zărit faţa şi am încuviinţat, pur şi simplu. Părea mult mai speriată decâtmine.Ceilalţi copii au pornit
spre uşă, aşa că i-am urmat. — Ne vedem curând, a zis mama, cu vocea mai ascuţită
decât de obicei.Nu i-am răspuns. 
 
Turul şcolii
Jack Will, Julian, Charlotte şi cu mine am ajuns într-un hol mare, undeera o scară lată.
Am urcat la etajul trei fără să rostească nimeni nicio vorbă.Ajunşi în capătul scărilor, am
pornit pe un culoar plin cu uşi. Julian adeschis-o pe cea pe care scria 301. — Aceasta este
clasa noastră, a zis el, stând în uşa deschisă pe jumătate.O avem la dirigenţie pe doamna
Petosa. Se spune că e de treabă, mai ales cadirigintă. Dar că e foarte severă ca profesoară
de matematică. — Nu-i adevărat, a zis Charlotte. Sora mea a avut-o
profesoară anul trecutşi a spus că este foarte drăguţă. — Eu n-am auzit la fel, a răspuns
Julian, dar nu contează.A închis uşa şi a pornit mai departe pe culoar. — Aici este laboratorul
de ştiinţe, a zis la următoarea uşă.La fel ca mai înainte, a rămas în picioare în faţa uşii
deschise pe jumătateşi a început să vorbească. Nu s-a uitat niciodată la mine în tot acest
timp,ceea ce era în regulă, pentru că nici eu nu mă uitam la el. — Nu ştim cu cine vom
face cursul de ştiinţe până când nu începe şcoala.Dar toţi l-am vrea pe domnul Haller.
L-am avut şi în şcoala primară. Venea laore şi cânta la o tubă uriaşă. — Era un corn
bariton, a zis Charlotte. — Ba era o tubă, a răspuns Julian, închizând
uşa. — Frate, lasă-l să intre şi să se uite în jur, a zis Jack Will, trecând pelângă Julian şi
deschizând uşa larg. — Intră, dacă vrei, a zis Julian.A fost prima dată când s-a uitat
la mine.Am ridicat din umeri şi am intrat. Julian s-a ferit repede din calea mea, caşi cum s-ar fi
temut să nu-l ating când trec pe lângă el. — Nu-i mare lucru de văzut, a zis Julian,
venind după mine.A început să-mi arate obiectele din
încăpere. — Acela este incubatorul. Chestia aia neagră este tabla. Astea suntăncile.
Astea sunt scaunele. Acelea sunt lămpile Bunsen. Asta e o planşăştiinţifică scârboasă. Asta e cretă.
Ăsta e burete. — Sunt sigură că ştie ce-
i acela un burete, a zis Charlotte, cu un tonasemănător cu al Viei. — De unde
să ştiu dacă ştie? a întrebat Julian. Domnul Tushman a spuscă n-a mai fost la şcoală
niciodată. — Ştii ce este un burete, nu-i aşa? m-a întrebat Charlotte.Recunosc că mă
simţeam atât de emoţionat, încât nu ştiam ce să spunsau ce să fac altceva decât să mă
uit în podea. — Ştii să vorbeşti? m-a întrebat Jack Will. — Da, am încuviinţat.Încă nu
mă uitasem direct la niciunul dintre ei.

 
 — Şi ştii ce este un burete, nu? a întrebat din nou Jack Will. — Sigur, am mormăit. —
Ţi-am spus că nu-i nimic de văzut aici, a zis Julian, ridicând din
umeri. — Am o întrebare… am zis, încercând să-mi controlez vocea să nutremure. Ce
înseamnă clasă şi dirigenţie? Este o materie? — Nu, clasa este grupul din care faci parte, mi-
a explicat Charlotte, fărăsă ia în seamă zâmbetul superior al lui Julian. Vii la şcoală în
fiecaredimineaţă în acelaşi loc şi ai o dirigintă care face prezenţa şi care se ocupăde tine. Într-un
fel, dirigenţia e o materie principală, doar că nu înveţi cevaanume. Adică înveţi ceva, dar ceva
care… — Cred că a înţeles, Charlotte, a zis Jack Will. — Ai înţeles? m-a întrebat
Charlotte. — Da, am încuviinţat eu. — Bine, atunci hai să plecăm de aici, a zis Jack
Will, luând-o la picior. — Aşteaptă, Jack. Trebuie să-
i răspundem la toate întrebările, a zisCharlotte.Jack Will s-a întors, dând ochii peste cap. —
Mai ai şi alte întrebări? a zis el. — Nu cred, i-am răspuns. Ba da. Te cheamă Jack sau
Jack Will? — Prenumele meu este Jack. Will este numele de familie. — Domnul
Tushman te-a prezentat Jack Will, aşa că am crezut… — Ha! Ai crezut că îl cheamă
Jackwill
{6}
! a râs Julian. — Da, unii îmi spun amândouă numele, a zis Jack, ridicând din umeri.
Nuştiu de ce. Acum putem pleca? — Hai să continuăm cu sala de spectacole, a zis
Charlotte, conducându-nepe toţi afară din laboratorul de ştiinţe. Este foarte interesantă. O să-ţi
placă,August. 

 
 — Excelent! Nu-i un liceu la care se intră uşor. Bravo
ei! — Vă mulţumesc, a zis mama, dând aprobator din cap. Dar va avea cevade
mers până-acolo. Mai întâi cu metroul până la staţia de pe strada 86, apoicu autobuzul ca să
traverseze spre partea de est a oraşului. Face o oră, deşicu maşina nu sunt decât
cincisprezece minute. — Dar merită efortul, a zis domnul Tushman. Ştiu nişte copii
care s-au dusla Faulkner şi le-a plăcut enorm. — Chiar trebuie să plecăm, mamă,
am zis eu, trăgând-o de geantă.Ne-am luat rămas-bun destul de repede. Mi-am dat
seama că domnulTushman a fost cam surprins că plecăm atât de brusc şi am
început să măgândesc dacă nu avea să-i acuze de asta pe Jack şi pe Charlotte,
deşisingurul care mă făcuse să mă simt prost era
Julian. — Toată lumea a fost foarte drăguţă, l-am asigurat pe domnul Tushmanî
nainte să plecăm. — Abia aştept să devii elevul nostru, a spus domnul Tushman,
bătându-măuşurel pe spate. — La revedere, le-am spus lui Jack, Charlottei şi lui
Julian, dar fără să măuit la ei.De fapt, n-am ridicat privirea până când n-am ieşit din
clădire. 
 
Acasă
 — Ei? Cum a fost? Ţi-a plăcut? m-a întrebat mama după ce abia dacă ne-am
îndepărtat de şcoală jumătate de stradă. — Încă nu mă întreba, mamă. Vorbim când
ajungem acasă, i-am spus.Dar când am intrat în casă, am alergat la mine în
cameră şi m-amaruncat în pat. I-aş fi putut spune mamei că nu ştiam ce se
întâmplă cumine, şi chiar cred că nu ştiam. Mă simţeam foarte trist, dar în acelaşi timpşi
puţin fericit, la fel ca atunci când îmi venea să râd şi să plâng în acelaşitimp.Daisy,
câinele meu, a venit după mine în cameră, a sărit în pat şi aînceput să mă lingă pe
faţă. — Cine-i fetiţă cuminte? am spus eu, imitând vocea tatei. Cine-i fetiţăcumi
nte? — E totul în regulă, scumpule? m-a întrebat mama.Voia să se aşeze lângă mine
pe pat, dar Daisy nu-i lăsa niciun pic de loc. — Iartă-mă, Daisy, i-a spus mama, dând-
o deoparte şi aşezându-se. Copiiiaceia s-au purtat urât cu tine? — Nu, am zis,
minţind numai pe jumătate. S-au purtat cum trebuie. — Dar au fost
drăguţi? Domnul Tushman s-a străduit din răsputeri să măasigure că sunt nişte
copii minunaţi. — Îhî, am aprobat eu, uitându-mă în continuare la Daisy.Am pupat-
o pe nas şi i-am frecat o ureche, până când a început să sescarpine de parcă ar fi avut
purici. — Băiatul acela, Julian, mi s-a părut cel mai drăguţ, a zis mama. —
Ba nu, el a fost cel mai puţin drăguţ. Dar mi-a plăcut Jack. El a fost detreabă.
Am crezut că numele lui este Jack Will, dar îl cheamă doar
Jack. — Stai puţin, poate că îi confund eu. Cine era cel brunet, cu părulpieptăn
at cu creastă? — Julian. — Şi el n-a fost de treabă? — Nu, nu-i
de treabă deloc. — Aha.Mama a stat puţin pe
gânduri. — Aşadar, este genul acela de copil care se poartă într-un fel în faţ
aadulţilor şi altfel când e cu alţi copii. — Bănuiesc că da. — Oh, îi urăsc pe ăştia, a zis
ea. — M-a întrebat: „August, care-i treaba cu faţa ta?”, i-am spus eu mamei
,privind-o tot timpul pe Daisy. „Ai fost prins într-un incendiu sau ce?”Mama n-a zis nimic.
M-am uitat la ea şi am văzut că era complet şocată. — N-a spus-o cu răutate, am
adăugat eu repede. Doar m-a întrebat.Mama a dat din cap.
 
 — Dar Jack chiar mi-a plăcut, am zis. I-a spus: „Taci din gură, Julian!”
IarCharlotte i-a spus: „Julian, te porţi necuviincios!”A dat iar din cap. Îşi apăsa fruntea cu
degetele de parcă s-ar fi luptat cu odurere de cap. — Îmi pare tare rău, Auggie, a zis
mama încet.Se înroşise în obraji. — Nu-i nimic, mamă, serios! — Nu trebuie să te
duci la şcoală dacă nu vrei, scumpule. — Dar vreau să mă duc, am spus. —
Auggie… — Serios, mamă. Chiar vreau să mă duc.Nu minţeam deloc.