Am văzut palma venind, dar n-am apucat să mă fac mică destul de repede.

Nu fi obraznică, mi-a strigat mama, și gura i s-a strâmbat în zâmbetul acela care făcea să mi
se strângă stomacul. Tu nu poţi să pleci. N-o să pleci niciodată. Eşti înțepenită aici, în camera
asta, cu sau fără bombe.

Jamie s-a făcut alb la față. A deschis gura să zică ceva, dar eu am clătinat tare din cap şi a
tăcut. După ce-a plecat mama, s-a aruncat la mine în brațe.

- Nu-ți face griji, am zis, legănându-l.

Nu-mi era teamă. Eram recunoscătoare că petrecu- sem vara aşa cum o petrecusem.

Tu află unde trebuie să mergem și la ce oră să fim acolo, i-am spus. O să plecăm împreună, ai
să vezi.
CAPITOLUL 3

Sâmbătă dis-de-dimineață i-am furat mamei pan- tofii.

N-am avut încotro. Erau singurii pantofi din casă, în afară de cei din pânză ai lui Jamie, care
erau prea mici chiar și pentru piciorul meu olog. Ai mamei erau prea mari, dar le-am pus
hârtie în vârf. Mi-am înfăşurat laba piciorului bolnav într-o cârpă. Am legat şireturile strâns.
Simţeam pantofii tare ciudat, dar m-am gândit că pro- babil n-o să-mi cadă.

Jamie s-a uitat la mine plin de uimire.

A trebuit să-i iau, i-am şoptit. Altminteri, oamenii mi-ar vedea piciorul.

Stai în picioare, a zis el. Mergi!

Venise clipa mea cea mare iar acum abia dacă-mi mai păsa de asta. Aveam prea multe în față.
Da, am zis. Merg.

I-am aruncat o privire mamei, care sforăia în pat, cu spatele la noi. Era mândră de mine? Nici
pe departe!

Am coborât scările târându-mă pe fund. Jos m-a aju- tat Jamie şi am pornit amândoi pe străzi,
în zorii tăcuți

ai zilei. Un pas, m-am gândit. Câte-un pas, pe rând.

Era interesant să fiu la nivelul pământului. Lumina avea o nuanță rozalie, deasupra clădirilor
parcă se ridica

20
Războiul care mi-a salvat viața

un abur albastru și totul părea mult mai frumos decât avea să fie acea zi până la final. O pisică
a țâşnit de după un colț vânând ceva un şoarece, probabil. În afară de pisică, strada era pustie.

Îl țineam pe Jamie de mână, în partea dreaptă, ca să mă sprijin de el. Jamie zicea că trebuia să
fim la el la şcoală la ora nouă, adică multe ceasuri mai încolo, dar eu m-am gândit cu cât mai
devreme, cu atât mai bine. Nu ştiam cât de mult o să-mi ia să ajung la școală. Nu voiam să se
holbeze lumea la mine.

Strada era plină de gropi, dar de la fereastra mea nu-mi dădusem seama. Mersul se dovedea
mai dificil decât în camera noastră. Pantofii mă ajutau, dar când în sfârşit am ajuns în capătul
aleii, piciorul mă durea atât de rău, încât nu credeam că mai pot face vreun pas. Dar l-am
făcut.

Pe aici, a şoptit Jamie. Nu mai e mult.

Încă un pas și piciorul mi s-a răsucit. Am căzut, ge- mând. Jamie s-a lăsat în genunchi lângă
mine.
Poți să mergi în patru labe, a zis el. Nu se uită nimeni.

Cât mai e până acolo? l-am întrebat.

Încă trei cvartale, a zis el.

Pe urmă mi-a explicat:

Un cvartal înseamnă clădirile dintre două străzi. Trebuie să mai traversăm încă de trei ori.

Am aproximat distanța din ochi. Trei străzi. La fel de bine puteau să fi fost trei kilometri. Trei
sute de kilo-

metri.

Cred c-o s-o iau în patru labe o vreme, am zis.

Dar era mult mai greu să merg în patru labe pe stradă

decât la noi în apartament. Aveam genunchii bătuciți

21
KIMBERLY BRUBAKER BRADLEY

deja, desigur, dar pe pietre mă dureau, iar gunoaiele și noroiul nu erau nici ele mai plăcute.
După un cvartal 1-am apucat pe Jamie de mână și m-am tras sus, în pi- cioare.

- De ce n-ai mers până acum, dacă poți? m-a între- bat Jamie.
E o treabă nouă, am zis. Am învăţat vara asta, când nu erai tu acasă.

El a dat din cap.

Nu te spun, a zis.

Nu contează.

Lumea deja mi se părea uriaşă. Dacă ridicam ochii spre acoperişurile clădirilor, simţeam că
mă lua ame- ţeala.

Mergem la ţară. Acolo nu-i pasă nimănui că ştiu să merg.

Mințeam, desigur. Habar n-aveam unde ne duceam. Nici măcar nu ştiam ce însemna la țară.
Dar Jamie m-a strâns mai tare de mână și a zâmbit.

Şcoala era o clădire de cărămidă cu o curte goală înconjurată cu un gard metalic. Am intrat
amândoi, iar eu m-am prăbușit. Am mâncat pâine înmuiată în zahăr. Era bună.

Ai luat zahărul mamei? a întrebat Jamie, cu ochii mari.

Am dat din cap că da.

- Pe tot, am zis, şi am râs tare amândoi.

Acum, că stăteam jos, aerul era răcoros și pământul se simţea umed. Durerii surde din gleznă
i-a luat locul o durere ascuțită, care pulsa. Am ridicat ochii spre toate clădirile acelea pe care
nu le mai văzusem, la spiralele

22
Războiul care mi-a salvat viața
și ornamentele de cărămidă, la țigle, la cadrele ferestre- lor, la păsări. N-am observat-o pe
femeia care traversa curtea până când nu mi-a dat Jamie un ghiont.

Femeia ne-a zâmbit.

- Aţi venit devreme, a zis ea.

„Una dintre profesoare", m-am gândit. Am dat din cap și i-am răspuns cu un zâmbet larg.

Ne-a adus tata înainte să plece la lucru, am zis.

A spus că o să vă îngrijiți dumneavoastră de noi.

Femeia a dat din cap.

Chiar așa o să fac. Vreți nişte ceai?

Când ne-am ridicat, sigur că şi-a dat seama că șchio- pătam. O dată șchiopătam, o dată
păşeam bine; mer- geam clătinându-mă, noroc că-l aveam pe Jamie să mă prindă.

Săraca de tine, a zis femeia. Ce-ai păţit?

M-am lovit, am zis. Chiar azi dimineață. Era destul de adevărat.

Mă lași să mă uit? a întrebat ea.

A, nu-i nevoie, am zis, forțându-mă să pășesc. Deja mă simt mai bine.

După aceea a mers ușor. Era cel mai imposibil lucru pe care îl făcusem vreodată, dar în același
timp era şi uşor. M-am sprijinit de Jamie și am continuat să înain-

tez. Curtea s-a umplut de copii și de profesori, iar pro-

fesorii ne-au pus să formăm rânduri. N-aş fi fost în

stare să mai merg încă un kilometru până la gară – mă

simţeam secătuită - dar dintr-odată mi-a apărut în față

un chip pe care l-am recunoscut.

Ada, tu ești? a zis Stephen White.

23
KIMBERLY BRUBAKER BRADLEY

Era cel mai mare dintre copiii White; între Stephen şi Billy mai erau trei fete. Toți copiii ăștia
se opriseră și se holbau la mine. Nu mă văzuseră până atunci decât la geamul camerei noastre.

Eu sunt, am zis.

Stephen părea surprins.

Nu m-am gândit c-o să vii. Adică, sigur că trebuie să pleci din Londra, dar mama ne-a spus că
pentru cei ca tine există niște locuri speciale.

Mama mea nu pomenise nimic despre niciun loc spe- cial.

Cum adică „cei ca mine"?

Stephen şi-a coborât privirea. Era mai înalt decât mine şi mi s-a părut mai mare ca vârstă, dar
nu cu mult.

Ştii tu, a zis el.

Ştiam.

Ologi, am zis.

S-a uitat din nou la mine, surprins.

Nu, a zis. Înapoiați. Cu minţile aiurea. Aşa zice toată lumea. Habar n-aveam că poți vorbi.

M-am gândit la tot timpul pe care îl petrecusem la fereastră.

Vorbeam mereu cu tine, am zis.

Știu că făceai cu mâna și boscorodeai ceva - acum părea să se simtă foarte prost -, dar noi, din
stradă, nu te auzeam niciodată. Nu înțelegeam ce spui. Nu ştiam că poți vorbi normal. Iar
mama ta zicea că pentru binele tău trebuie să te țină încuiată. Stephen s-a uitat pentru prima
oară la picioarele mele. Ești oloagă?

Am dat din cap că da.

Şi cum ai ajuns aici?

Am mers, am zis. Nu-l puteam lăsa singur pe Jamie.

24
Războiul care mi-a salvat viața

A fost greu? m-a întrebat.

Da, am răspuns.

O expresie ciudată i-a străbătut chipul, una pe care n-am înţeles-o.

Toată lumea o compătimește pe mama ta, a zis el.

N-aveam ce să răspund la asta.

Ştie că ai plecat? m-a întrebat Stephen.

Voiam să mint, dar s-a băgat Jamie.

Nu. A zis că pe Ada o s-o bombardeze.

Stephen a dat din cap.

Nu-ţi face griji cu mersul pân' la gară, a zis el. Te duc eu în spate.

Nu ştiam ce voia să spună, dar una dintre surioarele lui mici s-a uitat în sus la mine şi mi-a
zâmbit.

- Şi pe mine mă duce aşa.

Așa că Stephen White m-a luat în cârcă să mă ducă la gară. Profesoara care îmi dăduse ceai i-
a mulţumit pentru ajutor. Ne-am aşezat într-un rând lung și profe- sorii ne-au pus să cântăm
„O Anglie va exista mereu "1. În cele din urmă am ajuns la gară, care dădea pe dinafară de
copii, mai mulți decât știam eu că existau pe lume.
Poți să te urci în tren? m-a întrebat Stephen, lă- sându-mă jos.