MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII

COLEGIUL TEHNIC „ EDMOND NICOLAU’’

Scoala Postliceala Operator Sunet

PROIECT
pentru

Examenul de certificare a calificării profesionale

NIVEL 5

Calificarea: Operator sunet

1
 TEMA PROIECTULUI:

AMPLIFICATOARE DE AUDIOFRECVENŢĂ DE PUTERE

COORDONATOR : ABSOLVENT:

Prof. Ing. STOICA GHEORGHE IVAN ALEXANDRU ȘTEFAN

Bucureşti 2022

2
AMPLIFICATOARE DE AUDIOFRECVENŢĂ DE PUTERE

3
 CUPRINS

Argument………………………………………………………….pag 4

Introducere…………………………………………………...……pag 6-7

Noţiuni de bază……………………………...………………….…pag 8-10

Generalităţi amplificatoare de audiofrecvenţă…………………....pag 11-12

Clasificarea amplificatoarelor de audiofrecvenţă…………………pag 13-14

Amplificatoarele de audiofrecvenţă de putere…………………….pag 15-23

Parametrii amplificatoarelor …………………………………..…..pag 24-28

Bibliografie ………………………………………………………...pag 28

4
 ARGUMENT

Adesea semnalele electrice purtătoare de informaţii nu sunt suficient de

intense pentru fructificarea acestora. Se pot da numeroase exemple care
subliniază necesitatea amplificării prealabile a semnalelor electrice până la
nivelul necesar într-o aplicaţie sau alta.

Instalaţiile electronice cu ajutorul cărora se realizează acest deziderat

se numesc amplificatoare. În cazul general un amplificator reprezintă un
cuadripol activ, prevăzut cu două borne de intrare şi două borne de ieşire,
capabil să redea la ieşire semnale electrice identice ca formă cu cele aplicate
la intrare, dar de putere mult mai mare. Pentru a putea îndeplini această
funcţie, un amplificator trebuie prevăzut cu o sursă de energie electrică,
pe seama căreia se obţine sporul de putere de la ieşire şi cu elemente (active)
capabile să transforme în energie de curent alternativ, variabil în ritmul
semnalului, o parte din energia absorbită de la sursa de alimentare. Elemen tele capabile să
îndeplinească această funcţie sunt tuburile electronice şi tranzistoarele.

În schemele care nu necesită detalii, un amplificator se reprezintă printr -un simbol.

Blocul de audiofrecvenţă cuprinde amplificatorul de audiofrecvenţă (AAF) şi o serie de

circuite cu ajutorul cărora poate fi modificată după dorinţă caracteristica de frecvenţă, cum ar
fi: circuite pentru reglajul tonalităţii, registre de ton, reglajul de volum compensat, etc.

Amplificatorul de audiofrecvenţă din receptoare are rolul de a amplifica semnalul de

audiofrecvenţă (AF) furnizat de demodulator (cu nivelul de 10 – 100 mV) până la nivelul de
tensiune şi putere necesar acţionării difuzorului sau căştilor.

5
 INTRODUCERE

Nucleul oricărui sistem muzical îl constituie amplificatorul de audiofrecvenţă, privit de

obicei ca fiind alcătuit din două părţi principale preamplificatorul şi amplificatorul de putere.

Menirea amplificatorului de audiofrecvenţă este de a prelucra semnalul dat de sursa de

program audio astfel încât traductorul de ieşire să redea sub forma de unde sonore la
performanţele dorite. Cerinţele care trebuie satisfăcute pentru atingerea acestui scop, deosebit de
numeroase, se întâlnesc de regulă descrise pe larg, dar nu pot fi concentrate în precizarea că un
sistem muzical trebuie să transmită programul “...fără să piardă nimic şi fără să adauge nimic”.
Deoarece din această precizare generală sunt greu de dedus proprietăţile concrete ale
amplificatorului, s-au definit caracteristicile pe care trebuie să le posede un aparat de
audiofrecvenţă de înaltă fidelitate (HiFi).

Aici se urmăreşte să prezinte cele mai importante caracteristici, după ce în prealabil se explică
unele noţiuni de bază.

6
7
 NOŢIUNI DE BAZĂ

Înainte de a trece la prezentarea caracteristicelor tehnice ale unui amplificator audio

consider util explicarea următoarele noţiuni de bază: nivel al unui semnal, distorsiuni şi zgomot.

Nivel şi măsura lui în decibeli (dB)

Prin nivel al unei mărimi se înţelege raportul dintre valoarea mărimii şi o altă valoare a
aceleiaşi mărimi, aleasă ca referinţă. La amplificatoarele de audiofrecvenţă intervin nivele de
putere, tensiuni şi curenţi electrici.

Nivelul se exprimă fie prin raportul însuşi, fie prin logaritmul raportului. În continuare
prezentăm exprimarea logaritmică, deoarece este mai des folosită în practică datorită unor
avantaje care decurg din proprietăţile logaritmului şi pe care le vom arăta mai jos.

Unitatea de măsură a nivelului exprimat logaritmic se numeşte bel, după numele

coinventatorului telefonului Graham Bell (1847—1922) şi se notează prescurtat cu litera
majusculă B. În mod oarecum curios, definirea unităţii bel se face într-un fel pentru putere şi în
alt fel pentru tensiune şi curent.

Nivelul (logaritmic) al unei valori P a puterii faţă Pref se calculează cu formula

Niv P,B = : lg (P/Pref)

Distorsiunile

În mod ideal, semnalul aplicat la intrarea unui amplificator trebuie să fie transmis la
ieşirea lui astfel încât să furnizeze o putere mai mare decât cea absorbită de la sursa de semnal,
dar cu păstrarea identică a formei semnalului. Apropierea de condiţia din urmă defineşte
fidelitatea amplificatorului; cel mai mult se apropie de ea amplificatoarele de înaltă fidelitate
(în limba engleză high fidelity, de unde prescurtarea de uz internaţional „Hi-Fi" sau „HiFi").

Orice amplificator real modifică, măcar în mică măsură, forma semnalului pe care îl
amplifică. Un exemplu sugestiv este tăierea vârfului unei tensiuni sinusoidale aplicate la intrare,
dacă amplitudinea ei este mai mare decât cea pe care o permite montajul. Deformările
semnalului se numesc în tehnică distorsiuni.

8
 În funcţie de proprietăţile de circuit care le produc, distorsiunile se împart în două clase
mari: distorsiuni neliniare şi distorsiuni de frecvenţă sau liniare. În mod ideal, relaţia dintre
semnalul, de exemplu tensiunea, de ieşire dintr-un amplificator şi tensiunea aplicată la intrare
trebuie sa fie liniară, adică tensiunea de ieşire trebuie să varieze direct proporţional cu tensiunea
de intrare. Abaterile de la liniaritate se numesc neliniarităţi, iar deformările care decurg pentru
semnalul amplificat se numesc distorsiuni neliniare (mai exact, distorsiuni de neliniaritate).

În afară de apariţia distorsiunilor, în orice amplificator au loc şi alte fenomene care împiedică
realizarea unei audiţii ireproşabile. Datorită lor, la ieşire apare o tensiune diferită de zero. În
mod ideal, un amplificator trebuie să amplifice la fel de mult orice tensiune sinusoidală aplicată
la intrare, indiferent de valoarea frecvenţei ei. La un amplificator real amplificarea depinde însă
întotdeauna de frecvenţa tensiunii sinusoidale, mai ales când frecvenţa ia o valoare foarte mică
sau foarte mare. Această proprietate este consecinţa prezenţei în montaj a unor capacităţi,
deoarece efectul lor în circuit — reactanţa — depinde puternic de frecvenţă. Chiar dacă nu se
introduc deliberat capacităţi, există întotdeauna aşa-numitele capacităţi parazite ale
componentelor rezistenţe, tranzistoare, fire de conexiuni, trasee de cablaj imprimat.

Zgomotul

În afară de apariţia distorsiunilor, în orice amplificator au loc şi alte fenomene care

împiedică realizarea unei audiţii ireproşabile. Datorită lor, la ieşire apare o tensiune diferită de
zero chiar în absenţa tensiunii de intrare. Ea se numeşte tensiune perturbatoare sau de zgomot.
Dacă se aplică o tensiune la intrare, la ieşire apare valoarea amplificată a acesteia însoţită de
tensiunea de zgomot.

Descriem pe scurt fenomenele perturbatoare şi exprimarea cantitativă a efectului lor.

La amplificatoarele alimentate de la reţeaua de c.a. printr-un redresor, perturbaţiile sunt

de două feluri: brum şi zgomot (în sens restrâns).

Brumul se aude ca un bâzâit şi constă dintr-o tensiune periodică având frecvenţa

armonicei fundamentale egală cu frecvenţa reţelei (50 Hz) sau cu dublul ei (100 Hz), în funcţie
de schema electrică a redresorului. El se datorează faptului că filtrarea tensiunii redresate, cu
care se alimentează toate etajele amplificatorului, este întotdeauna imperfectă.

Zgomotul sună asemănător căderii unei ploi generale şi constă dintr-o tensiune
neperiodică, ce are o variaţie neregulată, aleatoare (întâmplătoare). Ea poate fi privită ca fiind

9
compusă din tensiuni sinusoidale având toate frecvenţele posibile (nu numai armonice). Sursele
de zgomot dintr-un amplificator sunt rezistenţele şi tranzistoarele.

GENERALITĂŢI

(Amplificatoare de audiofrecvenţă)

10
 Prin amplificare se înţelege procesul de mărire a valorilor instantanee ale unei puteri
sau ale altei mărimi, fără a modifica modul de variaţie a mărimii în timp şi folosind energia
unor surse de alimentare.
După natura dispozitivelor utilizate în procesul de amplificare se poate vorbi de
amplificare electrică, amplificare magnetică, amplificare electromagnetică şi amplificare
electronică. Circuitele de amplificare ce fac obiectul acestui capitol sunt circuite care
amplifică electric prin semiconductibilitate dacă sunt realizate cu tranzistoare bipolare sau
amplifică electronic dacă sunt realizate cu tuburi electronice.

Amplificarea electrică se bazează pe proprietăţi electrice de material, iar cea electronică

se bazează pe modificarea intensităţii unui curent de electroni prin variaţia tensiunilor aplicate
unor electrozi de comandă (grile).

În amplificatoarele reale semnalele sunt distorsionate, adică forma semnalului de ieşire

diferă de forma de undă a semnalului de intrare. Performanţele unui amplificator sunt apreciate
prin caracteristici şi parametri care se referă la:

• distorsiunea formei de undă a semnalelor;

• mărimea amplificarii în putere, tensiune sau curent;

• stabilitatea funcţionării amplificatorului;

• sensibilitatea la zgomotele exterioare;

• zgomotele interne;

• natura dispozitivelor şi regimul de funcţionare al acestora, structura internă, numărul de

etaje.

Este important ca valorile unor parametri sau forma unor caracteristici să se modifice
cât mai puţin la schimbarea componentelor, la variaţia tensiunii surselor de alimentare sau a
condiţiilor de mediu.

11
 CLASIFICAREA AMPLIFICATOARELOR

Clasificarea amplificatoarelor se poate face după mai multe criterii:

12
 a) După frecvenţa semnalelor amplificatoarele pot fi împărţite în:
amplificatoare de curent continuu (c.c.) şi amplificatoare de curent alternativ (c.a.).
Amplificatoarele de curent continuu amplifică semnale având o variaţie
arbitrară şi lentă şi pot să lucreze şi cu semnale de curent alternativ de joasă frecvenţă.

Amplificatoarele de curent alternativ au în structură cuplaje care nu permit

trecerea componentelor c.c. Acestea se clasifică după domeniul frecvenţelor semnalelor
în:

◼ amplificatoare de audiofrecvenţă cu banda cuprinsă între zeci de

Hz şi zeci de KHz; sunt considerate ca amplificatoare de joasă frecvenţă;

◼ amplificatoare de videofrecvenţă cu banda de la aproximativ 20

Hz la 30 MHz;

◼ amplificatoare de radiofrecvenţă care sunt destinate amplificării

semnalelor cu frecvenţe mai mari de 100 KHz.

Dacă se ţine cont de lăţimea benzii de frecvenţă, amplificatoarele de c.a. se

împart în:

– amplificatoare de bandă îngustă;

– amplificatoare de bandă largă.

Primele au bandă mică în raport cu frecvenţa centrală din bandă, iar cele de
bandă largă au banda comparabilă cu frecvenţa centrală.

b) După natura sarcinii cuplată la ieşirea amplificatorului, amplificatoarele

sunt:

• aperiodice care au sarcini neselective (amplificatoare de audiofrecvenţă şi

videofrecvenţă);
• selective (acordate) la care banda îngusta se obţine pe seama răspunsului circuitului
rezonant.

c) După natura marimii amplificate amplificatoarele se împart în:

amplificatoare de tensiune, de curent şi de putere.

13
 d) După nivelul semnalului amplificatoarele se împart în:
– amplificatoare de semnal mic caracterizate printr-o dependenţă liniară a
semnalului de ieşire de semnalul de intrare, încât pentru analiza lor pot fi utilizate
modele liniare pentru dispozitivele electronice, modele ce consideră parametrii
constanţi cu valori determinate în punctul static de funcţionare;
– amplificatoare de semnal mare caracterizate printr-o dependenţă neliniară a
semnalului de ieşire de semnalul de intrare, iar la analiza şi proiectarea lor se folosesc
familii de caracteristici de terminal şi metode grafo – analitice.

e) După clasa de funcţionare amplificatoarele se împart în amplificatoare în

clasa: A, B, AB, C. Clasele de funcţionare sunt de fapt, regimuri de lucru ale
amplificatoarelor ce depind de poziţia punctului static de funcţionare şi de amplitudinea
semnalului.

Observaţie. Există şi alte clase de funcţionare. De exemplu, amplificatoarele

(etajele) selective de putere lucrează în clasele C, S şi D.

AMPLIFICATOARE DE PUTERE

Amplificatoarele de putere se caracterizează prin faptul că lucrează cu semnale

mari, astfel încât să se obţină o putere utilă cât mai mare într-o sarcină dată. De regulă
sarcina este constituită dintr-un releu, servomotor sau difuzor, ceea ce face ca rezistenţa
pe care se debitează puterea să fie cuprinsă între 1 Q si 100 H. Domeniul căruia îi
aparţine puterea utilă se întinde de la sute de miliwaţi până la sute de waţi.

14
 Este evident că pentru a obţine aceste puteri, punctul de funcţionare va avea
excursii relativ mari, lucru care are trei consecinţe :

— calculul nu mai poate fi făcut cu parametrii de semnal mic, deoarece

aceştia suferă variaţii importante ;

— întrucât punctul de funcţionare intră în regiunile neliniare sau

în domeniile lor adiacente, trebuie impus un grad de distorsiuni admisibil;

— există riscul de a scoate tranzistorul din regiunea în care lucrează

stabil, ceea ce poate duce la distrugerea acestuia.

La aplicaţiile care necesită comanda unui releu sau servomotor, distorsiunile nu

constituie un criteriu limitativ (ca de exemplu la amplificatoarele de audiofrecvenţă, unde
se urmăreşte o redare cât mai fidelă a programelor, înregistrarilor, etc).

Orice etaj de amplificare cu un tranzistor absoarbe de la sursa de alimentare o

anumită putere din care:

⚫ o parte se pierde pe tranzistor, sub forma puterii disipate de acesta;

⚫ o parte se pierde pe rezistenţele prin care circulă componenta continuă a
curentului de colector (emitor);
⚫ o altă parte este regăsită pe rezistenţa de sarcină ca putere utilă (efect util).

În acest proces tranzistorul este elementul (activ) care preia d e la sursa de

alimentare energie de curent continuu şi o converteşte, cu un anumit randament,
în energie utilă. Deoarece, în orice conexiune s-ar afla, tranzistorul amplifică în
putere în principiu orice etaj cu un tranzistor reprezintă un amplificator de putere.

În cazul amplificatoarelor de tensiune, rezistenţele de sarcină sunt de

obicei de valori mari astfel încât mici variaţii ale curentului de colector pro voacă
variaţii mari ale tensiunii de ieşire, asigurându-se amplificarea în tensiune dorită.
Se poate considera că excursia de curent, în jurul punctului static de funcţionare
este mică şi că tranzistorul lucrează la semnale mici, respectiv în regim liniar. Chiar
dacă apar distorsiuni neliniare, prin reacţii negative locale acestea sunt reduse astfel

15
încât problema distorsiunilor este secundară. Pe de altă parte puterile care intervin
în aceste scheme sunt neînsemnate.

Amplificatoarele de putere ridică probleme cu totul diferite. Puterile mari care

trebuie debitate în sarcină (zeci sau sute de waţi) impun asigurarea unui randament
cât mai ridicat.

Diferenţa dintre puterea absorbită şi puterea utilă, prin efect electro caloric,
se transformă în energie calorică, deci în putere disipată de tranzistor şi anumite
rezistenţe din schemă.

Problema randamentului nu trebuie privită numai sub aspectul reducerii

consumului de energie, ci şi prin cel al reducerii preţului de cost, gabaritu lui şi
greutăţii amplificatorului. în adevăr, la o anumită temperatură ambiantă maximă
T amax şi cu un anumit radiator (care asigură o rezistenţă termică Rt cât mai mică)
un tranzistor poate disipa o anumită putere Pdmax. În aceste condiţii cu cât
randamentul este mai bun, cu atât puterea utilă care se poate obţine este mai. De
asemenea, pentru o putere utilă P u impusă, cu cât randamentul este mai bun, cu
atât puterea pe care trebuie să o disipe tranzistorul rezultă mai mică.

Reducerea puterii disipate permite utilizarea tranzistorului cu un

radiator mai mic, cu consecinţe directe asupra greutăţii şi gabaritului.

În cazul acestor amplificatoare, dacă etajul final nu asigură o amplificare

mare, atunci etajul prefinal este la rândul său tot un amplificator de putere, ridicând
probleme similare. Din această cauză este de dorit ca de la un etaj amplificator de
putere să se obţină o amplificare cât mai mare.

Puterile mari din sarcină se obţin pe seama unor variaţii mari ale curenţilor
prin tranzistoare. Datorită acestui fapt, regimul de lucru nu mai este liniar, iar
distorsiunile devin importante. Asigurarea unor distorsiuni cât mai mici reprezintă
astfel o altă preocupare specifică amplificatoarelor de putere. Valoarea
distorsiunilor permise depinde de caracterul aplicaţiei şi reprezintă un parametru
iniţial de calcul.

Pentru evitarea pierderilor de putere în circuitul de polarizare colector-

emitor precum şi pentru adaptarea între etajul amplificator de putere şi sarcină

16
în schemele de amplificatoare de putere se utilizează în mod curent transformatoare. Prin
intermediul înfăşurării primare se alimentează tranzistorul (tranzistoarele), iar sarcina se
conectează în secundar. Alegând în mod convenabil raportul de transformare se asigură
regimul de lucru dorit.

În ceea ce priveşte modul de conectare al tranzistorului, acesta poate fi

folosit în toate cele trei conexiuni:

• Conexiunea EC asigură amplificarea cea mai mare, dar prezintă dezavantajul

unor distorsiuni mai mari şi al unor tensiuni maxim admisibile, în regim dinamic,
mai mici (tensiunea de străpungere este mai mică în conexiunea EC faţă de BC).

• Conexiunea BC asigură distorsiuni mai mici, permite excursii de tensiune mai

mari, dar necesită putere de excitaţie mai mare;

• Conexiunea CC care are amplificarea în putere cea mai mică.

Ca amplificator de putere, în funcţie de tensiunea continuă de polarizare

bază-emitor şi de amplitudinea semnalului de excitaţie, un tranzistor poate
fi utilizat în mai multe regimuri de lucru, numite clase de funcţionare.

Amplificatoarele de putere se realizează de obicei pentru curent alternativ. Specific

acestor tipuri de amplificatoare este prevederea unor transformatoare de adaptare TA (fig.A).
Se demonstrează că pentru un amplificator cu tranzistor să transfere de la ieşire puterea sa
maximă este necesar ca rezistenţa de sarcină (din colector) să fie egală cu rezistenţa emitor-
colector. Rezultă că fiecare amplificator cu tranzistoare va avea o anumită rezistenţă de sarcină
pentru care transferul de putere este maximă. În cazul în care rezistenţa de sarcină are o altă
valoare, atunci se intercalează transformatorul de adaptare TA (A) cu un număr de spire primare
şi secundare, respectiv cu un anumit raport de transformare.

17
Fig.A. Amplificator de putere cu transformator de adaptare în clasa A.

Amplificatoarele de putere se împart în trei categorii:

1. amplificatoare liniare (clasa A) caracterizate prin faptul că toate

tranzistoarele lucrează tot timpul în regiunea activă normală a caracteris ticilor (aici
18
 prin ,,liniar" trebuie înţeles că se urmăreşte obţinerea unei relaţii cât mai liniare
între intrarea şi ieşirea amplificatorului) ;
2. amplificatoare cvasiliniare (clasa B şi clasa AB) la care unele
tranzistoare pot fi blocate sau saturate în anumite intervale de timp, dar
iesirea circuitului depinde totuşi printr-o relaţie liniară de intrare;
Amplificatoarele de putere funcţionând în clasa B sau AB s-au impus printr-un
randament mai bun, distorsiuni mai mici, amplitudinea semnalului mai mare şi putere
disipată mai mică comparativ cu cele în clasa A, necesitând însă două tranzistoare. În
clasa B de amplificare, punctul de funcţionare este ales în originea axelor de coordonate
în planul caracteristicii de intrare, tranzistoarele intrând în conducţie numai în prezenţa
semnalului ce urmează a fi amplificat. Tranzistoarele conduc alternativ, funcţie de
polaritatea semnalului de intrare.
Amplificatoarele în clasă AB sunt uzual definite ca amplificatore funcţionând între clasa
A şi clasa B, deoarece amplificatoarele în clasă A funcţionează 100% din durata
semnalul de intrare, în timp ce amplificatoarele în clasă B funcţionează doar 50% din
durata semnalul de intrare. Orice amplificator care funcţionează între aceste două limite
reprezintă un amplificator în clasă AB. Deci pentru amplificatoarele în clasă AB,
semiunghiul de conducţie este mai mare de 90º, iar pentru amplificatoarele în clasă B
acesta este de numai 90º. Mai există şi amplificatoare în clasă C (pentru care
semiunghiul de conducţie este mai mic de 90º) care se utilizează cu precădere la
realizarea amplificatoarelor de radiofrecvenţă de putere (ARFP) din cadrul
radioemiţătoarelor.
3. amplificatoare neliniare (clasa C si clasa D) unde cel puţin în
anumite momente din timp relaţia ieşire-intrare este neliniară.

Un alt criteriu de clasificare este după conexiunea în care lucrează tranzistoarele de

putere.

⚫ conexiunea EC are posibilitatea de a da amplificarea în putere cea mai mare .

⚫ conexiunea BC oferă o amplificare în putere ceva mai mică (circa

25-30 dB, faţă de 35-40 dB în cazul conexiunii EC), dar prezintă avantajul unei
comportări mai bune cu frecvenţa. Aceasta o face utilă în aplicaţiile la care trebuie
furnizată o putere însemnată la frecvenţe mari.

19
 ⚫ Conexiunea CC, deşi are amplificarea în putere cea mai mică (în
jur le 15-20 dB), este utilizată destul de des din două motive : are o rezistenţă de
ieşire foarte mică, ceea ce uneori face inutil transformatorul de ieşire, sarcina fiind
legată direct şi gradul de distorsiuni este redus datorită reacţiei negative locale.
Prezintă totuşi dezavantajul că având amplificarea în tensiune sub unitară,
necesită la intrare semnale cu amplitudine mare.

În cele ce urmează se va considera cazul amplificatoarelor de putere î n

conexiune EC şi una din chestiunile care trebuie abordate este delimitarea în planul
caracteristicilor a suprafeţei efective de lucru, conform figurii 1.

Fig. 1. Delimitarea ariei efective de lucru.

Astfel, aria este delimitată în primul rând de hiperbola de disipaţie PdM -

icUcE (se presupune că puterea disipată în joncţiunea emitor-bază este neglijabilă faţă de
cea a joncţiunii colector-bază). După cum s-a arătat puterea disipată maximă depinde de
temperatură, ceea ce explică translaţia hiperbolei pe poziţia punctată, la o creştere a
temperaturii ambiante (în cazul utilizării unui radiator, are loc o translaţie în sens invers).

A doua delimitare se face prin dreapta de saturaţie, care este locul în care se
despart curbele, la tensiuni u CE mici.

Inversul pantei acestei drepte este proporţional cu rezistenţa de saturaţ ie a

colectorului, care este constituită în cea mai mare masură din rezistenţa de volum a

20
materialului colectorului. Ea trebuie sa fie cât mai mică posibil (la cele construite pe siliciu
este de câtiva ohmi, iar la cele pe germaniu, de fracţiuni de ohm).

A treia delimitare apare la curenţi mari de colector, unde va loarea lui

scade atât de mult încât amplificarea devine neglijabilă. Aceasta se traduce prin teşirea
(tăierea) vârfurilor sinusoidei amplificate. La unele tipuri de tranzistoare acest fenomen
apare dupa depăşirea curentului de colector maxim admisibil.

În al patrulea rând, se delimitează aria prin acelaşi fenomen de aplatizare a

vârfurilor (de jos, de data aceasta) ale sinusoidei, care apare prin reducerea parametrului

la intrarea tranzistorului în taiere.

De asemenea mai trebuie considerată valoarea maximă admisă a tensiunii,

pentru a evita distrugerea prin străpungere a tranzistorului (se ia din catalog).

O ultimă chestiune care mai trebuie precizată este notaţia care a fost folosită
în acest subcapitol şi anume :

Pa - puterea medie disipată în tranzistor;

PdM - puterea disipată maxim admisibilă;

Pdo - puterea disipată în absenţa semnalului;

P'd - puterea disipată în condiţii de semnal maxim;

P s - puterea de curent alternativ debitată în sarcină;

Po - puterea de curent continuu absorbită de la sursa de aliment.

Se mai definesc următoarele mărimi:

◆ randamentul de lucru sau randamentul =Ps/Po;

21
◆ eficienţa comercială = (Ps/Pd)max - care este maximul raportului dintre
puterea dată în sarcina şi puterea dată de tranzistor în timpul funcţionării cu
semnul (de remarcat că întotdeauna Pdmax = P'd, de unde precauţia de notaţie).

PARAMETRII AMPLIFICATOARELOR

22
 Performanţele amplificatoarelor se exprimă prin anumite caracteristici sau parametrii.
Mărimile fundamentale caracteristice pentru funcţionarea unui amplificator sunt:

1. coeficientul de amplificare (amplificarea, câştigul);

2. distorsiunile;

3. raportul semnal/zgomot;

4. caracteristica amplitudine-frecvenţă;

5. gama dinamică;

6. sensibilitatea.

1. Coeficientul de amplificare

După cum ştim deja, amplificarea este cea mai importantă mărime caracteristică a unui
amplificator, reprezentând raportul dintre mărimea electrică de la ieşirea amplificatorului şi
mărimea corespunzătoare de la intrare. Deoarece semnalul de ieşire poate fi defazat faţă de cel
de intrare, înseamnă că amplificarea în tensiune şi cea în curent sunt numere complexe, având
un modul │A│şi o fază φ; amplificarea în putere este un număr real, deoarece puterea este o
mărime scalară. La un amplificator cu mai multe etaje (fig.2), amplificarea totală este egală cu
produsul amplificărilor fiecărui etaj;

Fig.2. Simbolul unui amplificator cu mai multe etaje.

23
 În electronică şi comunicaţii pentru exprimarea valorii amplificării se folosesc unităţile
logaritmice. Unitatea de bază pentru logaritmii zecimali se numeşte decibeli, iar cea bazată pe
logaritmii naturali se numeşte neper.

2. Distorsiunile

Distorsiunile reprezintă reproducerea inexactă a semnalului de ieşire faţă de cel de

intrare, datorită fie variaţiei amplitudinii cu frecvenţa, fie a unor frecvenţe noi introduse.

Dacă pentru o mărime de intrare sinusoidală ieşirea este tot sinusoidală, se spune că
distorsiunile sunt nule şi acesta constituie un indice de performanţă optim. Cu cât gradul de
abatere de la forma sinusoidală a undei de ieşire este mai mare, cu atât distorsiunile sunt mai
mari, deci calitatea amplificării este mai redusă.

După tipul lor distorsiunilor pot fi:

- distorsiuni ale amplitudinii în funcţie de frecvenţă;

- distorsiuni ale fazei în funcţie de frecvenţă;

- distorsiuni armonice;

- distorsiuni de intermodulaţie.

Primele două categorii se numesc distorsiuni de frecvenţă sau liniare, iar ultimele
două categorii se numesc distorsiuni neliniare. Distorsiunile de frecvenţă sunt foarte
importante în etajele de semnal mic.

Distorsiunile amplitudinii în funcţie de frecvenţă redau abaterile caracteristicii reale

de la caracteristica ideală; se evaluează cantitativ prin relaţia:

în care : M - este factorul de distorsiuni de amplitudine;

- amplificarea la frecvenţe medii;

- amplificarea la anumită frecvenţă „f“.

24
 Banda de frecvenţă a unui amplificator este domeniul de frecvenţe cuprinse între o
frecvenţă limita superioară şi frecvenţa limită inferioară.

a căror amplitudine reprezintă din amplitudinea frecvenţiilor medii.

Distorsiunile de fază. Abaterile caracteristicii bază-frecvenţă (fig.3b) faţă de

caracteristica unui amplificator ideal (o dreaptă de ecuaţie φ=- kf) reprezintă distorsiunile de
fază. Datorită neliniarităţii caracteristicii de percepţie auditivă a omului ele sunt mai puţin
importante în audiofrecvenţă, dar sunt foarte importante la amplificatoarele de videofrecvenţă.

Distorsiunile neliniare armonice. Prin distorsiuni neliniare armonice se înţeleg acele

deformării ale semnalului de la ieşirea unui amplificator care sunt produse de caracteristicile
elementelor neliniare: tuburi electronice, tranzistoare, miezuri magnetice (fig.4). În concluzie,
distorsiunile neliniare se manifestă prin apariţia la ieşirea amplificatorului a unor componente
având şi alte frecvenţe decât cea a semnalului se intrare. Componenta cu frecvenţa f se numeşte
fundamentală, iar ceilalţi multipli de f se numesc armonici. Cantitativ, distorsiunile neliniare
se caracterizează prin factorul de distorsiuni neliniare „δ“.

25
Fig.4. Apariţia distorsiunilor neliniare într-un etaj amplificator cu tranzistor.

3. Raportul semnal / zgomot

Acesta reprezintă raportul între tensiunea de ieşire produsă de semnalul

amplificat şi tensiunea de zgomot propriu. Tensiunea de zgomot a unui amplificator este
semnalul aleator (cu variaţie haotică în timp) produs de elementele componente ale
amplificatorului, rezistoare, tranzistoare, datorită structurii discontinue a curentului electric. Ea
se măsoară la ieşirea amplificatorului, scurtcircuitând bornele sale de intrare şi poate fi redată
şi prin tensiunea echivalentă de zgomot de la intrarea ampificatorului. Aceasta reprezintă
valoarea tensiunii de intrare care ar crea la ieşire tensiunea proprie de zgomot. Pentru ca
semnalul de intrare să nu fie perturbat în mod supărător de zgomot, este necesar ca el să
depăşească de un număr de ori nivelul zgomotului, deci să se realizeze un anumit raport semnal
/ zgomot.

La un amplificator cu mai multe etaje zgomotul provine, mai ales, din circuitul de intrare
şi din primul etaj. Zgomotele provin din rezistoare, din elemente active şi se pot datora şi unor
cauze constructive: filtrarea insuficientă a tensiunii de alimentare, ecranarea necorespunzătoare
a circuitelor etc. Valoarea raportului semnal / zgomot se redă sub forma:

raport semnal / zgomot=

4. Caracteristica amplitudine-frecvenţă

În cazul unui amplificator ideal, un semnal de amplitudine constantă şi de diferite

frecvenţe, aplicat la intrare, este redat la ieşire tot cu amplitudine constantă (mărită ca valoare),
aceeaşi pentru toate frecvenţele. În cazul amplificatoarelor reale, amplitudinea semnalelor de
diferite frecvenţe de la ieşire nu mai este constantă, fiind mai mică spre capetele benzii (la
frecvenţele inferioare şi la cele superioare) datorită următoarelor cauze:

26
 - elementele reactive din circuit (condensatoare, bobine) prezintă reactanţe ce variază
cu frecvenţa;

- factorii de amplificare (ά,β) ai tranzistoarelor depind de frecvenţă (peste o anumită

valoare a frecvenţei). Dependenţa amplificării de frecvenţă este caracterizată prin curbele de
variaţie cu frecvenţa modulului şi respectiv a fazei de amplificare, deoarece amplificarea este
un număr complex. Curba │A│ =│A(f)│ se numeşte caracteristica amplitudine-frecvenţă
(fig.3). Se observă că amplificarea este independentă de frecvenţă (cu valori constante) într-o
regiune numită a „frecvenţelor medii “ şi scade atât la frecvenţe înalte, cât şi la frecvenţe joase.

Fig.3. Dependenţa de frecvenţă a amplificării:

a-caracteristica amplitudine-frecvenţă; b-caracteristica fază- frecvenţă.

5. Gama dinamică

Reprezintă raportul între semnalul de putere maximă şi cel de putere minimă pe care le
poate reda amplificatorul. Nivelul semanlului amplificat este limitat superior de către puterea
etajului final şi inferior de raportul semnal/zgomot al amplificatorului. De ştiut că
amplificatoarele la care nu se iau precauţii speciale pot reduce gama dinamică a unui program.

27
 6. Sensibilitatea

Sensibilitatea unui amplificator reprezintă tensiunea necesară la intrarea acestuia pentru

a obţine la ieşire tensiune sau putere nominală. Cunoscând amplificarea şi puterea nominală se
poate calcula sensibilitatea. Ea caracterizează mai ales etajele amplificatoare de putere şi se
exprimă în unităţi de tensiuni (V,mV,μV).

Amplificatoarele de audiofrecvenţă (de joasă frecvenţă) sunt destinate amplificării

semnalelor cu frecvenţe cuprinse între zeci de herţi şi zeci de kiloherţi. Excitate cu semnale
mici, ele trebuie de obicei să furnizeze puteri relativ mari pe impedanţe de sarcină, de obicei
pur rezistive.

Aceste amplificatoare sunt construite dintr-un număr de amplificatoare în tensiune şi

dintr-un etaj final care amplifică în putere. Pentru puteri mari, chiar etajul care precede etajul
final amplifică în putere.

28
 Bibliografie

1. 101 Montaje Practice de Amplificare Audio Emil Marian

2. Amplificatoare audio şi sisteme musicale Catalog

3. Emil Simion, Costin Miron, Lelia Festila Editura :Dacia 1990

4. Amplificatoare audio de putere Catalog Horia Cristea

5. Circuite integrate - Amplificatoare audio de putere si echivalentele lor

29