, asistenţă
juridică , exercitarea capacităţii juridice costând în protecţia adecvată şi eficientă
pentru prevenirea abuzurilor) -art. 12
 Accesul la justiţie- art. 13
 cu privire la încălcările art. 2, art. 3 și art. 13 din Convenția
Drepturilor Omullui. Se susţine că D-nul Câmpeanu a fost lipsit de viaţă ca urmare
a efectului cumulat al unor acţiuni şi omisiuni imputabile anumitor organe ale statului,
contrar obligaţiei legale de a-i acorda acestuia îngrijiri şi tratament. Se consideră că
autorităţile nu au instituit un mecanism efectiv capabil să apere drepturile persoanelor
cu handicap internate în spitale pe termen lung și că acestea nu au efectuat anchete
asupra deceselor suspecte. Se consideră că gravele abateri în legătură cu îngrijirile şi
tratamentul administrate domnului Câmpeanu, condiţiile de viaţă din spitale şi
atitudinea generală a autorităţilor şi persoanelor implicate se interpretează ca fiind un
tratament inuman şi degradant. Din perspectiva art. 13 coroborat cu art. 2 şi art. 3 din
Convenţie, se susţine că ordinea juridică română nu asigură nicio cale de atac efectivă
în cazurile de moarte suspectă sau de rele tratamente într-un spital psihiatric.
 prevederile Convenției Drepturilor omului
 Art.2„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege [...]”
 Art.3„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor
inumane ori degradante.”
 Art.13„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...]
convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe
naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au
acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
 protecția drepturilor persoanelor cu dizabilități prin Convenția
Europeană a drepturilor omului. Concluzia doctrinei „Deşi nu figurează în mod
expres în lista criteriilor protejate a Convenţia Europeana a Drepturilor Omului ,
handicapul a fost inclus de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în
interpretarea dată „altor” criterii în temeiul articolului 14.1”
 aspecte legate de admisibilitatea cererii la CEDO. La data de 7 iunie
2011, cererea a fost comunicată Guvernului si s-a hotărât că admisibilitatea şi fondul
cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1 din Convenţie). Guvernul consideră că
pe de o parte, CRJ nu ar avea calitate de victimă, iar pe de altă parte, centrul nu ar fi
demonstrat că o reprezenta în mod legitim pe victima directă, decedata intre timp.
Curtea a ţinut seama de faptul că se impune interpretarea Convenţiei ca garantând
drepturi concrete şi specifice, nu teoretice şi iluzorii (a se vedea Artico împotriva
Italiei, 13 mai 1980, pct. 33)
 concluzii legate de admisibilitatea cererii la CEDO
 având în vedere circumstanţele excepţionale ale cauzei şi gravitatea
acuzaţiilor formulate, trebuie să i se recunoască CRJ calitatea procesuală în calitate
1
in Manual de drept european privind nediscriminarea, elaborat de catre Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii
Europene si Consiliul Europei, Luxemburg, Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, 2011, p.108, disponibil la
https://fra.europa.eu/.../1510-FRA_CASE_LAW_HANDBOOK_RO

77
de reprezentant al domnului Câmpeanu, chiar dacă nu a primit procură
pentru a acţiona în numele tânărului şi chiar dacă acesta a decedat înainte de
introducerea cererii în temeiul Convenţiei;
 a concluziona în mod diferit ar împiedica posibilitatea ca aceste acuzaţii
grave de încălcare a Convenţiei să fie examinate la nivel internaţional, cu riscul ca
statul pârât să fie exonerat de răspunderea ce îi revine în temeiul Convenţiei;
 Curtea a decis admisibilitatea cererii;
 încălcarea art. 2 și 13 din Convenția Dreprurilor Omului
 curtea a considerat că domnul Câmpeanu a fost transferat de la o
structură la alta fără un diagnostic şi fără o monitorizare adecvată şi într-un dispreţ
total faţă de starea sa reală de sănătate şi faţă de nevoile sale medicale esenţiale;
 este remarcată neglijenţa de care autorităţile au dat dovadă, omiţând să
asigure administrarea corectă a tratamentului antiretroviral pacientului;
 singurul tratament acordat domnului Câmpeanu a constat în
administrarea de sedative şi de vitamine, nefiind efectuată nicio investigaţie medicală
serioasă
 curtea consideră că statul pârât nu a pus în aplicare un dispozitiv adecvat
care să ofere reparaţii persoanelor cu deficienţe mintale care se consideră victime în
temeiul art. 2 din Convenţie.
 curtea a constatat o încălcare a art. 13 coroborat cu art. 2 din Convenţie,
întrucât statul nu a garantat şi nu a pus în aplicare un cadru legal care ar fi permis
examinarea de către o autoritate independentă a acuzaţiilor de încălcare a dreptului la
viaţă al domnului Câmpeanu;
 curtea hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 2 din Convenţie si
că a fost încălcat art. 13 din Convenţie, coroborat cu art. 2 din Convenţie;
 recomandarea Curții. Curtea recomandă ca statul pârât să aibă în
vedere măsurile generale necesare pentru a se asigura că persoanele cu handicap
mintal care se află într-o situaţie comparabilă cu cea a domnului Câmpeanu
beneficiază de o reprezentare independentă care să le permită să formuleze în faţa
unei instanţe sau în faţa oricărui alt organism independent capetele de cerere
întemeiate pe Convenţie în ceea ce priveşte sănătatea şi tratamentul care le este
acordat
 centrul de resurse umane
 o organizaţie non-guvernamentală, înfiinţată în anul 1998 de către
Fundaţia pentru o Societate Deschisă, care acţionează pentru crearea şi funcţionarea
unui cadru legal şi instituţional care să asigure respectarea drepturilor omului şi a
egalităţii de şanse şi pentru accesul liber la un act de justiţie echitabil;
 desfasoara o activitate laborioasa in vederea protejarii drepturilor
omului si a persoanelor cu dizabilitati mintale;
 35.000 de persoane cu dizabilităţi mintale sunt instituţionalizate (centre
de plasament, centre rezidenţiale și spitale de psihiatrie).
 a derulat in 2019-2014 Proiectul „Lagărele de lângă tine” -monitorizarea
reală și cu efecte a centre dedicate persoanelor cu dizabilități mintale; in rapoartele
CRJ rezulta ca au decedat aproximativ 5.000 de persoane aflate în grija statului,

78
decesele , în majoritatea lor, nefiind investigate;(a intocmit si o “ Harta a mortii”
(http://www.crj.ro/)
 a sustinut Proiectul de lege pentru înfiinţarea mecanismelor prevăzute
de Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, ca principal promotor
 constatări2
 ineficacitatea mecanismelor prevăzute de Convenţia privind drepturile
persoanelor cu dizabilităţi, in special a monitorizarii implementării Convenţiei;
 în cursul lunii octombrie 2012, Direcţia pentru protecţia persoanelor cu
dizabilităţi a semnat câte un protocol cu două organizaţii neguvernamentale de
drepturile omului pentru a „coopera în promovarea, protejarea şi monitorizarea
implementării Convenţiei”, urmand sa monitorizeze 700 de unitati;
 monitorizarea se asigura la nivel declarativ, cele doua organizatii nu au
făcut publice niciodată, în timp de 2 ani, pe site-ul lor nici o activitatea de
monitorizare din cele care necesitau a fi desfăsurate pentru implementarea convenției
 remedii
 adoptarea Legii nr. 8/2016 pentru înfiinţarea mecanismelor prevăzute
de Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi( publicata in M. Of 48 din
21 ianuarie 2016)
 SCOPUL LEGII- înființarea mecanismele prevăzute de Convenție și
anume :
 Consiliu de monitorizare a implementării Convenţiei ;
 Mecanismul de coordonare a măsurilor pentru implementarea
Convenţiei -Direcţia pentru protecţia persoanelor cu dizabilităţi;
 Punctele de contact pentru implementarea Convenției în cadrul fiecăruia
dintre următoarele ministere: Ministerul Educației Naționale și Cercetării Ştiinţifice,
Ministerul Justiţiei, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Comunicaţiilor şi pentru
Societatea Informaţională şi Ministerul Fondurilor Europene.

5. CAUZA IONIȚĂ c. ROMÂNIA (Cererea nr.81270 / 12)

 această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 § 2 al
Convenției. Poate fi supus revizuirii editoriale3.
 PROCEDURĂ
 cazul a fost inițiat de o cerere (nr. 81270/12) împotriva României depusă la
Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale ("Convenția") de către doi cetățeni români, doamna Dorina
Ioniță și dl Viorel Aurel [1] Ioniță ("reclamanții"), la 13 decembrie 2012. Solicitanții
sunt părinții unui copil care a decedat după o intervenție chirurgicală.
 guvernul României ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, dna C.
Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe.

2
din expunere de motive a Legii pentru înfiinţarea mecanismelor prevăzute de Convenţia privind drepturile persoanelor cu
dizabilităţi 21-Ianuarie-2016
3
Această versiune a fost rectificată la 28 aprilie 2017 în conformitate cu articolul 81 din Regulamentul Curții STRASBOURG 10
ianuarie 2017 FINAL 10/04/2017

79
  reclamanții s-au plâns că nu a existat o anchetă eficientă privind moartea
fiului lor.
 la 20 martie 2014, cererea a fost comunicată Guvernului.
 CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
 reclamanții, Dorina și Viorel-Aurel [2] Ioniță, s-au născut în 1976 și respectiv
1972 și locuiesc la Brăila.
 la 7 noiembrie 2005, fiul reclamanților, în vârstă de patru ani și nouă luni în
acel moment, a suferit o intervenție chirurgicală pentru îndepărtarea polipilor, care a
fost efectuată de Dr C.B. în Spitalul de Urgență Brăila de stat.
 dr. C. B. a decis să efectueze operația sub anestezie generală cu intubație
traheală. Anestezia generală a fost efectuată de Dr. P.A, asistată de P.VI, o asistentă
medicală.
 după operație, copilul a fost imediat transferat la unitatea de terapie intensivă.
La zece minute după transferul lui P.V.I. informează dr. P. că copilul era cianotic și
nu avea puls.
 copilul a suferit o hemoragie, provocând sângele să-i inunde plămânii. O
echipă de medici a încercat să-l resusciteze și să-i elibereze canalele respiratorii, dar
fără succes. Copilul a fost declarat mort două ore după operație.
 o anchetă penală privind cauza morții a fost deschisă de poliția Brăila în
aceeași zi.
 dr C.B. și Dr. P.A. au fost interogați și au dat declarații scrise.
 un raport de autopsie emis de Serviciul de Legi Brăila la 8 noiembrie 2005 a
declarat că fiul reclamanților a murit din cauza insuficienței respiratorii acute ca
urmare a sângelui care îi blocase căile aeriene și a inundat plămânii. De asemenea, a
remarcat faptul că copilul a suferit de câteva deficiențe congenitale care probabil au
jucat un rol în complicațiile postoperatorii: miocardia și distrofia hepatică și
anevrismele septului interatrial.
 raportul a fost trimis spre aprobare comisiei pentru confirmarea și
supravegherea Institutului de Medicină Legală din Iași (Comisia de avizare și control
din cadrul FMI Iași). La 5 mai 2006, comisia a confirmat că moartea copilului a avut
loc după o intervenție chirurgicală și a fost cauzată de sângele care îi blocase căile
respiratorii și plămânii. Acesta a susținut că a existat o legătură cauzală între
tratamentul postoperator și moartea copilului. Ea a remarcat deflația balonului
balonului (balonașul sondei de întubație), aplicat postoperator pentru a preveni
pătrunderea sângelui în plămâni, ca o posibilă cauză a prezenței sângelui acolo și a
căilor respiratorii.
 la 12 octombrie 2006, comisia superioară a Institutului de Medicină Legală
din Mina Minovici a examinat toate documentele și a aprobat concluziile comisiei
pentru confirmarea și supravegherea Institutului de Medicină Legală din Iași. B.
Proceduri disciplinare
 la 8 noiembrie 2005, tatăl copilului a înaintat o plângere disciplinară
împotriva Dr C.B. și Dr. P.A.
 comisia disciplinară a Colegiului Medicilor din Brăila a deschis o investigație
privind moartea pacientului, colectând documente din dosarul medical al pacientului
și luând declarații de la doctorii C.B. și Dr. P.A., precum și de la medici implicați în
80
operația de resuscitare post operație. Ea a dat decizia la 9 iulie 2007 prin care a
concluzionat că moartea copilului ar putea fi inclusă în cazurile de deces subită (cu o
frecvență de 2-4% datorită afecțiunilor preexistente ale copilului: miocardia și
distrofia hepatică și - anevrisme septului septal). Deși comisia a concluzionat că nu
există o legătură directă între moartea copilului și comportamentul medical al
medicilor, acesta a mustrat medicii pentru că nu au efectuat testele medicale pre-
chirurgicale necesare și pentru a solicita consimțământul informat al solicitanților
înainte de operație.
 reclamanții s-au opus concluziilor comisiei și că recursul lor a fost examinat
de comitetul disciplinar superior al Colegiului Național al Medicilor.
 o comisie a prezentat o opinie medicală de specialitate și a fost utilizată de
aceasta pentru a ajunge la concluziile sale finale. Expertul a remarcat, printre altele,
că pregătirea copilului pentru o intervenție chirurgicală nu a fost adecvată deoarece
examinarea lui înainte de anestezie a fost "foarte superficială"; în acest sens, comisia
a remarcat lipsa unei radioscopii a plămânilor, a unui EKG și o explorare a timpului
necesar pentru coagularea sângelui. Din punctul de vedere al experților, medicii au
ignorat deficiențele congenitale grave ale copilului, deoarece au considerat că
intervenția chirurgicală pentru îndepărtarea polipilor a fost o "intervenție minoră" și,
prin urmare, nu au fost necesare precauții speciale.
 prin hotărârea din 6 iunie 2008, comisia disciplinară superioară a Colegiului
Național al Medicilor a anulat decizia din 9 iulie 2007 și a aplicat o amendă pentru
fiecare medic de 1.000 de lei (echivalentul a aproximativ 220 de euro). S-a constatat
că testele pre-chirurgicale ale copilului nu au fost suficiente pentru a evita
complicațiile postoperatorii. Prin urmare, aceasta a susținut că dr. C. B. și dr. P. A. a
încălcat articolul 53 din Codul deontologic medical, potrivit căruia medicul trebuie să
efectueze diagnosticele cu maximă diligență pentru a determina tratamentul adecvat
și pentru a evita complicațiile previzibile care ar putea apărea pentru un pacient aflat
în îngrijirea sa.
 comitetul a mai precizat că prezența sângelui în căile respiratorii ale copilului
nu poate fi explicată pe baza documentelor și declarațiilor din dosar. Acesta a
menționat că toți doctorii și asistenții medicali care au prezentat dovezi au declarat că
balonul din cateterul de intubație a fost etanș; totuși, faptul că cauza morții a fost
prezența sângelui în plămânii copilului nu a condus decât la concluzia că astfel de
afirmații fuseseră inexacte.
 bazându-se pe articolele 58 și 60 din Codul deontologic și articolul 6 din
Legea nr. 46/2003, comisia a menționat, de asemenea, că părinții nu și-au dat
consimțământul în cunoștință de cauză.
 la 7 noiembrie 2005, reclamanții au înaintat o plângere penală întemeiată pe
faptul că tratamentul chirurgical și post-chirurgical defect primit de fiul lor a condus
la moartea sa. Ei au cerut ca persoanele responsabile să fie identificate și să fie trase
la răspundere pentru moartea fiului lor. Ei s-au alăturat procedurilor penale ca partide
civile.
 la cererea Inspectoratului de Poliție al Brăila, la 19 iulie 2006, Spitalul de
Urgență Brăila a declarat că membrii personalului medical responsabil cu

81
supravegherea copilului au fost dr. P.A. în timpul intervenției și transferul copilului la
unitatea de terapie intensivă și P.V.I. în timp ce în unitatea de terapie intensivă.
 la 5 ianuarie 2007, parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila a decis să inițieze
o procedură penală împotriva doctorului P.A.
 P.V.I. a fost intervievat ca martor imediat după moartea copilului, în cursul
anchetei penale preliminare. În cursul procedurii penale împotriva dr. P.A., în ciuda
faptului că a fost citată în mod repetat, autoritățile de anchetă nu au putut să o pună la
îndoială, deoarece nu fusese găsită. Își părăsise locul de muncă la Spitalul de Urgență
Brăila în ianuarie 2006.
 autoritățile de urmărire penală au intervievat mai mulți medici și asistenți
medicali din personalul medical al spitalului, care au fost implicați în îngrijirea
postoperatorie a fiului reclamanților.
 dr. P.A. a depus o cerere la organul de cercetare pentru un nou raport medical
medico-legal. El a subliniat că au existat contradicții majore între raportul de autopsie
și avizul emis de comisie pentru confirmarea și supravegherea Institutului de
Medicină Legală din Iași.
 la 4 aprilie 2007 Inspectoratul de Poliție Brăila a solicitat Institutului de
Medicină Legală din Iași să efectueze un raport de expertiză criminalistică care să
identifice cauza și circumstanțele morții copilului. Institutul de Medicină Legală din
Iași a răspuns că nu a putut fi elaborat un nou raport criminalistic, deoarece dovezile
examinate au fost trimise de Serviciul de Legi Brăila la Institutul Național de
Criminalistică din Mina Minovici
 la 20 februarie 2008, dr. P.A. a prezentat un raport de expertiză extrajudiciară.
Acesta a precizat că cauza decesului nu a fost prezența sângelui în plămânii copilului
din cauza lipsei unei monitorizări postoperatorii adecvate, dar reacția postoperatorie a
unui copil cu afecțiuni medicale preexistente (malformații cardiace congenitale,
hepatice distrofie, stază renală, adenopatie mezenterică și enterocolită hemoragică)
menționate în dosarele medicale păstrate de pediatrul copilului. Raportul a evidențiat
o reacție inflamatorie generalizată asociată cu hemoragii difuzate în tractul digestiv,
plămânii, inima și splina.
 reclamanții au furnizat dovezi autorităților de anchetă la 23 ianuarie 2008. Ei
au susținut că nu au fost informați corespunzător cu privire la riscurile intervențiilor
chirurgicale și ale anesteziei generale și, prin urmare, nu și-au dat consimțământul
pentru astfel de intervenții
 la 30 iunie 2008, Inspectoratul de Poliție al Brăila a dispus întocmirea unui
nou raport criminalistic de către Institutul Național de Criminalistică Mina Minovici.
Reclamanții, Dr. P.A. iar autoritățile de investigare au adresat mai multe întrebări
experților medico-legali. Ei întrebau, printre altele, dacă starea medicală preexistentă
a copilului a influențat evoluția sa post-chirurgicală nefavorabilă și dacă
administrarea unui anestezic general a fost opțiunea potrivită, având în vedere vârsta
și diagnosticul copilului. Tatăl copilului a solicitat, de asemenea, Institutului de
Medicină Legală dacă monitorizarea postoperatorie a copilului a fost adecvată.
 cu toate acestea, la 28 iulie 2008, Institutul de Medicină Legală a răspuns că
nu ar putea să prezinte un astfel de raport, deoarece, potrivit legislației interne
relevante, un nou raport de expertiză medico-legală nu ar putea fi comandat decât
82
dacă ar exista elemente medicale și de fapt noi. În consecință, Institutul de Medicină
Legală a declarat că și-a menținut opinia anterioară.
 copii ale dosarelor din dosarul disciplinar au fost adăugate la dosarul penal.
 la 30 septembrie 2008, Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila a decis să
înceteze acțiunea penală împotriva doctorului P.A., constatând, în lumina probelor
colectate în cauză, că nu a existat niciun element de neglijență în comportamentul său.
Această decizie a fost confirmată la 10 noiembrie 2008 de către procurorul șef al
aceluiași parchet.
 o plângere a reclamanților împotriva deciziilor procurorilor a fost admisă la
25 februarie 2009 de către Judecătoria sectorului Brăila. Deciziile procurorilor au fost
anulate și Tribunalul districtual a păstrat dosarul pentru o nouă examinare.
 acesta a considerat că, deși nu a fost prezentat un nou raport medico-legal,
decizia comisiei superioare a Colegiului Național al Medicilor a furnizat suficiente
informații cu privire la cauza morții, care a fost prezența sângelui în căile respiratorii
ale copilului datorită balonului cateterul traheal nu este suficient de strâns. Acesta a
considerat că trebuie stabilit dacă monitorizarea postoperatorie a copilului de către dr.
P.A. a fost adecvat și mai precis dacă dr. P.A. ar fi trebuit să observe cateterul care nu
funcționează.
 dr C.B. și Dr. P.A. a dat declarații în fața Curții districtuale la 18 ianuarie
2010. Mai mult, membrii personalului medical care au încercat resuscitarea au
furnizat dovezi (la 1 martie, 20 aprilie și 8 iunie 2008). Unii dintre ei au susținut că
sângele din plămâni poate fi explicat prin încercările de resuscitare și că balonul din
cateter a fost ținut strâns tot timpul după operație.
 P.V.I. nu a dat dovada în fața instanței, întrucât, deși a fost citată, ea nu a
participat la audieri. Potrivit mai multor rapoarte emise de executorii judecătorești
care au încercat să o aducă în fața instanței, ea a părăsit țara în Italia. Pe baza
materialului din dosarul cauzei nu pare să se ia măsuri speciale pentru a-și identifica
adresa acolo.
 tatăl copilului a depus mărturie în fața Curții districtuale din Brăila la 18
ianuarie 2010. El și-a reiterat cererile de despăgubire pecuniare și morale. El a
susținut din nou că medicii nu-i informaseră familia cu privire la riscurile
intervențiilor chirurgicale și în special la anestezicul general și, prin urmare, nu și-au
dat consimțământul în cunoștință de cauză.
 la 1 octombrie 2010, după mai multe audieri, Judecătoria Brăila a achitat-o
pe dr. P.A. și a respins cererea civilă a reclamanților ca neîntemeiată.
 tribunalul districtual a ținut cont de raportul judiciar extrajudiciar prezentat
de Dr. P.A. Ea a menționat că concluziile raportului extrajudiciar au fost în
contradicție totală cu concluziile raportului medical din 8 noiembrie 2005 și cu
concluziile Comisiei pentru confirmarea și supravegherea Institutului de Medicină
Legală din Iași.
 această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre a Curții de la Brăila din
21 decembrie 2010.
 Curtea de Justiție nu a ținut seama de concluziile raportului de expertiză
extrajudiciară, deoarece, în opinia sa, acesta nu reprezenta decât dovezi extrajudiciare
care nu puteau anula concluziile institutelor medico-legale competente.
83
  Tribunalul Județean a concluzionat că moartea copilului a fost cauzată de
prezența sângelui în căile respiratorii și plămânii. Cu toate acestea, pe baza dovezilor
din dosar, nu a fost posibil să se explice când sângele a intrat în căile respiratorii ale
copilului din cauza deflației balonului cateterului. Mai mult, complicațiile
postoperatorii au apărut la zece minute după ce copilul a fost transferat la unitatea de
terapie intensivă, în timp ce sub supravegherea lui P.V.I. Curtea de Justiție a susținut,
prin urmare, că dr. P.A. nu ar putea fi tras la răspundere pentru deflația balonului
cateterului după o intervenție chirurgicală.
 reclamanții au formulat o cale de atac împotriva acestei decizii. Ei au solicitat
instanței să extindă urmărirea penală la P.VI, care a avut copilul sub supravegherea sa
în unitatea de terapie intensivă.
 prin decizia din 15 aprilie 2011 Curtea de Apel Galați a admis recursul
reclamantului și a anulat deciziile instanțelor inferioare. Observând că instanțele
inferioare nu au examinat acuzațiile făcute de părinții copilului că nu și-au dat
consimțământul pentru intervenții chirurgicale și pentru anestezia generală, instanța
de apel a trimis dosarul la Curtea Districtuală Braila.
 la 22 decembrie 2011, Judecătoria Brăila a achitat-o pe dr. P.A. Aceasta a
considerat că nu există o legătură de cauzalitate între moartea copilului și presupusa
omisiune a autorităților medicale de a obține consimțământul informat al
reclamanților pentru administrarea unui anestezic general.
 în plus, acesta a susținut că nu putea să stabilească dincolo de orice îndoială
rezonabilă că Dr. P.A. a fost neglijent în asigurarea stării balonului cateterului după
operație. În consecință, instanța a respins cererea civilă a reclamanților ca
neîntemeiată.
 curtea a respins de asemenea cererea reclamanților de a prelungi urmărirea
penală la P.V.I. pe baza faptului că, potrivit articolului 337 § 1 al PCC, numai
procurorul ar putea solicita extinderea cercetării altor persoane în timp ce procedura
era în curs de soluționare în fața instanțelor.
 această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă pronunțată de
Curtea de Apel Galați la 22 mai 2012. D. Proceduri civile separate
 la 28 octombrie 2008, reclamanții au intentat o procedură civilă separată
împotriva Spitalului de Urgență Brăila și a doctorilor C. B. și P. A. în Judecătoria
Brăila pentru daunele materiale și morale pe care le-au suportat ca urmare a decesului
fiului lor.
 la 23 aprilie 2009, referindu-se la articolul 19 din CPC (a se vedea punctul 57
de mai jos), instanța a suspendat procedura civilă până la pronunțarea unei hotărâri
definitive în cadrul procedurii penale. Acesta a menționat că rezultatul procedurii
civile depinde în mare măsură de verdictul din cadrul procedurilor penale.
 la 29 ianuarie 2013, Judecătoria Brăila a ridicat suspendarea procedurii civile.
Cu toate acestea, reclamanții au renunțat la cererea civilă separată din 6 martie 2013.
 LEGISLAȚIA INTERNĂ RELEVANTĂ
 Dispozițiile legale relevante și jurisprudența și practica internă privind
transmiterea rapoartelor medico-legale, precum și răspunderea personalului medical
sunt descrise în Eugenia Lazăr v. România (nr. 32146/05, §§ 41-54 , 16 februarie
2010).
84
  Legea nr. 95/2006 a introdus noțiunea de neglijență medicală ca bază pentru
stabilirea răspunderii personalului medical și le-a creat obligația de a se asigura de
orice răspundere civilă rezultată din munca lor (a se vedea Eugenia Lazăr, citată mai
sus, § 54). Răspunderea civilă pentru daunele provocate este personală și
proporțională cu gradul de responsabilitate (articolul 643). Regulamentele adoptate la
14 martie 2007 de către Ministerul Sănătății ("regulamentele") prevăd că răspunderea
trebuie stabilită de o instanță (articolul 3 § 2). Medicii au obligația legală de a se
asigura împotriva plângerilor de malpraxis (articolul 656). În conformitate cu
articolul 662, se plătesc despăgubiri pacienților în cazul în care părțile ajung la un
acord sau, în absența unui astfel de acord, dacă răspunderea medicului este stabilită
de o instanță.
 o serie de legi privind serviciul public de sănătate și drepturile pacienților
stabilesc obligația de a informa pacientul cu privire la orice procedură chirurgicală
propusă, riscurile implicate în procedură, tratament alternativ, diagnostic și
prognoză: Legea nr. 3/1978 și 306/2004 privind asigurarea publică de sănătate;
Legea nr. 74/1995 privind înființarea și funcționarea Colegiului Medicilor; Legea
nr. 46/2003 privind drepturile pacienților ("Legea nr.46 / 2003"); și Legea nr.
95/2006 privind reforma sectorului medical ("Legea nr.95 / 2006").
 în temeiul articolului 37 din Legea nr. 46/2003, o încălcare a dreptului
pacientului de a fi informat și consultat poate atrage după sine o acțiune
disciplinară sau penală împotriva medicului, în funcție de legea aplicabilă. Legea
reglementează, de asemenea, dreptul pacientului de a solicita oa doua opinie
medicală (secțiunea 11).
 dispozițiile relevante ale CPC în vigoare la momentul faptelor pertinente au
următorul cuprins: Articolul 15 "O persoană care a suferit un prejudiciu civil
poate adera la procedura penală ... El sau ea poate face acest lucru fie în timpul
urmăririi penale ... sau în fața instanței ... " Articolul 19"(1) În cazul în care
victima nu sa înscris în procedura penală ca parte civilă, ea poate iniția o
procedură separată în fața instanțelor civile pentru daunele rezultate din
infracțiune. (2) Procedurile civile se suspendă în așteptarea unei hotărâri
definitive a instanțelor penale. 3) O victimă care sa înscris în procedura penală ca
parte civilă poate, de asemenea, să inițieze o procedură civilă separată în cazul
suspendării procedurilor penale. În cazul redeschiderii procedurilor penale,
acțiunile civile deschise în fața instanțelor civile vor fi suspendate. (4) O victimă
care a inițiat o procedură civilă în fața unei instanțe civile poate să renunțe la
această procedură și să depună o cerere la organele de urmărire penală sau la
instanța de judecată în cazul deschiderii ulterioare a procedurii penale ...
Procedura civilă nu poate fi abandonată dacă instanța a pronunțat o hotărâre, chiar
dacă hotărârea nu este definitivă. " Articolul 22 "Constatările conținute în
hotărârea judecătorească definitivă a unei instanțe penale privind chestiunea dacă
fapta în cauză a fost săvârșită și identificarea făptuitorului și stabilirea vinovăției
lui sunt obligatorii pentru o instanță civilă atunci când examinează consecințele
civile ale criminal ". Articolul 346 " (1) În caz de condamnare sau achitare sau
încetarea unui proces penal, instanța judecătorească pronunță o hotărâre în care
hotărăște și asupra acțiunii civile. (2) În cazul în care achitarea a fost pronunțată
85
 [...] pentru că lipsește unul dintre elementele constitutive ale unui act ilegal,
instanța poate acorda daune materiale și morale în conformitate cu dreptul civil. "
 ÎNCĂLCAREA ÎNCĂLCĂRII ARTICOLULUI 2 DIN CONVENȚIE
 pe baza articolului 6 § 1 al Convenției, reclamanții s-au plâns că ancheta
privind
 curtea este stăpânul caracterizării care trebuie dată în mod legal faptelor și
poate decide să examineze plângerile care i-au fost prezentate în temeiul altui articol
decât cel citat de reclamant (a se vedea Hotărârea Guerra și alții împotriva Italiei din
19 februarie 1998, § 44, Rapoartele hotărârilor și deciziilor 1998 I). Prin urmare, va
examina plângerea în temeiul articolului 2 din Convenție (a se vedea Istráțoiu
împotriva României (dec.), Nr. 56556/10, § 56, 27 ianuarie 2015), care are următorul
conținut: „1. Dreptul fiecăruia la viață este protejat prin lege ... "
 guvernul a ridicat o obiecție preliminară de neepuizare a căilor de atac
interne. Aceștia au susținut că reclamanții ar fi trebuit să continue acțiunea generală
separată împotriva lectorilor sau a altor persoane pe care le-au considerat
responsabile pentru moartea fiului lor după ce cererea civilă adusă la procesul penal a
fost respinsă de Curtea de la Brăila la 22 decembrie 2011 Au subliniat că reclamanții
renunțaseră la acțiunea lor civilă separată la 6 martie 2013.
 guvernul și-a susținut argumentele potrivit cărora procedura în temeiul legii
generale a delictului ar fi fost o cale de atac eficientă în circumstanțele cauzei, făcând
trimitere la constatările Curții în cauzele Codarcea contra României (nr 31675/04, §§
38-48, 2 iunie 2009), Stihi Boos împotriva României (nr. 7823/06, §§ 42-43, 11
octombrie 2011) și Floarea Pop împotriva României (nr. 63101/00, § 47 , 6 aprilie
2010).
 reclamanții au contestat poziția guvernului. Ei au susținut că, imediat după
moartea fiului lor, au depus plângeri disciplinare și penale, la care au atașat o
reclamație civilă. După câteva luni, considerând că ancheta penală a fost prea lentă și
că se temea că acțiunea lor civilă ar fi devenit interzisă, aceștia au depus o acțiune
separată în culpă. Cu toate acestea, despăgubirea lor în acțiunea civilă separată
depinde de constatările instanțelor penale. În plus, instanțele penale au respins
plângerea lor civilă depusă împreună cu plângerea penală. Prin urmare, întrucât
instanțele penale nu au constatat nicio neglijență în tratamentul pre-și postoperator al
fiului lor, au renunțat la acțiunea civilă separată.
 curtea consideră că obiecția Guvernului este strâns legată de fondul
plângerilor reclamanților. Prin urmare, acesta se alătură obiecției la fondul cauzei.
 de asemenea, aceasta constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în
sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție. În plus, acesta constată că nu este
inadmisibil pe niciun alt motiv. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
 reclamanții s-au plâns că ancheta penală privind moartea fiului lor a fost
ineficientă și a depășit un timp rezonabil. Acestea au susținut, în special, că
autoritățile naționale de urmărire penală și instanțele judecătorești nu și-au exercitat
rolul activ, nici nu au examinat dacă PVI, asistenta medicală responsabilă cu
supravegherea postoperatorie a copilului și dr. CB, care a efectuat operația,
atribuțiile.

86
  reclamanții au susținut, de asemenea, că nu sunt de acord cu afirmațiile
guvernului conform cărora constatările din raportul medico-legal care arata că cauza
morții ar fi fost deflația balonului cateterului ar fi putut fi respinse prin declarații de
martori și inculpați. Mai mult, ei au subliniat că ancheta efectuată de organele de
urmărire penală a fost ineficientă deoarece, în ciuda constatărilor Colegiului Național
de Medici și a experților medico-legali, ei au decis să înceteze procedura penală
împotriva doctorului P.A. și nu a examinat deloc răspunderea d-lui C.B. și P.V.I.
 reclamanții au reiterat, de asemenea, că nu au fost informați cu privire la
natura și riscurile procedurii și, în consecință, nu și-au dat consimțământul în
cunoștință de cauză în scris, conform legii, nici pentru operație, nici pentru anestezia
generală.
 guvernul a susținut că ancheta penală a fost cuprinzătoare și amănunțită, în
conformitate cu cerințele articolului 2 al Convenției. Măsurile luate de autorități au
fost adecvate și suficiente pentru a respecta cerințele articolului 2 din Convenție.
 guvernul a considerat că prezenta cauză diferă semnificativ de Eugenia Lazăr
(citată mai sus). Aceștia au subliniat că, în ultimul caz, comisia superioară a
Institutului Mina Minovici nu a reușit să prezinte un nou raport motivat pentru a
clarifica contradicțiile dintre rapoartele criminalistice diferite, în cazul de față
singurele contradicții care puteau fi văzute au fost între medicii legali pe de o parte,
documentele întocmite în cadrul procedurii disciplinare și declarațiile martorilor, pe
de altă parte.
 potrivit guvernului, instanțele naționale au examinat toate probele din dosar
și nu au putut găsi dincolo de orice îndoială rezonabilă că dr. P.A. fusese neglijent în
îndeplinirea îndatoririlor sale. În plus, plecările doctorilor P.A. din procedurile
stabilite au fost identificate și sancționate de organele disciplinare.
 din motivele de mai sus, au ajuns la concluzia că responsabilitatea statului nu
putea fi angajată în temeiul articolului 2 din Convenție. 2. Evaluarea Curții (a)
Principii generale
 curtea reiterează faptul că obligațiile pozitive impuse statului prin articolul 2
al Convenției implică obligația de a institui un sistem judiciar eficient și independent
prin care cauza morții unei persoane aflate sub responsabilitatea cadrelor medicale
poate (a se vedea, în special, Hotărârea Calvelli și Ciglio împotriva Italiei [GC], nr.
32967/96, citată anterior, § 49, CEDO 2002 I).
 deși nu se poate deduce din cele de mai sus că articolul 2 poate presupune
dreptul de a fi urmărite sau condamnate pentru o infracțiune (a se vedea Hotărârea
Armani Da Silva împotriva Regatului Unit [GC], nr. 5878/08, § 238 , CEDO 2016),
Curtea a declarat în mai multe rânduri că un sistem judiciar eficient, așa cum prevede
articolul 2, poate și, în anumite circumstanțe, trebuie să includă recursul la dreptul
penal. Cu toate acestea, în cazul în care încălcarea dreptului la viață sau integrității
personale nu este cauzată în mod intenționat, obligația pozitivă impusă de articolul 2
de a crea un sistem judiciar eficient nu presupune neapărat instituirea unei căi penale
în toate cazurile. În sfera specifică de neglijență medicală, de exemplu, obligația
poate fi îndeplinită dacă sistemul juridic oferă victimelor o cale de atac în instanțele
civile, fie singură, fie în legătură cu o cale de atac în instanțele penale, permițând ca
orice răspundere a medicilor implicați să fie și să se obțină toate căile de atac civile
87
adecvate, precum o cerere de despăgubire și publicarea deciziei. Pot fi avute în
vedere măsuri disciplinare.
 cu toate acestea, obligațiile statului în temeiul articolului 2 din Convenție nu
vor fi îndeplinite dacă protecția acordată de legislația națională există doar teoretic:
mai presus de toate, ea trebuie să funcționeze efectiv în practică într-un interval de
timp astfel încât instanțele să poată încheia examinarea fondului fiecărui caz în parte
(a se vedea Hotărârea Calvelli și Ciglio, citată mai sus, § 51-53; Vo v. Franța [GC],
nr. 53924/00, §§ 89-90, CEDO 2004 VIII și Byrzykowski Polonia, nr 11562/05, §
105, 27 iunie 2006).
 cerințele unei investigații eficiente includ, printre altele, necesitatea
"diligentei", ceea ce înseamnă că autoritățile trebuie să facă întotdeauna o încercare
serioasă de a afla ce sa întâmplat și nu ar trebui să se bazeze pe concluzii pripite sau
nefondate închide investigația sau ca bază a deciziilor lor. Ei trebuie să ia toate
măsurile rezonabile pe care le au la dispoziție pentru a obține probele cu privire la
incident (a se vedea Elena Cojocaru contra României, nr. 74114/12, § 113, 22 martie
2016).
 în ceea ce privește faptele din speță, Curtea notează că, în urma operației
efectuate de Dr. C.B sub anestezie generală administrată de Dr. P.A, fiul
reclamanților și-a pierdut viața în spital.
 a fost deschisă o investigație penală. Autoritățile de anchetă au dispus o
autopsie și au luat declarații de la cei doi medici și reclamanți. Această anchetă
preliminară sa încheiat cu decizii ale autorităților de urmărire penală din 30
septembrie și 10 noiembrie 2008 de a nu începe o procedură penală împotriva
doctorului P.A. deoarece nu a fost găsită nicio eroare medicală de către acesta (a se
vedea paragraful 34 de mai sus). Procurorii nu au evaluat răspunderea dlui C.B.
privind comportamentul său medical.
 la 25 februarie 2009, hotărârile autorităților de urmărire penală au fost
ridicate de Tribunalul districtual Brăila și deschiderea procedurilor penale împotriva
doctorului P.A. a fost comandat. Tribunalul districtual a constatat că autoritățile de
investigare au ignorat concluziile comisiei Colegiului Național al Medicilor, care a
remarcat nereguli în monitorizarea postoperatorie a copilului (a se vedea paragraful
35 de mai sus).
 curtea, ca și autoritățile naționale de anchetă, constată discrepanțe
semnificative între diferitele rapoarte medicale medico-legale întocmite în timpul
urmăririi penale. Rezultatul a fost că autoritățile de investigare au considerat că un
nou raport medico-legal a fost necesar pentru determinarea cauzei decesului (a se
vedea punctele 28 și 31 de mai sus).
 reclamanții și dr. P.A. au adresat întrebări pentru a răspunde experților
medico-legali. Aceste întrebări au fost relevante, iar răspunsul lor la autoritățile
judiciare ar fi putut ajuta la aruncarea în lumină a evenimentelor nefericite care au
dus la pierderea reclamanților.
 cu toate acestea, cererile lor adresate Institutului Național de Criminalistică
Mina Minovici pentru un raport medico-legal au fost respinse, deoarece legea
aplicabilă nu permitea înscrierea unui nou raport criminalistic, deoarece Institutul de
Medicină Legală și-a exprimat deja opinia cu privire la acest caz.
88
  curtea a identificat deja în acest sens lacunele sistemului juridic din România.
În cazul Eugenia Lazăr, acesta a considerat, în special, că existența în dreptul intern a
dispozițiilor care autorizează institutele medico-legale să ignore cererile autorităților
judiciare nu este compatibilă cu obligația primară a statului de a-și asigura dreptul la
viață prin instituirea unei legal și administrativ pentru a stabili cauza decesului unei
persoane sub responsabilitatea cadrelor medicale (a se vedea Eugenia Lazăr, citată
mai sus, § 80).
 în opinia Curții, numai un raport detaliat și științific care să conțină motive de
contradicție între opiniile instituțiilor inferioare și răspunsurile la întrebările adresate
de organele de urmărire penală și de reclamanți ar fi fost capabil să inspire încrederea
publicului în administrarea justiției și asistarea autorităților judiciare în îndeplinirea
sarcinilor lor.
 în plus, Curtea notează că autoritățile de investigare nu au elucidat niciodată
dacă P.V.I. (asistentul medical care a participat) și-a îndeplinit cu diligență
îndatoririle în timpul monitorizării postoperatorii a copilului. În acest sens, Curtea
subliniază că, potrivit rapoartelor medico-legale, una dintre principalele ipoteze
pentru prezența sângelui în plămânii copilului a fost deflația balonului cateterului (al
cărui rol a fost de a împiedica pătrunderea sângelui în copilul căile aeriene) în timp ce
se află sub supravegherea fie a doctorului PA sau P.V.I. După P.V.I. a fost audiat ca
martor imediat după moartea copilului, a demisionat din spital și a părăsit țara pentru
Italia (a se vedea punctul 37 de mai sus). Autoritățile de urmărire penală au respins și
cererile reclamanților de a prelungi procedura penală și de a investiga dacă aceasta ar
putea fi trasă la răspundere pentru moartea fiului său (a se vedea punctul 48 de mai
sus). Curtea notează că, deși mărturia ei era destul de importantă pentru a determina
cauza morții copilului, autoritățile nu au luat măsuri speciale pentru a-și identifica
domiciliul în Italia pentru a se întoarce să depună mărturie.
 reclamanții s-au plâns, de asemenea, de pretinsa lipsă de consimțământ scris
informat în legătură cu procedura. Curtea a subliniat că este important ca persoanele
care se confruntă cu riscuri pentru sănătatea lor să aibă acces la informații care să le
permită să evalueze aceste riscuri. Acesta a considerat în special că statele
contractante sunt obligate să adopte măsurile de reglementare necesare pentru a se
asigura că medicii consideră impactul previzibil al unei proceduri medicale
planificate asupra integrității fizice a pacienților lor și să informeze pacienții despre
aceste consecințe în prealabil, astfel încât din urmă pot să-și dea consimțământul în
cunoștință Ca un corolar al acestui fapt, dacă un risc previzibil de acest tip se
materializează fără ca PACIENTUL să fi fost informat în prealabil de către medici și
dacă, așa cum se întâmplă în prezent, acești medici lucrează într-un spital public,
statul în cauză poate fi ținut direct în temeiul articolului 8 pentru această
neîndeplinire a informațiilor (a se vedea Trocellier împotriva Franței (dec.), nr.
75725/01, § 4, CEDO 2006-XIV, Codarcea, citată mai sus, § 105 și EM împotriva
României .), nr. 20192/07, § 54, 3 iunie 2014).
 curtea notează că legislația internă prevedea în mod expres dreptul
pacientului de a primi informații suficiente pentru a permite acelui pacient să-și dea
consimțământul în cunoștință de cauză, înainte de o procedură care implică orice risc
(vezi paragrafele 55-56 de mai sus).
89
  cu toate acestea, deși comisiile disciplinare au fost de acord că atât chirurgul,
cât și anestezistul nu au reușit, înainte de procedură, să obțină consimțământul scris
informat al reclamanților pentru procedură (a se vedea punctele 16 și 21 de mai sus)
neglijența în modul în care medicii și-au îndeplinit îndatoririle profesionale.
 curtea nu este în măsură să contrazică constatările instanțelor naționale
referitoare la absența răspunderii penale în ceea ce privește medicii în cauză. Totuși,
consideră că pentru evaluarea cauzei a fost relevant să se examineze dacă operația a
fost efectuată în conformitate cu regulile profesiei medicale și cu garanțiile create de
sistemul propriu-zis național (a se vedea Csoma v. România, nr.8759 / 05, § 57, 15
ianuarie 2013).
 în plus, Curtea observă că moartea fiului reclamantului a avut loc în
noiembrie 2005 și că decizia finală a fost luată în mai 2012, cu șase ani și jumătate
mai târziu. Cu toate acestea, dosarul nu sugerează că astfel de proceduri îndelungate
erau justificate de circumstanțele cauzei.
 în acest sens, Curtea reiterează faptul că o cerință de promptitudine și
expediere rezonabilă este implicită în investigarea cazurilor de deces în spital. Acesta
a afirmat deja că cunoașterea faptelor și posibilelor erori comise în cursul îngrijirii
medicale ar trebui stabilită cu promptitudine pentru a fi difuzată personalului medical
al instituției în cauză pentru a preveni repetarea erorilor similare, contribuind astfel la
siguranța utilizatorilor tuturor serviciilor de sănătate (a se vedea Byrzykowski, citată
mai sus, § 117).
 în acest context, Curtea reamintește că după moartea fiului lor, reclamanții nu
au rămas pasivi și au cerut să se stabilească corect cauza reală a decesului. Aceștia au
depus o plângere disciplinară la Colegiul Medicilor și au atașat o reclamație civilă
unei plângeri penale, solicitând ca persoanele responsabile să fie identificate și să fie
trase la răspundere pentru moartea fiului lor (a se vedea paragrafele 15 și 22 de mai
sus).
 la sfârșitul acestei proceduri, reclamanții ar fi putut obține, cel puțin teoretic,
o apreciere și o despăgubire pentru prejudiciul suferit. Cu toate acestea, niciuna dintre
aceste soluții nu le-a oferit recurs.
 ținând seama de faptul că autoritățile de urmărire penală și instanțele
judecătorești naționale au exclus neglijența medicală ca cauză de deces și au respins
cererea lor civilă de a fi despăgubite pentru prejudiciul suferit fără a furniza motive
suplimentare (a se vedea paragraful 47 de mai sus) documentele medicale și
rapoartele cu care Colegiul Național al medicilor a impus sancțiuni disciplinare
ambilor medici implicați în intervenție (dr. CB și dr. PA), Curtea consideră că este și
mai dificil de observat modul în care cererea civilă separată, depusă la 28 octombrie
2008 (a se vedea punctele 50-52 de mai sus), ar fi putut fi efectivă în practică în
situația particulară a reclamanților.
 în cele din urmă, Curtea consideră că, după ce au urmărit urmărirea penală -
la care s-au alăturat ca părți civile (a se vedea punctul 22 de mai sus) - pentru mai
mult de șase ani, ar fi dificil să se aștepte ca reclamanții să continue procedurile civile
suspendate.
 în lumina considerațiilor de mai sus, Curtea consideră că obiecția Guvernului
de a nu epuiza căile de atac interne disponibile trebuie respinsă și că reclamanților nu
90
li s-au furnizat proceduri legale eficiente compatibile cu cerințele procedurale din
articolul 2 al Convenției .
 prin urmare, a avut loc o violare a articolului 2 al Convenției în cadrul
memoriului său procedural.
 APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE. Articolul 41 din
Convenție prevede: "În cazul în care Curtea constată că a avut loc o încălcare a
Convenției sau a protocoalelor sale și dacă legea internă a Înaltei Părți Contractante
în cauză nu permite decât o reparare parțială, Curtea va acorda, dacă este necesar,
partea vătămată."
 reclamanții au pretins EUR 195,000 pentru prejudiciul moral.
 guvernul a considerat pretențiile excesive.
 având în vedere toate circumstanțele prezentei cauze, Curtea admite că
reclamanții trebuie să fi suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat numai
prin constatarea unei încălcări. Efectuând evaluarea pe o bază echitabilă, Curtea
acordă reclamanților în comun 12 000 EUR pentru prejudiciul moral.
 reclamanții au pretins, de asemenea, 5 000 EUR în total pentru costurile și
cheltuielile suportate în fața instanțelor naționale și a Curții. Cu toate acestea, aceștia
nu au prezentat niciun document în sprijinul cererii lor.
 guvernul a contestat această afirmație și a susținut că reclamanții nu și-au
dovedit pretențiile.
 potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea
cheltuielilor și cheltuielilor numai în măsura în care sa demonstrat că acestea au fost
efectiv și în mod necesar suportate și că sunt rezonabile în ceea ce privește
cuantumul. În cazul de față, având în vedere documentele pe care le deține și criteriile
de mai sus, Curtea respinge cererea de cheltuieli și cheltuieli.
 curtea consideră oportun ca rata dobânzii de întârziere să se bazeze pe rata
marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care se adaugă trei puncte
procentuale.
 DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
 aderarea la fond a obiecției Guvernului privind epuizarea căilor de atac
interne și respingerea acestuia;
 Declară cererea admisibilă;
 Hotărăște că a avut loc o încălcare a articolului procedural al articolului 2 al
Convenției;
 Susține: (a) că statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanților, în
termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu
articolul 44 § 2 din convenție, 12 000 EUR (douăsprezece mii de euro), plus orice
taxă care poate să fie convertiți în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data
decontării, în ceea ce privește prejudiciul moral; (b) că, de la expirarea celor trei
luni menționate anterior, până la decontare, se plătește o rată simplă de dobândă la
o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în
perioada de întârziere plus trei procente;
 Respinge restul pretențiilor reclamanților cu privire la satisfacția echitabilă.

91
92