AMPLIFICATOARE

NOŢIUNI GENERALE
Prin amplificare înţelegem procesul de mărire a valorilor instantanee ale unei puteri sau ale
altei mărimi, fără a modifica modul de variaţie a mărimii în timp şi folosind energia unor surse de
alimentare.
După specificul proprietăţilor dispozitivelor utilizate în procesul de amplificare se poate
vorbi de amplificare electrică, amplificare magnetică, amplificare electromagnetică şi amplificare
electronică.
Amplificarea electrică se bazează pe proprietăţi electrice de material, de exemplu
amplificarea în tensiune obţinută într-un circuit serie format dintr-o impedanţă şi o diodă cu
capacitate variabilă comandată cu o tensiune. Prin variaţia capacităţii diodei poate să rezulte o
variaţie mare de tensiune la bornele impedanţei.
Ampificarea magnetică se realizează utilizând în circuite bobine cu miez şi cu înfăşurări de
comandă în curent continuu. Prin variaţia curentului în înfăşurările de comandă se modifică
permeabilitatea magnetică incrementală (dinamică) şi valoarea inductanţei bobinei şi se pot obţine
variaţii mari de tensiune pe o impedanţă conectată în serie.
Ampilificarea electromagnetică se bazează pe fenomene electromagnetice, de exemplu ca în
cazul amplificării de curent, de tensiune sau de putere cu generatoare electrice rotative la variaţia
curentului, tensiunii sau puterii în circuitul de excitaţie; în acest caz intervine energia mecanică ca
formă intermediară la acţionarea cu motoare electrice sau direct, la acţionarea cu motoare termice.
Amplificarea electronică se obţine pe baza modificării intensităţii unui curent de electroni în
vid (în tuburi electronice) prin variaţia tensiunilor la electrozii de comandă (grile).
În circuitele de amplificare se realizează procesul de amplificare, adică se reproduce la ieşire
sub formă amplificată puterea sau o mărime ce intră ca factor în expresia puterii instantanee,
folosind energia surselor de alimentare (polarizare).
Tranzistoarele sunt considerate în circuite electronice ca dispozitive active (surse active), în
sensul că pot comanda puterea absorbită de la sursele de alimentare ca răspuns la acţiunea
semnalului de intrare, asigurând sarcinii utile o putere mai mare decât cea debitată de sursa de
semnal de la intrare.
Prin componente pasive înţelegem bobinele, condensatoarele şi rezistoarele de rezistenţă
pozitivă ce nu pot asigura amplificarea de putere, deşi primele două pot înmagazina energie
restituind numai o parte din aceasta datorită pierderilor interioare. De menţionat că şi tranzistoarele,
în procesul amplificării, disipă o parte din puterea absorbită de la sursele de alimentare, în general
surse de curent continuu.
La analiza funcţionării circuitelor de amplificare şi la elaborarea schemelor echivalente
trebuie făcută distincţia între sursele independente şi sursele active (comandate, dependente).
Sursele independente generează semnale prescrise şi sunt capabile să furnizeze unui circuit
putere electrică în mod continuu, de exemplu sursele de alimentare şi sursele de semnal de intrare.
Sursele dependente de curent sau tensiune caracterizează tranzistoarele în schemele echivalente şi
mărimea lor depinde de semnalul de comandă de la intrare.
În amplificatoarele reale semnalele sunt distorsionate, adică forma de undă a semnalului de
ieşire diferă de forma de undă a semnalului de la intrare. Performanţele unui amplificator sunt
apreciate prin caracteristici şi parametri care se referă la:
- distorsiunea formei de undă a semnalelor sau la forma de undă a semnalelor de intrare,
încât distorsiunile să fie minime. În această categorie sunt cuprinse caracteristicile de regim
permanent (staţionar) şi anume de frecvenţă, de fază, de transfer şi caracteristicile tranzitorii care
dau răspunsul amplificatorului în domeniu timp, la anumite forme de undă la intrare.

1
Caracteristicile staţionare, deşi nu dau direct detaliile schimbării formelor de undă, permit să
aprecieze în ce domeniu de frecvenţă trebuie să fie spectrul semnalului pentru ca distorsiunile să nu
depăşească anumite limite;
- mărimea amplificării în putere, tensiune sau curent, a transadmitanţei (transconductanţei), a
transimpedanţei (transrezistenţei);
- stabilitatea funcţionării amplificatorului, prin care se înţelege imposibilitatea intrării în
regim oscilant, regim anormal de funcţionare. În schemele amplificatoarelor sunt prevăzute de
obicei circuite de reacţie, prin care o parte din semnalul de la ieşire se aplica la intrare. În anumite
condiţii, fie datorită circuitelor de reacţie prevăzute, fie datorită unor cuplaje parazite, este posibil ca
amplificatorul sa autooscileze; prin studii de stabilitate se apreciază limitările ce trebuie respectate
pentru ca amplificatorul să fie stabil;
- sensibilitatea amplificatoarelor la zgomotele exterioare se studiază experimental şi sunt o
serie de metode pentru execuţia amplificatoarelor, astfel încât influenţa acestora să se reducă cât mai
mult posibil;
- zgomotele interne ale amplificatoarelor limitează posibilitatea amplificării semnalelor
slabe, la intrare semnalul util trebuind să fie mai mare decât zgomotul echivalent, impunându-se un
anumit raport semnal/zgomot;
- structura internă a amplificatoarelor, numărul de etaje, natura circuitelor de cuplaj între
etaje, natura dispozitivelor active şi regimul de funcţionare al acestora.
Este important ca valorile unor parametri sau forma unor caracteristici să se modifice cât mai
puţin la schimbarea componentelor, la variaţia surselor de alimentare sau a condiţiilor de mediu.

CARACTERISTICI GENERALE ALE AMPLIFICATOARELOR

Amplificatoarele electronice sunt circuite cu foarte multe aplicaţii în practică. Se întâlnesc

amplificatoare atât în aparate de măsură de laborator şi industriale, cum ar fi: multimetre,
osciloscoape, pH-metre, conductivmetre, înregistratoare etc., cât şi în aparatura electronică de
telecomunicaţii sau bunuri de larg consum. Această gamă foarte întinsă de aplicaţii a generat
realizarea de amplificatoare cu performanţe foarte diferite, bazate pe tehnologii diferite şi,
bineînţeles, având costuri diferite în funcţie de destinaţie şi performanţe.

Definirea amplificatoarelor
Pentru a defini clasa de circuite electronice numite amplificatoare, este necesară precizarea
câtorva noţiuni. Orice amplificator are două borne de intrare şi două borne de ieşire. Cele două
mărimi care caracterizează intrarea în amplificator sunt tensiunea şi curentul de intrare (perechea de
valori ui şi ii). Cele două mărimi care caracterizează ieşirea din amplificator sunt tensiunea şi
curentul de ieşire (uo, io). Mărimile de ieşire sunt dependente de cele de intrare.
Trebuie precizat însă că nu întotdeauna ambele variabile, tensiunea şi curentul, sunt luate în
considerare la utilizarea unui amplificator. Există cazuri când contează la intrare numai tensiunea,
sau numai curentul, sau puterea aplicată la intrarea amplificatorului, iar acest lucru se poate întâmpla
privind şi ieşirea amplificatorului. Aceasta înseamnă că deşi intrarea sau ieşirea amplificatorului este
caracterizată prin perechea de mărimi tensiune-curent, accentul din punct de vedere al semnalului
util aplicat la intrare sau dorit la ieşire cade numai asupra uneia dintre ele.
De altfel, cele două mărimi, tensiune şi curent de intrare sau ieşire sunt legate între ele prin
structura amplificatorului sau a sarcinii conectate la ieşirea acestuia.
Rg ii io

vg ui uo Rs
Amplificator

2
 Figura 1.1
Vom defini deci ca amplificator un circuit electronic având patru borne (cuadripol), două
borne de intrare şi două borne de ieşire, caracterizat la intrare prin perechea de mărimi ui, ii şi la
ieşire – prin perechea uo, io, şi care satisface următoarele condiţii:
- corespondenţa dintre tensiunea şi curentul de ieşire faţă de tensiunea şi curentul de intrare
este de tip biunivoc, adică pentru un amplificator conectat într-un circuit ca cel din figura 1.1,
stabilirea unor valori pentru mărimile de la intrarea sa determină în mod univoc mărimile de la ieşire
şi, reciproc, unei perechi (uo, io) îi corespunde o pereche (ui, ii) ; o reprezentare simplificată a acestei
afirmaţii se obţine dacă considerăm că la intrare semnalul este tensiunea ui, iar semnalul de ieşire
este tensiunea u0. Dependenţa între aceste două mărimi este o funcţie u0(ui) biunivocă.
- dependenţa inversă între mărimile de la intrarea amplificatorului şi cele de la ieşirea
acestuia trebuie să fie cât mai redusă, aproximativ nulă. Putem spune astfel că în majoritatea
cazurilor tensiunea şi curentul de la intrarea unui amplificator nu depind de tensiunea şi curentul de
la ieşirea sa;
- în raport cu mărimea care constituie semnalul util aplicat la intrare, circuitul realizează o
amplificare, respectiv domeniul de variaţie a semnalului la ieşire este mai extins decât la intrare.
Se precizează că semnalul de intrare poate fi de tip tensiune, iar semnalul de ieşire poate fi de
tip curent, sau invers.

Clasificarea amplificatoarelor
La clasificarea amplificatoarelor se consideră diferite criterii care se referă la domeniul
frecvenţei semnalelor care pot fi prelucrate, structura schemelor amplificatoarelor şi natura
elementelor din scheme, regimurile particulare de funcţionare ale elementelor active, natura mărimii
amplificate, nivelul semnalelor etc., fără a exista între diferite clasificări o delimitare precisă.
a) Din punctul de vedere al felului semnalelor pe care le amplifică, amplificatoarele pot fi:
- amplificatoare de curent continuu (c.c.), care pot amplifica semnale cu variaţie în timp oricât de
lentă, ajungând chiar până la frecvenţa zero (curent, tensiune continuă) şi a căror frecvenţă minimă
nu este limitată, ea depinzând de aplicaţie;
- amplificatoare de curent alternativ (c.a.), care pot amplifica numai semnale variabile în timp; sub o
frecvenţă limită minimă, semnalul nu mai poate fi amplificat
b) Din punctul de vedere al domeniului frecvenţei semnalului, amplificatoarele se clasifică în:
- amplificatoare audiofrecvenţă, cu banda de la zeci de Hz la zeci de kHz, considerate în clasa
amplificatoarelor de joasă frecvenţă;
- amplificatoare de videofrecvenţă (amplificatoare trece-jos), cu banda de la 20 Hz la 30 MHz, a
căror denumire a fost dată după semnalul video din televiziune;
- amplificatoare de radiofrecvenţă, ce sunt destinate pentru semnale cu frecvenţa mai mare de 100
kHz şi au mai multe subdiviziuni.
c) Din punctul de vedere al lăţimii benzii de frecvenţă amplificatoarele de c.a. se împart în:
- amplificatoare de bandă îngustă, la care spectrul semnalului este concentrat într-o bandă îngustă în
jurul unei anumite frecvenţe (se folosesc
- amplificatoare de bandă largă, la care spectrul semnalului este întins, ocupând o lărgime de bandă
apreciabilă (cuprind amplificatoarele de audiofrecvenţă şi amplificatoarele de videofrecvenţă).
d) Din punctul de vedere al sarcinii conectate la ieşirea elementului activ întâlnim:
- amplificatoare aperiodice cu sarcini neselective
- amplificatoare acordate (selective), care folosesc ca sarcină circuite rezonante LC.
În grupa amplificatoarelor aperiodice se încadrează amplificatoarele de audiofrecvenţă,
videofrecvenţă, inclusiv cele de bandă largă din osciloscoapele catodice, cu banda mai mare de 500
MHz. La amplificatoarele selective, banda îngustă se obţine pe seama răspunsului circuitului
rezonant.
e) Din punctul de vedere al cuplajului dintre etaje avem:
- amplificator cu cuplaj de c.c. (direct, rezistiv, prin diodă Zener);

3
- amplificator cu cuplaj RC;
- amplificator cu cuplaj LC;
- amplificator cu cuplaj realizat cu transformator cu miez;
- amplificator cu cuplaje realizat cu circuite rezonante LC de diferite tipuri;
- amplificator cu cuplaj optic.
f) După tipul etajelor de amplificare, amplificatoarele se pot divide în:
- etaje asimetrice, cazul unui etaj simplu cu un tranzistor
- etaje simetrice, cum ar fi: etaje în contratimp, etaj diferenţial sau cascodă.
g) După poziţia punctului static de funcţionare, etajele de amplificare se clasifică după cum
urmează:
- etaj de amplificare clasă A;
- etaj de amplificare clasă B;
- etaj de amplificare clasă AB;
- etaj de amplificare clasă C;
- etaj de amplificare clasă D;
- etaj de amplificare clasă S.
h) După natura mărimii de interes de la ieşirea amplificatoarelor, acestea se grupează în:
- amplificatoare de tensiune;
- amplificatoare de curent;
- amplificatoare de putere.
i) După nivelul semnalului şi putere se disting următoarele tipuri de amplificatoare:
- amplificatoare de semnal mic, în care este posibilă elaborarea schemelor echivalente de analiză
folosind modelele dispozitivelor active pentru semnale mici presupuse cu parametri constanţi şi
anume cu valorile determinate în punctul static. Este evident că în regim de semnal mic mărimile de
terminal ale dispozitivelor active trebuie să se schimbe foarte puţin faţă de valorile de punct static,
altfel parametrii variază cu nivelul semnalului (de exemplu panta gm= 40∙|Ic| la un tranzistor bipolar).
Etajele de amplificare şi aceste amplificatoare sunt liniare.
- amplificatoare pentru semnale mari, în care se consideră limitări determinate de puterea disipată de
dispozitivul activ, distorsiunile semnalului, valorile maxime posibile pentru curenţii şi tensiunile de
intrare sau ieşire, temperatură etc. Aici se încadrează etajele de amplificare asimetrice care lucrează,
de obicei, în clasă A şi etajele în contratimp care pot lucra în clasă A, AB sau B. Trebuie făcută
distincţie între regimul clasă A al unui etaj şi regimul liniar (de semnal mic).
- amplificatoarele de putere cuprind în general etajele selective de putere în care dispozitivele active
lucrează în regim neliniar, urmărindu-se să se obţină o putere de c.a. şi un randament cât mai mare.
Din această grupă sunt excluse etajele de ieşire de audiofrecvenţă, care sunt aperiodice şi sunt
studiate în multe lucrări la amplificatoare de putere. Amplificatoarele (etajele) selective de putere
lucrează în clasă C, S şi D. În clasă C, dispozitivul activ are o sursă de polarizare în circuitul de
intrare care-l ţine blocat, exceptând intervalele scurte la vârful uneia din alternanţele semnalului
sinusoidal de intrare, când asigură impulsuri mari de curent de durată scurtă. Randamentul poate
ajunge până la 80%. La amplificatorul clasă S, sarcina utilă este inclusă într-un circuit rezonant serie
RLC la bornele căruia sursa de alimentare de c.c. se aplică îndurate egale cu polaritate inversată.
Circuitul rezonant trebuie acordat pe frecvenţa impulsurilor dreptunghiulare simetrice care comandă
comutarea sursei. Randamentul amplificatoarelor clasă S se apropie de 100%. Regimul clasă D se
referă la amplificatoare care lucrează în impulsuri. Semnalul de intrare este transformat după un
anumit cod în trenuri de impulsuri, ce sunt amplificate cu randament ridicat; la ieşire, utilizându-se
filtre adecvate, se reproduce cu o anumită eroare forma de undă de la intrare.
j) După tipul componentelor utilizate la realizarea amplificatoarelor, se deosebesc:
- amplificatoare cu tuburi electronice;
- amplificatoare cu tranzistoare;
- amplificatoare cu circuite integrate de putere;
- amplificatoare cu circuite hibride;

4
- ampli-ficatoare cu tranzistoare IGBT.

Observaţii
Tranzistorul IGBT reprezintă un dispozitiv semiconductor a cărui tehnologie de fabricaţie a
fost elaborată în anii ’80. Acesta combină simplitatea comenzii şi timpii excelenţi de comutaţie ai
tranzistorului MOSFET cu capabilitatea mare de lucru în curent şi tensiune mare a tranzistorului
bipolar.
Simbolul, schemele echivalente şi comutaţia sunt prezentate în figura 1.2.
C C

C UGE
T2 T2

IG
G G T1
G
Figura 1.2
Tranzistorul IGBT are trei terminale: G – poartă; E – emitor; C – colector. Schema electrică
este o pseudoconexiune Darlington formată dintr-un tranzistor MOSFET de intrare şi IC un tranzistor
E E
bipolar de tip pnp. Comanda tranzistorului
E IGBT se face în acelaşi mod ca la tranzistorul MOSFET.
Dacă tranzistorul este comandat cu impuls UGE circuitul de comandă debitează curenţi de scurtă
durată (şi deci putere) la începutul şi sfârşitul impulsului care încarcă/descarcă capacitatea de intrare
a tranzistorului.
Utilizarea unor componente discrete ca tranzistoare, diode, rezistoare etc., chiar sub formă
miniaturizată, implică un număr mare de elemente electronice conţinute într-o instalaţie electronică
complexă şi respectiv un număr mare de conexiuni şi lipituri, fapt care duce la scăderea fiabilităţii
aparaturii respective. Problema reducerii numărului de componente şi a conexiunilor dintre ele a fost
rezolvată prin apariţia şi folosirea pe scară largă a circuitelor integrate, care au condus la creşterea
fiabilităţii sistemelor electronice şi la un grad înalt de miniaturizare. Cele mai folosite circuite
integrate sunt circuitele integrate semiconductoare de tip monocip, în care elementele
microcircuitului sunt realizate în interiorul unui mic monocristal semiconductor („cip”), de obicei
din siliciu. Dimensiunile cipului depind de numărul de componente incluse în circuitul integrat,
variind între 1,25 mm2 şi 5 – 10 mm2. Cipul care conţine circuitul integrat se fixează pe un suport cu
electrozi de ieşire (denumiţi „pini”), iar după realizarea conexiunilor între schemă şi pini, prin
intermediul unor fire subţiri de aur, întregul ansamblu se încapsulează într-o capsulă din material
plastic sau mai rar, metalică.
Circuitele hibride sunt o combinaţie între circuitele integrate monocip, tranzistoare, diode şi
circuitele cu straturi subţiri (elementele componente pasive - rezistoare, condensatoare, bobine - şi
conexiunile dintre ele sunt realizate sub formă de straturi subţiri depuse pe suporţi dielectrici –
sticlă, ceramică etc.). Deşi elementele active folosite nu au corp protector, întregul circuit hibrid este
încapsulat, de obicei, într-un corp unic.

Zgomote electrice în amplificatoare

Un amplificator fără semnal de intrare nu are ieşirea zero. Semnalul de ieşire în acest caz are
un caracter fluctuant cu variaţii întâmplătoare, constituind semnalul de zgomot cu caracter
perturbator. La un amplificator de audiofrecvenţă ascultat în difuzor sau căşti, zgomotele apar sub
forma unor fâşâituri, trosnituri etc.. Semnalul de zgomot la ieşire poate fi oscilografiat sau măsurat
cu un voltmetru şi se consideră, ca efect echivalent, cu generatoare de curent sau tensiune la intrare,
tot cu caracter fluctuant, care amplificate ca şi semnalul util dau acelaşi nivel de zgomot. Semnalul
util de la ieşirea amplificatorului trebuie să fie mai mare decât semnalul de zgomot, astfel încât să
poată fi utilizat, impunându-se un anumit raport semnal/zgomot.

5
 Condiţionat de raportul semnal/zgomot impus la ieşire, apar şi la intrare restricţii în privinţa
mărimii semnalului util faţă de cel de zgomot. Cu creşterea amplificării se poate obţine la ieşire
acelaşi nivel cu semnale de intrare tot mai mici, până când semnalul de intrare comparabil cu
zgomotele, se „îneacă” în acestea, nemaiputând să fie identificat la ieşire. Valoarea maximă a
amplificării este deci limitată de zgomote.
Zgomotele pot fi exterioare amplificatorului sau introduse de acesta.
O sursă de zgomot exterioară tipică este reţeaua electrică de frecvenţă industrială. Aceasta
poate perturba un amplificator prin sursele de alimentare ale acestuia şi prin radiaţia
electromagnetică a unor consumatori puternici.
Zgomotul provocat de reţeaua de alimentare, numit obişnuit brum, se reduce la
amplificatoarele de calitate folosind la ieşirea redresoarelor filtre cu celule multiple şi stabilizatoare
cu factori de rejecţie mari ai reziduurilor de filtrare.
Etajele de la intrarea amplificatorului pot fi perturbate şi de radiaţia transformatorului
redresorului şi a etajelor de ieşire, motiv pentru care se recurge la ecranarea pe subansambluri în
interiorul amplificatorului.
Ecranele se execută uneori cu straturi multiple din metale cu înaltă permeabilitate magnetică,
alternând cu metale de conductivitate mare pentru a fi eficiente atât la joasă, cât şi la înaltă
frecvenţă. Există o întreagă strategie pentru utilizarea conexiunilor ecranate interioare, alegerea
traseelor plăcilor imprimate şi modul de conectare şi dispunere a aparatelor de măsură, acestea din
urmă putând şi ele să producă perturbaţii.
Zgomotele anormale importante mai pot fi produse de componente de proastă calitate
(rezistenţe, condensatoare, bobine, transformatoare, dispozitive active), de lipituri şi contacte
proaste etc. La amplificatoarele de joasă frecvenţă sunt deosebit de importante soluţiile constructive
pentru reducerea efectului microfonic, evitându-se la minim vibraţiile posibile pentru amplificator şi
elementele critice interioare.

Amplificatoare inversoare şi neinversoare

3
+ 1 uo1
ui + 5
5 uin uo
ui- - uo2
2 Figura 1.3
Bornele 1 şi 2 sunt bornele de intrare în amplificator,4 iar bornele 3 şi 4 sunt borne de ieşire.
Tensiunea de intrare în amplificator este uin, măsurată între cele două borne de intrare.
În anumite situaţii este convenabil să se precizeze tensiunea de intrare uin prin cele două
tensiuni ui+ şi ui- faţă de borna de referinţă a tensiunilor, care poate să nu coincidă cu nici una dintre
bornele de intrare. Pentru această situaţie uin = ui+ - ui-. Tensiunea de ieşire din amplificator este
dependentă de tensiunea de intrare ui şi deci de diferenţa ui+ - ui-. În cazul în care nici una dintre
bornele de intrare nu este conectată la borna de referinţă (masă), spunem că intrarea amplificatorului
este diferenţială. În cazul când una dintre bornele de intrare este conectată la referinţă, avem
următoarele situaţii:
- borna 2 conectată la masă:
- uin = ui+ şi tensiunea de ieşire din amplificator va depinde numai de tensiunea aplicată la
borna 1. Această intrare se numeşte intrarea neinversoare a amplificatorului (tensiunea de ieşire din
amplificator, în cazul unui semnal sinusoidal aplicat la intrare, va fi tot un semnal sinusoidal în fază
cu intrarea);
- borna 1 conectată la masă:
- uin = -ui- şi tensiunea de ieşire din amplificator va depinde numai de tensiunea aplicată la
borna 2, dar cu semn schimbat. Din această cauză borna 2 se numeşte intrarea inversoare a

6
amplificatorului (tensiunea de ieşire din amplificator, în cazul unui semnal sinusoidal aplicat la
intrare, va fi un semnal sinusoidal defazat cu 180º faţă de primul, adică în antifază cu intrarea).
Bornele de ieşire ale amplificatorului (3,4), de asemenea, pot avea sau nu legătură cu borna
de referinţă. De cele mai multe ori borna 4 reprezintă şi borna de referinţă, caz în care u o = uo1.
Acesta este cazul amplificatorului la care sarcina are un punct la masă. În cazurile în care bornele de
ieşire nu au un punct comun cu masa, amplificatorul se numeşte cu ieşire diferenţială, întrucât în
acest caz uo = uo1 – uo2.
Parametrii amplificatoarelor
Cunoaşterea semnificaţiei parametrilor unui amplificator este necesară în vederea
interconectării acestuia în circuitul semnalului care trebuie amplificat. Parametrii unui
amplificator pot fi împărţiţi în trei categorii:
- parametri de intrare;
- parametri de ieşire;
- parametri de transfer.

Parametrii de intrare
a) Gama de tensiuni ce se pot aplica la intrare – reprezintă domeniul de valori pe care le pot lua
tensiunile de intrare ui+ şi ui-, în aşa fel ca amplificatorul să nu se distrugă sau ca funcţionarea
sa să corespundă altor parametri specificaţi de producător (distorsiuni, amplificare).
b) Impedanţa de intrare în amplificator – caracterizează încărcarea pe care o produce intrarea
amplificatorului asupra sursei de semnal, el fiind determinat de raportul dintre tensiunea şi
curentul absorbit de intrarea amplificatorului. Impedanţa de intrare este dată de raportul:
u
Zi = i
ii
Parametrii de ieşire
a) Gama de tensiuni de ieşire reprezintă domeniul de valori pe care le poate lua tensiunea de
ieşire din amplificator. Tensiunea de ieşire este limitată automat de amplificator în acest
domeniu. Pentru valori ale tensiunii de ieşire cuprinse în domeniul specificat de producător,
amplificatorul nu distorsionează semnalul de intrare aplicat şi funcţionarea amplificatorului
este corectă.
b) Gama de curenţi de ieşire reprezintă domeniul de valori pe care le poate avea curentul la
ieşire. În general acest domeniu este specificat prin valoarea maximă a curentului de ieşire.
Conectarea unei rezistenţe de sarcină care să determine un curent mai mare decât această
valoare poate duce la distrugerea amplificatorului, dacă acesta nu este prevăzut cu circuite de
protecţie la suprasarcină.
c) Impedanţa de ieşire a amplificatorului este valoarea impedanţei interne echivalente din
punctul de vedere al ieşirii amplificatorului. Cunoaşterea ei permite prezentarea părţii de
ieşire a schemei echivalente pentru un amplificator.
d) Puterea maximă la ieşire este un parametru care se specifică în cazul amplificatoarelor de
putere. El reprezintă valoarea maximă a puterii ce poate fi debitată într-o sarcină conectată la
ieşirea amplificatorului. Trebuie menţionat că această putere se obţine numai în anumite
condiţii, care se specifică la precizarea puterii maxime, condiţii legate de valoarea sarcinii,
valoarea tensiunii de alimentare şi frecvenţa la care se măsoară.

Parametrii de transfer
a) Factorul de amplificare reprezintă raportul dintre variaţia de semnal produsă la ieşire şi
variaţia de semnal produsă la intrare. Variaţia de semnal de ieşire este produsă de cea de la intrare.
Cum în multe cazuri, la intrare se aplică un semnal sinusoidal, semnalul de ieşire va fi tot sinusoidal,
parametrul factor de amplificare fiind definit numai pentru amplificatoarele liniare. Raportul
amplitudinilor semnalelor sinusoidale de ieşire şi intrare reprezintă factorul de amplificare sau

7
amplificarea montajului. În general, comportarea amplificatorului este diferită în funcţie de
frecvenţa semnalului aplicat.
Această dependenţă de frecvenţă face necesară introducerea unui nou parametru, numit
lărgime de bandă – diferenţa fmax – fmin.
b) Caracteristica de transfer reprezintă corespondenţa dintre tensiunea de ieşire şi cea de
intrare. Acest parametru este util în cazul amplificatoarelor neliniare, când factorul de amplificare
este dependent de tensiunea de intrare şi nu mai poate constitui un parametru care să descrie
amplificatorul. Factorul de amplificare poate fi definit numai într-un punct de funcţionare, într-o
zonă limitată în jurul acestuia.
c) Caracteristica de amplitudine şi de fază a amplificatorului reprezintă variaţia cu frecvenţa
a modulului factorului de amplificare sau transfer şi respectiv variaţia argumentului acestuia cu
frecvenţa.
În general, aceste caracteristici cuprind o zonă, numită zona frecvenţelor medii, în care
factorul de amplificare rămâne practic constant cu frecvenţa. Această valoare a factorului de
amplificare se numeşte amplificare la frecvenţe medii.
Se numeşte frecvenţă limită inferioară fmin frecvenţa la care factorul de amplificare scade la
1
0,707 = din valoarea sa la frecvenţe medii. Această valoare corespunde unei reduceri a puterii
2
semnalului debitat la ieşire la 50% din puterea pe care o poate debita amplificatorul la frecvenţe
medii. Analog se defineşte şi frecvenţa limită superioară fmax. Diferenţa dintre frecvenţa limită
superioară şi frecvenţa limită inferioară reprezintă lărgimea de bandă a amplificatorului. Intervalul
de frecvenţe cuprins între fmin şi fmax reprezintă banda amplificatorului. Se consideră că semnalele de
intrare având frecvenţe în interiorul benzii sunt amplificate corect. Semnalele din afara benzii sunt
considerate ca fiind neamplificate.
d) Factorul de distorsiuni caracterizează funcţionarea amplificatoarelor de putere.
La aplicarea unui semnal sinusoidal la intrarea unui amplificator se va obţine la ieşirea
acestuia un semnal format din sinusoida de la intrare amplificată şi componente sinusoidale
armonici ale frecvenţei de intrare, datorate neliniarităţilor caracteristicii de transfer a
amplificatorului.
Se defineşte ca factor de distorsiuni raportul dintre puterea armonicilor la ieşirea
amplificatorului şi puterea fundamentalei (a semnalului de frecvenţă egală cu cea aplicată la intrare),
exprimat în procente. Dacă la intrare se aplică semnalul uε(t) = Uε ∙ sin ωt şi la ieşire rezultă:

'
u0(t) = U0 sin ωt + U 0 sin 2ωt + U
" sin 3ωt + ...
0
factorul de distorsiune va fi: δ =

U 0' 2 + U 0"2 + ...

⋅100 [%] .

U0
Trebuie de menţionat că factorul de distorsiuni este funcţie nu numai de puterea la ieşire, ci
şi de frecvenţă.

ETAJE DE AMPLIFICARE CU TRANZISTOARE

Etaj de amplificare cu tranzistor bipolar în conexiune colector-comun (repetor pe emitor)

Etajul de amplificare cu tranzistorul în conexiunea CC este prezentat în figura 2.1.

8
 + VCC

R
Figura 2.1
C
Divizorul rezistiv din
G
1
bază precum şi rezistenţa din emitorul tranzistorului contribuie la
T static
polarizarea corectă a acestuia şi la stabilizarea punctului C de funcţionare în raport cu variaţiile
de temperatură sau dispersia parametrilor tranzistorului. Schema
E
de curent alternativ este prezentată
RG am considerat că toate condensatoarele se comportă ca nişte scurtcircuite în
în figura 2.2 în care
regim dinamic pentru orice frecvenţă R din banda de lucru.
R R
v
g
~ig h11 i
2 b i io v
E o L

RG
R R R
vin h21 ·ib vo
v
~
B E L

g Figura 2.2
Rezistenţa de intrare în tranzistor este:
v
Rin ,T = in
ib
R E ⋅ RL
vin = h11 ⋅ ib + (1 + h21 ) ⋅ ib ⋅
Dar avem: RE + R L
RE ⋅ RL
Deci: Rin.T = h11 + (1 + h21 ) ⋅
.
RE + RL
Valoarea rezistenţei de intrare în tranzistor este foarte mare, de ordinul a câteva sute de
kiloohmi.
Rezistenţa de intrare în etaj va fi:
vg
Rin =
ig
R B ⋅ Rin ,T
Rin =
R B + Rin .T
Deoarece R B « Rin .T
Rin ≅ R B
.
Deci rezistenţa de intrare a etajului va fi şuntată de valoarea rezistenţei R B. Deoarece
valoarea acestei rezistenţei este de ordinul zecilor de kiloohmi se poate considera că etajul este
atacat de tensiune.
Rezistenţa de ieşire din tranzistor este:
v
Rout ,T =o vg =0
i
v o = −( h11 + RG' ) ⋅ ib

9
 RG ⋅ RB
unde RG' =
RG + R B
Dar, i =−(1 +h21 ) ⋅ib
h11 + RG'
Deci, Rout ,T =
1 + h21
Valoarea rezistenţei de ieşire din tranzistor este foarte mică: zeci de ohmi. Rezistenţa de
ieşire din etaj este:
v
Rout = o vg =0
io

RE ⋅ Rout ,T
Rout =
RE + Rout ,T
Deoarece Rout ,T « R E ⇒ Rout ≅ Rout ,T , iar valoarea rezistenţei de ieşire din etaj este foarte
mică, motiv pentru care etajul va fi considerat că are ieşirea în tensiune.
Amplificarea în tensiune a etajului este:
v
AV = o
vin
vo = (1 + h21 ) ⋅ ib ⋅ RE'
vin = [ h11 + (1 + h21 ) ⋅ RE' ] ⋅ ib
RE ⋅ RL
R E' =
RE + RL
(1 + h21 ) ⋅ R E'
Deci: AV =
h11 + (1 + h21 ) ⋅ R E'
Deoarece hie « (1 + h fe ) ⋅ R E obţinem: AV ≅ 1 .
'

Deci etajul nu amplifică în tensiune.

Amplificarea în curent a etajului este:
io
Ai =
ig
RE
io = − ⋅ (1 + h21 ) ⋅ ib
RE + RL
RB
ib = ⋅ ig
RB + Rin ,T
R B + Rin ,T
ig = ⋅ ib
RB
Astfel, obţinem în final:
RE RB
Ai = −(1 + h21 ) ⋅ ⋅
R E + R L RB + Rin ,T

Deoarece Rin,T 〉 〉 RB şi Rin ,T ≅ (1 + h21 ) ⋅ RE′ , rezultă că

RB
Ai ≅ −
RL
Amplificarea în curent poate fi mărită prin mărirea rezistenţei RB sau micşorarea lui RL.
Putem mări RB renunţând la polarizarea tranzistorului cu ajutorul divizorului rezistiv în bază şi

10
folosind doar o singură rezistenţă de valoare sporită, însă în acest caz creşte sensibilitatea punctului
static de funcţionare la condiţiile de lucru.
Amplificarea în curent mai poate fi mărită şi prin creşterea lui RE. Putem opta pentru această
soluţie dacă introducem în locul lui RE o rezitenţă neliniară care să aibă valoare mare în curent
alternativ şi mică în curent continuu. O soluţie ar fi înlocuirea lui RE cu un generator de curent ca în
figura 2.3.
+ Vcc

R3
R1
Cin
T1 C0

T2
vin vout RL
Figura 2.3
R
Repetorul pe emitorReste
2 folosit Rîn5 general ca4 etaj de ieşire sau de intrare cu impedanţă de
intrare mare.
AMPLIFICATOR CASCODĂ

Când se trece de la circuitele cu un singur etaj, la proiectarea amplificatoarelor cu mai multe

etaje, apar posibilităţi de proiectare cu totul noi. De exemplu, putem obţine amplificări foarte mari
legând în cascadă etaje cu emitorul comun (adică conectând ieşirea unui etaj la intrarea celui de-al
doilea etaj), deoarece amplificarea sistemului va fi produsul amplificărilor etajelor individuale.
În figura următoare se prezintă amplificatorul cu două etaje numit „cascodă”.

+
VCC

R
L

+
T
2

VB2

T v0

R 1

vi

11
VB1
-
 Figura 3.1
Tranzistorul T1 este într-o conexiune cu emitorul comun tipică, în afară de faptul că sarcina
colectorului este un al doilea tranzistor. Tranzistorul T2 este într-o conexiune bază comună şi astfel
semnalul intră în emitor şi iese la colector, baza fiind menţinută la un potenţial constant de către o
sursă.
Din punct de vedere al fluxului de putere continuă debitat de sursa de alimentare, cele două
tranzistoare sunt în serie şi curenţii de colector Ic1 şi Ic2 sunt practic egali.
Se observă că tensiunea VCE1 este determinată aproape exclusiv de tensiunea aplicată bazei
lui T2: VCE1 ≈ VB2
Şi astfel: VCE2 ≈ Vcc – VB2 – Ic2 ∙ RL
Dacă reţeaua de polarizare este aleasă corect, ambele tranzistoare funcţionează în regiunea
activă normală. Prin urmare, printr-o primă aproximaţie, vom putea face calculele asupra
amplificării, folosind pentru tranzistoare circuite echivalente simplificate.

+VCC

RL

αF2 ·IE2

IE2
T2
βF1 ·IB1
VB2
vO
IB1

TFigura 3.2
RS
Pentru acest circuit simplu, amplificările 1
pot fi calculate:
vi ∆I C 2
= β F1 ⋅ α F 2
∆I B1
v ∆I ⋅ R R
VB1 Av = o = − C 2 L = − β F 1 ⋅ α F 2 ⋅ L
vi ∆ I B1 ⋅ R B Rs

AMPLIFICATOARE DE JOASĂ FRECVENŢĂ DE TENSIUNE

Amplificatoarele de joasă frecvenţă, numite şi de audiofrecvenţă, se caracterizează printr-o

bandă de trecere cuprinsă între aproximativ 20 Hz şi 20 kHz.
Amplificarea realizată de un singur etaj nu depăşeşte 40...50. Pentru obţinerea unor
amplificări mai mari se cuplează în cascadă mai multe etaje amplificatoare, ieşirea unui etaj fiind

12
conectată la intrarea etajului următor. Ultimul dintre etaje, denumit etaj final, este de regulă un etaj
de semnale mari, adică de putere, iar etajele care îl preced, numite şi preamplificatoare sunt etaje de
semnal mic, numite şi de tensiune.
Cuplajul între etaje poate fi făcut prin rezistenţă şi capacitate (RC) sau prin transformator.

+EC
RC
CC R1

T1 T2
Figura 3.3
CE R2 +EC
RE

ns R1
np

T23.4
Figura
T1
În figura 2.6 este ilustrată schema celui mai folosit tip de amplificator, care are tranzistoare
în conexiunea EC, cuplajul între etaje făcându-se printr-un condensator CC, numit condensator de
cuplaj, care uneşte etajele din punct de R2 vedere al semnalelor alternative şi le separă galvanic,
permiţând astfel polarizarea corespunzătoare a bazei tranzistorului din etajul al doilea.
Alegerea cu atenţie a tranzistorului din primul etaj, în cazul amplificatoarelor folosite în
electroacustică, este foarte puţin importantă, deoarece acesta trebuie să aibă un zgomot cât mai mic
posibil. Un nivel redus de zgomot se obţine alegând un curent de colector, corespunzător punctului
static de funcţionare, cât mai mic posibil, fără ca βF să scadă prea mult.
Pentru a se obţine transfer optim de semnal de la un etaj la altul, impedanţa de intrare a
etajului doi, ţinând seama de prezenţa divizorului R1R2, folosit în reţeaua de polarizare, trebuie să fie
egală cu impedanţa de ieşire a primului etaj.
Întrucât impedanţa de intrare a etajului doi nu poate fi aleasă arbirar, cuplajul nu va fi optim
şi deci câştigul total al amplificatorului va fi mai mic decât suma câştigurilor etajelor cuplate în
cascadă. Numai în cazul cuplajului prin transformator se poate realiza condiţia adaptării optime a
cuplajului între etaje.
În cazul cuplajului RC, conexiunea emitor comun asigură pierderi minime din cauza
neadaptării întrucât impedanţele de intrare şi ieşire ale etajelor cuplate au valori apropiate în cazul
acestei conexiuni.
Schema echivalentă a cuplajului RC este cea din figura de mai jos.

CC
v1 RC R1 R2 Rin CO v2
Figura 3.5
La frecvenţe medii, considerând CC scurcircuitat şi CO inexistent, schema echivalentă poate fi
pusă sub forma din figura 3.6.

v1 RS v2
13
 Figura 3.6
Sarcina etajului amplificator se poate calcula cu relaţia:
RS = RC││RB‌││Rin
RB = R1││R2
Rezistoarele R1 şi R2 apar în paralel pentru că sursa de curent continuu EC reprezintă
aproximativ un scurtcircuit pentru semnale alternative.
Amplificarea în tensiune a primului etaj creşte odată cu R S. Ar fi de dorit deci să se ia RC cât
mai mare. Dacă analizăm însă schema echivalentă, se observă că oricât de mare am lua RC, pentru a
creşte RS, rezistenţa RS, de care depinde amplificarea în tensiune, nu poate depăşi valoarea lui Rin.
Practic, în acest caz nu are sens să se ia RC mai mare de 3...10 kΩ.
Se poate trage concluzia că la proiectarea amplificatorului, valoarea rezistenţei RC se deduce
din condiţia de stabilire a regimului static al tranzistorului. Admiţând o cădere de tensiune pe
rezistenţa de stabilizare termică din emitor
VE = RE ∙ IC0 = 3...4 V
şi o anume tensiune de regim static
VC0 = 4...6 V
dacă IC0 este curentul de colector admis în regim static, atunci avem:
E − VC 0 − V E
RC = C
IC0
De obicei, din acest calcul rezultă că RC va avea valori cuprinse între 3 şi 10 kΩ, care satisfac
simultan şi condiţia unei amplificări sufuciente. Dacă din calcul rezultă RC < 3 kΩ, înseamnă că
amplificarea în tensiune scade prea mult şi este necesar să se modifice punctul static de funcţionare
al tranzistorului până se obţine pentru RC o valoare suficient de mare.

AMPLIFICATOARE DE PUTERE

Există multe aplicaţii în care amplificatoarele trebuie să debiteze puteri considerabile la

ieşire. Uzual, amplificatoarele audio pot debita puteri cuprinse între 1 – 100 W (dar pot ajunge şi
până la 1000 W) în sarcini constituite din difuzoare.
Difuzorul este unul din cele mai răspândite traductoare electroacustice, fiind destinat
transformării energiei electrice de audiofrecvenţă, în energie acustică, care se propagă în spaţiul
învecinat sub formă de unde sonore. Clasificarea difuzoarelor se face după principiul de funcţionare
sau varianta constructivă folosită. Se deosebesc astfel: difuzoare electromagnetice, electrodinamice,
electrostatice, piezoelectrice, ionice etc.
Cel mai răspândit tip de difuzor este difuzorul electrodinamic, realizat într-o mare diversitate
de forme constructive, puteri nominale sau impedanţe de intrare.
De asemenea, amplificatoarele de putere sunt necesare la comanda unor emiţătoare de
ultrasunete sau a unor motoare electrice în diverse sisteme de automatizări.
În general, un amplificator de putere conţine cel puţin trei etaje:
- etajul final, care realizează cea mai mare parte a amplificării de putere: dispozitivele utilizate
la realizarea acestui etaj sunt capabile să debiteze curenţi de valori mari şi cu puteri disipate
admise ajungând până la 100 W;
- etajul de comandă (driver) a etajului final, având rolul de a asigura semnalul necesar pentru
comanda tranzistoarelor din etajele finale. Acestea pot necesita semnale de comandă în
antifază sau puteri de comandă de câţiva waţi în cazul amplificatoarelor de putere mare (mai
mare de 10 W);
- etajul de intrare al amplificatorului, care asigură amplificarea tensiunii de intrare până la
valoarea necesară pentru intrarea etajului driver.

14
 ETAJE FINALE

Amplificatoarele finale pot fi proiectate să lucreze în regim liniar sau în impulsuri.

În impulsuri, tranzistoarele comandate de semnalul de intrare în regiunea de comutaţie, între
saturaţie şi blocare. Impulsurile pot avea factor de umplere ½ (durata egală cu pauza) sau factor de
umplere diferit de ½.
În funcţionarea liniară, tranzistoarele pot lucra într-unul din cele trei regimuri de bază:
- clasa A, funcţionare caracterizată de faptul că dispozitivul activ conduce pe întreaga durată a
perioadei semnalului de intrare;
- clasa B, ceea ce corespunde unei conducţii de curent de către dispozitivul activ pe o durată
de timp egală cu jumătate din perioada semnalului de intrare (180º), în cealaltă semiperioadă
tranzistorul fiind blocat;
- clasa C, care corespunde unei conducţii pe o durată de timp mai mică decât o semiperioadă.
Acest regim de funcţionare are dezavantajul de a produce în semnalul de ieşire un bogat
conţinut de armonici ale semnalului de intrare, care pot fi eliminate numai prin utilizarea ca
sarcini a unor circuite acordate.
Comparativ, curenţii prin dispozitivele active în cele trei clase de funcţionare se pot vedea în
figura de mai jos.
Ui

Clasă A Im
t

Clasă B Figura 3.7

Cuplajul dintre sarcină şi tranzistoarele finale poate fi realizat:
t
- cu transformator: se realizează o separare galvanică între sarcină şi amplificator, asigurând în
i
acelaşi timp şi o adaptare a impedanţei de sarcină la valoarea impedanţei de sarcină optimă
pentru dispozitivul activ
Clasă C folosit, printr-o alegere judicioasă a raportului de transformare;
- cu condensator, înlătură componenta continuă de tensiune t care poate apărea la ieşirea
amplificatorului şi care de ce mai multe ori este inaceptabilă pentru sarcină;
- direct: are avantajul de a înlătura din construcţia amplificatorului două elemente
voluminoase şi care introduc limitări în banda de frecvenţe a semnalelor + EC ce pot fi
amplificate.
ETAJ FINAL CLASĂ A CU CUPLAJ PRIN TRANSFORMATOR

R
V1 V2
R1 S

R2
15
R3
 Figura 3.8

IC R3

M1

ICM
∆ICmax M

R3RS

Figura 3.9
În absenţa semnalului de intrare, tranzistorul se găseşte în punctul staticV de funcţionare
V in V EC VCEmax
M(VCEM, ICM). Ecuaţia drepteiCEmde sarcină vaCEMfi (considerând rezistenţa de curentCE
continuu a
primarului transformatorului, ca fiind nulă): M 2
∆VCEmax
VCE = EC – R3 ∙ IC
Ecuaţia dreptei de sarcină dinamică este:
VCE = -(R3 + R'S) ∙ ΔIC
unde R'S este rezistenţa de sarcină reflectată în primar:
R'S = (n1/n2)2 ∙ RS
Această ecuaţie corespunde unei drepte de sarcină de pantă –[1/(R3 + RS)], care trece prin punctul
static de funcţionare.
Excursia maximă a tensiunii colector-emitor va fi limitată de tensiunea colector-emitor
maximă pe care o poate suporta tranzistorul şi de tensiunea de saturaţie:
ΔVCEmax = VCemax - VCesat
Dacă se consideră că rezistenţa R3 este mică (o valoare mare duce la scăderea puterii în
rezistenţa de sarcină), atunci putem scrie că:
VCEM = (VCemax + VCesat)/2
şi VCEM ≈ EC
Valoarea curentului din punctul static de funcţionare va fi aleasă astfel încât puterea disipată
de tranzistor în acest să nu depăşească puterea maximă disipată din catalog.
Amplitudinea semnalului de intrare va trebui să fie astfel aleasă ca punctul de funcţionare să
se deplaseze pe dreapta de saturaţie M1M2, între cele două puncte. Amplitudini mai mari aplicate la
intrare vor determina saturarea sau blocarea tranzistorului, ceea ce va avea ca efect distorsionarea
puternică a semnalului de ieşire prin limitare.
Puterea absorbită de la sursa de alimentare va fi:
P0 = EC ∙ ICM
Puterea utilă debitată în sarcină este:
PS = (ICM ∙ EC)/2
Puterea disipată de tranzistor se obţine prin scăderea puterii utile din cea absorbită de la
sursă:
Pd = P0 – PS = PS
Randamentul unui asemenea etaj final va fi:
η = PS/P0 = 0,5
AMPLIFICATOARE DE CURENT CONTINUU

16
 Amplificatoarele de curent continuu sunt circuite amplificatoare a căror frecvenţă limită
inferioară de funcţionare este zero. Ele pot reda la ieşire nu numai variaţiile de semnal, ci şi
componenta continuă a semnalului de intrare. Aceste amplificatoare sunt utile ori de cîte ori trebuie
amplificate tensiuni sau curenţi care au valori medii diferite de zero sau au variaţii foarte lente în
timp (frecvenţe foarte joase).
Pentru a realiza amplificatoare de curent continuu sunt necesare cuplaje directe între etajele
de amplificare, asigurându-se astfel transmiterea unor variaţii oricât de lente ale semnalului de
intrare.
Exemplu de cuplare directă a două etaje de amplificare.
+ EC
R1 R2

T1 T2
uo
uin Figura 4.1

Tranzistoarele T1 şi T2 din figura de mai sus reprezintă două etaje de amplificare cu emitorul
comun. Polarizarea tranzistorului T2 se obţine direct din colectorul tranzistorului T1. Acest lucru face
ca tensiunea colector-emitor a tranzistorului T1 să fie numai de circa 0,6 V (cât este tensiunea bază-
emitor a unui tranzistor cu siliciu în conducţie). Pentru semnale mici, acest cuplaj asigură o tensiune
de polarizare suficientă. La semnale mai mari, tranzistorul T1 se poate satura.
Principalul dezavantaj al schemei de mai sus îl constituie influenţa variaţiei parametrilor
dispozitivelor asupra tensiunii de ieşire (de ex., temperatura), variaţiei tensiunii de alimentare sau a
îmbătrânirii elementelor de circuit.

AMPLIFICATORUL DIFERENŢIAL

Principalul mijloc pentru a elimina influenţa variaţiei parametrilor dispozitivelor îl constituie

utilizarea simetriei electrice la realizarea acestor amplificatoare.
Schema celui mai simplu amplificator simetric este ilustrată mai jos.

+E
RC RC
uo1 RL uo2

T1 T2
RB RB
ui1 ui2

Figura 4.2
Este posibilă analiza circuitului în douăRsituaţii
E particulare:
1) ui1 = ui2
Tensiunile de intrare variază simultan în acelaşi sens. Datorită simetriei circuitului, orice
punct nesituat pe axa de simetrie a circuitului
- E va avea o variaţie de tensiune identică cu simetricul

17
faţă de această axă. Dacă, spre exemplu tensiunea uo1 va creşte, acelaşi lucru se va întâmpla şi cu uo2,
adică diferenţa de tensiune între colectoarele tranzistoarelor nu se modifică. Deşi tensiunea aplicată
la intrare variază, această variaţie nu se transmite la bornele rezistenţei de sarcină RL.
2) ui1 = -ui2
Pe intrarea 2 se aplică o tensiune egală şi de semn contrar cu tensiunea aplicată pe intrarea 1.
Aceasta înseamnă că punctele simetrice faţă de AA' au variaţii de potenţial opuse. Ca urmare, şi în
colectoarele tranzistoarelor se va produce acelaşi lucru, respectiv vor apare variaţii de tensiune egale
şi de semn contrar. Punctele situate pe axa AA' nu îşi vor modifica potenţialele. La ieşire, între
colectoarele tranzistoarelor se va obţine o variaţie de tensiune corespunzătoare variaţiei aplicate la
intrare.
Din cele analizate se poate trage concluzia că acest amplificator are proprietatea de a fi
insensibil la variaţii de potenţial simetrice faţă de axa AA'. Mai mult, variaţii simetrice de parametri
vor produce variaţii simetrice de tensiune, care nu vor influenţa ieşirea. Spre exemplu, dacă se
modifică temperatura ambiantă, se vor modifica simultan cele două tensiuni bază-emitor, UBE1 şi
UBE2. Variaţia lor fiind în acelaşi sens, deci simetrică faţă de axa AA', nu va apărea la ieşire, şi ca
urmare circuitul nu va fi sensibil la modificarea unui parametru.
A
+E
RC RC
RL/2 RL/2

T1 T2
RB RB
ui1 ui2

2RE 2RE
Figura 4.3
Simetria perfectă a circuitului, presupusă anterior nu este posibil de realizat, însă reducerea
sensibilităţii tensiunii de ieşire faţă de variaţia temperaturii sau a tensiunii de alimentare este
substanţială. -E
REACŢIA
A'
Generalităţi
Nu există amplificatoare ideale. Nici un amplificator nu este perfect liniar, în sensul că
tensiunea de ieşire nu este cu exactitate forma de undă a tensiunii de intrare, înmulţită cu un factor
constant. Chiar dacă amplificatorul este suficient de liniar pentru o anumită plajă a tensiunii de
intrare, amplificarea în tensiune variază datorită schimbărilor survenite în tensiunea de alimentare
sau temperatură, care produc variaţia caracteristicilor tranzistorului cu punctul static de funcţionare.
Acestea şi multe alte limitări ale amplificatorului pot fi minimalizate prin aplicarea reacţiei negative.
În figura 4.4 este redată diagrama de fluenţă a semnalului.
intrare v1 v2 ieşire v3
COMPARATOR AMPLIFICATOR
DE BAZĂ

v4 Figura 4.4
+În figura 4.5 se prezintă schema AMPLIFICATOR
+bloc
ATENUATOR
electrică a unui amplificator cu reacţie. +
DE BAZĂ
v2DE PRECIZIE RL v3
v1 COMPARATOR (unilateral)
- -
v3 = a·v2
-

ATENUATOR
18 + DE PRECIZIE
v4 PASIV
- v4 = f·v3
 Figura 4.5

Pentru a aplica o reacţie unui amplificator, trebuie folosite încă două elemente, un atenuator
de precizie şi un comparator. Pentru simplitate, se presupune că funcţiile de transfer ale celor trei
blocuri sunt independente de frecvenţă.
Pentru moment, se neglijează încărcarea amplificatorului de bază de către circuitul de
reacţie, presupunând că amplificatorul de bază are o rezistenţă de intrare infinită şi o rezistenţă de
ieşire egală cu zero. În aceste condiţii, tensiunea de ieşire v 4 a atenuatorului de precizie este egală cu
tensiunea de ieşire v3 a amplificatorului, înmulţită cu un factor constant subunitar.
Tensiunea v4 este comparată cu tensiunea de intrare v1 şi diferenţa dintre cele două tensiuni
este aplicată amplificatorului.
v 2 = v1 − v 4
Combinând această ecuaţie cu relaţiile intrare-ieşire ale amplificatorului de bază şi ale
atenuatorului calibrat
v3 = a ⋅ v 2
v 4 = f ⋅ v3
şi eliminând v2 şi v4, se găseşte că amplificarea de tensiune a amplificatorului cu reacţie (complet),
adesea denumită amplificare pe buclă închisă este:
v3 a
= Avf =
v1 1+ a ⋅ f
Efectul reacţiei negative este evident. Dacă produsul „a∙f” este mult mai mare decât unitatea,
ecuaţia se reduce la:
v 1
Avf = 3 ≅
v1 f
Aşadar relaţia între v3 şi v1 depinde numai de f şi este aproape independentă de a. Acesta este
un rezultat important, deoarece amplificarea „a” a amplificatorului de bază este funcţie de
temperatură, tensiune de alimentare etc., aşa cum s-a scos în evidenţă în cele anterioare.
Pe de altă parte, amplificarea „f” poate fi controlată cu precizie, deoarece atenuatorul poate fi
construit cu elemente R, L şi C invariabile, adică, ale căror valori sunt mult mai puţin sensibile la
schimbarea condiţiilor de funcţionare. Amplificarea globală de tensiune este aproximativ
independentă de „a” atunci când „a” este mai mare, deoarece tensiunea de intrare a amplificatorului,
v2, necesară pentru a produce v3, este diferenţa între două tensiuni mult mai mari, v1 şi f∙v3. În
consecinţă, dacă pentru anumite motive „a” scade de două ori, este necesară o schimbare
neimportantă a valorii lui v3, pentru a dubla pe v2, compensând astfel pierderea de amplificare.

EFECTUL REACŢIEI ASUPRA SEMNALELOR PARAZITE

Prezenţa unor semnale parazite cum ar fi: zgomotul surselor de alimentare sau diafonia
legată de prezenţa unor amplificatoare vecine conduce frecvent la limitarea performanţelor unui
amplificator.
Efectul semnalelor parazite poate fi redus utilizând reacţia negativă.
- v semnalului
Dacă analizăm efectul + + parazit la intrarea amplificatorului
+ de bază, situaţie pentru
n
care schema bloc folosită
+ este arătată în figura 4.6, se constată că atât semnalul util v1, cât şi
v2
semnalul parazit vn se aplică în amplificator a acelaşi punct, şi vca
în 3 RL
urmare este dificil pentru
v1 - -
amplificator să realizeze o amplificare preferenţială a lui v1 în raport cu vn.
-
+
19
v4 f
-
 Figura 4.6
Putem scrie v3 că:
a a
v3 = ⋅ v1 + ⋅ vn
1+ a ⋅ f 1+ a ⋅ f
Performanţa amplificatorului poate fi apreciată prin raportul semnal-zgomot, definit ca
raportul dintre amplitudinea semnalului util şi a semnalului parazit în acelaşi punct al schemei date.
Rezultă, ţinând cont şi de ecuaţia de mai sus, că raportul semnal-zgomot la ieşirea amplificatorului
din figura 4.6 este:
S v
= 1
N vn
Acelaşi rezultat se obţine şi în cazul amplificatorului de bază (figura 4.7).
- vn + +
+
v1 a v3 RL

- Figura 4.7 -
Rezultă că reacţia nu îmbunătăţeşte raportul semnal/zgomot al amplificatorului, dacă
semnalul parazit se aplică în acelaşi punct cu semnalul util. Să considerăm semnalul parazit aplicat
în alt punct al amplificatorului (figura 4.8).
În reprezentarea generală din figura 4.8 se presupune existenţa a două amplificatoare având
amplificările de bază a1, respectiv a2, cel de-al doilea amplificator având asociat un generator de
zgomot vn, iar amplificatorul a1 nefiind afectat de zgomot.
+ vn -
+
+ a1 vS a2 RL v3
v1 - -
-
+
Figura 4.8
Se găseşte tensiunea de ieşire v3v: f
4
a1 ⋅ a 2 a2
v3 = ⋅-v1 + ⋅ vn
1 + a1 ⋅ a 2 ⋅ f 1 + a1 ⋅ a 2 ⋅ f
Raportul semnal-zgomot este:
S a1 ⋅ v1
= , deci de a1 ori mai bun decât raportul obţinut cu
N vn
amplificatorul singular.
io

vi
TIPURI DE REACŢIE vε ay

Se pot întâlni patru tipuri de reacţie:

1. Reacţia serie-serie

20
vr fz
 Figura 4.9
La intrare, semnalul de reacţie se aplică în serie cu cel de intrare, iar la ieşire cei doi
cuadripoli, amplificatorul şi reţeaua de reacţie, sunt de asemenea conectaţi în serie. Acest mod de
conectare face ca la intrare mărimile ce se compară să fie tensiuni, iar la ieşire mărimea cu care este
proporţională tensiunea de reacţie vr să fie curent.
Factorul de transfer al amplificatorului, definit de relaţia:
i
ay = o
vε
va fi deci o admitanţă de transfer, iar factorul de transfer al reţelei de reacţie:
v
fz = r
io
este o impedanţă de transfer.
Factorul de transfer al întregului circuit va fi de asemenea o admitanţă de transfer:
io ay
Ay = =
vi 1 + f z ⋅ a y
2. Reacţia paralel-serie

vi vε av vo

Figura 4.10
Cuadripolii sunt conectaţi în serie la intrare şi în paralel la ieşire. Putem scrie:
v vr
a v = vo r şi fv f v =
vε vo
vo vo av
Av = = =
vε + v r v o 1 + f v ⋅ av
+ f v ⋅ vo
av
v av
Av = o =
vi 1 + a v ⋅ f v
Amplificatorul este un amplificator în tensiune.
3. Reacţia paralel-paralel

ii iε

az vo

Ir

fy 21
 Figura 5.1
Amplificarea este definită de relaţiile:
v i
az = o şi fy = r
iε vo
v vo az
Az = o = =
iε + i r vo 1 + f y ⋅ az
+ f y ⋅ vo
az
vo az
Az = =
ii 1 + f y ⋅ az
Amplificatorul este impedanţă de transfer.
4. Reacţia serie-paralel

ii iε io

ai

ir

Figura
fi 5.2
Factorul de transfer al amplificatorului este o amplificare în curent:
i i
ai = o şi fi = r
iε io
iε = i i − i r ⇒ i i = iε + i r
io ai
Deci: Ai = =
ii 1 + a i ⋅ f i

AMPLIFICATOARE OPERAŢIONALE

Aplicarea principiului reacţiei în cazul amplificatoarelor de curent continuu a dus la

constituirea unei categorii aparte de amplificatoare, numite amplificatoare operaţionale. Realizarea
acestor amplificatoare sub forma unor circuite integrate, cu performanţe din ce în ce mai ridicate, a
dus la lărgirea extrem de rapidă a domeniului de utilizare a acestora. Proiectul iniţial a fost pentru
realizarea unor anumite operaţii matematice (de unde şi numele), dar în prezent el este folosit într-o
mulţime de aplicaţii. Actualmente foarte puţine scheme de aparatură electronică nu conţin
amplificatoare operaţionale.
Amplificatorul operaţional (AO) este un amplificator ideal, cu o amplificare infinită, bandă
infinită şi un răspuns în frecvenţă perfect plat, impedanţă de intrare infinită şi impedanţă de ieşire
zero, fără drift cu temperatura. În practică, un amplificator operaţional are următoarele proprietăţi:
- câştig foarte mare (peste 50.000);
- bandă foarte mare şi răspuns plat în frecvenţă;
- impedanţă mare de intrare;
- impedanţă mică de ieşire;
- drift cu temperatura foarte mic.

22
 Figura 5.3 prezintă simbolurile unui amplificator operaţional. El are două terminale de
intrare: o intrare inversoare (-) care produce o ieşire în antifază cu intrarea şi o intrare neinversoare
(+) care produce o ieşire în fază cu intrarea. Un AO obişnuit trebuie alimentat cu două tensiuni
continue, una pozitivă şi cealaltă negativă.

+V

Intrare
inversoare
- -
Ieşire
Figura 5.3
Intrare
Circuitul
neinversoare unui + amplificator diferenţial este format din +două sau mai multe etaje de
amplificare diferenţiale.
Există o mulţime de aplicaţii ale AO, printre care amplificatorul inversor, amplificatorul
neinversor, repetorul de tensiune, amplificatorul sumator, amplificatorul
-V integrator, amplificatorul
derivator, amplificatorul diferenţial şi comparatorul.

Amplificatorul neinversor

În figura 5.4 este ilustrată o configuraţie de amplificator neinversor, cu buclă închisă, pentru
care câştigul în tensiune poate fi stabilit după dorinţă.
circuit de reacţie Rr

vr -
vout
+
Ri

Figura 5.4
vin
Semnalul de intare se aplică pe intrarea neinversoare (+). Semnalul de ieşire este aplicat pe
intrarea inversoare (-), după ce parcurge circuitul de reacţie (bucla închisă), format din Ri şi Rr.
Reacţia negativă acţionează în felul următor: Ri şi Rr formează un divizor de tensiune pe care se
repartizează vout, iar partea reprezentată de vr se aplică pe intrarea inversoare. Expresia tensiunii de
reacţie este:
 Ri 
v r =   ⋅ v out
 Ri + R r 

Diferenţa dintre tensiunea de intrare vin şi tensiunea de reacţie vr, constituie semnalul
diferenţial de intrare în AO. Această tensiune diferenţială se înmulţeşte (amplifică) cu câştigul în
tensiune în buclă deschisă al AO (Aol), iar la ieşire se obţine o tensiune ce are expresia:
vout = Aol ⋅ (vin − v r )
Ri
Notând = Ar , adică atenuarea circuitului de reacţie, şi înlocuind vr cu Ar ⋅ vout în
Ri + Rr
formula precedentă, obţinem:
vout = Aol ⋅ (vin − Ar ⋅ vout )

23
 Apoi, prin calcule elementare, rezultă:
vout = Aol ⋅ vin − Aol ⋅ Ar ⋅ v out
v out + Aol ⋅ Ar ⋅ v out = Aol ⋅ vin
v out ⋅ (1 + Aol ⋅ Ar ) = Aol ⋅ vin
v out
Întrucât câştigul în tensiune global al amplificatorului este , el poate fi exprimat ca:
vin
v out Aol
=
vin 1 + Aol ⋅ Ar
Produsul Aol ⋅ Ar este, de obicei, mult mai mare ca 1, deci ecuaţia poate fi aproximată prin:
v out Aol 1
= =
vin Aol ⋅ Ar Ar
Câştigul în buclă închisă al unui amplificator neinversor (NI) este inversul atenuării Ar a
circuitului de reacţie (divizor de tensiune).
v 1 R + Rr R
Acl ( NI ) = out = = i = 1+ r
vin Ar Ri Ri

Repetorul
Configuraţia de repetor constituie un caz particular de amplificator neinversor, în care
întreaga tensiune de ieşire este adusă la intrarea inversoare (-) prin conectare directă, ca în figura
5.5.

-
vout
+
Figura 5.5
Reacţia prin conectare
vin directă are ca rezultat un câştig în tensiune egal cu 1 (adică semnalul
de intrare nu îşi schimbă valoarea), adică Acl ( REP ) =1 .

Amplificatorul inversor

În figura 5.6 este prezentat un AO în configuraţie de amplificator inversor, având câştigul în

tensiune fixat din exterior. Semnalul de intrare se aplică pe intrarea inversoare (-) prin rezistorul
serie Ri. Semnalul de ieşire se aduce prin Rr şi se aplică pe aceeaşi intrare. Intrarea neinversoare (+)
este conectată la masă.

Rr

Ri
-
vout
Figura
+ 5.6
Pentru simplificarea analizei circuitului, vom folosi parametrii AO ideal prezentaţi iniţial. O
vin infinită este echivalentă cu existenţa unui curent nul prin intrararea inversoare,
impedanţă de intrare

24
ceea ce înseamnă că între intrarea inversoare şi cea neinversoare nu există cădere de tensiune.
Această tensiune nulă de la borna de intrare inversoare este numită masă virtuală.
Întrucât prin intrarea inversoare curentul este nul, curenţii prin Ri şi Rr au valori egale, adică
I in = I r .
Căderea de tensiune pe Ri este egală cu vin deoarece borna opusă a rezistorului se găseşte la
masa virtuală. Deci:
v
I in = in
Ri
De asemenea, căderea de tensiune pe Rr este egală cu –vout tot datorită masei virtuale,
deci:
− vout
Ir =
Rr
Deoarece, I in = I r
−v out v v R
= in ⇒ out =− r
Rr Ri vin Ri
v out
Desigur, câştigul global al amplificatorului inversor (I) este :
vin
R
Acl ( I ) = − r
Ri
unde semnul minus arată că semnalul de ieşire este inversat.

Amplificatorul sumator

Amplificatorul sumator este o variantă a configuraţiei inversoare cu AO. El are două sau mai
multe intrări (figura 5.7), iar tensiunea sa de ieşire este proporţională cu suma algebrică a tensiunilor
de intrare, precedată de semnul minus.

i Rr
i1 R1

-
i2 R2 0V
vout
Figura 5.7
Utilizândv conceptele
v2 de impedanţă de intrare + infinită şi masă virtuală, putem deduce că
in1
intrarea inversoare (-) a inAO este la aproximativ 0 V şi că prin acea intrare nu circulă curent. Aceasta
înseamnă că ambii curenţi de intrare, i1 şi i2, se întâlnesc în punctul de însumare, formând curentul
total i, care circulă prin Rr şi deci i = i1 + i2.
Întrucât vout = -i∙Rr, se calculează:
v v 
vout = −( i1 + i2 ) ⋅ Rr = − in1 + in 2  ⋅ Rr
 R1 R2 
Dacă toate cele trei rezistoare sunt identice (R1 = R2 = Rr = R), atunci:
v v 
v out = − in1 + in 2  ⋅ R = −( vin1 + vin 2 )
 R R 
Această expresie arată că tensiunea de ieşire este suma celor două tensiuni de intrare.
Dacă Rr are o valoare mai mare decât cea a rezistoarelor de intrare, amplificatorul are
R
câştigul r , unde R este valoarea fiecăruia dintre rezistoarele de intrare. Expresia generală a
R
tensiunii de ieşire va fi:

25
 Rr
v out = −⋅ ( vin1 + vin 2 )
R
Amplificatorul sumator poate fi realizat astfel ca la ieşirea sa să se obţină media aritmetică a
R
tensiunilor de intrare (amplificatorul de mediere). Pentru aceasta se alege raportul r egal cu
R
inversul numărului de intrări (în acest caz 2). Prin urmare, expresia tensiunii de ieşire va fi:
1
v out = − ⋅ ( vin1 + vin 2 )
2
Prin utilizarea unor rezistoare de intrare de valori diferite, fiecărei intrări a unui amplificator
sumator i se atribuie o pondere diferită în sumă (sumatorul ponderat). Tensiunea de ieşire are
expresia:
R R 
vout = − r ⋅ vin1 + r ⋅ vin 2 
 R1 R2 

Amplificatorul integrator

Un circuit de integrare cu AO simulează integrarea matematică, aceasta fiind, în principiu, o

operaţie de însumare prin care se află aria totală situată sub graficul unei funcţii.
Un circuit de integrare elementar este ilustrat în figura 5.8. Componenta care realizează
reacţia este un condensator, care formează un circuit RC împreună cu rezistorul de intrare.

C
+ -
Ri
-
Figura 5.8 vout

Sarcina Q a condensatorului este proporţională+ cu curentul de încărcare i c şi cu timpul t în care

condensatorul sevîncarcă: Q = ic∙t. Dar sarcina unui condensator se poate scrie şi funcţie de tensiune:
in
Q = C∙uc.
Din cele două relaţii, tensiunea de pe condensator se poate exprima sub forma:
i 
uc =  c  ⋅ t
C 
Aceasta este ecuaţia unei drepte cu originea în zero şi cu panta constantă ic/C.
Intrarea inversoare (-) a AO se află la masa virtuală (0 V), deci căderea de tensiune pe Ri este
vin
egală cu vin. Prin urmare, curentul de intrare este: iin = . Din cauza impedanţei de intrare foarte
Ri
mari a AO, curentul prin intrarea inversoare este neglijabil şi deci tot curentul de intrare circulă prin
condensator şi deci ic = iin.
Dacă iin este constant (şi deci ic constant), ic va încărca liniar condensatorul şi va genera pe el
o cădere de tensiune liniară. Deoarece armătura pozitivă a condensatorului este menţinută la 0 V
(masa virtuală a AO), tensiunea de pe armătura negativă a condensatorului scade liniar, pornind de
la zero, pe măsură ce condensatorul se încarcă. Această formă a tensiunii se numeşte rampă
negativă.
Tensiunea de ieşire vout este chiar tensiunea de pe armătura negativă a condensatorului. Dacă
la intrare se aplică o tensiune constantă, în formă de treaptă sau impuls, tensiunea de ieşire prezintă
o pantă negativă, scăzând până când AO ajunge la saturaţie la nivelul negativ maxim (figura 5.9).

26
 Intrare t
0

Ieşire t
0
Figura 5.9
Viteza de încărcare a condensatorului, deci şi panta semnalului de ieşire în rampă, este dată
i vin ∆vout v
de raportul c . Întrucât ic = , viteza de variaţie a semnalului de ieşire este = − in .
C Ri ∆t Ri ⋅ C

Amplificatorul derivator

Un circuit de derivare cu AO simulează derivarea matematică, adică operaţia prin care se

calculează viteza instantanee de variaţie a unei funcţii.
Un circuit de derivare elementar este prezentat în figura 3.10.
Rr

C
-
vout
Figura 5.10
+
Circuitul vde derivare generează la ieşire o tensiune proporţională cu viteza de variaţie a
tensiunii de intrare.in
Se aplică la intrarea circuitului o rampă ascendentă de tensiune (figura 5.11). În acest caz, ic
= iin, iar căderea de tensiune de pe condensator este în permanenţă egală cu vin (vc = vin), din cauză
că intrarea inversoare se găseşte la masa virtuală.
 ic 
Din formula de bază vc =   ⋅ t se deduce curentul prin condensator:
C 
v 
ic =  c  ⋅ C
 t 
Întrucât curentul prin intrarea inversoare este neglijabil, curentul prin rezistor va fi egal cu
cel prin condensator. Tensiunea de ieşire este constantă şi egală cu tensiunea de la bornele
rezistorului R:
v 
vout = ic ⋅ Rr = − c  ⋅ Rr ⋅ C
 t 
Intrare t
0

Ieşire Figura 5.11 t

0
Tensiunea de ieşire este negativă când semnalul de intrare este o rampă ascendentă şi
pozitivă când la intrare semnalul este o rampă descendentă.

27
Comparatorul

Amplificatoarele operaţionale sunt utilizate adesea drept comparatoare, făcând comparaţia

între amplitudinile a două tensiuni. Pentru aceasta, AO este conectat într-o configuraţie cu buclă
deschisă, pe una dintre intrări aplicându-se tensiunea de evaluat, iar pe cealaltă o tensiune de
referinţă.
Cele mai importante circuite comparatoare elementare sunt următoarele:
- detector de zero;
- detector de prag;
- comparator cu limitare a tensiunii de ieşire.
Detectorul de zero
Cu ajutorul uneia dintre aplicaţiile AO în montaj de comparator se stabileşte dacă o tensiune
aplicată la intrare depăşeşte un anumit nivel. În figura 6.1 este prezentat un detector de zero. Se
observă că intrarea inversoare (-) este conectată la masă, pentru a menţine nivelul de referinţă zero,
iar tensiunea semnalului de intrare se aplică la intrarea neinversoare (+).

-
Figura 6.1
vout
Tensiunea obţinută la ieşirea +unui detector de zero, când pe intrarea neinversoare (+) a
acestuia se aplică o tensiune sinusoidală, este ilustrată în figura 6.2 – pe alternanţele negative ale
sinusoidei, la ieşire se obţine nivelul maxim al tensiunii negative; la trecerea prin zero a sinusoidei,
amplificatorul basculează vîn starea opusă şi tensiunea de ieşire ia valoarea pozitivă maximă. Putem
in
spune şi că detectorul de zero transformă o tensiune sinusoidală într-una dreptunghiulară.

vin 0 t

+vout
t
vout 0 Figura 6.2
Detectorul de prag
-vout
Detectorul de zero poate fi modificat pentru a detecta tensiuni diferite de zero, prin
conectarea la intrarea sa inversoare (-), a unei surse de tensiune constantă, de referinţă (figura 6.3).

-
vout
VREF
+
Figura 6.3

vin
În figura 6.4 este prezentată o configuraţie uzuală în practică, la care tensiunea de referinţă
este fixată prin intermediul unui divizor de tensiune, astfel:
R2
V REF = ⋅V
R1 + R2

28
 +V

R1

-
Figura 6.4 vout

R2 +
În circuitul din figura 6.4 se poate înlocui rezistenţa R2 cu o diodă Zener, şi astfel VREF = VZ. Atâta
vin
timp cât tensiunea de intrare vin este mai mică decât VREF, la ieşire se obţine nivelul maxim negativ.
Când tensiunea de intrare o depăşeşte pe cea de referinţă, la ieşire se obţine tensiunea pozitivă
maximă, unde la intrare s-a aplicat o tensiune sinusoidală (figura 6.5).

vin 0 t

+vout
Figura 6.5 t
v 0
Comparator cuoutlimitare a tensiunii de ieşire
-vout
Pentru unele aplicaţii este necesară limitarea tensiunilor de ieşire ale comparatorului la valori
mai mici decât cele caracteristice stării de saturaţie a AO. În acest scop se poate folosi o diodă Zener
conectată ca în figura 6.6, care limitează tensiunea de ieşire la valoarea de stabilizare, într-unul
dintre sensuri, şi la valoarea căderii de tensiune pe diodă în conducţie directă, în celălalt sens.

Dz
+Vz
Ri 0
- Figura 6.6 -0,7 V

vout
Deoarece anodul diodei Zener este conectat la intrarea inversoare (-), el se află practic la
masă. În consecinţă, când tensiunea de ieşire + atinge valoarea pozitivă egală cu tensiunea de
stabilizare Zener, ea este limitată la acea valoare. Când semnalul de ieşire devine negativ, dioda
vin ca o diodă semiconductoare obişnuită, fiind polarizată direct la o cădere de
Zener se comportă
tensiune de aproximativ 0,7 V şi limitând tensiunea negativă de ieşire la această valoare. Dacă se
inversează polaritatea diodei Zener, limitarea tensiunii de ieşire se produce invers.

OSCILATOARE
Noţiuni introductive

Oscilatorul este un circuit care generează un semnal de ieşire în absenţa unui semnal de
intrare. Oscilatoarele sunt utilizate ca surse de semnal, în diverse aplicaţii. Diferitele tipuri de
oscilatoare generează forme de undă variate, cum sunt cele sinusoidale, dreptunghiulare,
triunghiulare şi în dinte de fierăstrău.

29
 Funcţionarea oscilatorului sinusoidal se bazează pe principiul reacţiei pozitive, prin care
semnalul de ieşire este adus, parţial, la intrare în aşa fel încât să se autopotenţeze, susţinându-şi
astfel continuitatea. Oscilatoarele sunt utilizate pe scară largă în diferite sisteme electronice, sisteme
de comunicaţii, sisteme digitale, inclusiv în calculatoare, pentru a genera semnale de anumite
frecvenţe.
Cu alte cuvinte, oscilatorul este un circuit care generează la ieşire o formă de undă repetitivă
când i se aplică doar o tensiune continuă, nefiind necesară prezenţa unui semnal de intrare repetitiv.
Practic, oscilatorul transformă energia electrică de tip continuu în energie electrică de tip alternativ
(figura 6.7).

vout
Tensiune continuă OSCILATOR
de alimentare
Figura 6.7
Un oscilator sinusoidal simplu este format dintr-un amplificator (fie cu tranzistoare, fie cu
AO), care asigură introducerea unui câştig, şi un circuit de reacţie pozitivă (figura 6.8).

vg v1 Amplificator ideal v2
+ A = v2 / v1 = ct

Figura 6.8
Circuit (reţea) de
Putem scrie ecuaţiile:
reacţie ideală
v2 = A ∙ v1
vr vr = β ∙ v2 β = vr / v2 v2
v1 = vg+ vr
Deci, amplificarea cu reacţie este:
v2 A
Ar = =
vg 1 − β ⋅ A
Pentru ca circuitul din figură să devină oscilator, la ieşirea acestuia trebuie să obţinem
semnal în absenţa semnalului de intrare, deci pentru vg = 0. În această situaţie amplificarea cu
reacţie devine:
v2
Ar = →∞
vg
condiţie satisfăcută pentru:
β ∙ A = 1.
Această relaţie este denumită şi relaţia lui Barkhausen, relaţia dând condiţia de oscilaţie.
Relaţia lui Barkhausen este echivalentă cu două condiţii:
- condiţia de amplitudine: |A| ∙ |β| = 1
- condiţia de fază: φA + φβ = 2kπ ; k ∈N
Din condiţia de fază se va determina şi frecvenţa semnalului de la ieşirea oscilatorului.
Condiţia de amplitudine este valabilă atunci când se ajunge la regimul de echilibru de
amplitudine, când amplitudinea oscilaţiilor este constantă. Pentru a putea amorsa oscilaţiile, iniţial
este necesar ca
|A| ∙ |β| > 1,

30
adică iniţial este nevoie ca reacţia pozitivă să fie puternică.
Dacă condiţia de mai sus este menţinută în timpul funcţionării, atunci amplitudinea
oscilaţiilor va creşte fără a se ajunge la starea de echilibru. Din acest motiv, în circuit trebuie să
existe un mecanism de limitare a oscilaţiilor, care să asigure intrarea în regimul de echilibru a
funcţionării oscilatorului, moment în care amplitudinea oscilaţiilor devine constantă.
Oscilatoarele se pot clasifica în funcţie de diverse criterii după cum urmează:
1) După formele de undă de la ieşire:
 oscilatoare armonice, la care tensiunea de ieşire este apropiată ca formă de
cea sinusoidală;
 oscilatoare nesinusoidale, la care tensiunea de ieşire este triunghiulară,
dreptunghiulară etc.
2) După modul în care energia de alimentare poate fi transformată în energie a semnalelor de
ieşire:
 oscilatoare cu reacţie pozitivă;
 oscilatoare cu reacţie negativă.
3) După natura reţelei de reacţie:
 oscilatoare RC:
• cu reţele defazoare;
• cu reţea Wien;
• cu reţea dublu T.
 oscilatoare LC:
• cu circuit acordat în colector;
• oscilatoare în trei puncte:
 oscilator Colpitts;
 oscilator Clapp;
 oscilator Hartley
• oscilatoare cu cuarţ.
4) După gama de frecvenţe pe care o acoperă:
 de audiofrecvenţă (Hz – 1 MHz);
 de radiofrecvenţă (sute kHz – 1 GHz);
 de microunde (peste 1 GHz).
5) După numărul buclelor de reacţie
 cu o singură buclă de reacţie;
 cu două bucle de reacţie.

OSCILATOARE RC

Oscilatoare cu reţea de defazare cu tranzistoare bipolare

+ EC + EC
RC RC
Rb1 C C Rb1 R R
C

R R C C C
Rb2 R' Rb2
RE a CE bCE R'
RE
Figura 6.9

31
 Un oscilator cu reţea de defazare poate fi construit cu un singur etaj de amplificare. Având în
vedere că defazajul amplificatorului compus dintr-un tranzistor bipolar în conexiune EC, este de +
180º pentru obţinerea unei reacţii pozitive este necesar să se realizeze în reţeaua de reacţie un
defazaj suplimentar de + 180º. Acest defazaj poate fi obţinut cu minimum trei reţele de defazare.
Reţeaua de defazare realizată cu reţele de defazare trece-sus (figura 6.9a) introduce un
defazaj de + 180º, astfel încât defazajul total devine + 360º, iar cea realizată cu reţele de defazare
trece-jos introduce un defazaj suplimentar de - 180º, astfel încât defazajul total va fi egal cu zero.
Rezistenţele Rb1 şi Rb2 se aleg astfel încât tranzistorul să fie corect polarizat, iar rezistenţa R':
1
R′ = R −
1 1 1
+ +
Rb1 Rb 2 h11
Oscilatoare cu reţea Wien
- EC

R1
C1 RC2
C2
R
RB1 RC1 r
IEŞIRE
C T2

T1

RE1 RE2 CE
C
RB2

Figura 6.10

Oscilatoarele cu reţea Wien au bucla de reacţie formată dintr-o reţea Wien, compusă dintr-un
grup RC paralel înseriat cu un grup RC serie.
În figura 6.10 este prezentată schema de principiu a unui oscilator RC cu reţea Wien cu
reacţie de tensiune de frecvenţă variabilă. Amplificatorul este realizat cu două etaje cuplate
galvanic, pentru a elimina defazajul suplimentar ce ar putea fi introdus de către circuitul de cuplaj la
frecvenţe joase.
Pentru acest tip de oscilator se observă că dacă rezistenţele de polarizare R B1 şi RB2 s-ar fi
legat în baza tranzistorului T1, rezistenţa lor echivalentă ar fi şuntat rezistenţa R de la ieşirea reţelei.
R B1 ⋅ R B2
Conectând cele două rezistenţe ca în figură, rezistenţa lor echivalentă va fi conectată în
R B1 + R B2
serie cu rezistenţa de ieşire a reţelei, R. Pentru stabilizarea amplitudinii oscilaţiilor se poate utiliza o
rezistenţă neliniară, o lampă cu incandescenţă sau un termistor în locul rezistenţei r.
Vom avea pulsaţia de oscilaţie:
1
ωosc =
(R 1 + R) ⋅ ( R B2 + R) ⋅ C1 ⋅ C 2

32
 Iar condiţia de amorsare a oscilaţiilor este:

 R + R C1 
A ≥ 1 + 1 + 
 R B2 + R C 2 
OSCILATOARE LC

Principiul de funcţionare

Se consideră un circuit electric format dintr-un condensator C, o bobină de inductanţă L şi o

rezistenţă R, ce poate fi alimentat de la o sursă de tensiune continuă V (figura 6.11).

1 2 V

L t
+ C
V
- R
a b
Figura 6.11

Când comutatorul K se află în poziţia 1, condensatorul C se încarcă până când tensiunea la

bornele sale devine egală cu V. Energia înmagazinată în condensator este:
C ⋅V 2
WC =
2
Când comutatorul K se află pe poziţia 2, condensatorul C se descarcă pe circuitul format din
rezistenţa R şi bobina L. Energia electrică WC se transformă în energie magnetică pentru bobina L:
L⋅I2
WL =
2
Transferul de energie se efectuează cu pierderi pe rezistenţa R:
WR = R ⋅ I 2 ⋅ t
În continuare, energia magnetică a bobinei va fi transferată cu pierderi pe rezistenţa R,
condensatorul reîncărcându-se cu polaritate inversă. Procesul oscilant se repetă până când energia
electrică WC se pierde în totalitate pe rezistenţa de pierderi R.
Procesul oscilant de descărcare şi încărcare a condensatorului este posibil dacă:
L
R < 2⋅
C
Frecvenţa oscilaţiilor este dată de relaţia:
- EC
1 1 R2
f = ⋅ −
2π L ⋅ C 4 L2
Datorită prezenţei rezistenţei de pierderi R, oscilaţiile
LS sunt amortizate. Pentru a se obţine
oscilaţii de amplitudine constantă este nevoie de introducerea în circuit a unei cantităţi de energie
egală cu cea pierdută pe R.
Rb2
Oscilatoare LC în trei puncte Cb
Oscilatorul Colpitts
C2

Rb1 Re Ce L

C1 33
 Figura 6.12

Frecvenţa de oscilaţie este:

1
f OSC =
C1 ⋅ C 2
2π ⋅ L ⋅
C1 + C 2
Oscilatorul Clapp

- EC

LS

Rb2
Cb

C2

Rb1 Re Ce L
Figura 6.13
Frecvenţa de oscilaţie: C3
1
f OSC = C1
2π ⋅ L ⋅ C 3
Oscilatorul cu cristal de cuarţ

Pentru obţinerea unei stabilităţi de frecvenţă ridicată se utilizează în oscilatoare, cristale de

cuarţ.
Cuarţul este tăiat după anumite direcţii cristalografice, este şlefuit şi i se depun electrozi
metalici pe două feţe paralele. O tensiune alternativă aplicată la cei doi electrozi, provoacă vibraţii
mecanice datorită acţiunii câmpului electric asupra sarcinilor electrice din reţea (efect piezoelectric
invers). Din punct de vedere electric, cristalul de cuarţ oferă o impedanţă cu proprietăţi de circuit
rezonant.
Schema echivalentă a unui cristal cu cuarţ este reprezentată în figura 6.14, în care C0
reprezintă capacitatea monturii.
L r C

Figura 6.14
Se constată existenţa unei rezonanţe serie la frecvenţa:
1 C0
ωS = ,
2π ⋅ L ⋅ C
şi a unei rezonanţe paralel la frecvenţa:

34
 1
ωP = ≥ ωS
C ⋅ C0
2π ⋅ L ⋅
C + C0
În figura 6.15 este ilustrat oscilatorul Pierce, realizat cu un tranzistor, montajul funcţionând
fie ca oscilator Colpitts, fie ca oscilator Clapp.

- EC

Rb2 RC

CC

IEŞIRE
T WEE

C2 Q C Figura 6.15
1
Rb1 Re Ce
STABILIZATOARE DE TENSIUNE

Noţiuni introductive

Un sistem electronic supus acţiunii unui ansamblu de semnale de intrare furnizează la ieşire
o serie de semnale cu caracteristici electrice variabile în timp.
Menţinerea invariantă în timp a caracteristicilor electrice ale unui semnal la ieşirea unui
sistem, în condiţii de variaţie în domenii specificate a semnalelor de intrare (variaţia temperaturii
mediului ambiant în care funcţionează sistemul se consideră semnal de intrare), se asigură printr-un
proces de stabilizare a semnalului respectiv.
Dispozitivul electronic care realizează funcţia de stabilizare a parametrilor unui semnal
poartă numele de stabilizator.
Un stabilizator de tensiune continuă este un cuadripol care menţine tensiunea de ieşire
constantă, indiferent de variaţia tensiunii de intrare, a curentului prin sarcină sau a temperaturii
mediului ambiant, în domenii specificate prin standarde sau norme tehnice.
Constructiv, un stabilizator se poate realiza în două moduri:
a) una din cele mai simple metode se bazează pe capacitatea unor componente electronice (cel
mai adesea diode Zener) de a menţine tensiunea aproximativ constantă la bornele lor;
b) o altă metodă constă în utilizarea unei scheme electrice de amplificator cu reacţie; în acest
caz tensiunea se menţine constantă printr-un proces de reglare automată care se desfăşoară în
două faze:
i. tensiunea de ieşire Vo sau o fracţiune din ea (k∙Vo) se compară cu o tensiune
de referinţă VREF, rezultând un semnal de eroare ε = VREF - k∙Vo;
ii. semnalul de eroare ε, amplificat, comandă elementul regulator pentru a
restabili tensiunea de ieşire la valoarea prescrisă Vo.

Element
regulator

Comparator Amplificator
R1
A
Vi ε A·ε Vo
VREF
35
k·Vo R2
 Figura 7.1
Clasificarea stabilizatoarelor de tensiune

În funcţie de modul de acţionare a elementului regulator se disting:

- stabilizatoare cu acţiune continuă (stabilizatoare liniare), la care elementul regulator
funcţionează continuu;
- stabilizatoare cu acţiune discontinuă (stabilizatoare în comutaţie), la care elementul regulator
funcţionează în regim de comutaţie, încărcând un element acumulator de energie (un
condensator), care furnizează tensiunea de ieşire pe sarcină pe durata când încărcarea
condensatorului este întreruptă.
În funcţie, de modul de conectare a elementului regulator în raport cu sarcina,
stabilizatoarele de tensiune se împart în:
- stabilizatoare de tip serie;
- stabilizatoare de tip paralel.
În raport cu metoda de stabilizare există două tipuri principale de stabilizatoare:
- stabilizatoare în buclă deschisă (parametrice)(open-loop regulator);
- stabilizatoare în buclă închisă (cu reacţie)(feedback regulator).
După posibilitatea de ajustare a nivelului tensiunii de ieşire oferită utilizatorului,
stabilizatoarele se clasifică în:
- stabilizatoare de tensiune variabilă (care permit ajustarea tensiunii de ieşire într-un domeniu
specificat);
- stabilizatoare de tensiune fixă (care furnizează la ieşire un singur nivel de tensiune cu o precizie
specificată).
În funcţie de numărul ieşirilor pe care se asigură simultan tensiuni stabilizate, se împart în:
- stabilizatoare cu o singură ieşire;
- stabilizatoare cu două sau mai multe ieşiri.
În practică, există în prezent şi stabilizatoare sub formă de circuite integrate. Cele mai
utilizate sunt stabilizatoarele liniare cu trei terminale, care furnizează la ieşire tensiune fixă.

Stabilizarea tensiunii

Două mari categorii de stabilizare a tensiunii sunt:

- stabilizarea în raport cu variaţia tensiunii de intrare;
- stabilizarea în raport cu variaţia sarcinii.
Stabilizarea în raport cu variaţia tensiunii de intrare poate fi definită ca variaţia procentuală a
tensiunii de ieşire la o variaţie dată a tensiunii de intrare.
Raportat la o plajă de valori a tensiunii de intrare, stabilizarea în raport cu variaţia tensiunii
de intrare se exprimă procentual prin formula:
 ∆VOUT 
 100%
 ∆VIN 
Stabilizarea în raport cu variaţia sarcinii poate fi definită ca variaţia procentuală a tensiunii
de ieşire corespunzătoare unei variaţii date a curentului de sarcină. Ea poate fi exprimată sub forma
variaţiei procentuale a tensiunii de ieşire între valoarea în gol (VGOL) şi valoarea corespunzătoare
sarcinii minime (VS(MIN)):
 VGOL − VS(MIN) 
 100 %
 VS(MIN) 
 
STABILIZATOARE SERIE

O reprezentare simplificată a unui stabilizator liniar de tip serie este ilustrată în figura 7.2.
Circuitul de control al tensiunii de ieşire sesizează variaţiile tensiunii de ieşire. Amplificatorul de

36
eroare compară tensiunea de control cu o tensiune de referinţă şi impune elementului regulator să
acţioneze în compensare, pentru a menţine constantă tensiunea de ieşire.
ELEMENT
REGULAT
OR

V TENSIUNE AMPLIFICAT CIRCUIT

DE OR DE Vo
i
REFERINŢĂ DE EROARE CONTROL

Figura 7.2

În figura următoare se prezintă câteva din cele mai uzuale tipuri de stabilizatoare serie.

T2
R2 R T1
T1 R3
R T 1
R2
Vi Vo R1 Vo T2
Vi Vi P Vo
D
z
D Figura 7.3 R
z D
Procesul de stabilizare z 4

Schema din figura 7.4 este un stabilizator simplu de tip serie, realizat cu amplificator
operaţional. În această schemă, divizorul de tensiune rezistiv format din R2 şi R3 urmăreşte variaţiile
tensiunii de ieşire. Când tensiunea de ieşire tinde să scadă, cauzele posibile fiind scăderea Vi sau
creşterea curentului prin sarcină, pe intrarea inversoare a AO se aplică prin divizorul de tensiune, o
tensiune redusă proporţional. Întrucât dioda Zener, menţine cealaltă intrare a AO la o tensiune de
referinţă VREF, aproximativ constantă, între intrările AO apare o mică tensiune diferenţială (tensiunea
de eroare). Aceasta este amplificată, deci tensiunea de la ieşirea AO, creşte. Tensiunea – acum
mărită – se aplică în baza tranzistorului T1, ceea ce duce la creşterea tensiunii din emitor (Vo), până
când tensiunea de pe intrarea inversoare a AO devine egală cu tensiunea de referinţă. Astfel se
compensează tendinţa de scăderea tensiunii de ieşire, aceasta rămânând aproximativ constantă.
Tranzistorul de putere T1 se montează de obicei, pe radiator, deoarece este străbătut de curentul de
sarcină.
Element regulator
Vi V o

R1 T1

VREF +
R2
- Amplificator de
eroare Figura 7.4

Circuit de
control
D1 37
R3
Dacă tensiunea de ieşire tinde să crească, procesul se desfăşoară simetric. AO este într-o
configuraţie neinversoare, în care tensiunea de intrare de la borna neinversoare este tensiunea de
referinţă VREF, iar circuitul de reacţie negativă este constituit de divizorul de tensiune R2 şi R3.
Tensiunea de la ieşirea stabilizatorului serie este (neglijând tensiunea bază-emitor a
tranzistorului T1):
 R 
VO ≅ 1 + 2  ⋅ VREF
 R3 
Deci tensiunea de ieşire este relativ independentă de tensiunea de intrare, deci stabilizarea
este realizată (cu condiţia ca tensiunea de intrare şi curentul de sarcină să se afle între anumite
limite).

Protecţia la scurtcircuit sau la suprasarcină

Când curentul prin sarcină depăşeşte o anumită valoare, tranzistorul serie, prin care circulă
acest curent, se poate distruge. Majoritatea stabilizatoarelor sunt prevăzute cu un circuit de limitare a
curentului care asigură protecţia în asemenea situaţii. În figura de mai jos, este prezentată una dintre
metodele de limitare a curentului, numită limitare la o valoare fixă a curentului de ieşire. Circuitul
de limitare este format din tranzistorul T2 şi rezistenţa R4.

R4
Vi Vo

R1 T1
T2

-
Limitator de curent R2

Figura 7.5
Curentul de sarcină, parcurgând R4, generează o cădere de tensiune între baza şi emitorul
tranzistorului T2. Când curentul de sarcină atinge o valoare maximă prestabilită ISmax, căderea de
tensiune pe R4, prin care se polarizează direct joncţiunea BE a lui T2, este suficient de mare pentru a
deschide acest tranzistor.
D1 O parte destul de însemnată din curentul de bază a lui T 1 este preluată prin
R3
colectorul lui T2, astfel încât curentul de sarcină să fie limitat la valoarea lui maximă. Însă, întrucât
tensiunea BE a lui T2 nu poate depăşi 0,7 V la un tranzistor cu Si, căderea de tensiune pe R4 nu poate
depăşi 0,7 V, curentul de sarcină fiind deci limitat la:
0,7 V
I Smax =
R4
STABILIZATOARE PARALEL

La stabilizatoarele paralel, elementul regulator este conectat în paralel cu sarcina. O

reprezentare simplificată o găsim în figuraRde mai jos.
1

TENSIUNE DE AMPLIFICATOR ELEMENT

REFERINŢĂ DE EROARE REGULATOR
V
Vo
i CIRCUIT DE
CONTROL
38
Figura 7.6

Cele mai uzuale variante de stabilizatoare de tip paralel sunt ilustrate în figura 7.7.

R1 R1
R1
P
Dz Dz
T T
Vi Vo
Vi Vo Vi Vo
Dz R2
R2 R2

Figura 7.7
Procesul de stabilizare

În figura de mai jos, elementul regulator este tranzistorul T 1, conectat în paralel cu sarcina. În
serie cu sarcina se află rezistenţa R1. Când tensiunea de ieşire tinde să scadă din cauza modificării
tensiunii de intrare sau a curentului de sarcină, tendinţa ei se reflectă asupra tensiunilor pe R3 şi R4,
ajungând în final la intrarea neinversoare a AO. Tensiunea diferenţială rezultată duce la scăderea
tensiunii de la ieşirea AO, reducând tensiunea aplicată tranzistorului T1, deci şi curentul de colector
al acestuia, ceea ce reprezintă, practic, o creştere a rezistenţei colector-emitor. Deoarece rezistenţa
CE, formează cu R1 un divizor de tensiune, prin creşterea sa se compensează tendinţa de scădere a
tensiunii de ieşire Vo, care se menţine la un nivel aproape constant.
R1
Vi Vo

R2
Amplificator
VR de eroare
E -
Element R3
F regulator
+ T1

Circuit de control
D1
R4

Figura 7.8
Procesul se desfăşoară în sensul opus dacă tensiunea de ieşire tinde să crească.

39
 Stabilizatoarele paralel sunt mai puţin eficiente decât cele de tip serie, însă nu necesită
elemente suplimentare pentru asigurarea protecţiei la scurtcircuit. Dacă ieşirea se scurtcircuitează
(Vo = 0), curentul de sarcină va fi limitat de către rezistorul R1 la valoarea maximă:
V
I S(max) = i
R1

BIBLIOGRAFIE

1. Thomas FLOYD – Dipozitive electronice, Editura Teora, Bucureşti, 2003

2. Gabriel VASILESCU, Şerban LUNGU – Electronică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1981
3. Emil DAMACHI, Aurelia TUNSOIU ş.a. – Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979
4. Dan DASCĂLU, Laurenţiu TURIC ş.a. – Circuite electronice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981
5. Niculae TOMESCU, István SZTOJANOV ş.a. – Electronică analogică şi digitală, vol. I – III,
Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2004
6. Adrian GRAUR – Bazele electronicii, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 1997

40