“Flori de mucigai”

de Tudor Arghezi

Modernismul este un curent literar sustinut in perioada interbelica prin activitatea lui
Eugen Lovinescu la revista si cenaclul “Sburatorul” (1919). In vederea modernizarii literaturii
romane, criticul recomanda: evolutia prozei de la liric la epic si a poeziei de la epic la liric,
inspiratia din mediul citadin si din dramele de constiinta ale intelec-tualului, valorificarea
unor idei filosofice profunde, crearea romanului obiectiv si a celui de analiza psihologica.
Tudor Arghezi este considerat un reprezentant de seama al modernismului romanesc,
atat prin imaginarul poetic, cat si prin limbajul poetic. Poezia “Flori de mucigai” des-chide
volumul omonim, publicat in 1931, volum odata cu care lirica romaneasca intra pe un teren
total nou: o lume a hotilor, a talharilor, a prostituatelor de mahala, transfi-gurata artistic insa
conform crezului sau ca “pretutindeni si in toate e poezie”.
Opera este o arta poetica moderna intrucat ilustreaza conceptia autorului despre statu-
tul artistului si misiunea artei sale. Poetul traduce in simboluri artistice atmosfera sumbra a
universului captivitatii autorului in inchisoarea Vacaresti.
Se evidentiaza astfel in poezie estetica uratului, conceptie potrivit careia si din urat se
poate crea ceva frumos artistic. Totodata, poezia se incadreaza in modernism si prin
expresivitatea deosebita a limbajului artistic arghezian. Se remarca arhaisme: “firida”,
“stihuri”, “mucigai”, dar si simboluri religioase pentru a sugera atemporalitatea stari-lor
sufletesti ale eului liric. De asemenea, structura prozodica este moderna, poezia fiind alcatuita
din doua strofe inegale, versuri cu masura variabila, valorificand tehnica ingambamentului.
Tema poeziei este moderna si exprima eforturile, sacrificiile pe care este dispus
artistul sa le faca pentru a crea o opera de valoare.
Titlul poeziei este un oximoron, intrucat florile semnifica frumusetea, viata, lumina, in
timp ce mucegaiul reprezinta uratul, moartea, descompunerea si intunericul. Titlul devine
astfel semnificativ pentru ideea specifica artei poetice argheziene, estetica uratului.
Incipitul poeziei “Le-am scris cu unghia pe tencuiala” sugereaza ca poezia se
constituie intr-o confesiune, eul liric exprimandu-si in mod direct, la persoana I, propriile
conceptii, sentimente. Primele versuri evoca eforturile artistului de a crea in absenta
elementelor necesare si in conditii neprielnice: “Pe intuneric, in singuratate”. Versurile
sugereaza totodata si suferinta artistului care incearca totusi sa zgarie cu “unghia pe tencuiala”
din dorinta puternica de a se exprima, de a comunica, de a res-tabili o legatura cu lumea.
Eul liric se simte insa parasit de inspiratia divina: “cu puterile neajutate”. Repetitia
negatiei “nici” inaintea termenilor enumeratiei: “taurul”, “leul”, “vulturul” accentuea-za starea
de deprimare a artistului in absenta harului divin care i-a insotit pe Luca, Marcu si Ioan.
Enumeratia din versurile urmatoare releva cateva dintre temele creatiei poetice:
vesnicia (“stihuri fara an”), moartea (“stihuri de groapa”), viata, cunoasterea (“de sete de
apa”) si arderea existentiala, descompunerea (“si de foame de scrum”).
Metafora “unghia ingereasca” devine semnificativa pentru harul poetic, dar intrucat
inspiratia “s-a tocit” de efort, aceasta nu-i mai permite creatorului revelatia deoarece “nu a
mai crescut”. Artistul nu se mai poate regasi, nu se mai percepe ca un creator de valori
spirituale (“sau nu o mai am cunoscut”).
A doua secventa lirica amplifica deznadejdea eului liric prin armonia care se creeaza
intre universul interior si cel exterior, simbolizat de atmosfera sumbra: “era intune-ric”,
autumnala: “ploaia batea departe, afara”. Verbele la imperfect sugereaza conti-nuitatea in
timp a sentimentelor eului liric, suferinta profunda din cauza neputintei de a scrie: “Si ma
durea mana ca o ghiara/ Neputincioasa sa se stranga”. Comparatia ilustreaza printr-o imagine
vizuala foarte plastica eforturile de a scrie sau poate nepu-tinta de a mai strange degetele
pentru inchinaciune, pentru invocatia inspiratiei divi-ne.
Finalul poeziei: “Si m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga” releva efortul,
sacrificiul pe care este dispus artistul sa-l faca pentru a putea crea.
In concluzie, poezia “Flori de mucigai” de Tudor Arghezi este o opera reprezentativa
pentru modernismul romanesc, atat prin ideea esteticii uratului, cat si prin ineditul limbajului
artistic, Tudor Arghezi putand fi considerat un adevarat inovator din acest punct de vedere,
intrucat “limbajul sau exceleaza mai mult decat al oricarui scriitor roman prin bogatie, noutate
si varietate.