“Poveste de dragoste”

Sunt unii oameni care se îndrăgostesc la prima vedere, cât despre mine și limba romană,
m-am îndrăgostit la primul auz.

Se-ntampla prin luna iulie, când m-am prezentat la Iași cu o valiză de vise și aspirații,
unde urma să selectez opțiunile de admitere la liceu.

Momentul selecției, o adevărată comedie. O voce din interior: ”Și-acum ce fac, cum scot
pe gura un mesaj perfect românește din mintea mea plină de cuvinte amestecate
românești, arhaisme, rusisme?

Instant, mi-am amintit de povestea Cenușăresei, ce trebuia să separe boabele de linte cu

cele de fasole ca să meargă la petrecere, și mi-am spus: daca ea a reușit, pot și eu!

Muncă și transpirație de idei, nu glumă! De parcă, toate cuvintele din mintea mea erau
lipite între ele, iar când le separam aparea un zgomot atât de puternic, încât era inevitabil
efectul de shut down, ca la Windows.

Nu prea ieșea niciun cuvânt, vă dați seama! Știți momentul acela când cauți ceva și nu-l
găsești, decât când nu mai ai nevoie? Cam așa și la mine.

După mai multe încercari, în sfârșit, am reușit. Au ieșit câteva cuvinte învingătoare.
Doamne Sfinte, s-a terminat! Eram obosită.

Cu aceasta ocazie am hotărât împreună cu mătușa mea, să mai vizităm ceva prin jur. Așa
am ajuns în parcul Copou. O grădină aranjată cu un rai plin de flori de toate culorile îmi
bucurau ochii, iar parcul primitor era scăldat în atâtea nuanțe de verde proaspăt, încât le
pierdeai numărul.

Era liniște. Brusc, pe aleea vecină s-a auzit o voce de femeie. O voce blândă, caldă, plină
de iubire articula cuvinte în limba romană.

Eram fascinată de modul în care se auzeau cuvintele. De parcă, în acea conversație își
dăduseră întâlnire cele mai frumoase cuvinte de dragoste din vocabularul limbii romane,
iar accentul magic, transforma mesajul într-o notă melodică.

Era pentru prima dată când m-am îndrăgostit de limba romană. Inima îmi bătea intens.

Mintea cauta în viteză să înțeleagă, ce făcea ca această voce să fie specială și deosebită?
Să fie cuvintele elegant alese, accentul sau modul în care erau spuse și te faceau să te
simti “acasă”?
Era ciudat, să simt aceasta pentru că acasă pentru mine, era la Chișinău. Mai în glumă
mai în serios, stăteam cu urechile ciulite să pot auzi, să pot asimila cu totul sunetul
plăcut al cuvintelor rostite.
-Îți e foame? Matușa mea, îmi întinde un fruct.
-Stai un pic! Răspund grăbită ca să mai aud un pic acea voce. Oh nu, s-a oprit! Vai, îmi
părea atât de rău!
-Ce s-a întâmplat?
- Ăăă..ascultam ceva! Nu-i important. Răspund rapid în timp ce în minte s-a strecurat un
gând romantic: Doamne..ce frumos se aude limba română! Într-o zi, cu siguranță voi
vorbi și eu așa! O promisune interioară și-a făcut loc la pupitrul dorințelor cu prioritate.

Dna Îndoială, nu știu de unde a aparut în mintea mea, ca o doamnă insistentă de la Piața
Centrală de la care nu ai vrut să cumperi ciorapi de damă și batiste:
-Daa, vezi să nu!La ce dezastru e în mintea ta, cum crezi ca vei reuși? Entuziasmul
nealterat de dezamăgiri:
-Da ce, m-am născut cumva copac și eu nu știu?
-Dna Îndoială: - Nu am văzut încă un corb să cânte ca o mierlă!
-Câtă răutate! Dl Optimist își face loc la meeting-ul Obiectivelor de Lungă Durată:
-Domnișoară, ai toate șansele de reușită! Iți mai amintești ce ți-a tot repetat mama ta?!
Vocea mamei ca un clopot: “Ursul din pădure a învățat să meargă pe bicicletă, dar un
om?” Da! Așa e! Ce deșteaptă e mama! Dacă vreau, pot!
Romantismul, încă topit vizibil și prins în adierea amintirii: Hmm..Ce frumos se auzea!
Era atât de familiar..Oare ce facea să te simti “acasă” ?

Revenind la întrebarea răspunsul la această întrebare a venit după mai mulți ani de
studiu.
Ceea ce am trăit atunci a fost un “acasă” ce îmbrățișa frumosul, plin de armonie, în care
toate cuvintele se cunoșteau între ele, fiind din aceiași familie, iar accentul era ca o
mamă bună ce-și aduna copiii rătăciți, și-i făcea sa se simtă iubiți, în aceiași frază.

Și atunci am conștientizat că atunci când punem iubire în cuvinte, ele devin vii și ating
orice inimă, așa cum mi-au atins inima mea