Razboaiele napoleoniene (1799-1815)

Războaiele napoleoniene reprezintă o serie de războaie globale

purtate în timpul domniei lui Napoleon Bonaparte în Franța (1799 –1815). Într-o
oarecare măsură, aceste conflicte reprezintă o continuare a războaielor
declanșate de Revoluția franceză din 1789, fiind continuate la rândul lor de cele
ale regimului celui de-al doilea Imperiu francez din 1852 - 1870. Aceste
războaie au revoluționat armateleeuropene, precum și tehnicile și sistemele
militare și au avut loc la o scară nemaiîntâlnită până în acel moment, în special
datorită aplicării sistemului mobilizării generale. Puterea francezilor a crescut
rapid, ei reușind să cucerească cea mai mare parte a Europei. Înfrângerea lor a
fost la fel de rapidă, începând cu 1812, Imperiul napoleonian fiind în cele din
urmă învins definitiv, ceea ce a dus larestaurarea dinastiei Bourbon în 1814.
Nu există un consens printre istorici privind momentul în care s-au
încheiat războaiele revoluționare franceze și au început războaiele
napoleoniene. Un astfel de moment poate fi considerat data de 18 Brumar (7
noiembrie) 1799, când Napoleon a preluat puterea. O altă dată posibilă poate fi
considerată aceea a izbucnirii războiului cu Regatul Unit al Marii Britanii și
Irlandei, din 1803, care a urmat efemereipăci de la Amiens din 1802.
Războaiele napoleoniene au luat sfârșit la 20 noiembrie 1815, după
înfrângerea lui Napoleon la Waterloo și după semnarea celui de-al doilea tratat
de la Paris. Perioada aproape continuă de război din 20 aprilie 1792 până la 20
noiembrie 1815este denumită uneori Marele război francez.
Prima coaliție 1792 – 1797

Primele încercări de zdrobire a Primei Republici Franceze au fost făcute

de Prima Coaliție între 1792 și 1797. Această coaliție a fost formată din:
•Imperiul Austriac
•Regatul Sardiniei
•Regatul Neapolelui
•Prusia
•Spania
•Regatul Marii Britanii
Măsurile franceze, inclusiv mobilizarea generală (levée en masse), reforma
militară și războiul total, au contribuit la înfrângerea Primei coaliții. Campania
italiană a lui Napoleon Bonaparte din 1796 și 1797 a scos din război Regatul
Sardiniei, (Armistițiul de la Cherasco, 26 aprilie 1796). Regatul Sardiniei, unul
dintre membrii originari ai coaliției, a amenințat granița franco-italiană timp de
patru ani, până când Bonaparte și-a asumat comanda armatei franceze din
Italia. Lui Napoleon i-a trebuit numai o lună pentru a-i învinge pe piemontezi și
a-i forța pe austrieci să se retragă.
 Francezii au învins forțele papale la Urbino în 1796, forțându-l pe Papa Pius al VI-
lea să semneze un armistițiu pe 22 iunie 1796 și mai apoi un tratat provizoriu de pace.
Contraofensivele succesive austriece din Italia au eșuat. Napoleon a luptat împreună cu
generalulJoubert în campania din 1796 precum și în bătălia de la Rivoli, însă cel din
urmă și-a pierdut viața în dezastruoasa bătălie de la Novi din1799. Bonaparte a intrat
învingător în Friuli. Războiul s-a terminat în momentul în care Napoleon i-a forțat pe
austrieci să accepte tratatul de la Campo Formio (17 octombrie 1797). Regatul Unit a
rămas singura forță antifranceză care mai lupta în 1797.
 A doua coaliție 1798 - 1801

A Doua Coaliție (1798-1801) avea ca membri:

•Imperiul Rus
•Marea Britanie
•Imperiul Austriac
•Imperiul Otoman
•Portugalia
•Regatul Neapolelui
•Statele Papale
Guvernul francez, divizat și corupt în timpul Directoratului, a suferit din cauza
proastei finanțări. Republica aproape că s-a prăbușit, iar, când Bonaparte și-a
asumat puterea în 1799, el a găsit numai 60.000 de franci în vistieria națională.
Implicarea Rusiei în război a marcat o schimbare importantă față de războiul primei
coaliții. Forțele rușilor au luptat în Italia sub comanda unui comandat recunoscut ca
sălbatic, dar, în egală măsură, plin de succes pe plan militar, Alexandr Suvorov.
Republica Franceză nu s-a bucurat de serviciile lui Lazare Carnot, ministru de
război care condusese Franța spre victorii prin intermediul reformelor fundamentale
din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. Mai mult, Bonaparte era implicat în
campania din Egipt, care avea ca obiectiv amenințarea posesiunilor britanice din
India. Fără două dintre cele mai importante personalități militare ale țării, republica
a suferit o serie de înfrângeri în fața inamicilor revitalizați, aduși în conflict de
britanici și de banii lor.
 După o campanie prost concepută, în timpul căreia francezii
au pierdut aproximativ 40.000 de soldați ca urmare a atacurilor
britanice și otomane, Bonaparte a reușit să se întoarcă din Egipt în
Franța pe 23 august 1799. El a preluat controlul guvernului francez
pe 9 noiembrie1799 (lovitura de stat din 18 brumar), răsturnând
Directoratul cu ajutorul ideologului Emmanuel Joseph Sieyès.
Napoléon traversând Alpii (Jacques-Louis David)
Ofensiva austriacă pe Rin și în Italia a reprezentat o amenințare la
adresa Franței, dar trupele rusești s-au retras de pe front, după ce
Bonaparte l-a convins pe țarul Pavel I să opteze pentru neutralitate
(1801) ca urmare a celei de-a doua bătălii de la Zürich. Napoleon a
reorganizat armata franceză și a creat o armată de rezervă, care era
menită sprijinirii oricăruia dintre fronturile de pe Rin sau din Italia.
Atacul francez i-a luat pe austrieci prin surprindere. În acel moment,
armata franceză avea 300.000 de soldați angajați în luptă cu forțele
coaliției. În Italia, presiunea austriacă în creștere a schimbat situația
în favoarea lor, astfel încât Napoleon a trebuit să mobilizeze armata
de rezervă. Rezistența esențială a lui Masséna la Genova a permis
operațiunile primului consul Bonaparte și desfășurarea cu succes
a bătăliei de la Marengo pe 14 iunie 1800, care s-ar fi încheiat cu
victoria austriecilor, dacă nu ar fi intervenit în luptă la timp
generalii Desaix și Kellermann, reușind să răstoarne situația în
favoarea francezilor. Desaix a fost ucis în luptă, iar Napoleon l-a
onorat pentru bravura arătată prin ridicarea de monumente și prin
gravarea numelui său pe fața Arcului de Triumf din Paris. Bătălia
decisivă s-a dat pe frontul de pe Rin, când armata franceză cu un
efectiv de 130.000 de soldați a luptat cu cea austriacă, care
număra
120.000 de oameni în Bătălia de la Hohenlinden(3 decembrie).
Austriecii au fost învinși, fiind nevoiți să nu se mai implice în conflict
pentru o vreme după semnarea tratatului de la Lunéville (februarie
1801).
 Înfrângerea Austriei l-a lăsat pe Napoleon să
se îngrijească doar de problema britanică. Regatul
Unit a rămas un factor important de influență a
puterilor continentale, încurajând lupta lor
antifranceză. Londra era principalul sprijinitor
financiar al coaliției, iar Bonaparte și-a dat seama
că fără înfrâgerea britanicilor sau fără semnarea
unui tratat de pace cu aceștia, nu ar fi putut să se
bucure de liniște. Britanicii aveau o armată terestră
puțin numeroasă și reprezenta o amenințare mică
împotriva Franței, dar Royal Navy era o amenințare
continuă asupra transporturilor maritime franceze și
a coloniilor din Caraibe.
 În plus, britanicii aveau suficienți bani ca să convingă
marile puteri continentale să-și unească eforturile
împotriva Franței și, în ciuda numeroaselor înfrângeri,
armata austriacă a rămas un pericol permanent pentru
Franța napoleoniană. Napoleon nu putea invada direct
Marea Britanie. Amiralul britanic Jervis a afirmat: "Eu nu
spun, domnilor, că francezii nu vor veni. Eu spun numai că
ei nu vor veni pe mare." Amiralul Horatio Nelson a învins
flota franceză în Bătălia de pe Nil (1 august 1798), iar
trupele terestre britanice au înfrânt rapid expediția
franceză trimisă în Irlanda în sprijinul insurecției
irlandeze (înainte de debarcare, corpul expedițioar a
traversat o furtună care a dispersat flota; din cauza asta,
jumătate din armată s-a întors în Franța).
 Pacea de la Amiens și reluarea
războiului franco-britanic

Tratatul de la Amiens (25 martie 1802) a dus la o

pace temporară între Regatul Unit și Franța și a
marcat sfârșitul celei de-a Doua Coaliții. Tratatul
era de la început greu de respectat, nu mulțumea
nicio parte, și ambele puteri semnatare au început
să-l încalce curând. Pacea nu a durat mult:
francezii s-au implicat în luptele interne
din Elveția (Stecklikrieg) și au ocupat mai multe
orașe de coastă din Italia, în vreme ce Regatul
Unit a ocupat Malta.[5] Napoleon s-a folosit de
scurtul răgaz dat de marina britanică pentru a
restaura controlul colonial în Antile. Expediția, care
părea un succes la început, s-a terminat cu un
dezastru, comandantul francez, cumnatul lui
Bonaparte, Charles Leclerc, murind de febra
galbenă, întreaga forță expediționară fiind
decimată de boli și de atacurile feroce ale
rebelilor.
 Ostilitățile dintre Marea Britanie și Franța au
reînceput pe 18 mai 1803 cu declarația de
război a Angliei. Țelurile aliaților s-au schimbat
de-a lungul conflictului: nu numai că trebuiau
să-l oprească pe Bonaparte, dar în Franța
trebuia restaurată monarhia.
Senatul francez (prin sénatus-consulte) a
proclamat Imperiul Francez pe 18 mai 1804,
validat ulterior printr-un plebiscit. Napoleon s-a
autoîncoronat împărat la Notre-Dame pe 2
decembrie.
STEFAN CHIRILA -XI-D