Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2
CAP. 1.1. NOŢIUNI GENERALE .......................................................... 2
CAP. 1.2. CLASIFICAREA AMPLIFICATOARELOR ................................. 3
CAP. 1.3. AMPLIFICATOARE DE PUTERE ............................................ 5
CAP. 1.4. AMPLIFICATOR REALIZAT CU TRANZISTOR BIPOLAR ........... 8
CAP. 1.5. AMPLIFICATOARE DE PUTERE DE AUDIOFRECVENTA
IN CONTRATIMP....................................................................................................... 12
CAP. 2. PĂRŢI COMPONENTE ( PIESE ELECTRONICE ) : ................. 16
CAP. 2.1. TRANZISTORUL (BC 171; 2N3055)...................................... 16
CAP. 2.2. DIODA STABILIZATOARE (1N4001)..................................... 18
CAP. 3.DATE DE CATALOG (BC 171; 2N3005) .................................................... 19
CAP. 4.FUNCTIONAREA SCHEMEI ....................................................................... 22
CAP. 5.ANEXE : ......................................................................................................... 26
AMPLIFICATOR AUDIO DE 10W cu TDA2822M
CAP. 6. BIBLIOGRAFIE .......................................................................................... 31
CAP. 1. GENERALITĂŢI (AMPLIFICATOARE DE AUDIOFRECVENTA)
Prin amplificare se înţelege procesul de mărire a valorilor instantanee ale unei puteri sau ale
altei mărimi, fara a modifica modul de variaţie a marimii in timp si folosind energia unor surse
de alimentare.
Dupa natura dispozitivelor utilizate in procesul de amplificare se poate vorbi de amplificare
electrica, amplificare magnetica, amplificare electromagnetica si amplificare electronica.
Circuitele de amplificare ce fac obiectul acestui capitol sunt circuite care amplifica electric prin
semiconductibilitate daca sunt realizate cu tranzistoare bipolare sau amplifica electronic daca
sunt realizate cu tuburi electronice.
In amplificatoarele reale semnalele sunt distorsionate, adica forma semnalului de iesire difera
de forma de unda a semnalului de intrare. Performantele unui amplificator sunt apreciate prin
caracteristici si parametri care se refera la:
· distorsiunea formei de unda a semnalelor;
· marimea amplificarii in putere, tensiune sau curent;
· stabilitatea functionarii amplificatorului;
· sensibilitatea la zgomotele exterioare;
· zgomotele interne;
· natura dispozitivelor si regimul de functionare al acestora, structura interna, numarul
de etaje etc.
Este important ca valorile unor parametri sau forma unor caracteristici sa se modifice cât mai
putin la schimbarea componentelor, la variatia tensiunii surselor de alimentare sau a conditiilor
de mediu.
CAP. 1.2. CLASIFICAREA AMPLIFICATOARELOR
Clasificarea amplificatoarelor se poate face după mai multe criterii:
Daca se tine cont de latimea benzii de frecventa, amplificatoarele de c.a. se impart in:
Primele au banda mica in raport cu frecventa centrala din banda, iar cele de banda larga au
banda comparabila cu frecventa centrala.
b) Dupa natura sarcinii cuplata la iesirea amplificatorului, amplificatoarele sunt: aperiodice
care au sarcini neselective (amplificatoare de audiofrecventa si videofrecventa) si selective
(acordate) la care banda ingusta se obtine pe seama raspunsului circuitului rezonant.
De regulă sarcina este constituită dintr-un releu, servomotor sau difuzor, ceea ce face ca
rezistenţa pe care se debitează putere să fie cuprinsă între 1 Q şi 100 H. Domeniul căruia îi
aparţine puterea utilă se întinde de la sute de miliwaţi până la sute de waţi.
Este evident că pentru a obţine aceste puteri, punctul de funcţionare va avea excursii relativ
mari, lucru care are trei consecinţe :
— calculul nu mai poate fi făcut cu parametrii de semnal mic, deoarece
aceştia suferă variaţii importante ;
— întrucât punctul de funcţionare intră în regiunile neliniare, sau
în domeniile lor adiacente, trebuie impus un grad de distorsiuni admisibil;
— există riscul de a scoate tranzistorul din regiunea în care lucrează
stabil, ceea ce poate duce la distrugerea acestuia.
La aplicaţiile care necesită comanda unui releu sau servomotor, distorsiunile nu
constituie un criteriu limitativ (ca de exemplu la amplificatoarele de audiofrecvenţă, unde se
urmăreşte o redare cât mai fidelă a programelor, înregistrărilor etc).
Un alt criteriu de clasificare este după conexiunea în care lucrează tranzistoarele de putere.
Astfel, conexiunea EC are posibilitatea de a da amplificarea în putere cea mai mare .
Conexiunea BC oferă o amplificare în putere ceva mai mică (circa 25—30 dB, faţă de 35—40
dB în cazul conexiunii EC), dar prezintă avantajul unui comportări mai bune cu frecvenţa.
Aceasta o face utilă în aplicaţiile la care trebuie furnizată o putere însemnată la frecvenţe mari.
Conexiunea CC, deşi are amplificarea în putere cea mai mică (în jur le 15—20 dB), este
utilizată destul de des din două motive :
— are o rezistenţă de ieşire foarte mică, ceea ce uneori face inutil transformatorul de ieşire,
sarcina fiind legată direct;
— gradul de distorsiuni este redus, datorită reacţiei negative locale.
Prezintă totuşi dezavantajul ca având amplificarea în tensiune subunitară, necesită la intrare
semnale cu amplitudine mare.
Astfel, aria este delimitată în primul rând de hiperbola de disipaţie PdM — icUcE (se
presupune că puterea disipată în joncţiunea emitor-bază este neglijabilă faţă de cea a joncţiunii
colector-bază). După cum s-a arătat, puterea disipată maximă depinde de temperatură, ceea ce
explică translaţia hiperbolei pe poziţia punctată, la o creştere a temperaturii ambiante (în cazul
utilizării unui radiator, are loc o translaţie în sens invers).
A doua delimitare se face prin dreapta de saturaţie, care este locul în care se despart curbele, la
tensiuni uCE mici.
Inversul pantei acestei drepte este proporţional cu rezistenţa de saturaţie a colectorului, care este
constituită în cea mai mare măsură din rezistenţa de volum a materialului colectorului. I, a
tranzistoarele de putere ea trebuie să fie cât mai mică posibil (la cele construite pe siliciu este de
câţiva ohmi, iar la cele pe germaniu, de fracţiuni de ohm).
A treia limitare apare la curenţi mari de colector, unde valoarea lui (3 scade atât de mult încât
amplificarea devine neglijabilă. Aceasta se traduce prin teşirea (tăierea) vârfurilor sinusoidei
amplificate. La unele tipuri de tranzistoare acest fenomen apare după depăşirea curentului de
colector maxim admisibil.
In al patrulea rând, se delimitează aria prin acelaşi fenomen de aplatizare a vârfurilor (de jos,
de data aceasta) ale sinusoidei, care apare prin reducerea parametrului la intrarea tranzistorului
în tăiere.
In fine, mai trebuie considerată valoarea maximă admisă a tensiunii, pentru a evita distrugerea
prin străpungere a tranzistorului (se ia din catalog).
O ultimă chestiune care mai trebuie precizată este notaţia care a fost folosită în acest
subcapitol şi anume :
Pa — puterea medie disipată în tranzistor ;
PdM — puterea disipată maxim admisibilă ;
Pdo — puterea disipată în absenţa semnalului;
P'd — puterea disipată în condiţii de semnal maxim ;
Ps — puterea de curent alternativ debitată în sarcină ;
Po — puterea de curent continuu absorbită de la sursa de aliment,
a) Schema tipica
Schema tipica a unui amplificator de audiofrecventa de semnal mic realizat cu tranzistor bipolar
este prezentata in fig. 7.
a) – semnal b) – raspuns
Divizorul format din rezistentele RA si RB are rolul de a polariza (stabili punctul static de
functionare) tranzistorul, adica de a furniza tranzistorului (jonctiunea BE) tensiunea de polarizare
VBE. Divizorul realizeaza tensiunea VBE aplicându-se pe el tensiunea de la sursa comuna de
colector Vcc.
Deoarece IB este neglijabil in raport cu curentul IA, divizorul lucreaza practic in gol si deci:
Pentru a face calculul elementelor din schema amplificatorului (fig. 8) trebuie cunoscut, in
primul rând, punctul static de functionare M(VBE, IB, VCE, IC) . El se alege in zona centrala a
regiunii active directe pentru a permite punctului dina-mic de functionare sa evolueze in planul
caracteristicilor de iesire, cât mai amplu si simetric de o parte si de alta a lui M.
Pentru alegerea PFS (punct de functionare static) se folosesc caracteristicile statice ale
tranzistorului (exista cataloage care recomanda PFS).
Rezistenta de colector RC se alege astfel incât caderea de tensiune continua pe ea sa fie VCE
(sau in jurul acesteia). Scopul este de a obtine o tensiune alternativa vCE simetrica in cele doua
alternante si de amplitudine cât mai mare. Dupa alegerea PFS si m, elementele aferente
sistemului de polarizare se determina pe baza relatiilor.
RB = (d) ; RA = (e) .
Observatie:
Nu este obligatoriu sa folosim relatiile (d) si (e) cu valoarea m aleasa in (b). In orice caz,
eficienta stabilizarii lui M creste cu m, dar in acelasi timp se majoreaza si puterea absorbita de
divizorul RA, RB. Capacitatile CI si CO trebuie sa fie mari, astfel incât reactantele lor, chiar la
frecventa minima de semnal, sa fie mult mai mici decât rezistenta cu care este conectata in serie
si de pe care se culege semnalul spre a fi transmis mai departe.
– Rezistenta de iesire a etajului este raportul dintre tensiunea de iesire in gol si curentul de
scurtcircuit la poarta de iesire.
CAP. 1.5. AMPLIFICATOARE DE PUTERE DE AUDIOFRECVENTA IN CONTRATIMP
Caderea de tensiune VR1 se aplica prin intermediul infasurarilor secundare ale lui TR1
jonctiunilor BE ale celor doua tranzistoare. Tensiunea de semnal ce se aplica la intrare, v1, se
transforma in tensiunile v1,1 si v1,2 aflate in antifaza, de amplitudini considerate egale, deci v1,1
este egal cu – v1,1 si care constituie tensiunile de intrare pentru tranzistoarele T1 si T2 .
Tranzistorul T1 conduce in alternanta pozitiva a lui v1 (alternanta pozitiva a lui v1,1), iar T2
conduce in alternanta negativa a lui v1 (alternanta pozitiva a lui v1,2), rezultând curentii iC1 si
iC2 reprezentati in fig. 10. Rezistenta RL este strabatuta de curentul iL, unde:
iC = iC1 – iC2.
Observatie: In reprezentarea cu linie plina a curentilor iC1 si iC2 nu s-a tinut cont de sensurile
curentilor din fig. 10. si care sunt de fapt contrare, lucru . iC2 poate fi reprezentat ca având sens
contrar (reprezentat cu linie punctata), caz in care iC = iC1 + iC2.
Schema simplificata a amplificatorului este prezentata in fig. 11. Amplificatorul lucreaza in clasa
B. Caracteristica de transfer idealizata este prezentata in fig. 12, a.
Fig. 11. Amplificator in contratimp fara transformator cu tranzistoare complementare simetrice
Pentru VBE2(on) < vi < VBE1(on) nici unul din tranzistoarele etajului nu se afla in conductie,
tensiunea la iesire fiind practic 0. Pentru Vi = VBE1(on) conduce T1, iar pentru Vi = VBE2(on)
conduce T2.
Observaţie: Din relaţia vi = vBE + RLiL valabila pentru ambele tranzistoare devine Vi = VBE
când acestea sunt blocate, ceea ce justifica faptul ca raportarea functionarii se face la tensiunea vi
si nu la vBE.
Spre deosebire de etajul din fig. 11., amplificatorul din fig. 13. nu poseda zona de insensibilitate,
caracteristica fiind cea din fig. 12, b. Anularea zonei de insensibilitate se face prin introducerea
celor doua diode D1 si D2, care, aflate in conductie, determina caderile de tensiune VD1 si VD2,
de aproximativ 0,6V fiecare, cu rol in polarizarea tranzistorului T1.
Definiţie
Tranzistorul sau trioda cu cristal, cu s-a numit la început, este un dispozitiv cu trei zone
semiconductoare, in linii mari fiind ca o asociere de doua diode. Zonele semiconductoare pot fii
P (pozitive), N (negative). Aceasta echivalenta fictiva este prezentata in figura 1. in realitate,
schema echivalenta din dreapta figurii nu este utila decât la verificarea sumara cu ajutorul
ohmmetrului a stării tranzistorului. Tranzistorul prezintă trei contacte (terminale) numite : emitor
(E), baza (B), colector (C).
Modul de funcţionare. Curentul din circuitul format de colector si emitor depinde de curentul
„injectat” in baza, dar variaţia curentului de colector este mult mai mare decât cea a curentului
din baza (tranzistorul amplifica).
Tipuri de tranzistoare
Tranzistorul de tip PNP (figura 1.a.)este format dintr-un cristal de germaniu sau alt
semiconductor dopat astfel cu impurităţi încât se obţin trei regiuni distincte : regiunea centrala de
tip N numita baza, foarte îngusta (0.01 mm) si, doua regiuni laterale de tip P numite emitor si
colector, de o lăţime mai mare, fiind dopate cu impurităţi ceea ce ii conferă o rezistenta mica.
Tranzistorul de tip NPN (figura 1.b.) se comporta identic cu tipul PNP, cu observaţia ca sursele
de polarizare se conectează pe electrozi cu polarităţi inversate, iar transferul de la emitor la
colector nu mai este asigurat de goluri, ci de electroni, ca purtători majoritari de sarcini.
Purtătorii minoritari formaţi din goluri produc un curent mult mai mic, care va fi neglijat. Aceste
goluri aflate in mijlocul bazei, vor trece spre emitor, recombinându-se cu electronii.
Amplificarea tranzistorului apare pentru ca un curent de emitor IE este transferat cu foarte mici
pierderi dintr-un circuit cu o rezistenta mica intr-un circuit cu o rezistenta mare. De aici deriva si
numele de tranzistor (TRANsfer reZISTOR).
In regim de funcţionare activ normal, in joncţiunea BE care este polarizata direct, iar joncţiunea
BC, invers, factorul static de amplificare in curent a = Io/IE, iar in tensiune a = Ries/Rintr..
Factorul b , un parametru al tranzistorului, reprezintă o amplificare in curent, definita ca raportul
intre variaţia curentului de colector si variaţia curentului de baza (cu tensiunea de colector
constanta ) conectând un tranzistor PNP cu emitorul comun (EC). O variaţie mica a curentului de
baza provoacă o variaţie mare a curentului de colector. Aceasta este valabil si tranzistorul de tip
NPN.
Moduri de conectare. Exista trei moduri fundamentale de contare ale tranzistorului in circuit, aşa
cu se prezintă in figura 2. : emitor comun, baza comuna si colector comun. Cel mai folosit in
practica este circuitul cu emitor comun, deoarece oferă un câştig de tensiune si amplificare de
putere ridicata.
IC – CURENT DE COLECTOR
Tj – TEMPERATURA JONCTIUNII
IF – CURENT DIRECT
VR – TENSIUNE INVERSA
Capsula
Acest tranzistor este destinat utilizării in circuite de comutare de putere, regulatoare, surse de
alimentare, amplificatoare de înalta fidelitate etc.
El a fost astfel proiectat, încât sa poată funcţiona la parametri maximali fără a se distruge datorita
tensiunilor de străpungere secundare.
CAP. 4. FUNCTIONAREA SCHEMEI
Tensiunea de ieşire U2 poate fi privită fie drept căderea de tensiune cu semn schimbat (a
curentului de colector si a tensiunii colector emitor de sarcină ( întrucât în curent alternativ
borna + Ec este la masă, bateria comportându-se ca un scurtcircuit), fie drept căderea de tensiune
între colector şi emitor. Fie că se raţionează pe o variantă sau pe cealaltă, este clar că la creşterea
curentului de colector corespunde scăderea tensiunii U2 şi viceversa.
Prin definiţie, locul geometric descris de punctul de funcţionare atunci cînd pe bază se aplică un
semnal oarecare se numeşte caracteristică dinamică.
în cazul de faţă, acest loc geometric este segmentul MN, ale cărui capete sînt simetrice faţă de Q
(întrucît şi semnalul aplicat este simetric faţă de axa timpului).
CAP. 5. ANEXE :