Jurnal Politic (4 Noiembrie-6 Decembrie 1944) IOAN HUDITA

loan Hudiță
JURNAL POLITIC
(4 noiembrie-6 decembrie 1944)
/domino®
Jurnalul ne înfățișează, zi de zi, iluzii
și realități, evenimente interne și
externe, un întreg proces de mutații.
Hudiță este un optimist, uneori chiar
forțat, mărturisind-o în notațiile sale
și arătând că se simte dator să
întrețină o stare de spirit. Din când
în când, însă, dovedește și
obiectivitate în aprecierile pe care le
face, dar mai mult de ‘uz intern’,
pentru a nu uita! Oricum, dincolo de
optimismul autorului său, Jurnalul
ne dezvăluie în detaliu tragedia
trăită de poporul român.
978-973-1838-04-5
www.dominor.ro
9 789731 838045
EDITAT CU SPRIJINUL AUTORITĂȚII NAȚIONALE
PENTRU CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ.
(Tiraj 300 exemplare
Preț: 15,81 RON)
Editor: Ana Daniela Budică

Redactor: Lucian Pricop
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

HUDIȚĂ, IOAN
Jurnal politic : 4 noiembrie - 6 decembrie 1944 /
Ioan Hudiță; stud, introd.: Dan Berindei. - București:
Do-minor, 2007
ISBN (13) 978-973-1838-18-2
I. Berindei, Dan (pref.)
821,135,1-94
94(498) “1944.11.04/1944.12.06” (0.82-94)
Copyright © 2007 !D O-MIN O ©

www.dominor.ro
Tel.: 021-311.53.70
redactia@dominor.ro; comenzi@dominor.ro
Ioan HUDIȚA
Jurnalul politic
(4 noiembrie - 6 decembrie 1944)
Studiu introductiv, note și indice

de acad. Dan BERINDEI
/do-mi NO<g)
Studiu introductiv
Acest nou volum din Jurnalul politic al lui Ioan Hudița este
consacrat celei de-a doua guvernări a generalului Sănătescu, în
cadrul căreia Hudiță a jucat un rol activ fiind cuprins printre
miniștri. Multe din informațiile pe care el le dă sunt de un interes
deosebit, ajutând la înțelegerea împrejurărilor complexe de la
sfârșitul toamnei 1944. Lectura manuscrisului prezintă o perfectă
acurateță a textului, dar am sesizat si unele inadvertențe. Hudiță
dă, de exemplu, titulatura de ambasadă reprezentanței sovietice,
înainte ca ea s-o fi avut, fiind doar o legație. Atât acurateța textului
manuscris, cât și inadvertențe de felul celei semnalate, m-au
determinat să iau în calcul o transcriere de către el a unui text
inițial. După dispariția profesorului nu a fost găsit vreun text
intermediar, de bază, ci doar volumele ordonate pe ani, multe
scrise cu creionul. Paginile consacrate ultimilor ani ai au fost scrise
de el cu cerneală și în general cu o perfectă acurateța, fără
ștersături, dar cu unele completări. Oricum, mă simt dator să
semnalez și ipoteza unei transcrieri, cel puțin a unor părți sau chiar
a unor volume.
Guvernul militar alcătuit după 23 august 1944 a fost pus sub

semn de întrebare încă din ultima parte a lunii octombrie.
Schimbarea sa a fost mai precipitată decât și-o putuseră închipui
multi, determinată, între altele, după mărturisirea lui Maniu, de
răspunsurile primite de la Eden, ministrul de Externe al Marii
Britanii. In dimineața zilei de 4 noiembrie s-a desfășurat la Maniu
6 Jurnal politic (4 noiembrie - 6 decfaibrie 1944)
o întâlnire între fruntașii țărăniști și cei liberali în vederea

definitivării compoziției noii formațiuni guvernamentale, în care
trebuisera acceptați și reprezentanții F.N.D.-ului, „oamenii
Moscovei”. Maniu și Dinu Brătianu au apărut „triști și întunecați
la față” în fața principalilor fruntași ai partidelor lor, cărora Ii s-a
comunicat lista noilor miniștri și subsecretari de stat. în urma
retragerii lui Niculescu-Buzești, Ministerul de Externe a fost
asumat de Constantin Vișoianu. Pentru Ministerul de Interne,
Maniu a anunțat titularizarea lui Mihai Popovici, iar la Ministerul
Educației pe cea a lui Constantin Titel Petrescu. S-au stârnit unele
discuții și contestări. Hudiță a obținut desemnarea ca secretar de
stat a lui Mihai Răutu, la Comunicații. Proteste au fost provocate
mai ales de nominalizarea lui Mihai Popovici. Hudița s-a văzut
desemnat ca titular la Agricultură. „Iată-mă ministru!” , notează el
în Jurnal.
în drum spre casă, s-a oprit la prietenul său Romulus
Odobeșteanu, căruia i-a anunțat proxima numire ca secretar
general al Ministerului Agriculturii și unde generalul Ucuș a deschis
șirul urătorilor, care aveau să-1 asalteze în acele zile pe profesor,
ținându-i „un mic logos” și evocându-i „marele rol de răspundere”
ce avea să-i revină! Acasă telefonul „zbârnâie într-una”. Asaltul
familiei și a prietenilor a început, ei umplându-i casa! Fiecare
solicita un post, numirea într-un consiliu de administrație și mai
ales înlesnirea mutării în București. Până în seara zilei următoare,
Hudiță va umple „vreo 6 pagini din agenda de birou cu toate
cererile lor”! El își amintea însă și de situația nesigură a tatălui său
și a rudelor de la Bogdanești, despre soarta cărora nu se știa nimic!
Negocierile pentru definitivarea structurii guvernului
continuau încă, modificări apărând pe parcursul orelor! Trecând
pe la doctorul Lupu, Hudiță l-a găsit iritat față de desemnarea în
locul lui Popovici a lui Penescu, „un nepriceput și pe de-asupra un
afacerist”, ca și de cea a lui Voitec, în locul lui Constantin Titel
Petrescu, noi schimbări produse în lista cabinetului. Lucrurile
aveau să se mai clarifice, în dimineața următoare, în ședința
desfășurată la Maniu. Acesta le arătase că fusese acceptată noua
formulă guvernamentală „pentru a arăta Sovietelor toata
Jurnal politic (4 noiembrie. - 6 decembrie 1944) 7
bunăvoința noastră” și în speranța de a vedea „din nou Moldova și

Bucovina intrate sub administrația noastră”. Nemulțumiri existau
însă la nivelul cadrelor medii ale partidului. Mergând la Clubul din
strada Clemenceau, Hudiță înregistra în Jurnal opinia lui moș Ion
Codreanu, vajnicul luptător basarabean: „Nu știu ce v-a făcut să
colaborați cu comuniștii, zice moș Codreanu, bănuiesc că v-au silit
rușii, însă după părerea mea n-ați făcut bine, pentru că nici o
tovărășie cu astfel de oameni nu poate sfârși bine, ei urmărind să
ajungă stăpâni singuri și aceasta indiferent mijloacele”.
Scena depunerii jurământului la Palatul Elisabeta este sugestiv
descrisă de noul ministru al Agriculturii. „Spectacol interesant
pentru mine, prin noutatea lui, nota el, asistând pentru prima dată
în viață la un astfel de eveniment”. Numai trei dintre noii miniștri
— Fotino, Penescu și Vișoianu — purtau jachetă, ceilalți fiind „în
costum de strada”, regele Mihai și Sănătescu erau „încărcări de
decorații”, spre deosebire de generalul Negulescu, noul ministru
de Război. Pătrășcanu și Gheorghiu-Dej, „urmați de Groza”, îl
acaparau pe rege, spre care se străduiau să ajungă și Fotino,
Vișoianu și Penescu!
în dimineața următoare, cea a intrării în funcțiune efective a
noului guvern, înainte ca, „foarte obosit”, să plece la Sibiu, Maniu
a mărturisit câtorva apropiați, între care și Hudiță, că cedase în
problema colaborării cu „fenediștii” din cauza „recomandărilor
anglo-americanilor” și a insistenței regelui, el atribuind ezitările
monarhului influentelor lui Tătarescu, ceea ce reflecta si o stare de
bănuială a sa uneori exagerată. Parte dintre fruntașii partidului,
între care si Hudiță, erau nemulțumiri de numirea lui Penescu. Ion
Cămărășescu refuzând portofoliul Internelor, care i s-a oferit, a
apărut soluția înlocuirii lui Penescu prin Ionel Pop, dar, deși
Maniu a făgăduit să opereze „rocada”, împrejurările tensionate au
făcut ca ea să nu fie realizată.
La Ministerul Agriculturii, Hudiță a completat echipa sa de
conducere, întemeindu-se mai ales pe Odobeșteanu și pe Neculai
Ion ca secretari generali, dând atribuții și lui Romulus Zăroni și
desemnând și pe vărul său agronomul Vasile Spiridon în postul de
consilier ministerial. Totodată, a făcut declaratii destinate
8 Jurnal politic (4 noiembrie - 6 decembrie 1944)
funcționarilor, dar și presei, în care s-a declarat „partizan convins

al reformei agrare”, evidențiind însă că efectuarea ei urma să aibă
loc când „țara, răsuflând fiber, va avea acel minimum de liniște
pentru a ne putea ocupa de reformele structurale ale statului
nostru”. însămânțările de toamnă, ca și asigurarea populației cu
lemne de foc și de reconstrucție le considera a fi obiective
prioritare, în situația dată. Relațiile cu agronomii „democrați”,
agitați de Virgil Economu, ca și chestiunea epurărilor, care
trebuiau întreprinse în temeiul Armistițiului, l-au preocupat, de
asemenea, din primele zile, pe noul ministru. Tot el a intervenit cu
succes pe lângă Romniceanu pentru a obține fonduri necesare
plasării tinerilor ingineri agronomi, pentru a-i feri „de ispita
agitației comuniste”.
Hudiță a fost supus unui adevărat asalt din partea unei
„mulțimi de învățători și preoți” din județul său Baia, „refugiați în
Muntenia”, solicitându-i ajutoare și mai ales rezolvarea
problemelor lor personale. „Arătau groaznic! — nota el — îmbrăcați
mizerabil, nerași, netunși, cu cămeși murdare pe ei, într-o mizerie
de nedescris”. Solicitând ajutoare de la Romul Pop, comisarul
refugiaților din Ardealul de Nord, de la Mihai Romniceanu și
adăugând ceea ce putea da din partea ministerului său, Hudiță a
încercat să le mai ușureze greaua situație. Dar problema era
departe de a fi ușoara. La 14 noiembrie se nota în Jurnal. „Sunt
nevoit să primesc în audiență un mare număr de refugiați din
Moldova și Bucovina, fără sa mai vorbesc de cei din județul meu,
care mă așteaptă zilnic cu zecile în curtea ministerului, pentru a-mi
cere tot felul de servicii și ajutoare bănești ca să se poată reîntoarce
la locurile lor”.
O altă problemă era cea a acțiunilor armatei de ocupație. La 6
noiembrie, chiar în ziua intrării sale în funcție, Hudiță își nota
concluziile în această privință: „ ...m-am convins definitiv că toate
aceste mizerii pe care ni le fac rușii nu se datorează anarhiei care
domnește în rândurile armatei sovietice, ci unui plan diabolic prin
care se urmăresc, pe de o parte, sărăcirea completă a țării și deci
neputința de a executa Armistițiul, iar, pe de alta, pregătirii unei
atmosfere de anarhie în care comuniștii și aliații lor să-și poată face
Jurnal politic (4 noiembrie - 6 decembrie 1944) 9
treburile, dirijați de agenții Moscovei”. Erau constatate ridicarea

până și a traverselor de cale ferată de rezervă, adunarea vitelor de
la oameni în cirezi „purtate” în diferite regiuni, ca și paralizarea
aprovizionării consumatorilor interni cu combustibil. Unele cifre
erau zguduitore! In județul Arad din 36 777 cai nu mai ființau
decât 5517, iar în Timiș-Torontal din 58 598 doar 13 895! în
aceste condiții, până la 5 noiembrie nu fuseseră însămânțate decât
circa un milon de hectare! în privința lemnelor de foc, din cele 110
000 vagoane necesare Capitalei în iama 1944—1945 nu intraseră
decât 15 000! Față de această situație, Hudiță a dispus tăierea din
pădurile aflate în preajma orașului pe o rază de 50 km.
Chiar în prima zi a preluării funcțiilor sale, Hudiță a avut o
lungă întrevedere cu Ion Christu, președintele Comisiei române
pentru aplicarea Armistițiului. Acesta i-a prezentat un lung
memoriu pe care-1 înaintase Comisiei de control aliate la 25
octombrie, nădăjduind că astfel aveau să se convingă „și anglo-
americanii de reaua credință a Sovietelor”. Memoriul est prezentat
pe larg în Jurnal. între altele, se aveau în vedere abuzurile săvârșite
în legătură cu utilizarea căilor ferate — ridicări de materiale, o
ciocnire de trenuri aproape provocată, asasinarea unui impiegat,
însușirea combustibilului (ceea ce putea provoca neputința
aprovizionării trupelor pe front și executarea condițiilor
Armistițiului), lărgirea liniilor (ceea ce ridica și chestiunea
posesiunii lor viitoarei), ca și scoaterea din țară a circa 80 000 de
vagoane. Rechiziționarea a 280 de autocamioane, paralizarea
centralelor P.T.T, între altele prin ridicarea circuitelor telefonice,
erau și ele semnalate.
Impresionat de cele discutate cu Christu, Hudiță l-a vizitat pe
generalul Sănătescu, care i s-a arătat optimist, spunându-i că
„oricare” ar fi fost intențiile ocupanților, „anglo-americanii nu le
vor permite niciodată bolșevizarea țării sau anexarea Moldovei”.
De data aceasta, Hudiță, partizanul de atâția ani al înțelegerii cu
Uniunea Sovietică, i-a declarat primului ministru că „pentru
Moscova bolșevismul este o simplă formulă nouă a imperialismulu
rusesc, care nu mai poate folosi azi vechile formule răsuflate, de
ortodoxism sau panslavism”. N-a uitat însă să noteze că „țara ar fi
avut nevoie de un om mult mai tânăr și mai energic în conducerea

ei” și că Sănătescu, cu toate calitățile sale, era„un om prea slab
pentru zilele de azi”.
In ziua următoare, Hudiță s-a hotărât să se adreseze „direct”
Comandamentului sovietic, dar tentativa sa a eșuat, comunicându-
i-se că autoritățile militare respective nu puteau „avea reiatii cu
membrii guvernului decât numai prin intermediul Comisiunii
române pentru aplicarea Armistițiului”!
între timp, viața de partid continua, dar în noile împrejurări în
care se găsea țara. Când Penescu a declarat pentru „Dreptatea”:
„să nu uităm că Ardealul ne-a fost redat de armatele sovietice,
alături de care au luptat bravii noștri ostași”, adăugând că
„recunoștința noastră trebuie să meargă întreagă către mareșalul
Stalin și glorioasa armată rusă” a provocat iritarea lui Maniu și lui
Lupu, evident și a lui Hudiță. De asemenea, acesta se arăta
neplăcut impresionat de sărbătorirea Revoluției din octombrie de
către I. Leon, la sectorul I al partidului, cu „discursuri pline de
exagerări și de lingușiri inutile față de ruși”. Pe de altă parte,
„bătrânețea” celor doi lideri ai partidelor istorice, Maniu și Dinu
Brătianu, era și ea pusă în discuție, chiar și de Sănătescu! Cu
Penescu, Hudiță a avut un conflict referitor la unul din angajații
Ministerului Agriculturii, inginerul Radulovici, pentru aplanarea
căruia a făcut apel la Maniu!
Mesele în familie sau la prieteni ori cele „politice” de la
„Capsa” sau „Continental”, cu neîntrerupte comentarii asupra
situației, fiind și „epoca de aur a glumelor cu davai ceas și al
tăvălugului rus prăvălit asupra Europei”, erau și ele înregistrate în
Jurnal. în schimb, ponderea însemnărilor de natură externă a
scăzut, realegerea lui Roosevelt, rachetele dirijate asupra Londrei,
bombardamentele — cu 5000 de avioane! — asupra Germaniei,
progresiva ofensivă americană în Pacific ori acțiunile lui Charles de
Gaulle, nesimpatizat de Hudiță, fiind notate fugitiv.
Guvernarea cu problemele ei continua. în Jurnal apar și unele
îngrijorări, mai puțin mărturisite public, legate de ezitările regelui
Mihai, cauzate — după memorialist — de un „anturaj nenorocit”,
dar și de „lipsa oricărui sprijin din partea anglo-americanilor în
lupta noastră surdă cu rușii”. Totodată, aveau loc acțiunile

comuniste pentru preluarea unor primării și prefecturi, cum lucrul
se întâmpla mai ales în Dobrogea, ceea ce provoca și o atmosferă
ostilă celor două partide istorice, învinuite de multi de slăbiciune,
deși în fapt ele erau neputincioase în regimul de ocupație care
flinta! încercările lui Penescu de a face fată unor acțiuni de acest
fel prin numirea unor prefecți militari n-au dat roadele așteptate.
Amenințarea pierderii Dobrogei în favoarea ocupanților și
intențiile de anexare a Moldovei și a Bucovinei de Sud de către
sovietici revin si ele în notatii ca un leit-motiv.
Deși anglo-americanii erau informați asupra situației reale,
Maniu deplângea lipsa din guvern a lui Niculescu-Buzești — care
fusese în strânsă și necontenită legătură cu Washington-ul și
londra — înlocuit prin Visoianu, în care el n-avea aceeași
încredere. La nici o săptămână după formarea noului guvern,
Maniu, după ce discutase acest lucru cu Sănătescu și Dinu
Brătianu, considera că noua formațiune „nu poate dura mult”,
rugând chiar pe reprezentanții partidului său în guvern să țină „o
gestiune ordonată pentru a o putea preda în orice moment”.
Totodată, multi, dând dovadă de un optimism necorespunzător
realității, aveau speranța „unei păci separate cu Hitler, pentru a
scăpa Europa de primejdia bolșevizării”. Mihalache nu ezita să
susțină că „nici mort” nu putea crede „că anglo-americanii ar
putea lăsa jumătate din Europa sub teroarea bolșevismului”,
adăugând că după căderea Berlinului sub ruși, „soarta țării noastre
e defintiv pecetluită, ea devenind o colonie ruseasca”. Lupu l-a
corectat, spunând: „Nu colonie rusească, ci o republică sovietică,
la fel ca toate celelalte țări din Balcani și Europa Centrală”!
Oricum, constituirea celui de-al doilea guvern Sănătescu era
departe de a fi contribuit la detensionarea unei situații și el a apărut
doar ca o soluție tranzitorie și intermediară. In seara de 12
noiembrie, la Sabin Mănuilă, Maniu, Ghiță Pop, Ixucuția și Hudiță
au discutat relațiile dintre marii aliati, cei cinci concluzionând că
„aliații rămân uniți până la înfrângerea totală a Germaniei și
Japoniei” și că astfel „în lupta noastră surdă cu Sovietele noi nu
putem conta pe sprijinul anglo-americanilor, care nu pot supăra pe
ruși de dragul nostru”. Cu toate acestea, tot ei s-au pronunțat

pentru rechemarea unei părți din armată de pe front „pentru a
face față unei intervenții militare rusești”, fără a discerne imensa
primejdie a unei acțiuni de acest fel! în acele zile — la 5 noiembrie
— mareșalul aerului Stevenson, reprezentantul Marei Britanii în
Comisia aliată de control, raporta că luase masa cu regele Mihai,
„cu permisiunea mareșalului MalinovskT (23 august 1944. Documente,
vol. III, București, 1985, p. 194, 195), aserțiune care dezvăluia
măsura subsumării sale față de președintele sovietic al Comisiei!
De altfel, chiar etichetat drept „naiv”, Titel Petrescu era totuși mai
lucid decât fruntașii țărăniști, când într-o întrevedere cu Lupu și
Hudiță le declara că, în cazul rechemării trupelor, „rușii vor profita
de ocazia ce li se oferă pentru a ne zdrobi, chiar cu
consimțământul aliaților lor anglo-americanii”. Cu toate acestea, și
liberalii Daniel Danielopol și Mihai Romniceanu și de asemenea,
generalul Negulescu se pronunțau, ca și Hudiță, pentru a se rezista
„cu orice preț și cu armele la nevoie”.
Veștile primite din Moldova și Bucovina de Sud — unde
autorităților române nu li se permitea accesul — consemnate la 13
și 15 noiembrie în Jurnal, erau și ele de natură să îngrijoreze, ca și
confiscările care continuau din partea ocupantului, inclusiv a
vagoanelor de carburanți destinate armatei de pe front și a grâului
de sămânță! La aceasta se adăuga puținătatea însămânțătilor de
toamnă — la 14 noiembrie doar 45% fiind încheiate.
La 13 noiembrie, o nouă ședință de guvern a dezvăluit măsura
dezacordurilor din sânul său, reprezentantii F.N.D.-ului căutând să
justifice incidentele ce aveau loc în teritoriu printr-o nemulțumire
a mulțimilor, când de fapt erau provocatorii lor. După ședință,
vizitând pe generalul Negulescu, Hudiță s-a pronunțat din nou
pentru „o rezistență categorică din partea noastră, la nevoie chiar
militară”, el ridicând și problema existenței unei „camarile” la Palat
— „dirjată din umbră de Tătărescu”, cel care constituia o
permanentă grijă pentru fruntașii țărăniști!
în scenă a intrat și un nou personaj, Andrei lanuarevici
Vișinski, „trimis special al guvernului sovietic”. Sosind la
București, el s-a purtat ca un gauleiter. De altfel, Maniu a
intentional să-1 întâlnească, adresându-i si o scrisoare în acest sens,

care l-a iritat cumplit pe demnitarul sovietic. La 14 noiembrie a
avut loc un dejun oferit oaspetelui, la care au luat parte membrii
guvernului și alte câteva personalități, între care doctorul Lupu și
Constantin Titel Petrescu. Hudiță îl caracteriza la acest prim
contact: „un om inteligent, cult și extrem de vioi, dar toate aceste
calități puse în slujba șireteniei îl fac și mai primejdios”.
în aceeași zi, primiți la Palat, Maniu și Dinu Brătianu au fost
confruntați cu grava problemă a somației sovietice privind
evacuarea Ardealului de Nord, dar mai ales cu poziția lor diferită
față de cea a regelui și a generalului Sănătescu, care nu acceptau
soluția rechemării trupelor. Maniu pleda, de data aceasta, pentru a
nu se aștepta un răspuns din partea anglo-americanilor și a se
acționa înainte ca aceștia să recomande o nouă cesiune. Dar nu
aceasta era opinia liderilor militari. Nici Sănătescu, nici Rădescu și
nici Negulescu nu se alăturau soluției radicale preconizate de
Maniu și de apropiații săi. De altfel, poziția reprezentanților anglo-
americani îi încuraja la rezervă, aceștia declarând lui Sănătescu că
noua pretenție sovietică referitoare la evacuarea Ardealului de
Nord de către administrația românească era „chiar logică”,
deoarece „necesitățile războiului primează orice alte considerații”,
iar sovieticii aveau „nevoie de liniște totală în spatele frontului”!
La rândul lor, Romniceanu și Hudiță discutând situația creata,
conchideau că „dezmățul comunist din țară e protejat de Soviete,
în timp ce anglo-americanii nu numai că nu ne ajută, dar, din
contra, ne silesc să ne supunem manevrelor rusești”.
O întâlnire la Buftea între Maniu, Știrbei, Niculescu-Buzești și
Hudiță cu Berry și Stevenson nu a făcut decât să confirme poziția
rezervată a reprezentanților anglo-americani. Exprimând și poziția
lui Maniu, Hudiță le-a declarat că „suntem deciși să rezistăm la
nevoie chiar cu armele, rechemând în tară armata noastră din
Ungaria”, dar Berry a răspuns cu sinceritate că guvernul său îi
trasase să asigure „cea mai bună colaborare între România și
Uniunea Sovietică în vederea continuării războiului”! Ei nu s-au
arătat sensibili nici față de teza expusă de Hudiță că — prin
rezistența preconizată în problema Ardealului de Nord — se
intenționa să se dea ocazie anglo-americanilor „de a media

conflictul dintre noi și Soviete, continuând războiul alături de ele
cu aceeași hotărâre ca și până acum”. Singurul rezultat al întâlnirii
a fost planificarea unor întâlniri viitoare între cei doi și Hudiță
pentru ca aceasta să le expună unele probleme referitoare la istoria
apropiată a României.
La 16 noiembrie Hudița a avut o lungă întrevedere —
împărțită în două fragmente — cu Vișinski la sediul legației
sovietice (el folosește repetat termenul de ambasadă, ceea ce ar
sugera, cum am arătat, o transcriere a textului!). Este evident că
demnitarul sovietic a încercat sa-1 atragă în tabăra sa, continuând
de fapt o acțiune pe care o încercase mai înainte și Bodnăraș! La
imputările referitoare la aplicarea Armistițiului, Hudița i-a replicat
ferm, Vișinski arătându-se cel puțin aparent dispus să țină seamă
de observațiile critice ce i s-au făcut Hudiță a pus și problema
interdicției impusă autorităților române de a-și exercita funcțiile în
Moldova și Bucovina și chiar și cea a aprovizionării populației cu
lemne de foc! In a doua parte a întrevederii, când a oferit
oaspetelui său și un bufet cu delicatese, Vișinski a atacat dur pe
Maniu și pe Mihalache, iritat mai ales din cauză că Maniu îi ceruse
să discute cu el problema Basarabiei și a Bucovinei. Hudiță i-a
apărat ferm. A fost însă limpede că Vișinski era preocupat și de o
schimbare a conducerii Partidului Național Țărănesc și că-1 dorea
în această funcție chiar pe Hudiță ori „la rigoare” pe Lupu. „El a
pus ochii pe mine și speră să mă poată câștiga, notează Hudiță în
Jurnal, însă nu-și dă seama cu ce om are de-a face și cât de greșita
este alegerea lui”! In ziua următoare, la Cercul Militar, Sănătescu a
oferit o recepție lui Vișinski, care de data aceasta a reproșat lui
Hudiță că nu l-a găsit printre inițiatorii ARLUS-ului!
La 16 noiembrie, Maniu considera că noul guvern trebuia
lichidat „cât mai repede”, deși acesta intrase în funcțiune doar cu
zece zile mai înainte! La îndemnul său, Ghiță Pop și Hudiță
trebuiau ca în audientele de lucru la suveran să încerce să-1
influențeze în sensul rezistentei. Este ceea ce Hudiță a făcut în
audiența sa de la 17 noiembrie, sugerând monarhului rezistența la
pretențiile sovietice și față de amestecul „în treburile noastre”,
deoarece „anglo-americanii vor fi astfel obligați să intervină și să

medieze conflictul între noi și Moscova”. La un moment dat,
suveranul s-a arătat cu totul convins și a trebuit ca Maniu să-i
sugereze amânarea „cu câteva zile” a demisiei guvernului. De data
aceasta, reprezentantii celor două partide istorice au început să
discute dacă în următorul guvern aveau sau nu să-i primească pe
comuniști. în realitate, jocul era departe de a fi atât de simplu, deși
la 20 noiembrie, întemeindu-se pe acordul principial al regelui, se
decisese retragerea din guvern, în cazul neîncetării operațiilor de
ocupare a primăriilor și prefecturilor de către fenediști.
Hotărârea lui Maniu de a convoca Comitetul executiv al
Partidului Național Țărănesc la 2 decembrie, pentru ca acesta să
aleagă o nouă conducere a sa, a produs un alt lanț de probleme.
Doctorul Lupu s-a arătat foarte dispus să-și pună candidatura la
președinție, provocând iritarea lui Mihalache, care în situația
politică data nu putea face acest lucru, dar care nu era nici dispus
să sprijine ascensiunea „egalului” său în vicepreședinție! Maniu s-a
eschivat în a se pronunța în favoarea vreunui candidat, deși l-a
îndemnat și pe Hudiță în această direcție ori în cea de a-și asuma
secretariatul general. Până la urmă, s-a decis, ca o soluție
intermediară, în a amâna cu două săptămâni ședința convocată. In
privința lui Lupu, având în vedere și îngrijorări ale lui Maniu,
Hudiță s-a străduit să-l determine sa nu ajungă la o colaborare cu
„agenți ai Moscovei” și să „nu rupă partidul” în dorința de a
deveni președintele său! între timp, partidul desfășura „o vastă
activitate de organizare în toată țara” (23 noiembrie).
Hudiță pendula între activitatea sa la Ministerul Agriculturii —
la 19 noiembrie se ajunsese la însămânțarea a 54% din suprafețele
de grâu! — ședințele de Consiliu de Miniștri și întrevederile cu
reprezentanții marilor puteri. în mai multe rânduri, Hudiță s-a
întâlnit cu Berry, Stevenson și Le Rougetel pentru a le face
expunerile solicitate — calificate de ei „o importantă lecție de
istorie” — dar și pentru a-i îndemna să susțină poziția de frondă a
celor doua mari partide. Dar aceștia, deși receptează cu interes
informațiile transmise și găsesc justificată iritarea partidelor
istorice, arată interlocutorului lor că „o astfel de criză ar face o
16 Jurnal politic (4 noiembrie-6 decembrie 1944)
foarte proastă impresie la Washington și că ea trebuie evitată cu

orice preț” (Berry la 20 noiembrie). Deși prins în activitățile
publice și politice, Hudița și-a reluat și cursurile, prilej de
convorbiri cu unii colegi, între alții cu G. Călinescu ori cu Sauciuc-
Săveanu.
La Ministerul Agriculturii, în afara problemelor vitale —
însămânțările și lemnele de foc pentru Capitală — Hudiță trebuie sa
facă față în continuare agitației inginerilor agronomi democrați,
având în frunte pe Virgil Economu și care erau îndemnați de
Romulus Zăroni, ca și problemei epurărilor „elementelor fasciste”,
el vrând să evite „răfuieli și răzbunări cu caracter strict personal”.
Neplata icrelor negre de către predecesorii săi l-au determinat să
dispună somarea acestora la achitarea datoriilor; el însuși a plătit
pe loc o cutie și a cerut totodată ridicarea prețului „acestui articol
de lux”.
La 21 noiembrie a avut loc un Consiliu de Miniștri de patru
ore, în care s-a dezbătut situația din Moldova (unde nu se
îngăduise încă vizita unei delegații interministeriale) și starea de
anarhie cauzată de atacarea primăriilor și prefecturilor și de
îndemnarea țăranilor de a-și împărți moșiile. Reprezentanții
partidelor istorice au cerut retragerea guvernului, dacă colegii lor
fenediști nu aveau să pună capăt stării acesteia. Două zile mai
târziu, Maniu îl informa pe Hudiță că Știrbei se declarase și el de
acord că „trebuie făcut ceva pentru a-i sili pe anglo-americani să
intervină ca mediatori între noi și Soviete”. De asemenea, în
situația tensionată existentă, atât Maniu cât și Știrbei s-au
pronunțat pentru trimiterea unor fruntași la Londra și
Washington. Hudiță se arăta de acord să plece, dacă i se asigurau
„fondurile necesare în acest scop” și își putea lua și familia.
La 23 noiembrie a avut loc o nouă audientă de lucru la
suveran a ministrului Agriculturii. Timp de o oră au vorbit „despre
situația politică internă și externă”, Hudiță pledând pentru
formarea unui „guvern de militari și tehnicieni, care să
restabilească ordinea, să suspende orice activitatea politică pentru
a se putea continua războiul și să se execute Armistițiul”. Două
zile mai târziu, Negel, mareșalul Palatului, i-a promis și el să
contribuie în a convinge pe regele Mihai să accepte formula

guvernului de militari și tehnicieni. Pentru acest guvern, Hudiță a
început să caute viitorii săi membri, vorbind cu doctorul Grigore
l’opa pentru Ministerul învățământului și cu prietenul său
inginerul agronom Romulus Odobeșteanu pentru Ministerul
Agriculturii. Totodată, își dădea seama de greutățile ce urmau să
(le întâmpinate, înainte ca un astfel de guvern să poată fi alcătuit,
intre altele de eforturile ce trebuiau făcute „pentru a lămuri pe
anglo-americani despre scopurile urmărite de tuși”.
Viața sa devenise complexă și-i impunea lui Hudiță o
activitate debordantă. „Curs la facultate, minister, partid, toate
reprezintă o pierdere uriașă de energie, mai ales că în toate eu pun
poate prea multă conștiinciozitate”, nota el la 25 noiembrie. La 26
noiembrie, a avut loc o întrevedere interesantă între Hudiță și
Traian și Alice Săvulescu, iar în ziua următoare Hudiță i-a rezolvat
mai multe probleme savantului biolog, care încă nu se alăturase
fățiș extremei stângi.
Continuau și încercările de atragere a fruntașului țărănist.
Groza i-a propus să stea amândoi de vorbă, la 27 noeimbrie și în
aceeași zi, seara, Hudiță a fost primit a doua oară de Vișinski. Din
nou s-a discutat despre ARLUS, Hudiță „denunțând” demnitarului
sovietic oportunismul unora dintre inițiatorii săi, ceea ce
provocase chiar pe Vișinski să exclame: „frumos buchet de
oameni, n-am ce zice”. Dar, obiectivul întrevederii fusese, în
intenția demnitarului de la Moscova, chestiunea unei eventuale
demisii a guvernului român. Hudiță, motivând-o prin agitațiile și
acțiunile fenediste și preconizând formarea unui nou guvern de
militari și tehnicieni, iar Vișinski insistând pe reformele care
„trebuie făcute”, Hudiță răspunzându-i „desigur, însă la timpul lor,
nu acum când trupele noastre luptă în Ungaria alături de ale d-
voastră”. Diplomat, Vișinski se arătase dacă nu convins, cel puțin
parțial înțelegător.
Spre sfârșitul lunii noiembrie, se ajunsese la însămânțarea a
„aproape 60% din suprafața programată pentru grâu”, dar
ocupanții continuau să paralizeze procesul, între altele prin
cantitățile neîndestulătoare de carburanți lăsate pentru tractoare.
Hudiță continua dialogul „de surzi” și cu inginerii agronomi

democrați. Mersul în Moldova a delegației interministeriale
continua să fie blocat mai departe de autoritățile de ocupație.
La 28 noiembrie a avut loc întrevederea Hudiță-Groza.
Vicepreședintele Consiliului de Miniștri, declarând lui Hudiță că
vedea în el „singurul” care putea lua succesiunea lui Maniu, i-a
propus o înțelegere politică. El, Groza, urma să conducă guvernul
de coaliție până la retragerea armatei de ocupație, când urma ca
locul de premier să fie asumat de Maniu ori de alt reprezentant al
său, în România instituindu-se „sistemul celor două partide”.
Inițial, Groza dorise ca Hudiță să-i fie partener în planul său, dar
acesta îi răspunsese că dorea să se retragă din politica militantă.
Seara, la Mihai Popovici, liderii țărăniști au dezbătut din nou
chestiunea relațiilor lor cu cealalată parte a baricadei. Lupu avusese
și el o întrevedere cu Vișinski, neîndoielnic ca urmare a zvonurilor
privind preluarea de către el a conducerii partidului. Relatarea sa
produsese iritarea lui Mihalache, pe care l-au liniștit atât Maniu cât
și Hudiță. Ghiță Pop a susținut din nou formarea unui guvern de
militari și tehncieni, dar, de data aceasta, Hudiță a arătat că se
îndoia ca Uniunea Sovietică avea să accepte formula. In
consecință, el a sugerat rechemarea câtorva divizii de pe front, ca
astfel să fie provocată o intervenție împăciuitoare anglo-americană!
O întrevedere între Hudiță și Mihalache a risipit, cel puțin aparent,
ultimele îndoieli ale celui de-al doilea.
înaintea ședinței Consiliului de Miniștri din 29 noiembrie,
Hudiță a transmis lui Groza respingerea propunerilor sale, ceea ce
acesta a interpretat drept o „insultă” la adresa sa, el spunând lui
Hudiță că alegerile — menite a departaja poEtic țara — nu aveau să
aibă loc „decât atunci când vom voi, cei din F.N.D”. In ședința
guvernului, au urmat noi altercații, cauzate de data aceasta de
incidentele ce avuseseră loc în comuna suburbană Apărătorii
Patriei. Hudiță și Bebe Brătianu au cerut lui Sănătescu să prezinte
Regelui demisia cabinetului său. Ieșind cu generalul Negulescu,
ministrul de Război, Hudiță i-a transmis, în temeiul mandatului pe
care i-1 dăduse Maniu, propunerea formării unui nou guvern de
miEtari și tehnicieni, care „să dezarmeze cu forța pe fenediști și să
JURNAL POLITIC (4 NOIEMBRIE - 6 DECEMBRIE 1944) 19
recheme câteva divizii de pe front”. Negulescu s-a arătat de acord

cu „formula” și a sugerat numele generalului Rădescu ca succesor
al lui Sănătescu.
In ziua următoare, au apărut deziluziile! Negulescu a
comunicat acceptul lui Rădescu, dar totodată și opinia acestuia că
„un guvern fără fenediști nu mai este posibil la ora aceasta”,
deoarece ar fi provocat „un conflict deschis” cu sovieticii, ceea ce ,
după opinia sa, ar fi fost un lucru „extrem de primejdios”. La
rândul lor, Dinu Brătianu ca și Știrbei s-au arătat și ei de acord cu
un guvern de militari și tehnicieni, „însă numai dacă nu se opun
categoric rușii”!
Pentru a precipita lucrurile, Maniu s-a hotărât să mai aibă o
întrevedere cu suveranul, dar oricum s-a decis ca demisia
guvernului să fie provocată la prima ședință după 1 decembrie.
Spre neplăcerea liderilor țărăniști intransigenți, întrevederea a
dezvăluit că regele nu era dispus să treacă la măsuri extreme,
atunci când Maniu sugerase ca în Capitala să existe „suficiente
forțe pentru a ține în frâu trupele sovietice”. In seara zilei de 1
decembrie, Hudiță s-a întâlnit cu Berry, generalul Schuyler și
amiralul Stevenson, cărora descriindu-le marile probleme cu care
se confrunta guvernul român, le-a anunțat intenția formării unui
guvern din militari și tehnicieni și evident le-a cerut sprijin pentru
a se evita o intervenție sovietică. Cei trei intedocutori ai
profesorului au considerat justificată intenția formării noului
guvern, Stevenson amintind și faptul că un succes înregistrat la
București în relația cu sovieticii ar fi avut urmări pozitive și în ceea
ce privea pe polonezi. Totodată, ei au declarat însă lui Hudiță că
pentru un răspuns oficial era necesar să primească o dezlegare din
partea guvernelor lor, ceea ce nu i-a împiedicat să se plângă, la
rândul lor, de greutățile pe care le aveau personal cu afiații lor,
arătând că „au avut necazuri cu rușii care le-au confiscat mașinile,
trebuindu-le zile întregi de discuții cu comandamentul sovietic
pentru eliberarea lor, de multe ori și fără cauciucuri”!
La 2 decembrie a avut loc o nouă întâlnire a lui Hudiță cu
Vișinski, care a primit, de data aceasta „rece” pe fruntașul țărănist
și i-a vorbit „pe un ton aspru”, reproșându-i intenția partidelor
istorice de a provoca demisia guvernului în vederea înlocuirii sale

cu unul format din militari și tehnicieni. Păstrându-și calmul,
Hudiță îi justificase intenția, afirmându-i dorința executării
Armistițiului. Totodată, el făcuse și o pledoarie pro domo
descriindu-i constanta sa atitudine democratică, încă din vremea
studiilor sale pariziene, amintind și de sprijinul material pe care
Partidul Național Țărănesc îl dăduse comuniștilor. La solicitarea
lui Vișinski, el îi enumerase condițiile unei continuări a colaborării
politice cu F.N.D.-ul: oprirea asaltului asupra primăriilor și
prefecturilor, încetarea constrângerii muncitorilor de a adera la
sindicatele comuniste și oprirea ocupării moșiilor cu forța de către
țărani. Demnitarul sovietic se angajase chiar să vorbească cu
fruntașii fenediști „pentru a-și struni ambițiile”.
Dar intervenția lui Vișinski nu a determinat Partidul Național
Țărănesc să renunțe la declarația pe care Hudiță urma s-o citească
în ședința guvernului din aceeași zi, cerând demisia cabinetului.
Ședința este descrisă în detaliu în notațiile fruntașului țărănist.
După declarația citită de Hudiță, a luat cuvântul Pătrășcanu, care a
declarat că acordul nu poate fi restabilit decât prin desemnarea
unui ministru comunist al Internelor și a generalului Vasiliu-
Rășcanu la Ministerul de Război. Groza l-a susținut, în timp ce
Ghiță Pop și Bebe Brătianu s-au declarat de acord cu declarația
prezentată de Hudiță. Gheorghiu-Dej a amintit pactul din 1937 al
național-țărăniștilor cu legionarii, iar Hudiță i-a vorbit de lichelele
și transfugii aliați ai comuniștilor, ca și de sprijinul pe care-1 dăduse
el acestora în perioada anterioară.
A urmat o înfruntare între Dej și liberali, pe care el i-a învinuit
de antisovietism. Din nou a intervenit Hudiță în legătură cu
formațiunile aliate Partidului Comunist, iar apoi dezbaterea s-a
orientat spre incidentele care avuseseră loc în țară și spre Penescu,
ministrul de Interne. înverșunarea se constată de ambele părți,
Sănătescu străduindu-se inutil de a găsi o formulă de aplanare și
înțelegere. Reprezentanții partidelor istorice și-au repetat
imputările, iar cei ai F.N.D.-ului n-au încetat sa ceară schimbarea,
în favoarea lor, a miniștrilor de Interne și Război. A mai avut loc și
o altercație între Hudiță și Pătrășcanu, cel dintâi făcând chiar o
comparație între libertatea de care beneficiase cel de-al doilea în

timpul regimului antonescian, spre deosebire de tovarășii săi de
partid! Ședința a luat sfârșit „într-o atmosferă tristă și penibilă”.
Ziua următoare a început pentru Hudiță cu o întrevedere cu
Gheorghiu-Dej, solicitată de acesta în ziua precedentă. Spre
surpriza profesorului, el a constatat că vizita fusese provocată de
interesul interlocutorului sau pentru ceea ce el spusese privind pe
Pătrășcanu! După întrevederea cu Gheorghiu-Dej, încheiată „în
termeni politicoși”, Hudiță s-a dus la Maniu, unde s-a discutat
persoana succesorului lui Sănătescu, vorbindu-se de Rădescu, dar
și de generalii Racovița și Niculescu. Vizita pe care a efectuat-o el
apoi la Berry, unde se găsea și Stevenson, nu a clarificat situația,
cei doi anunțându-1 pe Hudiță că nu primiseră vreun răspuns din
partea guvernelor lor, iar Stevenson exprimându-și chiar temerea
ca „guvernul său să nu cedeze din nou în fața Moscovei, așa cum a
făcut în chestiunea poloneză de atâtea ori”.
Nici audiența lui Maniu și a lui Dinu Brătianu la rege n-a
contribuit la o clarificare a situației. Fiind de față, Sănătescu „s-a
pronunțat în contra unei rezistențe militare”, iar suveranul, deși s-a
declarat de acord cu formula guvernului de tehnicieni, „a făcut o
ușoară rezervă în cazul că Sovietele s-ar opune categoric și anglo-
americanii s-ar declara pentru ele”. Consultările continuau, Regele
invitând și pe doctorul Lupu, care — mai ales dornic de a fi prim-
ministru — înclina să spere într-un nou acord al celor patru partide
coalizate la 20 iunie. întrevederea cu monarhul nu l-a satisfăcut pe
bătrânul fruntaș, obsedat de gândul propriei sale ascensiuni la
conducerea guvernului, eventuaEtate la care îl încurajaseră să se
aștepte și Titel Petrescu și Emil Bodnăraș.
La 4 decembrie, Rădescu a primit din partea Regelui
mandatul de a forma noul guvern, Lupu remarcând însă lucid că
nu va putea fi format guvernul dorit din militari și tehnicieni și că
se va ajunge tot la un guvern pohtic, el sperând încă că acesta avea
să cadă în sarcina lui. Soții Constantinescu-Iași l-au vizitat în
aceeași după-amiază pe Hudiță, după toate probabilitățile trimiși să
culeagă informații. în ziua următoare, moment culminant al crizei,
Maniu, Rădescu, Ghiță Pop și Hudiță schițează compoziția
guvernului de militari și tehnicieni, în compoziția căruia sunt

introduși Grigore Popa și Odobeșteanu și se discută chiar ipoteza
unei rezistențe armate, în cazul neacceptării de către sovietici a noi
formule. „Atmosfera de îngrijorare” se menține însă și vizitele
succesive pe care Hudiță le face lui Berry și lui Stevenson nu
contribuie la o îmbunătățire a climatului, amândoi arătându-se
sceptici privind un răspuns favorabil din partea guvernelor lor și
criticând totodată întârzierea formării noului cabinet, deși tot ei
ceruseră răgazul de a primi o dezlegare de la Washington și
Txindra!
După ce a trecut pe la Dinu Brătianu, unde se găseau și
Maniu și Știrbei, comunicându-le discuțiile sale cu Berry și
Stevenson, Hudiță a fost mandatat de către ei să informeze Palatul
asupra necesității de a se grăbi formarea noului cabinet, ceea ce el
a făcut, având o scurtă întrevedere cu Negel. în ziua următoare,
criza s-a rezolvat, dar nu în sensul dorit de Maniu și Hudiță! în
timp ce erau la „Capșa”, fruntașii țărăniști au fost informați de
Augustin Popa despre „marea mișcare” care se înregistra în curtea
Palatului, fiind vorba probabil de „noii miniștri care depun
jurământul în fața regelui”, pentru ca să fie apoi informați de
Teodorescu-Braniște că Rădescu nu făcea altceva decât să recon
stituie vechiul guvern, știre care le este confirmată de Ghiță Pop.
La ora 11 și jumătate, Vișinski, Berry și Stevenson se
prezentaseră regelui Mihai și-i ceruseră ca formula politică
anterioară să fie menținută, respingându-se formula guvernului de
tehnicieni. Consultându-se cu Negel, Sănatescu și Rădescu,
suveranul hotărâse să fie acceptat acest adevărat ultimatum pe
care-1 primise, nu numai din partea reprezentantului sovietic, ci și
din parte reprezentanților Statelor Unite și Marei Britanii! în
situația creată, reprezentanții partidelor istorice au dat curs
invitației și au prestat jurământul alături de mandatarii Frontului
Național Democrat.
în realitate, fusese o adevărată lovitură de teatru. Fruntașii
țărăniști s-au întâlnit după ceremonia de la Palatul Elisabeta, unde
avusese loc depunerea jurământului, la Maniu. Erau derutați.
Seara, Hudiță, trimis de Maniu, s-a întâlnit cu Berry și cu
Stevenson, care i-au declarat că regretă „din tot sufletul că s-a

ajuns aici”, dar i-au comunicat „dorința... de a evita orice fricțiuni
de orice natură cu guvernul sovietic, în aceste împrejurări
excepțional de grave pentru soarta războiului”. Drept consolare, i-
au mai comunicat că obținuseră promisiunea lui Vișinski pentru
remedierea nemulțumirilor partidelor istorice.
Opinia publică — al cărei puls l-a luat Hudiță în aceeași seară
întâlnindu-se cu membrii familiei sale aflati la București — era însă
profund nemulțumită de menținerea la putere a „trădătorilor de
țară” și de colaborarea partidelor istorice cu ei! Hudiță mai era
frământat, în acest moment de sfârșit, dar și de început de nou
mandat ministerial, de grija față de situația tatălui și rudelor sale de
la Bogdănești, din nordul Moldovei.
Cele 33 de zile cuprinse în acest volum al jurnalului politic
dezvăluie greaua situație a țării în timpul celui de-al doilea guvern
Sănătescu, complicațiilor inerente ale guvernării adăugându-li-se și
confruntările politice dintre membrii cabinetului, ca și o
accentuare evidentă a presiunii Uniunii Sovietice, dublata de
pasivitatea reprezentanților celorlalte două mari puteri. De fapt,
acest guvern Sănătescu — care ar fi trebuit să fie o formație
ministerială politică stabilă — apare ca un efemer guvern de
tranziție, chiar din primele zile ale ființării sale. Atmosfera politică,
pe care o reflectă notațiile profesorului Hudiță, era dominată de
stăruințele celor două laturi ideologic separate și opuse ale
formației ministeriale de a dobândi fiecare o poziție predominantă,
înlăturând chiar pe cealaltă latură din schema guvernamentală. Dacă
sprijinul sovietic pentru FND este categoric și limpede, poziția
guvernului și, respectiv, a reprezentanților Statelor Unite și Marii
Britanii este incertă și labilă, necontenit predispusă la cesiuni față
de marele aliat sovietic. Detaliile care sunt consemnate în
însemnări ilustrează situația tragică a României și lasă să se
întrevadă perspectivele sumbre ale etapei următoare.
Acad. Dan BERINDEI

Jurnal politic
(4 noiembrie - 6 decembrie 1944)
JlIRNAL POLITIC (4 NOIEMBRIE - 6 DECEMBRIE 1944) 27
Sâmbătă, 4 noiembrie 1944
La 7 dimineața îmi telefonează Ghiță Pop1 să ne vedem la

Maniu2 pe la 8, căci „lucrurile s-au precipitat în cursul nopții”. La 8
fără zece am ajuns la Maniu, care de două zile stă la Leucuția3, în
Schitu Măgureanu, bloc în care locuiește și cumnatul său, Sabin
Mănuilă4. Găsesc pe Mihai Popovici5, Ghiță Pop, Solomon6 și
I bucuria. Trec un moment în dormitor la Maniu, unde se îmbrăca
în timp ce ceilalți așteptau în sufrageria lui Leucuția. Maniu mă
lămurește pe scurt, rămânând să-mi dea detalii mai târziu, că
răspunsurile primite de la Comei Bianu7 și de la Eden8, prin Rică
Georgescu9, ieri după masă l-au silit să accepte formarea unui
guvern de colaborare cu fenediștii. Ieri după masă el s-a văzut cu
Sănătescu10, cu Titel Petrescu11 și cu Pătrășcanu12 și s-au înțeles
definitiv cum sa fie repartizate ministerele pe partide. La ora opt
jumătate vine Brătianu13, pentru a se înțelege cu el asupra
repartizării ministerelor între partidele noastre, iar la IO30 vine și
Sănătescu, cu Groza14, pentru definitivarea listei și repartizării
subsecretarilor de stat. Maniu mă roagă să accept Ministerul
Agriculturii, ca fiind cel mai indicat „pentru un post atât de
important în situația de azi”. La Externe, aflu de la Maniu, că
regele15 l-a rugat pe Sănătescu să prevină pe Maniu și pe Brătianu
că el ține să numească pe Vișoianu16, din moment ce Buzești17
refuză să facă parte din noul guvern. Maniu s-a înțeles cu Brătianu
ca ei să nu facă parte din acest guvern, rămânând în rezervă, până
când vor vedea mai clar ce urmăresc rușii. Titel Petrescu a cerut
insistent, pentru el, Ministerul învățământului, iar Pătrășcanu, pe
cel al Justiției, ceea ce li s-a admis. In schimb, ei au acceptat pe
Sănătescu ca președinte al noului guvern. Maniu regretă că
Sănătescu a acceptat, fără să-1 întrebe nici pe el și nici pe Brătianu,
să-i acorde vicepreședinția guvernului lui Petru Groza, fără un
portofoliu ministerial. Spre surprinderea mea, Maniu îmi spune că
a obținut de la fenediști numirea lui Mihai Popovici la Ministerul
de Interne. Nu mai am timp să-i spun că nu găsesc potrivită
28 Jurnal pounc (4 noiembrie - 6 decembrie 1944)
această numire, pentru că Leucuția a intrat în dormitor să-i spună

că Brătianu a și sosit.
Trec în sufragerie și discut cu colegii mei, tot așa de surprinși
ca și mine, împrejurările în care am ajuns să ne vedem într-un
guvern cu oamenii Moscovei! Nu putem vorbi prea mult căci a
sosit, odată cu Brătianu, și C. Zamfirescu18, șeful liberal de la
Argeș. Ghiță Pop și Leucuția mă iau deoparte să-mi spună că ar
trebui să vorbim cu Maniu să renunțe la Mihai Popovici, „care ne
compromite”. „Dacă voi, care sunteți tot timpul cu Maniu, le-am
răspuns eu, n-ați fost în stare să împiedicați acest lucru, cum vă
închipuiți că aș reuși eu, tocmai acum când totul e aranjat definitiv
și nici nu mai avem timp dă discutăm cu el”.
In timpul acesta a apărut și Bebe Brătianu19. E nedumerit și el
pentru că s-a ajuns atât de repede la un acord care ieri la prânz părea
încă imposibil. Se fac tot felul de ipoteze. Bazat pe ce afla-sem de la
Maniu cu o jumătate de oră mai înainte, eu susțin că dacă lucrurile
s-au precipitat atât de repede, încât Maniu și Brătianu au acceptat
colaborarea cu fenedistii, înseamnă că numai considera-tii de
politică externă i-a putut determina. Bebe Brătianu și Zamfirescu se
raliază și ei acestei explicații. După câteva minute sosesc și
Danielopolu20 și Romniceanu21, convocări aici de Dinu Brătianu.
La 930 ies, din dormitorul lui Leucuția, Maniu si Dinu
Brătianu, triști și întunecați la față. „Domnilor, începe Maniu, d-1
Brătianu și cu mine ne-am pus de acord asupra persoanelor care
vor avea trista însărcinare de a face parte dintr-un guvern cu
fenediștii, pe care noi nu l-am dorit, dar pe care l-am acceptat siliți
de împrejurări de politică externă. Să dea Dumnezeu ca această
încercare să dea rezultate bune pentru țară. Eu vă urez mult
succes. Știu că partidele noastre dispun de personalități distinse,
care ar putea face mai multe echipe guvernamentale, noi însă, în
graba cu care am procedat, ne-am oprit în principiu la aceia dintre
prietenii noștri care au fost mai aproape de noi în lupta grea care
am dus-o în contra dictaturii lui Antonescu22 și care, după
aprecierea noastră, au vederi mai de stânga pentru a se putea
înțelege mai ușor cu colegii lor fenediști”. Maniu ne-a citit apoi
lupta miniștrilor țărăniști și liberali, după cum urmează: Bebe
Jurnal politic (4 noiembrie- 6 decembrie 1944) 29
Brătianu la Ministerul Armamentului și înzestării Oștirei; prof.

I lanielopol (Sănătate), Romniceanu (Finanțe), Gh. Fotino23
(Cooperație); subsecretari de stat: C. Zamfirescu, G. Nistor24 (din
Banat) și Victor Papacostea25. Național-țărăniști: Mihai Popovici
(Interne), Ghiță Pop (Culte și Arte), I. Hudiță (Agricultură și
Domenii), Aurel Leucuția (Economie Națională) și Virgil
Solomon (Lucrări Publice); subsecretari de stat: Dumitru
(iăpățineanu26, Gh. Zâne27 și Emil Ghilezan28. Până la această oră,
Maniu cunoaște ca miniștri fenediști pe Titel Petrescu (Educație
Națională) și pe Pătrășcanu (Justiție). Ceilalți fenediști vor fi
cunoscuți când va sosi Sănătescu cu lista lor. Știm doar că P.
Groza va fi vicepreședinte fără portofoliu. In timp ce liberalii
plecau, eu am telefonat lui Fotino și lui Papacostea, anunțându-le
că la această oră sunt miniștri.
Luându-1 pe Maniu de o parte, i-am spus că se face mare
greșeală cu Mihai Răutu29, care ne-a ajutat foarte mult în ultimul
timp în lupta contra lui Antonescu, în timp ce Zâne nu ne-a ajutat
de loc, facându-și, din contra, treburile foarte bine sub dictaturile lui
Carol30 și Antonescu. Maniu mi-a mulțumit că i-am atras atenția; l-a
șters de pe listă pe Zâne, înlocuindu-1 cu Răutu. In urma acestei
schimbări, Ghilezan a fost trecut la Finanțe, iar Răutu în locul lui, la
Telefoane; Căpațâneanu rămâne la învățământ împreună cu
Papacostea, ca subsecretari de stat pe lângă Titel Petrescu
Rămânând singuri, Ghită Pop și Leucuția au ridicat de față cu
Popovici problema numirii sale la Interne, arătându-i ca vom fi
atacați de fenediști pe chestiunea relațiilor sale cu Killinger31.
Leucuția voia să ridice și chestiunea dosarului Popovici de la
Președinția Consiliului de pe timpul lui Antonescu, în legătură cu
depunerile lui bănești în Olanda, însă n-a mai fost timp, căci a sosit
Sănătescu împreună cu Titel Petrescu cu lista miniștrilor și
secretarilor fenediști. Ei au trecut cu Maniu în dormitorul lui
Leucuția, unde a fost definitivată lista întregului guvern pentru a fi
dată presei. Am asistat apoi la o ceartă penibilă între Popovici, de o
parte și Ghiță Pop și Leucuția, de cealaltă. N-am stat până la sfârșit,
căci am telefonat MiEcai32 că mă reîntorc într-o oră, ca ministru.
30 JURN AL POLITIC (4 NOIEMBRIE - 6 DECEMBRIE 1944)
La 1l30 au plecat Sănătescu și Titel Petrescu. La Externe a fost

desemnat de rege C. Vișoianu, ca tehnician, neaparținând nici unui
partidf politic; la Război, generalul Negulescu33. Am aflat astfel și
numele miniștrilor fenediști: Gheorghiu-Dej34 la Comunicații,
Lothar Rădăceanu35 (Muncă și Ocrotiri Sociale), Vlădescu-Răcoasa36
(Minorități), Gh. Nicolau37 (Asigurările Sociale), Pătrășcanu (Justiție)
și Titel Petrescu (Educație Națională); subsecretari de stat fenediști:
Teohari Georgescu38, Romulus Zăroni39 și Voitec40. A rămas ca
Sănătescu sa ne comunice ora depunerii jurământului în fața regelui,
care probabil va avea loc mâine dimineață.
Când am plecat eu spre casă, pe la 1230, i-am lăsat pe Popovici,
Ghiță Pop, Leucuția și Solomon în plină ceartă. Maniu căuta să-i
potolească. Eu n-am putut rămâne, întrucât la l30 sunt invitat la
masă cu Sauciuc-Săveanu41 la prietenul nostru comun Popescu-
Telega42. Când am acceptat invitația, acum câteva zile, nu știam că
tocmai azi voi fi ministru, căci ar fi fost mai potrivit să iau masa cu
ai mei, în familie.
Ajung acasă pe la ora unu. lată-mă ministru! Fetele noastre se
bucură enorm. Milica, modestă cum este ea, e mai puțin veselă,
întrucât știe că de acum înainte voi lipsi și mai mult de acasă. Pe
dânsa onorurile n-o interesează. Olul ei mare este că nu mă las de
politică pentru a-mi vedea de catedră și de lucrările mele. Stau o
jumătate de oră și ciocnesc cu ai mei un pahar de șampanie.
Telefonez lui Răutu și-1 anunț vestea bună pentru el, invitându-1 să
treacă în seara aceasta pe la mine.
La ora două ajung la Popescu-Telega, în Cotroceni. Găsesc pe
Sauciuc-Săveanu și pe Stoilov43, prietenul lor de Cernăuți. Nu le
venea să creadă că s-a format deja un guvern al partidelor din Blocul
democratic și că într-o oră, două va apare lista miniștrilor. S-au
bucurat mult de succesul meu, îndeosebi Săveanu și Telega. Stoilov
am impresia că s-a bucurat mai puțin. In cursul conversației care a
urmat am înțeles pentru ce Telega l-a invitat pe Stoilov. Acesta tine
neapărat să ajungă rector și vrea să-și asigure, daca nu concursul
meu, cel puțin neutralitatea mea, știind că eu susțin pe profesorul
Lupu44. In fața situației noi, eu ministru într-un guvern național,
Stoilov a înțeles că nu mai are nici o șansă să ajungă rector și de
Jurnal politic (4 noiembrie-6 decembrie 1944) 31
aceea nici n-a mai adus vorba. Lucrul acesta l-am aflat de la Telega,
când m-a condus la plecare. Săveanu a scos în evidență rolul meu în
noul guvern, la cel mai greu minister, dată fiind agitația pe care o
face F.N.D.-ul în jurul chestiunii agrare. Recunosc și ei, chiar și
Stoilov, că în situația de azi a țării, în plin război, nu poate fi vorba
de nici o reformă mai de seamă, mai ales una de importanța celei
agrare. N-am rămas până la sfârșitul mesei, înțelegând și gazda că
situația nouă în care mă aflam îmi crea multe probleme.
Am plecat pe la ora 3. Aș fi trecut pe la Lupu, însă știam că la
această oră el doarme. M-am oprit în drumul spre casă la familia
Odobeșteanu45, care locuiește în Matei Voevod, pe unde trec eu
zilnic. I-am găsit în plin dejun, cu soții Ilcuș46 și Sebastian, inginer
silvic, căsătorit cu o franceză, bună prietenă cu doamna
Odobeșteanu. Când am trecut prin Piața Brătianu, vânzătorii de
ziare strigau în gura mare formarea noului guvern și vindeau o ediție
specială a ziarului „Universul”, cu lista noilor miniștri. Ic-am întins
ziarul, care i-a surprins pe toți. Ilcuș a citit lista miniștrilor până a
ajuns la mine. Când a văzut că sunt ministru la Agricultură s-a oprit,
s-a ridicat în picioare și mi-a ținut un mic logos, în care m-a felicitat
pentru „marele rol de răspundere pe care mi l-a încredințat partidul
în aceste grele împrejurări prin care trece țara”. I-am răspuns mul-
țumindu-i și explicându-i că daca în drumul meu spre casă m-am
oprit la bunul și vechiul meu prieten, încă de pe vremea când eram
elevi în Școala militară de artilerie din 1917, am făcut-o în scopul de
a-i propune postul de secretar general al ministerului, unde am
nevoie de un om priceput și corect Le-am explicat apoi că întrucât
nu cunosc problemele acestui minister, în afară de problema agrară,
am obținut din partea lui Maniu libertatea să-mi aleg colaboratorii
principali dintre persoane competente, indiferent dacă fac sau nu
politică. L-am rugat totodată ca până luni, când voi lua ministerul în
stăpânire, să-mi indice care ar fi persoanele indicate pentru celelalte
două posturi de secretari generali, la direcțiile silvică și zootehnică.
Odobeșteanu, profund emoționat, mi-a mulțumit pentru încrederea
care i-o arăt, declarându-se fericit că poate fi colaboratorul meu în-
tr-un post în care, „nefăcând politică, zice el, n-aș fi putut ajunge
niciodată”. Au urmat îmbrățișări, cafele și câte o cupă de șampanie
32 Jurnal politic (4 noiembrie—6 decembrie 1944)
franceză, cu prăjituri de casă, soția lui Odobeșteanu fiind o exce

lentă gospodină. La ora 4 și ceva am ajuns acasă. Cu câteva minute
înainte trecuse pe la noi Achile Șaraga47, pentru a ne aduce ediția
specială cu lista noului guvern, neștiind că eu eram în oraș.
De când apăruse ediția specială, telefonul meu zbâmie într-una.
Rica48 și Ioana49 făceau cu rândul pentru a răspunde celor care voiau
să mă feEcite că încă nu m-am întors acasă. După ce m-am odihnit
o oră, am plecat la Lupu, la care am găsit pe fratele său, profesorul
Lupu. „In loc sa fac parte dintr-un guvern prezidat de d-voastră,
cum ar fi fost logic, m-am adresat eu lui Lupu, împrejurările fac să
mă văd intrat într-unul nedorit și sub președinția unui general”.
„Așa-i viața, dragul meu, mi-a răspuns el, ea nu prea vrea să se
pEeze dorințelor noastre; personal, nu știu dacă e cazul să te feEcit
sau mai curând să te plâng față de focul în care ai intrat; dacă Maniu
ținea mai mult la tine, ți-ar fi dat un minister mai ușor, ca cel al
Externelor sau al învățământului și nu al Agriculturii, care este o
nenorocire pentru timpurile de azi”. După explicațiile care i le-am
dat, a înțeles însă și el că din moment ce Mihalache50 nu poate
ocupa acest minister, Maniu n-avea pe altul mai potrivit „pentru a
ține piept agitației fenediste”. Lupu e și el de acord să-mi iau
colaboratori tehnicieni și nu oameni de partid, pentru a putea face
față mai bine împrejurărilor. Lupu nu înțelege pentru ce Maniu a dat
Internele „unui caraghios ca Penescu51, un nepriceput și pe de
asupra și un afacerist”. La fel, nu înțelege cum de i-a numit miniștri
plini pe Leucuția și pe Solomon, care, după el, „și subsecretari de
stat era prea mult”. Ii răspund că nu înțeleg nici eu ce este cu
Penescu, întrucât la prânz, când am plecat eu de la Maniu, la Interne
era trecut Mihai Popovici. Este adevărat că l-am lăsat pe Popovici
angajat într-o mare ceartă cu Ghiță Pop și cu leucuția, care poate l-au
convins să renunțe; totuși nu înțeleg cum a putut admite Maniu pe
Penescu. Cred că și această schimbare este tot o treabă de-a lui
Popovici pentru a dirija împreună cu valetul său fondurile secrete de
la Interne. Citind și eu lista noilor miniștri pe care o avea Lupu,
constat cu surprindere că s-a mai produs încă o schimbare mai mult
decât ridicolă: Voitec, un individ cu câteva clase de Eceu, ministru al
învățământului, când acest post era rezervat lui Titel Petrescu. Nu

pricep încă această schimbare.
De la Lupu mă duc la Leucuția, crezând că-1 găsesc la el pe
Maniu. Acesta era plecat la Dinu Brătianu, unde trebuia să vadă și
pe Sanătescu. Aflu de la leucuția ce s-a întâmplat cu schimbarea lui
I ’< ipovici prin Penescu. După plecarea mea, la prânz, cearta între el,
Ghiță Pop și Popovici a degenerat în insulte grave. Popovici,
înfuriat la culme, a declarat că renunță, dar si că demisionează
imediat din partid dacă în locul lui nu este numit Penescu. Maniu,
pentru a liniști lucrurile, a admis provizoriu numirea lui Penescu
până va putea întreba pe Cămărășescu dacă acceptă el acest post.
I .cucuția și Ghiță Pop au admis pe Penescu de bucurie că au scăpat
de Popovici. Leucuția i-a telefomnat lui Cămărășescu52, care e la
țară; va veni în capitală mâine după masă. In chestiunea Voitec,
I cucuția nu știe nici el ce s-a întâmplat
Când am ajuns acasă, pe la opt, mă așteptau toți membrii
familiei: Fonică cu soția53, Neculai54, Corina55, vărul meu Băcescu56
cu Liza57, verii Spiridon58 și Cârlănescu59 cu soțiile și preotul
Bobulescu60 cu Gheorghită61. Toți sunt fericiți că pe așa vremuri
grele un membru al familiei face parte din guvernul țării, ca un
punct de nădejde. Un singur lucru ne reduce bucuria, acela că nu
știm nimic de tata62, de Ghiță63 și de celelalte neamuri din Bogdă-
nești. După două luni și jumătate, noi încă nu știm nimic despre ei și
nici despre ce s-a petrecut exact în Bogdănești și satele din jur. In
timp cât am lipsit eu de acasă, telefonul n-a încetat o clipă. Toți
prietenii mei au ținut să mă felicite pentru a fi ajuns ministru. Rica și
Ioana au primit felicitările în numele meu, răspunzând la toți că
lipsesc și că nu mă întoc acasă decât foarte târziu. Șerban64,
Giosanu65, Ispasiu66, Negrei67 etc. ar fi voit să vină în seara aceasta,
însă a rămas să se înțeleagă cu mine când voi fi liber.
Pun în curent familia cu dificultățile care stau în calea
guvernului și cu împrejurările în care noi, țărăniștii și liberalii, am
fost siliți să acceptăm o colaborare cu fenediștii. Toți au sentimentul
ca am făcut o greșeală și că țara va avea mult de suferit de pe urma
rușilor care, încurajați de primul lor succes, ne vor pretinde tot mai
mult până la bolșevizarea completă a țării. Cei mai pesimiști în
această privință sunt preotul Bobulescu și &atele meu Neculai.

„Mata, bădie, îmi spune el, care a făcut liceul la Chișinău și a
funcționat mai multi ani pretor în Basarabia, nu cunoști pe ruși cât
sunt de perfizi și de răzbunători. Ei n-au azi ce face de anglo-
americani, de care se jenează și de care au atâta nevoie, dar altfel ne-ar
arăta ei nouă ce sentimente au ei față de noi, care i-am călcat în
bârlogul lor. De altfel, ceea ce fac ei în Moldova și Bucovina, unde
nici azi nu admit sa trimitem înapoi administrația de stat, este o
dovadă suficientă a ceea ce simt ei fată de noi”. El e convins că noi
am făcut o mare greșeală, aducând în guvern pe comuniști și pe
asociații lor, care „sunt plătiți de Moscova să pregătească
bolșevizarea țării”. Ai mei nu-1 prea iau în serios pe Neculai, însă eu
cred că temerile lui sunt în bună parte întemeiate.
Cel mai fericit dintre neamurile mele că am ajuns ministru la
Agricultură este Vasile Spiridon, care în calitatea lui de inginer silvic,
speră să-1 transfer de la Furceni în capitală și să se fălească cu mine.
I-am propus să-l numesc pentru moment drept consilier tehnic pe
lângă cabinetul meu. Am făcut un om fericit! El și soția lui au plecat
de la mine în al 9-lea cer. Tot atât de fericit e și Mihai Băcescu, care
mi-a recomandat pentru postul de secretar general la Direcția
zootehnică pe prietenul său Teodor Bușniță68, un foarte bun
specialist, în prezent director general al Pescăriilor Statului, doctor
în științele naturale din Germania. Rămâne să mai iau și alte
referințe despre el. Mihai își vede asigurat postul de subdirector la
Muzeul „Antipa”. Gheorghiță Bobulescu nu vrea să mai rămână
funcționar în Siguranța Generală și ar dori să facă avocatură. Să văd
ce voi putea face și pentru el. Fănică speră să-1 pot încadra în
București. Păcat că nu este prezent și tata în această zi de mare
bucurie pentru familia mea.
Radio Londra anunță în seara aceasta că armatele ruso-române
au încercuit Budapesta, ocupând deja câteva cartiere periferice.
Roosevelt69 a declarat, într-un discurs ținut la Philadelphia, acum
trei zile că flota Statelor Unite e mai mare decât toate flotele din
lume reunite. Japonia a avut în timpul din urmă mari pierderi navale.
Trupele americane debarcate în Filipine întâmpină o foarte slabă
rezistență din partea japonezilor.
Jurnal politic (4 noiembrie -6 decembrie 1944) 35
Duminică, 5 noiembrie 1944
La ora 9 la Maniu. Ședință cu membrii partidului nostru, care

facem parte din guvern, miniștrii și subsecretarii de stat. început
prost! Penescu încearcă sa se gudure pe lângă noi, însă toți îi
întoarcem spatele. Intrarea lui Maniu în sufrageria lui Leucuția,
unde-1 așteptam noi, a pus capăt acestei situații penibile. „Țiganului
nici nu-i pasă, îmi șoptește Ghiță Pop. Ședința comună a durat o
jumătate de oră. Maniu ne-a făcut o scurtă expunere, mai ales
pentru acei dintre noi care nu eram în curent cu evenimentele din
ultimele zile, în care a explicat pentru ce partidul nostru a acceptat,
„silit de împrejurări”, să colaboreze cu formațiile politice din F.N.D.
„Am acceptat-o pentru a arăta Sovietelor toată bunăvoința noastră
de a colabora cu oamenii în care ele au mai multă încredere, a
început Maniu, și aceasta în speranța că astfel vom putea servi mai
bine interesele țării și să vedem din nou Moldova și Bucovina intrate
sub administrația noastră. Aplicând cu loialitate condițiile
Armistițiului, sper să ajungem curând la stabilirea unor raporturi
normale și de buna vecinătate cu Uniunea Sovietică, pentru a putea
continua, alături de ele și de aliații noștri occidentali, războiul până la
victoria finală. Noi, care am urmărit tot timpul stabilirea unor bune
raporturi cu puternicul nostru vecin de la Răsărit, suntem fericiți că
am ajuns, în fine, să trăim această zi și să vedem cu ochii realizarea
acestui țel. Ca reprezentanți ai partidului nostru în guvernul de
colaborare cu partidele din Blocul democratic, eu vă rog să vă dați
toată osteneala și să colaborați loial cu reprezentanții lor, trecând cu
vederea peste orice considerații de ordin ideologic și să nu aveți în
vedere decât apărarea intereselor țării, în cele mai bune conditiuni.
De altfel, partidul vă va da tot concursul ca să învingeți orice
dificultate care s-ar ivi în calea activității d-voastră”. Dorindu-ne
spor în activitatea noastră, el a rugat pe Penescu și pe Leucuția să
mai rămână un moment pentru a discuta cu ei diferite probleme ale
departamentelor lor.
Eu am ieșit cu Ghiță Pop și cu Ghilezan. Impresia lui Ghită

Pop în legătură cu renunțarea lui Titel Petrescu la Ministerul
învățământului în favoarea prietenului său Voitec este că Titel
Petrescu a urmărit să mă îndepărteze pe mine de la acest minister,
neștiind că eu eram desemnat pentru Agricultură. în cursul
discuțiilor avute cu Titel Petrescu și cu Pătrășcanu cu privire la
repartiția ministerelor, aceștia l-au întrebat de mai multe ori pe
Ghiță Pop dacă eu voi fi desemnat Ia Externe sau la învățământ.
Ghiță Pop le-a răspuns că nu știe, acest lucru depinzând numai de
Maniu. Neavând un răspuns precis la întrebarea lor, Titel Petrescu,
sprijinit de Pătrășcanu, a cerut insistent de tot ca Ministerul
învățământului să treacă în lotul socialiștilor. Titel Petrescu i-a spus
lui Ghiță Pop că el nu se gândește să ocupe personal acest
departament Nu cunoșteam aceste lucruri. Acum că le știu de la
Ghiță Pop, i-am explicat eu pentru ce Titel Petrescu și Pătrășcanu
au tinut atât de mult ca să nu fiu eu la învățământ. Toți adversarii
mei din învățământul superior, care au șterpelit catedrele prin tot
felul de abuzuri și ilegalități, în frunte cu Ralea70, Iordan71, Traian
lonașcu72, Zâne, Oțetea73, Balmuș74 etc, etc. au tăbărât cu toții pe
Titel Petrescu și pe Pătrășcanu, promițându-le să se înscrie în
partidele lor numai să-i scape de mine la Ministerul învățământului.
Ei știu de mult că eu am făcut declarații publice în acest sens,
angajându-mă să revizuiesc numirile tuturor acelora intrați ilegal în
învățământul superior. Ei se înșeală însă căci dacă Voitec nu va re
zolva această chestiune, ea va rămâne pe seama viitorului guvern,
care se va forma după alegerile generale. Și atunci sper că la acest
minister să vină un om capabil să epureze universitățile de astfel de
indivizi.
La IO30 am ajuns cu Ghiță Pop și Ghilezan la Clubul nostru din
Clemenceau, unde ne așteptau șefii de culori ai capitalei, precum și
alți prieteni ca: moș Ion Codreanu75, Crihan76, Erhan77, Boldur78,
Hoisescu79, Lunguleac80, Hie Lazăr81, Aurel Dobrescu82, T. Roxin83
etc. Nu ținem o ședință propriu-zisa, ci stăm de vorbă mici grupuri,
discutând chestiunea pe buzele tuturor, cum de s-a ajuns atât de
repede la guvernul cu fenediștii. în general, prietenii noștri sunt mai
mult alarmați decât bucuroși. „Nu știu ce v-a făcut să colaborați cu
comuniștii, zice moș Codreanu, bănuiesc că v-au silit rușii, însă după
părerea mea n-ati făcut bine, pentru că nici o tovărășie cu astfel de
< lameni nu poate sfârși bine, ei urmărind să ajungă stăpâni singuri, și
aceasta indiferent mijloacele”. Erhan și Crihan au aceeași părere,
judecând toți după cele întâmplate în Rusia, în primele luni ale
guvernului Kerenski84. „Pățania lui Kerenski, zice Erhan, ar fi
trebuit să vă servească drept exemplu”. Ghiță Pop i-a răspuns că
această colaborare cu ei trebuie interpretată drept o dovadă de
bunăvoință din partea partidului nostru și că, de îndată ce ne vom
convinge că ei sunt de rea credință, vom denunța colaborarea. „Era
mai ușor să o respingeți de la început decât s-o denunțați mai târziu,
când ei vor reuși să se organizeze și să creeze și confuzie în opinia
publică”, i-a replicat Hoisescu, în aprobarea celor mai multi dintre
cei prezenti. în fond, aceasta este și convingerea mea intimă și mă
întreb dacă Maniu n-a greșit acceptând această colaborare. Impresia
mea este că vârsta și în special oboseala lui, din ce în ce mai mare
din ultimul timp, explică în mare parte pentru ce a cedat atât de
ușor. E profund obosit, sănătatea lui e tot mai șubredă, sigur are
mare nevoie de odihnă și liniște. Ghiță Pop, Iûcuția, Mănăilă și
Solomon, care sunt tot timpul cu el, au înțeles acest lucru și de
aceea, în loc să-1 împingă la rezistență, l-au determinat să cedeze.
Personal, n-am nici o vină, cu atât mai mult că n-am fost consultat
și apoi n-aștept decât ocazia să-mi realizez planul meu de a mă
reîntoarce la catedră și la lucrările mele.
Am plecat cu Ghită Pop la depunerea jurământului, care a avut
loc la Palatul din șoseaua Kiselef, unde locuiește regele Mihai în
ultimul timp. După depunerea jurământului a urmat, timp de o
jumătate de oră discuții, fie cu regele, fie între noi. Spectacol
interesant pentru mine, prin noutatea lui, asistând pentru prima dată
în viață la un astfel de eveniment. în afară de Fotino, Penescu și
Vișoianu, care poartă jachetă și sunt plini de ei, toți ceilalți suntem
îmbrăcați în costum de stradă. Regele și Sănătescu sunt încărcări de
decorații pe tunicile lor militare. Generalul Negulescu, ministrul
Armatei, nu poartă decorații și se prezintă simplu, stând deoparte.
M-am dus singur la el și am făcut cunoștință, schimbând câteva
cuvinte. Regele e radios și zâmbește tuturor celor ce vorbesc cu el.
Se întreține mai mult cu miniștrii fenediști, îndeosebi cu Pătrășcanu

și Gheorghiu-Dej, care-1 acaparează aproape tot timpul. Penescu și
Vișoianu, urmați de Groza, caută să se apropie de rege, dar nu
reușesc din cauza celor doi, care se ploconesc slugarnic și-i sorb
cuvintele. Ei cunosc deja arta de a face curte unui suveran. Ghiță
Pop, Leucuția și cu mine stăm de o parte și comentăm spectacolul
care care asistăm. Solomon face curte lui Groza, iar Penescu se
întreține cu Vișoianu și cu Fotino. „Cine se aseamănă, se adună, zice
Leucuția; sunt și vanitoși ca o curcă și îmbrăcați în jachetă, ca niște
păuni”. Până la urmă, toți trei au reușit să ajungă la rege, vârându-se
cu forța printre Dej și Pătrășcanu. înainte de a pleca, Groza s-a
apropiat de mine și m-a rugat să am grijă de prietenul său Zăroni și
să nu-i dau atribuții prea grele, ca subsecretar de stat la ministerul
meu. M-am înțeles cu Groza să-l însărcinez pe Zăroni cu
supravegherea însămânțărilor.
Când am plecat noi, Ghiță Pop, Iêucuția, Solomon și cu mine,
cei trei mușchetari, Fotino, Vișoianu și Penescu reușiseră în fine să
vorbească și ei cu regele. Noi patru, în afară de o strângere de mână,
când am depus jurământul, n-am putut schimba o singură vorbă cu
el. Noi ne-am întreținut mai mult cu Bebe Brătianu și cu
Danielopol, care a ținut sa-mi mulțumească special pentru sprijinul
pe care i l-a dat Maniu, la rugămintea mea, pe lângă Dinu Brătianu,
care a cedat cam greu la desemnarea lui pentru Ministerul Sănătății.
Tot cu această ocazie, am cunoscut pe Romniceanu, care mi-a făcut
impresie foarte bună. Aflu de la Leucuția că Maniu este hotărât să
plece chiar mâine la Sibiu, să se odihnească trei, patru zile. De acolo
vrea să se ducă și la Badăcin, să vadă ce i-a mai rămas de sub
ocupația ungurilor.
Seara n-am mai putut evita valul de musafiri veniți să mă
feEcite sau să-mi ceară unele servicii. Giosanu vrea să fie reprimit în
oștire, fiind pus în retragere de Antonescu, din cauza căsătoriei sale
cu o evreică. Voi vorbi cu generalul Negulescu. Mihăilescu85 vrea să
dau slujbe cumnaților săi, niște pierde-vară. Colonelul Marinescu86
vrea să-l numesc administrator la Fundația „Mihail”. Comandorul
Zimțea87 dorește să-1 numesc într-un consiliu de administrație bine
plătit Șerban e fericit că va avea sprijinul meu în cadrul facultăți lui;
așteaptă și el un consiliu de administrație bine plătit. Singuri Negrei
.și Ispasiu nu-mi cer nimic și se bucură sincer de succesul meu.

I anăsescu88 se teme să nu fie epurat de la Casație, unde a fost numit
de Victor lamandi89, omul lui Carol al II-lea. îmi cere insistent să
vorbesc din timp cu Pătrășcanu, ministrul Justiției. îl previn că nu
sunt în relații prea bune cu el, dar îi promit tot sprijinul Vărul meu,
Vasile Spiridon, are atâtea cereri încât aproape nu îndrăznește să mi
le prezinte. Ca unul care cunosc oamenii și necazurile lor, îi înțeleg
pe toți și-i ascult, trecându-mi în agendă toate nevoile lor.
Panaitescu90 de la Fierbinți vrea să-1 numesc în consiliul de
conducere al Camerei de Agricultură a județului Ilfov. Generalul
llcuș, ca mare proprietar de vie la Ștefanești-Ufov, vrea să-l numesc
președinte al Sindicatului viticultorilor din țară. Pati, soția lui
Petrescu91 și cumnatul lui Vasile Spiridon, vrea să fie numită
directoarea școlii primare din strada Traian, unde este institutoare
de multi ani. îi promit tot concursul, întrucât este o dăscăliță
excelenta, bine pregătita, foarte conștiincioasă și foarte corectă.
Vasile mă roagă să-i găsesc fratelui sau, Nicușor92 și soției sale,
Lucica, posturi în capitală și dacă se poate și direcția unei școli
primare, pentru a avea locuință. D-rul Ștefan Drăgușanu93 și soția lui
vor, la fel, post într-o direcție de școală de fete pentru ea, cu
locuință, iar el ține neapărat să fie încadrat definitiv, cu gradul de
inspector general sanitar, așa cum funcționa la Cernăuți. El e numit
provizor, încă din 1941, însă acum vrea să fie definitiv. Dacă la toate
aceastea mai adaug și intervențiile pentru asigurarea fraților, sorei și
cumnaților mei și al tuturor rudelor și prietenilor lor este ușor de
înțeles ce mă așteaptă. îi primesc pe rând în birou și umplu vreo 6
pagini din agenda mea de birou cu toate cererile lor. Trec în
sufragerie după vreo trei ore de colectat cereri și ciocnesc câte un
pahar de vin cu prietenii mei. Am impresia că ceea ce mi-au cerut ei
în seara aceasta este numai începutul. Fac haz de necaz, deși sunt
frânt de oboseală, zâmbesc și mă forțez să fiu amical cu toți, pentru
a nu-și închipui că o fac acum pe grozavul și nu mă mai uit la
prietenii mei. Am răsuflat ușurat când i-am văzut plecați, fericiti și
plini de încredere. Sunt atât de obosit, îneît nu mai pot asculta
Radio. Rămâne ca mâine dimineață sa schițez pe o hârtie liniile
principale ale discursului meu de luare în primire a ministerului.
Noroc că am fixat cu Negel94 ora 11.
I Mni, 6 noiembrie 1944
Mă scol la 6 și schițez pe-o hârtie ideile pe care le voi dezvolta

în declarația mea de luare în primire a Ministerului. La 7 telefonează
Leucuția să trec pe la el înainte de a mă duce la minister, să-1 văd pe
Maniu, care pleacă la Sibiu înainte de prânz. Am găsit la el pe Ghiță
Pop. Maniu arată foarte obosit Face foarte bine că se duce să se
odihnească vreo câteva zile. Ghiță Pop, Leucuția și Solomon l-au
pus în curent cu tot ce s-a petrecut ieri la depunerea jurământului.
Maniu, care cunoaște foarte bine oamenii, nu e surprins de nimic. El
ne roagă să fim foarte atenți în ceea ce vom vorbi cu regele în
timpul audiențelor noastre de lucru, pentru a nu da vreun pretext
răuvoitorilor din camarila lui să facă intrigi în contra noastră. Cu
această ocazie, Maniu ne mărturisește1, cu rugămintea de a păstra
numai pentru noi, că dacă a cedat acceptând colaborarea cu
fenediștii, el a fost silit nu atât de recomandările anglo-americanilor,
„peste care se putea trece la rigoare”, ci mai mult insistenței regelui,
care se angajase „formal fața de comuniști, cât și față de ruși”.
„Astfel, continuă Maniu, riscam să-1 aruncăm definitiv în brațele
fenediștilor, care dispun de puternice legaturi cu cei din camarilă;
problema regelui începe să mă preocupe serios, la fel și pe Dinu
Brătianu, care vede în atitudinea lui mâna ticălosului de
Tătărescu95”.
Am profitat de această mărturisire și de prezența lui Ghiță Pop,
care a fost martor și l-am pus în curent pe Maniu despre atmosfera
din partid, povestindu-i discuțiile noastre de duminică dimineață la
Club cu o parte dintre fruntașii noștri. „Impresia generală în partidul
nostru, am conchis eu, este că noi am făcut o mare greșeală,
introducând în guvern oamenii Moscovei și de aceea trebuie sa
găsim o motivare plauzibilă și, totodată, onorabilă”. „Dați orice
explicație doriți, a spus Maniu, însă evitati neapărat să puneți în
cauză persoana regelui; spuneți că ne-au silit anglo-americanii. La
1 Mie, lui Ghiță Pop și lui Leucuția.

rigoare, dați vina pe mine și pe Brătianu, care ne-am luat toată

răspunderea acestei colaborări de guvern, întrucât noi avem
convingerea că în felul acesta servim țara”. Leucuția a ridicat apoi
chestiunea Ministerului de Interne. Din moment ce Cămărășescu a
refuzat ieri să-I accepte, el e depărere că în nici un caz nu poate
rămâne Penescu, deoarece tot partidul e contra lui. Leucuția
propune înlocuirea lui prin Ionel Pop și numirea lui Romul Pop96 în
locul său, în calitate de comisar al Ardealului. Maniu găsește
propunerea aceasta „potrivita”, însă rămâne să o pună în practică
după întoarcerea lui din ArdeaL
Conducându-mă spre ușă, Leucuția mi-a spus că dacă nu am
un candidat mai bun pentru postul de secretar general la Direcția
zootehnică să-1 mențin pe actualul secretar general Radulovici, un
om foarte priceput, corect, funcționar de carieră și bănățean de
< >rigine, cunoscut și apreciat atât de el, cât și de Maniu.
La 11 fără un sfert am ajuns la minister. In holul de la intrare
mă așteptau o mulțime de învățători și preoți din județul meu,
refugiati în Muntenia, veniți să mă felicite, dar și să mă roage să-i
ajut pentru a se reîntoarce în satele lor. Arătau groaznic! Imbrăcați
mizerabil, nerași, netunși, cu cămeși murdare pe ei, într-o mizerie de
nedescris. Printre ei și preoții Bolohan, Neculiță (Liteni), Dăscalescu
(Boțești) și învățătorii Țintilă și Gh. Gheorghiu (Ruginoasa), V.
Cojocaru (Miroslăvești), Simionescu (Broșteni), Costea (Moțca), D.
Drăgușanu (Fălticeni), V. Radu (Iurcani), Săndulescu (Uda) și frații
Botezatu (Budeni). Le-am explicat situația din Moldova și Bucovina,
asigurându-i că noul guvern va strădui din răsputeri pentru a obține
aprobarea rușilor pentru reîntoarcerea administrației noastre în
aceste provincii. L-am rugat pe Drăgușanu să facă o listă de toți cei
prezenti și să mi-o prezinte la cabinet, în vederea unui ajutor bănesc
pe care sper să-1 obțin de la Romul Pop, comisarul refugiaților din
Ardealul de Nord.
Când am ajuns în cabinetul meu, l-am găsit pe Negel semnând
ultimele hârtii în vederea predării ministerului. După câteva minute
au intrat funcționarii departamentului, în frunte cu secretarii generali
și directorii, plus directorul general al Casei Pădurilor, însoțiți de toți
membrii Consiliului silvic. In afară de Odobeșteanu și de Neculai
Ioan, inginer silvic și de V. Spiridon nu cunosc pe nimeni. Toți se

uită curioși la mine și așteaptă să vadă ce voi spune. In față, lângă
Negel, văd un țăran bine îmbrăcat și zâmbăreț. îmi închipui că
trebuie să fie emulul lui Groza. Vine singur la mine și se prezintă:
Romul Zăroni, „repartizat de d-1 Petre Groza la ministerul d-voas-
tră”, zice el. „îmi pare foarte bine, sper să colaborăm foarte bine în
intersul ministerului și al țării”, i-am răspuns.
A luat apoi cuvâtul Negel, care mi-a făcut o prezentare
neașteptat de elogioasă, arătând că sunt un profesor universitar „cu
strălucite studii în străinătate, cu lucrări importante, secretar general
al marelui partid național-țărănesc, colaborator intim al d-lui Maniu
și mare luptător pe terenul democrației de când a intrat în politica
militantă a țării”. După ce a arătat rolul important pe care l-am jucat,
alături de Maniu, în pregătirea actului de la 23 august, Negel a
continuat: „Din guvernul național din care pace parte, d-1 profesor
Hudiță este persoana cea mai indicată să conducă acest minister,
datorită culturii, energiei și originii sale din umbra satelor, de unde
vine încărcat de experiența vieții de țară și cu o imensă dragoste
pentru ridicarea țărănimii și prosperitatea agriculturii românești”.
I-am mulțumit pentru laudele „exagerate” care mi le-a adus și
l-am asigurat că în adevăr vin la acest minister cu cele mai curate
intenții și cu imensă dragoste de a servi țara în împrejurări atât de
grele. „Dacă un moldovean vă ia locul în fruntea acestui minister,
i-am spus eu, sunt fericit că tot unui moldovean, chibzuit și înțelept,
îi revine rolul în calitate de mareșal al Palatului, demnitate la care
sunteți chemat să vegheați pe lângă un suveran tânăr și inimos,
pentru a fi ferit de duhurile rele care au făcut atâta rău tatălui său și
țării”. Negel a surâs și mi-a strâns mâna cu multă căldură, știind
foarte bine la ce făceam aluzie.
M-am adresat apoi presei și funcționarilor din minister. După
ce am precizat că nu vin la acest minister ca specialist, cu idei
preconcepute, ci „cu cele mai curate” intenții de a realiza programul
agrar al partidului meu, care este azi și programul guvernului din
care fac parte, am amintit că liniile mari ale acestui program au fost
deja expuse în întrunirea de la „Aro” de marele nostru specialist în
acest domeniu, Ion Mihalache. Reproduc câteva pasagii din
declarațiile mele, care au apărut în întregime în „Dreptatea” și alte

multe ziare: „Sunt un partizan convins al reformei agrare, în
calitatea mea de țărănist și de membru al guvernului Sănătescu. Ea
se va înfăptui atunci când marile dificultăți ale ceasului de fața vor fi
învinse și țara, răsuflând liber, va avea acel minimum de liniște
pentru a ne putea ocupa de reformele structurale ale statului nostru,
bară a o pierde un moment din vedere, voi începe imediat
pregătirea materialului necesar acestei noi reforme”. Am repetat
apoi cele 4 puncte din declarația primului ministru: continuarea
războiului alături de aliați, aplicarea loială a Armistițiului, restabilirea
< irdinei și liniștei interne și o gospodărire temeinică, care să asigure
hrană populației și armatei de pe frontul de lupta. Am declarat apoi:
„Voi proceda de urgență la întocmirea unui vast program de lucru
pentru însământările de toamnă și de primăvară; voi lua măsuri
imediate pentru a asigura populației lemnul de foc și de
reconstrucție al locuințelor sinistrate și mă voi înconjura, în vederea
realizării acestui program, de colaboratori harnici și competent!,
peste orice considerație de partid”. Declarațiile mele au fost primite
cu lungi și entuziaste aplauze din partea asistenței. Negel m-a
felicitat călduros, iar Zăroni mi-a spus că „e fericit să colaboreze cu
un așa mare democrat”.
Am rămas apoi cu Negel, care mi-a predat un dosar cu hârtii
nerezolvate de câteva zile. Am stat de vorbă o jumătate de oră,
discutând chestiunea raporturilor cu Sovietele, așa cum se pune ea
astăzi, când oamenii lor fac parte din guvernul țării. Negel are și el
partea lui de vină în alcătuirea acestui guvern, întrucât, sperând să-l
prezideze el, s-a raliat celor care l-au împins pe rege să facă jocul
comuniștilor. Acum, când vede rezultatul, începe să regrete. 11
sfătuiesc să fie atent pe viitor și să vegheze pe lângă rege pentru a-1
feri de influențele nefaste ale celor care ar voi sa-și aranjeze treburile
lor pe spatele lui. Negel îi cunoaște foarte bine pe toți aceștia și are
cele mai proaste păreri despre Tătarescu, Stârcea97, Vergati și toți cei
din jurul reginei-mame98. El nu are idei prea bune despre șeful
Statului major, generalul Rădescu99, pe care-1 bănuiește de legături
strânse cu secătura de Tătarescu. Aflu de la Negel că și Rădescu a
susținut pe lângă rege formula actualului guvern cu fenediștii. Negel
e foarte sceptic în privința reîntoarcerii administrației în Moldova,

bănuind că rușii „n-au intenții curate față de noi”. Impresia lui este
că ei n-au interesul să se termine războiul cu Germania, căci cu cât
se prelungește, cu atât ei pot să-și consolideze situația în Balcani,
România, Polonia și toată Europa Centrală. „Iată încă un motiv
pentru care noi nu trebuia să le facem jocul, introducând în guvern
pe oamenii lor”, i-am spus eu. Negel promite să discute pe larg cu
regele această chestiune și să-1 convingă ca pe viitor să fie mult mai
dârz față de exigențele rușilor. Negel mă întreabă cum de Maniu a
putut face greșeala de a lăsa Internele pe seama „unui afacerist ca
Penescu”. Ii explitc ce s-a întâmplat și cum s-a ajuns la desemnarea
lui, treabă pusa la cale de protectorul lui, Mihai Popovici. L-am
informat că îndată după reîntoarcerea lui Maniu din Transilvania, el
va fi înlocuit cu Ionel Pop100, întrucât Cămărășescu a refuzat postul.
„D-l Maniu, spune Negel, nu știe cât pierde din prietenia lui
neînțeleasă cu un om ca Popovici, compromis până peste cap”. Ne
am despărțit amical, cu angajamentul de a ne vedea cât mai des.
Când a plecat Negel, era ora 1240. Am convocat imediat pe cei
trei secretari generali și pe directorii celor 10 secții ale ministerului,
ținând prima ședință de lucru cu ei. I-am rugat să-și păstreze cu toții
funcțiunile care le ocupă, afară de cel de secretar general la Sectorul
agronomic, unde voi numi pe Romulus Odobeșteanu. Am cerut
directorului personalului să-i întocmească imediat decretul de
numire pentru a-1 semna la sfârșitul ședinței. Am prelungit apoi
numirea inginerului Sebastian în postul de șef de cabiunet. După
terminarea acestor formalități, inginerul Julea, șeful Direcției
producției vegetale a făcut, la cererea mea, o scurtă expunere asupra
situației însămânțărilor de toamnă, după care am suspendat ședința,
rămânând ca viitoare să aibă loc la ora 6 după masă, când vom lua
măsurile necesare în privința lor. Am cerut apoi Direcței
personalului sa întocmească pentru după masă docu-mentul care-i
fixaseră subsecretarului de stat Zăroni atribuțiile conform legii de
organizare al ministerului, plus însărcinarea de a prezida comisiunea
pe care voi forma-o pentru supravegherea însămânțărilor. Am
rămas pentru moment cu Odobeșteanu, cu Sebastian și cu Vasile
Spiridon. M-am înțeles cu ei ca până joi să fie suspendate toate
audiențele, pentru a avea timp să rezolv chestiunile urgente ale

ministerului.
Am ajuns acasă la ora 230. Aflu că ministerul are numai trei
mașini în stare de funcționare. Aceea rezervată ministrului nu e
mare lucru de ea, însă merge bine și are un șofer foarte bun, Costică
1 îrăgoi. Iau dejunul pe fugă și mă pun pe studiat hârtiile care mi-au
fost puse la dispoziție la minister, în legătură cu însămânțările și
aprovizionarea populației cu lemne de foc, în vederea ședinței de la
ora 6. Toți musafirii din seara aceasta sunt decomandati, întrucât eu
nu știu dacă mă voi întoarce înainte de ora 10,11.
La 6 am ajuns la minister. Când mă despărțisem la amiază de
Negel, acesta îmi dăduse un mic dosar cu acte confidențiale
privitoare la jafurile și mizeriile care le fac rușii în toată țara, mai ales
în lungul șoselelor și căilor ferate, unde se opresc și jefuiesc ca în
codru, satele și orașele pe unde trec trupele lor. Cât despre Moldova
și Bucovina de sud, pradă tot ce găsesc în cale, până și traversele de
rezervă din gările pe unde trec. Printre aceste acte confidențiale se
află diferitele adrese ale Ministerului Agriculturii către Comisia
noastră pentru aplicarea Armistițiului, precum și adresele comisiei
noastre către Comisia aliată de control, în care i se explică
dificultățile prin care trebuie să le învingă țara pentru a putea
executa condițiile Armistițiului. M-am îngrozit când le-am citit, iar
în ședința de la minister, care a durat patru ore, m-am convins
definitiv că toate aceste mizerii care ni le fac rușii nu se datorează
anarhiei care domnește în rândurile armatei sovietice, ci unui plan
diabolic prin care se urmăresc, pe de o parte, sărăcirea completă a
țării și deci neputința de a executa Armistițiul, iar pe de alta pregătirii
unei atmosfere de anarhie în care comuniștii și aliatii lor să-și poată
face treburile, dirijati de agenții Moscovei. Iată pe scurt faptele pe
care se bazează această convingere.
Ședința a durat 4 ore, de la 6 la 10 seara. Au participat la ea
secretarii generali, trimisul Casei Pădurilor și directorii care au în
sarcina lor problema însămânțărilor și cea a aprovizionării țării cu
lemne de foc și de construcție. Am prezidat această ședință, asistat
de subsecretarul de stat Zăroni. Am început cu însămânțările.
Directorul Julea, care mi-a făcut o foarte bună impresie, a expus, cu
documente în mână, tot ce a făcut Ministerul Agriculturii până

astăzi în materie de însămânțănL In planul de cultură pentru toamna
aceasta au fost prevăzute pentru însămânțările de gâu 2 500 150 de
hectare. Până la data de 18 octombrie, nu se însămânțase decât
150 000 ha, iar în Moldova, nici atâta. Ministerul a sesizat comisia
noastră pentru aplicarea Armistițiului imediat, iar aceasta, la rândul
ei, a adresat Comisiei aliate pentru aplicarea Armistițiului
următoarea Notă cu nr. 2056 din 20 octombrie a.c. După ce se arată
că problema însămânțarilor de toamnă este „mai mult decât
îngrijorătoare” și că ea pune statul român în imposibilitatea de a
executa condițiile Armistițiului, compromițând totodată și
„economia interioară țării”, Nota preciza că „nu depinde numai de
guvernul român posibilitatea de a îndrepta această situație, ci și de
Comisia de control aliată”, al cărei concurs îl cerea. In continuare
Nota preciza greutățile care trebuie înlăturate, după cum urmează:
,,a) preluările directe
* de inventar agricol (tractoare, vite, semințe
etc.) nu vor înceta atâta timp cât înaltul Comandament Aliat
** nu va
ordine în consecință”. In anexa alăturată am întocmit o situație
parțială, conținând cazuri concrete de ridicări de inventar agricol. Pe
lângă faptul că asemenea operațiuni dezorganizează posibilitățile de
lucru, ele crează și o atmosferă cu totul nefavorabilă
,
*** b)
Aprovizionarera cu combustibil a fost până acum cu totul
îngreuiată, deoarece planul de repartiție al produselor petrolifere,
stabilit de acord cu organele sovietice și prevăzute cu ordine de
urgență: Frontul, Consumul intern și Exportul în U.R.S.S. nu s-a
Pentru a nu le spune pe nume, jafuri ordinare, pe care rușii le

faceau, fără să dea vreo chitanță sau act de descărcare în contul sumei la
care eram obligați prin Armistițiul din 11 septembrie a.c. Comisia noastră
folosea expresia de „preluări directe” sau prevelements directs, în limba
franceză (n.a.).
** Adică Sovietele (n.a).
*** Opinia publică românească era îngrozită de jafurile trupelor rusești
care prădau magazine și furau mașini, chiar în capitală (n.a).
respectat și nici nu se respectă în privința consumului intern

,
**** c)
Lipsesc cazanele, în special în Moldova, unde s-au lărgit liniile
ferate, iar cisterne sovietice n-au fost puse la dispoziție, deși ni s-a
promis formal acest lucru. La cele mai multe depozite de
combustibil se află încă instalate gărzi sovietice, care nu permit
distribuirea către consumatorii români”. Și Nota continua: „Mai
avem înainte cel mult o lună de zile, termen în care se mai pot face
însământări în România. Comisiunea română pentru aplicarea
Armistițiului roagă Comisia de control aliată să aprecieze că este
cazul ca măsurile necesare să fie comunicate de urgență tuturor
formațiunilor sovietice de pe teritoriul țării, pentru ca: sa înceteze
preluările directe de inventar agricol; să se respecte planul de
aprovizionare cu combustibil; să se pună la dispoziție cisterne
sovietice pentru Moldova; să se retragă gărzile sovietice de la
depozitele de combustibil; să se restituie proprietarilor vitele care au
fost adunate în cirezi, și care sunt purtate în diferite regiuni din țară,
amenințate de epizootii și greutăți de hrană”. După ce Julea a
terminat de citit această Notă, ne-am uitat unii la alții, fără să facem
vreun comentariu. Julea a continuat expunerea sa, arătând că
autoritățile sovietice n-au satisfăcut până azi nici una din cererile
noastre. El a citit apoi o altă Notă adresată de comisia noastră,
Comisiei de control aliată, în ziua de 26 octombrie. O reproduc în
întregime, pentru a se vedea în ce măsură autoritățile rusești își
urmăreau planul lor de dezorganizare a economiei noastre.
Nota din 26 oct. a.c. nr. 1944: „Comisia română pentru
aplicarea Armistițiului către Comisia de control aliată, în atențiunea
d-lui colonel de gardă Ivan Stepanovici Sidorov. Pentru executarea
însămânțăiilor de toamnă, Ministerul Agriculturii și Domeniilor
urmează să dispună trimiterea de la un județ la altul a unor cantități
de produse chimice (fungicide), necesare tratării semințelor contra
mălurei. In acest scop, se vor expedia de la Camera Agricolă Brăila
4000 kg fungicide Galați și Vaslui, iar de la Camera Agricolă Tecuci
**** Adică din toată rezerva noastră de combustibil, o parte se trimitea

armatei de pe front, iar restul se trimitea în Rusia, ca „preluări directe”,
jafuri deci și acestea. Consumul intern se afla complet sacrificat (n.a.).
se vor trimite alte 21 000 kg fungicide în județele Baia, Bacău,

Fălciu, Iași, Neamț, Putna, Roman, Tutova, Dorohoi și Botoșani.
Comisiunea română pentru apEcarea Armistițiului vă informează că
aceste transporturi au un caracter de urgență, întrucît lucrările de
însămânțate sunt în curs de executare. Pentru aceasta rog a da
dispozițiunile necesare autorităților sovietice și comandamentelor
militare din județele respective spre a colabora cu unitățile române
la executarea acestor transporturi, înlăturând piedicile de orice
natură care ar putea interveni. Transporturile acestea urmează a se
efectua de către Căile Ferate Române, iar în județele limitrofe, chiar
cu căruțe sau mașini”. Nota e semnată de I. Christu101, președintele
comisiei. „Nici la această Notă, spune Julea, noi n-am primit până
azi nici un răspuns”. Văzând această rea voință din partea
autorităților rusești, președintele Christu a trimis o nouă Notă, nr.
4125 din 4 noiembrie, Comisiei de control abată, „în atentia d-lui
inginer maior Terentiev”. O reproduc în întregime:
„Ca urmare la Nota nr. 2056 din 20 oct. a.c., la care nu am
primit nici un răspuns, vă fac cunoscut următoarele: 1) Programul
întocmit de d-1 colonel Blank, în vederea repartizării transporturilor
de carburanți, după ordinea de urgență, front, consum intern,
export (în Uniunea Sovietică) nu a fost satisfăcut; 2) de asemenea,
cota de 65 000 tone produse petrolifere, prevăzute pentru nevoile
imediate ale agriculturii, industriei și administrației C.F.R. etc. pe
luna noiembrie a.c. nu a fost respectată.
Față de această situație și de timpul înaintat în care ne găsim,
Comisiunea română pentru aplicarea Armistițiului ține să atragă
atențiunea Comisiunii de control aliate asupra consecințelor
dezastruoase care decurg din neefectuarea la timp a lucrărilor
agricole de toamnă, atât în ceea ce privește alimentarea populației,
cât și a respectării în întregime a condițiunilor prevăzute de
Convenția de Armistițiu”.
La data de 5 noiembrie, după datele de care dispune Ministerul,
în 36 de județe s-au semănat aproximativ 800 000 ha cu grâu, 200
000 ha cu secară, 23 000 ha cu orz de toamnă și 3 000 ha cu rapiță.
Ministerul nu dispune până azi de nici o informație precisă despre
situația însămânțărilor din Moldova și Bucovina de sud. Julea spune
că săptămâna trecută o delegație de câțiva agronomi „ziși

dcmocrați”, în frunte cu Virgil Economu102, a vizitat câteva județe
din Moldova, pentru a vedea starea însămânțărilor, dar n-a adus nici
o informație precisă.
In concluzie, Julea precizează următoarea situație: In
septembrie, din cauza evenimentelor, nu s-a putut face nici o
însămânțăre; în octombrie s-au făcut foarte puține însămânțări din
lipsa combustibilului pentru tractoare, a timpului foarte ploios și a
descompletării inventarului agricol, a lipsei de semințe și a
rechizițiilor de tot felul și corvezi impuse agricultorilor de către
autorități române și sovietice. în unele județe nu s-a terminat încă
I reieratul și nici culesul porumbului și cartofilor. în urma războiului,
a scăzut, într-o mare măsură, și numărul cailor care puteau fi folosiți
la arăturile de toamnă. Julea citează două cazuri ca exemplu, județele
Arad și Timiș-Torontal, despre care ministerul posedă date precise.
In Arad, din 36 777 cai nu mai avem azi decât 5517, iar în Timiș-
Torontal, din 58 598 au rămas doar 13 895. Ministerul a intervenit și
pe lângă Statul major al armatei pentru a pune, unde a fost cu
putință, la dispoziția agricultorilor, caii de care dispune armata.
După discuția care a urmat s-a stabilit alcătuirea imediată a unei
comisiuni, sub președinția lui Julea care să se ocupe special de
însămânțări, și care va lucra sub supravegherea lui Zăroni. Julea îmi
va alcătui în cursul zilei de mâine un raport cu toate datele discutate
astăzi pentru a mă prezenta cu el în fața Comisiei noastre pentru
aplicarea Armistițiului, poimâine, și să văd ce este de făcut în această
problemă.
Am trecut apoi la cealaltă chestiune, aproape tot atât de
urgentă, a lemnelor de foc. Administratorul Casei Pădurilor,
Nedelcovici și inginerul silvic Grozescu fac amândoi o expunere
documentată asupra situației lemnelor de foc pentru capitală,
arătând pentru ce, în ajunul iernii, statul nu poate satisface nevoile
populației și nici al școlilor și serviciilor publice. Din cele 110 000
vagoane necesare consumului capitalei, n-au intrat în București,
până la data de 1 noiembrie, decât 15 000 vagoane. în Moldova și
Bucovina de sud situația e și mai jalnică, întrucât direcțiile silvice din
Iași, Bacău și Suceava nu și-au putut îndeplini decât parțial
programul de tăieri în pădure din cauza războiului și ocupației

rusești. Direcțiile silvice din Muntenia dispun de cantitatea necesară
capitalei, însă nu le pot transporta din cauza lipsei totale de vagoane,
ele fiind rezervate frontului cu tot felul de transporturi. Toate
intervențiile făcute pe lângă direcția Căilor Ferate au rămas
zadarnice, ele găsindu-se sub control militar. După lungi discuții, s-a
ajuns la fixarea următoarelor măsuri: 1) Să se intervină pe lângă
Statul major al armatei ca să restituie Casei Pădurilor navetele și
camioanele rechiziționate pentru necesitățile armatei; 2) Să se ceară
tot Statului Major punerea la dispoziția Ministerului Agriculturii a
unui număr de trenuri care să transporte măcar 24 000 de vagoane
de lemne de foc din depozitele lui din județele vecine; 3) în mod cu
totul excepțional, așa cum s-a procedat și în anii de război din 1877—
1878 și 1916—1918, să se aprobe de către delegația economică a
guvernului tăierea din pădurile statului și ale particularilor, pe o rază
de 50 km din jurul capitalei, a tuturor cotelor prevăzute până în anul
1950, și care ar putea fi transportate în oraș cu ajutorul convoaielor
de căruțe țărănești și autovehicule; 4) Să se ceară din nou Delegației
economice a guvernului aprobarea ridicării prețului vagonului de
lemne de la 39 000 la 60 000 lei *, corespunzător prețurilor de azi,
pentru manoperă și transport; 5) Se prelungește delegația dată pe
timpul ministeriatului Negel inginerului silvic C. Rachieru, care a
fost prezent la această discuție, pentru a supraveghea exploarea
pădurilor din raza de 50 km din jurul capitalei și transportarea
acestor materiale în oraș. El va lucra sub supravegherea
subsecretarului de stat Zăroni, căruia i-am semnat decretul privitor
la atribuțiile sale, conform legii de organizare a Ministerului
Agriculturii.
Am ajuns acasă pe la 1030, frânt de oboseală, dar mulțumit de
tot ce am făcut în prima mea zi din minister. Zi fără ziare, fără radio,
doar câteva însemnări sumare pemtru Jurnal, pe care le voi dezvolta
de îndată ce voi avea timp.
* în ședința de la 1 noiembrie, Delegația economică a guvernului a

respins cererea de a se majora prețul vagonului de la 39 000 la 60 000 lei
(n.a.).
Marți, 7 noiembrie 1944
La ora opt precis sunt la minister. însoțit de Odobeșteanu

vizitez birourile și mă întrețin amical cu funcționarii, timp de o
oră. Vorbesc apoi cu Radulovici, și-i prelungesc delegația de
secretar general la Serviciul zootehnic. îl rog să-mi facă un urgent
raport privitor la numărul de cai de care mai dispunem azi în toată
(ara. Pare un om serios și bine pregătit. Semnez decretul de
numire al lui V. Spiridon în postul de consilier ministerial. Nu-mi
prea place acest lucru, dar n-aveam ce face, el fiind singura
posibilitate legală de a-1 ține în capitală până se va putea transfera.
La 9M primesc o delegație a inginerilor silvici „democrați”, în
frunte cu Neculai Ion, V. Zeicu și C. Rodoteatu. îmi prezintă un
memoriu privitor la modul cum văd ei problema reorganizării
(lașei Pădurilor, precum și o serie de sugestii privitoare la epurarea
acelora care au sprijinit regimurile de dictatură sau au fost
legionari. Mă întrețin mai mult cu Neculai Ion, pe care-1 cunosc
demult timp, de pe vremea când eram deputat și mă duceam la
Casa Pădurilor cu diferite probleme privitoare la ocoalele silvice
din județul meu. îl cunosc de pe atunci drept un om foarte cult,
foarte corect în funcțiunea lui de inspector silvic, blând și foarte
omenos cu publicul. L-am întrebat de fața cu colegii lui din
delegație dacă e dispus să accepte postul de secretar general la
regimul silvic, întrucât știu ca nu face politică și că eu am nevoie
de colaboratori pricepuți și onești, indiferent dacă ei fac sau nu
politică. Emoționat la culme și de-abia vorbind, mi-a răspuns,
apropiindu-se de biroul meu, că niciodată n-a sperat în viața lui să
ajungă „atât de sus în ierarhia lui de funcțiomnar de carieră” și că
daca în adevăr propunerea mea este adevărată, atunci el o primește
„cu cea mai mare bucurie și recunoștință, ziua de azi fiind cea mai
de seamă și cea mai fericită din viața lui”. L-am felicitat și l-am
rugat pe Odobeșteanu să aranjeze la Direcția personalului
întocmirea decretului său de secretar general pentru a-1 semna
imediat. „De azi înainte, m-am adresat eu colegilor săi din
delegație, d-voastră veți rezolva problemele cuprinse în acest

memoriu cu colegul d-voastră d-1 Neculai Ion, în calitatea sa de
secretar general”. „D-le ministru, mi s-a adresat colegul său
Rodoteatu, pentru noi din Corpul silvic este o imensă satisfacție să
vedem azi pe cel mai bun și pe cel mai modest dintre noi urcând
această onorabilă treaptă de secretar general; vă asigurăm de tot
concursul nostru în aceste zile de grea cumpăna în viața țării”.
După ce i-am semnat decretul, am primit pe Julea, care mi-a
adus memoriul pe care i-1 cerusem ieri seară și am plecat direct la
Comisia noastră pentru aplicarea Armistițiului să vorbesc cu
președintele ei, Christu. Am rugat pe Odobeșteanu ca, împreună
cu Radulovici și cu Neculai Ion să studieze chestiunea epurărilor
din minister, să-mi facă propuneri despre persoanele cele mai
indicate să fie numite în comisiunea pe care voi însărcina să se
ocupe cu această problemă și care va lucra în colaborare strânsă cu
cei trei secretari generali. Am fixat cu ei ora 6 după masă pentru
viitoarea ședință.
Am stat de vorbă cu Christu o oră mai bine. Mi-a făcut
impresia unui om serios și care pune mult suflet în apărarea
intereselor noastre. Știind cine sunt, deși personal azi ne-am
cunoscut, Christu mi-a vorbit foarte deschis, spunându-mi sincer
tot ce crede el despre rușii cu care lucrează de la încheierea
Armistițiului. „Oamenii aceștia sunt de o rea credință totală, spune
el; militarii însărcinați cu aplicarea Armistițiului sunt mai întâi cu
totul nepregătiți, tot timpul sunt amețiți de băutură, nu poți lucra
cu ei decât după miezul nopții, când îi poți găsi ceva mai treji; sunt
superficiali și au oroare sa citească memoriile care li se dau
referitoare la diferite probleme tehnice, ca circulația pe căile ferate,
linii telefonice, transporturile militare sau de mărfuri, combus
tibilul etc., etc.”. Părerea lui Christu este că „Sovietele urmăresc
după un plan bine stabilit anarhizarea țării, în vederea bolșevizării
ei totale”, iar cât despre Moldova și sudul Bucovinei, el e convins
că „Sovietele urmăresc anexarea lor la Republica Moldovenească”.
Ca să mă convingă și pe mine că el nu se înșeală, mi-a pus la
dispoziție memoriul prezentat Comisiei de control aliate privitor la
situația căilor ferate și comunicațiilor T.F.F. și S.A.R.T. din partea
(Comisiei române pentru apolicarea Armistițiului, cu nr. 25

octombrie a.c.. Christu a prezentat acest memoriu pentru a se
convinge și anglo-americanii de reaua credință a Sovietelor în
executarea condițiilor Armistițiului. Memoriul e foarte bine
documentat și prezentat într-o formă delicata pentru a evita orice
caracter polemic.
Memoriul începe prin a arăta că, întrucât toate demersurile scrise
și verbale pe lângă înaltul Comandament Aliat în ce privește
reorganizarea comunicațiilor în general și al căilorferate în special, n-
au dus la nici un rezultat, Comisiunea română pentru aplicarea
Armistițiului se vede obligată să intervină din nou pentru a semnala
cauzele și a recomanda soluțiile care trebuie aprobate de urgență în
domeniul acestor sectoare. Memoriul precizează că în ce privește
transporturile fluviale și maritime „s-au făcut demersuri speciale pe
lângă amiralul rus Bogdanko”, în vederea măsurilor ce trebuiesc luate.
Memoriulprecizează că articolul 3 din Convenția de armistițiu prevede
obligația pentru guvernul român de a „asigura forțelor aliate înlesniri
pentru libera lor mișcare pe teritoriul țării, punând la dispoziție
mijloacele de comunicație de care dispun și că art. 17 din aceeași
convenție prevede restabilirea administrației românești pe întreg
teritoriul țarii, afară de un sector de 50-100 km de linia frontului”.
„Or, în ciuda prevederilor Convenției de Armistițiu, continuă
memoriul, a asigurărilor care ni s-au dat de d-l mareșal Malinovskfm',
cât și de diferiți membri ai Comisiunei de control aliate, totuși
restabilirea administrației românești la caile noastre ferate nu s-a
realigat până azi”. Memoriul enumeră apoi neajunsurile din acest
sector, datorită „amestecurilor organelor sovietice, cu totul nejustificate”:
1) Exploatarea după regulele căilor ferate române și specific țării, pe
întreaga rețea; 2) Reinstalarea personalului de toate categoriile — civil și
militar — la locurile respective, în cuprinsulfrontierelor; 3) încasarea de
către căile ferate române a tuturor taxelor legale pentru transporturile
de călători și mărfuri, aceste taxe stând la baza bugetului său pentru
plata personalului și cheltuielilor de întreținere a liniilor și materialelor;
4) Libera circulație a mărfurilor, mulie din ele chiar pentru aplicarea
clauzelor .Armistițiului; 5) Ubera circulație a calatorilor în cuprinsul

frontierelor fixate; 6) libertatea de a dispune de toate mijloacele
proprii, de transmisiuni pe întreaga rețea”. Memoriul arată în
continuare că, după ce delegații noștri s-au înțeles cu comandamentul
sovietic, „prin generalul Balov”pentru preluarea exploatării liniilor de
cale ferată din Moldova și Bucovina de sud, organele sovietice n-au
permis funcționarilor noștri decât preluarea liniilor secundare
Mărășești-Tecuci și Bârlad-Bubăiești. ,.,Restul personalului — în
număr de 1600 — așteaptă în Brăila, imobilizând un mare număr de
vagoane și întârziind normalizarea circulației feroviare în Moldova și
Bucovina de sud, precizează- memoriul; funcționarii C.F.R. din
regiunea Vatra Domei, circa 400, ramași izolați, sunt folosiți de
armata sovietică la munci manuale, fără salarii”. Memoriul citează
apoi o serie de abuzuri scandaloase ale militarilor sovietici din diferite
gări din Moldova, până și asasinarea unui impiegat de mișcare, în
stația Albești de către un caporal sovietic; mai multe trenuri au fost
percheziționate de soldați sovietici, care „au sustras bunuri, cum a fost
capul din stația Vlmeni, în piua de 30 septembrie”.
O altă categorie de abuzuri o formează ridicarea de materiale
din diferite stații, precum și vagoane, și transportarea lor în Rusia,
drept capturi de război, fără nici o justificare. Funcționarii noștri
care se opun sunt amenințați, brutalizați și chiar împușcări de
soldații sovietici. Memoriul citează cazul petrecut pe linia
Timișoara-Lovrin, în ziua de 12 oct., când un tren de lucru a fost
obligat de către Comandamentul sovietic să circule, deși i s-a spus
că transmisiunile fuseseră distruse; rezultatul a fost o ciocnire de
trenuri, 18 morți, 12 grav răniți și 90 000 lei pagubă”. „Programul
de transport stabilit de acord cu organele sovietice, continuă
memoriul, pentru trimiterea în Moldova a funcționarilor statului,
n-a putut fi realizat deoarece vagoanele destinate de căile ferate
acestei operațiuni au fost luate de armata sovietică”. Pentru
remedierea acestor neajunsuri, memoriul propune înființarea unui
organ sovietic unic, care să colaboreze cu Direcțiunea generală a
căilor noastre ferate, precum și instalarea de gărzi sovietice în
punctele de mare trafic; el mat cere totodată încetarea oricărui

amestec sovietic în dirijarea și administrarea căilor noastre ferate”.
Partea a doua a memoriului se ocupă de grava problemă a
combustibilului, susținând că și în această privință toate
propunerile noastre au rămas fără răspuns. Toate depozitele
noastre din Moldova și Bucovina au fost golite de ruși, fie pentru
front, fie pentru a fi carate în Rusia, ca „preluări directe”.
Nemaiputându-se aduce cărbuni din Germania, căile ferate
române au absolută nevoie, pentru iama 1944—1945, de cel puțin
180 000 de tone de cărbune, care trebuie importați fie din Turcia,
fie din Uniunea Sovietică. în conferința de la 30 septembrie a.c.,
delegații noștri au arătat această situație pe care cei doi ofițeri ruși,
coloneii Sigalin și Bakharov, deși au aprobat-o, până azi n-au luat
nici o măsură pentru executarea ei. Nici măcar n-au eliberat cele
30 de șlepuri încărcate cu cărbuni din Germania, pe care le-au
rechiziționat cu intenția de a le duce în Rusia. Intr-o formă
delicată, memoriul le semnalează rușilor că din cauza lăcomiei lor
de a prăda tot ce găsesc în cale pentru a duce în țara lor, ei riscă să
sărăcească țara în așa măsură încât ea nu va mai putea aproviziona
trupele de pe front și nici executa condițiile Armistițiului. La fel se
petrec lucrurile și cu aprovizionarea cu păcură, benzină, petrol,
motorină etc., în privința consumului intern rușii punând mâna pe
toate depozitele noastre și nerespectând acordurile stabilite.
Memoriul semnalează apoi marile neajunsuri care decurg din
lărgirea de către ruși a unor linii principale, pentru a putea circula
vagoanele lor, lucru care duce neapărat la organizarea de servicii
duble și anume: „stații, linii de garaj, triaje, depouri, instalații de
alimetare cu apă și cărbuni, telecomunicații, comunicații,
semnalizare, personal de mișcare etc., toate duble”. In felul acesta,
termină memoriul, capacitatea ambelor linii s-a micșorat cu cel
puțin 60% fața de cea anterioară; cum transporturile militare sunt
foarte ridicate, transporturile economice românești nu se mai pot
face deloc și cum linia Adjud-Ploiești face legătura între Moldova
și Muntenia, viața economică a Moldovei este strangulată”.
Memoriul precizează cu date numeroase toată această anarhizare a
căilor de comunicație, din Moldova mai ales. „Moldova a r.imas
astfel împătrită în mici compartimente, zice memoriul, fără

posibilități de existență, în special în regiunile de deal și munte,
care se alimentează din regiunile de șes, iar viața economică este
paralizată”.
Cu ocazia lărgirii liniilor de către lucrătorii ruși, s-au folosit
mijloacele proaste și rapide, care au dus la distrugerea unui mare
număr de traverse, ceea ce a redus cu mult soliditatea liniilor,
nemaipermițând viteze mari și expunând trenurile la deraieri
regretabile. Memoriul cere să se revină asupra lărgirii liniilor și să
se creeze mari stații de transbordate pe liniile Ungheni-Iași și
Reni-Galați, lucru care ar ameliora cu mult transporturile de tot
felul.A
In capitolul 4, Memoriul se ocupă de problema vagoanelor.
Parcul de vagoane al cailor ferate române a suferit în timpul
războiului o pierdere de aproximativ 9000 de vagoane, „greu de
recuperat din cauza lipsei de ateliere. Cele care rămân trebuiesc
deci folosite cu multă grijă și rațional. In loc de aceasta,
comandamentul sovietic a folosit până acum aproximativ 8000 de
vagoane pentru transporturile în Bulgaria (3935), Iugoslavia (1024)
și Ungaria (2920), vagoane care nu s-au mai întors în țară; în total
7879. Se cere reîntoarcerea lor, iar pe viitor vagoanele noastre sa
nu mai fie folosite peste granițele țării.
In capitolul 5, memoriul se ocupă de transmisiuni, arătând că
rușii se folosesc aproape în întregime de rețeaua noastră de
transmisiuni, creind dificultăți enorme căilor noastre ferate. Se
cere ca întreaga rețea de telecomunicații să fie lăsată în folosirea
căilor ferate române pentru buna lor funcționare, în interesul țării
și al trupelor sovietice.
în capitolul 6, memoriul cere restituirea celor 280 de
autocamioane rechiziționate de ruși, „pentru a putea face față unor
transporturi speciale de materiale, de lucrători și hrană, acolo unde
sunt de executat lucrări urgente feroviare”.
în ultima sa parte, memoriul se ocupă de problema
comunicațiilor poștale și telefonice, „grav avariate în tată țara, din
cauză că firele au fost luate în mare parte de către organele
sovietice”. Memoriul cere ca „centralele P.T.T. să fie lăsate sa
Jurnal politic (4 noiembrie- 6 decembrie 1944) 57
funcționeze, urmând ca legăturile cerute de armata sovietică să fie

satisfăcute imediat de organele noastre”.
La acest capitol, memoriul atrage atenția autorităților sovietice
asupra unor lucruri și mai grave și anume că în Moldova au fost
ridicate o mare parte din circuitele noastre telefonice și depozitate
în diferite gări și localități. Se dă numele acestor localități, precum
și numărul de vagoane de sârmă de cupru și stâlpi ridicați de pe
diferite linii. Societății Anonime de Telefoane i s-au confiscat cinci
camioane indispensabile pentru reparațiile necesare. Memoriul
cere insistent „să se restituie materialele ridicate, deoarece ele nu
pot fi considerate drept captură de război și să se înceteze cu noi
demontări, căci altfel regiunea Moldovei se izolează complet de
restul țării și reconstrucția rețeli telefonice, impuse de necesități
comune, ar fi imposibilă”.
Memoriul este însoțit de o anexă de 5 pagini în care se arată
situația firelor T.T.S. folosite de armata sovietică pe tot cuprinsul
tării, la data de 10 octombrie a.c.
Am parcurs în fugă acest memoriu, oprindu-ne la pasagiile
mai importante, rămânând ca eu să-1 studiez pe îndelete, acasă la
mine, și să mă documentez astfel complet asupra celor ce ne
putem aștepta în viitorul apropiat din partea Uniunii Sovietice.
„Eu mi-am făcut datoria să documentez cât mai bine posibil
Comisiunea Aliată de Control, zice Christu, mai mult nu pot face;
d-voastră, care faceți parte din guvern, aveți posibiolitatea să cereți
respectul convenției de Armistițiu din partea Sovietelor, care, după
mine unul, fac tot ce pot pentru a pregăti bolșevizarea țării”.
J > să ne ținem în curent cu demersurile care le vom
Ne-am înțeles
face pe lângă aliați și să colaborăm strâns pentru apărarea
intereselor tării.
La ora unu am ajuns la Președinția ConsiEului, unde am putut
vorbi cu Sănătescu o jumătate de oră. I-am făcut un scurt rezumat
al celor aflate de la ministerul meu și de la Christu referitor la
situația din Moldova și Bucovina și la atitudinea rușilor față de noi.
Pentru Sănătescu nu e nimic nou, afară doar de concluzia care o
trag eu că dacă nu ne arătăm energici, rușii s-ar putea să-și
realizeze scopul lor de a ne bolșeviza. El e mai optimist ca mine,
58 Jurnal politic (4 noiembrie -6 decembrie 1944)
fiind convins că „oricare ar fi intențiile lor, anglo-americanii nu le

vor permite niciodată bolșevizarea țării sau anexarea Moldovei”.
El continuă să creadă că „momentan anglo-americanii îi menajează
pentru că se tem probabil de o înțelegere de ultimă oră Stalin104 -
Elitler105, dar că îndată Germania ocupată, nemaiexistând această
primejdie, Sovietele vor fi invitate politicos să se retragă pe fron
tierele lor din 1936, bucuroși că au scăpat de o ocupație germană”.
Și eu cred că e logic ceea ce spune Sănătescu, dar totuși mă tem că
până la urma anglo-americanii, mai ales aceștia din urmă, plictisiți
de atâta război, să nu-i lase pe ruși în pace și aceștia să rămână
stăpâni pe toată Europa centrală și orientală, unde vor pătrunde
armatele lor. „Chiar în ipoteza cea mai favorabilă, că anglo-
americanii n-au interesul să extindă bolșevismul în Europa, am
spus eu, noi nu trebuie să ne bazăm pe așa ceva, ci să luptăm din
răsputeri pentru a le arăta de pe acum hotărârea noastră ferma de a
ne apăra independența și regimul nostru politic. Cu cât vom fi mai
fermi în hotărârile noastre, cu atât vom da și americanilor și
englezilor motive mai puternice pentru a ține în frâu lăcomia
rusească, întrucât pentru mine este clar de mult că pentru
Moscova bolșevismul este o simplă formulă nouă a imperia
lismului rusesc, care nu mai poate folosi azi vechile formule
răsuflate, de ortodoxism sau panslavism”. Sănătescu se declară de
acord că trebuie să ne apărăm energic independența ori să „facem
imposibilul pentru a recupera Moldova și Bucovina de sud”. Am
plecat de la el cu impresia că pentru împrejurările grele de azi prin
care trece țara, ea ar fi avut nevoie de un om mult mai tânăr și mai
energic în conducerea ei. Sănătescu este un om prea slab pentru
zilele de azi, dar are multe calități și este perfect de bine
intenționat.
Iau dejunul cu ai mei, cu care de-abia am timp să schimb
câteva cuvinte, trebuind să mă odihnesc puțin, iar la 6 să fiu din
nou la minister. Mă uit pe fugă prin ziare și adorm imediat.
La 6, o nouă ședință la minister. După ce alcătuiesc comi-
siunea pentru epurări, lucrez cu directorii din minister, care-mi
prezintă lucrările lor și planurile lor pentru noul buget al
ministerului. Mă înțeleg cu ei ca, începând de mâine dimineață, sa
se prezinte zilnic cu lucrările lor pentru a evita orice întârziere în

rezolvarea lor.
La ora 9 am primit, la rugămintea lui Neculai Ion, pe fostul
administrator al Casei Pădurilor, Petru Ioan, care a fost îndepărtat
în urma unui grav conflict cu colegii lui și care, dând statul în
judecată, a câștigat de curând procesul. El vrea să fie repus în
drepturile sale de administrator. Pare un om energic și bine
pregătit. Are un dosar voluminos pe care i l-a prezentat Neculai
Ion. I-am promis să-1 citesc și să-i fac dreptate dacă a fost
nedreptățit. După plecarea lui, l-am rugat pe Neculai Ion, secretar
general, să studieze dosarul și să-mi prezinte un referat asupra lui.
La IO30 am ajuns acasă. Ioana și Rica sunt îngrozite de câte
telefoane am primit și azi, nu numai din oraș, ci și din provincie,
de la persoane care vreau să le fixez ore când le pot primi acasă
sau Ia minister; mi-au prezentat câteva pagini de caiet cu adresele
și telefoanele lor. Am lăsat vorbă să li se dea telefonul cabinetului
meu de la minister, singura cale prin care pot comunica cu atâția
solicitatori de audiență. Printre ei cei mai mulți sunt persoane din
județul meu, refugiate în diferite localități din țară și care vor tot
felul de informații în legătură cu reîntoarcerea lor și mai ales
ajutoare materiale. Nici n-am avut timp să mă interesez dacă
ministerul dispune de vreun fond special de ajutoare. Lista care
mi-a fost prezentată ieri, la minister, de Mitică Drăgușanu, a fot
aprobată de domnul Pop, care le-a dat Ia toți câte un ajutor de 10
000 lei. I-am mulțumit azi după masă și l-am rugat să-i ajute și pe
ceilalți pe care îi voi mai trimite. Citesc presa din ultimele zile. E
plină de discursurile noilor miniștri, ținute cu ocazia luării în
primire a departamentelor lor.
Noi alegeri prezidențiale în Statele Unite. Se pare că
Roosevelt are toate șansele să se aleagă a patra oară. In situația de
pe fronturile de luptă, nimic mai deosebit. Trupele româno-ruse
luptă din greu la Budapesta. Americanii avansează în Filipine.
Miercuri, 8 noiembrie 1944
Deși sărbătoare, autoritățile publice nu lucrează, eu m-am dus

la minister să mă ocup de chestiunea însămânțărilor, împreună cu
Odobeșteanu și cu Julea. Sunt hotărât să mă adresez direct
Comandamentului militar sovietic, peste capul Comisiunei noastre
pentru aplicarea Armistițiului, deoarece am înțeles din discuția de
ieri cu Christu, președintele ei, că ea nu poate face nimic în această
privință și nici Sănătescu nu poate pleda cauza mai bine decât
mine. Am cerut lui Julea să-mi întocmească un memoriu cu
ultimele date privitoare la însământări, pentru a-1 prezenta direct
comandamentului rus. Aflu de la Julea că în cadrul ministerului
nostru s-a organizat o așa-zisă grupare a „inginerilor democrați”,
încă de la jumătatea lunii octombrie, care-și propune să se ocupe
de problema însămânțărilor peste capul direcției oficiale, condusă
de el, și care a reușit chiar să obțină deschiderea unui credit din
partea lui Negel pentru organizarea acțiunii lor. Gruparea este
condusă de doi vestiți excroci, amândoi evrei de origine, Virgil
Economu și Victor de Mayo, judecați de mai multe ori de către
Comisia de disciplină, destituiți și apoi reprimiți în funcțiune prin
tot felul de intervenții politice. Julea spune în continuare că aceștia
au cheltuit deja mai multe sute de mii cu diferite deplasări în mai
multe orașe din țară, pretinzând că se ocupă de însamânțări, iar în
realitate ținându-se de chefuri și de aprovizionări cu tot felul de
alimente pentru familiile lor. în statele de plată prezentate
ministerului, ca acte justificative pentru deplasările lor, „acești
excroci, zice Julea, au trecut și localități unde nici n-au fost,
încasând astfel bani prin înșelăciune”. Odobeșteanu spune că el
cunoaște de mult pe acești doi excrci și că tot ce afirmă Julea „este
purul adevăr”. L-am însărcinat pe Odobeșteanu să cerceteze de-a-
proape cazul și să-mi prezinte un referat pentru a-i sili să restituie
banii extorcati.
Pe la 11 am trecut pe la Lupu să-1 pun în curent cu
dificultățile care le am la minister. N-am putut însă discuta prea
Jurnal politic (4 noiembrie 6 decembrie 1944) 61
mult, căci pleca la Valea Călugărească, la familia fratelui său, unde

vrea să rămână câteva zile. L-am găsit furios pe Penescu, și mai
ales pe Maniu, „care a putut numit așa dobitoc ca ministru de
Interne, în împrejurări atât de grele ca cele de azi”. Lupu îmi
citește din ziarul nostru „Dreptatea” câteva pasaje din declarațiile
lui Penescu, făcute cu ocazia instalării sale la minister. „Voim o
sinceră și largă colaborare pe toate tărâmurile cu Rusia Sovietică;
de la această colaborare așteptăm refacerea țării; să nu uităm că
Ardealul ne-a fost redat de armatele sovietice, alături de care au
luptat bravii noștri ostași; recunoștința noastră trebuie să meargă
întreagă către mareșalul Stalin și glorioasa armată rusă”. „In locul
lui Maniu, eu l-aș da afară imediat din partid pentru imbecilitate”,
zice Lupu. El e foarte mulțumit de declarațiile mele, care sunt
publicate în același număr din „Dreptatea”. Lupu continuă să
susțină că în afară de mine și de Ghiță Pop, toți ceilați țărăniști din
guvern „sunt o rușine pentru partid și mai ales pentru Maniu”.
Popovici susține același lucru, excluzând, bineînțeles, și pe
Penescu. „Să sperăm că acest guvern ridicol, zice Lupu, nu va ține
mult, și vom scăpa de toți lingăii Moscovei”.
Mare dejun de familie la Vasile Spiridon, pentru sărbătorirea
lui Mihai Ispasiu și a lui Mihai Băcescu, care locuiește de mai mult
timp la el. E prezentă toată familia gazdei și a mea. Frații, sora
Corina și Culai Cârlănescu cu soția sunt veniți pentru Mihai
Băcescu. Ispasiu a acceptat să-și serbeze onomastica la Spiridon, în
cinstea mea. Altfel nu ne-am fi putut vedea, căci spre seara mai
trebuie să vizităm pe Negrei, care e Gavril și pe Gabriel Culcer106,
vecinul nostru. Dejunul a ținut de a unu la 4. Atmosferă de
sărbătoare! Eu sunt centrul atenției tuturor. La considerația de care
m-am bucurat totdeauna între prieteni și în familie, astăzi se mai
adaugă și faptul că sunt ministru, funcțiune încă destul de
prestigioasă în societatea noastră. Se discută de toate însă nimic
metodic, ca atunci când este multă lume și fiecare vrea să
vorbească. Se fac multe glume pe spatele rușilor și a hoțiilor
soldaților sovietici. Este epoca de aur a glumelor cu davai ceas și al
tăvălugului rus prăvălit asupra Europei în fiordurile americane.
La 6 m-am dus, eu și Milica, la familia Negrei, unde am stat

până la ora opt. Soții Negrei erau singuri. Ei avuseseră la dejun
toată familia. Discutăm deschis, ca prieteni buni ce suntem,
situația externă și relațiile cu rușii. El crede că nemții mai rezistă și
anglo-americanii au mereu nevoie de ruși, pe care-i menajează.
După ultimele declarații făcute de Stalin, cu ocazia aniversării
revoluției rusești, înțelegerea dintre Soviete și anglo-americani este
încă destul de solidă. „Chestiunea este, zice Negrei, dacă se poate
pune vreo bază pe cuvântul lui care poate spune una și crede alta”.
Eu sunt de părere că de data aceasta Stalin poate fi crezut pentru
că s-a fript odată cu Hitler în 1939 și dacă nu erau anglo-
americanii, Rusia s-ar găsi și azi sub cizma prusacă. El a tratat de
altfel foarte bine chestiunea divergențelor dintre aliați,
recunoscând cinstit existența lor, dar declarâdu-le puțin impor
tante față de ceea ce-i unește. Stalin a declarat apoi că dacă până
acum, după trei ani de război, țările fasciste n-au reușit să distrugă
alianța marilor puteri, înseamnă „că la baza alianței dintre noi,
Marea Britanie și Statele Unite „nu se află motive întâmplătoare, ci
interese vitale, importante și durabile”.
La 830 am ajuns în fine în cartier. Am trecut în fugă pe la
familia Culcer și Munteanu — doamna Munteanu e și ea Gabriela —
pentru a-1 felicita, iar la IO30 ne-arn întors acasă. Noroc că Mihai
Popovici a plecat la Brașov, iar Mihai Răutu, la Sinaia, căci de mai
rămâneau și ei în capitală, nu știu cum m-aș mai fi putut împărți.
De trei zile de-abia reușesc să notez pe scurt evenimentele pentru
Jurnal. Nu știu când voi putea să le dezvolt, mai ales că de mâine
redeschid și cursul la Universitate. Aflu din ziare că zilele acestea a
murit la Paris, în vârstă de 83 de ani, bizantinologul Charles
Diehl107, pe care l-am cunoscut personal, mare savant, modest și
om de caracter.
Joi, 9 noiembrie 1944
Trec o jumătate de oră pe la minister, iar la 9 deschid cursul în

Amfiteatrul „Odobescu”. Lume enorma. Sala plină, multi studenți
stau în picioare, iar culuarul din fața ușilor este și el ocupat până la
refuz. Anul acesta tratez secolul XIX, prima jumătate.
La ora IO30 m-am reîntors la minister. Lucrez cu Odobeșteanu
și cu Julea, care mi-a pregătit memoriul pentru ruși. Șeful de cabinet,
Sebastian, îmi comunică pe la 11 că un ofițer superior rus de la
Comandamentul sovietic, după ce s-a interesat pentru ce vreau eu să
vad pe șeful său, i-a răspuns că nu mă poate primi, întrucât el nu
poate avea relații cu membrii guvernului decât numai prin
intermediul Comisiunii române pentru aplicarea Armistițiului. Am
vorbit apoi la telefon cu Christu și m-am înțeles să mă însoțească el
când mi se va fixa o ora de primire pe care rămâne s-o aranjez cu
dânsul. Mi se telefonează de acasă pe la 12 că au sosit la noi soții
Bujor108, din refugiul lor din Ardeal. Milica i-a oprit la dejun
împreună cu doamna Tafrali, refugiată și ea într-un sat de pe lângă
Craiova. Mă interesez la minister dacă avem vreun fond pentru
ajutoare. Directorul Secției financiare îmi spune că din fondul de
500 000, care este prevăzut în buget pentru astfel de lucruri, nu mai
există decât vreo 80 000 lei, dar că putem cere un fond suplimentar
Ministerului de Finanțe. Mă înțeleg la telefon cu Romniceanu să-mi
deschidă un supliment de încă 500 000 lei. Directorul Topliceanu se
va duce chiar azi să-1 ridice, cu o cerere semnată de mine.
Ajung acasă pe la unu și ceva. întâlnirea cu doamna Tafrali109 și
cufamilia Bujor este emoționantă. Ca prieteni buni ce-mi sunt, se bucură
cu lacrimi în ochipentru „succesul meu, atât de meritat după nedreptățile
care mi s-aufăcut”, fee Bujor. Doamna Tafrali vrea să se reîntoarcă la
Iași, însă familia Bujor, care și-a lichidat tot ce avea acolo, vrea să
rămână în capitală. Chem de la Spiridon pe Mihai Băcescu pentru a mă
înțelege cu el dacă ar fi posibil să se găsească pentru familia Bujor o
locuință, în mod provizoriu, la Muzeul „Antipa”, unde este director
Motaș110, fost și el elev al lui Bujor. Mihai găsește propunerea mea
realizabilă; va vorbi cu Motaș. ti .spun lui Bujor că personal nu vreau să

discut cu acesta pentru simplul motiv ca s-a dovedit „un oportunist
dezgustător”, trădându-ne și înscriindu-se intr-un partid la dispoziția
Moscovei. Bujor e de acord cu mine în aceastăprivință, ca unul care toată
viața a detestat pe oportuniști. Mihai se angajează să se ocupe el de
această chestiune. Cum el a pierdut tot ce are în acest refugiu, iar pensia
lui e cu totul insuficientă față de devalorizarea leului, mă gândesc să-l
numesc președinte al consiliului de administrație al Baridului, ca fost
profesor de fiziologie și descoperitor al nămolului de la TechirghioL îi
surâde această perspectivă, iar doamna Bujor nu mai știe cum să-mi
mulțumească pentru interesul care i-l arăt. Pentru un moment îi voi
acorda mîine un ajutor de 30 000 lei din partea ministerului și unul la
fel doamnei Tafrali. îi rog să treacă mâine la 11 pe la minister cu o
cerere, în calitatea lor de refugiați.
Discutam apoi poEtică. La cafea a venit și Mihai Borcea111, pe
care nu l-am putut vedea ieri de ziua lui. El a luat dejunul la
Sănătescu, unde a stat până la 6 seara. Sănătescu i-a spus că din
toată echipa lui Maniu, eu sunt „cel mai bun sub toate raporturile și
singurul sau sprijin serios în guvern”. S-a mirat chiar de rapiditatea
cu care m-am pus în curent cu problemele ministerului și e încântat
că are un colaborator „atât de priceput și de energic”. Doamna
TafraE regretă că nu mai este în viață soțul ei să vadă cu ochii
realizarea a tot ce-a prevăzut el, că elevul lui „va ajunge departe,
fiind înzestrat cu inteligență deosebită și cu un puternic
temperament poEtic”. „Soțul meu a prevăzut acest lucru, zice
doamna Bujor, de când a stat prima dată de vorbă cu domnul
Hudiță și de aceea l-a apărat cu toată energia și convingerea în lupta
grea care a dus-o pe vremuri cu șnapanii de la Iași”. Sunt nevoit să
reproduc și părerea lui Sănătescu despre mine nu pentru a mă lăuda,
ci pentru cititorii vfitori ai Jurnalului meu să poată înțelege și mai
ușor violența atacurilor din partea adversarilor mei poEtici, susținute
uneori, în ascuns și de invidioși din propriul partid. Borcea,
discutând tot ieri cu Sănătescu, situația poEtică internă, acesta i-a
spus că îndată după alegerile generale, el nu vede alt om poEtic
capabil să prezideze viitorul guvern decât mine, întrucât Maniu și
Dinu Brătianu sunt prea bătrâni pentru așa ceva. Am tăcut; nu

le-am spus că aceasta este și părerea lui Maniu, deși eu sunt hotărât
să mă retrag din politica militantă. Momentan nu mai vorbesc
despre această intenție pentru că nu vreau să descurajez pe acei care
sunt dispuși să mă ajute în munca mea de la minister.
In timpul dejunului, radio a anunțat rezultatul alegerilor din
America. Roosevelt a obtinut 24 milioane si 249 000 voturi, iar
rivalul sau republican, Thomas Dewey112, 21 milioane și 195 300
voturi. Mare succes pentru Roosevelt, ales a patra oară. Acest
rezultat dovedește hotărârea fermă a Statelor Unite de a duce la bun
sfârșit războiul. Cu acest rezultat și cu ultimele declarații făcute de
Stalin, putem considera definitiv închisă orice posibi-litate de pace
separată anglo-americană cu Germania hifleristă. Numai un nebun
ca Hitler mai poate crede în această prostie !
La ora 5 p.m. sunt pentru prima dată la ședința delegației
economice a guvernului, care se ține la Ministerul Economici
Naționale, sub președinția lui Leucuția. Iau parte și Gheorghiu-Dej,
Solomon și Romniceanu, interesati în chestiunea salariilor și a
construcțiilor diferitelor linii ferate, precum și a racordării liniei
Urziceni-București cu linia Ploiești-București. Pe mine mă intere
sează problema aprovizionării populației din Bucovina și nordul
Moldovei, din satele unde a fost teatru de război. La propunerea
mea, s-a aprobat să se dea pe credit populației din aceste regiuni
cerealele necesare. S-au aprobat apoi o serie de măsuri în privința
fabricilor de zahăr și a culturii plantelor de cauciuc. Gheorghiu-Dej
face o impresie deosebit de proastă. Nu cunoaște nici o chestiune
din acelea aparținând ministerului său și face apel la secretarul său
general, Maurer, pentru orice explicații care se cer. Romniceanu,
care stă lângă mine și cu care mă întrețin foarte amical, face glume
usturătoare la adresa lui Dej, spunându-mi, la un moment dat, când
el cerea explicații lui Maurer113, că are impresia că „individul nici nu-
și dă măcar seama de nulitatea lui și crede că e tot una a fi ministru
sau cazangiu la calea ferată”. Ordinea de zi fiind încărcată, n-am mai
putut pune în discuție problema prețului la lemnele de foc, care
rămâne pe ședința viitoare. Am discutat cu Romiceanu problema
deschiderii unui nou credit pentru bugetul ministerului meu, în
66 JURNAL POLITIC (4 NOIEMBRIE - 6 DECEMBRIE 1944)
vederea angajării unui număr de 400 ingineri agronomi, deoarece

seriile de absol-venți din ultimii ani n-au mai fost numite din lipsă
de buget. A rămas să-i trimit o adresă motivată în acest sens, și el va
aproba-o.
Seara la 730 la familia Mihăilescu, care dă o masă pentru
sărbătorirea cumnatului, colonelul Mișu Marinescu. în afară de
membrii familiei, mai sunt invitati și soții Bulandra, vechi prieteni ai
lui Marinescu. Această masă trebuia să aibă loc ieri seară, însă eu am
cerut să se amâne pe azi, ca să pot lua parte. Nu s-a vorbit aproape
deloc politică, toți cei prezenți prezentându-mi tot felul de cereri în
legătură cu nevoile lor. Cea mai importantă și care mă pune în mare
încurcătură este cererea lui Marinescu pentru a fi numit în postul de
director al Fundației „Mihail”, unde el funcționează deja ca
inspector, numit de d-rul Angelescu114, preșe-dintele consiliului de
administrație al Fundației. Evit să mă angajez formal, până nu voi
studia chestiunea acestei fundații, pe care n-o cunosc decât din
auzite. Știu că e vorba de o mare avere lăsată sta-tului de filantropul
oltean Ioan Mihail115, dar nu știu daca Marines-cu îndeplinește
condițiile necesare de onestitate pentru un astfel de post. La plecare,
Petrică Mihăilescu, cumnatul lui Marinescu, îmi spune în stradă, în
timp ce mă urcam în mașină, să fiu prudent și să nu-1 numesc până
nu-mi va spune el „anumite lucruri”. I-am dat întâlnire mâine la 10
la Universitate, după ora de curs.
La ora IO30 am ajuns acasă. Răsfoiesc presa și ascult Radio
Londra. Churchill s-a ocupat în Camera Comunelor despre noua
armă cu care germanii bombardează Londra, o bombă-rachetă și de
care ei fac atâta caz. Nemții folosesc această armă de vreo trei
săptămâni, fiind lansată de la unele baze pe care ei le mai mențin cu
disperare pe litoralul olandez. Churchill a minimalizat importanța
acestor proiectile, arătând că multe din bazele lor de lansare au fost
ocupate de trupele engleze, iar cele câteva care au mai rămas sunt și
ele în curs ce lichidare. Aviația anglo-americană bombardează fără
încetare centrele industriale și bazele militare germane de pre
tutindeni, folosind peste 5 000 de avioane. Armata La americană
asediază în prezent purtemica cetate Metz. în Pacific, americanii
progresează vertiginos în insula Lakte.
Vineri, 10 noiembrie 1944
A doua oră de curs cu studentii. La 10 primesc în biblioteca

seminarului meu pe Mihăilescu. Se scuză că e nevoit să facă un
demers în contra cumnatului său, dar crede că-i face un serviciu,
împiedicându-1 să ocupe un post în care „s-ar putea compromite”.
„Cumnatul meu, zice Mihăilescu, este bun pentru orice funcțiune
afară de aceea de administrator al unei averi; este atât de ușuratic și
atât de cheltuitor, încât el nu se uită de unde ia banii și niciodată nu se
gândește să-i dea înapoi; duce o viață destrăbălată, își neglijează
familia, care a rămas o povară pe seama mea. Intr-o lună, două duce
de râpă fundația și el ajunge la parchet. Regret din suflet că trebuie
să-ți spun aceste lucruri despre cumnatul meu, însă îmi ești prieten, iar
el e fratele soției mele și nu vreau să se nenorocească; trebuie să-ți mai
mărturisesc că acest demers e și cu știrea ei”. Lam asigurat că voi
studia situația Fundației și că voi ține seama de ceea ce mi-a spus el.
La IO30 ajung la Minister. Explic lui Odobeșteanu și Topală
chestiunea ajutoarelor pentru Bujor și doamna Tafrali pentru a avea
banii pregătiți când vor veni ei să-i încaseze. Primesc de la Christu
prin curier special un răspuns la ultimul meu memoriu, cu nr. 4126
din 9 noiembrie, în care îmi arată câte intervenții a făcut pe lângă
ruși în vederea carburanților pentru agricultură și consumul intern și
la care n-a primit până acuma nici un răspuns. Predau acest răspuns
lui Julea, recomandându-i să întocmească un dosar special cu toate
actele privitoare la însămânțări. 11 pun în curent și pe Zăroni cu
toate aceste chestiuni, rugându-1 să vorbească cu șeful lui, Groza,
pentru a interveni și pe lângă Comandamentul sovietic. Cer lui
Odobeșteanu să pregătească tot materialul de care dispune
ministerul referitor la Fundația „Mihail”, pentru a vedea și eu ce
amestec are Ministerul Agriculturii în această chestiune.
La 11 precis sosesc doamna Tafrali și domnul Bujor, care îmi
predau cererile de ajutor; le aprob câte 30 000 lei, bani pe care îi
încasează pe loc, semnând de primire în prezența lui Odobeșteanu
și Topliceanu.
Lucrez apoi cu cei trei secretari generali și cu directorul
personalului, cărora le cer să-mi întocmească un memoriu pentru
68 Jurnal politic (4 noiembrie —6 decembrie 1944)
Ministerul de Finanțe în legătură cu plasarea tinerilor ingineri

agronomi, așa cum m-am înțeles cu Romniceanu. Ei trebuie să-mi
facă și un tablou precis al tuturor posturilor vacante, precum și al
celor care sunt de creat pentru a folosi acest tineret în folosul
agriculturii și a-1 feri totodată și de ispita agitației comuniste. Acest
din urmă argument a fost decisiv pentru Romniceanu, care mi-a
făcut ieri o excelentă impresie, dovedind o buna cunoaștere a
problemelor și o minte clară în rezolvarea lor. Mi se pare un om
foarte bine pregătit pentru finanțe. Este sigur ca e cel mai bun din
echipa Eberală. îl voi felicita pe Dinu Brătianu la prima ocazie petru
desemnarea în guvern al unui astfel de om. La plecarea din minister,
pe la ora două, Neculai Ion mi-a prezentat dosarul Petre Ioan,
însoțit de referatul său, pe care le voi citi acasă. Pentru a mă pune în
curent cu lucrările ministerului sunt nevoit să mă închid în casă și să
nu primesc pe nimeni, sub motiv că lipsesc până noaptea târziu.
Răsfoiesc dosarul Petre Ioan, care e atât de volumimos, încât mi-ar
trebui câteva zile să-1 citesc în întregime, oprindu-mă la piesele mai
importante, citate în referat de Neculai Ion. După o analiză
obiectivă a acuzațiilor care i se aduc și a explucațiilor pe care le dă
Petre loan, referatul conchide la nevinovăția lui, așa cum este
recunoscută și de Justiție și se pronunță pentru reprimirea lui în
postul de administrator al Casei Pădurilor. Referatul subliniază, de
altfel, „patima deosebită pe care au pus-o adversarii săi în acuzațiile
care i le-au adus”. Aștept să mă consult și cu Mihalache, care a
lucrat mai mult timp cu el, și-l cunoaște mult mai bine decât mine.
Seara citesc în fine pe îndelete presa și ascult posturile străine
de radio. Văd că șeful Culorii de Albastru, I. Leon116, a ținut să
sărbătorească zgomotos aniversarea revoluției rusești. S-au tinut
discursuri pline de exagerări și de lingușiri inutile față de ruși. Leon
și Victor Gherasim au excelat în acest sens, dovedind o vădită
preocupare de a se pune bine cu rușii. Lupu n-a voit să participe la o
astfel de manifestare. Eu am făcut la fel, deși Leon a insistat mult
să-i prezidez eu întrunirea. Originea evreiască a lui Leon explică în
buna măsură simpatiile lui pentru Soviete și pentru dezmățul
fenedist Lupu poartă singur răspunderea pentru cele întâmplate la
Albastru, unde el l-a impus pe Iôn ca președinte în locul
muncitorului Vasile Găvănescu, mult mai bun decât el. Nu m-am
mira să-1 văd într-o zi trecând la fenediști.
De Gaulle117 se agită pentru a crea țării sale o situație de mare

putere, cânde a făcut totul pentru a se coborî la rangul de putere de
gradul doi. Această ambiție ridicolă a unui fanfaron dezgustător sunt
sigur că va crea mari dificultăți Franței în relațiile ei viitoare cu
anglo-americanii. In Iran s-au produs grave tulburări cu ocazia
încercării comuniștilor de a sărbători revoluția bolșevică. Criză de
guvern în Finlanda, provocată tot de amestecul Moscovei, ca și la
noi. Când vor înțelege anglo-americanii că trebuie să ia atitudine
fermă față de pretențiile criminale ale imperialismului rusesc!
Pe la miezul nopții, când mă pregăteam să mă duc la culcare,
îmi telefonează Penescu, pe un ton obraznic și amenințător, vorbind
desigur în fața unor prieteni cărora voia să le dovedească marea lui
autoritate în guvern. „Spre marea mea surpriză aflu chiar în
momentul acesta de numirea legionarului Radulovici ca secretar
general la Ministerul Agriculturii; am în fața mea lista celor pe care îi
voi aresta chiar în noaptea aceasta, printre care se află și acest
individ; te previn că nu pot face nici o excepție și regret că trebuie
să-1 arestez tocmai în acest moment când are o astfel de funcțiune”.
„Nu știu față de ce prieteni din biroul tău vrei să faci tu pe
grozavul, ținându-mi un astfel de limbaj, dar nu admit să fie arestat
nici un funcționar al ministerului meu înainte de a fi cercetat eu vina
de care s-a făcut vinovat; te previn că pe această chestiune dacă te
atingi de el fac chestiune de Cabinet; eu voi cerceta cazul lui mâine
dimineață și dacă se va dovedi vinovat, îl voi sancționa eu însumi”.
I-am închis telefonul, fără să mai aștept răspunsul lui. Nenorocitul,
nu-și dă seama că dacă eu ridic această chestiune în Consiliul de
Miniștri, el zboară imediat din guvern, mai ales că zilele acestea
Maniu trebuie să-1 înlocuiască la Interne cu Ionel Pop.
Telefonez imediat lui Leucutia, care nu se culcase încă, deși era
aproape 1230 noaptea. 11 pun în curent pe scurt cu discuția mea cu
Penescu; el îmi spune să mă culc liniștit, că „are el ac de cojoc
pentru așa lăudăros imprudent”. Mă roagă să trec mâine dimineață
pe la el, la ora opt, să-mi spună el pentru ce Penescu este furios pe
Radulovici. Aflu de la el ca Maniu a sosit în seara aceasta din Ardeal
și că doarme la dânsul. Mâine la opt îl pot vedea și pe el.
Sâmbătă, 11 noiembrie 1944
Am ajuns la Leucuția la opt dimineața. Am trecut cu el în

camera lui Maniu, care se îmbrăca. Le-am povestit pe scurt istoria
cu Penescu. Leucuția mi-a explicat în câteva cuvinte pentru ce
Penescu e supărat pe Radulovici, care constituie o piedică în calea
intereselor Societății „Trapul”, în al cărui consiliu de administrație
el face parte de ani de zile. Cu această ocazie, Leucuția întreabă pe
Maniu când îl înlocuiește cu Ionel Pop la Interne. „Voi rezolva
această chestiune cu Sănătescu zilele acestea”, i-a răspuns Maniu,
care m-a rugat să nu mă supăr pe Penescu și să-1 mențin mai
departe pe Radulovici ca secretar general, întrucât el îl cunoaște
foarte bine și știe precis că n-a fost niciodată legionar. „îmi pare
foarte rău de Penescu, continuă Maniu, că procedează cu atâta
ușurință și chiar cu imprudență pentru propriile lui interese; voi
vorbi eu cu el chiar în dimineața aceasta”. Trecând la situația
generală, i-am spus lui Maniu că de când am luat ministerul în
primire am aflat foarte multe lucruri extrem de interesante
referitoare la raporturile noastre cu rușii și că ar trebui să fixăm o
oră pentru a le discuta împreună. Maniu e de părere să ținem o
ședință de birou la care să participe și membrii noștri din guvern,
miniștrii și subsecretarii de stat, duminică dimineața, la Mihai
Popovici, la ora 10.
La 930 am ajuns la minister. Chem imediat pe Radulovici
pentru a vedea ce este exact din ceea ce îl acuză Penescu și să-mi
explice și mie ce este cu Societatea „Trapul” despre care azi am
auzit pentru prima dată. E poveste veche, începe el. Ministerul a
acceptat de pe vremea când erau liberalii la putere să cedeze unei
societăți de liberali afaceriști, în frunte cu vestitul deputat Matac,
numită „Trapul” exploatarea hipodromului de la Băneasa. Din
consiliul de administrație al Societății „Trapul” face parte și
Penescu. în calitatea lui de secretar general, Radulovici a găsit
această concesiune drept o însemnată pierdere pentru minister,
mai ales că în anii din urmă Societatea nu și-a mai plătit nici
sumele derizorii prevăzute în contract. El a făcut un referat pe

baza căruia fostul ministru Sichitiu118 a anulat concesia ca fiind
oneroasă pentru stat. Profitând de împrejurările de azi, „când
justiția nu mai este stăpână pe deciziile ei, iar avocații evrei își fac
de cap, terorizând-o”, Societatea „Trapul” a dat ministerul în
judecată, a câștigat și acum încearcă prin toate mijloacele ca
ministerul să execute sentința și să-i redea concesiunea
hipodromului. Radulovici s-a opus și a cerut printr-un referat ca
ministerul să facă un nou proces pentru a-și apăra interesele.
Negel a amânat rezolvarea acestei chestiuni, rămânând acum să
decid eu dacă ministerul trebuie să execute sentința tribunalului
sau să facă un nou proces. „De când sunt secretar general,
continuă Radulovici, d-1 Penescu, în calitate de avocat și membru
în consiliul Societății „Trapul” m-a văzut de nenumărate ori,
căutând să mă convingă prin toate mijloacele, oferindu-mi și bani,
printr-un coleg al său, avocatul Solomon Bercovici, ca să nu mă
mai opun retrocedării concesiunii; în timpul din urmă, el m-a
amenințat că mă va distruge dacă nu cedez. Ca să nu aveți
dificultăți și d-voastră, d-le ministru, eu sunt dispus să demisionez,
mai ales că pe data de 1 ianuarie se face vacantă o conferință din
specialitatea mea, la Facultatea de Medicină Veterinară, la care eu
intenționez să concurez”. Acesta este deci legionarismul lui
Radulovici de care îl acuză Penescu. Hotărât, omul acesta este un
imens imbecil dacă-și închipuie că poate câștiga partida folosind
astfel de mijloace prostești. M-am uitat lung la Radulovici, l-am
felicitat pentru corectitudinea lui în apărarea intereselor statului și
l-am invitat să rămână liniștit în postul său, întrucât îl voi apăra
până în pânzele albe. l-am cerut să-mi predea imediat o copie a
referatului său prin care cere să se facă un nou proces Societății
„Trapul” și să urgenteze formele necesare pentru rezolvarea
acestei afaceri. După câteva minute, el mi-a adus dosarul Societății
„Trapul”. După o oră am semnat adresa prin care Ministerul
Agriculturii se adresează Justiției pentru apărarea intereselor
statului.
Primesc apoi pe inginerul I. Popovici, delegat al ministerului
nostru în Comisiunea pentru reglementarea transporturilor
petrolifere pe lângă Direcția căilor noastre ferate, până în iunie

1944, iar de la 24 august și până azi, pe lângă Ministerul
Economiei Naționale. El mi-a prezentat o Notă informativă, strict
confidențială, și în care îmi explică câte eforturi și demersuri a
făcut pe lângă autoritățile sovietice în ultimele două luni pentru a
obține cotele necesare de combustibuil petrolifer, în vederea
însămânțărilor de toamnă. După ce înșiră pe 5 pagini de coală
toate demersurile sale pe lângă autoritățile sovietice, el arată că fără
o intervenție energică și urgentă pe lângă mareșalul Malinovski și
generalul Vinogradov119 „noi nu vom putea realiza din programul
agricol pe anul acesta nici 50%”. „Părerea mea, continuă Nota lui
informativă, și pe care am curajul s-o susțin cu orice risc, este că
autoritățile rusești urmăresc prin tergiversări și amânări de tot felul
ca noi să nu putem realiza suprafața stabilită pentru însămânțări,
pentru a provoca lipsa de hrană în țară, ca să fim apoi ocupași;
aceste lucruri le-am adresat în scris și domnilor Maniu, Dinu
Brătianu și Titel Petrescu, căruia i-am spus-o și verbal, el fiind de
aceeași părere cu mine”. L-am chemat pe Julea și i-am încredințat
această Notă informativă pentru a o păstra în dosarul
îns amân țărilor.
Iau dejunul acasă, având invitați pe Grigore Popa120, pe
lonescu Tudor121 și familia Boldur, sosită de câteva zile din
refugiul ei din Ardeal. Popa și lonescu T. sunt foarte îngrijorați de
situația politică. Ei cred că noi, țărăniștii, avem cea mai mare
răspundere în „haosul de azi”, pentru că, fiind partidul el mai
puternic, n-am știut să folosim forța noastră pentru a nu permite
„agenților Moscovei” să anarhizeze țara, când de fapt „opinia
publică îi detestă și nu așteaptă decât alegerile generale pentru a-i
lichida definitiv”. Reproșul acesta câștigă teren și foarte multi
dintre prietenii noștri vorbesc la fel. Ei nu știu o sumedenie de
lucruri despre care noi nu putem vorbi și care explică foarte bine
„așa-zisa slăbiciune a noastră”. Printre acestea, atitudinea regelui,
sub influența unui anturaj nenorocit, și lipsa oricărui sprijin din
partea anglo-americanilor în lupta noastră surdă cu rușii. In afară
de cadrele noastre principale de partid, care cunosc realitatea dar
nu pot vorbi, opinia publică nu este deloc în curent cu aceste
lucruri și începe să ne blameze, considerându-ne prea slabi și lipsiți

de curaj fața de gravitatea situației. Fiindu-mi prieteni buni și
oameni serioși, le-am explicat pentru ce am fost nevoiți să
acceptăm colaborarea cu „agenții Moscovei” în speranța că
războiul s-ar putea termina repede și că am putea face alegeri
generale, care ar limpezi definitiv situația politică internă. După
aceste explicații, prietenii mei au înțeles că nu puteam face altfel,
însă rămân cu totul sceptici în ce privește posibilitatea unei
colaborări loiale cu fenediștii. Tulburările din ultimele zile din
diferite localități, îndeosebi acelea din Constanta, în care
comuniștii, camuflati sub tot felul de etichete vor să ia cu asalt
primăriile și prefecturile, manifestațiile muncitorești puse la cale
tot de ei, toate acestea au creat o atmosferă de reală îngrijorare în
toată țara și foarte multi, chiar dintre prietnii noștri politici, se
întreabă pentru ce partidul nostru tolerează astfel de lucruri,
lonescu Tudor, a cărui soție este din Constanța, spune că
atmosfera generală din acest oraș, ca și din toată Dobrogea, de
altfel, este cu totul ostilă partidului nostru și celui liberal, pentru
slăbiciunea care dovedim în apărarea intereselor naționale.
„Impresia generală, continuă el, este că Dobrogea este cu totul
părăsită și lăsată în stăpânirea rușilor, care vor anexa-o curând,
pentru a avea o legătură directă cu Bulgaria, o viitoare republică
sovietică”. Boldur e de acord cu lonescu și susține că acest plan al
rușilor este cunoscut de mult și că Moscova nu face nici un secret
din dorința rușilor de a transforma Bulgaria și Iugoslavia în
republici sovietice. Grigore Popa e convins că în spatele agitațiilor
care au ocupat cu forța prefectura din Constanța se află rușii, ale
căror trupe ocupă de fapt orașul.
Grigore Popa e indignat pe Stoilov care, ajutat de Danielopol,
adversarul profesorului Lupu, a acceptat să fie numit rector al
Universității din capitală. El are cuvinte aspre și la adresa lui C.
Motaș, care a acceptat postul de prorector, făcând astfel jocul
fenediștilor. lonescu îl blamează energic pentru a fi trădat partidul
nostru, trecând la socialiști. „Motaș n-a avut niciodată caracter; îl
cunosc de când era elev de liceu și am fost colegi de clasă, zice
Popa; de pe atunci îi plăcea să umble cu periuța și căuta condiții de
viață ușoară”. Cât despre Stoilov, toți suntem de acord că buldogul

acesta, ca și Ralea, Constantinescu-Iași122 și Iordan, neavând nimic
românesc în ei, era natural să treacă de partea rușilor, frații lor
slavi. Popa și lonescu folosesc cuvinte foarte jignitoare la adresa
bulgarilor, neștiind că și Boldur are sânge bulgăresc în ascendența
lui. Când l-am cunoscut prin Ctihan, la Paris, în 1926, el se numea
Boldîr; eu l-am sfătuit să-și românizeze numele, numindu-se
Boldur.
Pe la 5 Leucuția mă anunța că ședința biroului de mîine
dimineață va avea loc în seara aceasta, la ora opt, la Mihai
Popovici, din cauza lui Mihalache, care a sosit azi la amiază și nu
poate rămâne pe mâine. Cu atât mai bine, cu cât Lupu mi-a
telefonat pe la amiază, invitându-mă la inaugurarea Casei de Sfat,
cu numele său, din șoseaua Tancului, cartierul meu, care are loc
mâine dimineață la ora 10. Nici el n-ar fi putut participa la ședința
biroului, dacă ea s-ar fi tinut mâine dimineață.
Am ajuns la Popovici pe la 730, pentru a discuta cu Mihalache
câteva chestiuni referitoare la ministerul meu, după o înțelegere cu
el la telefon. Lam întrebat ce părere are despre Petre Ioan, care
mi-a trimis vorbă prin Neculai Ion că adversarii lui l-au acuzat și
de legături strânse cu partidul nostru și în special cu Mihalache.
Acesta nu neagă aceste legături, spunând că la un moment dat a
crezut chiar că el se va înscrie în partidul nostru. „Petre Ioan,
continuă Mihalache, este un om foarte bine pregătit, energic și
bine intenționat pentru reorganizarea serviciului nostru silvic, însă
e cam afacerist și foarte șiret; multe din abuzurile care le-a făcut, în
interes personal, sunt adevărate, însă punându-le în balanță cu
meritele lui, acestea depășesc cu mult defectele lui, așa că îl poți
primi liniștit și-i poți încredința din nou postul care l-a ocupat și
pe care l-a recăpătat prin justiție; desigur, astăzi e dispus să se
înscrie la noi; personal mă îndoiesc că am face o bună achiziție”. îl
pun în curent cu cazul Penescu și legăturile lui cu Societatea
„Trapul”. Mihalache nu e surprins, asigurându-mă că dacă Maniu
l-ar fi întrebat pe el despre Penescu, dânsul nu l-ar fi recomandat
niciodată pentru un loc în guvern, știindu-1 „un afacerist și un
orgolios antipatic”. „De altfel, continuă Mihalache, eu sunt de
acord cu Lupu și cu Popovici că în afară de d-ta și Ghiță Pop, toți

ceilalți prieteni personali ai d-lui Maniu nu sunt deloc indicați
pentru ministerele pe care le ocupă în împrejurările grele de
astăzi”. Mihalache m-a felicitat pentru a mă fi înconjurat de
secretari generali „excelenti”, trecând peste considerații de partid
,și mi-a spus că după informațiile care i-au ajuns la ureche, eu am
făcut o foarte bună impresie cadrelor din minister. M-a felicitat
călduros pentru declarațiile care le-am făcut cu ocazia luării în
primire a ministerului și, în special, pentru declarația care am
făcut-o cu privire la reforma agrară. Mihalache nici nu vrea să audă
de o astfel de reformă în împrejurările de azi „și cu forfoteala
oștilor rusești prin țară, care ne înăbușă pur și simplu”. Sub acest
aspect, Mihalache este de acord complet cu Dinu Brătianu, care
vede această problemă exact ca și el.
In ședința de birou, care începe la 820, au participat, pe lângă
membrii lui, și miniștrii și subsecretarii de stat ai partidului nostru.
Prima chestiune, ordinea internă. Penescu face un scurt rezumat,
arătând că a luat toate măsurile necesare pentru restabilirea ordinii
și ca dat dispoziții unităților de jandarmi să repună cu forța în
funcțiune prefecții și primarii acolo unde au fost înlăturați „de
către agitatorii comuniști”, iar la rigoare să se facă apel și la armată.
Leucuția l-a întrebat dacă are informații precise despre cele se ce
întâmplă la Constanța, unde se spune că rușii n-ar fi străini de cele
întâmplate. Penescu a răspuns că el a auzit acest lucru, dar nu se
poate pronunța până nu va primi raportul unui inspector
administrativ, trimis de el să ancheteze la fata locului. El mai
spune că a adoptat și el metoda lui Aldea123, aceea de a pune
prefecți în județele mai agitate, pe cât posibil foști ofițeri care știu,
la rigoare, cum să-și apere prefecturile în contra turburătorilor de
stradă. Mihalache ridică problema dezarmării gărzilor patriotice,
care constituie o primejdie penrtru ordinea publică. „Până ieri, cât
domnii comuniști nu erau în guvern, pretindeau că nu dezarmează
pentru că n-au încredere în guvernul de militari; astăzi, când se află
și ei la putere, ce motiv mai pot invoca pentru a nu preda armele
care le-au luat în noaptea de 23 august și în zilele următoare”, se
întreabă Mihalache. Penescu îl asigură că „în cel mult o săptămână
și chestiunea aceasta va fi rezolvată, căci are el grija”. „Am

impresia că ești mult prea optimist și nu cunoști realitatea”, i-a
replicat Mihalache. „După câte mi-a spus Lepădatu *, care mi-a
prezentat și un memoriu despre situația din Constanța, lucrurile se
prezintă acolo mult mai grav decât le prezinți d-ta, în sensul că
până și Ministerul Armatei, prin măsurile luate de a nu mai
redeschide școlile de marină acolo, lasă impresia că guvernul
abandonează Dobrogea și o lasă rușilor pentru a avea o legătură
directă cu Bulgaria”.
Eu l-am susținut pe Mihalache, adăugând cele aflate azi la
dejun de la lonescu Tudor, arătând că problema Dobrogei va fi
înțeleasă și mai bine după ce voi explica eu atitudinea rușilor față
de Moldova, de sudul Bucovinei și de problema însămânțării or și
agriculturii noastre în general. Timp de o jumătate de oră și mai
bine am explicat, cu date din dosarul însămân țărilor și din
conversațiile cu Christu, că rușii urmăresc metodic sărăcirea țării
pentru a crea un element favorabil agitației comuniste în scopul
anexării Moldovei și Bucovinei și poate și a restului țării, dacă
situația externă le-ar permite-o. Altfel nu se pot explica toate
șicanele care ni le fac în chestiunea însămânțărilor de toamnă,
luându-ne din Moldova până și puținele tractoare care le mai
avem, fără să mai vorbesc de sămânță, și a vitelor, luându-ne astfel
orice posibilitate de a ne face planul de însămânțări pe anul în
curs. Tot diponibilul de păcură, benzină și petrol este cărat în
Rusia, deși delegatii ruși din Comisiunea pentru aplicarea Armisti
țiului s-au angajat în diferite rânduri să nu se atingă de cotele
consumului intern. Dacă la toate acestea mai adăugăm mizeriile
care ni le fac în privința circulației pe căile ferate și în folosirea lini
ilor telefonice și telegrafice, confiscările de tot felul, jefuirea popu
lației de tot ce posedă și a mai putut ascunde, atunci e ușor de
înțeles scopul pe care-1 urmăresc. Am terminat expunerea, citin-
du-le la concluzie din Nota confidențială, prezentată mie ieri de
inginerul Max Popovici, care lucrează cu rușii ca delegat al
Ministerului Agriculturii de la 23 august încoace și care e de
* Vasile Lepădata, prietenul său și șeful nostru de organizație de la Constanța

(n-a.).
Jurnal politic (4 noiembrie 6 decembrie 1944) 77
aceeași părere cu mine. Expunerea mea a făcut o profundă

impresie, mai ales în urma explicațiilor referitoare la planurile
rusești față de Bulgaria. „Situația atunci este mult mai gravă decât
mi-o închipuiam eu”, intervine Mihalache, susținut de Lupu și
Popovici. Ei îl întreabă pe Maniu dacă anglo-americanii sunt
informați exact despre planurile Moscovei. „Cât timp a fost
Buzești la Externe, răspunde Maniu, noi având completă încredere
în el, am informat regulat Londra și Washingtonul prin el, despre
tot ce plănuiesc Sovietele la noi și în Balcani, unde nu e vorba
numai de Bulgaria, ci și de Iugoslavia și Albania, unde se pare că
Churchill le-au lăsat mână liberă, Anglia rămânând stăpână în
Grecia. Cu venirea lui Vișoianu la Externe, situația devine mai grea
pentru noi, întrucât el se consideră omul Palatului și al reginei
Elena; în realitate, el e susținut la Palat de Tătărescu și de tot
anturajul reginei-mame și altor câțiva indivizi din jurul regelui”.
Leucuția îl completează pe Maniu, spunând că atât la depunerea
jurământului, cât și la prima ședință a Consiliului de Miniștri, de
marțea trecută — la care eu am lipsit, fiind ocupat la minister —
Vișoianu a evitat matematic orice contact cu colegii țărăniști și
liberali, stând tot timpul de vorbă cu Groza, Pătrășcanu și
Gheorghiu-Dej. „Nu mi-am închipuit să fie așa lichea”, a spus
Mihalache. „Când individul acesta a fost în stare să trădeze pe
Titulescu124, binefăcătorul lui, pe care l-a cocoțat în situații pe care
nu le merita, am intervenit eu, va mai mirați ca azi urmează pe
Tătărescu și face jocul Moscovei?”
Ședința s-a terminat cu o scurtă expunere a lui Maniu, care a
început prin a spune că în urma celor discutate azi cu Sănătescu și
cu Dinu Brătianu, el crede că acest guvern nu poate dura mult
„Tot ceea ce a expus atât de clar d-1 Hudiță, continuă el, este
cunoscut și de ei, ca și de mine care, de la 23 august și până
săptămâna trecută, cât am făcut parte din guvern, n-am încetat o
clipă să cer dezarmarea gărzilor comuniste fără să reușesc; toate
celelalte șicane care ni le fac rușii mă neliniștesc mult și pe mine.
M-am înțeles astăzi cu d-nii Brătianu și Sănătescu să mai încercăm
încă o dată să obținem dezarmarea acestor gărzi, și în caz de eșec
să cerem o audiență comună regelui pentru a vedea ce este de
făcut, întrucât în condițiile anarhice de azi nu se mai poate
continua”. El ne-a rugat apoi pe toți care facem parte din guvern
să ținem o gestiune ordonată pentru a o putea preda în orice
moment. Lupu și Mihalache i-au pus apoi diferite întrebări asupra
modului cum crede el că s-ar putea rezolva situația politică, însă
fără rezultat; Maniu a evitat să dea un răspuns precis, fie că nici el
nu vede clar o soluție, fie că preferă să fie discret, știind cât sunt
de indiscreți oamenii.
In timpul mesei care ne-a oferit-o Popovici s-a discutat
situația politică externă, în legătura cu raporturile dintre aliațL
Foarte multi români, chiar și dintre prietenii noștri politici, văzând
cât de rău se poartă rușii cu noi se acroșează de tot felul de
fleacuri, în speranța unei păci separate cu Hitler, pentru a scăpa
Europa de primejdia bolșevizării. Mihalache și Popovici fac parte
dintre aceștia. Ei nu pierd nici o ocazie să nu dorească acest lucru.
Și în seara aceasta ei sunt dispuși să creadă posibilă o pace separată
între anglo-americani și nemți pentru a scăpa Germania de o
ocupare bolșevică. „Știu ca veți râde de mine și mă veți considera
un mare naiv, zice Mihalache, însă chiar cu acest risc vă
mărturisesc că nici mort nu pot crede că anglo-americanii ar putea
lăsa jumătate din Europa sub teroarea bolșevismului care, după
mine, e mult mai primejdios decât hitlerismul; eu am convingerea
fermă că în ziua în care Hitler ar fi învins și rușii ar fi stăpâni pe
Berlin, soarta țării noastre e definitiv pecetluită, ea devenind o
colonie rusească”. „Nu colonie rusească, intervine Lupu, ci o
republică sovietică, la fel ca și toate celelalte țări din Balcani și
Europa Centrală; o spun eu, care am fost considerat drept
bolșevic; eu îi cunosc foarte bine pe ruși și pe conducătorii lor, ziși
bolșevici, de la Moscova; aceștia sunt mai imperialiști decât foștii
țari, pentru că numai așa speră să li se ierte de conaționalii lor
imensele crime care le-au făcut pentru a reuși sa pună mâna pe
putere”. Aceasta este și convingerea noastră, a tuturor celor de
față. Ne-am despărțit pe la 11.
Duminică, 12 noiembrie 1944
Inaugurarea Casei de Sfat „Dr. Lupu” în șoseaua lancului, la

। >ra 10. Șeful secției noastre din acest cartier este lonescu-
( '.otroceni, vânzător de prăvălie la magazinul „Athenee Palace”.
Este un vechi devotat al d-rului Lupu; locuiește aproape de mine.
Sunt prezenți și fruntași de-ai noștri din alte circumscripții și culori
din capitală, printre care Ghiță Pop, Cezar Simionescu125, d-rul
Slănculescu126, I. Leon etc., etc. După lonescu-Cotroceni,
। irganizatorul Casei de Sfat, am vorbit eu, Ghiță Pop, Șerban
('.ioculescu127, Cezar Simionescu și apoi Lupu. Eu i-am felicitat pe
<irganizatorii acestei Case de Sfat, subliniind în câteva cuvinte rolul
important jucat de Lupu în viața politică a țării, „democratismul
său luminat, împletit cu cel mai curat sentiment național, străjer
neobosit în serviciul națiunii”. Am repetat apoi foarte pe scurt
marile dificultăți ale ceasului de față și munca pe care trebuie s-o
depună partidul nostru pentru a apăra independența țării. Lupu a
ținut un vibrant discurs, în care s-a ocupat de diferite momente
din lunga lui luptă în interesul țărănimii și muncitorimii,
polemizând cu „neisprăviții de astăzi, care se fac a uita rolul
înaintașilor pe frontul democrației, pretinzând că de la ei începe
lupta pentru eliberarea țărănimii și muncitorimii”. „Eu am luptat o
viață întreagă, a continuat Lupu, să fac din țăranii și muncitorii
noștri oameni complet liberi pe munca și pe destinele lor și să nu-i
dau legați burduf despotismului bolșevic; eu și partidul nostru
vom duce lupta mai departe, de va fi nevoie, chiar și în contra
acelora care până ieri vedeau în noi salvatorii lor și ai țării”.
Aplauzele imense ale sălii au dovedit că toate aluziile lui au fost
perfect înțelese. A urmat o masă acasă la lonescu-Cotroceni, la
care au participat vreo 30 de persoane.
Seara la 7 am fost invitat de Leucutia la o masă la cumnatul
său Mănuilă, împreuna cu Maniu și Ghiță Pop. Am înțeles că totul
fusese aranjat de Maniu, care nu are nici un secret față de noi,
considerându-ne pe toți patru „prieteni devotați și oameni de
nădejde”. în seara aceasta mi-m dat seama că Maniu are aceeași

încredere în Sabin Mănuilă ca și noi, deși el nu face politică, fiind
funcționar de carieră; este un om inteligent, cult și cu o părere
sănătoasă și obiectivă. înainte de a ne așeza la masă, am analizat
situația politică, internă și externă, o oră și jumătate, continuând
discuția și în timpul mesei. în privința situației externe, suntem toți
cinci de acord că aliații rămân uniți până la înfrângerea totală a
Germaniei și Japoniei. Aceasta fiind situația, înseamnă că în lupta
noastră surdă cu Sovietele noi nu putem conta pe sprijinul anglo-
americanilor, care nu pot supăra pe ruși de dragul nostru. Din
punct de vedere al situației militare, suntem iar de acord că
războiul va mai continua, poate și anul viitor, întrucât nemții luptă
cu disperare pe frontierele lor, iar japonezii sunt încă foarte tari și
americanii vor mai avea încă mult de furcă cu ei.
Acestea fiind datele problemei, noi nu avem de ales în politica
internă decât între două atitudini; să acceptăm colaborarea mai
departe cu fenediștii, pentru a evita un conflict cu Sovietele, sau să
încetăm colaborarea cu ei, să rechemăm o parte din trupele
noastre de pe front pentru a face față unei intervenții militare
rusești. Am analizat avantajele și riscurile totodată a fiecăreia
dintre aceste două atitudini. Toți cinci ne-am pronunțat pentru
ipoteza a doua: denunțarea colaborării cu fenediștii și formarea ori
a unui guvern politic dintre noi, liberali și eventual și „averescani”,
ori al unui guvern de militari și teoreticieni, care să continue
războiul alături de aliați și să aplice loial Armistițiul. Dacă am
putea obține colaborarea socialiștilor lui Titel Petrescu, situația ar
fi și mai ușoară, căci, în cazul acesta, Moscova n-ar mai putea
pretinde că noul guvern român este format din partide reacționare.
Ghiță Pop crede că după ultimele manifestări ale lui Titel Petrescu
nu este exclus ca el să accepte ieșirea din F.N.D. și să colaboreze
cu noi. Deși ceilalți suntem sceptici, rămâne să încercăm. Se
hotărăște ca eu și Lupu să luăm contact cu Titel și să-1 sondăm.
Dificultatea însă cea mai mare o reprezintă regele. „Totul ar fi mai
ușor, zice Maniu, dacă ne-am putea bizui pe rege care, fiind foarte
influențabil, își schimbă părerile de la o zi la alta; anturajul său este
o nenorocire, iar de când Buzești nu mai face parte din guvern noi
am pierdut pionul cel mai de seama din jurul regelui”. Eu l-am

informat că în ultimul timp, după discuțiile care le-am avut cu
Negel, am înțeles că și acesta începe să vadă situația ca și noi și că
deci el ne-ar putea fi de folos pe lângă rege, pe care-1 poate vedea
în orice moment, ca mareșal al Palatului. Maniu nu are idei prea
bune despre el, considerându-1 „cam fricos și preocupat să nu-și
piardă situația”. „Din lipsă de mai buni, zice el, e bine să ne
folosim și de el”. Tot mie îmi revine sarcina să vorbesc cu el.
Maniu e hotărât să vadă pe Vișinski128, subsecretar de stat la
Externe, care a sosit de câteva zile în București, ca trimis special al
guvernului sovietic. El a fost văzut de Vișoianu și de Sănătescu,
însă aceștia n-au înțeles însă bine care este sopul misiunii sale la
București. „N-a venit el pentru ceva bun pentru țara noastră”,
spune Leucuția. Ghiță Pop e convins că Vișinski a venit „să pună
umărul la bolsevizarea tării, ca om de încredere al lui Stalin”.
Ne-am despărțit la ora IO30.
i .uni, 73 noiembrie 1944
La minister la ora opt. Mă înțeleg la telefon cu Lupu să-l

invite la dejun pe Titel Petrescu, eventual la „Capșa”. Pe la 930
Lupu îmi telefonează că s-a înțeles cu Titel Petrescu să luăm
dejunul la el, la ora două.
Rezolv cu Odobeșteanu diferite chestiuni referitoare la
organizarea Camerelor de agricultură, numind diferite comisii
interimare, mai energice, în vederea campaniei de însămânțări.
Lucrez apoi cu inginerul Max Popovici, delegatul ministerului
în Comisiunea pentru reglementarea transporturilor petrolifere,
care-mi prezintă o nouă Notă informativă, strict confidențială,
asupra celor discutate în ședința de la 10 noiembrie de la
Ministerul Economiei Naționale, de sub președinția secretarului
general Andonie. Popovici arată că între 1 și 9 noiembrie s-au
repartizat pentru întreg consumul intern, pe toată țara, 275 de
vagoane de motorină și 8 vagoane de ulei, cu totul nesatisfacătoare
pentru necesitățile agriculturii și industriei țării. Toată motorina și
uleiurile de care dispune Societatea „Astra Română” sunt blocate
de autoritățile sovietice, care refuză să le deblocheze.
In Nota informativă se dau preciziuni despre cele întâmplate
între 20 și 23 octombrie la Ploiești, când 105 vagoane de
carburanți, programate pentru a fi expediate pe front armatei
noastre au fost confiscate de sovietici, iar ofițerul român trimis de
statul major să grăbească expedierea lor a fost arestat la Câmpina
de ruși. Până la urmă, după lungi discuții cu autoritățile sovietice,
ele nu ne-au lăsat decât 16 vagoane, care au fost în fine expediate
de-abia la 9 noiembrie pe front. Popovici arată că nici până azi
autoritățile sovietice n-au deblocat încă grâul de sămânță confiscat
la Iași și nici n-au deblocat carburanții necesari agriculturii. Am
semnalat apoi toate aceste lucruri lui Christu, cu care am avut o
lungă conversație telefonică.
La 11 am primit în audiență pe prietenul meu politic de la
Fălticeni, Chirica Stolerii, care fiind refugiat în județul Dâmbovița,
a venit cu un camion rusesc, corupând pe șofer cu câteva sticle de

țuică, să facă un drum în județ, unde a stat 5 zile și s-a reîntors ieri,
tot cu același camion. El a venit însoțit de prietenul din Pașcani
Dumitru Ciopraga, care mi-a prezentat câteva copii de pe
rapoartele lui trimise Ministerului de Interne, în legătură cu
dificultățile care le întâmpină în sectorul său din Pașcani și
regiunea din jur din partea autorităților locale improvizate în
timpul cât administrația noastră a părăsit județul. El arată cum,
după 20 de zile de drum, plecând din jud. Muscel, a ajuns la
Pașcani în ziua de 2 noiembrie, împreună cu funcționarii preturii,
secretarii și casierii comunali. La Pașcani au fost întâmpinați de un
agent agricol, improvizat pretor, deși nu are ca studii decât cursul
primar. „Poliția de siguranță și cea administrativă, precizează
raportul lui Ciopraga din 8 noiembrie nr. 178, sunt conduse de doi
evrei, iar ca gardieni și agenți de siguranță un personal recrutat
dintre dezertorii de pe front din armata română cari împreună
dirijează administrația după bunul lor plac”. „Toți funcționarii
evacuați sunt obligați să se prezinte la poliția de siguranță și să
depună o declarație personală după un anumit chestionar; contrar,
sunt expuși la consecințe aspre. Prefectura județului a emis o
decizie prin care obligă pe toți funcționarii reîntorși din refugiu să
se prezinte în fața unei Comisiuni de revizuire, compusă din
reprezentanții Frontului democratic”. Ciopraga arată apoi că s-a
prezentat în ziua de 6 noiembrie prefectului de județ, la Fălticeni,
pentru a-și lua în primire postul de pretor și ca acesta i-a spus că
locul este ocupat de Petre Prisecaru, fost agent agricol în comuna
Valea Seacă și că trebuie să aștepte avizul „Comisiunii de verificare
și purificare al funcționarilor”, care va funcționa pe lângă
prefectură. „De fapt, spune Ciopraga, prefectul, un țăran din
regiunea Lespezi, n-are nici o putere, el fiind prefect doar cu
numele, toată puterea o au evreii, iar la prefectură adevăratul
stăpân este un oarecare Moscovici, care mi-a spus-o verde în fața
prefectului că nu voi fi reprimit decât cu avizul comisiunii lor și
numai în limita locurilor libere”. „Cum reîntoarcerea funcțio
narilor la vechile lor servicii, continuă Raportul lui Ciopraga, a fost
ordonată de minister, iar în județ ni se crează asemenea situațiuni,
fiind lipsiți de poliție și autoritatea știrbită de elemente neoficiale și

fără nici o pregătire; deoarece serviciile în frunte cu prefectura de
județ sunt acaparate de evrei, care nu vor să recunoască drepturile
funcționarilor evacuați, sfidându-i și amenințându-i cu
îndepărtarea din serviciu și chiar cu arestarea, vă rugăm să
binevoiți a lua măsurile ce le veți crede de cuviință pentru a se
intra în legalitate...”.
Intr-un al doilea raport, nr. 179, tot din 8 noiembrie, se arată
starea jalnică în care se află populația din regiunea Pașcani.
Ciopraga și Stoleru îmi spun că aceași situație e în tot județul, a
cărei populație a fost evacuată în județele vecine din cauza
războiului. „Locuitorii sunt lipsiți, zice raportul, completamente de
porumb de hrană, de cartofi, fasole, ceapă, varză, zarzavat, ulei
etc., inclusiv petrolul și săpunul...; în comunele sinistrate, casele
sunt complet distruse, neavând mijloace să le reconstituie, nu au
vite, nici unelte de lucru și nici posibilități financiare pentru a-și
procura alimente din regiunile excedentare; există o stare de
nedescris printre acești înfometați, lipsiți de mijloace și expuși să
moară de foame și de frig, mai ales acum, în pragul iernii, când
sate întregi sunt pustiite de incendii sau distruse complet de
bombardamente aeriene și artilerie; nimeni n-a putut însămânța
nimic, căci grâul a fost strâns de armata rusă, iar toată hrana lăsată
la evacuarea populației nu a mai fost găsită la reîntoarcerea ei...
etc”.
Intr-un al 3-lea raport, cu nr. 180 din 8 noiembrie, Ciopraga
cere ministerului să-i comunice dacă poate preda arhiva preturii și
a comunelor din raza ei, autorităților locale, așa cum pretinde
subprefectul județului, Moscovici. Chirica Stoleru îmi face un
raport verbal mai general privind întregul județ și îndeosebi satele
din dreapta Moldovei, care au fost teatru de război: Mălini,
Drăceni, Comu Luncii, Șasea, Baia, Boroaia, Drăgușești și
Brusturi, unde lipsesc de toate, până și îmbrăcăminte cât de
ordinară și opinci. Lucrul cel mai grav după el este atitudinea
evreilor din Fălticeni, Lespezi și Pașcani, care, cu excepția lui
Ghelberg, Schip, Archendorf și Swartz, care au rămas credincioși
partidului, „toți ceilalți fac acum pe comuniștii și înjură chiar pe
Maniu, pe care-1 acuză de simpatii pentru legionari”. Unii dintre ei

mă atacă și pe mine, susținând că „eu am trădat pe Lupu și am
trecut trup și suflet cu Maniu și Mihalache, patronii acum ai
legionarilor și cuziștilor”. Ghelberg l-a rugat pe Stoleru să mă
informeze despre ceea ce se petrece în lumea evreiască din județ,
care este victima unei propagande mincinoase din partea agenților
comuniști din București, care cutreieră toate orașele din Moldova
și Bucovina, susținând că în curând se va forma în București un
guvern pur fenedist, care va distruge pe național-țărăniști și pe
liberali, „căci aceasta e și dorința Moscovei”. Cum Chirica Stoleru
nu se poate întoarce definitiv la Fălticeni, cât timp nu se pune
capăt haosului care domnește în județ, l-am rugat pe Ciopraga,
care pleacă mâine la Pașcani, să facă un drum la Fălticeni și să-i
spuie lui Ghelberg din partea mea că foarte curând voi veni eu
personal în județ și voi face ordine și să prevină pe prietenii noștri
că „va fi vai și amar de toți care joacă cartea comunistă, făcând
jocul rușilor, și că administrația statului va fi restabilită fără
întârziere, întrucât Sovietele vor trebui să execute conditile
Armistițiului”. Am vrut să-i dau câteva rânduri lui Ciopraga pentru
Ghelberg, însă n-a avut curajul să le ia de teama unui control în
cursul drumului. L-am rugat să facă imposibilul și să-mi trimită
vești despre familia mea din Bogdănești.
Dejun cu Lupu la Titel Petrescu, între 2 și 430 p.m. Aflăm de
Titel Petrescu că Vișinski n-a venit cu gânduri bune față de noi și
că în discuțiile care le-a avut cu Sănătescu și cu regele el le-a ținut
un langaj amenințător, atrăgându-le atenția că guvernul rus „nu
mai poate admite șicanele pe care le fac autoritățile române în
privința aplicării Armistițiului și nici nu poate tolera dezordinile și
crimele pe care le fac bandele maniste în Transilvania de Nord,
unde armata sovietică are interesul să fie ordine perfectă”. Lui
Sănătescu el i-a spus că „armata sovietică întâmpină o rezistență
disperată din partea armatei maghiare, întrucât ungurii știu că
numai grație trupelor rusești ei au pierdut Ardealul de Nord; dacă
noi, a continuat Vișinski pe un ton obraznic, nu v-am fi cedat
Ardealul de Nord, armata maghiară ar fi capitulat de mult și
trupele noastre ar fi eliberat până acum atât Austria, cât și
Cehoslovancia”. Sănătescu, continuă Titel Petrescu, i-a răspuns lui

Vișinski că-1 suprinde declarațiile sale, deoarece fără acțiunea
noastră de la 23 august, care a permis frontului sovietic să
avanseze într-o singură zi peste o mie de km în adâncime și fără
concursul armatei române, care luptă alături de cea sovietică,
frontul ar fi și azi poate pe Carpați și nu la Budapesta și pe
teritoriul Cehoslovaciei”. „Vișinski, continuă Titel Petrescu, a
înghițit cu greu replica lui Sănătescu, dar a continuat să amenințe
că armata sovietică are nevoie de liniște absolută în spatele
frontului, lucru care obligă guvernul sovietic să ceară evacuarea
Ardealului de Nord de către trupele române”.
„Și d-ta admiți această părere rusească? I s-a adresat Lupu; în
cazul acesta noi trebuie să rezistăm și daca rușii se încăpățânează
în prostia lor, noi rechemăm armata de pe front și le creem o
încurcătură de mațe să ne pomenerască în vecii vecilor pentru
ticăloșia lor; să vedem dacă în împrejurările de azi le convine o
luptă cu noi, care ar putea aduce din nou armata germană pe
Carpați și pe Vistula; pentru aceasta însă, dragă Titel, trebuie să
fim buni români, să fim conștienți de dreptatea cauzei noastre și să
nu fim căcăcioși”.
Atitudinea energică a lui Lupu și ascendentul lui față deTitel
Petrescu mi-a ușurat mult situația în conversația care a urmat. Am
așteptat mai întâi să aud răspunsul lui Titel Petrescu la cele spuse
de Lupu. Acest răspuns nu m-a suprins deloc, căci Titel Petrescu
rămâne neschimbat: om bine intenționat, bun român și cinstit
sufletește, însă comod, lipsit de voință, naiv și hotărât să-și
petreacă viața în liniște, având oroare de violență și de luptă. „Știu
că rușii n-au gânduri curate față de noi, începe el, căci au de gând
să anexeze definitiv Moldova și sudul Bucovinei și de aceea ne fac
atâtea mizerii, pregătind cu bună știință înfometarea țării și
anarhizarea ei; știm la fel că ei susțin pe sub mână pe comuniști, pe
care-i dirijează prin agentii lor moscoviti; știu că până la urmă ne
vor fugări din Ardealul de Nord, pentru a ni-1 restitui un guvern
impus de ei. D-voastră ziceți că noi trebuie să rezistăm și la rigoare
să rechemăm trupele de pe front, în speranța că Moscova va ceda
până la urmă; eu nu cred că ea va ceda; din contra, rușii vor profita
JURNAL POLITIC (4 NOIEMBRIE -6 DECEMBRIE 1944) 87
de ocazia ce li se oferă pentru a ne zdrobi, chiar cu

consimțământul aliaților lor, anglo-americanii, care au nevoie de
Soviete până la doborârea completă a Germaniei și Japoniei; pe
când dacă cedăm, ne asigurăm simpatia anglo-americanilor, care
ne pot ajuta mai mult așa decât provocându-le încurcături în
Europa Centrală”. în continuare, Titel Petrescu ne spune că el a
avut ieri seară „o lungă discuție” cu Vișinski, care l-a felicitat
pentru a fi realizat Frontul Unic Muncitoresc, „scoțând astfel
muncitorimea de sub influența partidelor burgheze și deschi-
zându-le calea pentru o viață nouă în România”. Vișinski i-a
recunoscut că Partidul Comunist din țara noastră este foarte slab
și că Partidul Social-Democrat este mult mai puternic, dispunând
și de cadre mai bune pentru conducerea luptei de emancipare
totală a muncitorimii și țărănimii române. în urma acestei discuții,
Titel Petrescu a rămas cu convingerea că cel puțin pentru „o bună
vreme” rușii au absolută nevoie de concursul partidului său și în
cazul acesta „el va putea ține în frâu ambițiile lor imperialiste fată
de România”. „In felul acesta, conchide el, noi câștigăm timp,
evităm catastrofa unui război cu ei și între timp, războiul
terminându-se, anglo-americanii, neamaiavând nevoie de ei, ne-ar
putea ajuta mult mai ușor ca să scăpăm de sub orice influentă din
partea Moscovei”.
Evident, l-am combătut energic, arătându-i că raționamentul
său este profund greșit, întrucât el se bazează pe o falsă apreciere
a atitudinii Sovietelor. „Tactica Moscovei, i-am spus eu, e
cunoscută și ea va proceda și cu noi tot așa cum a făcut și cu
socialiștii și cu celelalte partide, după ce comuniștii au pus mâna pe
putere; pentru comuniști dușmanii lor principali sunt aceia care le
fac mai mare concurență în câștigarea muncitorimii și țărănimii, în
rândul întâi socialiștii, social-democrații și apoi partidele
democrate cele mai de stânga, la noi, social-democratii și apoi
național-țărăniștii; de liberali se tem mai puțin, deoarece odată
stăpâni pe muncitorime și pe țărănime, aceștia nu mai reprezintă
nici o primejdie, lumea bogată nu stă în spatele lor, nereprezen-
tând decât o infimă minoritate”. I-am arătat în continuare cât este
de naiv când își închipuie că lucrurile s-ar petrece altfel la noi, în
cazul ca Sovietele ar reuși să ne înlăture pe noi, țărăniștii, de la

conducerea statului. „Alături de noi, socialiștii pot exista și pot fi
de folos țării, i-am precizat eu; în afară de noi, ei vor fi striviți de
comuniști cu concursul Moscovei și praful se va alege de ei și de
șeful lor”.
„Te felicit, dragă Hudiță, pentru această fericită sintetizare a
situației, mi s-a adresat Lupu; eu sunt convins ca de un adevăr
matematic că așa se va întâmpla, dragă Titele, dacă tu vei face
greșeala de a nu merge cu noi”. El n-a mai răspuns, rămânând pe
gânduri. Când ne-am urcat în mașină, Lupu mi-a spus, de-abia
menținându-și indignarea: „în viața mea n-am întâlnit un idiot mai
desăvârșit”. Lam condus pe Lupu acasă, iar eu m-am dus la prima
ședință a Consiliului de Miniștri la care iau parte. Deși anunțată la
5, ea nu s-a deschis decât la ora 6, când au sosit Groza și
Sănătescu, care au întârziat din cauza unei întrevederi de ultimă
oră cu Vișinsld, la Legația sovietică.
Până la deschiderea ședinței m-am întreținut cu Danielopol,
cu Romniceanu și generalul Negulescu. Toți trei sunt îngrijorați de
ruși. Șicanele de tot felul care ni le fac ei în Moldova, precum și
obrăznicia lor în chestiunea Ardealului de Nord sunt interpretate
de ei drept dovadă că Sovietele au mână liberă din partea anglo-
americanilor, căci altfel ele n-ar îndrăzni să încalce atât de grosolan
Convenția de Armistițiu, care recunoaște în modul cel mai explicit
posibil anularea Dictatului odios de la Viena. Ei sunt de acord cu
mine că trebuie să rezistăm rușilor cu orice preț, și cu armele la
nevoie. Le-am povestit pe scurt discuția mea și a lui Lupu de azi la
prânz cu Titel Petrescu. Danielopol și Romniceanu au cele mai
proastei păreri despre „acest neisprăvit, ridicol și inconștient”. Le
răspund că nici noi, țărăniștii, nu avem idei mai bune despre el,
însă el reprezintă în ochii străinătății un titlu, acela de șef al
partidului socialist. „Noi, am spus eu, avem nevoie nu de Titel
Petrescu, o nulitate, ci de titlul lui, de o etichetă pretigioasă”. Toți
trei au râs copios de remarca mea.
în timp ce eu mă întrețineam cu colegii liberali, Penescu și
Vișoianu se întreceau care mai de care să câștige bunăvoința lui
JURNALPOLITIC (4 NOIEMBRIE — 6 DECEMBRIE 1944) 89
Pătrășcanu și a lut Gheorghiu-Dej. Fotino și Bebe Brătianu erau

angajați într-o discuție aprinsă cu Voitec și Rădăceanu.
In momentul când a sosit Sănătescu, eu povesteam lui
Leucuția și Ghiță Pop discuția noastră cu Titel Petrescu pentru a
informa, la rândul lor, pe Maniu.
Din vreo zece puncte trecute în ordinea de zi a ședinței nu s-a
discutat decât una, tulburările de la Constanța; problema
dezarmării formațiunilor fenediste nu s-a mai discutat, nefiind
timp. Sănătescu ne-a anunțat de la început că la opt și jumătate are
o ședință la Statul Major, în legătură cu situația din Ardeal și cea de
pe frontul din Ungaria. Penescu a făcut o lungă expunere, destul
de confuză, asupra tulburărilor de la Constanța și alte localități,
pierzându-se în amănute inutile, când situația este atât de simplă și
de clară: condamnarea pur și simplu a tot ce constituie un act de
răzvrătire față de ordinea publică. A trebuit să intervină
Romniceanu ca să pună chestiunea pe terenul ei adevărat. Fiind
vorba de un coleg de partid, eu m-am ferit să intervin. „Cine se
află în spatele acestor turburători ai ordinii publice, se întreabă
Romniceanu; cărui partid aparțin ei”. Penescu îl întrerupe,
declarând că toti’ tulburătorii aceștia J
se declară membri
A
ai
partidului comunist și ai Frontului național democrat. „în cazul
acesta, continuă Romniceanu, cum este posibil așa ceva, din
moment ce reprezentanții autorizați ai acestor partide fac parte
dintr-un guvern cu noi; ce fel de guvern de colaborare este acesta,
în care membrii unor partide cu reprezentanți legali în el își fac de
cap în țară și se dedau la acte de anarhie”; eu întreb deci pe colegii
fenediști din guvernul nostru, ei aprobă astfel de procedee sau le
dezaprobă, cum ar fi logic?; amănuntele acestor acte de răzvrătire
nu mă interesează pentru că de ele se vor ocupa organele
însrcinate cu păstrarea ordinei publice”.
„Colegul Romniceanu a pus foarte bine problema, am
intervenit eu; reprezentanții fenediști din guvern ori dezavuează
astfel de metode anarhice și noi putem colabora mai departe cu ei,
ori le aprobă și în cazul acesta n-are nici un rost să ne mai furăm
căciula unii altora și să punem capăt unei tovărășii bazată pe
minciună și înșelătorie”. „Domnii Romniceanu și Hudiță au pus
foarte bine problema, a intervenit Sănătescu; rog deci pe

reprezentanții fenediști să ne răspundă precis cum văd ei
chestiunea; eu țin să vă previn că dacă astfel de răzvrătiri mai
puteau fi explicabile sub un guvern de militari, nu văd cum ele ar
mai putea fi justificate sub un guvern politic din care fac parte
toate partidele democrate care au colaborat la actul de la 23
august”.
în timp ce vorbeam eu și Sănătescu, Groza, Pătrășcanu și
Gheorghiu-Dej se consultau între ei asupra răspunsului ce
trebuiau sa ni-1 dea. A vorbit mai întâi Pătrășcanu. „Desigur,
începe el, din punct de vedere formal, d-voastră aveți dreptate
când susțineți că masele trebuie să aștepte în liniște ca reformele
pe care ele le doresc atât de mult să vină de sus în jos; asupra
acestui principiu și eu sunt de acord ca om de drept și ca ministru
al Justiției, însă ca om politic eu înțeleg pe acești oameni pentru ce
procedează astfel; ei nu mai au încredere în guvernele țării care, de
ani în șir, le promit mereu reforme și nu se țin de cuvânt; ei s-au
săturat de promisiuni și de minciuni și de aceea caută să-și facă
singuri dreptate; când miniștrii din guvernul nostru, reprezentanți
ai partidelor burgheze, în frunte cu domnul profesor Hudiță,
declară că pentru un moment, cât durează încă războiul, nu poate
fi vorba de nici o reformă de structură, cum putem noi dezavua
actele de disperare ale acestor oameni, care se văd și azi înșelați și
amânati la calendele grecești cu reformele de care au ei nevoie; cât
mai pot ei aștepta să vadă din nou moșierii lucrându-și moșiile,
când ei duc atâta lipsă de pământ și trăiesc într-o mizerie atât de
groaznică; iată pentru ce noi nu putem dezavua actele lor de
disperare”.
Am reprodus cât mai exact posibil răspunsul lui Pătrășcanu,
care este un model de perfidie politică, întrucât toți acești
tulburători ai ordinei publice nu întreprind nimic din inițiativa lor,
ci sunt puși la cale de agenți de la centru, în unicul scop de a
provora anarhie și de a face jocul rușilor. Acest aspect al situației
n-a scăpat celor care au luat cuvântul, răspunzând lui Pătrășcanu.
Ghiță Pop, Bebe Brătianu și Romniceanu au subEniat diferite
aspecte din declarația lui Pătrășcanu, scoțând în evidență totala lui
nesinceritate și arătându-i cu fapte precise că toate tulburările sunt

puse la cale de agenți de la centru, așa că nici vorbă nu poate fi de
„dorința maselor pentru reforme”, acum când suntem în plin
război și amenințați de foamete. Ghiță Pop s-a dat la Groza,
reproșându-i că subsecretarul de stat Zăroni, omul sau de
încredere, a făcut un drum de la Deva până la București pe valea
Jiului, Târgu Jiu, Craiova, Pitești în mașina Ministerului
Agriculturii, îndemnând peste tot țărănimea să intre cu forța în
moșiile boierești și să și le împartă cu de la sine putere. „Aceasta
este inițiativă a maselor populare, zice Ghiță Pop, ori îndemn
nerușinat din partea unui funcționar superior de stat la răzvrătire și
anarhie”. Penescu citează și el mai multe cazuri de îndemnuri la
anarhie și răscoală din partea mai multor fruntași fenediști.
Gheorghiu-Dej, pus în cauză, a încercat să răspundă, dar s-a
încurcat rău de tot. „Noi, comuniștii, în calitate de reprezentanți ai
clasei muncitoare în acest guvern în care stăm alături de
reprezentanți ai partidelor burgheze, nu puteam dezaproba cadrele
noastre din provincie care, înșelate de atâtea ori cu tot felul de
promisiuni deșarte, ar putea să ne bănuiască și pe noi că ne-am dat
cu reacțiunea numai de dragul de a fi miniștri; situația noastră în
acest guvern este foarte grea, căci pe de o parte recunosc că țara
are nevoie de ordine, iar pe de alta înțeleg și pe prietenii noștri
pentru că sunt grăbiți și nu mai vor să aștepte”. „Nu ești sincer,
domnule coleg, l-am întrerupt eu; nu cadrele d-voastră provinciale
vă cer reforme și se arată nerăbdătoare, ci d-voastră de la centru îi
siliți prin agenții d-voastră să comită astfel de răzvrătiri în vederea
scopurilor pe care le urmăriți; observ, de altfel, că d-voastră ca
comunist nu ești sincer nici față de colegii d-tale din F.N.D., pe
care-i neglijezi, afirmând că numai Partidul Comunist reprezintă
interesele clasei muncitoare în acest guvern; aștept să văd dacă
miniștrii socialiști din guvernul nostru sunt de aceeași părere cu
d-ta, căci ceilalți camarazi fenediști sigur nu știu pe cine
reprezintă”. „Vă spun eu pe cine reprezintă toți acești domni, mi
se adresează Romniceanu; ei nu sunt decât comuniști camuflați
sub diferite etichete, pentm a crea confuzie, după un sistem pe
care îl vedem practicat și în Polonia”.
92 JURNAL POLITIC (4 NOIEMBRIE —6 DECEMBRIE 1944)
Nicolau, Vlădescu-Răcoasa gesticulează, strigă, dar nu se aude

bine ce spun, din cauza zgomotului. Rețin cuvântul „intrigă”, pe
care-1 repetă mereu. Groza și Pătrășcanu discută între ei, probabil
care din ei să răspundă mie și lui Romniceanu. Vorbesc amândoi.
Pătrășcanu ține să explice că lui Gheorghiu-Dej i-a scăpat din
vedere mai mult printr-un lapsus linguae, să pomenească și celelalte
partide din F.N.D., care „toate reprezintă în mod egal interesele
muncitorimii și țărănimii”. Groza a protestat contra afirmației lui
Romniceanu că partidul său n-ar fi decât o formație politică
comunistă, încercând să explice rolul jucat în Ardeal de Liga
Plugarilor, pe care o conduce el „de ani de zile”. „Las-o mai
moale, i-a răspuns râzând Ghiță Pop, toată lumea în Ardeal nu te
ia în serios, dragă Petre; eu te-aș întreba să-mi spui dacă ai reușit să
te alegi vreodată în Parlament, în opoziție, și dacă chiar în județul
tău tu ai vreun vot, în afară de satul unde ai moșia”. „Nu este
adevărat, răspunde Groza, la alegerile din Hunedoara din 1935 eu
te-am ales ca deputat”. „Nu te supăra, i-a răspuns indignat Ghiță
Pop, dar afirmația ta frizează inconștiența, căci în cele aproape 300
000 voturi cu care m-am ales, nici o sută nu erau ale tale, toate
fiind ale Partidului Național Țărănesc, așa cum știe toată lumea”.
Groza n-a mai putut să-il răspundă, căci a intervenit
Sănătescu, care ne-a rugat să punem capăt acestor polemici care
„ne răpesc timpul și nici nu rezolvă nimic”, el trebuind să
suspende ședința ca să poată pleca. Rădăceanu i-a cerut voie să
răspundă „în chestiune personală cu mine și cu Romniceanu” ceea
ce i-a fost admis, cu condiția să nu depășească 5 minute. „Noi,
reprezentanții Partidului Socialist din guvern, a declarat
Rădăceanu, nu ne formalizăm de o simplă scăpare din vedere a
tovarășului nostru Gheorghiu și așa cum a explicat și tovarășul
Pătrășcanu, toată lumea știe că partidul nostru, ca și celelalte
partide din blocul F.N.D., reprezintă în mod egal interesele clasei
muncitoare și țărănești”.
Sănătescu a suspendat ședința, fără să se poată discuta
chestiunea dezarmării gărzilor patriotice, declarând că ea rămâne
să fie rezolvată la prima ședință, când „speră că partidele din
F.N.D. vor înțelege ca această dezarmare nu mai poate fi amânată

fără a amenința existența acestui guvern”.
După plecarea lui Sănătescu la Statul Major, eu am mai rămas
puțin, stând de vorbă cu Leucuția și apoi cu Romniceanu și Bebe
Brătianu. Acesta din urmă, a și leucuția m-au felicitat călduros
pentru modul cum „am executat pe comuniști și pe alia ții lor”,
exprimându-și „toată admirația lor” față de mine și de
Romniceanu. „D-voastră și cu Romniceanu, mi-a spus Bebe
Brătianu, v-ați dovedit în ședința de azi liderii noștri în acest gu
vern”. „Ai fost minunat, dragă Hudiță”, mi-a spus Leucuția.
Am vorbit apoi câteva minute cu Romniceanu, înțelegân-
du-mă perfect cu el că „față de acești agenți ordinari ai Moscovei”,
cum zice el, „să fim duri și să-i punem la punct, ori de cîte ori s-ar
obrăznici”. Ne-am felicitat reciproc pentru comportarea noastră
de astăzi.
La ieșire, m-a oprit generalul Negulescu, care mă aștepta în
fața ușii. După ce m-a felicitat pentru atitudinea mea din ședința
de azi, el a insistat mult să-i fac plăcerea să mă opresc un moment
pe la el, care locuiește în drumul meu spre casă, la o cafea, căci ar
vrea să mă întrebe mai multe lucruri. Am renunțat astfel să mă mai
duc la Maniu, rugând pe Ghiță Pop, care se afla în urmă, să-1 in
formeze el și Leucuția despre modul cum s-a desfășurat ședința de
azi.
Negulescu ocupă o casă veche boierească, mobilată luxos și
trăiește pe un picior mare. Soția lui, o persoană distinsă, ne-a servit
cafea, prăjituri, șampanie, însă n-a luat parte la discuție. El mi-a
spus de la început că are bune relații la Palat și că se bucură de
prietenia lui Sănătescu și Aldea, fiind și foarte bun prieten cu
Negel și cu generalul Niculescu129 din Casa Regală. Grație acestor
prietenii a ajuns el ministru al Armatei în guvernul de azi. El mi-a
mărturisit de la început că este foarte îngrijorat de situația noastră
internă și că de aceea ține el să discute cu mine despre aceste
lucruri. „Nu fac politică, a continuat el, însă sunt în curent cu ea și
țin să vă spun că urmăresc de ani de zile politica d-lui Maniu,
pentru care am o mare stimă, considerându-1 cel mai deseamă om
poEtic al timpului de față”. După ce mi-a repetat „bucuria” care a
avut-o în seara aceasta, ascultându-mă pe mine și pe Romniceanu

în „execuția magistrală” care am făcut-o amândoi „agenților
Moscovei”, Negulescu m-a întrebat cum vede Maniu și partidul
nostru situația internă și prin ce mijloace credem noi că „ne putem
apăra independența față de bolșevismul rusesc”.
I-am explicat poziția noastră, punându-1 în curent cu
împrejurpătile în care noi am fost „siliți” să acceptăm guvernul de
colaborare cu oamenii Sovietelor, în ziua de 5 ale lunii curente.
„Răspunderea întreagă o poartă regele Mihai, care se lasă
influențat de sfătuitori care-și văd mai mult de interesele lor decât
ale țării și ale Coroanei chiar”, i-am spus eu, cu riscul de a ajunge și
la urechile regelui spusele mele. L-am lămurit complet cât a
rezistat Maniu, ajutat de Dinu Brătianu, pentru a nu se ajunge la
acest guvern, și cum el a fost învins de o „camarilă nenorocită” în
slujba ticălosului Tătărescu, care, după ce l-a nenorocit pe Carol al
Il-lea, vrea să facă acum același lucru și cu fiul său. „O rezistență
categorică din partea noastră, la nevoie chiar militară, am
continuat eu, este după noi singurul mijloc prin care ne putem
apăra independența și integritatea noastră teritorială; cât timp noi
căutăm să aplicăm cu strictețe Convenția de Armistițiu, nu înțeleg
pentru ce Sovietele s-ar supăra daca le cerem și lor să facă la fel;
nicăieri nu scrie în această convenție că Moscova are drept să se
amestece în treburile noastre interne, iar cât despre Ardealul de
Nord, aceeași convenție prevede anularea Dictatului de la Viena;
motivele invocate de Moscova în legătura cu aplicarea
Armistițiului și cu necesitatea menținerii ordinii în spatele
frontului sunt simple pretexte ridicole pe care noi le putem
respinge dintr-o suflare; noi putem dovedi, din contra, că de la 23
august până azi, Sovietele au făcut și fac tot ce le stă în putință
pentru a sabota aplicarea Armistițiului, înfometând țara și creindu-
și condiții favorabile, anexând eventual Moldova și sudul
Bucovinei și introducând agenții lor în guvernul țării; o rezistență
militară din partea noastră ar provoca, inevitabil, intervenții
mediatoare din partea anglo-americanilor și în cazul acesta noi
le-am putea dovedi cu vârf și îndesat câtă dreptate avem noi și cât
este de josnică perfidia sovietică; cu cât vom întârzia mai mult
aceasta rezistență fermă, cu atât va fi mai rău pentru țară”, am

terminat eu.
„Sunt atât de fericit, ca român și ca militar, sa vă aud vorbind
astfel, mi-a răspuns Negulescu, profund emoționat, încât mă
întreb cum de regele Mihai a putut face o asemenea greșeală și să
nu asculte acest sfat cuminte al partidului d-voastră; cum de-a
putut ceda domnul general Sănătescu și domnul mareșal Negel și
nu s-au opus categoric unei soluții atât de nefericite. Eu nu mai
înțeleg nimic. Cum de regele a putut refuza planul atât de logic și
de cuminte al d-lor Maniu și Brătianu”.
„Și totuși lucrurile așa s-au întâmplat, i-am răspuns eu.
Camarila, dirijată din umbră de Tătare seu, are interesul să
slăbească poziția partidului nostru și al celui liberal, la Palat, pentru
ca, făcând jocul Moscovei, el și toată banda lui de nemernici să
scape de procesul răspunderilor, pe care partidele noastre sunt
hotărâte să-l facă neapărat Ce le pasă acestor bandiți de țară și de
monarhie, dacă cu acest preț ei își salvează situațiile și scapă de
pedeapsă. Aceasta este situația, domnule general. Noi vom
continua lupta pentru apărarea intereselor țării, în speranța că până
la urmă vom reuși să convingem și pe rege să fie alături de noi”.
„In această luptă vă rog să cotați și pe sprijinul meu, întrucât sunt
decis să vă urmez din tot sufletul și cu toată convingerea”. Ne-am
despărțit cum nu se poate mai amical.
Am ajuns acasă pe la IO30 noaptea, aproape răgușit de atâta
vorbă. Am răsfoit puțin presa și-am adormit.
96 Jurn al politic (4 noiembrie -6 decembrie 1944)
Marți, 14 noiembrie 1944
Președinția Consiliului mă anunță la 730 dimineață că toți

miniștrii și subsecretarii de stat vor lua azi dejunul la ora două cu
Vișinski. Trec pe la opt la Maniu, care se îmbrăca. M-a feHcitat
călduros de tot pentru atitudinea mea la ședința de ieri a Consiliului
de Miniștri; fusese informat de Leucuția și de Ghiță Pop. Cum însă
eram grăbit să ajung la minister, iar Maniu trebuia să vadă multă
lume în dimineața aceasta, ne-am înțeles să ne vedem în cursul serii
pentru a discuta pe larg evenimentele zilei. Maniu are la prânz
audiență la rege.
La minister lucrez o oră și ceva la chestiunea însămânțărilor de
toamnă, cu Zăroni, Odobeșteanu și Julea. Julea prezintă un raport
referitor la stadiul în care ne găsim cu însămânțările în momentul de
față. Până în ziua de 12 noiembrie, s-au însămânțat în 39 de județe:
1 025 652 hectare grâu, secară 46 058 ha, orz 26 488 ha și răpită
3530 ha. Din această situație lipsesc județele Bihor, Turda, Neamț,
Baia, Dorohoi și Iași, Rădăuți, Suceava și Câmpulung din Bucovina,
în total avem însămânțată din cota generală prevăzută pe anul
agricol în curs doar 45%. lipsa de vite, de carburanți și de uleiuri,
iar în unele județe din Moldova și Bucovina până și semințele în
mare parte, plus timpul ploios cu totul nefavorabil explică pentru ce
nu s-a putut realiza planul agricol așa cum fusese programat.
Observ și în discuția de azi, referitoare la măsurile de luat
pentru a grăbi însămânțările cât mai este timp, că Zăroni este cu
totul absent, cască tot timpul și pare nedormit. Aflu de la
Odobeșteanu, după terminarea ședinței, că Zăroni chefuiește zi și
noapte în cercul unor agronomi în cap cu Virgil Economu, care l-au
dus pe la diferite localuri de noapte și bordeluri, bătându-și joc de el.
Aștept o ocazie să-i atrag atenția lui Groza asupra speciaEstului său
în problemele agriculturii. Directorul meu de cabinet, inginerul
Sebastian, mă previne că de câteva zile Virgil Economu, aflând că
am cerut directorului Julea să-mi prezinte un raport amănunțit
asupra activităților lui în materie de însămânțări, vrea să mă vadă
pentru a-mi da expHcații. Eu aștept raportul lui Julea și numai după
ce-1 voi citi, îl pot primi să-mi dea explicații. Aud că acest inginer, cu
proastă reputație în minister, amenință pe Julea și Odobeșteanu că

vor fi dați în judecată pentru că „sabotează însămânțările” și nu pun
în aplicare planul propus de gruparea inginerilor democrați de sub
presidenția lui.
Colonelul Mișu Marinescu mă pisează mereu să-l numesc
directorul Fundației „Mihail”, însă eu aștept raportul lui
Odobeșteanu în chestiunea acestei fundații. Am deja de ieri un
raport al actualului director Gayrand, dar care nu e complet Se pare
că la fundația aceasta sunt mari nereguli și eu n-am deloc timp să mă
< )cup de ele.
Sunt nevoit să primesc în audiență un mare număr de refugiați
din Moldova și Bucovina, fără să mai vorbesc de cei din județul
meu, care mă așteaptă zilnic cu zecile în curtea ministerului, pentru
a-mi cere tot felul de servicii și ajutoare bănești ca să se poată
reîntoarce la locurile lor. Suma care am obținut-o de la Romniceanu
s-a terminat deja și va trebui să-mi dea un nou supliment O parte
din refugiați îi mai trimit și pe capul lui Ionel Pop, care-i ajută și el
cu tot ce poate. Mare jale pe bieții refugiați, care sunt nevoiți să se
întoarcă acum, în ajunul iernii, în regiuni complet devastate de
război și unde cei mai multi nu mai găsesc nimic decât ruine și
mizerie neagră. Guvernul a deschis credite importante pentru
ajutorarea lor, însă până nu se reîntoarce administrația și până ce nu
va fi restabilită autoritatea de stat, distribuirea acestor ajutoare, bani
și alimente, nu se poate face în condiții satisfăcătoare. Iama bate la
ușă, frontul de luptă este acum în Ungaria, iar Sovietele continuă să
refuze regularizarea situației în Moldova și Bucovina, invocând tot
felul de pretexte. Realitatea este că n-au reușit s-o jefuiască complet,
neavând atâtea trenuri pentru transportarea în Rusia a tot ce-au
prădat Lăcomia rusească a rămas întreagă și sub regimul bolșevic,
ba încă și mai accentuată.
La dejunul cu Vișinski au fost invitați, pe lângă membrii
guvernului și Titel Petrescu și dr. Lupu. Petru Groza a făcut
prezentările în locul lui Sănătescu. Maniu, Dinu Brătianu aveau în
acest timp audiență la rege. Când a ajuns rândul la mine, și la Lupu,
lângă care ședeam, Vișinski s-a oprit un moment și a spus în
franțuzește: „îmi pare foarte bine să vă cunosc, de d-voastră am
auzit mai de mult”. După prezentări, s-a întreținut un moment cu
Groza, Pătrășcanu, Titel Petrescu și Gheorghiu-Dej, după care s-a
îndreptat spre grupul nostru, Lupu, eu, Ghiță Pop și Leucuția. A dat
mâna cu Ghiță Pop, pe care-1 cunoștea de la Moscova, și apoi,
luându-ne la braț, pe mine și pe Lupu, ne-a invitat să stăm de vorbă,
așezându-ne pe o canapea din apropiere. „Pe d-voastră vă cunosc
foarte bine din rapoartele ministrului nostru de pe vremuri
Ostrovski130 și mă bucur să vă cunosc acum și personal; știu că
sunteți prieteni vechi ai Uniunii Sovietice și de aceea aș dori mult sa
stăm de vorbă împreună despre raporturile dintre țările noastre”. „Și
noi la fel, ținem foarte mult să discutăm cu d-voastră despre aceste
lucruri, când veți fi dispuși, ca unii care, ani în șir, cu mult înainte de
război, am fost prezentați de adversarii noștri drept oameni ai
Moscovei”, i-a răspuns Lupu. „Dacă partidul nostru, am spus eu,
care susținea pe Titulescu în politica lui de înțelegere cu țara d-voas
tră, ar fi reușut să convingă pe nenorocitul de Carol al II-lea să
semneze protocolul Titulescu-Litvinov131 din august 1936, poate
situația externă ar fi evoluat altfel și Franța n-ar mai fi ezitat să
încheie alianțe cu Sovietele, silind astfel și Anglia să facă la fel și, în
cazul acesta, războiul pe care-l pregătea Hitler ar fi putut fi evitat”.
„Desigur, aveți dreptate, mi-a răspuns Vișinski, conducătorii Micii
înțelegeri, ca și Franța și Anglia au făcut mari greșeli, greșeli de
neiertat de a fi refuzat alianța militară cu țara mea; Hitler s-ar fi
prăbușit într-un an, doi, sub povara cheltuielilor militare,
nemaiputând face războiul”. Conversația noastră s-a oprit aici,
deoarece Sănătescu s-a apropiat de noi, invitându-ne să luăm loc la
masă, fiind deja ora 220. Conversația noastră a avut loc în limba
franceză, pe care Vișinski o posedă destul de bine; doar în câteva
rânduri a întrebat pe interpretul lui, un aristocrat rus, câteva cuvinte,
când vorbea el, altfel înțelege perfect limba franceză când i se
vorbește. în timpul cât stăteam noi de vorbă, miniștrii fenediști,
îndeosebi Groza și Pătrășcanu, treceau mereu prin fața noastră, doar
doar ar fi opriți de Vișinski, care nici nu s-a sinchisit de loc de
îngrijorarea lor.
La masă Vișinski a fost plasat între Sănătescu și Groza, Lupu în
dreapta lui Sănătescu, iar Titel Petrescu lângă Groza. Eu am avut
loc lângă Lupu, cu care m-am întreținut tot timpul cât a durat masa.
El e încântat de atenția pe care ne-a dat-o Vișinski, văzând în ea
perspectiva unei rodnice colaborări. L-a mișcat îndeosei referirea lui
Vișinski la relațiile noastre cu Ostrovski, lucru care dovedește
pentru el că este vorba de un om bine documentat și deci foarte

bine informat în privința situației politice din țara noastră. Și mie
mi-a făcut bună impresie; desigur, este un om inteligent, cult și
extrem de vioi, dar toate aceste calități puse în slujba șireteniei îl fac
și mai primejdios. „Nu cred că-i arde lui de noi și de colaborarea cu
noi, i-am spus eu lui Lupu, dacă va vedea că nu ne poate folosi ca
intrumente pentru realizarea planurilor pentru care a venit, trebuie
să așteptăm să vedem ce urmărește el în jocul cu noi, pentru că din
conversațiile mele cu Bodnăraș132, care este omul Moscovei, am
înțeles foarte bine ce urmăresc Sovietele, spargerea partidului nostru
pentru a pregăti calea instrumentelor lor la conducerea țării”. „E
posibil să ai dreptate, mi-a răspuns Lupu, însă nici noi nu suntem
chiar așa de naivi ca să le facem jocul; e bine să continuăm discuțiile
cu el, indiferent dacă poate ajunge la vreun rezultat”. La masa
noastră era atâta gălăgie datorită discuțiilor aprinse dintre parteneri,
încât Lupu și cu mine am putut vorbi fără să ne audă nimeni. Ghiță
Pop, care ședea în stânga mea, era curios să știe ce am vorbit cu
Vișinski. I-am spus că seara aceasta la opt îl voi satisface, când voi
povesti pe îndelete, în fața lui Maniu, tot ce am discutat cu ministrul
sovietic.
Intre 6 și 730 ascult Radio Londra și răsfoiesc presa. Armata a
3-a americană, comandată de generalul Patton133, a depășit deja
Metz-ul, care rămâne încercuit, avansând adânc îh teritoriul german.
Presa engleză reproduce, după cea sovietică, cifra de 9 milioane de
oameni, cât ar fi pierdut nemții până acum pe frontul de răsărit
Churchill134 și Eden se află în prezent la Paris, unde discută cu de
Gaulle refacerea armatei franceze în vederea participării ei la
războiul cu nemțit Mare bucurie în țările aliate pentru succesul
aviației engleze, care a reușit să scufunde în portul norvegian
Tromso marele cuirasat german „Tirpitz”. Presa rusă anunță știrea
că mareșalul Malinovski pregătește asaltul final asupra Budapestei,
în Filipine, americanii avansează mereu, în timp ce aviația lor
distruge metodic vase de tot felul din flota japoneză. în Germania,
aviația anglo-americană distruge zilnic bruma din ceea ce a mai
rămas din industria, germană. Discutam și azi la dejunul cu Vișinski
cu Lupu despre dezastrul națiunii germane, care nu reușește să se
elibereze de monstrul de Hitler, care o duce la pieire.
La ora 8 la Maniu, care locuiește tot la Leucuția. Suntem

invitati Mănuilă, care locuiește în același bloc, un etaj mai jos. Mai
sunt prezenți: Leucuția, Mănuilă și Ghiță Pop. Rar am văzut mai
supărat pe Maniu ca în seara aceasta. E furios la culme pe rege și în
parte și pe Sănătescu, pe care-1 găsește „slab, fricos și cu totul
nepotrivit pentru vremurile în care trăim”. In dimineața aceasta,
între 12 și ora unu, a avut audiența comună la rege a lui Maniu,
Dinu Brătianu și Sănătescu. S-a discutat chestiunea evacuării
Ardealului de Nord. Maniu, susținut de Dinu Brătianu, a fost pentru
rezistentă și pentru rechemarea unor trupe de pe frontul ungar, dacă
va fi nevoie. Regele, suținut de Sănătescu, a fost pentru cedare,
considerând „prea riscantă” propunerea lui Maniu. Sănătescu a
susținut că în nici un caz nu se poate adopta o soluție până nu vor fi
consultati anglo-americanii, lucru pe care l-a și întreprins deja și
așteaptă acum răspunsul lor. Maniu i-a spus că atâta timp cât noi
nu-i putem în fața faptului împlinit, pentru a putea interveni,
răspunsul lor e cunoscut dinainte; ei ne vor cere să cedăm și sa
evităm orice conflict cu Sovietele în interesul cauzei comune,
câștigarea războiului cât mai repede. „Garantez sută în sută că acesta
va fi răspunsul lor”, le-a spus Maniu. După plecarea lui Sănătescu și
a lui Dinu Brătianu, care nu se simțea bine, Maniu a fost reținut la
dejun de rege, la care a luat parte și regina Elena. Maniu a căutat din
nou să explice regelui „greșeala imensă” care s-ar face dacă s-ar ceda
din nou Sovietelor care, vazându-ne niște fricoși, vor continua să ne
ceară lucruri tot mai imposibile. Regele era aproape convins de
argumentarea lui Maniu, însă mama lui nici n-a voit să audă,
spunându-i, la un moment dat, lui Maniu că propunerea lui „ar
putea zdruncina buna reputație a lui Mihai în ochii rușilor”. Discuția
cu ea a fost penibilă pentru Maniu, care s-a văzut nevoit s-o
combată și să-i arate cât se înșeală de mult, „punând bază pe
sinceritatea rușilor”. Ea a rămas fermă pe poziția ei.
Eu le-am povestit apoi pe larg discuția cu Titel Petrescu,
conversația cu generalul Negulescu și tot ce-am discutat cu Vișinski
împreună cu Lupu și apoi cu acesta despre impresia care i-a făcut-o
ministrul rus. Am subliniat în concluzie părerea mea că noi trebuie
să ne așteptăm și la alte încercări din partea Sovietelor, de a sparge
partidul nostru.
„Cea mai supărătoare dintre toate aceste informații, spune

Maniu, după ce am terminat eu, este încăpățânarea prostească a lui
Ti tel Petrescu, pentru a nu înțelege, naivul de el, că Sovietele, dacă
ar reuși în planurile lor, el ar cădea prima lor victimă; dacă l-am avea
și pe dânsul alături de noi, am putea trece ușor peste rege, căci
Sanătescu e prea moale pentru ni se putea opune”. Maniu speră să-1
convingă pe Vișinski că Sovietele ar face o mare greșeală dacă ar
persevera în hotărârea lor de a ne sili să evacuăm Ardealul de Nord,
întrucât ar pierde dintr-o dată simpatiile poporului român, fără să le
câștige pe ale ungurilor, care, rămânâd profund atașați nemților, cu
ajutorul cărora ei au sperat să cucerească toată Transilvania. Chiar în
dimineața aceasta el i-a cerut, printr-o scrisoare lui Vișinski să-i
fixeze o întâlnire pentru a discuta împreună întreaga problemă a
relațiilor noastre cu Rusia Sovietică, inclusiv chestiunea românilor
din Basarabia și Bucovina de Nord.
Maniu va mai face o ultimă încercare pe lângă Titel Petrescu
chiar mâine dimineață. Stabilim ca Ghiță Pop și cu mine să-1 vedem
pe rege cât mai repede posibil, pentru a-i explica și noi greaua
răspundere care și-o ia față de țară dacă cedează rușilor. Maniu mă
roagă să vorbesc cu generalul Negulescu pentru a-1 vedea și el pe
rege și, dacă e posibil, să sondeze și pe șeful Statului Major,
Rădescu, dacă ar fi dispus să aprobe și el planul nostru. Maniu ar
face-o el, dar nu vrea să-1 supere pe Sănătescu, trecând peste capul
lui. Ghiță Pop mă întreabă la un moment dat dacă eu sunt sigur de
Lupu că nu s-ar lăsa ispitit de ruși ca să le facă jocul. înainte de a-i
răspunde eu, a intervenit Iêucuția: „Dacă Hudiță nu merge cu el, a
spus el, Lupu n-are absolut nici o șansă să rupă partidul; în afară de
câțiva vechi lupiști și de trădătorii noștri care au trecut de partea lui
Carol al Il-lea, nici un șef de organizație din partidul nostru nu s-ar
angaja într-o aventură cu el”. „Sunt absolut de acord cu prietenul
Leucuția, am răspuns eu, adăugând că nu numai nu aș merge cu el,
dar aș căuta, din contra, să-i zădărnicesc greșela prin orice mijloc.
Sunt convins însă că Lupu n-ar face o astfel de greșeală decât dacă
s-ar seniliza complet”. Mâine ne așteaptă o zi grea de tot, în care tre
buie să decidem soarta Ardealului de Nord și poate și a tării! Ne-am
despărțit pe la IO30. Maniu de-abia mai putea ține ochii deschiși.
Acasă m-arn uitat un moment peste foile de curs, pentru ora de
mâine dimineață și am adormit cu ele în mână.
Miercuri, 15 noiembrie 1944
După ora de curs la Universitate, am văzut un moment pe

Gh. Brătianu135 în cancelaria profesorilor. „Cred că începi și d-ta
să te saturi de ruși, mi se adresează el, luându-mă de braț și
trăgându-mă într-un colț al cancelariei. Eu i-am cunoscut foarte
bine și de aceea i-am preferat pe nemți”. „Nici în glumă nu-d
admit să vorbești așa pentru că în timp ce noi și cu Titulescu
căutam sa rezolvăm pentru totdeauna legăturile noastre cu ei,
d-ta ne combateai și împingeai țara spre alianța cu Hitler, care
iată ce-a făcut din noi, ne-a lăsat sub jugul rusesc. Cine poartă
vine, noi ori d-ta și cu toți ceilalți germanofili care i-ati adus pe
ruși în țară”. „Nu te supăra căci eu am glumit, eu recunosc partea
mea de vină și cred că d-ta nu contești buna mea credință și
patriotismul meu”, mi-a replicat el. „Sigur că nu contese aceste
lucruri, dar în politică omul trebuie să răspundă de greșelile lui și
să tragă consecințele care se impun”. Nu a mai fost timp să-mi
răspundă, căci au intrat Rosetti136 și Călinescu137, lăsându-1 cu ei,
eu fiind grăbit să ajung la minister, unde am rămas până la ora
două.
Găsesc invitația lui Vișinski pentru o întrevedere mâine la
ora 12 la Ambasada sovietică, „în legătură cu aplicarea Armis
tițiului în domeniul agriculturii”.
Lucrez cu Odobeșteanu și cu Julea la chestiunea
însămânțărilor și le cer pentru mâine un raport succint despre
situația lor pentru a discuta problema cu Vișinski. Starea
însămânțărilor de toamna e foarte proastă și azi. N-am putut
realiza nici 50% din plan și aceasta fără județele din Moldova,
Bucovina și câteva chiar din Ardeal, unde au fost lupte până de
curând. Autoritățile sovietice continuă șicanele lor și toate
demersurile noastre au rămas zadarnice. Rușii urmăresc metodic
planul lor de înfometare a tării. Pentru mine, care am la
dispoziție date precise în această direcție, este o certitudine
matematică în acest sens. Ultima lor pretenție de a ne fugări din
Ardealul de Nord de-abia eliberat, adăugată la toate celelalte
icane, dovedește cu prisosință că ei urmăresc să creeze în țară

icrenul necesar pentru bolșevizarea ei.
In timp ce rezolvam o serie de hârtii, mi-a telefonat
generalul Negulescu că ar vrea să mă vadă în legătură cu cele
discutate cu el ieri seară. La ora 11 a venit la mine. A stat o
jumătate de oră. El a văzut în dimineața aceasta pe Sănătescu și
pe Rădescu, cu care au analizat situația militară din Ardealul de
Nord. Nici vorbă de a rezista rușilor. Sănătescu găsește rezistența
„plină de riscuri”, iar Rădescu „drept o sinucidere”. „De altfel,
continua Negulescu, situația nu pare chiar atât de gravă, întrucât
Sovietele nu pretind decât un control militar și administrativ, fără
s i se amestece în administrația noastră propriu-zisă”. Sănătescu a
mai adăugat și argumentul că reprezentanții anglo-americani din
capitală, puși în curent de el cu această nouă pretenție sovietică,
nu numai că nu vor să ia atitudine contra ei, dar o găsesc „chiar
logică”, deoarece, zic ei, în momentul de față „necesitățile
războiului primează orice alte considerații și că Sovietele au
nevoie de liniște totală în spatele frontului”. Delegatul englez i-a
mai spus lui Sănătescu că guvernul lor aprobă cu atât mai mult
atitudinea Sovietelor cu cât „autoritățile militare engleze
întâmpină atâtea dificultăți în Grecia, după retragerea nemților”.
Din modul cum mi-a prezentat situația, am înțeles că și
Negulescu e de acord cu Sănătescu și cu Rădescu. M-am
mulțumit să-i spun că după mine ei fac „o mare greșeală”, pe
care rușii vor lua-o drept „slăbiciune și frică” din partea noastră,
ceea ce le va permite să se amestece și mai mult în treburile
noastre interne. A rămas să ne mai vedem.
După plecarea lui Negulescu am rezolvat chestiunea lui
Radulovici. Acesta m-a rugat să-i primesc demisia după ce mi-a
mulțumit pentru „curajul” cu care l-am apărat. El ține să se
destine învățământului și are intenția să demisioneze și din
funcțiunea care o are în minister pe data de 1 ianuarie, dacă
reușește să ocupe conferința din specialitatea lui de la Facultatea
de Medicină Veterinară. Toate insistentele mele de a mai rămâne
secretar general, cel puțin până la sfârșitul anului, n-au reușit să-i
schimbe hotărârea. Am fost nevoit să-i primesc demisia. Am
rugat pe Odobeșteanu să cheme mâine dimineață la 9 pe Teodor
Bușniță, directorul general al Pescăriilor Statului pentru a vorbi
cu el și a vedea ce fel de om este. Mihai Băcescu mi-a vorbit

foarte bine de el. Faptul că e și basarabean e și un motiv în plus
în favoarea lui.
Rezolv apoi cu Odobeșteanu problema mai multor Camere
de Agricultură din Ardeal și Muntenia, unde numesc alte consilii,
după propunerile autorităților județene respective.
Cu Neculai Ion iau o serie de măsuri pentru aprovizionarea
cu lemne de foc a capitalei, dispunând tăierea de urgență a 25—30
000 de vagoane lemne de foc în pădurile din jurul capitalei până
la o rază de 50 km.
Primesc apoi în audiență pe Gabriel Roșea, primpretor al
plășii Dolhasca din județul Baia, care a condus la Fălticeni, de la
Câmpulung Moldovenesc, funcționarii prefecturii Baia, împreună
cu arhiva și materialele evacuate. El s-a reîntors la Câmpulung,
bolnav și îngrozit de tot ce a găsit la Fălticeni și în localitățile pe
unde a trecut în cele câteva zile cât a stat în județ. La
reîntoarcere, el a prezentat Ministerului de Interne, administrația
de care depinde serviciul lui, un raport detaliat despre trista
odisee a drumului său în județ, cu nr. 683 din 13 noiembrie a.c.
La audiența sa de azi el mi-a prezentat și mie o copie de pe acest
raport, pe care rămâne să-1 citesc. Mi-a povestit pe scurt
conținutul lui. Este ceva groaznic! Situația în județ, în partea pe
unde a trecut el, regiunea Fălticeni — Dolhești — Dolhasca —
Lespezi este mult mai gravă ca cea din regiunea Pașcani,
cunoscută din raportul celuilalt pretor, Ciopraga. In anexa
Jurnalului meu las să se publice în întregime acest raport pentru a
vedea și urmașii mei ce a putut pătimi populația din județul meu
și familia mea, care a fost și ea evacuată în județul Botoșani. In
raportul său, pretorul Roșea vorbește despre abuzurile
„soldaților”, fără să precizeze că e vorba de soldați ruși, întrucât
ai noștri nu s-au întors încă cu garnizoanele lor județene. Mizeria
e neagră! Roșea mi-a spus verbal, temându-se să scrie în raport,
că „rușii au devastat totul, au cules în cursul verii tot ce au mai
găsit ca recoltă și că, ajutați de evreii din Fălticeni, Lespezi și
Pașcani, scotocesc peste tot în județ, prin păduri, ultimele vite și
cei care au mai rămas ascunse în locuri mici; evreii, continuă el,
își fac de cap și spun peste tot că Moldova va rămâne sub
stăpânire rusească”. Când a fost arestat și închis în pivnița
Jurn al politic (4 noiembrie-6 decembrie 1944) 105
siguranței din Fălticeni, evreul Fuchs l-a amenințat că „va putrezi

în închisorile rusești” și că de îndată ce „rușii vor lua definitiv în
stăpânire Moldova” nu vor mai fi admiși în administrație decât
„oamenii verificati de noi”.
L-am liniștit pe bietul om, spunându-i că foarte curând o
comisie interministerială, condusă de mine, va pleca în Moldova
pentru a face ordine și a numi prefecții și primarii capitalelor de
județ. I-am acordat un ajutor de 15 000 lei pentru ceea ce a
pierdut în drumul său la Fălticeni.
La 430 asist la ședința delegației economice, prezidată de
I .cucuția. Rezolv mai multe chestiuni de-ale ministerului meu
referitoare la întreținerea armatei sovietice și la importul din
Turcia a unei cantități de pălămidă și susan. Discut apoi cu
Romniceanu chestiunea creditului de 100 milioane lei, de care
ministerul meu are nevoie pentru a preda în mod gratuit
materialul lemnos din pădurile statului locuitorilor pentru
refacerea satelor distruse din zonele de război din toată țara.
Romniceanu a aprobat și creditul de aproape un miliard cerut de
mine ca să pot angaja aproximativ 400 de ingineri agronomi
pentru necesitățile agriculturii noastre. Discutăm apoi situația
politică pe care o găsește și el destul de gravă, întrucât „dezmățul
comunist din țară e protejat de Soviete, în timp ce anglo-
americanii nu numai că nu ne ajută, dar, din contra, ne silesc să
ne supunem tuturor manevrelor rusești”.
La ora 630 plec de la ședință la Maniu și cu el la Buftea, la
Știrbei138, unde ajungem pe la 7 seara. Găsim și pe Buzești, care
nu se simte prea bine. E hotărât să plece în Elveția să consulte
câțiva medici. După o jumătate de oră sosesc Burton Berry139,
șeful misiunii americane în România în Comisia pentru aplicarea
Armistițiului și amiralul englez Stevenson140, delegatul Angliei în
aceeași comisie. I-am cunoscut cu ocazia recepției date în
onoarea lui Vișinski, însă n-am putut schimba nici o vorbă cu ei,
fiind reținut, împreună cu Lupu, de lunga conversație cu
ministrul rus. Maniu și cu mine nu știam că vom găsi pe acești
doi delegati străini, căci le-aș fi adus câte un memoriu amănunțit
asupra dificultăților pe care le avem cu rușii în executarea
Armistițiului. Noi am venit ca să discutăm cu Știrbei chestiunea
Ardealului de Nord față de ultimele pretenții ale Sovietelor.
După modul cum s-a desfășurat discuția din seara aceasta pot
spune ca pentru mine a fost o zi de mare importanță, dat fiind
succesul care l-am avut, iar conversația care am avut-o la
întoarcere cu Maniu a căpătat pentru mine însemnătatea unei zile
istorice în viața mea. Conversația cu cei doi străini a avut loc în
limba franceză. Berry este francez, originar din Canada, iar
Stevenson vorbește franceza foarte bine, doar cu un ușor accent
englezesc. Maniu s-a întreținut cu ei în limba germană, pe care el
o posedă perfect; franceza o înțelege, dar n-o vorbește decât
foarte greu și de aceea o evită.
Povara cea mai grea în aplicarea Armistițiului căzând asupra
Ministerului Agriculturii, mie mi-a revenit în seara aceasta rolul
principal de a-i lămuri pe acești doi reprezentanți străini asupra
dificultăților care ni le fac Sovietele și mai ales să trag concluziile
politice pe care reprezentantul nostru în Comisia pentru
aplicarea Armistițiului, Christu, nu le putea face. Cea mai mare
parte din aceste șicane rusești, Berry și Stevenson le cunoșteau
deja foarte bine. Eu le-am făcut un scurt rezumat, începând cu
numărul cu totul exagerat, de un milion de animale, cai, bovine,
oi, pe care ni-1 cer rușii și terminând cu toate mizeriile care ni le
fac în materie de însămânțări, de circulație pe căile ferate și pe
șosele, de transmisiuni telefonice și telegrafice și de jafuri
ordinare, pe care noi, ca să nu-i supărăm, le numim în notele în
care ne plângem „preluări directe”, care fiind furturi nu se pot
contabiliza în seama despăgubirilor la care ne silește Armistițiul
(300 milioane dolari). Le-am precizat că după aprecierile
aproximative făcute de autoritățile noastre, rușii ne-au prădat
până acum de bunuri în valoare de peste 100 milioane de dolari
și aceasta fără să avem date despre județele din Moldova și
Bucovina, unde nici până azi, după 3 luni de la 23 august,
administrația noastră nu s-a reîntors în aceste provincii.
Analizând toate aceste lucruri și adăugând la ele și ceea ce se
întâmplă în Moldova și Bucovina, unde evreii lor din Cernăuți și
Basarabia fac propagandă că aceste provincii vor rămâne
definitiv sub stăpânire rusească, am scos în evidență planul pe
care îl urmărește Moscova, acela de a pregăti bolșevizarea țării,
cu tot angajamentul precis din Convenția de Armistițiu de a nu
se amesteca în treburile noastre interne. Am arătat apoi că
partidele toate din așa-zisul Bloc democratic*, la niște alegeri

libere, nu pot să obțină nici 5% din voturi, țara având oroare de
comunism și de bolșevismul rusesc și atunci se explică pentru ce
Sovietele ne-au forțat să introducem în guvern oamenii lor, iar
acum, după ce au făcut acest pas, caută să-și asigure un nou
•nieces, invitându-le să le lăsăm lor administrația Ardealului de
Nord, sub pretext că vor să aibă liniște în spatele frontului lor
din Ungaria. „Râd și copii, am continuat eu, de pretenția lor
absurdă și ridicolă totodată, că au nevoie de siguranță în spatele
frontului, când toată armata română luptă alături de cea rusă în
llngaria și Cehoslovacia. Adevărul e că Moscova urmărește ca,
prin această măsură, să-și asigure încă un mijloc de presiune
asupra tării, pentru a consolida și mai mult situația politică și
instrumentele lor din F.N.D., silindu-ne poate să le aducem
singure la putere pentru a ne permite să reluam din nou
administrarea Ardealului de Nord. Iată pentru ce, ca repre
zentanți ai celui mai puternic partid din țară, nu putem accepta
ultima pretenție a Sovietelor și suntem deciși să rezistăm, la
nevoie chiar cu armele, rechemând în țară armata noastră din
l Jngaria. Noi nu cerem Sovietelor decât să respecte Convenția de
Armistițiu, încetând șicanele pentru ca apoi să putem îndeplini
< ibligațiile noastre”.
„Domnul profesor Hudiță, secretar general al partidului pe
care-1 conduc și prieten personal al meu, a expus foarte clar
(Tunetul nostru de vedere în privința raporturilor cu Sovietele, a
intervenit Maniu. Cum partidul meu nu și-a dat consimțământul
la formarea Blocului democratic din 20 iunie a.c. decât după ce a
(irimit asigurări formale din partea guvernelor american și englez
că noi nu avem nimic de temut din partea Sovietelor dacă
încetăm războiul în contra lor, noi ne vedem siliți astăzi să facem
apel stăruitor de tot la d-voastră, domnilor reprezentanți ai
acestor guverne, pentru a ne veni în ajutor, silind pe ruși să
respecte Armistițiul semnat cu noi, alături de guvernele d-voas
tră. Noi suntem deciși să aplicam cu cea mai desăvârșită strictețe
condițiile Armistițiului, însă suntem tot așa de hotărâri să ne
De fapt, Frontul Național Democrat.

apărăm cu armele în mână, la nevoie, independența și modul

nostru de a trăi liber, în regim de democrație”.
După Maniu a vorbit Știrbei, care a explicat lui Berry și
Stevenson pentru ce a găsit de cuviință să-i invite la o întrevedere
cu noi, întrucât, în cursul discuțiilor care le-a avut la Moscova cu
delegații american și englez referitoare la Armistițiu, el a primit
asigurări categorice din partea lor ca vor interveni cu plăcere ori
de câte ori va fi nevoie în caz de eventuale neînțelegeri cu
Sovietele. „A sosit momentul, a spus Știrbei, ca d-voastră să ne
faceți astăzi acest mare serviciu și să mediați neînțelegerea dintre
noi, căci Armistițiul prevede, după însuși cererea lor, dreptul de a
folosi o zonă între 50 și 100 km din spatele frontului pentru
dispozitivul lor militar, însă acum, când trupele lor se află la
Budapesta distanța până la frontiera noastră e de mai multe sute
de km. Reaua credință a acestor domni e prea mare”.
Discuția s-a oprit aici pentru 3 sferturi de oră, din cauza
mesei. La cafea, ne-am reîntors în salon, unde a continuat
conversația. A răspuns mai întâi Berry, care m-a surprins plăcut
prin sinceritatea lui. El a început prin a spune că primul punct
din instrucțiunile sale primite din partea guvernului său este sa
vegheze pentru a asigura „cea mai bună colaborare între
România și Uniunea Sovietică în vederea continuării războiului”.
„Am semnalat guvernului toate dificultățile care mi-au fost
semnalate de autoritățile românești provocate de punerea în
aplicare a Convenției de Armistițiu. In modul cel mai amical
posibil, am atras atenția autorităților sovietice ori de câte ori mi
s-a părut că depășesc o anumită măsură. In seara aceasta însă,
expunerea documentată a domnului profesor Hudiță și mai ales
concluziile sale scot în lumină un aspect cu totul nou, care, nu
mă feresc să spun, mi se pare și mie destul de serios, daca nu
chiar grav, planul Sovietelor urmărit sistematic pentru
bolșevizarea țării. Acest lucru îl voi semnala la Washington chiar
în noaptea aceasta. Până ce voi primi răspuns, eu vă rog să evitați
orice conflict cu autoritățile sovietice și dacă e posibil să păstrați
secretul cel mai desăvârșit asupra intențiile d-voastră de a rezista,
rechemând trupele de pe front. Acest lucru ar crea la
Washington o atmosferă cu totul nefavorabilă intereselor țării
d-voastră, întrucât guvernul nostru, care urmărește să grăbească
nfârșitul războiului cât poate mai mult, n-ar putea înțelege un

astfel de conflict tocmai acum. Eu vă rog din suflet să nu ne
laceți dificultăți. Vă asigur că vă înțelegem îngrijorarea și suntem
categoric de parte d-voastra pentru a sili pe ruși să respecte
condițiile Armistițiului”. Văzând că a terminat, eu am precizat că
noi ne dam perfect de bine seama de situația generală a răz
boiului și că înțelegem perfect necesitatea în care se află Statele
I Jnite și Anglia pentru a menține cea mai strânsă colaborare
militară cu Sovietele, tocmai în această fază finală a războiului,
însă prin rezistența noastră de a ceda în chestiunea Ardealului de
Nord noi nu vrem altceva decât să le dăm prilejul de a media
conflictul dintre noi și Soviete, continuând războiul alături de ele
cu aceeași hotărâre ca și până acum.
Știrbei și Maniu au intervenit și ei pentru a sublinia
importanța precizării mele.
A vorbit apoi Stevenson, tot așa de clar ca și Berry,
declarând că el subscrie în totul la tot ce a spus colegul său,
adăugând că „un conflict între noi și Soviete în momentul acesta,
când Londra are așa mari dificultăți în Grecia, n-ar fi deloc de
dorit, deși, dacă mă gândesc mai bine, poate n-ar fi rău de
profitat de acest conflict, pentru a se arăta rușilor că ei nu pot
profita la nesfârșit de bunăvoința noastră, așa cum fac fără jenă
în Polonia. Totuși și eu sunt de părere că e mai bine poate să
intervenim după ce România va fi dat încă o dată dovadă de
bunăvoința ei”. In continuare, Stevenson s-a ocupat de situația
din Polonia, unde Sovietele fac Angliei „imense dificultăți,
nevrând să țină seama că guvernul legal polon se află la Londra și
că Anglia a declarat război Germaniei în 1939 tocmai din cauză
că era aliata cu Polonia. Guvernul prosovietic de la Lublin, a
continuat Stevenson, este un guvern camuflat comunist, în slujba
Moscovei. Eu prevăd mari încurcături între noi și Soviete în jurul
problemei poloneze”.
Am profitat de această mărturisire a lui Stevenson pentru a
interveni din nou în discuție, arătând că în chestiunea poloneză,
rușii au mai mult sau mai puțin o situație ceva mai ușoară în
polemica lor cu guvernul polonez de la Londra și cu Anglia,
întrucât ei n-au recunoscut niciodată în mod definitiv tratatul lor
cu Polonia lui Pilsudski141, din 1922, semnat în timpul războiului
civil din Rusia, și că problema frontierei dintre ele a provocat

multe și lungi discuții, fără să se fi putut ajunge la o
reglementare. Le-am arătat apoi că în ce privește Galiția, ocupată
de o populație ucraineană, ea n-a fost lăsată Poloniei decât
pentru o perioadă de 30 de ani, rămânând ca în 1949 să se facă
un plebiscit, sub controlul Ligii Națiunilor de la Geneva, pentru
a se vedea dacă populația dorește să rămână în statul polonez ori
avea să se întoarcă la Ucraina. Evident, Moscova profită acum de
acest război pentru a rezolva în favoarea ei problema frontierei
cu Polonia, dar cu România situația este infinit mai clară după ce
ne-au luat cu forța, în 1941, Basarabia și Bucovina de Nord noi
am fost nevoiți să recunoaștem acest lucru prin Armistițiul
semnat la Moscova, la 12 septembrie a.c. Este deci clar ca ziua că
șicanele care ni le fac n-au alt rost decât pregătirea bolșevizării
țării, sperând pe dezinteresul anglo-americanilor pentru tot ce
privește Europa Centrală și Balcanii. Berry și Stevenson mi-au
răspuns că „Sovietele se înșeală grav dacă cred că țările lor, care
luptă pentru doborârea dictaturii lui Hitler, vor accepta să lase
Europa sub dominația altei dictaturi tot atât de odioasă, dacă nu
și mai mult, întrucât bolșevismul urmărește ca prin dictatură să
schimbe și ordinea socială”. I-am felicitat pe amândoi pentru
buna lor cunoaștere a doctrinei bolșevice, precizându-le că
pentru Moscova „comunismul este un nou mijloc pentru
promovarea imperialismului rusesc, lacom de expansiune și
dominație”.
Berry, adresându-se nouă, și-a exprimat dorința de a sta într-
o zi de vorbă cu noi pentru a se lămuri și el cum de regele Carol
al Tl-lea, „care nu era un prost”, a putut face jocul lui Hitler, „cu
atât mai mult cu cât știu, zice el, că-și repudiase soția pentru o
amantă evreică”. Maniu i-a răspuns că nimeni nu-1 poate lămuri
mai bine ca mine, care cunosc problema „în dubla calitate de om
politic și de istoric”. I-am răspuns că-i stau la dispoziție, dându-i
telefonul meu de acasă și de la minister. Stevenson, exprimându-
și și el dorința de a asista la această discuție, i-am dat și lui
telefoanele mele. Ne-am despărțit în cele mai bune raporturi.
Maniu le-a cerut să țină contactul cu mine, care stau tot timpul în
capitală, deoarece el lipsește deseori, fiind plecat în Transilvania.
La întoarcere, Maniu mi-a spus în mașina cât e de mulțumit

de modul cum s-a desfășurat discuția din astă seară, feEcitându-
m.i pentru „curajul și logica cu care am expEcat lui Berry și
Stevenson problema raporturilor noastre cu Rusia Sovietică”. El
mi-a spus apoi că data de 2 decembrie, la care se gândește el
pentru convocarea comitetului nostru central în vederea alegerii
organelor statutare ale partidului este prea apropiată și că de
aceea el se gândește s-o amâne pentru 11 decembrie, ca să avem
timpul să ne pregătim pentru aceste alegeri. Cu această ocazie, el
mi-a repetat ceea ce-mi mai spusese de mai multe ori că trebuie
să accept neapărat postul de secretar general al partidului,
întrucât Ghită Pop nu mai poate rămâne din cauza sănătății lui
șubrede, aceasta fiind de altfel și dorința lui. „In seara aceasta am
înțeles mai bine ca oricând că numai d-ta poți salva partidul în
împrejurările grele prin care avem de trecut; eu voi rămâne în
spatele d-tale, dându-ți tot concursul, câte zile voi mai avea de
trăit Lupu e prea îmbătrânit și nepotrivit din cauza nervozități
sale pentru aceste vremuri tulburi și nesigure, iar cât despre
Mihalache, el s-a făcut inutiEzabil pentru câțiva ani, cel puțin
până la lămurirea definitivă a raporturilor noastre cu Sovietele.
Eu simt că n-o s-o mai pot duce prea mult. Vreau să mă retrag la
Bădăcin, ca să mai văd dacă mai pot repara ceva din bătrânețele
mele. Și de acolo, până voi închide ochii, vei avea tot sprijinul
meu. Hotărârea mea în această privință este cunoscută de toți
prietenti mei apropiati, Ionel Pop, Sachi Boilă142, Leucutia,
Mănuilă și Ghiță Pop. Cu dânșii te vei înțelege pentru tot ce
privește organizarea partidului”. Când a terminat el de vorbit,
ajunsesem deja în fața locuinței sale. I-am mulțumit pentru
marea încredere care o are în mine, însă fiind prea târziu (ora
ll30 noaptea), l-am rugat să amânăm pe altă dată continuarea
discuției și răspunsul meu. Am ajuns acasă pe la miezul nopți.
Pentru prima dată l-am dus pe Maniu cu mașina ministerului.
Am adormit târziu, după ora trei, frământat de tot ce-mi spusese
Maniu, cu atât mai mult cu cât, judecând obiectiv situația, îmi
dau seama că el are dreptate. Ce fac atunci cu hotărârea mea de a
mă retrage din poEtica militantă! Am adormit fără să găsesc
soluția.
7

Jurnal Politic (4 Noiembrie-6 Decembrie 1944) IOAN HUDITA

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jurnal Politic (4 Noiembrie-6 Decembrie 1944) IOAN HUDITA

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

loan Hudiță

Editor: Ana Daniela Budică

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

I. Berindei, Dan (pref.)

Copyright © 2007 !D O-MIN O ©

Studiu introductiv, note și indice

Guvernul militar alcătuit după 23 august 1944 a fost pus sub

o întâlnire între fruntașii țărăniști și cei liberali în vederea

bunăvoința noastră” și în speranța de a vedea „din nou Moldova și

funcționarilor, dar și presei, în care s-a declarat „partizan convins

treburile, dirijați de agenții Moscovei”. Erau constatate ridicarea

avut nevoie de un om mult mai tânăr și mai energic în conducerea

lupta noastră surdă cu rușii”. Totodată, aveau loc acțiunile

ruși de dragul nostru”. Cu toate acestea, tot ei s-au pronunțat

intentional să-1 întâlnească, adresându-i si o scrisoare în acest sens,

intenționa să se dea ocazie anglo-americanilor „de a media

deoarece „anglo-americanii vor fi astfel obligați să intervină și să

foarte proastă impresie la Washington și că ea trebuie evitată cu

contribuie în a convinge pe regele Mihai să accepte formula

Hudiță continua dialogul „de surzi” și cu inginerii agronomi

recheme câteva divizii de pe front”. Negulescu s-a arătat de acord

istorice de a provoca demisia guvernului în vederea înlocuirii sale

comparație între libertatea de care beneficiase cel de-al doilea în

guvernului de militari și tehnicieni, în compoziția căruia sunt

Stevenson, care i-au declarat că regretă „din tot sufletul că s-a

Acad. Dan BERINDEI

Sâmbătă, 4 noiembrie 1944

La 7 dimineața îmi telefonează Ghiță Pop1 să ne vedem la

această numire, pentru că Leucuția a intrat în dormitor să-i spună

Brătianu la Ministerul Armamentului și înzestării Oștirei; prof.

La 1l30 au plecat Sănătescu și Titel Petrescu. La Externe a fost

franceză, cu prăjituri de casă, soția lui Odobeșteanu fiind o exce­

învățământului, când acest post era rezervat lui Titel Petrescu. Nu

această privință sunt preotul Bobulescu și &atele meu Neculai.

Duminică, 5 noiembrie 1944

La ora 9 la Maniu. Ședință cu membrii partidului nostru, care

Eu am ieșit cu Ghiță Pop și cu Ghilezan. Impresia lui Ghită

Se întreține mai mult cu miniștrii fenediști, îndeosebi cu Pătrășcanu

.și Ispasiu nu-mi cer nimic și se bucură sincer de succesul meu.

I Mni, 6 noiembrie 1944

Mă scol la 6 și schițez pe-o hârtie ideile pe care le voi dezvolta

1 Mie, lui Ghiță Pop și lui Leucuția.

rigoare, dați vina pe mine și pe Brătianu, care ne-am luat toată

Ioan, inginer silvic și de V. Spiridon nu cunosc pe nimeni. Toți se

declarațiile mele, care au apărut în întregime în „Dreptatea” și alte

e foarte sceptic în privința reîntoarcerii administrației în Moldova,

audiențele, pentru a avea timp să rezolv chestiunile urgente ale

documente în mână, tot ce a făcut Ministerul Agriculturii până

Pentru a nu le spune pe nume, jafuri ordinare, pe care rușii le

respectat și nici nu se respectă în privința consumului intern

**** Adică din toată rezerva noastră de combustibil, o parte se trimitea

se vor trimite alte 21 000 kg fungicide în județele Baia, Bacău,

că săptămâna trecută o delegație de câțiva agronomi „ziși

programul de tăieri în pădure din cauza războiului și ocupației

* în ședința de la 1 noiembrie, Delegația economică a guvernului a

Marți, 7 noiembrie 1944

La ora opt precis sunt la minister. însoțit de Odobeșteanu

delegație, d-voastră veți rezolva problemele cuprinse în acest

(Comisiei române pentru apolicarea Armistițiului, cu nr. 25

clauzelor .Armistițiului; 5) Ubera circulație a calatorilor în cuprinsul

punctele de mare trafic; el mat cere totodată încetarea oricărui

astfel împătrită în mici compartimente, zice memoriul, fără

funcționeze, urmând ca legăturile cerute de armata sovietică să fie

franceză, cu prăjituri de casă, soția lui Odobeșteanu fiind o exce