Iisus in VT

VESTITORUL EVANGHELIEI HARULUI
O LUCRARE A MOUNT ZION BIBLE CHURCH ȘI A EDITURII MAGNA GRATIA | EDITOR: JEFF POLLARD
MOUNT ZION BIBLE CHURCH EDITURA MAGNA GRATIA

2603 W. Wright St. Pensacola, FL 32505, SUA
 Str. Liliacului nr. 26, Dascălu-Ilfov, Romania
chapel@mountzion.org  www.ChapelLibrary.org contact@magnagratia.org  www.magnagratia.org
(850) 438-6666  Fax: (850) 438-0227 (004) 0730 217 880
Vestitorul Evangheliei Harului este o revistă trimestrială care conține o selecție de predici și articole cristo-
centrice. Fiecare număr al revistei se concentrează pe o anumită temă. Revista poate fi folosită pentru studiu
personal, ucenicizare, închinare în familie sau pregătirea predicilor.
CUPRINS:
3 | Cheia cunoașterii Scripturii – John C. Ryle (1816-1892): o introducere în tema vastă și vitală a revelației lui
Isus Hristos în Vechiul Testament.
5 | Evanghelia din condamnarea șarpelui - Charles H. Spurgeon (1834-1892): primul anunț despre Isus Hris-
tos din Sfânta Scriptură Îl prezintă ca Sămânța femeii, care va zdrobi capul șarpelui.
15 | Hristos și Isaac - George Whitefield (1714-1770): cartea Geneza ne prezintă jertfirea lui Isaac de către
Avraam ca prevestire a jertfei lui Isus.
23 | Suferințele lui Hristos profețite - Jonathan Edwards (1703-1758): o vedere generală biblică asupra profe-
țiilor și a împlinirii lor prin moartea și învierea lui Isus Hristos.
39 | Hristos în cartea Psalmilor – William S. Plumer (1802-1880): o privire de ansamblu asupra felului cum
ar trebui să tratăm cartea Psalmilor ca să Îl vedem pe Hristos în ea.
47 | Hristos, Fiul lui Dumnezeu - Jean Calvin (1509-1564): o explicare sănătoasă și ziditoare a vederii lui Hristos
ca Fiul lui Dumnezeu în Psalmul 2:7.
51 | Hristos, Robul ales – Matthew Henry (1662-1714): Cine este „Robul” din Isaia 42:1-4? Binecunoscutul
comentator biblic Îl găsește aici pe Hristos Isus.
57 | Hristos, Predicatorul uns - Charles Simeon (1759-1836): Luca 4:17-22 ni-L prezintă pe Isus proclamând
că El este Predicatorul uns din Isaia 61:1-3.
65 | Hristos și Evanghelia Lui - James Durham (1622-1658): frumusețea legământului răscumpărării – Hristos
și Evanghelia Lui fiind descrise în Isaia 53.
77 | Hristos, Neprihănirea noastră - George Whitefield (1714-1770): cine este „Domnul, Neprihănirea noas-
tră” despre care propovăduiește profetul în Ieremia 23:6?
89 | Hristos, Soarele neprihănirii - Richard Sibbes (1577-1635): așa cum Soarele este izvorul de lumină pentru
această lume, Hristos este Izvorul oricărei lumini spirituale.
95 | Hristos în întreaga Scriptură - Charles H. Spurgeon (1834-1892): pe drumul către Emaus Îl întâlnim pe
Hristos, cel mai bun Învățător care a deslușit care este cel mai bun subiect din cea mai bună carte.
Abonează-te gratuit la Vestitorul Evangheliei Harului!

Revista este distribuită gratuit, câte una pe trimestru. Pentru abonare, completează formularul de pe
pagina de internet www.magnagratia.org/vestitorul-evangheliei-harului.html. Vei fi contactat numai când
te vom anunța că am expediat revista. Mount Zion Bible Church și Editura MAGNA GRATIA nu distribuie
nimănui lista de abonați, așa încât datele tale personale sunt protejate. Politica noastră privind protecția
datelor personale este conformă cu Regulamentul European GDPR și poate fi consultată la adresa
www.magnagratia.org/datepersonale.html
Mount Zion Bible Church și Editura MAGNA GRATIA nu susțin în mod necesar
toate vederile doctrinare ale autorilor pe care îi publică.
© Copyright 2023 • Mount Zion Bible Church & Editura MAGNA GRATIA. Toate drepturile rezervate.
ACEASTĂ REVISTĂ ESTE DISTRIBUITĂ GRATUIT ÎN ROMÂNIA.

RESURSE ALE BISERICII MOUNT ZION
Mesaje cristocentrice din secolele anterioare,
trimise gratuit în întreaga lume
Folosește literatura Chapel Library pentru evanghelizare și ucenicizare. Printre autorii pe care îi
publicăm se numără Spurgeon, Pink, Bonar, Ryle și autori puritani. O parte a resurselor se găsesc
și în alte limbi decât limba engleză. Resursele Chapel Library disponibile electronic în limba română
se găsesc pe paginile de internet www.magnagratia.org și www.chapellibrary.org.
Cititorii în limba engleză pot studia Biblia prin cele 50 cursuri care folosesc resurse clasice, scrise
în secolele anterioare.
Chapel Library este o lucrare a credinței, care se sprijină în totalitate pe credincioșia lui Dumnezeu. De
aceea, noi nu solicităm donații, dar primim cu recunoștință orice susținere financiară din partea celor
care doresc în mod liber să doneze.
___________________________________________________
___
Versiunile electronice ale revistei Vestitorul Evangheliei Harului sunt disponibile la www.magna-
gratia.org și www.chapellibrary.org.
Dacă dorești să primești revista în format tipărit pe adresa ta poștală, va trebui să completezi
formularul de la adresa de internet: www.magnagratia.org/vestitorul-evangheliei-harului.html. În
ceea ce privește datele de contact, te rugăm să notezi că vom avea nevoie de următoarele date
obligatorii: numele și prenumele complet (ca în actele de identitate); adresa poștală completă (in-
clusiv codul poștal); date de contact pentru eventualitatea returului (adresă de email, nr. de tele-
fon).
În cazul în care ești abonat dar îți schimbi adresa, te rugăm să ne anunți din timp folosind formu-
larul de contact de la adresa www.magnagratia.org/contact.html sau trimițându-ne un mesaj email
la adresa contact@magnagratia.org. Precizăm că nu suntem responsabili pentru eventualitatea în
care adresele nu sunt actualizate, corecte sau complete, și nici pentru situațiile în care revista nu
ajunge la destinatar din motive care nu țin de noi, ci de compania de curierat.
Revista VESTITORUL EVANGHELIEI HARULUI apare trimestrial și este expediată, în principiu, în lunile
Februarie, Mai, August și Noiembrie. Expediția se face prin serviciile de curierat normal ale CN Poșta
Română. Abonații au dreptul la 1 (un) exemplar pe abonat. În cazul depășirii bugetului alocat, vor avea
prioritate abonații care slujesc oficial în bisericile lor sau care sunt plantatori de biserică (în astfel de
situații, abonații care sunt trecuți pe lista de așteptare vor fi anunțați). Adresele poștale trebuie să fie
situate pe teritoriul României. Din nefericire, nu putem expedia în afara țării.
Traducerea și distribuția sunt realizate de Editura MAGNA GRATIA. Dacă nu este precizat altfel în
text, citatele biblice sunt preluate din Biblia Cornilescu, ediția revizuită. Drepturi de autor British
and Foreign Bible Society (BFBS) și Societatea Biblică Interconfesională din România (SBIR) 1924,
2016. Folosit cu permisiune. Referințele biblice notate cu NTR sunt preluate din Noua Traducere
Românească. Copyright © 2007, 2010, 2016, Biblica Inc. Folosit cu permisiunea Biblica, Inc. Toate
drepturile sunt rezervate.
CHEIA CUNOAȘTERII BIBLIEI
J. C. Ryle (1816-1900)
Și a început de la Moise și de la toți prorocii, și le-a tâlcuit,

în toate Scripturile, ce era cu privire la El (Luca 24:27).
Să remarcăm în acest verset cât de plin de Hristos este Vechiul

Testament. Ni se spune că Domnul nostru a început „de la Moise
și de la toți prorocii, și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu
privire la El”.
Cum să explicăm aceste cuvinte? În ce fel a arătat Domnul

nostru „toate... cu privire la El” în fiecare parte din ogorul Vechi-
ului Testament? Răspunsul la aceste întrebări este scurt și simplu.
Hristos a fost substanța fiecărei jertfe rânduite în Vechiul Testa-
ment prin Legea lui Moise. Hristos a fost adevăratul Eliberator și
Împărat pentru care toți judecătorii și eliberatorii din istoria ebra-
ică au fost simboluri tipologice. Hristos este Profetul mai mare de-
cât Moise, care avea să vină, a cărui venire glorioasă a umplut pagi-
nile profeților. Hristos a fost Sămânța adevărată a femeii, care avea
să zdrobească capul șarpelui – adevărata Sămânță în care toate po-
poarele aveau să fie binecuvântate, adevăratul Șilo în jurul căruia
popoarele aveau să fie adunate, adevăratul Țap ispășitor, adevăra-
tul Șarpe de aramă, adevăratul Miel către care îndrepta atenția jer-
tfa de fiecare zi, și adevăratul Mare Preot pentru care fiecare urmaș
al lui Aaron a fost o imagine tipologică. Aceste lucruri – sau ceva
3
4 VESTITORUL EVANGHELIEI HARULUI | 26 | HRISTOS ÎN VECHIUL TESTAMENT
asemenea lor, nu ne îndoim – erau unele dintre lucrurile pe care

Domnul nostru le-a explicat pe calea către Emaus.
Să rămână un principiu bine stabilit în mințile noastre când

citim Biblia, că Hristos este suma centrală și esența întregii cărți.
Atât timp cât Îl avem pe El în vedere, nu vom greși niciodată în
cercetarea noastră după cunoașterea spirituală. Odată ce Îl
pierdem pe Hristos din vedere, vom considera că întreaga Biblie
este întunecată și plină de dificultăți. Cheia pentru cunoașterea Bi-
bliei este Isus Hristos.
* * *
Fragment din Expository Thoughts on Luke, Vol. 2 (New York:
Robert Carter & Brothers, 1879), 500-501.
* * *
John C. Ryle (1816-1900): episcop în Biserica Anglicană; s-a născut la

Macclesfield, Cheshire County, Anglia.
EVANGHELIA DIN CONDAMNAREA
ȘARPELUI
Charles H. Spurgeon (1834-1892)
Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și să-

mânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul
(Gen. 3:15).
Te rog, nu privi niciodată această întâmplare cu șarpele ca și

cum ar fi un basm... A existat un șarpe real, la fel cum a existat un
Paradis real. Au existat un Adam și o Evă reali, care au stat în frun-
tea rasei noastre. Ei au păcătuit cu adevărat, iar rasa noastră este
decăzută cu adevărat. Crede aceasta.
Când Satana, „șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satana”

(Apoc. 20:2), așa cum este numit în Apocalipsa, când el a hotărât
să o ispitească pe Eva ca să poată distruge rasa în care Dumnezeu
Își găsea multă plăcere, el n-a putut să se înfățișeze înaintea femeii
ca un duh. Duhurile nu pot fi deosebite cu ochiul, pentru că un
duh este ceva ce simțurile exterioare ale ființelor omenești nu pot
vedea. Un duh imaterial trebuie să fie invizibil; de aceea, el s-a în-
truchipat într-un fel sau altul înainte de a putea fi văzut. Este clar
că Satana are puterea de a intra în trupuri vii, căci el a făcut asta la
o scară foarte mare cu privire la oamenii din vremea lui Hristos. El
și legiunile lui doreau chiar să intre în trupurile porcilor mai de-
grabă decât să fie aruncați în adânc. Fiind gata să ia trup vizibil,
5
marele duh rău s-a gândit că șarpele ar fi fost la acea vreme printre
cele mai subtile dintre toate viețuitoarele; de aceea, el a intrat în
șarpe, crezând că s-ar simți ca acasă în acel animal. Din șarpe, el i-a
vorbit Evei, ca și cum șarpele însuși ar fi vorbit. Exista un șarpe
real, în carne și oase, dar duhul rău care este cunoscut ca „șarpele
cel vechi” era acolo, posedându-l pe șarpele natural cu toată vicle-
nia lui. Hotărându-se în cruzimea lui să ducă rasa omenească în
păcat, ca să o poată ruina astfel și să triumfe peste Dumnezeu, în-
gerul decăzut nu a ezitat să ia forma unei reptile.
Observați cu atenție că, atunci când Domnul vine ca să Se

ocupe de șarpe, El nu îl întreabă nimic de vinovăția lui și de moti-
vul din spatele ei. Probabil că motivul este că vinovăția vechiului
vrăjmaș era evidentă de la sine; sau, mai bine, că Domnul nu avea
niciun plan îndurător pentru el. El nu voia să facă niciun legământ
al harului cu diavolul sau cu îngerii lui... El a pronunțat o sentință
asupra șarpelui, care, chiar dacă a fost teribilă pentru el, este foarte
încurajatoare pentru noi. Atât cât au înțeles-o primii noștri pă-
rinți, ea trebuie să fi fost un soare de lumină pentru sufletele lor
întunecate și deprimate. Vreme de mulți ani, aceasta a fost singura
stea a inimilor credincioase: această Evanghelie a condamnării șar-
pelui. Satana a fost vrăjmașul lor; el le făcuse rău. El era și vrăjmașul
lui Dumnezeu, iar Dumnezeu avea să lupte împotriva Lui și să îi
cheme să se înroleze în bătălia Sa. El avea să Îl ridice pe Unul care
avea să sufere, dar care avea să câștige lupta – Unul pe care Îl nu-
mește Sămânța femeii. Prin El, capul Satanei avea să fie zdrobit și,
chiar în acel fapt, rasa omului avea să fie nespus de binecuvântată...
EVANGHELIA DIN CONDAMNAREA ȘARPELUI | SPURGEON 7
Haideți să ne gândim la războiul neîncetat cu care Dumnezeu

îl amenință pe șarpe: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între
sămânța ta și sămânța ei”. Șarpele socotise că este o cucerire ușoară
și părea că o obținuse, dar avea să vadă că victima lui a devenit îm-
potrivitor lui și, cu timpul, cuceritor peste el. Satana nu poate cu-
noaște pacea niciodată: el a căutat-o, dar n-a găsit-o (Matei 12:43).
Când i s-a adresat femeii prin cuvinte înșelătoare și flatante, el cre-
dea că și-a făcut un prieten din ea. Creatura plăcută în care Dum-
nezeu întruchipase perfecțiunea frumuseții – oare n-a fost sedusă
de șarpe de la ascultarea de marele Împărat? Oare nu se folosise
șarpele de ea ca de instrumentul prin care să-l facă pe soțul ei un
trădător față de acest Dumnezeu? Aceștia doi păreau că sunt mari
prieteni.
În clipa când a luat fructul, ea a simțit că îi datora mult șarpe-

lui pentru că i-a dat sugestia plăcută, prin care ea a ajuns să i se des-
chidă ochii și să își înalțe natura ca să fie ca Dumnezeu. Și cât de
trist a fost ea amăgită! Nici măcar șarpele nu s-a regăsit în avantaj.
Prietenia a fost frântă, iar amăgitorul și victima lui au ajuns în duș-
mănie. Dumnezeu declară cel mai solemn: „Vrăjmășie voi pune în-
tre tine și femeie”. Dumnezeu va avea grijă să nu fie nicio pace.
Există un război ce trebuia purtat între Satana și sămânța femeii
atâta vreme cât această lume există!
Uneori, pare ca și cum s-ar putea face pace, căci lumea flatează
biserica, iar biserica urmărește să se conformeze lumii. Au existat
încercări repetate de împăcare, ca înainte de potopul lui Noe, când
fiii lui Dumnezeu și fiicele oamenilor s-au alăturat într-o alianță
nesfântă. Dar pace nu poate fi. Astăzi, Satana îi ispitește pe slujito-

rii lui Hristos să îndulcească Evanghelia, să o adapteze veacului și
să o facă populară. De asemenea, el se străduiește să elimine sepa-
rarea dintre biserică și lume. „Umpleți prăpastia!”, spune el. „Aco-
periți-o ca o canalizare veche, și uitați că a existat vreodată!” Astfel,
el vorbește asemenea păcătosului din cartea Proverbe: „vei avea și tu
partea ta la fel cu noi, o pungă vom avea cu toții” (Prov. 1:14). Dar
fiți siguri, toți cei ce mă auziți, că, chiar dacă toate amvoanele ar fi
capturate și chiar dacă ar părea că până și cei aleși ar fi înșelați, totuși
Dumnezeu nu Se va lăsa fără mărturie. El va găsi, într-un fel sau al-
tul, câțiva aleși ai seminței femeii care să ducă mai departe războiul
sfânt, chiar până la sfârșit. Iehova Și-a pus mâna pe tronul Lui, și El
a jurat că va duce război cu răul din generație în generație. Așa a fost
în Israel, când Eli, marele preot al lui Dumnezeu, a închis ochii față
de păcat și când chiar fiii lui, ca preoți, au comis nelegiuirea la ușa
cortului, astfel că tot Israelul a fost stârnit să facă rău. Nu avea să se
stingă lampa adevărului? Nu avea să fie lepădată cu totul închinarea
Domnului? Ah, nu! Un copilaș avea să fie adus de mama lui în Cor-
tul întâlnirii ca să fie slujitorul Domnului, iar în el, Domnul a făcut
un învingător. În toiul nopții, Dumnezeu l-a chemat pe Samuel, iar
el a răspuns: „Iată-mă” (1 Sam. 3:4). Acest Samuel a stat înaintea
Domnului și a făcut profeții care au făcut urechile celor ce le-au au-
zit să se cutremure, iar Domnul a fost din nou mare în Israel. Nu
tremura pentru chivotul Domnului! Dumnezeu nu va tolera ca șar-
pele vechi să își răspândească noroiul peste toate lucrurile. Tronul
Satanei se va confrunta pentru totdeauna cu opoziție.
Această vrăjmășie este menținută vie de Dumnezeu însuși. El

a spus: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și
sămânța ei”. Iată aici, în acest verset, cum este anunțată biserica lui
Dumnezeu! Aici nu ai doar Evanghelia, ci și biserica. Hristos, Să-
mânța femeii, este Capul, iar toți cei ce sunt în Hristos sunt trupul
Lui. El și ei sunt dintr-o singură sămânță. În aceste cuvinte, Dom-
nul prezintă biserica, aceea care continuă să existe până astăzi: o
sămânță care se opune Satanei și răului; o sămânță care va rămâne
prin puterea Duhului lui Dumnezeu, care duce un război neînce-
tat cu puterile răului. Îi aparținem acelei semințe? În această să-
mânță există o ură adânc înrădăcinată față de tot ce este fals și rău.
Dumnezeu va avea grijă ca această sămânță să nu se supună nicio-
dată față de puterea răului, căci ea va sta în picioare cu adevărat:
„Vrăjmășie voi pune între tine și femeie”. Dacă există învățătură
falsă, va exista și un reformator care protestează față de ea. Dacă
există vreo formă de răutate care să rămână în lume, va exista o
mărturie născută de sus care să lupte cu ea. Această sămânță nu
este născută din sânge, nici din voia firii, ci din Duhul lui Dumne-
zeu, care locuiește în sămânța adevărată a femeii, iar această să-
mânță va fi luptătoare pentru Domnul oștirilor până ce ultimul
vrăjmaș va fi distrus (1 Cor. 15:26).
Prietene, de ce parte ești în această dimineață? Îi adresez direct

această întrebare fiecăruia dintre cei ce sunt aici: Ești născut de sus?
„Ce este născut din carne, este carne, și ce este născut din Duh, este
duh” (Ioan 3:6). Doar această ultimă sămânță este adevărata sămânță
a femeii.
Observați în acest text reușita limitată a șarpelui vechi. Ce va

realiza el prin toate schemele lui? „Tu îi vei zdrobi călcâiul”. Asta
este tot. Asta se petrece în maniera șarpelui. Satana este „un șarpe
pe drum, o năpârcă pe cărare, mușcând călcâiele calului, făcând să
cadă călărețul pe spate” (Gen 49:17). Dacă nu îndrăznește să te
atace deschis, el te va asalta din spate. El este ca un șarpe ascuns în
iarbă, mușcând călcâiul călătorului. Rezultatul celor șase mii de
ani de înșelăciune și vrăjmășie ai Satanei este că el a zdrobit călcâiul
victimei lui.
Acel călcâi rănit este suficient de dureros. Priviți la Domnul

nostru cum este adânc rănit în natura Lui umană: El a fost trădat,
legat, acuzat, lovit, bătut cu nuiele și scuipat. El a fost țintuit pe
cruce. El a stat acolo însetat și în arșiță, părăsit și în întuneric. Ei I-
au străpuns mâinile și picioarele și, în final, I-au străpuns inima, de
unde a curs apă și sânge. Satana a lovit cu moarte călcâiul seminței
femeii. Este un lucru trist, dar când Domnul nostru S-a gândit la
înviere, la mântuirea aleșilor Lui și la cucerirea lumii, acestea I s-au
părut un lucru ușor, căci El „a suferit crucea și a disprețuit rușinea”
(Evrei 12:2).
Iată sămânța femeii cuprinzând mai înainte întreg poporul
Domnului, pe cei credincioși! Satana le-a lovit călcâiul cu toată pu-
terea lui. Prin persecuții lungi, el a atacat călcâiul bisericii. Diavolul
i-a aruncat în temniță pe mulți dintre sfinți, iar pe alții i-a făcut să
fie chinuiți pentru Numele lui Hristos, dar sufletele lor n-au putut
fi cucerite. El n-a putut decât să lovească în călcâiul lor; sufletele
lor s-au înălțat atât de sus, că n-au putut fi atinse de el. Și tu, astăzi,
când ești ispitit, încercat și aruncat la pământ, poți fi mângâiat

deoarece Capul tău nu este rănit: Isus domnește în Cer. Apele sunt
negre și ele acoperă trupul, dar Capul tău este mai sus de valuri, iar
trupul este sigur. Loviturile șarpelui rămân la nivelul călcâiului și nu
se răspândesc mai departe. Oricât ar fi de mare, suferința bisericii
este doar o „întristare ușoară”, nevrednică să fie comparată cu „gre-
utatea veșnică de slavă” (2 Cor. 4:17). Mulțumită lui Dumnezeu,
vrăjmașul nu poate să îți lovească decât călcâiul.
Prin puterea subtilă a Satanei, cauza lui Dumnezeu și a adevă-

rului în lume poate să fie lovită greu pentru o vreme, ca în călcâiul
progresului ei; dar ea nu poate fi rănită în inima adevărului ei! Îm-
părăția avansează cu durere din cauza călcâiului rănit, dar ea nu
eșuează. Chiar și când este rănit, el tot învinge înaintea prădătoru-
lui. Unele învățături care se poate să fi fost propovăduite într-o
manieră dubioasă ajung să fie studiate mai pe îndelete și făcute cu-
noscute cu mai multă atenție, astfel că tocmai lovirea călcâiului lu-
crează spre bine. Chiar dacă biserica lui Dumnezeu poate fi sub un
nor pentru o vreme, ea va ieși în scurt timp din el cu o strălucire cu
atât mai mare.
„Tu îi vei zdrobi călcâiul”. Satano, fă tot ce poți, că nu va conta

prea mult! Tot ce ai, în cea mai mare sforțare a ta, nu înseamnă mai
mult decât o lovitură în călcâi. Nu ai permisiunea să otrăvești călcâ-
iul, ci doar să îl lovești. Deși omul lui Dumnezeu șchioapătă o vreme
și suferă acolo unde colții au lovit în Preaiubitul Lui, el va ieși din
pustie fără eșec. Uitând de loviturile în călcâiul lui, el se bucură de
biruințele Capului lui glorios...
Am observat triumful limitat al Satanei, iar acum observăm

condamnarea lui finală. „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie,
între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi
vei zdrobi călcâiul”. Aici este finalul marelui conflict. Satana, care
conduce puterile răului în lume, este hotărât să lupte cu toate șire-
tlicurile și puterea lui, iar el este atât de departe de succes, că tot ce
poate face este să lovească călcâiul Biruitorului cu care el luptă,
însă, în final, Sămânța femeii îi va zdrobi capul.
Acest lucru a fost realizat când Domnul Isus a murit: prin

moarte, El a onorat Legea, a îndepărtat păcatul, a ucis moartea și a
învins Iadul! Când marele Substitut a băut complet paharul mâ-
niei pentru fiecare suflet credincios, El a smuls poarta mormântu-
lui și a aruncat-o cât colo, așa cum a făcut Samson cu porțile Gazei,
smulgându-le cu stâlpi și balamale (Jud. 16:3); când El a deschis
ușile Cerului și a luat robia roabă, capul balaurului a fost zdrobit
cu adevărat. Ce poate face Satana acum? Nu este aruncat la pă-
mânt acuzatorul fraților? El încă își dă toate silințele în amărăciune
și răutate, dar Hristos l-a zdrobit. Da, însuși Hristosul care a fost
„disprețuit și părăsit de oameni” (Isaia 53:3), Omul cununii de
spini și al înfățișării desfigurate, Omul cu coasta sângerândă, cu
mâinile și picioarele străpunse, Omul născut din fecioară, Sămânța
femeii, a zdrobit puterea vrăjmașului. Aleluia! Aleluia! El l-a zdro-
bit pe prințul întunericului din locurile lui înalte! Oare n-a spus El
însuși, „L-am văzut pe Satana căzând ca un fulger din Cer” (Luca
10:18)? El a zdrobit capul șarpelui!
Acest lucru este făcut în toți credincioșii și va fi continua să fie

făcut și mai eficace. Fraților, în acea zi când Duhul Sfânt ne-a con-
dus să ne punem încrederea în Domnul Isus, și noi i-am zdrobit
capul șarpelui. Șarpele a obișnuit să ne poruncească și noi să ascul-
tăm și, astfel, păcatul a avut stăpânire peste noi. Dar de îndată ce
am crezut în Hristos, acea stăpânire s-a sfârșit, iar balaurul a căzut
înaintea chivotului Domnului. Văd șarpele ridicându-se deasupra
mea. Acest mare piton, cu colții deschiși, a căscat gura asupra mea
ca și cum ar fi vrut să mă înghită de îndată. Dar eu nu mă tem. O,
șarpe, ți-am zdrobit capul în Hristos Isus, Domnul meu, căci și eu
sunt sămânța femeii! Șarpele nu se poate ridica împotriva seminței
alese. Ce poate face el cu un cap zdrobit? El știe că Dumnezeu a
decretat ca fiecare credincios să triumfe asupra lui. Este scris:
„Dumnezeul păcii îl va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele
voastre” (Rom. 16:20). Aleluia din nou!
Această zdrobire a capului celui rău este o lovitură de moarte.

Dacă el ar fi fost lovit în coadă sau gât, ar fi putut să supraviețu-
iască, dar Domnul a străpuns cu totul împărăția răului și i-a zdro-
bit puterea. Răul care domnește va înceta, iar harul va domni prin
neprihănire dând viața veșnică! Vor exista un Cer nou și un Pă-
mânt nou, în care locuiește neprihănirea. Hristos însuși, Sămânța
femeii, va reveni, și El va domni glorios pe Pământ printre sfinții
Lui. Apoi El va călări înainte prosper, pentru că adevărul, neprihă-
nirea și dreapta Lui vor înălța poporul Său. Piciorul Lui va călca
peste dușmanul lor. Fie ca tu și eu să ne aflăm printre fericiții care
vor saluta Sămânța femeii la a doua Lui venire! Fie ca noi să domnim
cu El în acea zi! Paradisul ne va fi dat înapoi prin Sămânța femeii,
și tot dezastrul adus de Cădere va fi reparat; El restaurează ceea ce

nu El a luat...
Cum stau lucrurile în cazul tău? Privești către Isus, Sămânța

femeii? Îți pui încrederea în El ca să zdrobească puterea vrăjmașu-
lui? Dorești ca puterea păcatului să fie zdrobită în tine? Dorești ca
până și capul lui să fie zdrobit și făcut una cu țărâna? Dorești să fii
eliberat de păcat și făcut sfânt, cum Dumnezeu este sfânt? Îți pui
încrederea în Isus ca să producă același lucru în tine? Ah! Atunci
ești de partea cuceritoare. Biruința va fi a ta prin sângele Mielului.
Astfel am găsit clar Evanghelia din plin în sentința uimitoare pro-

nunțată asupra diavolului, acel șarpe vechi, dar doar am zgâriat supra-
fața. A Dumnezeului cel veșnic să fie slava, în vecii vecilor! Amin.
* * *
Fragment dintr-o predică rostită în dimineața zilei Domnului, pe 21
septembrie 1890, la Metropolitan Tabernacle, Newington.
* * *
Charles H. Spurgeon (1834-1892): influent predicator baptist; s-a
născut la Kelvedon, Essex, Anglia.
* * *
Cuvântul întrupat este cheia Cuvântului scris. Persoana și
lucrarea lui Hristos dau sens și binecuvântare peste ceea ce se
găsește în simbolurile din Vechiul Testament. – A. W. Pink
HRISTOS ȘI ISAAC
George Whitefield (1714-1770)
Îngerul a zis: „Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu
acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe sin-
gurul tău fiu, pentru Mine” (Gen. 22:12).
Eu cred că patriarhul Avraam strălucește cel mai puternic

[printre sfinții din Vechiul Testament] și diferă de alții la fel cum
o stea diferă în strălucire de o altă stea. El a strălucit cu o lumină
atât de diferită, încât a fost numit „prietenul lui Dumnezeu” (Ia-
cov 2:23) și „tatăl celor credincioși”, iar despre cei ce cred în Hris-
tos se spune că sunt fiii și fiicele lui, și că sunt „binecuvântați îm-
preună cu Avraam cel credincios” (Gal. 3:9). Dumnezeu a trimis
multe încercări ale credinței peste acest mare și bun om după ce i-
a poruncit să iasă din țara sa și dintre rudele sale, și să meargă într-
o țară pe care El avea să i-o arate; dar ultima a fost cea mai severă
dintre toate – anume să își jertfească singurul fiu. Cu ajutorul lui
Dumnezeu, îmi propun să fac din acesta subiectul meditației tale
din minutele următoare. Și, ca să plec de la concluzie, îmi propun
să extrag anumite implicații practice din această întâmplare in-
structivă, așa cum mă va ajuta Dumnezeu...
Ce îi spune Dumnezeu lui Avraam? „Ia-l pe fiul tău, pe singu-

rul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria, și adu-l
ardere de tot acolo, pe un munte pe care ți-l voi spune” (Gen. 22:2).
15
Fiecare cuvânt merită atenția noastră specială. Orice trebuia să

facă el, trebuia să facă de îndată, imediat, fără să stea pe gânduri.
Dar ce trebuia să facă? „Ia-l pe fiul tău”. Dacă Dumnezeu ar fi
spus, „ia acum un miel sau un animal întâi născut sau ales din
turma ta și adu-l ca ardere de tot”, lucrurile n-ar fi părut atât de
grele; dar ca Dumnezeu să spună, „ia-l acum pe fiul tău și adu-l ca
ardere de tot”, ne-am putea imagina că acest lucru a fost suficient
ca să clatine credința cea mai puternică. Dar asta nu este tot: tre-
buia nu doar să aducă un fiu, ci „pe singurul tău fiu, pe care îl iu-
bești, pe Isaac” (Gen. 22:2). Dacă trebuie să fie un fiu, nu un ani-
mal, care să fie jertfit, de ce să nu poată fi adus Ismael, fiul roabei?
Nu, ci trebuie să fie singurul lui fiu, moștenitorul a toate, Isaac al
lui (numele având sensul de „râs”). Trebuie să fie fiul bătrâneții
sale, în care sufletul lui își găsea desfătarea – „pe care îl iubești”,
spune Dumnezeu, de a cărui viață propria viață era legată. Acest
fiu, acest singur fiu, acest Isaac, fiul dragostei lui, trebuia luat
acum, chiar acum, fără amânare, și adus ca jertfă de propriul tată,
ca ardere de tot pe unul dintre munții pe care Dumnezeu avea să i-
l arate...
După călătoria lor, ei „au ajuns la locul pe care i-l spusese

Dumnezeu, Avraam a zidit acolo un altar, și a așezat lemnele pe el.
L-a legat pe fiul său Isaac, și l-a pus pe altar, deasupra lemnelor”
(Gen. 22:9).
Și aici trebuie să ne oprim pentru o clipă și, prin credință, să

privim către locul unde tatăl l-a așezat. Nu am nicio îndoială că
îngeri binecuvântați s-au strâns în jurul altarului și au cântat,
HRISTOS ȘI ISAAC | WHITEFIELD 17
„slavă lui Dumnezeu în cerurile preaînalte”, pentru că i-a dat omu-

lui o astfel de credință. Veniți, voi toți părinții blânzi, care știți ce
înseamnă să priviți către un copil pe moarte, și imaginați-vă că ați
vedea altarul ridicat înaintea voastră, lemnele așezate pe el în or-
dine, și pe preaiubitul Isaac legat pe ele; imaginați-vă că îl vedeți pe
bătrânul părinte stând acolo și plângând. (De ce să nu presupu-
nem că Avraam a plâns, dacă Isus însuși a plâns la mormântul lui
Lazăr?)... Parcă văd lacrimile șiroind pe obrajii patriarhului
Avraam; și, din prisosul inimii, el strigă: „Adio, fiul meu; Domnul
mi te-a dat, și Domnul te cheamă să pleci; binecuvântat fie Nu-
mele Domnului! Adio, Isaac, singurul meu fiu, pe care îl iubesc ca
pe propriul suflet; adio, adio”. Mi-l imaginez pe Isaac în același
timp predându-se resemnat cu blândețe în mâinile Tatălui lui ce-
resc și rugându-se Celui Preaînalt să îl întărească pe părintele lui
pământesc ca să îi dea lovitura. Dar de ce încerc eu să descriu ceea
ce au simțit fiul și tatăl? Este imposibil. Putem cu adevărat să ne
formăm o idee vagă despre ei, dar nu îi vom înțelege niciodată pe
deplin, până nu vom merge și ne vom așeza alături de ei în Împă-
răția Cerului, când îi vom auzi relatându-ne iar și iar întâmplarea
plăcută. Grăbește, o, Doamne, acel moment binecuvântat! O, vie
Împărăția Ta!
Iar acum urmează să fie dată lovitura fatală. „Apoi Avraam a

întins mâna și a luat cuțitul, ca să îl înjunghie pe fiul său” (Gen.
22:10). Dar nu crezi că el a intenționat să își întoarcă privirea atunci
când a vrut să îl lovească? Mai mult, de ce să nu presupunem că și-a
înfrânat mâna de câteva ori înainte de a o întinde, dorind să își mai
ia un ultim rămas bun de la preaiubitul lui Isaac, dorind să amâne

un pic, deși era hotărât ca, în final, să îl lovească? Dar orice ar fi,
mâna lui s-a întins acum, a apucat cuțitul și este pe punctul de a-l
înfige în gâtul dragului lui fiu.
Dar cântați, o, ceruri! Și bucură-te, o, Pământule! Situația ex-

tremă în care omul se găsește devine oportunitatea lui Dumnezeu
de a interveni, căci iată, după toate probabilitățile, de îndată ce cu-
țitul s-a apropiat de gâtul fiului, „Îngerul Domnului l-a strigat din
ceruri, și a zis: ‚Avraame! Avraame!’ (acest cuvânt este repetat ca să
îi atragă atenția și, probabil, chemarea neașteptată l-a făcut să își
retragă mâna de îndată ce era pe punctul de a-l lovi pe fiu). ‚Iată-
mă!’, a răspuns el” (Gen. 22:11).
„Îngerul a zis: ‚Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic;

căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul
tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine’” (Gen. 22:12)... Cu ce mân-
gâiere ne putem imagina că bunul bătrân și fiul său s-au coborât
de pe munte și s-au întors printre cei tineri! Ne putem închipui cu
ce bucurie s-a dus el acasă și i-a relatat Sarei tot ce s-a petrecut! Și,
mai presus de orice, cu ce triumf exultă el acum în Paradisul lui
Dumnezeu și adoră dragostea bogată, necondiționată, electivă și
veșnică, singura care l-a făcut să fie diferit de restul omenirii. Ea l-
a făcut vrednic de titlul pe care îl va avea cât vor ține Soarele și
Luna: „tatăl celor credincioși”...
Dar iată, există o taină ascunsă dincolo de jertfirea de către

Avraam a singurului lui fiu, taină care, dacă inimile noastre nu
sunt împietrite, trebuie să ne facă să vărsăm lacrimi de iubire și de

recunoștință deplină. Sper din toată inima că mi-o vei lua înainte
aici și că vei fi gata să spui: „Aceasta este dragostea lui Dumnezeu
în darea lui Isus Hristos la moarte pentru păcatele noastre”. Da!
Așa este. Și totuși, când menționezi aceasta, poate că inima ta nu
este atât de profund afectată. Lasă ca acest lucru să te convingă de
realitatea că noi toți suntem făpturi decăzute și că nu Îl iubim pe
Dumnezeu sau pe Hristos așa cum ar trebui, căci dacă îl admiri pe
Avraam că l-a adus ca jertfă pe fiul său Isaac, cu cât mai mult ar
trebui să lauzi, să preamărești și să adori dragostea lui Dumnezeu,
care a iubit lumea atât de mult încât L-a dat pe singurul Lui Fiu,
pe Hristos Isus, Domnul nostru, „pentru ca oricine crede în El să
nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16)? Oare n-ar trebui să
strigăm: „Acum știm, o Doamne, că ne-ai iubit, pentru că nu L-ai
scutit pe Fiul Tău pentru noi, pe singurul Tău Fiu”? Avraam era
creația lui Dumnezeu... și, de aceea, avea cea mai înaltă obligație de
a-l preda pe Isaac al lui. Dar, o, ce dragoste uluitoare a lui Dumne-
zeu! În timp ce noi eram vrăjmașii Lui, „Dumnezeu L-a trimis pe
Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege” (Gal. 4:4), pentru ca
El să devină blestem pentru noi. O, libertatea și infinitatea dragos-
tei lui Dumnezeu, Tatăl nostru! Ea nu poate fi cuprinsă cu mintea!
Eu mă pierd când încerc să mă gândesc la ea, căci nu reușesc să o
înțeleg.
Gândește-te, o, tu, cel credincios, gândește-te la dragostea lui

Dumnezeu manifestată prin darea lui Isus Hristos ca să fie o jertfă
de ispășire pentru păcatele noastre. Iar când citești cum Avraam a
zidit un altar și a pus lemnele pe el pentru ca peste ele să îl pună pe

Isaac, fiul său, gândește-te la felul cum Tatăl tău ceresc L-a legat pe
Isus Hristos, singurul Lui Fiu, și L-a jertfit pe altarul dreptății Sale!
El a pus asupra lui Isus nelegiuirile noastre, ale tuturor. Când ci-
tești că Avraam și-a întins mâna ca să îl omoare pe fiul său, gân-
dește-te, o, la felul cum Dumnezeu a permis în realitate ca Fiul Său
să fie ucis, pentru ca noi să trăim în vecii vecilor! Citești despre
Isaac cum a dus lemnul pe umerii lui, lemn pe care urma să fie jer-
tfit? Lasă ca aceasta să te ducă cu gândul la Muntele Calvarului...
și să privești la Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a purtat și a
fost aproape să Se prăbușească sub greutatea acelei cruci pe care a
fost atârnat pentru noi. Îl admiri pe Isaac care și-a dat acordul liber
ca să moară, chiar dacă era o ființă creată și, de aceea, era obligată
să împlinească ceea ce Dumnezeu îi ceruse? O, nu uita să Îl admiri
infinit mai mult pe dragul Domn Isus, acea Sămânță făgăduită,
care a spus de bunăvoie, „Iată, vin” – deși n-avea nicio obligație –
„să fac voia Ta Dumnezeule”, să asculte și să moară pentru oameni
(Evrei 10:9)!
Ai lăcrimat când te-am îndemnat să vezi altarul, lemnul pus

pe el și pe Isaac legat pe altar? Privește prin credință la binecuvân-
tatul Isus, Emanuel atoateglorios al nostru, care nu este legat, ci
țintuit pe un lemn blestemat! Privește-l cum stă atârnat pe lemn,
pe cap având cununa de spini... și vezi cum spinii Îl străpung și
cum sângele curge în șiroaie purpurii peste tâmplele Lui sacre! As-
cultă cum suspină natura lui Dumnezeu! Vezi cum Își pleacă capul
și cum, în final, umanitatea Lui își dă duhul!
Isaac este salvat, dar Isus, Dumnezeul lui Isaac, moare! Un

berbec este jertfit în locul lui Isaac, dar pentru Isus nu se găsește
înlocuitor: Isus trebuie să sângereze; Isus trebuie să moară! Dum-
nezeu Tatăl a adus acest Miel pentru Sine din toată veșnicia. El tre-
buie jertfit, căci altfel omul va trebui să fie condamnat pe veci.
Dar unde sunt lacrimile tale acum? Cum să îți spun să îți în-
frânezi glasul ca să nu plângi? Nu, ci mai degrabă vreau să te în-
demn să privești la Acela pe care L-ai străpuns și să plângi, așa cum
plânge o femeie pe întâiul ei născut, căci noi am fost niște trădă-
tori. Noi am fost ucigașii acestui Domn al slavei, și cum să nu de-
plângem acele păcate care L-au pus pe binecuvântatul Isus pe lem-
nul blestemat? După ce El a făcut atât de mult, a suferit atât de
mult pentru noi și ne-a iertat atât de mult, cum să nu-L iubim
mult? O, să Îl iubim din toată inima, din tot cugetul și cu toată
puterea, și să Îl proslăvim în sufletele și trupurile noastre, căci ele
sunt ale Lui.
* * *
Fragment din Selected Sermons of George Whitefield.
* * *
George Whitefield (1714-1770): predicator anglican care a devenit
un important evanghelist în perioada Marii Treziri; s-a născut la Glou-
cester, Gloucestershire, Anglia.
SUFERINȚELE LUI HRISTOS
PROFEȚITE
Jonathan Edwards (1703-1758)
Prin profețiile din vechime, suferințele lui Mesia trebuiau să

fie extrem de mari. „Căci zilele mele pier ca fumul, și oasele îmi ard
ca un tăciune. Inima îmi este lovită, și mi se usucă întocmai ca
iarba; până și pâinea uit să mi-o mănânc. Așa de mari îmi sunt ge-
metele, că mi se lipesc oasele de carne. Semăn cu pelicanul din pus-
tie, sunt ca o cucuvea din dărâmături... Mănânc țărână în loc de
pâine, și îmi amestec lacrimile cu băutura, din pricina mâniei și ur-
giei Tale; căci Tu m-ai ridicat, și m-ai aruncat departe” (Ps. 102:3-
6, 9-10). „Am ajuns ca apa, care se scurge, și toate oasele mi se des-
part; mi s-a făcut inima ca ceara, și se topește înăuntrul meu. Mi se
usucă puterea ca lutul, și mi se lipește limba de cerul gurii: m-ai
adus în țărâna morții... toate oasele aș putea să mi le număr. Ei,
însă, pândesc și mă privesc” (Ps. 22:14-15, 17). „Îmi amenință
apele viața. Mă afund în noroi, și nu mă pot ține; am căzut în pră-
pastie, și dau apele peste mine. Nu mai pot strigând, mi se usucă
gâtlejul, mi se topesc ochii, privind spre Dumnezeul meu... Ocara
îmi rupe inima, și sunt bolnav; aștept să-i fie cuiva milă de mine,
dar degeaba; aștept mângâietori, și nu găsesc niciunul” (Ps. 69:1-3,
20). „Totuși, El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre
le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de
Dumnezeu, și smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre,
23
zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a

căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Noi rătăceam
cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar Domnul a
făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Când a fost
chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci
la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis
gura... Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință...
Dar, după ce Își va da viața ca jertfă pentru păcat, va vedea o să-
mânță de urmași, va trăi multe zile, și lucrarea Domnului va pro-
păși în mâinile Lui” (Isaia 53:4-7, 10).
Prin profețiile din vechime, răutatea exterioară, ocara și batjo-

cura la care Mesia trebuia să fie supus erau foarte mari, chiar ex-
treme, astfel că dușmanii Lui aveau să Îl batjocorească mult și să
râdă de El. „Dar eu sunt vierme, nu om, am ajuns de ocara oame-
nilor și disprețuit de popor. Toți cei ce mă văd își bat joc de mine,
își deschid gura, dau din cap” (Ps. 22:6-7). „Căci pentru Tine port
eu ocara, și îmi acoperă fața rușinea... Mă îmbrac cu sac, și ei mă
batjocoresc. Cei ce stau la poartă vorbesc de mine, și cei ce beau
băuturi tari mă pun în cântece... Tu știi ce ocară, ce rușine și bat-
jocură mi se face; toți potrivnicii mei sunt înaintea Ta. Ocara îmi
rupe inima, și sunt bolnav; aștept să-i fie cuiva milă de mine, dar
degeaba; aștept mângâietori, și nu găsesc niciunul” (Ps. 69:7, 11-
12, 19-20). „Semăn cu pelicanul din pustie, sunt ca o cucuvea din
dărâmături... În fiecare zi mă batjocoresc vrăjmașii mei, și potriv-
nicii mei jură pe mine în mânia lor” (Ps. 102:6, 8). „După cum
pentru mulți a fost o pricină de groază – atât de schimonosită Îi
SUFERINȚELE LUI HRISTOS PROFEȚITE | EDWARDS 25
era fața, și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oame-

nilor” (Isaia 52:14). „Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau,
și obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns fața
de ocări și de scuipări” (Isaia 50:6). Acel Isus a fost vândut pentru
treizeci de arginți, iar banii au fost dați olarului, lucru care este în
remarcabil acord cu ce ni se vestește în Zaharia 11:12-13.
A fost prevestit că Mesia avea să sufere mult de cruzimea oa-

menilor. „O mulțime de tauri sunt împrejurul meu, niște tauri din
Basan mă înconjoară. Își deschid gura împotriva mea, ca un leu,
care sfâșie și răcnește… Căci niște câini mă înconjoară, o ceată de
nelegiuiți dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile și
picioarele” (Ps. 22:12-13, 16). „Cei ce mă urăsc fără temei, sunt
mai mulți decât perii capului meu; ce puternici sunt cei ce vor să
mă piardă, cei ce pe nedrept îmi sunt vrăjmași; trebuie să dau îna-
poi ce n-am furat... Scoate-mă din noroi, ca să nu mă mai afund!
Să fiu izbăvit de vrăjmașii mei și din prăpastie!... Tu știi ce ocară,
ce rușine și batjocură mi se face; toți potrivnicii mei sunt înaintea
Ta... Ei îmi pun fiere în mâncare, și, când mi-e sete, îmi dau să beau
oțet. Să li se prefacă masa într-o cursă, și liniștea într-un laț!... Căci
ei îl prigonesc pe cel lovit de Tine, povestesc suferințele celor răniți
de Tine” (Ps. 69:4, 14, 19, 21-22, 26). „Disprețuit și părăsit de oa-
meni, om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit că
îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă... Când a
fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l
duci la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a
deschis gura” (Isaia 53:3, 7). „Judecătorul lui Israel este lovit cu
nuiaua pe obraz” (Mica 5:1).
Faptul că Isus a fost părăsit în suferința Lui, abandonat de toți

ucenicii Lui și de aceia care Îl admiraseră cu puțin timp înainte,
când au strigat „Osana”, este în acord cu ce a fost prevestit în Psal-
mul 22:11: „Nu Te depărta de mine, căci s-apropie necazul, și ni-
meni nu-mi vine în ajutor”. „Am ajuns un străin pentru frații mei,
și un necunoscut pentru fiii mamei mele... Ocara îmi rupe inima,
și sunt bolnav; aștept să-i fie cuiva milă de mine, dar degeaba; aș-
tept mângâietori, și nu găsesc niciunul” (Ps. 69:8, 20). „Nu mai
pot dormi, și sunt ca pasărea singuratică pe un acoperiș” (Ps.
102:7). Aceste două ultime pasaje s-au împlinit remarcabil în vre-
mea agoniei Sale, când El a vegheat și a rămas treaz de unul singur,
când ucenicii Lui n-au vegheat împreună cu El ca să Îl mângâie nici
măcar un singur ceas, și când, în marea Lui întristare, El a venit la
ei de două ori, căutând să fie mângâiat de compania lor. Dar când
El S-a uitat la ucenicii Lui ca ei să își facă milă de El, când le-a spus
că sufletul Lui era „cuprins de o întristare de moarte” (Matei
26:38), El n-a găsit pe nimeni care să își facă milă și a căutat mân-
gâietori, dar n-a găsit niciunul.
Faptul că Isus a fost înconjurat de dușmanii Lui în ultimele
Sale suferințe – care s-au preocupat să Îl batjocorească, să Îl lo-
vească și să își arate disprețul față de El – este în acord cu ce se pre-
vestise în Psalmul 22:12-13, 16: „O mulțime de tauri sunt împre-
jurul meu, niște tauri din Basan mă înconjoară. Își deschid gura
împotriva mea, ca un leu, care sfâșie și răcnește... Căci niște câini
mă înconjoară, o ceată de nelegiuiți dau târcoale împrejurul meu,
mi-au străpuns mâinile și picioarele”. Iar faptul că El a fost încon-

jurat de persoane din diferite popoare – atât evrei cât și prozeliți
din toate părțile lumii, din orice popor de sub Cer, de Irod și de
acoliții lui, de păgâni, romani, soldați și robi, probabil din multe
popoare păgâne – este în acord cu ce se prevestise în Psalmul
118:10-12: „Toate neamurile mă înconjurau... Mă înconjurau, m-
au împresurat... M-au înconjurat ca niște albine”.
Faptul că suferințele lui Isus au fost atât de mari încât I-au des-
figurat chipul și I-au deformat fața – că fața Lui a fost mai întâi
acoperită de sudoare cu sânge, de scuipăturile vrăjmașilor Lui și de
rănile cauzate de loviturile pe care I le-au dat, lovindu-L cu o nuia
peste cap și vărsându-I sângele peste față prin cununa de spini –
toate acestea sunt în perfect acord cu ce fusese prevestit în Isaia
52:14: „atât de schimonosită Îi era fața, și atât de mult se deosebea
înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor”. „Căci pentru Tine port eu
ocara, și îmi acopere fața rușinea” (Ps. 69:7). Faptul că Isus a fost
scuipat de dușmanii Lui este în acord cu prevestirea din Isaia 50:6:
„nu Mi-am ascuns fața de ocări și de scuipări”. Bătăile și loviturile
pe care Isus le-a primit peste cap, peste față și cu mâinile au fost
prorocite în Isaia 50:6: „Mi-am dat... obrajii înaintea celor ce-Mi
smulgeau barba”. „Judecătorul lui Israel este lovit cu nuiaua pe
obraz” (Mica 5:1). Apoi faptul că Isus a fost lovit peste spate este
în acord cu Isaia 50:6: „Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă lo-
veau”.
A fost prevestit că Mesia trebuia să moară, că moartea Lui avea

să fie una violentă, că avea să moară de mâinile vrăjmașilor Lui
cruzi și să moară cu mult înainte de a putea îmbătrâni sau de a

ajunge la mijlocul zilelor Sale. „Scoală-te, sabie, asupra păstorului
Meu, și asupra omului care îmi este tovarăș... Lovește-l pe păstor”
(Zah. 13:7). „După aceste șaizeci și două de săptămâni, unsul va fi
stârpit” (Dan. 9:26). „M-ai adus în țărâna morții. Căci niște câini
mă înconjoară” (Ps. 22:15-16). „Căci zilele mele pier ca fumul, și
oasele îmi ard ca un tăciune... Zilele mele sunt ca o umbră gata să
treacă, și mă usuc ca iarba... El mi-a frânt puterea în drum, și mi-a
scurtat zilele, Eu zic: ‚Dumnezeule, nu mă lua la jumătatea zilelor
mele, Tu, ai cărui ani țin veșnic!’” (Ps. 102:3, 11, 23-24). Aceste
pasaje din Psalmul 102 arată că El avea să moară cu mult timp îna-
inte de a înainta în vârstă ca Om, și că avea să moară de tânăr. Acest
lucru s-a împlinit cu precizie în Isus. Iar versetul 8 demonstrează
că moartea Lui avea să survină prin răutatea și cruzimea vrăjmași-
lor Lui: „În fiecare zi mă batjocoresc vrăjmașii mei, și protivnicii
mei jură pe mine în mânia lor” (Ps. 102:8).
„Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un

miel pe care-l duci la măcelărie... El fusese șters de pe pământul ce-
lor vii și lovit de moarte... Groapa Lui a fost pusă între cei răi, și
mormântul Lui la un loc cu cel bogat... Domnul a găsit cu cale să-
L zdrobească prin suferință... Își va da viața ca jertfă pentru păcat...
a fost pus în numărul celor fărădelege” (Isaia 53:7-10, 12). „Dum-
nezeule, niște îngâmfați s-au sculat împotriva mea, o ceată de oa-
meni asupritori vor să-mi ia viața, și nu se gândesc la Tine” (Ps.
86:14). „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și
sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul”
(Gen. 3:15). Profețiile despre învierea lui Hristos din morți, către
care ne vom îndrepta privirile imediat, vorbesc implicit că El tre-
buia să moară...
Isus a murit prin cruzimea evreilor, frații Lui. Faptul că El a

fost urât și persecutat până la moarte prin răutatea lor împotriva
Lui, stârnită de zelul Lui pentru Dumnezeu – în special pentru că
zelul Lui pentru cinstea Templului i-a deranjat – și de disprețul lor
față de Dumnezeu, este în acord cu ce fusese prevestit prin Psalmul
69:7-9: „Căci pentru Tine port eu ocara, și îmi acoperă fața ruși-
nea. Am ajuns un străin pentru frații mei și un necunoscut pentru
fiii mamei mele. Căci râvna Casei Tale mă mănâncă și ocările celor
ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra mea”. Această profeție are o îm-
plinire remarcabilă în Isus Hristos. Liderii și învățătorii casei lui
Dumnezeu au fost stârniți mult de mustrările severe ale lui Isus la
adresa felului lor rău în care gestionau casa lui Dumnezeu, care le
fusese dată în grijă. Învățătura lor falsă, care anula porunca lui
Dumnezeu prin tradiția lor și care corupea închinarea casei lui
Dumnezeu; purtarea lor mândră în casa lui Dumnezeu, care afecta
pozițiile cele mai înalte din sinagogi, liderii punându-se pe ei înșiși
în locul lui Dumnezeu; dorința lor de a fi numiți, „Rabi, Rabi”, și
de a aduce ocară la adresa lui Dumnezeu, singurul care putea fi În-
vățătorul și Stăpânul lor; închiderea casei lui Dumnezeu față de oa-
meni, neintrând ei înșiși și împiedicându-i pe alții să intre; rugăciu-
nile lor lungi din casa lui Dumnezeu, care erau însoțite de lăcomie
și de asuprire, devorând casele văduvelor și învățându-i pe oameni
că, dacă jură pe Templu sau pe altar, nu are nicio valoare (Matei
23); și intrarea lui Isus în Templu cu puțin timp înainte de răstig-

nirea Lui și alungarea de către El a tuturor celor care făceau comerț
în Templu, răsturnând mesele schimbătorilor de bani și ale celor
ce vindeau turturele, acuzându-i că făceau din templu o peșteră de
tâlhari – prin aceste lucruri, ei s-au aprins de mânie și nu s-au lăsat
până nu și-au pătat mâinile de sângele Lui.
Moartea lui Hristos a fost una plină de ocară și violență. „Căci

râvna Casei Tale mă mănâncă [sau mă mistuie, mi-a pus capăt] și
ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra mea. Ocara îmi rupe
inima” (Ps. 69:9, 20). Și acest lucru poate fi concluzionat din pro-
fețiile despre moartea lui Hristos care sunt legate de cele privind
suferințele și ocara extreme pe care El le-a avut de suportat (Ps. 22,
102; Isaia 53).
Fusese prevestit că Mesia trebuia să fie condamnat la moarte

ca urmare a unui proces de judecată. „El a fost luat prin apăsare și
judecată... El fusese șters de pe pământul celor vii” (Isaia 53:8).
„Cei ce stau la poartă vorbesc de mine” (Ps. 69:12). Fusese preves-
tit că Mesia avea să sufere ca un om rău, să fie dat la moarte ca un
răufăcător ticălos și să sufere laolaltă cu astfel de oameni. „El a fost
luat prin apăsare și judecată... El fusese șters de pe pământul celor
vii... Groapa Lui a fost pusă între cei răi... a fost pus în numărul
celor fărădelege” (Isaia 53:8-9, 12). Fusese prevestit că vrăjmașii
Lui aveau să Îl dea la moarte străpungându-I mâinile și picioarele.
„Mi se usucă puterea ca lutul, și mi se lipește limba de cerul gurii:
m-ai adus în țărâna morții. Căci niște câini mă înconjoară, o ceată
de nelegiuiți dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile
și picioarele” (Ps. 22:15-16).
Vrăjmașii lui Hristos și-au bătut joc de El în timp ce El trecea

prin ultimele Sale suferințe, insultându-L pentru că pretinsese fa-
voarea înaltă din partea lui Dumnezeu și au dat din cap, ceea ce
constituie o împlinire precisă și uimitoare a ce fusese prevestit prin
Psalmul 22:7-8: „Toți cei ce mă văd își bat joc de mine, își deschid
gura, dau din cap și zic: ‚S-a încrezut în Domnul! Să-l mântuiască
Domnul, să-l izbăvească, fiindcă-l iubește!’”. Faptul că I-au dat lui
Isus oțet și fiere când I-a fost sete este în acord cu Psalmul 69:21:
„Ei îmi pun fiere în mâncare și, când mi-e sete, îmi dau să beau
oțet”. Împărțirea hainelor lui Isus între ei și aruncarea sorților pen-
tru veșmintele Sale constituie o împlinire remarcabilă a prorociei
din Psalmul 22:18: „își împart hainele mele între ei, și trag la sorți
pentru cămașa mea”. Iar ceea ce face împlinirea acestei profeții și
mai remarcabilă este că a trebuit să existe un aspect atât de special
legat de veșmintele lui Isus, că ambele detalii au fost împlinite: ha-
ina, veșmântul principal, a fost țesută dintr-o singură bucată, astfel
că cei ce L-au răstignit nu au putut să o împartă între ei în părți
egale, ci au fost obligați să tragă la sorți pentru ea.
Putem concluziona apoi că în moartea lui Isus s-a produs o

împlinire remarcabilă a profeției din Psalmul 22:14: „toate oasele
mi se despart”. Întrucât era vlăguit peste măsură și tendoanele erau
foarte întinse înainte de răstignirea Sa ca urmare a agoniei din
noaptea anterioară; întrucât veghease și postise toată noaptea sub
toate suferințele constante și crude de până în acel moment; întru-
cât a purtat crucea până ce aproape că S-a prăbușit sub greutatea
ei; și apoi a stat atârnat de mâinile străpunse, ținând toată greutatea

trupului Său de ele, vreme de trei ceasuri fără oprire, epuizând tot
restul tăriei și al vieții Sale, și, gradual, întinzându-și tot mai mult
ligamentele prin care oasele se țineau împreună – articulațiile tre-
buie să se fi separat și oasele să se fi despărțit. Fusese prevestit că
Mesia trebuia să moară suferind sub o mare întristare și tulburare
sufletească, ca și sub mari dureri trupești. „Am ajuns ca apa, care
se scurge, și toate oasele mi se despart; mi s-a făcut inima ca ceara,
și se topește înlăuntrul meu. Mi se usucă puterea ca lutul, și mi se
lipește limba de cerul gurii: m-ai adus în țărâna morții” (Ps. 22:14-
15). „Ocara îmi rupe inima, și sunt bolnav” (Ps. 69:20). „Inima îmi
este lovită, și mi se usucă întocmai ca iarba; până și pâinea uit să
mi-o mănânc” (Ps. 102:4). „S-a dat pe Sine însuși la moarte” (Isaia
53:12). Și cu adevărat, linia generală a afirmațiilor din Psalmii 22 și
69, și din Isaia 53 demonstrează aceasta.
Conform profețiilor, Dumnezeu trebuia să Îl părăsească pe

Mesia într-un fel remarcabil și să Îl lase lipsit de mângâierile pre-
zenței Sale în ultimele Lui suferințe: „Dumnezeule! Dumnezeule!
Pentru ce m-ai părăsit, și pentru ce Te depărtezi fără să-mi ajuți și
fără s-asculți plângerile mele? Strig ziua, Dumnezeule, și nu-mi răs-
punzi: strig și noaptea, și tot n-am odihnă” (Ps. 22:1-2).
Fusese prevestit că mâna lui Dumnezeu avea să fie implicată

într-un fel special în suferințele și moartea lui Mesia, și că acele su-
ferințe aveau să fie rodul indignării și al mâniei Lui: „Căci ei îl pri-
gonesc pe cel lovit de Tine, povestesc suferințele celor răniți de
Tine” (Ps. 69:26). „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin
suferință... Își va da viața ca jertfă pentru păcat” (Isaia 53:10).

„Scoală-te, sabie, asupra păstorului Meu, și asupra omului care îmi
este tovarăș... Lovește-l pe păstor” (Zah. 13:7). „Voi rupe din vâr-
ful ramurilor lui o mlădiță fragedă” (Ezec. 17:22). „M-ai adus în
țărâna morții” (Ps. 22:15). „Din pricina mâniei și urgiei Tale; căci
Tu m-ai ridicat și m-ai aruncat departe. Zilele mele sunt ca o um-
bră gata să treacă, și mă usuc ca iarba” (Ps. 102:10-11).
Conform profețiilor, Hristos trebuia să Se arate a fi remarca-

bil de blând sub ultimele Sale suferințe și ca El să fie mut și să spună
puține lucruri în mijlocul tuturor acuzațiilor, ocărilor și asupriri-
lor crude din partea vrăjmașilor Lui. „Când a fost chinuit și asu-
prit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie,
și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura” (Isaia
53:7). „Mi se usucă puterea ca lutul, și mi se lipește limba de cerul
gurii: m-ai adus în țărâna morții. Căci niște câini mă înconjoară, o
ceată de nelegiuiți dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns
mâinile și picioarele” (Ps. 22:15-16). Atât de iraționali și cruzi au
fost cei ce L-au împresurat, că era în zadar ca El să mai spună ceva.
Fusese prevestit că Mesia trebuia să fie activ implicat în sufe-

rințele și moartea Sa, și că El avea să le suporte de bunăvoie. „De
aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, și va împărți prada
cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuși la moarte, și a fost
pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele mul-
tora și S-a rugat pentru cei vinovați” (Isaia 53:12). „Mi-am dat spa-
tele înaintea celor ce Mă loveau, și obrajii înaintea celor ce-Mi
smulgeau barba; nu Mi-am ascuns fața de ocări și de scuipări”
(Isaia 50:6).
Faptul că, în timpul ultimelor Sale suferințe, Isus a făcut mij-

locire înaintea Tatălui Său pentru acei oameni oribil de răi, cei ce
L-au răstignit – chiar când, în culmea cruzimii lor, a răutății lor
vărsătoare de sânge și a disprețului lor, ei Îl țintuiau pe cruce, iar El
pleda pentru ei, spunând, „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac” (Luca
23:34) – a fost o expresie uimitoare a supunerii, răbdării și ascultă-
rii depline și desăvârșite a sufletului Lui sub acele suferințe care
erau puse în fața Lui. Sfințenia glorioasă, harul și perfecțiunea me-
ritorie infinită a acelui act al sufletului Său de a Se jertfi pe Sine
dându-Se la moarte pentru păcătoși au fost făcute cu dragostea,
smerenia, blândețea și iubirea perfecte față de Dumnezeu și față de
păcătoși sub toată încercarea prin care El a trecut atunci, atât ca
urmare a suferințelor pe care El le-a îndurat, cât și a păcatelor oa-
menilor care erau manifestate atunci în cea mai întunecată culoare
a lor și în cele mai presante circumstanțe. Și aceasta a fost o împli-
nire minunată a ceea ce fusese prevestit în Isaia 53:12: „a purtat
păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați”. Mijlocirea des-
pre care se vorbește aici pare să fie mijlocirea pe care El a făcut-o în
ultimele Sale suferințe, căci despre aceasta se vorbește în context și
în acest verset. Iar mijlocirea menționată aici este caracterizată ca o
circumstanță meritorie, care însoțește ultimele Sale suferințe, o
manifestare a virtuții Sale meritorii mărețe în suferință, pentru
care Dumnezeu avea să Îi dea o răsplată atât de glorioasă. Întreg
versetul vorbește în felul acesta: „De aceea, Îi voi da partea Lui la
un loc cu cei mari, și va împărți prada cu cei puternici, pentru că
S-a dat pe Sine însuși la moarte, și a fost pus în numărul celor

fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru
cei vinovați” (Isaia 53:12).
Fusese prevestit că, deși Mesia avea să moară ca urmare a dis-

prețului mare al oamenilor, fiind tratat ca un om rău și un răufă-
cător, totuși Dumnezeu, în anumite aspecte ale morții Sale, avea să
aibă grijă să pună asupra Lui o cinste ca răsplată a nevinovăției și a
meritelor Sale, fiind pus într-un fel laolaltă cu cei bogați. „Groapa
Lui a fost pusă între cei răi, și mormântul Lui la un loc cu cel bogat,
măcar [sau pentru] că nu săvârșise nicio nelegiuire și nu se găsise ni-
ciun vicleșug în gura” (Isaia 53:9). Acest lucru s-a împlinit remarca-
bil în ce privește acțiunile lui Iosif din Arimatea, un om bogat care
a fost îndemnat în chip uimitor să se înfățișeze cu îndrăzneală la Pi-
lat și să ceară trupul lui Isus, înmormântându-l într-un fel demn de
cinste în mormântul pregătit pentru sine. Acest bogat a fost îndem-
nat astfel să cinstească trupul mort al lui Isus, pentru că își dăduse
seama că El suferise pe nedrept și că „nu săvârșise nicio nelegiuire”
(Isaia 53:9). Isus nu a fost vinovat de nimic rău sau amăgitor, care să
Îl facă vrednic să fie pedepsit astfel de magistrat.
Fusese prevestit că jertfirea lui Mesia avea să aducă satisfacerea

deplină a dreptății lui Dumnezeu, astfel încât să facă toate celelalte
jertfe inutile după ea. „Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asu-
pra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte, până la încetarea
fărădelegilor, până la ispășirea păcatelor, până la ispășirea nelegiuirii,
până la aducerea neprihănirii veșnice... la jumătatea săptămânii va
face să înceteze jertfa” (Dan. 9:24, 27). Este evident că în versetul
24, „încetarea fărădelegilor... ispășirea păcatelor... ispășirea nele-

giuirii... și aducerea neprihănirii veșnice” sunt expresii diferite care
semnifică aceeași lucrare glorioasă și minunată care avea să fie împli-
nită... Cuvântul din original tradus prin expresia „ispășirea nelegiu-
irii” este același ce este folosit în Lege pentru ispășirea prin jertfă, as-
tfel că expresia implică faptul că Mesia trebuia să ofere o astfel de
ispășire pentru păcat, încât să pună capăt sau să mistuie nelegiuirea
și să pecetluiască păcatul, altfel spus că El avea să încheie lucrarea de
împăcare, ca să nu mai existe o altă nevoie de a face împăcare sau să
fie adusă o altă jertfă pentru ispășirea păcatelor. Așadar, prin aceste
expresii, ele arată că, dacă jertfele pentru păcat trebuiau să înceteze
de la acel moment înainte, iar această încetare a validității lor trebuia
să fie adusă de Mesia. În versetul 27, ni se spune explicit că ele tre-
buiau să înceteze chiar în momentul despre care ni se vorbește în
acest verset, adică în ultima jumătate a săptămânii celor șaptezeci de
săptămâni. Punând împreună toate acestea, nu putem să înțelegem
aceste profeții în alt fel decât că Mesia trebuia să aducă o astfel de
jertfă care să ispășească păcatul, încât toate celelalte jertfe și ofrande
pentru păcat să devine inutile și să li se pună capăt.
* * *
Fragment din “Fulfillment of the Prophecies of the Messiah”, din
Jonathan Edwards Documents (New Haven, CT: The Jonathan
Edwards Center at Yale University, 2016).
* * *
Jonathan Edwards (1703-1758): predicator și teolog congregaționa-

list american; s-a născut în East Windsor, colonia Connecticut, SUA.
* * *
Tipologia Vechiului Testament ne oferă dovada incontestabilă
că Evanghelia nu este o invenție din vremea Noului Testament.
Când Mântuitorul înviat avea să le facă cunoscut ucenicilor
Lui care era sensul morții Lui, citim că El „a început de la Moise
și de la toți prorocii, și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu
privire la El” (Luca 24:27). În loc ca Evanghelia apostolilor să
fie un lucru absolut nou, fiecare element din ea fusese revelat
cu multe secole înaintea nașterii lor, nu doar în cuvinte, ci și în
reprezentări vizibile: a existat deopotrivă o anticipare uimitoare
și o pregătire pentru Evanghelie. Astfel, o contemplare în reve-
rență la simbolurile tipologice ne oferă o confirmare binecu-
vântată a credinței, pentru că ele atestă că ambele Testamente
sunt de origine divină. Mai mult, ele stimulează adorarea: chiar
când cunoaștem o Persoană, ne bucurăm să privim la o imagine
a ei; așa este și aici, căci Hristos este pus înaintea noastră în acest
fel. – A. W. Pink
HRISTOS ÎN CARTEA PSALMILOR
William S. Plumer (1802-1880)
Cel mai important lucru în discuție în ce privește interpreta-

rea Psalmilor este legat de aplicarea lor la Hristos. Cât de mesianici
sunt ei? Are vreo parte din ei o aplicare primară la David sau Solo-
mon, și o referire secundară la Hristos? Au fost acești regi perso-
naje tipologice pentru Mântuitorul? Dacă da, cât de departe pu-
tem merge în a-i trata ca tipologici?
În această chestiune poate exista pripă și nesăbuință de ambele

părți. O imaginație neînfrânată poate găsi presupuse analogii acolo
unde nimic nu este avut în intenție sau sugerat. Apoi o abordare
rece, critică, poate respinge până și cele mai izbitoare tipologii. A
spune că nimic din Vechiul Testament nu este un simbol al lui
Hristos decât dacă Noul Testament afirmă explicit că este ar fi atât
de contrar rațiunii pe cât ar fi să spunem că nicio profeție din Ve-
chiul Testament nu are legătură cu Hristos decât dată este citată
ca atare în Noul Testament. Întreaga epocă veche a fost plină de
simboluri și imagini tipologice. Așa ne învață Pavel în Evrei 10:1.
Pe de altă parte, cei fanteziști vor perverti totul.
De aceea, trebuie să manifestăm seriozitate în explicarea Cu-

vântului lui Dumnezeu. Scriptura le cere oamenilor să folosească
bunul simț. Când le lipsește acest lucru, ei vor greși indiferent care
ar fi regulile de interpretare pe care ei le adoptă. Ei trebuie să dove-
dească toate lucrurile.
39
S-a spus deseori că Cocceius1 a dus interpretarea tipologică la

extremă, găsindu-L pe Hristos absolut pretutindeni. Deopotrivă
Hristos și apostolii Lui au propovăduit că Vechiul Testament este
foarte plin de Mesia și Împărăția Lui (v. Luca 24:44 și F.A. 3:24).
Aceste pasaje sunt susținute de Luca 24:27, 2 Timotei 3:15 și
multe altele. De aceea, dacă Cocceius L-a găsit pe Hristos „în toți
prorocii”, cei inspirați au făcut același lucru cu mii de ani în urmă.
Se poate ca el să fi greșit în unele dintre perspectivele sale, dar o
analiză a operei sale pe tema cărții Psalmilor mă mulțumește, ară-
tându-mi că el este o călăuză mult mai sigură și mai sănătoasă decât
oricare dintre criticii lui. Acest mare om a scris într-o vreme când
lumea o luase razna, iar încercarea lui de a-i aduce aminte omului
de adevărurile simple ale Scripturii au stârnit o împotrivire viru-
lentă, umplându-i numele cu ocări nemeritate. El nu a prezentat
nicio regulă de interpretare a Psalmilor mai cuprinzătoare decât a
lui Horsley: „Nu există o singură pagină din această Carte a Psal-
milor în care cititorul evlavios să nu Îl găsească pe Mântuitorul lui,
dacă o citește cu atenție să Îl găsească”.2 Matthew Henry spunea că
în Cartea Psalmilor „se găsește atât de mult din Hristos și Evanghe-
lia Lui, ca și lucruri despre Dumnezeu și Legea Lui, că ea a fost
denumită rezumatul sau sumarul ambelor Testamente... David a
fost un personaj tipologic al lui Hristos, care S-a coborât din el, nu
din Moise, pentru că Hristos a venit ca să îndepărteze jertfa3 (fa-
milia lui Moise a fost în curând pierdută și nu se știe nimic de ea),
1
Johann Cocceius (1603-1669) – teolog reformat olandez.
2
Samuel Horsley (1733-1806), The Book of Psalms (London: F.C. & J. Rivington, 1815), x-xi.
3
cu sensul de a pune capăt sistemului mozaic al jertfelor – n.ed.
HRISTOS ÎN CARTEA PSALMILOR | PLUMER 41
și ca să întemeieze și să perpetueze bucuria și lauda, căci în Hristos,

familia lui David nu va avea sfârșit”.4
Marea cheie pentru interpretarea Psalmilor în ceea ce îi pri-

vește pe David și Solomon se găsește în 2 Samuel 7, unde Dumne-
zeu dă o făgăduință clară că sămânța lui David va domni pe veci.
Acea făgăduință nu poate fi considerată bună decât în Hristos
Isus.
Episcopul Chandler remarcă pe bună dreptate că „evreii tre-

buie să fi înțeles că David, prințul lor, a fost o imagine a lui Mesia...
Altfel ei nu ar fi făcut din Psalmii lui parte din închinarea lor zil-
nică, nici David nu i-ar fi dat bisericii ca să fie folosiți astfel, dacă
ei nu ar fi fost meniți să îi învețe și să îi susțină în credința în acest
lucru fundamentat. Dacă Psalmii nu L-ar avea în vedere pe Mesia,
ar fi fost absurd ca ei să celebreze de două ori pe zi în devoțiunile
publice evenimentele din viața unui om deja mort de atât de mult
timp încât să nu mai aibă nicio legătură acum cu evreii și cu cir-
cumstanțele din viețile lor, sau să transpună întregi pagini în rugă-
ciunile lor pentru venirea lui Mesia”.5
Gill spune că „tema acestei cărți este măreață și specială; mulți

dintre psalmi au în vedere Persoana, slujirile și harul lui Hristos; su-
ferințele și moartea Lui, învierea, înălțarea și așezarea Lui la dreapta
lui Dumnezeu; astfel, ei sunt foarte potriviți pentru dispensația
4
Matthew Henry (1662-1714), An Exposition of the Old and New Testament, Vol. 3 (Philadel-
phia, PA: Barrington & Haswell, 1828), 195.
5
Edward Chandler (1666-1750), A Defence of Christianity from the Prophecies of the Old Testa-
ment (London: James & John Knapton, 1728), 198.
Evangheliei”.6 Dr. J. A. Alexander spunea: „Legătura cu făgăduin-

țele mesianice, care fusese întreruptă de veacuri și ascunsă dincolo
de ritualurile profetice, era de acum înnoită prin adăugarea unei noi
legături în marea făgăduință mesianică făcută lui David (2 Sam. 7)
despre succesiunea perpetuă în familia sa”.7
Discutând pe marginea chestiunii „dacă toți Psalmii ar trebui
aplicați sau nu la Hristos”, Scott spune: „Nu încape îndoială că fi-
ecare minte evlavioasă va accepta că fiecare dintre aceștia ne în-
dreaptă atenția imediat către El în Persoana, caracterul și slujbele
Lui; sau că poate fi aplicat astfel încât să îi îndrepte gândurile cre-
dinciosului către Acela care este centrul întregii religii accepta-
bile”. Leighton spune: „Există multe lucruri în Psalmi și în alte
părți din Vechiul Testament care sunt aplicate lui Hristos de către
apostoli, lucruri pe care, în lipsa autorității lor, nimeni nu le-ar fi
considerat ca referindu-se la El”.8
De aceea, am putea cădea de acord cu Morison asupra faptu-

lui că noi „nu vedem nicio călăuză infailibilă decât în comentariile
și aplicațiile făcute de Hristos și apostolii Lui”;9 și totuși, am putea
spune în consecință că „mulți dintre psalmi au un sens dublu ata-
șat lor, care nu poate fi pus în discuție”. Și există mult adevăr în
remarca făcută de Dr. Allix, care spunea că, „deși sensul a aproape
6
John Gill (1697-1771), An Exposition of the Old Testament, Vol. 3, The Baptist Commentary Se-
ries (London: Mathews and Leigh, 1810), 524.
7
Joseph Addison Alexander (1809-1860), The Psalms Translated and Explained (Edinburgh: An-
drew Elliot; James Thin, 1864), 7.
8
Robert Leighton (1611-1684) – predicator și teolog scoțian.
9
John Morison, An Exposition of the Book of Psalms (London: Ebenezer Palmer, 1829), ix.
50 de psalmi este stabilit de autori divini [sau inspirați]... totuși

Hristos și apostolii Lui nu au citat toți psalmii pe care i-ar fi putut
cita, ci au făcut asta doar ca să le dea o cheie celor ce i-au auzit,
cheie cu care ei să poată aplica aceleași subiecte din Psalmi, folo-
sind aceeași abordare și exprimare”.10
În acest sens, nimic nu a fost menit să se opună regulii de inter-

pretare prezentată de Melanchthon,11 anume că trebuie să căutăm
întotdeauna sensul gramatical al Scripturii, nici aceleia prezentată
de Hooker:12 „Eu susțin ca regulă cu totul infailibilă în explicațiile
la Sfânta Scriptură că acolo unde stă în picioare o construcție lite-
rală, cu cât te îndepărtezi de litera pasajului, cu atât în general ajungi
la cele mai rele interpretări”. Așadar, haideți ca, în toate cazurile, să
recunoaștem sensul literal sau primar al Scripturii.
Dar acest lucru nu ar trebui să ne împiedice să recunoaștem în

multe cazuri sensul spiritual sau secundar. Un lucru spus despre
David poate fi adevărat despre el în sens literal. Astfel, avem sensul
primar. Dar David a fost un personaj tipologic al lui Hristos, iar
ceea ce el spune în sens primar despre sine poate avea o împlinire
secundară în Hristos, și așa avem sensul spiritual. Dacă nu am ad-
mite aceasta, cum ar fi posibil vreodată să aplicăm învățăturile des-
pre persoanele tipologice la personajele la care ele se referă tipolo-
gic? Când avem de-a face cu o figură de stil, primul lucru ce trebuie
făcut este să descoperim fundamentul și sensul figurii de stil, iar
10
Pierre Allix (1641-1717), The Book of Psalms (London: John Taylor, 1701), ix.
11
Philip Melanchthon (1497-1560) – teolog german și succesorul lui Luther.
12
Richard Hooker (1554-1600), Of Ecclesiastical Polity and Other Works, Vol. 2 (London: Hol-
dsworth and Ball, 1830), sect. 59, 211.
următorul este să îl aplicăm temei în discuție.
Aceasta nu este o permisiune neînfrânată la tot soiul de închi-

puiri, fără judecată. Vitringa avea dreptate când a condamnat ceea
ce deseori era acceptat în numele spiritualizării: „Eu nu neg că
mulți oameni cu minți neînvățate și cu o judecată superficială au
fost lăudați în aproape orice epocă a istoriei Bisericii, față de per-
soane ca ei, pe ideea că, în numele interpretărilor alegorice date
Scripturii, au venit cu închipuiri slabe și prostești pentru care nu
exista nici ungere, nici judecată și nici discernământ spiritual; ei au
născocit niște taine care izvorăsc din cele mai bizare invenții, fie
legate de pasaje nepotrivite, fie de aplicații greșite în orice pasaj,
fără a face deosebire de circumstanțe, fără vreun fundament în ale-
gorie sau asemănarea în exprimare. Așa că nu mă mai miră că multe
persoane de bun simț au ajuns să se întrebe dacă nu cumva ar fi
mai bine să abandoneze cu totul acest studiu, lăsându-l pe mâinile
celor despre care experiența ne învață că foarte puțini au această
abilitate, așa că s-a ajuns ca Sfânta Scriptură să fie explicată celor
neîndemânatici în așa fel încât o mare rană să fie făcută chestiunii
în sine și să stârnească aplauzele celor profani”.13
Adevărul este că nimic nu este de o importanță mai mare pen-
tru cel ce interpretează Scriptura decât bunul simț. Un om nesă-
buit sau capricios va aplica greșit chiar și cele mai bune reguli de
interpretare. În zadar ne așteptăm la înțelepciune din partea celor
cărora le lipsește bunul simț.
13
Campegius Vitringa (1659-1722) – teolog reformat olandez.
Martin Bucer spunea: „Va fi de o mare valoare pentru Biserică

dacă, uitând de alegorii și de alte superficialități, care sunt nu doar
seci, ci se și abat foarte mult de la măreția învățăturii lui Hristos,
noi toți am înțelege simplu și cu seriozitate ceea ce Domnul vrea să
ne spună”. 14 Tot astfel, nu putem aplica într-un fel corect la Hris-
tos psalmii de pocăință15 sau să Îl reprezentăm ca și cum ar cere ier-
tare. În Sine, El a fost sfânt, nevinovat, nepătat, despărțit de păcă-
toși, perfect inocent, neavând nimic de care să trebuiască să Se po-
căiască. Iar dacă păcatul care I-a fost imputat ar fi trebuit să I se
ierte, atunci El nu ar fi putut să facă ispășire pentru el. Iertarea este
cu adevărat non-imputare. Tot astfel, noi nu putem aplica nicio-
dată la Hristos acele părți ale Psaltirii care pledează pentru supu-
nerea corupțiilor [firii pământești]. El n-a avut nimic corupt care
să trebuiască supus. Totuși, remarca lui Hilary este de o mare im-
portanță: „Cheia Psalmilor este credința lui Hristos”.16
* * *
Fragment din Studies in the Book of Psalms (Philadelphia; Edinburgh:
J. B. Lippincott Company; A & C Black, 1872), 16-18.
* * *
William S. Plumer (1802-1880): predicator și autor prezbite-
rian american; s-a născut la Greensburg, PA, SUA.
14
Martin Bucer (1491-1551) – reformator protestant din Strasbourg, Franța.
15
psalmi de pocăință – șapte psalmi (6, 32, 38, 51, 102, 130, 143) care exprimă pocăința.
16
Hilary [sau Ilarie] de Poitiers (cca. 315-368) – episcop francez, apărător al dumnezeirii lui Hristos.
HRISTOS, FIUL LUI DUMNEZEU
Jean Calvin (1509-1564)
„Eu voi vesti hotărârea Lui”, zice Unsul. „Domnul Mi-a zis: ,Tu
ești Fiul Meu! Astăzi Te-am născut” (Ps. 2:7).
Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviindu-L pe Isus;

după cum este scris în psalmul al doilea: „Tu ești Fiul Meu, astăzi
Te-am născut” (F.A. 13:33).
Acesta este lucrul esențial – să cunoaștem felul corect și bun

în care Pavel aplică mărturia luată din Psalm la situația prezentă.
Noi nu contestăm că, atunci când a văzut că era atacat din fiecare
parte de vrăjmașii lui și că ei aveau o putere mai mare și o tărie că-
rora el nu se putea împotrivi, David nu a apelat la ajutorul lui
Dumnezeu, despre care știa că era autorul împărăției și domniei
sale. Dar văzând că David a fost un personaj tipologic al adevăra-
tului Mesia, știm că acele lucruri erau umbre în persoana sa, umbre
care se aplică total și perfect doar la Mesia.
Textul în sine dovedește suficient că în el nu este cuprinsă

doar o simplă mulțumire, potrivită împărăției lui David, ci este o
profeție mai înaltă, pentru că este ceva binecunoscut că David a
gustat în viața lui din a suta parte a gloriei despre care este vorbit
în acest pasaj (Ps. 2:1-12)...
Haideți ca acum să privim mai sus în aceste cuvinte: regii sunt
47
cu adevărat numiți fii de Dumnezeu (Ps. 82:6). Dar văzând că

Dumnezeu intenționează să îl prefere pe David înaintea tuturor
altor regi și să îl pună deoparte din numărul lor, acest titlu de cinste
îi este dat în principal mai presus de toate altele – nu pentru că o
cinste atât de mare ar ține de persoana lui, ci pentru că, prin
aceasta, el să îi întreacă pe îngeri, așa cum ni se vorbește în capitolul
1 din Epistola către Evrei. De aceea, el este prezentat cu atâta cinste
pentru că Hristos era avut în vedere, a cărui imagine era el, astfel
că Dumnezeu nu l-a socotit ca un om obișnuit sau unul dintr-o
mare mulțime; ci El îl recunoaște, ca să zic așa, a fi singurul Lui fiu.
Dovada vine imediat, pentru că Dumnezeu l-a chemat [pe David]
când El a întărit împărăția în mâna lui. Acest lucru nu s-a făcut
prin străduința omului, ci Dumnezeu a turnat din Cer puterea in-
vincibilă a mâinii Sale, prin care să poată dovedi clar că el a domnit
după sfatul lui Dumnezeu. De aceea, această chemare prin El, așa
cum este menționată, trebuie să se refere la înțelegerea cunoașterii
de către oameni, altfel spus, pentru că atunci s-a făcut cunoscut
clar că David fusese chemat de Dumnezeu când a fost așezat pe
tronul împărăției în chip minunat, contrar speranțelor tuturor oa-
menilor și, prin puterea cerească a Duhului, a zdrobit conspirații
infinite, pentru că el nu putea domni până ce avea să aducă în su-
punere toate popoarele din jurul lui, ca și cum o anume lume ar fi
fost supusă.
Dar acum să ne apropiem de Hristos. El nu a venit în lume fără

să dovedească că El era Fiul lui Dumnezeu, căci slava Lui a fost
manifestată potrivit calității Sale de a fi Fiul lui Dumnezeu, așa
HRISTOS, FIUL LUI DUMNEZEU | CALVIN 49
cum este scris în Ioan 1:14. Și El spune pretutindeni că El L-a avut

pe Dumnezeu ca Martor și acela care I-a păstrat această cinste (v.
Ioan 5:36). De aceea, Dumnezeu „L-a născut” pe Hristos când a
gravat asupra Lui anumite semne prin care El să poată fi cunoscut
a fi chipul Lui adevărat și viu și Fiul Său. Totuși, acest lucru nu L-
a împiedicat pe Hristos să fie Înțelepciunea născută din Tatăl etern
dinaintea timpului (Prov. 8:22-36), dar aceasta este generarea tai-
nică.1 David afirmă acum că oamenilor li s-a descoperit aceasta –
astfel că relația este, așa cum am spus, față de oameni, nu față de
Dumnezeu, pentru că ceea ce era ascuns în inima lui Dumnezeu a
fost făcut cunoscut oamenilor. Și este o imagine bine aleasă pentru
că dumnezeirea lui Hristos n-a fost declarată și întărită mai puțin
decât dacă El ar fi fost născut din Dumnezeu înaintea ochilor oa-
menilor... Când chiar Duhul lui Dumnezeu este propriul inter-
pret, iar El explică prin gura lui Pavel ceea ce El a spus prin David,
noi nu trebuie să inventăm vreun alt sens. Și întrucât (iar Pavel
mărturisește și despre aceasta) Hristos a fost vestit a fi Fiul lui
Dumnezeu cu putere, când El a înviat din morți (Rom. 1:4), noi
înțelegem că aceasta a fost principala dovadă a superiorității Sale
cerești și că Tatăl L-a adus astfel cu adevărat înaintea ochilor
noștri, pentru ca lumea să poată cunoaște că Hristos a venit de la
Tatăl. De aceea, deși Dumnezeu a început să Îl înalțe pe Hristos
când El a venit în lume, totuși înălțarea Lui a fost atunci, ca să zi-
cem așa, perfectă și deplină, pentru că, deși El a fost smerit înainte,
luând asupra Lui chip de rob (Fil. 2:7), El S-a înfățișat mai apoi a
1
generare tainică – se referă la doctrina generării veșnice a Fiului din Tatăl – n.ed.
fi biruitorul morții și Domnul vieții, astfel că Lui nu I-a lipsit ni-

mic din acea măreție care era potrivită Fiului lui Dumnezeu și cu
adevărat potrivită pentru singurul Lui Fiu.
* * *
Fragment din Commentary upon the Acts of the Apostles,
ed. Christopher Fetherstone & Henry Beveridge.
* * *
Jean Calvin (1509-1564): reformator francez; s-a năcut la Noyon, Pi-

cardie, Franța.
* * *
Cu siguranță că Vechiul Testament conține mult mai multe despre
Hristos decât admit unii. Părți din [Psalmul 21] nu pot primi vre-
odată o altă interpretare dacă nu sunt aplicate lui Hristos. – Wil-
liam S. Plumer
HRISTOS, ROBUL ALES
Matthew Henry (1662-1714)
Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Își găsește
plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti
neamurilor judecata. El nu va striga, nu-Și va ridica glasul, și nu-l
va face să se audă pe ulițe. Trestia frântă n-o va zdrobi, și mucul
care mai arde încă, nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr.
El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va așeza dreptatea pe pă-
mânt; și ostroavele vor nădăjdui în legea Lui (Isaia 42:1-4).
Suntem siguri că aceste versete trebuie înțelese ca făcând refe-

rire la Hristos, căci evanghelistul ne spune explicit că în El a fost
împlinită această profeție (Matei 12:17-21). „Privește cu ochiul
credinței, privește și observă, privește și admiră-L pe Robul Meu,
pe care-L sprijin”. Sfinții din Vechiul Testament au fost chemați
să privească și să Îl țină minte.
Dar ce înseamnă ca noi să privim și să luăm aminte legat de El?
În primul rând, preocuparea Tatălui pentru El și relația cu El,

încrederea în El și desfătarea în El. Acest lucru a pus asupra Lui o
cinste specială și L-a făcut remarcabil, mai presus de orice altă cir-
cumstanță (v. 1). 1. Dumnezeu vorbește despre El ca și cum ar fi
angajat pentru El: El este „Robul Meu”. Deși El era Fiu, totuși, ca
51
Mijlocitor,1 El a luat chip de rob asupra Sa, a învățat ascultarea de

voia lui Dumnezeu și a pus-o în practică, și a luat asupra Sa sarcina
de a înainta interesele Împărăției lui Dumnezeu. Prin aceasta, El a
fost Robul lui Dumnezeu. 2. Hristos a fost Alesul Tatălui: El este
„Alesul Meu”. El nu Și-a arogat slujirea de unul singur, ci a fost
chemat de Dumnezeu și ales ca fiind cea mai potrivită Persoană
pentru slujbă. Înțelepciunea infinită a făcut alegerea, apoi a pro-
clamat-o. 3. Tatăl Și-a pus încrederea în El: „Iată Robul Meu, pe
care-L sprijin” [sau „pe care Mă sprijin”], cum înțeleg unii. Tatăl
Și-a pus o încredere în Fiul că El avea să împlinească slujba Lui și,
în acea încredere, să aducă „pe mulți fii la slavă”. Aceasta a fost o
mare încredere pe care Tatăl a pus-o pe umerii Fiului, dar El știa că
El Se ridica la înălțimea ei, fiind deopotrivă capabil și credincios
chemării. 4. Tatăl a îngrijit de Fiul: El este „Robul Meu, pe care-L
sprijin”, așa cum citim noi. Tatăl L-a purtat în susținerea Lui. El a
stat alături de El și L-a întărit. 5. Tatăl Și-a găsit toată plăcerea în
Fiul: „Alesul Meu, în care Își găsește plăcere sufletul Meu”. Plăce-
rea Tatălui a fost în El [Fiul] din veșnicie, când era „la lucru lângă
El, și în toate zilele eram desfătarea Lui” (Prov. 8:30). El a avut o
împlinite specială în lucrarea Fiului: El S-a declarat ca găsind toată
plăcerea în Fiul (Matei 3:17; 17:5) și, de aceea, L-a iubit pentru că
1
Mijlocitor – persoană care mediază între două părți aflate în conflict”. „A fost plăcut lui Dumne-
zeu, în planul Lui veșnic, să Îl aleagă și să Îl trimită pe Domnul Isus Hristos, singurul Său Fiu, în
acord cu legământul dintre Ei doi, să fie Mijlocitorul între Dumnezeu și om; să fie Profet, Preot și
Împărat; să fie Capul și Mântuitorul Bisericii Sale, Moștenitorul tuturor lucrurilor și Judecătorul
lumii. Din veșnicie, El I-a dat Domnului Isus Hristos un popor care să fie sămânța Lui. La timpul
cuvenit, acești oameni au fost răscumpărați, sunt chemați, îndreptățiți, sfințiți și glorificați prin El”
(v. Mărturisirea de Credință Baptistă de la Londra, 1689, cap. 8.1). Vedeți de asemenea revista
Vestitorul Evangheliei Harului nr. 19, Hristos, Mijlocitorul.
HRISTOS, ROBUL ALES | HENRY 53
Și-a dat viața pentru oi. Fie ca sufletele noastre să-și găsească desfă-
tarea în Hristos, să se bizuie pe El, să se bucure în El și astfel să fie
unite cu El. Apoi, de dragul Lui, Tatăl va găsi toată plăcerea în noi.
În al doilea rând, vedem calificarea Lui pentru slujba Sa:

„Am pus Duhul Meu peste El”, făcându-L capabil să Își împli-
nească slujba (Isaia 61:1). Duhul nu a venit doar ca să „Se odih-
nească asupra Lui” (Isaia 11:2), nici „cu măsură”, ca peste alți robi
ai lui Dumnezeu, ci fără măsură (Ioan 3:34). Dumnezeu pune Du-
hul Lui asupra acelora pe care El îi folosește ca robi ai Lui, pe care
îi va susține și în care Își va găsi desfătarea.
În al treilea rând, vedem lucrarea la care El este rânduit. Ea

constă din a „vesti neamurilor judecata”, adică, în înțelepciune,
sfințenie și dreptate infinită, să stabilească religia în lume sub legă-
turile căreia să vină popoarele și ele să se bucure de binecuvântările
ei. El a venit ca să vestească înaintea popoarelor judecățile Dom-
nului, care fuseseră ascunse de ei (Ps. 147:20), devenind „lumina
neamurilor” (Luca 2:32).
În al patrulea rând, vedem blândețea și bunăvoința cu care

Fiul avea să împlinească această slujbă (v. 2-3). El avea să o ducă la
bun sfârșit: 1. În tăcere și fără zgomot. „El nu Se va lua la ceartă,
nici nu va striga” (Matei 12:19). Nu se va propovădui, „Iată, Hris-
tosul este aici” (Marcu 13:21), ca atunci când marii prinți călăresc
în intrarea lor triumfală în popor. Trâmbițele nu vor suna înaintea
Lui și niciun zgomot al mulțimilor nu Îl va urma. El nu avea să Se
lupte cu opoziția cu care a fost întâmpinat, ci a îndurat cu răbdare
împotrivirea păcătoșilor față de El. Împărăția Lui este spirituală și,

de aceea, armele ei nu sunt carnale, iar înfățișarea ei nu este pom-
poasă. Ea nu vine în așa fel încât să fie văzută cu ochii firești. 2. Cu
blândețe și fără asprime. El avea să fie răbdător cu cei răi, deși putea
să îi zdrobească, pentru că sunt ca niște trestii frânte. El le va da
timp să se pocăiască și nu îi va zdrobi de îndată. El avea să îi suporte
așa cum a făcut-o cu Ierusalimul, chiar dacă ei au fost foarte insul-
tători, ca un muc care fumegă (Isaia 65:5). El avea să fie blând cu
cei slabi, cei care au o viață foarte firavă, o flacără mică. El nu avea
să îi disprețuiască pe cei slabi ca o trestie, loviți de îndoieli și temeri
ca o trestie frântă, pe cei ce sunt ca un muc care fumegă, ca mucul
unei lumânări abia aprinse, gata să se stingă. El nu va veni împo-
triva loc cu puterea Sa mare. El nu va pune pe umerii lor mai multă
lucrare sau suferință decât pot ei purta, care altfel i-ar zdrobi și
stinge. Nu, ci El va lua în seamă cu blândețe starea lor firavă. În
acest text sunt mai multe lucruri prezentate implicit decât expri-
mate explicit. El nu va rupe trestia frântă, ci o va întări ca să poată
deveni ca un cedru în curțile Dumnezeului nostru. El nu va stinge
mucul care fumegă, ci va sufla asupra lui ca să îl înflăcăreze. Ob-
servați că Isus Hristos este foarte blând cu cei care au har adevărat,
chiar dacă ei sunt foarte slabi în har; și El primește dorința suflete-
lor lor, iertând și trecând peste slăbiciunea firii.
În al cincilea rând, putem observa curajul și consecvența cu care

El avea să persevereze în această lucrare, ca să o ducă la bun sfârșit
(v. 4). „El nu va slăbi, nici nu se va lăsa”. Chiar dacă El trebuie să
facă o slujbă grea și să Se confrunte cu multă împotrivire, și chiar
HRISTOS, ROBUL ALES | HENRY 55
dacă știa mai dinainte cât de nemulțumitoare avea să fie lumea, to-
tuși El merge înainte și împlinește lucrarea până ce a putut spune
„s-a isprăvit” (Ioan 19:30). El îi face pe apostolii și slujitorii Lui în
stare să meargă înainte în lucrarea lor și să nu eșueze, nici să ajungă
descurajați până ce ei înșiși își încheie lucrarea și își primesc mărtu-
ria împlinirii ei. Astfel, El împlinește lucrarea la care S-a angajat. 1.
El „vestește judecata după adevăr”. Printr-un șir lung de minuni,
încheindu-se cu învierea Sa, El avea să dovedească pe deplin adevă-
rul învățăturii Sale și originea și autoritatea divină a acelei religii
sfinte pe care El a venit să o întemeieze. 2. El face judecată pe Pă-
mânt. El ridică stăpânirea Lui în lume, o Biserică a Sa printre oa-
meni. El reformează lumea și, prin puterea Evangheliei și a harului
Lui, El stabilește principii în mințile oamenilor care să îi încline să
îi facă înțelepți și drepți. 3. Ostroavele Neamurilor „nădăjduiesc în
Legea Lui”, nădăjduiesc în Evanghelia Lui, adică ele o primesc ca
și cum ar fi un lucru pe care l-au așteptat de mult timp. Ele vor
deveni ucenici ai Lui, vor sta la picioarele Sale și vor fi gata să pri-
mească Legea din gura Lui: „Ce voiești, Doamne, să facem?”
* * *
Fragment din Matthew Henry’s Commentary on the Whole Bible.
* * *
Matthew Henry (1662-1714): predicator, autor și comentator

prezbiterian; s-a născut la Broad Oak, Flintshire, Țara Galilor.
HRISTOS, PREDICATORUL UNS
Charles Simeon (1759-1836)
Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a

uns să le aduc vești bune celor nenorociți: El M-a trimis să îi vin-
dec pe cei cu inima zdrobită, să le vestesc robilor slobozenia, și
prinșilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Dom-
nului și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să îi mângâi pe
toți cei întristați; să dau celor întristați din Sion, să le dau o cu-
nună împărătească în loc de cenușă, un untdelemn de bucurie în
locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să
fie numiți ,terebinți ai neprihănirii’, un sad al Domnului, ca să
slujească spre slava Lui (Isaia 61:1-3).
Chiar dacă este evident că aceste cuvinte sunt importante dato-

rită adevărurilor binecuvântate cuprinse în ele, totuși ele ne sunt
prezentate cu o forță dublă, forță care vine din faptul că sunt făcute
subiectul primului discurs al Domnului nostru, după intrarea Lui
în slujba Sa profetică. Interpretarea lor, pe care El a făcut-o, nu ne
lasă cu nicio îndoială legată de potrivirea aplicării lor la El (Luca
4:17-22). De aceea, în timp ce noi „începem de la Scriptura aceasta,
și vă propovăduim pe Isus” (cf. F.A. 8:35-36), putem spune cu ade-
vărat: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care
le-ați auzit” (Luca 4:21). Fie ca recitirea lor să stârnească între noi nu
doar o admirație trecătoare, ci o dorință adâncă și permanentă de
57
a ne bucura de binecuvântările revelate în ele. Vorbind despre Me-

sia, profetul afirmă:
I. Chemarea Lui la slujba Sa. Domnul nostru a fost consacrat

slujbei Sale profetice printr-o ungere vizibilă a Duhului Sfânt. La
fel cum preoții și regii erau puși deoparte pentru slujbele lor speci-
fice prin turnarea de untdelemn peste capetele lor, tot așa, în anu-
mite ocazii, și profeții erau consacrați (1 Împ. 19:16). Domnul
nostru, care a întrecut în toate slujbele Sale într-un fel infinit tot
ce a fost înaintea Lui, a fost consacrat printr-o ungere la care un-
tdelemnul n-a fost decât o umbră și un simbol. „Duhul Domnului
Dumnezeu” a fost turnat asupra Lui la momentul botezului Lui,
iar pogorârea Duhului Sfânt asupra Lui într-o formă vizibilă, ca
un porumbel, însemnându-L ca desemnat divin să execute lucra-
rea și slujba de Mesia (Ioan 1:32-34). Este adevărat că El a fost de-
numit Mesia și Hristosul tocmai ca urmare a circumstanței că El a
fost „uns cu untdelemnul veseliei” mai presus de tot ce a avut parte
vreodată de acel dar ceresc (Evrei 1:9; cf. Ps. 45:7). De asemenea,
prin acea ungere, El a fost calificat pentru achitarea de slujba ce I-
a fost încredințată.
Deși, ca Dumnezeu, Mântuitorul nostru nu putea fi îmbună-
tățit în vreun fel, totuși ca om, „Isus creștea în înțelepciune, în sta-
tură” (Luca 2:52) și a trebuit să fie echipat cu acele daruri și haruri
potrivite pentru achitarea de slujba Sa de mijlocire. În consecință,
citim că „Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură” (Ioan 3:34) ca al-
tor profeți, ci în toată plinătatea Lui; și că Duhul S-a odihnit peste
El ca „duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie,
HRISTOS, PREDICATORUL UNS | SIMEON 59
duh de cunoștință și de frică de Domnul” (Isaia 11:2-3). Astfel, El

a fost deopotrivă chemat și echipat în același timp, căci deși El fu-
sese destinat pentru lucrarea Sa din veșnicie și pregătit pentru ea
de la zămislirea Sa în pântecele fecioarei, totuși darurile și harurile
Sale care L-au calificat pentru lucrare n-au fost complete până ce
peste trimiterea Sa nu a venit marea pecete din Cer, când El a fost
consacrat deschis la slujba lui Dumnezeu. Profetul (Isaia) conti-
nuă apoi detaliind,
II. Însărcinarea ce I-a fost dată. Termenii în care însărcinarea

Lui sunt exprimați fac o referire specială la sărbătorile care erau
proclamate odată la fiecare cincizeci de ani. El a fost trimis,
1. Să le vestească mântuirea tuturor celor ce aveau nevoie de ea.

La vremea sărbătorii, toți cei care, prin orice mijloace, au fost ne-
voiți să își vândă ogoarele și să se facă pe ei înșiși și familiile lor robi
față de creditorii lor, erau eliberați din robia lor și li se dădea înapoi
în posesie toată moștenirea lor de îndată ce trâmbița răsuna (Lev.
25:10, 41). Evanghelia este acea trâmbiță, iar ea le vestește „robilor
slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea” (Isaia 61:1). Slujba
Domnului nostru a fost să sune această trâmbiță, să anunțe această
veste bună, să declare că acest an al eliberării a sosit și că a venit
„ziua” când Dumnezeu avea să Se „răzbune” pe toți vrăjmașii și
asupritorii lor (Isaia 61:2). Aceasta este cu adevărat o veste bună
pentru cei ce își cunosc starea de robie față de păcat și Satana, și
care știu că au vândut moștenirea Cerului, dând-o pe plăcerile pă-
catului! Dar pentru cei ce nu sunt conștienți de vinovăția și pierza-
rea lor, sunetul trâmbiței pare un zgomot sec – sau mai degrabă o
insultă care implică o stare de degradare, pe care ei nu o simt și nu

o vor recunoaște. De aceea, însărcinarea Domnului nostru, chiar
dacă este vestită tuturor, a fost îndreptată în particular către cei
„cu duhul mâhnit”, căci doar pentru ei, cei smeriți sub starea lor
ticăloasă, doar pentru ei propovăduirea unei mântuiri fără plată
conține o veste bună.
2. Să le dea mântuirea tuturor celor ce o doresc. Pentru cei cu

inima zdrobită și mâhniți în suflet din Sion, El a venit ca să le dea
binecuvântările pe care ei le doreau. El a fost așteptat ca „mângâie-
rea lui Israel” (Luca 2:25) și El S-a înfățișat îndeosebi în acea cali-
tate. Pentru cei apăsați de un „duh mâhnit” și plângând în „țărână
și cenușă” (Iov 30:19; 42:6), El a venit ca să „lege inimile lor zdro-
bite” și ca să le învioreze sufletele, ca să poată fi mângâiați și să de-
vină ca unii care au fost unși cu untdelemn și îmbrăcați în cea mai
frumoasă haină pentru o mare sărbătoare (Isaia 61:2-3). Putem să
ne închipuim simțămintele unui om care, într-o clipă, a fost resta-
urat din cea mai de jos situație de robie și sărăcie, fiind pus în bo-
găție și cinste, dar trebuie să experimentăm fericirea mântuirii îna-
inte de a ne putea face o idee corectă despre bucuria și fericirea pe
care Hristos le infuzează în sufletul zdrobit și credincios. Așa a
aplicat Domnul nostru însuși acest pasaj; dar profetul adaugă,
III. Scopurile pentru care El împlinește trimiterea aceasta. În

fiecare parte din lucrarea Sa, Domnul nostru a făcut legătura între
două mari țeluri ale Sale:
1. Beneficiul omului. Deși cândva noi am fost sădiți ca o viță
nobilă, am devenit plante degenerate ale unei vițe ciudate și, în loc
să producem roade bune, n-am produs altceva decât strugurii So-
domei și ciorchinii Gomorei (Ier, 2:21; Deut. 32:32). Dar Hristos
dorește să corecteze natura noastră decăzută și să ne facă „terebinți
[pomi] ai neprihănirii” (Isaia 61:3) în care, „în locul spinului, se va
înălța chiparosul, în locul mărăcinilor, va crește mirtul” (Isaia
55:13), astfel încât să fim ca niște pomi sădiți și udați de mâna lui
Dumnezeu. Acesta a fost țelul misiunii Lui, și este invariabil efec-
tul lucrării Sale. Dacă ne-am uita doar la convertiții din Ziua Cin-
cizecimii, am vedea în ei o dovadă clară a efectelor produse de
Evanghelia predicată – și aceleași binecuvântări le sunt date tutu-
ror celor asupra cărora cuvântul lui Hristos vine cu putere. Ei sunt
transplantați din pustie în grădina Domnului, și ei vor avea „ca rod
sfințirea, iar ca sfârșit: viața veșnică” (Rom. 6:22).
2. Slava lui Dumnezeu. Acesta nu ar putea fi decât marele țel

pe care Isus l-a avut dintotdeauna în vedere: El ar fi păcătuit dacă
ar fi avut în mintea Sa vreun țel superior sau chiar comparabil cu
acesta. Și cât de bine a fost gândită trimiterea Lui ca să îl promo-
veze! Privește-L asumându-Și cauza noastră și venind din Cer ca să
ne răscumpere – oare putem să nu admirăm dragostea și smerenia
acelui Dumnezeu care L-a trimis? Ascultă vestea pe care El o pro-
clamă, o mântuire completă, veșnică și fără plată pentru păcătoșii
care pier! Oare nu ne umplem de uimire când auzim de o îndurare
atât de uluitoare? Privește la mulțimile de oameni ale căror inimi
zdrobite sunt vindecate de El; uite-te la ei cum se bucură pe Pă-
mânt sau cum își strigă Aleluia în Cer! Oare nu sunt ei gata să bată
din palme de bucurie și să izbucnească în aclamări și osanale? Nu

există vreo parte din lucrarea lui Hristos, fie împlinită de El sau în-
credințată nouă, care să nu ne cheme să Îl proslăvim pe Dumnezeu
din toată inima noastră! Laudele lui Dumnezeu vor răsuna în toată
veșnicia din mulțimea nenumărată a celor răscumpărați, care vor
exclama într-un singur glas: „A Celui ce șade pe scaunul de dom-
nie, și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii ve-
cilor” (Apoc. 5:13).
Această temă poate fi folosită mai apoi cu următoarele scopuri

practice:
1. Spre convingere. Toți mărturisesc într-un fel nădejdea mân-

tuirii prin Hristos, chiar dacă nu sunt conștienți de starea lor
pierdută și neajutorată. Dar chiar dacă ei ar fi mâhniți în duh, dacă
și-ar deplânge situația și ar fi cu inima zdrobită că Hristos a venit,
ce pot avea ei de-a face cu El, dacă se văd cu inimile curate și nu se
smeresc înaintea Lui? „Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci
cei bolnavi” (Marcu 2:17); El nu a venit să „îi cheme pe cei nepri-
hăniți” – cei care își închipuie că sunt neprihăniți – „la pocăință, ci
pe păcătoși”. Așadar, nimeni să nu se aștepte că are parte de mân-
tuirea Lui, dacă nu își simte nevoia pentru ea și nu consimte să o
primească ca darul Lui liber și nemeritat.
2. Spre mângâiere. Cei ce sunt conștienți că au vândut Cerul

și sufletele lor pe un lucru de nimic sunt gata să spună: „poate să
scape cel prins din prinsoare?” (Isaia 49:24). Noi răspundem:
„poți într-o clipă să arunci legăturile tale și să fii liber, dacă dorești,
dar trebuie să primești îndurarea proclamată. Doar crede în Hris-

tos, și moștenirea pierdută a Cerului va fi a ta”... Nu ai nimic cu ce
să plătești pentru eliberarea ta, ci primește-o fără plată! Nu ai de ce
să te temi de dușmanii tăi, căci ziua răzbunării lui Dumnezeu va
veni. Iar El îi va zdrobi pe toți vrăjmașii tăi sub picioarele tale. Lasă
doar ca această veste să pătrundă în inima ta, și Dumnezeu Se va
proslăvi în fericirea ta veșnică.
* * *
Fragment din Horae Homileticae: Isaiah, Vol. 8 (London:
Holdsworth & Ball, 1832), 559-563.
* * *
Charles Simeon (1759-1836): predicator anglican, care a avut o influ-

ență de durată asupra gândirii evanghelice în Anglia; s-a născut la Rea-
ding, Berkshire, Anglia.
* * *
Trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui
Moise, în Proroci și în Psalmi. – Luca 24:44b
HRISTOS ȘI EVANGHELIA LUI
James Durham (1622-1658)
Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut brațul Dom-

nului? (Isaia 53:1).
Sper că nu este nevoie să insist în ce privește tema acestui ca-

pitol sau să îți fac clar despre cine vorbește profetul. Famenul a în-
trebat cândva aceasta pe când citea acest capitol: „Despre cine vor-
bește prorocul astfel? Despre sine sau despre vreun altul?” (F.A.
8:34). Iar răspunsul lui Filip este foarte clar, căci el a plecat de la
aceste cuvinte și i L-a propovăduit pe Isus Hristos, astfel că acum
nu ne mai îndoim de sensul textului. Pentru creștini, este dincolo
de orice dubiu că Isus Hristos și esența Evangheliei sunt prezentate
aici pe scurt și în formă condensată.
Dacă comparăm litera acestui capitol cu ceea ce se găsește în

scrierile celor patru evangheliști, vom vedea cât de deplin și des se
vorbește clar despre Hristos, așa încât oricine ar citi acest capitol și
l-ar compara cu scrierile evangheliștilor, va descoperi că evanghe-
liștii l-au comentat și l-au explicat foarte clar.
Tot astfel, nu există niciun pasaj din Vechiul Testament care

să fie aplicat mai des și mai convingător la Hristos ca acesta, astfel
că cu greu există un singur alt verset de care evangheliștii sau apos-
tolii să se folosească mai des în propovăduirea lui Hristos.
65
Dacă ne uităm la esența sensului cuvintelor din acest capitol,

vedem că ele formează suma și substanța Evangheliei, în felul ur-
mător: 1. Ele oferă descrierea corectă și manifestarea lui Isus Hris-
tos; și 2. Ele ne descoperă și ne deschid legământul răscumpărării.1
Acolo unde există aceste două aspecte, acolo avem esența Evanghe-
liei, căci cele două formează, ca în acest text, esența Evangheliei.
În primul rând, Isus Hristos este descris. 1. El este descris în

Persoana și naturile Sale: ca Dumnezeu, fiind veșnic; ca Om, fiind
în suferință. 2. El este descris în toate slujbele Lui: ca Preot, adu-
cându-Se ca jertfă pentru împlinirea dreptății; ca Profet, expri-
mându-Și cunoașterea spre îndreptățirea multora; și ca Împărat,
împărțind prada cu cei puternici. 3. El este descris în smerirea Sa,
în cauza ei, în țelul ei, în subiectul ei, în natura și în preamărirea
lui Dumnezeu, după buna Lui plăcere. 4. El este descris în înălța-
rea Sa și în rezultatul2 făgăduit Lui ca urmare a tuturor suferințelor
și smeririi Sale.
În al doilea rând, aici este descris și prezentat legământul răs-

cumpărării. 1. Ne sunt prezentate Persoanele care iau parte la el:
Dumnezeu [Tatăl] și Mijlocitorul. 2. Ne este prezentată esența le-
gământului: sămânța care I-a fost dată lui Hristos și toate nelegiu-
irile ei care au căzut asupra Lui. 3. Ne sunt prezentate angajamen-
tele reciproce ale ambelor părți: Fiul Și-a asumat lucrarea de a
1
Legământul răscumpărării – acordul între membrii Dumnezeirii, în special între Tatăl și Fiul, legat
de planul de răscumpărare: Dumnezeu Tatăl a plănuit 1) împlinirea mântuirii prin Persoana și lu-
crarea lui Dumnezeu Fiul și 2) aplicarea mântuirii prin puterea regeneratoare a Duhului Sfânt.
2
Moștenirea făgăduită lui Hristos pentru ascultarea Lui (Efes. 1:22; Evrei 2:7-8; Fil. 2:5-11).
HRISTOS ȘI EVANGHELIA LUI | DURHAM 67
aduce sufletul Lui ca jertfă pentru păcat; Tatăl a făgăduit că efica-

citatea împlinirii dreptății Sale va fi imputată și aplicată spre în-
dreptățirea păcătoșilor; și termenii pe baza cărora sau felul în care
această imputare și aplicare se produc, anume „prin cunoștința
Lui”3 (Isaia 53:11). Toate acestea sunt prezentate clar aici.
Aceasta este doar o atingere a caracterului special al acestui pa-
saj al Scripturii și a temelor cuprinse în el, care cuprind esența și
miezul Evangheliei. Nu ne vom apuca acum să împărțim acest ca-
pitol, având în vedere că aceste lucruri despre care am vorbit sunt
întrețesute în el.
Primul verset este o scurtă introducere pentru restul versete-

lor. În capitolul precedent, profetul vorbise despre Hristos ca Ro-
bul lui Dumnezeu, care trebuie să Se înfățișeze și să fie înălțat
foarte sus, și, înainte de a proceda mai specific la descoperirea aces-
tei taine a Evangheliei, el strigă într-o notă de regret: „Cine a crezut
în ceea ce ni se vestise?” „Vai”, am zice noi, „căci puțini primesc
din mâna noastră o astfel de veste bună pe care le-o ducem,4 căci
nepăsarea omului, ba chiar răutatea și încăpățânarea lui, sunt atât
de mari, că o respinge”. „Cine a cunoscut brațul Domnului?” –
lucru care ne îndreaptă atenția către nevoia ca puterea lui Dumne-
zeu să însoțească predicarea și chiar rânduielile cele mai vii, ca să le
facă să fie eficace. Cât de puțini sunt cei pe care puterea lui Dum-
nezeu îi atrage la ascultarea de acest adevăr!
3
Prin cunoașterea lui Hristos și a lucrării Sale în Evanghelie, păcătoșii cred și primesc viața veșnică.
4
puțini... din mâna noastră – puțini vor accepta și vor crede vestea bună a lui Hristos pe baza au-
torității noastre.
Prima parte a acestui verset spune: „Cine a crezut în ceea ce ni

se vestise?” Ca să o explic un pic, gândește-te la următoarele câteva
considerații, înainte de a trece la doctrine.
1. Gândește-te, în primul rând, la esența acestei vești în relație

cu aria ei de acoperire: nu este vorba despre orice veste, ci despre o
veste despre Hristos, despre legământul răscumpărării și despre
har. În original, textul spune: „Cine a crezut ceea ce noi am auzit”,
adică într-un sens activ, altfel spus, „ceea ce noi am propovăduit
ca să fie auzit”. Iar termenul devine zvonuri în Daniel 11:44 și în
Ieremia 51:46. Este vestea și zvonul despre un Mijlocitor care su-
feră, interpunându-Se între Dumnezeu și păcătoși. Se poate ca au-
zirea să fie menționată ca să ne îndrepte atenția către încrederea pe
care profetul o avea în timp ce propovăduia această veste. El o au-
zise mai întâi de la Dumnezeu, și acea auzire fusese pasivă, dar apoi
el o propovăduiește activ față de oameni, ca să fie auzită de ei.
2. Gândește-te că profetul vorbește despre această veste nu ca

și cum ar fost singurul care a propovăduit-o, ci în numele tuturor
celor ce au predicat sau vor predica vreodată această Evanghelie.
De aceea, această veste nu este una particulară pentru Isaia, ci este
și vestea noastră, vestea profeților de dinainte și de după Isaia, și
vestea apostolilor și a predicatorilor Evangheliei.
3. Gândește-te că Isaia vorbește despre această veste, nu doar

în ce privește lucrurile cu care el a avut de-a face în vremea lui, ci
avându-i în vedere și pe cei ce aveau să o audă după aceea. Prin ur-
mare, vedem că se face ulterior referire la acest verset în relație cu
necredința evreilor (Ioan 12:38; Rom. 10:16), pentru că Isaia a

prevestit-o cu mult timp înainte.
4. Gândește-te că, atunci când el deplânge lipsa credinței în

vestea Evangheliei, nu este vorba despre absența credinței istorice,
ca și cum oamenii nici măcar nu ar fi vrut să Îl audă pe Hristos sau
despre Hristos, ci este vorba despre absența credinței mântuitoare.
De aceea, ni se spune că, „măcar că [Hristos] făcuse atâtea semne
înaintea lor, tot nu credeau în El” (Ioan 12:37), iar acest pasaj pro-
fetic al Scripturii este adăugat la final ca motiv care explică situația:
„ca să se împlinească vorba, pe care o spusese prorocul Isaia:
‚Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre?’” (Ioan 12:38),
aplicând crezarea despre care se vorbește aici la credința mântui-
toare prin care oamenii cred și se odihnesc în Isus Hristos.
Gândește-te că, deși nu este menționată aici nicio persoană că-

tre care profetul se plânge, totuși nu încape îndoială că este vorba
despre Dumnezeu. De aceea, în Ioan 12:38 și în Romani 10:16,
când acest verset este citat, se spune: „Doamne, cine a dat crezare
propovăduirii noastre?” Astfel, avem aici plângerea profetului le-
gată de roadele mici pe care el le-a avut și pe care predicatorii Evan-
gheliei urmau să le aibă în propovăduirea Evangheliei – regretând
și deplângând aceasta înaintea lui Dumnezeu ca un lucru dureros
ca o astfel de veste bună să fie vestită înaintea atât de multor oa-
meni, și totuși atât de puțini să o folosească, atât de puțini să fie
aduși la credința în ea și să fie mântuiți prin ea.
Chiar dacă aici avem de-a face cu puține cuvinte, ele prezintă
patru aspecte la care le putem reduce pentru a vorbi mai clar: (1)
că marele subiect al predicării și marea temă a predicatorului este
vestea despre Isus Hristos, anume să ducă mai departe vestea bună
despre El; (2) că marea datorie a celor ce aud această propovăduire
este, implicit, să o creadă și, în virtutea ei, să fie aduși la odihna și
bizuirea pe Isus Hristos; (3) că necredința este marele păcat, un pă-
cat larg răspândit printre marea majoritate a celor ce aud Evanghe-
lia. „Cine a crezut?” – altfel spus, puțini au crezut; este un lucru
rar să vezi un om care să creadă această veste; (4) că marea deplân-
gere, apăsarea și durerea unui slujitor cinstit al Evangheliei este că
mesajul lui nu este primit din mâna lui, că Hristos nu este primit
și crezut, și că oamenii nu se sprijină pe El. Aceasta este marea pro-
vocare pe care predicatorii o lansează împotriva majorității oame-
nilor și temeiul plângerii lor înaintea lui Dumnezeu: orice propo-
văduiesc ei despre Hristos, El nu este primit, iar Împărăția Lui nu
înflorește.
Dacă ar fi să vorbim doar despre primul aspect, având în ve-

dere cuvintele și aria lor de cuprindere, putem extrage din ele câ-
teva învățături, după cum urmează:
În primul rând, la nivel mai general, de aici învățăm că revela-
rea lui Hristos Isus și a-L face cunoscut oamenilor este cea mai
mare veste, cea mai bună veste și cea mai înălțătoare propovăduire
care poate să le fie dată vreodată oamenilor. Nu există ceva mai
mare și mai bun, nicio astfel de veste mai bună pe care oamenii o
pot auzi; aceasta este vestea despre care profetul vorbește într-un
fel eminent, o veste mai presus și dincolo de orice altă veste. Ea este
vrednică să fie purtată de îngeri! Iată, spune unul dintre ei, „nu vă
temeți: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru
tot norodul” (Luca 2:10). Și ce veste este prefațată cu o astfel de
atenționare? „Astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântui-
tor, care este Hristos, Domnul” (Luca 2:11)! Aceasta este vestea
bună că Isus Hristos a venit și că El este Mântuitorul prin slujba
Lui. Nu vom insista asupra acestui lucru, ci vom spune doar că (1)
vom vedea o mică imagine despre acest subiect în cuvintele urmă-
toare, care Îl prezintă clar pe Hristos – Dumnezeu și Om într-o
singură Persoană – atât de complet calificat și echipat perfect pen-
tru slujbele Sale. (2) De asemenea, dacă ne uităm la efectele perfecte
care vin din echiparea Lui în felul acesta, precum împlinirea dreptă-
ții lui Dumnezeu, eliberarea celor înrobiți, triumful Lui asupra pu-
terilor și stăpânirilor, și așa mai departe, rezultă clar că nu pot exista
lucrări sau efecte mai desăvârșite despre care să se propovăduiască.
(3) Dacă privim către Acela de la care vine această veste și din a cui
inimă izvorăște ea (dacă am putea vorbi astfel), rezultă clar că această
veste este rezultatul sfatului Dumnezeirii. De aceea, întrucât vestea
de aici este adusă în Numele Domnului, când ea nu este crezută
odată ce este răspândită de profet, el deplânge situația înaintea
Domnului.5 (4) Apoi dacă ne uităm la natura tainică a acestei vești,
la faptul că nici măcar îngerii nu ar fi putut să și-o imagineze, dacă
ea nu ar fi fost dată astfel, rezultă clar că aceste lucruri ne spun că
vestea este mare, glorioasă și bună – vestea bună, așa cum o vedem
prezentată la finalul capitolului precedent. Ceea ce nu li s-a spus, ei
5
cu sensul că nu ar crede nici dacă le-ar fi dat prin autoritatea profeților.
vor vedea, și ceea ce nu auziseră, vor auzi.
Prima aplicație a acestui adevăr constă din atragerea inimilor

noastre în dragoste față de Evanghelie și din a ne crește prețuirea
pentru ea. Urechile oamenilor umblă după noutăți și probabil că
ești plictisit mult de insistența pe această veste, dar oare există un
astfel de avantaj în vreo altă veste ca în Evanghelie? Când Dumne-
zeu le trimite vești oamenilor, trebuie să fie o veste mare! Și cu ade-
vărat ea este astfel.
A doua aplicație este că, de aceea, ar trebui să ne temem să nu-

trim orice măsură de dezgust față de adevărurile clare și fundamen-
tale ale Evangheliei. Dacă nu le-ai auzit niciodată până acum, ai
putea simți un soi de mâncărime ateniană să le auzi sau să se vor-
bească despre ele (F.A. 17:21), dar n-ar trebui să le prețuim mai
puțin doar pentru că le auzim des.
A treia aplicație este că ar trebui să ne gândim mai mult la

Evanghelie, văzând că ea conține esența acestei vești bune și feri-
cite; și să ne gândim mai mult la rânduielile Evangheliei, prin care
această veste bună este propovăduită și prezentată frecvent cu cla-
ritate înaintea noastră.
În al doilea rând, să observăm mai specific că Isus Hristos și
lucrurile privitoare la El (vestea fericită și bună despre un Mântui-
tor și propovăduirea lor) este lucrarea cea mai potrivită a unui pre-
dicator și tema aleasă a propovăduirii lui. Lucrarea potrivită pen-
tru el este să Îl facă cunoscut pe Hristos. Altfel spus, Hristos este
tema naturală din care ar trebui să decurgă toată predicarea.
Aceasta este vestea despre care prorocul vorbește aici și, în fapt, așa
a fost și în cazul lui Ioan și al celorlalți apostoli, astfel că așa ar tre-
bui să fie în cazul tuturor predicatorilor. Hristos Isus și ceea ce pri-
vește Persoana, naturile și slujirile Lui; a-L cunoaște pe El și a-L
face cunoscut în slujirile Sale ca Preot, Profet și Împărat; a vorbi
despre El ca Preot în suferințele Sale și în împlinirea [dreptății lui
Dumnezeu]; a-L propovădui ca Profetul care revelează voia lui
Dumnezeu; a-L vesti ca Împăratul care supune poftele și corupțiile
oamenilor; și a-L cunoaște și a-L face cunoscut în orice fel, astfel
încât păcătoșii – atât predicatorii, cât și cei ce îi aud – să poată veni
la El și să Îl aibă ca [Mântuitor și Domn] al lor – aceasta este slujba
predicatorului.
Acesta, acesta este subiectul întregii predicări, și toată predica-

rea trebuie judecată după acest semn caracteristic. Pavel este con-
vingător în acest sens: „n-am avut de gând să știu între voi altceva
decât pe Isus Hristos și pe El răstignit” (1 Cor. 2:2), ca și cum ar fi
spus, „nu mă voi amesteca în niciun alt lucru, ci mă voi focaliza
doar pe acesta”. Nu doar că el nu s-a preocupat cu lucrurile banale,
ci el a lăsat deoparte educația sa, oratoria sa și înțelepciunea ome-
nească, și a făcut din predicarea lui Hristos marea lui lucrare și ma-
rele lui studiu.
Motivul este că, în raport cu predicarea, Hristos ocupă locul cen-

tral în patru aspecte esențiale. (1) Întreaga predicare este menită să Îl
explice pe El: „Toți prorocii mărturisesc despre El” (F.A. 10:43). Asta
fac cele patru Evanghelii și epistolele apostolice, care sunt ca multe
predici despre El. Orice predicare care nu se raportează astfel la
Hristos este contrară textului și autenticității.
(2) El este prezentat ca temelia și fundamentul predicării, as-

tfel că predicarea din care El lipsește este lipsită de temelie, ca un
castel construit în aer. „După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost
dat, eu, ca un meșter-zidar înțelept, am pus temelia, și un altul clă-
dește deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădește deasupra.
Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă,
și care este Isus Hristos” (1 Cor. 3:10-11) – ceea ce înseamnă că
toată predicarea ar trebui făcută astfel încât să se sprijine și să fie în
acord cu această piatră de temelie.
(3) El este prezentat ca marele țel al predicării, nu doar ca

aceia care o aud să Îl cunoască în mințile lor, ci și să Îl prețuiască
în inimile și simțămintele lor. „Noi nu ne propovăduim pe noi
înșine” (2 Cor. 4:5), adică nu doar că nu ne predicăm pe noi în-
șine ca temă, ci nu ne predicăm nici ca țel al predicării noastre;
ținta noastră nu este să fim mari și oamenii să aibă gânduri înăl-
țătoare despre noi, ci țelul nostru în predicare este să Îl preamă-
rim pe Hristos.
(4) El este prezentat ca puterea și viața predicării, fără de care

nicio predicare nu poate fi eficace, niciun suflet nu va fi captivat
de El și adus în unire cu El. De aceea, Pavel spune: „noi Îl propo-
văduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de
poticnire [ei nu pot suporta să Îl audă], și pentru Neamuri o ne-
bunie; dar pentru cei chemați, fie Iudei, fie Greci, este puterea și
înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:23-24).
* * *
Fragment din Collected Sermons of James Durham: Christ Crucified:
The Marrow of the Gospel in 72 Sermons on Isaiah 53, Vol. 2, ed. Coldwell
(Dallas, TX; Grand Rapids, MI: Naphtali Press; Reformation Heritage
Books, 2017), 83-87; folosit cu permisiune.
* * *
James Durham (1622-1658): predicator prezbiterian scoțian influent;

s-a născut și a murit în Scoția.
HRISTOS, NEPRIHĂNIREA NOASTRĂ
George Whitefield (1714-1770)
În vremea Lui, Iuda va fi mântuit și Israel va avea liniște în locuința

lui; și iată Numele pe care i-L vor da: „Domnul, Neprihănirea
noastră!” (Ier. 23:6).
Voi discuta acum despre Persoana pe care trebuie să o înțele-

gem prin cuvântul Domnul: „Domnul, Neprihănirea noastră”.
Dacă vreun arian1 sau socinian2 este atras prin curiozitate să asculte
ce bolborosesc unii, să fie rușinat de respingerea dumnezeirii acelui
Domn care i-a răscumpărat pe bieții păcătoși cu sângele Lui pre-
țios. Persoana menționată în acest pasaj prin termenul Domnul
este Isus Hristos. „Iată vin zile, zice Domnul, când îi voi ridica lui
David o Odraslă neprihănită. El va împărăți, va lucra cu înțelep-
ciune, și va face dreptate și judecată în țară. În vremea Lui, Iuda va
fi mântuit, și Israel va avea liniște în locuința lui; și iată Numele pe
care i-L vor da: ,Domnul, Neprihănirea noastră!’” (Ier. 23:5-6).
Prin Odrasla neprihănită, noi toți suntem de acord că trebuie să

înțelegem că este Isus Hristos. El este denumit „Domnul” în pasajul
1
arienii – ucenici ai lui Arie, episcop de Alexandria (250/56-336 d.Hr.), care a susținut că Dumne-
zeu Fiul ar fi fost creat cândva de Dumnezeu Tatăl, că anterior acelui moment, Fiul nu ar fi existat,
și că, deși Fiul este o ființă cerească ce a existat înaintea restului creației și care este mult superior
acesteia, totuși El nu este egal cu Tatăl în toate atributele Sale; El a fost divin, dar nu Dumnezeu.
Martorii lui Iehova sunt arienii din timpurile moderne.
2
socinieni – ucenicii sectei întemeiate de Faustus Socinus, teolog italian din sec. al XVI-lea, care a
respins dumnezeirea lui Hristos și iertarea păcatelor prin răstignirea lui Hristos.
77
nostru. Așadar, și dacă n-ar exista niciun alt text din Biblie care să do-
vedească dumnezeirea lui Hristos, acesta ne-ar fi suficient. Dacă cu-
vântul Domn nu I se poate aplica pe drept decât lui Isus Hristos,
atunci El trebuie să fie Dumnezeu. După cum puteți vedea în notițele
de margine din Bibliile voastre [ref. la KJV], termenul Domn este tra-
dus din cuvântul Iehova din original, care este titlul esențial al lui
Dumnezeu însuși. De aceea, veniți voi, arienilor, și sărutați-L pe
Fiul lui Dumnezeu, plecați-vă înaintea Lui și cinstiți-L ca pe Tatăl.
Învățați de la îngeri, acei luceferi de dimineață, și închinați-vă Lui
ca adevăratului Dumnezeu, căci altfel ați fi la fel de idolatri ca aceia
care se închină Fecioarei Maria.
Iar în ceea ce vă privește pe voi, socinienii, care spuneți că Hris-

tos a fost doar un om, și totuși afirmați că El a fost Mântuitorul vos-
tru, voi sunteți blestemați potrivit propriilor voastre principii. Dacă
Hristos ar fi fost doar un om, atunci El este doar un muritor, și este
scris: „blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe
un muritor” (Ier. 17:5). Dar eu sper că nu avem de-a face cu astfel
de monștri. Cel puțin, după aceste considerații, astfel de oameni ar
trebui să fie rușinați că au afirmat și împrăștiat astfel de absurdități
monstruoase, și ar trebui să se oprească. Prin cuvântul Domnul, noi
trebuie să înțelegem că se referă la Domnul Isus Hristos, care Își
arogă aici titlul de Iehova, așa că el trebuie să fie Dumnezeu adevărat
din Dumnezeu adevărat sau, așa cum apostolul se exprimă cu pio-
șenie, „Dumnezeu binecuvântat în veci” (Rom. 9:5).
În cele ce urmează vom analiza felul în care Domnul este ne-
prihănirea omului. Pe scurt, aceasta se petrece prin imputare, căci
HRISTOS, NEPRIHĂNIREA NOASTRĂ | WHITEFIELD 79
Dumnezeu a găsit potrivit ca, după ce El a făcut toate lucrurile

prin cuvântul puterii Sale, să creeze omul după chipul Său. Și atât
de infinită a fost smerirea Celui Preaînalt, care locuiește în nemu-
rire, încât deși El ar fi putut insista pe ascultarea veșnică a primului
om și a urmașilor lui, totuși El a găsit potrivit să Își asume obligația
de a-i da omului nemurirea și viața veșnică, pe baza unui legământ
sau acord făcut cu ființa creată de el, cu condiția unei ascultări fără
păcat. Atunci când se spune, „în ziua în care vei mânca din el, vei
muri negreșit” (Gen. 2:17), putem concluziona pe bună dreptate
că, atât timp cât omul ar fi continuat în ascultare și n-ar fi mâncat
din fructul oprit, el ar fi trăit cu siguranță. Capitolul 3 din cartea
Geneza ne prezintă o relatare completă, deși tristă, a felului în care
primii noștri părinți au încălcat acest legământ și, astfel, au ajuns
să aibă nevoie de o neprihănire mai bună decât a lor, care să le pro-
cure acceptarea viitoare înaintea lui Dumnezeu. Ce trebuie să facă
ei? Ei fuseseră dintotdeauna sub un legământ al faptelor și, deși au
fost lipsiți de putere după neascultarea lor, totuși ei au rămas obli-
gați nu doar să îl împlinească, ci și să continue să facă toate lucru-
rile conținute în el, și aceasta în cea mai perfectă manieră în care
Domnul le ceruse. Și nu doar atât, ci ei trebuiau acum să satisfacă
și dreptatea lui Dumnezeu insultată la infinit din cauza încălcării
legământului, de care erau deja vinovați.
Acesta este, așadar, locul unde înaintea noastră se deschide prive-

liștea minunată a filantropiei divine, adică dragostea lui Dumnezeu
față de om. Iată, ceea ce omul nu ar putea face, Isus Hristos, Fiul dra-
gostei Tatălui, Se apucă să facă în locul lui. Și pentru ca Dumnezeu să
poată fi drept în îndreptățirea celor păcătoși, deși El [Hristos] „avea

chipul lui Dumnezeu” și, de aceea, „n-a crezut ca un lucru de apucat
să fie deopotrivă cu Dumnezeu”3, totuși El „a luat un chip de rob”,
anume natura omenească (Fil. 2:6-7). În acea natură, El a ascultat
și astfel a împlinit întreaga lege morală în locul nostru, a murit de
o moarte dureroasă pe cruce și astfel a devenit un blestem pentru
sau în locul acelora pe care Tatăl îi dăduse Lui. Ca Dumnezeu, El
a împlinit în același timp ceea ce El a ascultat și a suferit ca om; și
fiind Dumnezeu și om într-o singură Persoană, El a înfăptuit o ne-
prihănire completă, perfectă și suficientă pentru toți cărora ea tre-
buia imputată [sau pusă în cont].
Astfel, vedem aici sensul cuvântului neprihănire. El implică

deopotrivă ascultarea activă și ascultarea pasivă a Domnului Isus
Hristos. În general, când vorbim despre meritele lui Hristos, noi
menționăm doar a doua parte a ascultării Sale, anume moartea
Lui, deși la fel de necesară este și prima, anume viața și ascultarea
Lui activă. Hristos nu este un astfel de Mântuitor care să ne pri-
mească până nu unim cele două ascultări ale Sale. Hristos nu doar
a murit, ci a și trăit; El nu doar a suferit, ci a și ascultat pentru sau
în locul bieților păcătoși. Și amândouă ascultările, puse împre-
ună, alcătuiesc acea neprihănire completă care trebuie să ne fie
pusă în cont, la fel cum neascultarea primilor noștri părinți ne-a
fost pusă în cont prin imputare. În acest sens, și nu în altul, trebuie
să înțelegem acea paralelă pe care Pavel o trasează în capitolul 5 din
Epistola către Romani între primul și al doilea Adam. Aceasta este
3
mai corect „n-a considerat că ar fi fost un furt să fie egal cu Dumnezeu” (lit. ESV).
ceea ce el exprimă ulterior despre faptul că noi am fost făcuți „ne-

prihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Cor. 5:21). Acesta este sensul
în care profetul ar vrea să înțelegem cuvintele din textul lui; de
aceea, Ieremia 33:16 spune: „iată cum Îl vor numi: ,Domnul, Ne-
prihănirea noastră’”, aceeași neprihănire fiind pusă în contul nos-
tru, adică al bisericii, un pasaj despre care eu cred că este vrednic
de cea mai profundă meditare pentru toți fiii și fiicele lui Avraam...
Dar este momentul să mă apropii de conștiințele voastre. Fra-

ților, chiar dacă unii s-ar putea simți ofensați de această doctrină și
să o socotească o nebunie, totuși, nu mă îndoiesc că pentru mulți
dintre voi, ea este prețioasă, pentru că este în acord cu învățătura
sănătoasă, care v-a fost dată din pruncie, și ați conștientizat-o când
vă așteptați cel mai puțin, ea fiind vrednică să fie primită cu tot mai
multă plăcere și satisfacție. Dar îngăduiți-mi să vă pun o întrebare:
puteți spune, „Domnul, neprihănirea noastră”? Eu spun, „Dom-
nul, neprihănirea noastră”. Acceptarea acestei doctrine în mințile
voastre, fără a-L primi pe Domnul Isus Hristos în sens mântuitor,
printr-o credință vie în inimile voatre, nu va face decât să vă crească
condamnarea. Așa cum v-am spus deseori, vă spun din nou: un
Hristos neaplicat [în inimă] nu este deloc Hristos. Așadar, puteți
exclama ca și Toma cel credincios: „Domnul meu și Dumnezeul
meu” (Ioan 20:28)? Este Hristos sfințirea voastră ca și neprihăni-
rea voastră exterioară? Cuvântul neprihănire din text nu doar că
implică punerea personală a neprihănirii lui Hristos în contul nos-
tru, ci și sfințenia inimii produsă în noi. Dumnezeu a unit aceste
două lucruri. El nu le-a despărțit niciodată, nu face asta acum și
nici nu o va face vreodată. Dacă sunteți îndreptățiți prin sângele

Domnului nostru, sunteți și sfințiți prin Duhul Lui.
Atunci puteți spune în acest sens: „Domnul, neprihănirea

noastră”? Ați fost făcuți vreodată să fiți scârbiți de voi înșivă din
cauza păcatelor înfăptuite și a păcatului original, și să fiți dezgus-
tați de neprihănirea proprie (sau, așa cum o exprimă profetul) ca
de niște „haine mânjite” (Isaia 64:6)? Ați fost făcuți vreodată să ve-
deți și să admirați atotsuficiența neprihănirii lui Hristos, și să fiți
îndemnați de Duhul lui Dumnezeu să tânjiți și să însetați după ea?
Ați putea spune, „sufletul meu însetează după Hristos, după ne-
prihănirea lui Hristos? O, ce bine va fi când mă voi înfățișa în pre-
zența Dumnezeului meu în neprihănirea lui Hristos! O, nu vreau
nimic, decât pe Hristos! Nimic, ci doar pe Hristos! Dă-mi-L pe
Hristos, o, Dumnezeule, și sunt mulțumit! Sufletul meu Te va lă-
uda în veci”. A fost vreodată acesta limbajul din inimile voastre? Și
după aceste conflicte lăuntrice, ați fost făcuți vreodată în stare să
întindeți mâna credinței și să Îl îmbrățișați cu ea pe binecuvântatul
Isus în sufletele voastre, astfel încât să puteți spune, „Preaiubitul
meu este al meu, și eu sunt a Lui” (Cânt. 2:16)? Dacă da, nu te
teme, oricine ai fi. Cântați, cântați voi toate sufletele fericite!
Domnul, Domnul Isus Hristos, Dumnezeul cel veșnic este nepri-
hănirea voastră. Hristos v-a îndreptățit; cine vă va putea osândi?
Hristos a murit pentru voi, și El a și înviat, și trăiește în veci ca să
mijlocească pentru voi (Rom. 8:33-34). Fiind acum îndreptățiți
prin harul Lui, aveți pace cu Dumnezeu (Rom. 5:1) și, în curând,
veți fi cu Isus în slavă, culegând răscumpărarea veșnică și negrăită
deopotrivă în trup și în suflet. Nu este nicio condamnare pentru

cei ce sunt cu adevărat în Hristos Isus (Rom. 8:1). „Fie Pavel, fie
Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viața, fie moartea, fie lucrurile de
acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre” (1 Cor. 3:22), dacă
sunteți ai lui Hristos, căci Hristos este al lui Dumnezeu!
O, frații mei, inima mea mi s-a lărgit către voi! O, gândiți-vă la

dragostea lui Hristos manifestată în moartea Lui pentru voi! Dacă
Domnul este neprihănirea voastră, faceți ca neprihănirea Domnu-
lui vostru să fie continuu pe buzele voastre. Vorbiți despre ea, vor-
biți și lăudați neprihănirea lui Hristos când vă așezați și când vă
ridicați, la venire și la plecare! Gândiți-vă la măreția darului și la Cel
ce l-a dăruit! Arătați-i lumii în Cine ați crezut! Faceți ca toți să cu-
noască, prin roadele voastre, că Domnul este neprihănirea voastră
și că Îl așteptați pe Domnul vostru să vină din Cer! O, străduiți-vă
să fiți sfinți, căci Acela care v-a chemat și v-a spălat în sângele Lui
este sfânt! Nu lăsați ca neprihănirea Domnului să fie vorbită de rău
din cauza voastră. Nu lăsați ca Isus să fie rănit în casa prietenilor
Lui, „ci creșteți [zi de zi] în harul și în cunoștința Domnului și
Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 3:18). O, gândiți-vă
la dragostea Lui pe cruce! Lăsați ca acea dragoste să vă îndemne la
ascultare. Iubiți mult, pentru că vi s-a iertat mult. Întrebați-vă me-
reu: „Ce să fac ca să îmi exprim recunoștința față de Domnul pen-
tru că mi-a dat neprihănirea Lui?” Faceți așa încât lepădarea de sine
și înălțarea lui Dumnezeu să fie mereu pe buzele voastre. O, spu-
neți mereu: „De ce eu, Doamne? De ce eu? De ce eu sunt mântuit,
dar alții nu? De ce este Domnul neprihănirea mea? De ce a devenit
El mântuirea mea, care meritam atât de des condamnarea din

mâna Lui?”
O, prieteni, cred că simt întrucâtva un simțământ al dragostei

elective a lui Dumnezeu venind asupra inimii mele! De aceea, tre-
buie să mă abat un pic de la a vă lăuda, ca să îi invit pe bieții păcă-
toși lipsiți de Hristos să vină la El și să accepte neprihănirea Lui, ca
să poată avea viața.
Vai, inima mea aproape că sângerează pentru voi! Ce mulțime

de suflete prețioase stă acum înaintea mea! Cât de repede vor fi
duse toate în veșnicie, și totuși, ce gând tăios este că Dumnezeu ar
putea chiar în această clipă să ceară sufletele tuturor, și cât de pu-
țini, comparativ vorbind, ar putea spune cu adevărat că „Domnul
este neprihănirea noastră”.
Gândiți-vă, o, voi, cei păcătoși, dacă veți putea sta în picioare în

ziua judecății, dacă Hristos nu este neprihănirea voastră. Nu, pentru
că doar aceea este haina de nuntă în care vă puteți înfățișa atunci. O,
păcătoși lipsiți de Hristos, sunt apăsat pentru voi! Dorințele sufle-
tului meu se îndreaptă către voi! O, dacă această zi ar fi ziua mântu-
irii voastre! O, dacă Domnul ar fi și neprihănirea voastră!
Unde veți fugi, dacă moartea vă va găsi goi? Nu există vreun

loc unde să vă ascundeți de prezența Lui. Bietele frunze de smo-
chin ale neprihănirii voastre nu vă vor acoperi goliciunea când
Dumnezeu vă va chema să stați înaintea Lui. Adam a văzut că ele
nu l-au putut ajuta, și așa veți constata și voi. O, gândiți-vă la
moarte! O, gândiți-vă la judecată! Mai este foarte puțină vreme, și
clepsidra timpului se va isprăvi; ce se va face cu voi dacă Domnul

nu este neprihănirea voastră? Credeți că Hristos vă va scuti? Nu,
căci chiar dacă El v-a modelat, nu va avea nicio milă față de voi.
Dacă sunteți în afara lui Hristos, dacă El nu este neprihănirea voas-
tră, Hristos însuși vă va pronunța condamnarea. Și puteți suporta
gândul de a fi condamnați de Hristos? Puteți suporta să Îl auziți pe
Domnul Isus spunându-vă, „Duceți-vă de la Mine, blestemaților,
în focul cel veșnic, care le-a fost pregătit diavolului și îngerilor lui”
(Matei 25:41)? Credeți că veți putea trăi în pace în focul cel veșnic?
Este carnea voastră din alamă și sunt oasele voastre din fier? Și ce
dacă ar fi așa? Focul Iadului, acel foc pregătit pentru diavolul și
pentru îngerii lui, vă va topi cu totul! Puteți suporta să fiți despăr-
țiți de Hristos? O, ce gând care străpunge inima! Întrebați acele
suflete care deplâng câteodată faptul că Îl simt pe Dumnezeu ab-
sent, care umblă în întuneric și nu văd nicio lumină, chiar dacă
vreme de doar câteva zile sau ore; întrebați-i ce înseamnă pentru ei
să piardă din vedere prezența lui Hristos. Uitați-vă cum ei Îl caută
plângând și gemând după El cât ține ziua! Și dacă este atât de în-
grozitor să pierzi din vedere prezența conștientă a lui Hristos doar
pentru o zi, cât de groaznic trebuie să fie să fii alungat dinaintea
Lui pentru toată veșnicia?
Dar așa vor trebui să stea lucrurile dacă Hristos nu este neprihă-
nirea voastră, căci dreptatea lui Dumnezeu trebuie împlinită și, dacă
neprihănirea lui Hristos nu îți este dată și aplicată aici, va trebui să
împlinești dreptatea divină pe veci în chinurile Iadului. Așa cum am
spus deja, Hristos însuși, Dumnezeul dragostei, vă va condamna la
acel loc de chin. O, cât de străpungător este acel gând! Eu mi-i în-
chipui pe bieții ticăloși lipsiți de Hristos, stând plini de cutremur
înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu și strigând:
„Doamne, dacă este să fim condamnați, lasă ca un înger sau un ar-
hanghel să pronunțe sentința condamnării”. Dar totul este în za-
dar. Hristos însuși va pronunța sentința irevocabilă. De aceea, pen-
tru că știm care este groaza Domnului, vă rog să îmi dați voie să vă
conving și să vă îndemn să vă apropiați de Hristos și să nu vă lăsați
până nu puteți spune, „Domnul, Neprihănirea noastră”. Cine știe
dacă nu cumva Domnul ar putea avea milă și să vă dea o iertare
bogată? Implorați-L pe Dumnezeu să vă dea credință; iar dacă
Domnul vă dă credința, prin ea Îl veți primi pe Hristos cu nepri-
hănirea Lui și cu tot ce are și este El. Nu trebuie să vă temeți de
numărul sau mărimea păcatelor voastre. Sunteți păcătoși? Și eu
sunt. Sunteți cei mai mari dintre păcătoși? Și eu sunt. Sunteți pă-
cătoși rătăciți? Așa am fost și eu. Și totuși Domnul (în veci fie ado-
rat harul Său bogat, liber și suveran!), Domnul este neprihănirea
mea. De aceea, veniți voi, tineri, care (așa cum eu însumi am făcut
cândva) vă jucați de-a fiul risipitor și rătăciți departe de casa Tată-
lui vostru ceresc, veniți acasă, întoarceți-vă acasă, și lăsați-vă de că-
ile voastre printre porci. Nu vă mai hrăniți cu cojile plăcerilor spur-
cate. De dragul lui Hristos, ridicați-vă și veniți acasă! Tatăl vostru
ceresc vă cheamă chiar acum. Iată, iată cea mai bună robă, haina
neprihănirii Fiului Lui drag, vă așteaptă. Iată, priviți-o iar și iar.
Gândiți-vă cu ce preț a fost obținută, chiar cu sângele lui Dumne-
zeu. Gândiți-vă cât de mult aveți nevoie de ea. Fără ea, sunteți
pierduți, distruși, condamnați pe veci.
Așadar, veniți, bieți fii rătăcitori vinovați, veniți acasă. Eu nu

voi fi mânios pe primirea voastră, cum a fost fratele cel mare. Nu,
ci mă voi bucura împreună cu îngerii din Cer. O, dacă Dumnezeu
ar pleca acum Cerurile și S-ar coborî! Coboară-Te, o, Fiu de Dum-
nezeu, coboară-Te; și după cum mi-ai arătat atâta îndurare, o, fă ca
Duhul Tău binecuvântat să aplice acum neprihănirea Ta în viețile
unor fii rătăcitori, și îmbracă sufletele lor goale cu cea mai bună
robă a Ta!
* * *
Fragment dintr-o predică rostită pe 11 septembrie 1741.
* * *
George Whitefield (1714-1770): predicator anglican care a devenit

un important evanghelist în perioada Marii Treziri; s-a născut la Glou-
cester, Gloucestershire, Anglia.
* * *
Când Isus i-a mustrat pe cei doi ucenici pentru lentoarea inimii lor
în a crede, ni se spune că El „a început de la Moise și de la toți pro-
rocii, și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca
24:27). Cuvântul lui Dumnezeu este prezentat ca fiind „Cuvântul
lui Hristos” (Col. 3:16) pentru că El este substanța lui. Acolo unde
Scriptura nu a ajuns, Hristos este necunoscut. Dovada clară este că
o cunoaștere a Lui nu poate fi obținută separat de mărturia inspi-
rată a Scripturii. – A. W. Pink
HRISTOS, SOARELE
NEPRIHĂNIRII NOASTRE
Richard Sibbes (1577-1635)
Dar pentru voi, care vă temeți de Numele Meu, va răsări Soarele

neprihănirii, și tămăduirea va fi sub aripile Lui; veți ieși, și veți sări
ca vițeii din grajd (Mal. 4:2).
Din cea mai strălucitoare parte a creației – „Soarele” – Dum-

nezeu Se exprimă pe Sine ca fiind cel mai glorios Creator – „Hris-
tos Isus” – folosind această ocazie ca să ne ajute să înțelegem harul
prin lucruri naturale. El ne învață astfel că există un uz dublu al
creației, unul fizic și unul spiritual.
Plecând de la desăvârșirea lucrurilor create, El înalță gândurile

noastre ca să luăm seama la perfecțiunea Creatorului. Astfel, dacă
aceste lucruri au frumusețe și tărie, și sunt plăcute pentru simțuri,
cu cât mai mult trebuie să fie El, care a înzestrat aceste lucruri cu
astfel de trăsături!
Astfel, la fel cum râurile ne conduc către mare, și aceste lucruri

create ar trebui să ne conducă înspre măreția glorioasă a lui Dum-
nezeu.
Dar principala observație este că Hristos este Soarele neprihă-

nirii. Așa cum, prin natura Lui, n-a fost găsit nimic amăgitor pe
buzele Sale, tot așa El este neprihănit prin natura Lui și într-un fel
89
real. El este înțelepciune, îndreptățire,1 sfințire2 și răscumpărare3 (1

Cor. 1:30). El este comparat cu Soarele din următoarele motive:
În primul rând, așa cum toată lumina a fost acumulată în cor-

pul Soarelui și din el ne este transmisă nouă, tot așa Dumnezeu a
găsit de cuviință ca în El [Hristos] să locuiască toată plinătatea per-
fecțiunii (Col. 1:19). De aceea, cei care caută desăvârșirea în afara
lui Hristos, umblă după lumină în afara Soarelui.
În al doilea rând, așa cum nu există decât un Soare pentru noi,

tot așa nu există decât un Soare al neprihănirii. De aceea, ce nevoie
ar fi pentru doi capi sau doi soți? Unul trebuie să fie un adulter!
Hristos face totul prin Duhul Lui, care este Vicarul Lui.4 Nimeni
nu are nevoie de un alt vicar, chiar dacă ar exista încă o mie de lumi.
În al treilea rând, la fel cum Soarele este pus sus pe bolta ce-
rească, tot așa Hristos este înălțat în Cer de unde să le dea harurile
și virtuțile Lui tuturor copiilor Lui de aici, de pe Pământ. El face
aceasta la fel cum Soarele dă viață pe Pământ și toate lucrurile de
pe el, chiar dacă există un singur Soare.
În al patrulea rând, la fel cum Soarele lucrează în mare în toate
1
Îndreptățirea este un act al harului fără plată al lui Dumnezeu, prin care El ne iartă toate păcatele
(Rom. 3:24; Efes. 1:7) și ne acceptă ca neprihăniți înaintea Lui (2 Cor. 5:21) doar pentru că neprihăni-
rea lui Hristos ne este pusă în cont (Rom. 5:19) și primită doar prin credință (Gal. 2:16; Fil. 3:9) - Spur-
geon’s Catechism, Q. 32. A se vedea și revista Vestitorul Evangheliei Harului nr. 1, Justificarea.
2
Sfințirea este lucrarea Duhului lui Dumnezeu, prin care noi suntem înnoiți în întreg omul după
chipul lui Dumnezeu și făcuți în stare tot mai mult să murim față de păcat și să trăim în neprihănire
- Spurgeon’s Catechism, Q. 34.
3
Răscumpărarea constă din eliberarea copiilor lui Dumnezeu de păcat prin prețul de răscumpărare
plătit de Hristos în numele lor.
4
vicar – persoană care acționează în locul sau în numele alteia; aici, Duhul Sfânt Îl reprezintă pe
Hristos pe Pământ.
HRISTOS, SOARELE NEPRIHĂNIRII NOASTRE | SIBBES 91
lucrurile de aici, de pe Pământ, tot așa lucrează și Hristos.
În al cincilea rând, la fel cum Soarele este izvorul de lumină și

ochiul lumii, tot așa Hristos este Izvorul întregii lumini spirituale.
„Eu sunt Lumina lumii”, a spus El despre Sine (Ioan 8:12). El era
acea lumină care luminează lumea, a spus Sf. Ioan despre Hristos
(Ioan 1:9), și, de aceea, Zaharia Îl numește „Soarele care răsare din
înălțime” (Luca 1:78).
În al șaselea rând, după cum Soarele ne ajută să ne orientăm ca

să știm pe unde să mergem și pe ce cale, tot așa Hristos ne învață
cum să mergem către Cer și prin ce mijloace – ce îndatoriri avem
de împlinit, ce lucruri trebuie să evităm și ce avem de suportat.
În al șaptelea rând, așa cum Soarele este plăcut (Ecl. 11:7) și

întunericul este înspăimântător, tot așa și Hristos este mângâietor,
căci El face totul să fie în pace acolo unde El vine și Îl trimite pe
Duhul Lui ca Mângâietorul. El este acum în Cer. De aceea, așa
cum ignoranța și erezia sunt descrise prin întuneric, tot așa, pe de
altă parte, bucuria, cinstea și cunoașterea, pe care El le aduce, sunt
exprimate prin lumină (Est. 8:16); Hristos este Domnul și susțină-
torul nostru. Ce am fi noi fără El? Și cu ce ne-am putea lăuda în
rușinea noastră?
În al optulea rând, prin razele Soarelui este transmisă puterea de

a face ca anumite lucruri să crească și astfel se deosebesc timpul și
anotimpurile. Astfel, prin puterea Lui, Hristos face ca toate lucru-
rile să fie bune, astfel că El este descris ca „un Duh dătător de viață”
(1 Cor. 15:45), căci El aduce la viață sufletul mort și întunecat care,
până ce Hristos strălucește asupra noastră, sufletele noastre nu

sunt decât o temniță de ignoranță și necredință. Și după cum Du-
hul Lui suflă asupra sufletelor noastre, tot așa El lucrează ca o pri-
măvară în creșterea harului sau ca o vară în tăria zelului.
În al nouălea rând, Soarele nu produce aceste efecte prin a se

coborî la noi, ci prin influență. De aceea, nu ar trebui să fim atât
de nesăbuiți încât să ne imaginăm că Hristos ar trebui să vină la noi
în sacrament într-un fel trupesc, sau că n-ar exista nicio altă lucrare
a Duhului decât prin acea rânduială.5 Poate Soarele să fie atât de
puternic în felul în care el acționează în natură, dar acest Soare al
neprihănirii noastre să nu fie mai puternic prin influența Duhului
Lui ca să ne mângâie și să ne revigoreze, chiar dacă El nu vine la noi
trupește printr-o bucată de pâine?
În al zecelea rând, așa cum Soarele lucrează liber, ridicând va-

porii de apă ca să îi condenseze apoi și să trimită ploaia pe Pământ,
înviorându-l când este uscat, la fel face și Hristos. El a venit liber
din Cer la noi și ne atrage liber inimile către Cer, care nu se pot
înălța decât prin puterea Lui atrăgătoare. Hristos este magnetul
nostru, care atrage în sus aceste inimi împietrite ale noastre, fă-
cându-ne să tratăm această lume ca fiind dezgustătoare și fără va-
loare, și să o socotim ca pleavă și gunoi...
În al unsprezecelea rând, așa cum Soarele strălucește asupra a

tot, dar nu încălzește tot, tot așa și Hristos este oferit tuturor. El
strălucește asupra tuturor acolo unde Evanghelia este vestită, dar
5
cu referire la transsubstanțierea din învățătura romano-catolică – n.ed.
HRISTOS, SOARELE NEPRIHĂNIRII NOASTRE | SIBBES 93
nu toți sunt iluminați; și nu toți cei asupra cărora vine lumina

Evangheliei ard de dragoste pentru El. Nu, ci unii sunt mai împie-
triți de ea, la fel cum este natura Soarelui să împietrească mai de-
grabă unele lucruri.
În al doisprezecelea și ultimul rând, așa cum Soarele înviază și

pune viață în făpturi moarte, tot așa, prin puterea Lui, Hristos va
învia trupurile noastre moarte și le va ridica din nou când va veni
pentru judecată. Și în ciuda tuturor acestor aspecte particulare, El
nu acționează întotdeauna în acest fel, căci Soarele strălucește la fel
asupra tuturor, dar Hristos nu face asta, căci mulți se află în întu-
nericul cel veșnic, ajungând acolo în ciuda acestei lumini. El este
îndurarea, dar mulți sunt în pierzare.
* * *
From The Complete Works of Richard Sibbes, ed. Alexander Balloch
Grosart, Vol. 7 (Edinburgh; London; Dublin: James Nichol;
James Nisbet and Co.; W. Robertson, 1864), 169-170.
* * *
Richard Sibbes (1577-1635): predicator puritan timpuriu la Cam-

bridge și Londra; s-a născut la Tostock, Suffolk, Anglia.
* * *
Este bine să vedem că învățătura adevărată despre Mântuitorul
omului nu provine doar din Noul Testament, ci din întreaga Bi-
blie. Unitatea revelației divine ne va fi astfel clară. Mărturia pro-
feției se adaugă celei a minunilor care au însoțit viața lui Isus și
lucrarea ucenicilor Lui. Autoritatea revelației dată ucenicilor se va
dovedi că nu se sprijină doar pe minuni, ci și pe contribuția învăță-

turilor ei la adevărul inspirat deja acceptat de evrei. – James Petigru
Boyce
HRISTOS ÎN ÎNTREAGA SCRIPTURĂ
Charles H. Spurgeon (1834-1892)
Și a început de la Moise și de la toți prorocii, și le-a tâlcuit, în toate

Scripturile, ce era cu privire la El (Luca 24:27).
Cei doi ucenici aflați pe drumul către Emaus au făcut cea mai
folositoare călătorie din viața lor. Tovarășul lor de călătorie și În-
vățătorul lor era cel mai bun dintre dascăli. Interpretul era unul
dintr-o mie, „în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și
ale științei” (Col. 2:3). Domnul Isus S-a smerit să devină un predi-
cator al Evangheliei, și nu S-a rușinat să Își împlinească chemarea
înaintea unei audiențe formate din două persoane, și El nu refuză
acum să devină învățătorul uneia singure. Haideți să curtăm com-
pania unui Învățător atât de bun, căci nu vom fi înțelepți spre
mântuire până ce El nu este făcut înțelepciune pentru noi.
Acest Dascăl fără rival a folosit în lecția Lui cea mai bună din-
tre cărți. Deși era în stare să reveleze adevăruri proaspete, El a pre-
ferat să le expună pe cele vechi. El cunoștea, ca urmare a atotștiinței
Lui, care era calea cea mai instructivă de dare de învățătură; și prin
îndreptarea către Moise și proroci, El ne-a arătat că cea mai sigură
cale către înțelepciune nu este speculația, argumentația sau cărțile
umaniste, ci meditarea la Cuvântul lui Dumnezeu. Cea mai bună
cale prin care putem deveni bogați spiritual în cunoașterea ce-
rească stă în a săpa în această mină de diamante, să strângem perle
95
din această mare cerească. Când Isus însuși a căutat să îi îmbogă-

țească pe alții, El S-a îndreptat către cariera Sfintei Scripturi.
Cei doi favoriți au fost îndreptați către a lua în considerare cel

mai bun dintre subiecte, căci Isus a vorbit despre Isus și a explicat
lucrurile privitoare la Sine. Aici diamantul taie diamantul, și ce ar
putea fi mai admirabil? Stăpânul casei descuie ușile Sale, îi con-
duce pe oaspeți la masa Lui și pune înaintea lor delicatesele Sale.
Cel ce a ascuns comoara în ogor îi călăuzește pe căutători către ea.
Domnul nostru a discutat natural despre cel mai suav dintre subi-
ecte, și n-a putut găsi unul mai suav decât propria Persoană și lu-
crare.
Ar trebui să cercetăm mereu Cuvântul având privirea îndrep-

tată către acest subiect. O, dacă ne-ar fi dat harul să studiem Biblia
avându-L pe Isus deopotrivă ca Învățătorul și lecția noastră!
* * *
Fragment din Morning and Evening: Daily Readings
(London: Passmore & Alabaster, 1896).
* * *
Charles H. Spurgeon (1834-1892): influent predicator baptist;

s-a născut la Kelvedon, Essex, Anglia.
* * *
Cercetați Scripturile... ele mărturisesc despre Mine. – Ioan 5:39

Iisus in VT

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Iisus in VT

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

VESTITORUL EVANGHELIEI HARULUI

MOUNT ZION BIBLE CHURCH EDITURA MAGNA GRATIA

Abonează-te gratuit la Vestitorul Evangheliei Harului!

ACEASTĂ REVISTĂ ESTE DISTRIBUITĂ GRATUIT ÎN ROMÂNIA.

Și a început de la Moise și de la toți prorocii, și le-a tâlcuit,

Să remarcăm în acest verset cât de plin de Hristos este Vechiul

Cum să explicăm aceste cuvinte? În ce fel a arătat Domnul

asemenea lor, nu ne îndoim – erau unele dintre lucrurile pe care

Să rămână un principiu bine stabilit în mințile noastre când

John C. Ryle (1816-1900): episcop în Biserica Anglicană; s-a născut la

Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și să-

Te rog, nu privi niciodată această întâmplare cu șarpele ca și

Când Satana, „șarpele cel vechi, care este Diavolul și Satana”

Observați cu atenție că, atunci când Domnul vine ca să Se

Haideți să ne gândim la războiul neîncetat cu care Dumnezeu

În clipa când a luat fructul, ea a simțit că îi datora mult șarpe-

nesfântă. Dar pace nu poate fi. Astăzi, Satana îi ispitește pe slujito-

Această vrăjmășie este menținută vie de Dumnezeu însuși. El

Prietene, de ce parte ești în această dimineață? Îi adresez direct

Observați în acest text reușita limitată a șarpelui vechi. Ce va

Acel călcâi rănit este suficient de dureros. Priviți la Domnul

când ești ispitit, încercat și aruncat la pământ, poți fi mângâiat

Prin puterea subtilă a Satanei, cauza lui Dumnezeu și a adevă-

„Tu îi vei zdrobi călcâiul”. Satano, fă tot ce poți, că nu va conta

Am observat triumful limitat al Satanei, iar acum observăm

Acest lucru a fost realizat când Domnul Isus a murit: prin

Acest lucru este făcut în toți credincioșii și va fi continua să fie

Această zdrobire a capului celui rău este o lovitură de moarte.

și tot dezastrul adus de Cădere va fi reparat; El restaurează ceea ce

Cum stau lucrurile în cazul tău? Privești către Isus, Sămânța

Astfel am găsit clar Evanghelia din plin în sentința uimitoare pro-

Eu cred că patriarhul Avraam strălucește cel mai puternic

Ce îi spune Dumnezeu lui Avraam? „Ia-l pe fiul tău, pe singu-

Fiecare cuvânt merită atenția noastră specială. Orice trebuia să

După călătoria lor, ei „au ajuns la locul pe care i-l spusese

Și aici trebuie să ne oprim pentru o clipă și, prin credință, să

„slavă lui Dumnezeu în cerurile preaînalte”, pentru că i-a dat omu-

Iar acum urmează să fie dată lovitura fatală. „Apoi Avraam a

ia un ultim rămas bun de la preaiubitul lui Isaac, dorind să amâne

Dar cântați, o, ceruri! Și bucură-te, o, Pământule! Situația ex-

„Îngerul a zis: ‚Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic;

Dar iată, există o taină ascunsă dincolo de jertfirea de către

sunt împietrite, trebuie să ne facă să vărsăm lacrimi de iubire și de

Gândește-te, o, tu, cel credincios, gândește-te la dragostea lui

zidit un altar și a pus lemnele pe el pentru ca peste ele să îl pună pe

Ai lăcrimat când te-am îndemnat să vezi altarul, lemnul pus

Isaac este salvat, dar Isus, Dumnezeul lui Isaac, moare! Un

Prin profețiile din vechime, suferințele lui Mesia trebuiau să

zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a

Prin profețiile din vechime, răutatea exterioară, ocara și batjo-

era fața, și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oame-

A fost prevestit că Mesia avea să sufere mult de cruzimea oa-

nuiaua pe obraz” (Mica 5:1).

Faptul că Isus a fost părăsit în suferința Lui, abandonat de toți

mi-au străpuns mâinile și picioarele”. Iar faptul că El a fost încon-

A fost prevestit că Mesia trebuia să moară, că moartea Lui avea

cruzi și să moară cu mult înainte de a putea îmbătrâni sau de a

„Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un

Isus a murit prin cruzimea evreilor, frații Lui. Faptul că El a

23); și intrarea lui Isus în Templu cu puțin timp înainte de răstig-

Moartea lui Hristos a fost una plină de ocară și violență. „Căci

Fusese prevestit că Mesia trebuia să fie condamnat la moarte

și picioarele” (Ps. 22:15-16).

Vrăjmașii lui Hristos și-au bătut joc de El în timp ce El trecea