Electronică Analogică

5. Amplificatoare
 5.1. Introducere
• Prin amplificare înţelegem procesul de mărire a valorilor instantanee ale unei
puteri sau ale altei mărimi, fără a modifica modul de variaţie a mărimii în timp
şi folosind energia unor surse de alimentare.
• După specificul proprietăţilor dispozitivelor utilizate în procesul de
amplificare se poate vorbi de amplificare magnetică, amplificare
electromagnetică si amplificare electronică.
• Amplificarea electrică se bazează pe proprietăţi electrice de material, de
exemplu amplificarea în tensiune, obţinută într-un circuit serie alimentat în
curent alternativ, format dintr-o impedanţă şi o diodă cu capacitate variabilă
comandată cu o tensiune continuă.
• Prin variaţia capacităţii diodei, poate să rezulte o variaţie mare de tensiune la
bornele impedanţei (în special în preajma frecvenţei de rezonanţă).
• Amplificarea magnetică se realizează utilizând în circuite de curent alternativ
bobine cu miez şi cu înfăşurări de comandă în curent continuu.
• Prin variaţia curentului în înfăşurările de comandă se modifică permeabilitatea
magnetică incrementală (dinamică) şi valoarea inductanţei bobinei.
• Astfel se pot obţine variaţii mari de tensiune pe o impedanţă conectată în serie.
• Amplificarea electromagnetică se bazează pe fenomene electromagnetice, de
exemplu ca în cazul amplificării de curent, de tensiune sau de putere cu
generatoare electrice rotative la variaţia curentului, tensiunii sau puterii în
circuitul de excitaţie; în acest caz intervine energia mecanică ca formă
intermediară de energie la acţionarea cu motoare electrice sau direct, la
acţionarea cu motoare termice.
• Amplificarea electronică se obţine pe baza modificării intensităţii
curentului şi/sau a tensiunii în circuitul de ieşire (comandat), prin variaţia
tensiunii sau a curentului la electrozii de comandă în circuitul de intrare (de
comandă), prin folosirea tranzistoarelor bipolare sau a celor cu efect de
câmp.
• În circuitele de amplificare se realizează procesul de amplificare , adică se
reproduce la ieşire sub formă amplificată puterea sau mărimea ce intră ca
factor în expresia puterii instantanee , folosind energia surselor de
alimentare (polarizare).
• Vom studia amplificatoarele realizate cu tranzistoare unipolare (TEC sau
FET) şi tranzistoare bipolare.
• Aceste amplificatoare sunt încadrate în categoria amplificatoarelor electrice
prin semi-conductibilitate .
• Tranzistoarele sunt considerate în circuitele electronice ca dispozitive
active (surse active), în sensul că pot comanda puterea absorbită de la
sursele de alimentare de către circuitul de ieşire, ca răspuns la acţiunea
semnalului de intrare, asigurând sarcinii utile o putere mai mare ca aceea
debitată de sursa de semnal de la intrare.
• În amplificatoarele reale semnalele sunt distorsionate, adică forma de undă
a semnalului de la ieşire diferă de forma de undă a semnalului de la intrare.
• Performanţele unui amplificator sunt apreciate prin caracteristici şi
parametri care se referă la:
• • distorsiunea formei de undă a semnalelor sau diferenţa dintre forma de undă
a semnalului de ieşire faţă de forma de undă a semnalului de intrare, diferenţă
care trebuie să fie cât mai mică astfel încât distorsiunile să fie minime.
• • mărimea amplificării în putere, tensiune sau curent, a transadmitanţei
(transconductanţei), a transimpedanţei
• (transrezistenţei );
• • stabilitatea funcţionării amplificatorului, prin care se înţelege
imposibilitatea intrării în regim oscilant, regim anormal de funcţionare.
• În schemele amplificatoarelor sunt prevăzute de obicei circuite de reacţie, prin
care o parte din semnalul de la ieşire se aplică la intrare.
• În anumite condiţii, fie datorită circuitelor de reacţie prevăzute voit, fie
datorită unor cuplaje parazite, este posibil ca amplificatorul să auto-oscileze.
Prin studii de stabilitate se apreciază limitările ce trebuie respectate pentru ca
amplificatorul să fie stabil .
• • zgomotele interne ale amplificatoarelor limitează posibilitatea amplificării
semnalelor slabe, la intrare semnalul util trebuie sa fie mai mare ca cel de
zgomot echivalent, impunându-se un anumit raport semnal/zgomot;
• • structura internă a amplificatoarelor, numărul de etaje, natura circuitelor de
cuplaj între etaje, natura dispozitivelor active si regimul de funcţionare al
acestora.
 5.2. Amplificatoare electronice
• Definim ca amplificator electronic un circuit
electronic cu patru borne (cuadripol), două
borne de intrare şi două borne de ieşire,
caracterizat la intrare de perechea de mărimi
ui, ii şi la ieşire prin perechea uo, io (figura
5.1), şi care satisface următoarele condiţii:

• • corespondenţa dintre tensiunea şi curentul de ieşire faţă de tensiunea şi curentul de

intrare este de tip biunivoc, adică pentru un amplificator conectat într-un circuit ca cel din
figura 5.1, stabilirea unor valori pentru mărimile de la intrarea sa determină univoc
mărimile de la ieşire şi, reciproc, unei perechi (uo, io) îi corespunde o pereche (ui, ii).
• Mărimile de intrare şi ieşire sunt în general mărimi complexe iar corespondenţa univocă
este descrisă de funcţii de transfer numite după caz: amplificare de tensiune, amplificare
de curent şi amplificare de putere;
• • dependenţa inversă între mărimile de la intrarea amplificatorului şi cele de la ieşirea
acestuia trebuie să fie cât mai redusă, aproximativ nulă. Putem spune astfel că în
• majoritatea cazurilor tensiunea şi curentul de la intrarea unui amplificator nu depind de
tensiunea şi curentul de la ieşirea sa;
• • în raport cu mărimea care constituie semnalul util aplicat la intrare, circuitul realizează o
amplificare, respectiv domeniul de variaţie a semnalului de ieşire este mai extins decât cel
de la intrare.
• Amplificatoarele electronice pot fi clasificate:
• • după banda de frecvenţă amplificată:
– amplificatoare de curent continuu, care amplifică o bandă de
frecvenţe cuprinsă între zero şi o frecvenţă oarecare f;
– amplificatoare de bandă largă, care amplifică o bandă de frecvenţe
cuprinse între două frecvenţe (fj, fs). Raportul între frecvenţa cea
mai înaltă a benzii amplificate (fs) şi frecvenţa cea mai joasă (fj)
este cuprins între 10 şi 105;
– amplificatoare selective, care au raportul fj/fs = 1, ..., 1,2.
• • după mărimea semnalului de ieşire:
– amplificatoare de semnal mic (amplificatoare de tensiune), la care
punctul de funcţionare nu este scos din limitele domeniului
rectiliniu al caracteristicii amplificatorului. Acesta lucrează practic
cu ieşirea în gol (pe o impedanţă cât mai mare);
– amplificatoare de semnal mare (amplificatoare de putere), la care
punctul de funcţionare pătrunde în domeniul neliniar al
caracteristicilor şi lucrează pe o sarcină bine definită.
• Amplificarea, cea mai importantă mărime caracteristică a unui
amplificator poate fi:
– • amplificare în tensiune care reprezintă raportul dintre tensiunea la
ieşire şi tensiunea la intrarea amplificatorului:

– În practică se foloseşte de obicei o mărime derivată, câştigul în tensiune:

– • amplificare în curent care reprezintă raportul dintre curentul la ieşire

şi curentul la intrarea amplificatorului:

– Iar câştigul în curent este:

• amplificare în putere care
reprezintă raportul dintre
puterea la ieşirea şi puterea la
intrarea lui:

• câştigul în putere, în dB este:

• Amplificările sunt reprezentate

prin numere complexe de
forma: a = Ae jϕ
– ϕ reprezintă diferenţa de fază
 5.3. Amplificatoare de curent continuu

• Amplificatoarele de curent continuu sunt circuite amplificatoare a căror frecvenţă limită

inferioară de funcţionare este zero.
• Ele pot reda la ieşire nu numai variaţiile de semnal, ci şi componenta continuă a
semnalului de intrare.
• Aceste amplificatoare sunt necesare ori de câte ori trebuie amplificate tensiuni sau
curenţi care au valori medii diferite de zero sau au variaţii foarte lente în timp
(frecvenţefoarte joase).
• În cazul acestui tip de amplificatoare sunt folosite mai des conexiunile emitor-comun
(sursă-comună) sau colector-comun (drenă-comună) şi mai rar conexiunea bază-comună
(grilă comună) datorită complicaţiilor ridicate de polarizarea în curent continuu a acestei
din urmă conexiuni.
• Utilizarea tranzistoarelor cu siliciu în amplificatoarele de curent continuu prezintă
avantaje faţă de utilizarea tranzistoarelor cu germaniu:
– • curentul rezidual IC0 este practic neglijabil, indiferent de temperatura la care lucrează
dispozitivul;
– • acoperirea suprafeţei cu SiO2 asigură o bună stabilitate în timp a performanţelor
tranzistorului;
– • se poate obţine un factor de amplificare în curent β de valori ridicate chiar la curenţi de
colector foarte mici.
 5.1.1. Cuplarea directă a două etaje de amplificare
• Tranzistoarele T1 şi T2 corespunzătoare celor două
etaje de amplificare în curent continuu sunt în
montaj emitor comun.
• Polarizarea tranzistorului T2 se face direct din
colectorul tranzistorului T1.
• Acest lucru face ca tensiunea colector-emitor a
tranzistorului T1 să nu poată depăşi valoarea de
aproximativ 0,6V (cât este tensiunea bază-emitor a
unui tranzistor cu siliciu în conducţie).
• Pentru semnale mici acest montaj asigură o tensiune
de polarizare suficientă.
• La semnale mai mari, tranzistorul T1 va intra în
saturaţie.
Amplificarea unui etaj a amplificatorului

Valoarea curentului de bază în circuitul de intrare:

unde Rb este rezistenţa bazei tranzistorului

Valoarea curentului de colector

unde β reprezintă factorul de amplificare în curent.
• Tensiunea colector-emitor a tranzistorului rezultă din ecuaţia tensiunilor, scrisă
pentru ochiul de ieşire:

• Amplificarea în tensiune:

• relaţie din care rezultă că amplificarea în tensiune a unui etaj este

proporţională cu factorul de amplificare în curent a tranzistorului şi cu
rezistenţa sa de colector şi invers proporţională cu rezistenţa de bază a
tranzistorului.
Formele de undă pentru amplificatorul anterior. 1.
Tensiunea de intrare - Ui
2. Tensiunea colector-emitor T1 – UCET1
3. Tensiunea colector-emitor T2 – UCET2
4. Curentul de bază - IB

- Un dezavantaj al acestui amplificator este reprezentat de

faptul că amplificarea semnalului de intrare se realizează
pentru tensiuni de intrare ce depăşesc tensiunea de
deschidere a joncţiunii bază-emitor a tranzistorului.
- De asemenea, tensiunea de colector a etajului realizat cu
tranzistorul T1 trebuie să fie suficient de mică în aşa fel încât
tranzistorul T2 să iasă din saturaţie.
 • Rezultă că acest amplificator nu va
amplifica tensiuni de intrare oricât de
mici ci doar tensiuni ce depăşesc o
anumită valoare (tensiunea de deschidere
a tranzistorului T1) şi au un domeniu de
variaţie relativ mic.
• Dezavantajul limitării excursiei tensiunii
emitor-colector a tranzistorului T1 din
figura 5.4 poate fi înlăturat folosind
circuitul din figura 5.7.
• Cuplajul colector-bază prin divizorul de
tensiune R2, R3 face posibilă mărirea
tensiunii de colector a tranzistorului T1,
deoarece se creează o cădere de tensiune
la bornele lui R2.
• Tensiunea colector-emitor a
tranzistorului T1 va fi:

Introducerea rezistenţei R3, conectată la a doua sursă de alimentare, este necesară pentru a obţine
curentul prin rezistenţa R2 care să creeze căderea de tensiune UR2.
Obţinerea unei căderi de tensiune numai pe baza curentului de bază a tranzistorului T2 nu este
convenabilă din cauza valorii mici a acestuia şi a variaţiei sale cu temperatura.
Acest circuit are dezavantajul că semnalul de intrare amplificat este aplicat pe baza tranzistorul
T2 prin divizorul rezistiv R2, R3, ceea ce echivalează cu o reducere a amplificării primului etaj.
• Eliminarea dezavantajelor amplificatorului
cu divizor (în special reducerea amplificării)
se face prin folosirea amplificatorului cu
diodă Zener prezentat în figura 5.12.
• Tensiunea colector-emitor a tranzistorului T1
este dată de tensiunea diodei Zener şi de
tensiunea bază-emitor a tranzistorului T2.
• Variaţiile de tensiune ce apar în colectorul
tranzistorului T1 se transmit aproape integral
în baza tranzistorului T2, deoarece rezistenţa
dinamică a diodei Zener este foarte mică în
comparaţie cu rezistenţa R3.

• Divizarea semnalului din colectorul

tranzistorului T1 se poate evita şi prin
creşterea rezistenţei R3.
• În schema din figura 5.13 rezistenţa R3 a
fost înlocuită cu un tranzistor T3 generator
de curent constant. Tranzistorul T3 este
polarizat de rezistenţele R4, R5 şi R3.
• Rezistenţa dinamică colector-emitor a
tranzistorului T3 fiind foarte mare, variaţiile
de tensiune din colectorul lui T1 nu vor mai
fi divizate, apărând aproape integral în baza
lui T2.
• În figura 5.16. este reprezentat cuplajul direct între
două tranzistoare de tip npn şi pnp.
• După cum se vede acest cuplaj este extrem de simplu,
tensiunile de polarizare ale tranzistoarelor fiind
asigurate prin alegerea surselor de alimentare:
• UCE1 = EC1 −UEB2
• Pentru a avea o cădere de tensiune dată de curentul de
colector al lui T1 pe rezistenţa R1, trebuie ca EC2 >
EC1.
• Avantajele unui cuplaj atât de simplu sunt compensate
de faptul că sunt necesare trei surse de alimentare.
• De asemenea, la acest circuit există pericolul ca la
saturarea tranzistorului T1 să se producă
scurtcircuitarea sursei EC1 la masă prin joncţiunea
bază-emitor a tranzistorului T2 şi prin colectorul şi
emitorul tranzistorului T1.
• Valoarea curentului de scurtcircuit nefiind limitată de
nici o rezistenţă, distrugerea tranzistoarelor este
inevitabilă.
• Acest neajuns poate fi înlăturat dacă se conectează o
rezistenţă de protecţie în serie cu baza tranzistorului
T2.