04

Lanţul de măsură pentru parametri

biomedicali (Lanţul bioelectrometric)
Mijloace de captare: Traductoare
Mijloace de captare : Traductoare
• Măsurarea unor mărimi asociate diverselor activităţi
biologice folosind aparatura electronică se realizează
prin interconectarea următoarelor elemente:
• mijloace de captare;
• circuite de amplificarea şi/sau prelucrare;
• sisteme de afişaj;
Traductoare
• Traductoarele sunt dispozitive ce au rolul de a
stabili o corespondenţă între o mărime de
măsurat si o altă mărime aptă de a fi prelucrată
de echipamentele de prelucrare automată a
datelor.
• Acest lucru se realizează prin transformarea,
convertirea, mărimii fizice de măsurat într-o
altă mărime fizică (de obicei o mărime
neelectrică într-o mărime electrică) sau în
aceeaşi mărime fizică cu schimbarea
parametrilor acesteia (de exemplu o mărime
electrică în altă mărime electrică dar cu alţi
parametri de variaţie).
• Un traductor este în general constituit din două blocuri
principale:
• elementul sensibil (detectorul) care transformă mărimea de
măsurat de intrare într-o mărime intermediară
• convertorul de ieşire (adaptorul) prin care mărimea
intermediară se transformă într-o mărime de ieşire ce poate fi
observată sau prelucrată mai uşor în cadrul sistemului de
conducere.
• Convertorul de ieşire are totodată rolul de a realiza şi o
adaptare cu celelalte elemente din cadrul sistemului de
conducere cu care este cuplat.
 Clasificarea traductoarelor
• După forma semnalului de ieşire în care este
convertit semnalul de intrare:
• traductoare analogice - la care semnalul de ieşire
are o variaţie continuă
• traductoare numerice (digitale) - la care semnalul
de ieşire are o variaţie discontinuă
• În funcţie de mărimea de intrare traductoarele
se pot clasifica în:
• Electrice: frecvenţă, curent, fază, tensiune, putere
• Neelectrice: nivel , debit, deplasare, viteză,
acceleraţie, temperatură, presiune
 Clasificarea traductoarelor

• În funcţie de mărimea de ieşire traductoarele se pot

clasifica în:
• Parametrice
• Rezistive:reostatice,termorezistive,tensometrice, electrolitice
• Inductive: de înaltă frecvenţă,de joasă frecvenţă
• Capacitive: cu suprafaţa armăturilor variabilă, cu distanţa dintre
armături variabilă, cu modificarea permitivităţii dielectricului
• Generatoare:
• inducţie, piezoelectrice, termoelectrice, pH-metrice, efect Hall
Amplificarea
Amplificarea
• Măsurările biosemnalelor necesită amplificarea unor
semnale de nivel foarte redus, în prezenţa unor
tensiuni de mod comun mari, considerabile faţă de
nivelul semnalului util şi care impun utilizarea unor
amplificatoare de mare performanţă.
• Acest lucru este de cele mai multe ori realizat cu
ajutorul unui amplificator de instrumentaţie
• Amplificatorul de instrumentaţie este un
amplificator în buclă închisă care are intrarea
diferenţială iar ieşirea circuitului este data faţă de
o referinţă care nu este neapărat masa montajului.
Amplificarea
• De cele mai multe ori impedanţa de intrare pe
cele două terminale este egală, tipic având valori
în jurul a 109 sau mai mare.
• La fel ca la amplificatoarele operaţionale
impedanţa de ieşire este foarte mică de ordinul
miliohmilor.
• Spre deosebire însă de AO unde câştigul în buclă
închisă era determinat prin rezistori externi
conectaţi intre intrarea inversoare şi ieşire, în
cazul amplificatoarelor de instrumentaţie reţeaua
de rezistori cu ajutorul căreia se realizează
reacţia internă este izolată de terminalele pentru
intrarea semnalului.
• Cel mai important parametru al amplificatorului de
instrumentaţie este rejecţia modului comun(common-mode
rejection - CMR).
• Prin definiţie, tensiunile de mod comun reprezintă semisuma
tensiunilor măsurate în raport cu masa, în două puncte
omoloage ale circuitului.
• Similar tensiunile de mod diferenţial reprezintă semidiferenţa
tensiunilor faţă de masă, în două puncte omoloage ale
circuitului.
• De obicei semnalele de mod diferenţial sunt semnale utile, iar
semnalele de mod comun sunt semnale perturbatoare.
• Din acest motiv amplificatorul trebuie să maximizeze valoarea
amplificării de mod diferenţial şi să minimizeze valoarea
amplificării de mod comun.
• Aceasta cu atât mai mult cu cât semnalele de
mod comun sunt de obicei cu câteva ordine de
mărime mai mari decât semnalele de mod
diferenţial.
• Capacitatea amplificatorului de a separa efectul
util al tensiunii de intrare de mod diferenţial de
efectul perturbator al tensiunii de intrare de mod
comun se caracterizează prin factorul de
discriminare F, definit astfel:
Add
F=
Acc
• unde: Add – amplificarea de mod diferenţial
• Acc – amplificarea de mod comun.
• Pentru a reflecta interacţiunea între funcţionarea pe
modul diferenţial şi modul comun se defineşte
amplificarea de transfer de la modul comun la modul
diferenţial – Adc şi amplificarea de transfer de la modul
diferenţial la modul comun – Acd .
• Pentru un amplificator perfect simetric ele sunt nule,
datorându-se în principiu asimetriilor schemei.
• Cea mai supărătoare este amplificarea de transfer de la
modul comun la modul diferenţial Adc, deoarece
aceasta determină o tensiune de ieşire diferenţială
datorată unei tensiuni de intrare de mod comun,
perturbatoare, care se suprapune peste tensiunea de
ieşire diferenţială datorată semnalului de intrare
diferenţial, deci util.
• Capacitatea amplificatorului de a separa tensiunea
de ieşire diferenţială datorată tensiunii de intrare
diferenţiale de tensiunea de ieşire diferenţială
datorată tensiunii de intrare de mod comun se
caracterizează cu ajutorul factorului de rejecţie a
modului comun (CMRR).
Add
CMRR =
Adc
• Rejecţia de mod comun se defineşte ca fiind:
CMR = 20 lg CMRR
• În practică amplificatoarele de instrumentaţie
trebuie să amplifice semnale de ordinul
milivolţilor (sau chiar de ordinul microvolţilor în
cazul EEG)
• În acelaşi timp trebuie să rejecteze semnale de
mod comun de ordinul volţilor.
• Aceasta impune o rejecţie de mod comun mare,
valorile tipice fiind de la 80dB până la valori ce
depăşesc 120dB.
• Pe lângă o rejecţie de mod comun ridicată un
amplificator de instrumentaţie trebuie să mai
aibă şi alte proprietăţi şi anume:
• Impedanţa de intrare trebuie să fie mare şi
egală pe cele două intrări, având valori tipice
cuprinse între 109 şi 1012.
• Zgomot redus; deoarece semnalele de intrare în
amplificator au nivele reduse amplificatorul de
instrumentaţie nu trebuie să adauge semnalului
propriul său zgomot şi de aceea zgomotul la
intrare ar trebui să fie mai mic decât @ 1kHz.
• Banda de frecvenţă adecvată; un amplificator de
instrumentaţie trebuie sa aibă o bandă de
frecvenţă corespunzătoare aplicaţiei în care este
folosit (de obicei 0 Hz – 150 Hz sau în unele
cazuri până la 4000 Hz).
• De obicei banda de câştig unitar a unui
amplificator operaţional este limitată la valori
ale frecvenţei cuprinse între 500kHz şi 4MHz,
• Este mai uşor de proiectat un amplificator cu
amplificare mică, dar la câştiguri mari devine un
parametru de care trebuie ţinut cont în
proiectare.
• Neliniaritate mică; erorile datorate offset-ului pot fi
corectate printr-un reglaj extern dar neliniaritatea
este o limitare inerentă a performanţelor circuitului
care nu poate fi înlăturată printr-o ajustare externă.
• Liniaritatea redusă este deci un parametru care
trebuie realizat de producător şi este specificată în
procente referitor la întreaga gamă în care
producătorul face măsurătoarea.
• Tipic pentru un amplificator de instrumentaţie de
bună calitate eroarea de neliniaritate este de 0,01%
dar exista şi amplificatoare de înaltă performanţă la
care această eroare ajunge la 0,0001%.
• Tensiune de offset şi drift al tensiunii de offset reduse;
ca şi în cazul amplificatoarelor operaţionale tensiunea de
offset trebuie să fie redusă.
• Tensiunea de offset totală la ieşire va fi deci egală cu
offset-ul de la intrare multiplicat cu amplificarea
circuitului la care se adaugă offset-ul din ieşire, dar ea
poate fi însă anulată printr-un reglaj extern.
• Drift-ul tensiunii de offset însă nu poate fi anulat din
exterior şi cu cât amplificarea circuitului este mai mare
cu atât driftul offset-ului din etajul de intrare devine mai
important.
• Valorile tipice pentru offset-ul de la intrarea unui
amplificator de instrumentaţie sunt de 100 uV respectiv
2mV pentru offset-ul de la ieşire.
• Curenţi de offset şi de polarizare reduşi; curenţii de
polarizare circulând prin rezistenţa sursei de semnal
generează o eroare de offset (eroarea se datorează de fapt
dezechilibrului rezistenţei sursei de semnal pe cele două
intrări);
• Curentul de offset este definit ca fiind egal cu diferenţa
dintre curenţii de polarizare care străbat cele două intrări.
• Valorile tipice pentru curenţii de polarizare în cazul
amplificatoarelor de instrumentaţie dotate cu tranzistoare
bipolare pe intrare sunt cuprinse între 1nA şi 0,5µA iar
pentru cele realizate cu FET curenţii de polarizare au valori
în jurul a 50pA.
• OBS: Dacă rezistenţa sursei de semnal este prea mare este posibil ca
tensiunea perturbatoare de mod comun să satureze amplificatorul şi atunci
pentru a preveni această situaţie se montează o rezistenţă de valoare mare
între fiecare intrare şi masă.
• Un amplificator de instrumentaţie poate fi realizat cu unul
sau mai multe amplificatoare operaţionale.
• Există şi amplificatoare de instrumentaţie în variantă
monolitică.
• Realizarea amplificatoarelor de instrumentaţie cu ajutorul
A.O. oferă flexibilitate obţinându-se performanţe ridicate
la un preţ de cost scăzut.
• În aplicaţiile în care este necesară o banda de frecvenţă
mare a amplificatorului se obţin chiar performanţe mai
bune decât în cazul folosirii amplificatoarelor de
instrumentaţie monolitice.
• În contrast cu aceasta amplificatoarele de instrumentaţie
monolitice prezintă foarte bune calităţi in privinţa rejecţiei
de mod comun şi o acurateţe mult mai bună a reglajelor.
• Schema unui amplificator de instrumentație realizat cu
3 AO este prezentata mai jos:

• Pentru calculul amplificării considerăm AO ideale. Semnalul de

intrare diferențial este dat de sursele e1 și e2 adică (e2-e1).
• Sursa Vic reprezintă tensiunea de mod comun.
 • Pasivizăm mai întâi sursa e1 deci e1=0 și circuitul devine
ca în figura de mai jos.

• Se observă că:
• A1 este în conexiune
de inversor
• A2 este în conexiune
de neinversor.

R2 ( +
V 12 = - e 2 V IC )
• Aplicăm formulele pentru amplificare R1
în cele două situații și vom obține
următoarele expresii pentru  R 3 ( +
tensiunile V12 respectiv V22 V 22 =  1 +  e 2 V IC )
 R1 
• Pasivizăm apoi sursa e2 deci e2=0 și circuitul devine ca
în figura de mai jos.

• Se observă că:
• A1 este în conexiune
de neinversor
• A2 este în conexiune
de inversor.

 R 2
V 11 =  1 + ( e1 + V IC )
• Aplicăm din nou formulele pentru  R1 
amplificare în cele două situații și
vom obține următoarele expresii R3 ( +
pentru tensiunile V11 respectiv V21 V 21 = - e1 V IC )
R1
• Aplicăm suprapunerea efectelor pentru a calcula
tensiunile V1=V11+V12 respectiv V2=V21+V22

   
V1 = V 11 +V 12 =  1 + R 2 ( e1 +V IC ) - R 2 ( e2 +V IC ) =  1 + R 2  e1 +V IC +
 R1  R1  R1 

 
+ R 2 V IC - R 2 e2 - R 2 V IC =  1 + R 2  e1 - R 2 e2 + V IC
R1 R1 R1  R1  R1

   
V2 = V 21 +V 22 = - R3 ( e1 +V IC ) +  1+ R3 ( e2 +V IC ) = - R3 e1 + e2  1+ R3  + V IC
R1  R1  R1  R1 

• A3 este în conexiune diferențială și dacă este

îndeplinită condiția:
𝑅6 𝑅7
=
𝑅4 𝑅5
𝑅6
• Atunci tensiunea la ieșire Vo va fi: 𝑉𝑜 = 𝑉2 − 𝑉1
𝑅4
• Înlocuind V1 și V2 cu expresiile obținute anterior și considerând
(din motive de simetrie R2=R3) expresia tensiunii de ieşire
devine:
R 6  1 + 2 R 2 ( - )
V o=   e 2 e1
R4  R1 

• Calculul rejecţiei de mod comun

• Calculăm mai întâi efectul tensiunii diferenţiale de excitaţie la
ieşire apoi calculăm efectul tensiunii de mod comun la ieşire.
• Se ştie că raportul rejecţiei de mod comun se defineşte ca fiind:
A D3
CMRR3 =
AC3
• Rezultă că expresia CMRR va depinde doar de parametrii AO3
pentru situaţia în care etajul de intrare este perfect simetric.
• Alegerea unui amplificator se face funcţie de caracteristicile
biosemnalului (amplitudine si banda de frecvenţă).
Amplificatoare de instrumentaţie cu izolaţie
• Un amplificator izolaţie (cu separare galvanică) este
un circuit a cărui primă funcţie este de a asigura
izolarea ohmică (întreruperea continuităţii ohmice)
între semnalele şi circuitele de intrare şi cele de
ieşire.
• În principiu, un amplificator izolaţie este format
dintr-un amplificator diferenţial de intrare
(amplificator operaţional sau amplificator
instrumentaţie), urmat de un etaj de izolare
(separare) cu câştig unitar.
• Unicul scop al etajului de separare este de a izola
complet intrarea de ieţirea circuitului.
Amplificatoare de instrumentaţie cu izolaţie

• În mod ideal, continuitatea ohmică a semnalului

este întreruptă (la nivelul barierei de izolaţie) şi
totuşi, după etajul de separare cu câştig unitar,
semnalul se transferă cu acurateţe şi fără atenuare.
• O caracteristică importantă a amplificatoarelor
izolaţie este aceea că au intrare complet flotantă,
ceea ce contribuie la eliminarea unor conexiuni
complicate la masa surselor în multe aplicaţii.
 Pentru acest amplificator, expresia tensiunii de ieşire Vout este dată de
relaţia
R  V  V
Vout = 2  Vd + cm  + iso
R1  CMRR  IMRR
Tensiunea de izolaţie Viso este tensiunea ce apare pe bariera de izolaţie. Contribuţia
adusă de Viso la eroarea referită la ieşire este Viso/IMRR, unde IMRR este factorul de
rejecţie al modului izolaţie (Isolation Mode Rejection Ratio). Vd este tensiunea
diferenţială de semnal de intrare, iar Vcm reprezintă tensiunea de mod comun
(referită la masa circuitelor de intrare). Curentul de fugă este curentul ce circulă prin
bariera de izolaţie cu o anumită tensiune de izolaţie specificată aplicată între intrare
şi ieşire.
 Caracteristicile amplificatoarelor izolaţie
• Tensiunea de mod comun şi tensiunea de izolaţie. Anumiţi
producători tratează tensiunea de mod comun şi tensiunea de mod
izolaţie în mod identic pentru descrierea folosirii şi/sau
caracteristicilor amplificatoarelor izolaţie.
• În principal această imprecizie în prezentare apare din nespecificarea
masei circuitului în raport cu care se măsoară aceste tensiuni.
• Pentru aplicaţiile specifice de bioinstrumentaţie, este esenţială
înţelegerea exactă a semnificaţiilor acestor termeni şi diferenţele
dintre ei.
• Astfel, când se fac legăturile în circuitul de intrare, tensiunea
diferenţială de semnal de intrare Vd poate fi suprapusă peste
componenta Vcm în raport cu masa circuitelor de intrare. Vcm este
tensiunea de mod comun şi are în general ordinul de mărime ± 10 V,
limitată de gama tensiunii de mod comun a etajului diferenţial de
intrare.
 Caracteristicile amplificatoarelor izolaţie
• Tensiunea de izolaţie Viso, reprezintă diferenţa de potenţial între
circuitul de masă de intrare şi circuitul de masă de ieşire.
• Mărimea tensiunii de izolaţie descrie diferenţa de potenţial pe care
bariera de izolaţie poate să o suporte fără străpungere.
• Ordinul de mărime al tensiunii de izolaţie este de sute sau mii de
volţi.
• Această caracteristică a amplificatorului izolaţie permite două
conexiuni de masă distincte ce se pot realiza oricând este necesar.
• Ca urmare, amplificatoarele izolaţie se pot folosi în aplicaţii ce
presupun tensiuni de mod comun foarte mari şi în aplicaţii cu
întreruperea buclelor de masă. În acest caz conexiunile se
efectuează în aşa fel încât tensiunile de mod comun să apară
referite la masa circuitelor de ieşire (ca tensiune de izolaţie).
• Utilizând această conexiune, amplificatorul poate primi tensiuni de
mod comun de ordinul 2000 V sau chiar mai mari.
• Rejecţia de mod comun şi rejecţia de mod izolaţie. Rejecţia de
mod izolaţie (IMR) este un alt termen la care unii producători se
referă identic cu rejecţia de mod comun (CMR).
• Confuzia apare din acelaşi motiv cu cel precizat anterior, respectiv
din cauza nespecificării circuitului de masă în raport cu care se fac
determinările. Discuţia de mai sus ne ajută să identificăm diferenţa
între IMR şi CMR.
• Rejecţia de mod comun CMR este măsura în care etajul de intrare
rejectează semnalele de mod comun referite la masa circuitelor de
intrare în timp ce amplifică intrarea diferenţială.
• Rejecţia de mod izolaţie IMR este măsura în care amplificatorul
rejectează tensiunile de mod comun referite la masa circuitelor de
ieşire în timp ce se transmite semnal prin bariera de izolaţie.
• Cunoscând capacitatea de rejecţie a modului izolaţie a
amplificatoarelor izolaţie, acestea se pot utiliza în aplicaţii unde
sunt necesare rejecţii ale tensiunilor de mod comun foarte mari, de
ordinul 100, ..., 140 dB.
• Valoarea tensiunii de izolaţie. Tensiune de test.
Este important să cunoaştem semnificaţia tensiunii de
izolaţie de curent continuu (precizată şi garantată de
producător în catalog) şi relaţia sa cu valoarea reală a
tensiunii de test aplicate.
• Întrucât un test continuu la valoarea nominală nu este
posibil în cazul produselor de consum (implicând o
durată infinită), se acceptă în general realizarea testelor
de înaltă tensiune (de valoare mult mai mare decât
valoarea continuă nominală), dar pentru o durată scurtă
(şi bine precizată) de timp.
• Întrucât testul de înaltă tensiune este distructiv
(circuitele care nu rezistă se distrug în totalitate,
devenind irecuperabile), este important de ştiut ce
relaţie există între condiţiile reale de test şi valoarea
continuă minim garantată.
• Principiile fizice pe care se bazează construcţia barierei
de izolaţie determină şi tipul de cuplaj utilizat.
• Astfel întâlnim:
• cuplajul termic, utilizând în circuitul de intrare o
rezistenţă de încălzire, iar în circuitul de ieşire o
termorezistenţă, transferul de informaţie fiind asigurat
prin intermediul fluxului termic.
• cuplajul magnetic, bazat în esenţă pe utilizarea
transformatoarelor, la care nu apare conexiune între
circuitul primar şi cel secundar
• cuplajul optic, utilizând optocuploare, transferul
informaţiei fiind asigurat prin modularea unei rdiaţii
• Performanţele amplificatoarelor izolaţie variază
în mod semnificativ, funcţie de tipul de aplicaţie.
• Astfel, în aplicaţiile în care banda şi viteza de
răspuns sunt criteriile cele mai importante, cel
mai bine se adaptează cuplajul optic.
• Pentru aplicaţii la care se impune acurateţe şi
liniaritate pentru răspuns, cuplajul magnetic este
soluţia cea mai bună.
• Cuplajul termic are avantajul celui mai redus
cost, dar se poate utiliza numai pentru semnale
de foarte joasă frecvenţă, având în vedere inerţia
mare a sistemelor bazate pe procese termice.
 Amplificatoare izolaţie cu cuplaj optic
• În aplicaţiile electronice biomedicale de izolaţie cu cuplaj optic se
utilizează optocuploare integrate de construcţie specială.
• Acestea conţin o diodă electroluminescentă, un fotodetector şi un
amplificator cu performanţe de viteză şi liniaritate superioare
fototranzistoarelor convenţionale.
• În aceste aplicaţii nu este recomandabil să se utilizeze
fototranzistoare întrucât, la aceste dispozitive, fotodetectorul este
joncţiunea bază-colector, astfel încât capacitatea de barieră strică
timpul de ridicare din colector (prin efect Miller).
• De asemenea, fotocurentul ce apare este amplificat prin efect de
tranzistor, curent care circulă prin joncţiunea bază-colector
(fotosensibilă), modulând răspunsul şi determinând astfel
neliniarităţi însemnate.
 Amplificatoare izolaţie cu cuplaj optic
• În optocuploarele folosite la construcţia
amplificatoarelor izolaţie, fotodetectorul este o
fotodiodă integrată separat, astfel încât foto-răspunsul
nu este afectat de problemele semnalate pentru
fototranzistoare.
• Izolarea optică se bazează atât pe tehnici liniare, la
care principiul de realizare al optocuplorului
menţionat este esenţial, cât şi pe tehnici digitale (cu
modulare în durată, frecvenţă, cu convertoare A/D -
D/A, etc.), la care viteza mare de lucru a
fotodetectorului integrat permite o mai bună
liniaritate şi bandă.