Mielul: Evanghelia după Biff, tovarășul de joacă al lui Iisus

Christopher Moore
Prolog
Îngerul îşi făcea curat în dulapuri când sosi chemarea. Aureole şi raze de
lună erau aranjate în grămezi după strălucire, punguţe cu urgie şi fulgere în teci
atârnau în cârlige, aşteptând să fie şterse de praf. O ploscă plină cu slavă cursese
în colţ şi îngerul o ştergea cu o cârpă. De fiecare dată când răsucea cârpa, din
dulap răsuna în surdină un cor, ca şi cum ar fi înşurubat la loc capacul unui
borcan de murături plin cu coruri bisericeşti.
— Pentru numele Domnului, Raziei, ce faci?
Arhanghelul Ştefan stătea înclinat spre el, agitând
un pergament aşa cum ameninţi cu o revistă strânsă sul un căţeluş care face
pipi.
— Poruncă? întrebă îngerul.
— Ai treabă cu glodul.
— Abia am fost acolo.
— Acum două milenii.
— Zău? Raziei se uită la ceas, apoi ciocăni în cristal.
Eşti sigur?
— Tu ce părere ai? Ştefan întinse pergamentul, pentru ca Raziei să vadă
sigiliul cu Rugul Aprins.
— Când trebuie să plec? Mai aveam un pic şi termi-nam aici.
— Acum. Ia la tine darul limbilor şi câteva miracole minore. Fără arme, nu-i
o misiune de pedeapsă. O să fii
7
sub acoperire. Foarte discretă, dar importantă. E totul trecut în porunci.
Ştefan îi dădu pergamentul.
— De ce eu?
— Şi eu am pus întrebarea asta. -Şi?
— Mi s-a adus aminte de ce sunt alungaţi îngerii.
— Oau! Aşa de important e?
Ştefan tuşi - se prefăcu, evident, din moment ce
îngerii nu respiră.
— Nu sunt convins că ar trebui să ştiu, dar umblă
vorba că-i o nouă carte.
— Glumeşti. O continuare ? Apocalipsa 2, chiar când credea omu' că poate
să păcătuiască liniştit?
— E o Evanghelie.
— O Evanghelie, după atâta timp? Cine?
 — Levi, zis şi Biff.
Raziei lăsă jos cârpa şi se ridică în picioare.
— Trebuie să fie o greşeală.
— Vine direct de la Fiu.
— Există un motiv pentru care Biff nu-i pomenit în celelalte cărţi, să ştii. E
un mare...
— Abţine-te.
— Dar e aşa un dobitoc!
— Uite cum vorbeşti şi te mai miri că eşti trimis în glod.
— De ce acum, după atâta timp, când cele patru Evanghelii îşi fac treaba de
minune, şi de ce el?
— Pentru că e un fel de aniversare a naşterii Fiului, după calendarul
locuitorilor glodului şi el crede că e momentul să se spună toată povestea.
Raziei privi în podea.
— Ar cam trebui să-mi fac bagajul.
— Darul limbilor, îi aminti Ştefan.
— Normal, ca să mănânc căcat într-o mie de limbi.
— Du-te să aduci buna vestire, Raziei. Adu-mi nişte ciocolată.
— Ciocolată?
— E o gustare de-a locuitorilor glodului. O să-ţi placă. A inventat-o Satana.
— Mâncarea diavolului?
— Până la urmă ţi se ia de tort cu frişca, prietene.
Miezul nopţii. îngerul stătea pe o culme stearpă de deal de la periferia
Ierusalimului, oraşul sfânt, îşi înălţă braţele spre cer şi un vânt uscat îi înfoie
mantia albă.
— Ridică-te, Levi, zis şi Biff.
în faţa lui se formă un vârtej, închegând pe coama dealului o coloană de praf
care luă forma unui om.
— Ridică-te, Biff. A venit vremea ta.
Vântul se dezlănţui cu furie, iar îngerul îşi trase mâneca mantiei peste faţă.
— Ridică-te, Biff, şi umblă iar printre cei vii.
Vârtejul începu să se domolească, iar coloana de
praf în formă de om rămase în picioare pe coama dea-lului, într-o clipită, pe
deal se făcu iar linişte. îngerul scoase un potir de aur din traistă şi-1 turnă pe
coloană. Praful se curăţă, scoţând la iveală un bărbat gol, plin de noroi, care îşi
scuipa plămânii în lumina stelelor.
— Bine ai revenit printre cei vii, spuse îngerul.
Bărbatul clipi, apoi îşi duse mâna la ochi de parcă
s-ar fi aşteptat să vadă prin ea.
 — Trăiesc, spuse el, într-o limbă pe care n-o auzise niciodată.
— Da, spuse îngerul.
— Ce-i cu sunetele astea, cu vorbele astea?
— Ai primit darul limbilor.
— întotdeauna am avut darul limbilor, poţi să întrebi orice fată din viaţa mea.
Ce sunt cuvintele astea?
9
— Limbile pământului. Ai primit darul limbilor pământului, la fel ca toţi
apostolii.
— înseamnă că a venit împărăţia.
— Da.
— Când?
— Acum două mii de ani.
— Sac plin cu căcat de câine ce eşti, spuse Levi, zis şi Biff, trăgându-i
îngerului un pumn în gură. Ai întârziat.
îngerul se ridică de pe jos şi-şi pipăi grijuliu buza.
— Frumos mai ştii tu să vorbeşti cu trimisul Domnului.
— E un dar, spuse Biff.
Prima parte Băiatul
„Dumnezeu e un actor de comedie care dă reprezentaţii în faţa unui public ce
se teme să râdă."
Voltaire
Capitolul 1
Credeţi că ştiţi cum se termină povestea asta, dar nu ştiţi. Credeţi-mă, am fost
acolo. Eu ştiu.
Prima oară când l-am văzut pe omul care avea să mântuie lumea, stătea lângă
fântâna din centrul Nazaretului, cu o şopârlă atârnându-i din gură. Nu i se
vedeau decât picioarele din spate şi vârful cozii; capul şi picioarele din faţă o
luaseră binişor în jos pe tobogan. Avea şase ani, ca şi mine, şi barba nu-i mijise
încă pe de-a-ntregul, aşa că nu prea semăna cu omul din imaginile pe care le-aţi
văzut. Ochii lui erau ca mierea la culoare şi-mi zâmbeau dintr-o claie de cârlionţi
negri-albăstrui care-i încadrau faţa. în ochii ăia era o lumină mai străveche decât
Moise.
— Spurcat! Spurcat! am zbierat eu, arătând spre băiat, ca să vadă mama că
ştiam Legea, dar ea mă ignoră, ca şi restul mamelor care-şi umpleau urcioarele la
fântână. Băiatul îşi scoase şopârla din gură şi i-o dădu fratelui său mai mic, care
stătea lângă el în nisip. Băiatul mai mic se juca un timp cu şopârla, necăjind-o
până când îşi înălţă căpşorul ca şi cum ar fi dat să muşte, apoi luă o piatră şi
zdrobi capul jivinei. Buimăcit, împinse şopârla de colo-colo prin nisip şi, când se
convinse că n-avea să se mai ducă nicăieri de una singură, o luă şi i-o dădu
înapoi fratelui său mai mare.
13
Şopârla dispăru în gura lui şi, înainte să apuc să mă lansez în acuzaţii, ieşi iar
de acolo, vie şi zvârco-lindu-se, gata să muşte iar. î-o dădu înapoi fratelui mai
mic, care-o păli zdravăn cu piatra, reluând sau punând iar capăt întregului
proces.
Şopârla murise deja de trei ori sub ochii mei când am spus:
— Vreau să fac şi eu aşa ceva.
Mântuitorul îşi scoase şopârla din gură şi spuse:
— Ce anume?
A
propo, îl chema Iosua. Iisus e traducerea greacă a evreiescului Ieşua, adică
Iosua. Hristos nu e numele de familie. E termenul grecesc pentru „mesia", un
cuvânt ebraic ce înseamnă „cel uns". Habar n-am de unde venea S-ul din Iisus S.
Hristos. Ar fi trebuit să-1 întreb - asta şi multe alte chestii.
Eu ? Eu sunt Levi, zis şi Biff. Fără nici o iniţială la mijloc.
Iosua mi-a fost cel mai bun prieten.
îngerul zice c-ar trebui să stau pur şi simplu şi să-mi scriu povestea, să uit ce-
am văzut în lumea asta, dar cum să fac aşa ceva? In ultimele trei zile am văzut
mai mulţi oameni, mai multe imagini şi minuni decât în toţi cei treizeci şi trei de
ani pe care i-am trăit, iar îngerul îmi cere să le ignor. Da, am primit darul
limbilor, aşa că nu văd nimic fără să ştiu cum se numeşte, dar ce folos? Când
eram în Ierusalim, mi-a fost de vreun folos să ştiu că lucrul care m-a speriat aşa
de tare că m-am aruncat într-un tomberon era un Mercedes ? Mai mult, după ce
Raziei m-a scos de acolo şi mi-a smuls degetele încleştate în timp ce mă agăţăm
cu unghiile de ascunzătoare, mi-a fost de vreun folos să ştiu că un Boeing 747
m-a făcut să mă ghemuiesc şi să mă
14
leagăn, încercând să-mi alung lacrimile şi să scap de zgomot şi de foc? Ce
sunt eu, un ţânc care se teme şi de umbra lui sau cel care a petrecut douăzeci şi
şapte de ani alături de Fiul lui Dumnezeu?
Pe dealul unde mă scosese din ţărână, îngerul mi-a spus:
— O să vezi multe lucruri ciudate. Să nu te temi. Ai o misiune sfântă şi o să
te apăr.
Jigodie înfumurată. De-aş fi ştiut ce-o să-mi facă, l-aş mai fi pocnit o dată.
Chiar acum stă întins pe patul din celălalt colţ al camerei, uitându-se la nişte
imagini care se mişcă pe un ecran, mâncând ceva dulce şi lipicios numit
Snickers, în timp ce eu îmi scrijelesc povestea pe hârtia asta fină ca mătasea, pe
care, în colţul de sus, scrie Hyatt Regency, St. Louis. Cuvinte, cuvinte, cuvinte,
un milion de milioane de cuvinte mi se rotesc prin cap ca uliii, gata să se repeadă
asupra paginii ca să frângă şi să sfârtece singurele trei cuvinte pe care-mi vine să
le scriu.
De ce eu?
Am fost cincisprezece cu toţii - mă rog, paisprezece, după ce l-am spânzurat
pe Iuda -, aşa că de ce eu? Iosua îmi spunea mereu să nu mă tem, căci el îmi va fi
mereu alături. Unde eşti, prietene? De ce m-ai părăsit? Ţie nu ţi-ar fi frică aici.
Turnurile, maşinăriile, poleiala şi duhoarea acestei lumi nu te-ar îngrozi. Haide,
vino, o să comand o pizza de la room service. Ţi-ar plăcea pizza. Pe servitorul
care o aduce îl cheamă Jesus. Şi nici măcar nu-i evreu, întotdeauna ai apreciat
ironia. Vino, Iosua, îngerul zice că tot cu noi eşti, ai putea să-1 ţii tu la podea cât
îl altoiesc eu, după care o să ne veselim la o pizza.
Raziei s-a uitat pe ce am scris şi insistă să termin cu văicăreala şi să-i dau
înainte cu povestea.
15
Lui îi e uşor să vorbească, nu şi-a petrecut ultimii două mii de ani îngropat în
ţărână. în orice caz, nu mă lasă să comand pizza până nu termin partea asta, aşa
că-i dau drumul...
M-am născut în Galileea, în oraşul Nazaret, pe vremea lui Irod cel Mare.
Tatăl meu, Alfeu, era pietrar, iar mama, Naomi, era stăpânită de draci sau cel
puţin aşa spuneam eu în stânga şi în dreapta. Iosua părea să creadă că era doar
dificilă. Numele meu adevărat, Levi, vine de la fratele lui Moise, străbunul
neamului de preoţi; porecla mea, Biff, vine de la termenul nostru argotic pentru o
castană în moalele capului, chestie de care, după părerea mamei, am avut nevoie
cel puţin o dată pe zi de la o vârstă fragedă.
Am crescut sub stăpânirea romană, deşi până la zece ani n-am văzut prea
mulţi romani. Romanii stăteau mai mult în cetatea Seforis, aflată la un ceas de
mers spre miazănoapte de Nazaret. Acolo Iosua şi cu mine am văzut cum e
omorât un soldat roman, dar hai să n-o iau înainte prea mult. Deocamdată, să
zicem că soldatul e bine sănătos şi poartă cu încântare o mătură pe cap.
Majoritatea locuitorilor din Nazaret erau agricultori, cultivând viţă-de-vie şi
măslini pe dealurile prun-doase de lângă oraş şi orz şi grâu în văile de la poale.
Erau şi păstori de capre şi de oi, ale căror familii trăiau în oraş, în timp ce
bărbaţii şi băieţii mai mari vedeau de turme pe dealuri. Casele erau toate clădite
din piatră, iar a noastră avea şi pardoseala din piatră, deşi multe aveau pământ
bătătorit pe post de podea.
Eram cel mai mare dintre cei trei fraţi, aşa că încă de la şase ani eram pregătit
să învăţ meseria tatei. Mama îmi preda lecţiile prin viu grai, Legea şi poveştile
din Tora în ebraică, iar tata mă ducea la sinagogă,
16
ca să-i aud pe bătrâni citind din Biblie. Limba mea maternă a fost aramaica,
dar când am împlinit zece ani vorbeam şi citeam deja în ebraică, la fel ca
majoritatea bărbaţilor.
înzestrarea mea de a învăţa ebraica şi Tora a fost înlesnită de prietenia cu
Iosua, căci în timp ce alţi băieţi se jucau de-a „chinuiţi oile" sau „păliţi-1 pe
canaanean", eu şi Iosua ne jucam de-a rabinii, iar el insista s-o ţinem pe ebraică
în ritualurile noastre. Era mai haios decât sună sau cel puţin a fost până când ne-
a prins mama încercând să-1 tăiem împrejur pe fratele meu mai mic Sem cu o
piatră ascuţită. Ce s-a mai crizat! Iar argumentul meu cum că Sem avea nevoie
să-şi reînnoiască legământul în faţa Domnului n-a părut s-o convingă. M-a bătut
cu o nuia de măslin până mi-a vărgat spatele şi mi-a interzis să mă mai joc cu
Iosua o lună întreagă. V-am spus că era chinuită de draci?
Una peste alta, cred că i-a folosit micuţului Sem. Era singurul puşti din câţi
am cunoscut vreodată care putea să facă pipi de după colţ. Ca cerşetor, poţi să
faci bani frumoşi cu un asemenea talent. Şi nici măcar nu mi-a mulţumit
vreodată.
Fraţii ăştia!
Copiii văd farmece peste tot pentru că le caută.
Când l-am cunoscut pe Iosua, nu ştiam că e Mântui-torul şi, la drept vorbind,
nici el nu ştia. Ştiam însă că nu-i era frică. In sânul unei seminţii de războinici
supuşi, al unui neam care încerca să fie mândru în timp ce se prosterna în faţa lui
Dumnezeu şi a Romei, el strălucea ca o floare în deşert. Dar poate că numai eu
vedeam asta, pentru că asta căutam. Pentru toţi ceilalţi, părea pur şi simplu un
copil obişnuit: aceleaşi nevoi şi aceeaşi probabilitate de a muri înainte de a creşte
mare.
17
Când i-am povestit mamei trucul lui losua cu şo-pârla, mi-a pus mâna pe
frunte să vadă dacă am febră şi m-a trimis la culcare, pe rogojina mea, doar cu o
strachină de supă pe post de cină.
— Am auzit tot felul de poveşti despre mama băiatului ăstuia, i-a spus ea
tatei. Zice că ar fi vorbit cu un înger al Domnului. I-a spus lui Ester că l-ar fi
zămislit pe Fiul lui Dumnezeu.
— Şi tu ce i-ai spus lui Ester?
— Să aibă grijă să nu-i audă fariseii bazaconiile, altfel să vezi cum o să
alegem pietre pentru pedepsirea ei.
— Atunci să nu mai aduci vorba despre asta. II ştiu pe bărbatul ei, e om
cinstit.
 — Blestemat cu o fătucă nebună drept nevastă.
— Biata de ea, a spus tata, rupând un codru de pâine.
Avea mâinile tari precum coarnele de taur, pătră-
ţoase precum ciocanele şi cenuşii precum ale leproşilor, de la piatra de var cu
care lucra. O îmbrăţişare de-a lui se lăsa cu zgârieturi pe spate din care uneori
picura sânge şi totuşi fraţii mei şi cu mine ne băteam care să-i sară primul în
braţe seara, când se întorcea de la muncă. Aceleaşi răni pricinuite la furie ne-ar fi
făcut să ne agăţăm bocind de fustele mamei. Adormeam în fiecare noapte cu
senzaţia mâinilor lui pe spate, ca un scut. Taţii ăştia!
— Vrei să storcim nişte şopârle? l-am întrebat pe losua când l-am văzut a
doua oară. El desena în praf cu un băţ, ignorându-mă. Mi-am pus piciorul pe
desenul lui. Ştiai că maică-ta e nebună?
— E din pricina tatei, mi-a răspuns el trist, fără să-şi ridice ochii.
M-am aşezat lângă el.
— Uneori mama scheaună noaptea ca un câine săl
batic.
18
- E nebună? m-a întrebat losua.
— A doua zi dimineaţă pare normală. Cântă în timp
co pregăteşte micul dejun.
losua a încuviinţat din cap, mulţumit, probabil, că nebunia poate să-ţi treacă.
— Noi am trăit în Egipt, a spus el.
— Nu se poate, e prea departe. Mai departe chiar şi decât templul.
Templul din Ierusalim era locul cel mai îndepărtat unde fusesem în copilărie.
în fiecare primăvară, familia mea bătea drumul de cinci zile până la Ierusalim
pentru sărbătoarea Paştelui. Părea să dureze o veşnicie.
— Am trăit aici, apoi am trăit în Egipt şi acum trăim iar aici, a spus losua.
Am bătut drum lung.
— Minţi, faci patruzeci de ani până-n Egipt.
— Acum nu mai faci, e mai aproape.
— Aşa zice în Tora. Mi-a citit taţi. „Israeliţii au cutreierat deşertul patruzeci
de ani."
— Israeliţii s-au rătăcit.
— Patruzeci de ani în şir? am râs eu. Israeliţii sunt bătuţi în cap.
— Noi suntem israeliţii.
— Da?
— Da.
— Trebuie să mă duc după mama, am spus.
— Când vii înapoi, hai să ne jucăm de-a Moise şi Faraon.
 îngerul mi-a mărturisit că o să-1 întrebe pe Dum-nezeu dacă-1 lasă să devină
Omul Păianjen. Se uită tot timpul la televizor, chiar şi când eu dorm, şi a început
să-1 obsedeze povestea eroului care se luptă cu demoni pe acoperişuri. îngerul
zice că răul e mai puternic acum decât pe vremea mea şi că din cauza asta e
nevoie de eroi mai măreţi. Copiii au nevoie
19
de eroi, zice el. Eu cred că vrea pur şi simplu să se bălăngăne pe case
îmbrăcat în colanţi roşii.
Oricum, ce erou i-ar mai putea impresiona pe copiii ăştia, cu maşinăriile şi
leacurile lor, acum că distanţele au devenit invizibile ? (Raziei: nici nu s-a
împlinit săptămâna de când e aici şi ar renunţa bucuros la Sabia Domnului ca să
arunce cu pânze de păianjen.) Pe vremea mea, aveam puţini eroi, dar erau
adevăraţi - unii dintre noi ne trăgeam chiar direct din ei. Iosua îi juca întotdeauna
pe eroi - David, Iosua, Moise -, în timp ce eu îi jucam pe ăia răi: faraonul, Ahab,
Nabucodonosor. Dac-aş fi primit câte un shekel de fiecare dată când am fost
căsăpit în rol de filistin, n-ar trebui să trec prea cu-rând prin urechile acului,
călare pe cămilă1. Acum, când mă gândesc, îmi dau seama că Iosua se antrena
pentru ceea ce avea să devină.
— Aşa grăieşte Domnul: Lasă pe poporul Meu să-mi slujească!* zise Iosua,
în rolul lui Moise.
— Bine.
— Nu poţi să spui pur şi simplu „bine".
— Nu pot?
— Nu, Dumnezeu ţi-a învârtoşat inima la rugăminţile mele.
— De ce să facă aşa ceva?
— Nu ştiu, aşa a făcut şi gata. Acuma, lasă pe
poporul Meu!
-Aş.
1. Aluzie la una dintre învăţăturile lui lisus: „Şi iarăşi zic vouă că mai lesne
este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia
lui Dumne-zeu". (Matei 19:24)
* Citatele biblice sunt reproduse după Biblia sau Sfânta Scriptură,
Societatea Biblică Interconfesională din Ro-mânia, 1997 (n.r.).
Mi-am încrucişat braţele şi i-am întors spatele ca HO tip cu inima
învârtoşată.
— Ia aminte cum preschimb toiagul ăsta într-un surpe. Acum dă-i drumul
poporului meu!
— Bine.
— Nu poţi să spui pur şi simplu „bine"!
 — De ce nu ? Asta cu toiagul a fost o şmecherie destul de tare.
— Dar n-a fost aşa.
— Bine. Nici vorbă, Moise, poporul tău trebuie să rămână aici.
Iosua mi-a fluturat toiagul sub nas.
— Ia aminte, o să te năpăstuiesc cu broaşte. Or să-ţi umple casa şi aşternutul
şi or să se urce pe lucrurile tale.
— Ei, şi?
— Şi e nasol. Lasă pe poporul Meu, Faraon!
— Mie-mi plac cât de cât broaştele.
— Broaşte moarte! ameninţă Moise. Grămezi de broaşte aburinde şi
împuţite.
— A, în cazul ăsta, n-ai decât să-ţi iei poporul şi să pleci. Oricum, am de
construit nişte sfincşi şi de-astea.
— Ce naiba, Biff, n-a fost aşa! Mai am nişte năpaste pentru tine.
— Vreau să fiu eu Moise.
— Nu se poate.
— De ce?
— Toiagul e la mine.
— A.
Ș
i tot aşa. Nu sunt convins că-i jucam pe băieţii răi cu aceeaşi convingere cu
care-i juca Iosua pe eroi. Uneori îi recrutam pe fraţii noştri mai mici să joace
rolurile mai scârboase. Fraţii mai mici ai lui Iosua, Iuda şi Iacov, jucau populaţii
întregi, cum ar fi sodomiţii adunaţi la uşa lui Lot.
20
21
— Scoate-i afară pe îngerii ăia doi, ca să-i cunoaştem.
— Nu vreau, am zis eu, care-1 jucam pe Lot (un băiat bun doar pentru că
losua voise să-i joace pe îngeri), dar am două fiice care nu ştiu pe nimeni, aşa că
pe ele le puteţi cunoaşte.
— Bine, zise Iuda.
Am deschis uşa şi le-am condus afară pe fiicele mele imaginare, ca să-i
cunoască pe sodomiţi...
— Mă bucur de cunoştinţă.
— Sunt încântată.
— Mă bucur să vă cunosc.
— N-A FOST AŞA! urlă losua. Trebuie să încercaţi să spargeţi uşa, ca să vă
lovesc cu orbire.
— Dup-aia ne distrugi oraşul? întrebă lacov.
 — Da.
— Mai bine facem cunoştinţă cu fetele lui Lot.
— Lasă pe poporul Meu, zise Iuda, care avea doar patru ani şi încurca adesea
poveştile. îi plăcea în mod special Ieşirea, pentru că el şi lacov puteau să toarne
urcioare cu apă peste mine, în timp ce mânam oştirea prin Marea Roşie, pe
urmele lui Moise.
— Gata, spuse losua. Iuda, tu eşti nevasta lui Lot. Du-te şi stai acolo.
Uneori, Iuda trebuia s-o joace pe nevasta lui Lot, indiferent ce poveste era.
— Nu vreau să fiu nevasta lui Lot.
— Ţine-ţi gura, stâlpii de sare nu vorbesc.
— Nu vreau să fiu fată.
Fraţii noştri jucau întotdeauna rolurile de femei. Eu n-aveam surori de
chinuit, iar Elisabeta, care era la vremea aceea singura soră a lui losua, era încă
prunc. Asta se întâmpla înainte s-o cunoaştem pe Magdalena. Magdalena a
schimbat totul.
D
upă ce i-am auzit întâmplător pe părinţii mei vorbind despre nebunia mamei
lui losua, m-am tot
22
uitat la ea, căutând semne, dar ea părea să-şi vadă de h< buri ca toate
celelalte mame, purtând de grijă celor mu ii, lucrând grădina, aducând apă şi
pregătind de mAncare. Nu dădea nici un semn că s-ar fi fâţâit de colo-colo în
patru labe sau că ar fi făcut spume la gură, cum m-aş fi aşteptat. Era mai tânără
decât majoritatea mumelor şi mult mai tânără decât soţul ei, Iosif, care mu un
moş după standardele epocii noastre. losua H ea că Iosif nu-i tatăl lui adevărat,
dar nu voia să apună cine e tatăl lui. Când venea vorba despre asta, lnr Măria era
pe-aproape, îl chema pe Iosi şi-şi ducea dogetul la buze, făcându-i semn să tacă.
— Nu e încă vremea, losua. Biff n-ar înţelege.
Era de-ajuns s-o aud cum îmi rosteşte numele ca
«n-mi tresalte inima. Făcusem încă de timpuriu o fixaţie do băieţaş pe mama
lui losua, care mă lăsa pradă fante-ziilor despre căsătorie, familie şi viitor.
— Taică-tău e bătrân, ai, losua?
— Nu-i foarte bătrân.
— Când o să moară, maică-ta o să se mărite cu fratele lui?
— Tata nu are fraţi. De ce?
— Aşa, pur şi simplu. Ce-ai zice dacă taică-tău ar fi mai scund decât tine?
— Nu e.
— Dar când o să moară taică-tău, maică-ta s-ar putea mărita cu unul mai
scund ca tine, care ar deveni tatăl tău. Ar trebui să faci ce zice el.
 — Tatăl meu n-o să moară niciodată. E veşnic.
— Aşa zici tu. Dar eu cred că atunci când o să mă fac eu bărbat şi taică-tău o
să moară, o s-o iau pe maică-ta de nevastă.
losua făcu o mutră de parcă ar fi muşcat dintr-o Hmochină necoaptă.
— Nu spune una ca asta, Biff.
23
— Nu mă deranjează că e nebună. îmi place mantaua
ei albastră. Şi zâmbetul ei. O să fiu un tată bun, o să
te învăţ să fii pietrar şi n-o să te bat decât dacă eşti un
mucos obraznic.
— Mai bine mă joc cu leproşii decât să-mi audă
urechile aşa ceva.
Iosua dădu să plece.
— Stai aşa. Poartă-te frumos cu tatăl tău, Iosua,
fiul lui Biff - propriul meu tată îmi spunea aşa, pe
numele meu complet, când încerca să se facă ascultat -
n-a lăsat Moise poruncă să mă respecţi?
Micul Iosua se răsuci pe călcâie.
— Nu mă cheamă Iosua, fiul lui Biff, şi nici Iosua,
fiul lui Iosif. Mă cheamă Iosua, fiul lui Iehova!
M-am uitat în jur, sperând că nu-1 auzise nimeni. Nu voiam ca unicul meu
fiu (plănuisem să-i vând pe Iuda şi Iacov ca sclavi) să fie omorât cu pietre pentru
că luase numele Domnului în deşert.
— Să nu mai spui asta niciodată, Iosi. N-o să mă însor cu maică-ta.
— Nu, n-o să te însori.
— îmi pare rău.
— Te iert.
— Are stofă de concubină a-ntâia.
Să nu credeţi dacă vă spune cineva că „Domnul păcii" n-a altoit în viaţa lui
pe nimeni. în vremurile alea de început, înainte să devină cine avea să devină,
Iosua m-a pocnit în nas în repetate rânduri. Atunci a fost prima oară.
Măria avea să rămână unica mea dragoste adevărată până când am văzut-o pe
Magdalena.
D
acă oamenii din Nazaret o credeau nebună pe mama lui Iosua, nu prea se
vorbea despre asta din respect pentru soţul ei, Iosif. Era învăţat într-ale Legii,
Profeţilor şi Psalmilor şi puţine erau nevestele din
24
Nazaret care nu puneau cina pe masă în blidele lui bine şlefuite din lemn de
măslin. Era arătos, puternic şi înţelept. Oamenii spuneau că fusese odată esenian,
unul dintre evreii ăia mohorâţi şi ascetici care-şi duceau viaţa în singurătate, nu
se însurau şi nu-şi tăiau părul niciodată, dar el nu li se alăturase nicicând şi, spre
deosebire de ei, nu uitase să zâmbească.
în anii aceia de început, îl vedeam foarte rar, căci era tot timpul în Seforis,
meşterind construcţii pentru romani, greci şi evreii proprietari de pământuri din
oraş, dar în fiecare an, când se apropia Sărbătoarea Primelor Roade, Iosif îşi lăsa
treburile din cetate şi rămânea acasă, să cioplească străchini şi linguri ca să le
ofere Templului. De Sărbătoarea Primelor Roade, era o tradiţie ca primii miei,
primele grâne şi primele fructe să fie dăruite preoţilor Templului. Până şi primii
fii născuţi în timpul anului erau meniţi Templului, fie că erau făgăduiţi pentru
muncă atunci când mai creşteau, fie ca dar în bani. Meşteşugarii ca tatăl meu sau
Iosif puteau să ofere lucruri făcute de mâna lor, iar uneori tata modela piue,
pisăloage sau pietre de ascuţit ca ofrandă, iar alteori dădea birul în monede. Unii
plecau în pelerinaj la Ierusalim de sărbătoarea asta, dar, cum cădea la doar şapte
săptămâni după Paşte, multe familii nu-şi permiteau pelerinajul, iar darurile
ajungeau la sinagoga noastră simplă, sătească.
în săptămânile de dinaintea sărbătorii, Iosif stătea în faţa casei, la umbra unui
cort meşterit de el, chi-nuind lemnul noduros de măslin cu barda şi cu dalta, în
timp ce Iosua şi cu mine ne jucam la picioarele lui. Purta aceeaşi tunică dintr-o
singură bucată ca noi toţi, o bucată dreptunghiulară de stofă cu o gaură în mijloc
pentru cap, legată cu un brâu pentru ca mânecile să cadă până la coate, iar tivul,
până la genunchi.
— Poate că anul ăsta ar trebui să ofer Templului pe primul meu născut, ai,
Iosua? Nu ţi-ar plăcea să faci
24
25
curat în altar după jertfe? Rânji în barbă, fără să-şi ridice ochii de la lucru.
Le-am rămas dator cu primul născut, să ştii. Când te-ai născut tu, eram în Egipt
de Sărbătoarea Primelor Roade.
Era limpede că gândul de a intra în contact cu sângele îl îngrozea pe Iosua,
aşa cum ar fi îngrozit orice băiat evreu.
— Dă-1 pe Iacov, taţi, el e primul tău născut.
Iosif îmi aruncă rapid o privire, să vadă dacă reac-ţionasem în vreun fel.
Reacţionasem, dar asta pentru că îmi cântăream propriul statut de prim născut,
sperând că tatăl meu nu are gânduri de-astea.
— Iacov e al doilea născut. Preoţii n-au treabă cu
fiii mijlocii. Tu trebuie să te duci.
înainte să răspundă, Iosua se uită mai întâi la mine, apoi iar la tatăl său.
 — Dar, taţi, dacă tu mori şi eu sunt la Templu, cine o să aibă grijă de mama?
— Se găseşte cineva să aibă grijă de ea, am spus. Nu mă îndoiesc.
— N-o să mor prea curând. Iosif se trase de barba sură. Poate că barba îmi
încărunţeşte, dar am încă multă viaţă în mine.
— Nu fi aşa de sigur, taţi, spuse Iosua.
Iosif lăsă jos strachina la care lucra şi-şi privi mâinile.
— Voi doi duceţi-vă la joacă, spuse el, aproape şoptit.
Iosua se ridică în picioare şi se îndepărtă. îmi venea
să-1 strâng în braţe pe bătrân, căci era prima oară când vedeam un bărbat în
toată firea înfricoşat şi asta mă speria şi pe mine.
— Pot să te ajut? am zis, arătând spre strachina pe jumătate terminată din
poala lui Iosif.
— Du-te cu Iosua. Are nevoie de un prieten care să-1 ajute să fie om. Apoi
pot să-1 învăţ şi eu să fie bărbat.
26
Capitolul 2
Îngerul vrea să insist mai mult pe măreţia lui Iosua. Măreţie? încerc să scriu
despre un puşti de şase ani, pentru numele Domnului, câtă măreţie putea să aibă?
Că doar Iosua nu se fâţâia zilnic de colo-colo, proclamându-se Fiul lui
Dumnezeu. în general, era un copil destul de normal. Ştia el şmecheria aia cu
şopârlele şi odată am găsit o ciocârlie moartă şi el a înviat-o şi a mai fost o dată,
când aveam opt ani şi el i-a vindecat fratelui său, Iuda, ţeasta zdrobită după un
joc de-a „omorâţi-o cu pietre pe soţia adulterină" scăpat de sub control. (Iuda nu
s-a prins niciodată cum se joacă o adulterină. Stătea acolo, ţeapăn ca nevasta lui
Lot. Asta nu se face. O soţie adulterină trebuie să fie vicleană şi iute de picior.)
Minunile pe care le făcea Iosua erau mici şi discrete, aşa cum tind să fie
minunile, odată ce te obişnuieşti cu ele. Dar necazurile se iscau din pricina
minunilor care se întâmplau în jurul lui, fără vrerea lui, cum ar veni. Mă refer
aici la pâine şi la şerpi.
M
ai erau câteva zile până la sărbătoarea Paştelui şi multe familii din Nazaret nu
făceau pelerinajul In Ierusalim în acel an. Iarna fusese săracă în ploi, aşa cA avea
să fie un an greu. Mulţi agricultori nu-şi permiteau să-şi lase în urmă pământurile
ca să facă drumul «lus-întors până-n oraşul sfânt. Tatăl meu şi tatăl lui
27
Iosua lucrau amândoi în Seforis, iar romanii nu-i scuteau de muncă decât
strict în zilele de sărbătoare. Când m-am întors eu din piaţă, de la joacă, mama
tocmai terminase de copt pâinea nedospită.
Avea în faţă vreo douăşpe pâini nedospite şi părea gata-gata să dea cu ele de
pământ în orice clipă.
— Biff, unde-i prietenul tău Iosua?
Fraţii mei cei mici rânjeau la mine dintre fustele ei.
— Acasă, cred. Tocmai m-am despărţit de el.
— Ce-aţi făcut, băieţi?
— Nimic.
Am încercat să-mi aduc aminte dacă făcuserăm ceva care ar fî putut s-o
scoată din sărite în halul ăsta, dar nu-mi trecea nimic prin cap. Era o zi aparte şi
nu intraserăm în nici o belea. Din câte ştiam, amândoi fraţii mei mai mici erau
nevătămaţi.
— Ce-aţi făcut de s-a întâmplat aşa ceva?
întinse o pâine nedospită şi acolo, pe crusta aurie,
ca un basorelief cafeniu şi crocant, era chipul prietenului meu Iosua. Mai
înşfacă o pâine şi iată-1 iar pe prietenul meu Iosi. Chip cioplit - mare păcat. Iosi
zâmbea. Mama nu vedea zâmbetul cu ochi buni.
— Ei bine ? Mă obligi să merg la Iosua acasă şi s-o întreb pe biata maică-sa,
nebuna aia?
— Eu am făcut-o. Eu am pus mutra lui Iosua pe
pâine.
Speram doar să nu mă întrebe cum de-am reuşit.
— Taică-tău o să te pedepsească diseară, când vine
acasă. Acum ieşi, du-te afară.
Auzeam chicotitul fratelui meu mai mic în timp ce mă furişam pe uşă, dar
când am ajuns afară, situaţia s-a împuţit şi mai rău. Femeile se adunau dinspre
pietrele lor de copt, toate cu pâini nedospite în mână şi toate murmurând
variaţiuni pe tema „Hei, e un puşti pe pâinea mea".
28
Am dat fuga acasă la Iosua şi am intrat fără să bat In uşă. Iosua şi fraţii lui
erau la masă şi mâncau. Măria 0 alăpta pe Miriam, cea mai nouă surioară a lui
Iosua.
— Ai dat de necaz rău de tot, i-am şoptit lui Iosua la
iiMM'he, însă destul de tare încât să-i fac praf timpanul.
Iosua arătă bucata de pâine pe care o mânca şi •urase, exact ca faţa de pe
pâine.
— E o minune.
— Şi mai e şi gustoasă, spuse Iacov, ronţăind un colţ din capul fratelui său.
— E plin oraşul, Iosua. Nu-i doar la tine acasă. Tontă lumea are pâine cu
mutra ta pe ea.
— E cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, spuse Măria, cu un surâs extaziat.
 — O, ce naiba, mamă, spuse Iacov.
— Da, mami, ce naiba, spuse şi Iuda.
— Mecla lui e pe toate bucatele de Paşte. Trebuie NA facem ceva.
Nu păreau să priceapă gravitatea situaţiei. Eu intra-N«m deja în belea, iar
mama mea nici măcar nu mirosise cu va supranatural.
— Trebuie să te tundem.
— Ce?
— Nu putem să-1 tundem, spuse Măria,
întotdeauna îl lăsase pe Iosua să poarte părul lung,
ou esenienii, spunând că era nazarinean, ca Samson. Kra şi ăsta un motiv
pentru care lumea din oraş o ( n-dea nebună. Noi, ceilalţi, eram cu toţii tunşi
scurt, cu grecii care ne stăpâniseră ţara încă de pe vremea lui Alexandru şi ca
romanii care le-au urmat.
— Dacă-1 tundem, o să arate ca noi toţi. Putem •pune că e altcineva pe
pâine.
— Moise, spuse Măria. Micul Moise.
— Da!
— Mă duc să aduc un cuţit.
29
— Iacov, Iuda, veniţi cu mine, am spus. Trebuie să
ducem vorba în oraş că faţa lui Moise ne-a făcut o
vizită de sărbătoarea Paştelui.
Măria o dezlipi pe Miriam de la sânul ei, se aplecă şi mă sărută pe frunte.
— Eşti un prieten bun, Biff.
Mai aveam un pic şi mă topeam în sandale, dar l-am surprins pe losua
încruntându-se la mine.
— Dar nu ăsta e adevărul, spuse el.
— O să te scape de judecata fariseilor.
— Nu mi-e frică de ei, spuse băiatul de nouă ani. Eu n-am făcut nimic cu
pâinea.
— Atunci de ce să iei asupra ta vina şi pedeapsa?
— Nu ştiu, am senzaţia că aşa trebuie, nu?
— Stai cuminte, să te tundă maică-ta.
M-am năpustit pe uşă afară, cu Iuda şi Iacov ţinân-du-se de coada mea,
behăind toţi trei ca mieii de primăvară.
— Luaţi aminte! Moise şi-a pus chipul pe pâinea de
Paşte! Luaţi aminte!
Minunile astea! M-a sărutat. Sfinte Moise de pe turtă! M-a sărutat.
M
 inunea cu şarpele ? A fost cumva de rău augur, deşi spun asta doar pe baza
celor întâmplate mai târziu între losua şi farisei. La vremea aceea, losua a
considerat că era împlinirea unei profeţii sau, cel puţin, aşa am încercat noi să-i
îmbrobodim pe mama şi pe tatăl lui.
Era spre sfârşitul verii şi ne jucam într-un lan de grâu de lângă oraş când
losua a găsit cuibul de vipere.
— Un cuib de vipere, a strigat losua.
Grâul era aşa de înalt că nu vedeam de unde veneau strigătele lui.
— Deie molima-n familia ta, am răspuns.
30
— Nu, e un cuib de vipere aici. Pe bune.
— O, credeam că mă iei peste picior. Scuze, să nu deie molima-n familia ta.
Vino şi uită-te. Mi-am croit drum printre spice şi am dat de losua, I owru
stătea pe mormanul de pietre cu care un ţăran îşi ! liiHumnase hotarul câmpului.
Am ţipat şi am sărit înapoi aşa de repede că m-am dezechilibrat şi am căzut. IIn
ghem de şerpi colcăia la picioarele lui losua, alune-I tându-i peste sandale şi
încolăcindu-i-se pe glezne.
— losua, fugi de-acolo.
— N-or să-mi facă nici un rău. Aşa scrie în Isaia.
— Totuşi, în caz că nu i-au citit pe Profeţi...
losua se dădu la o parte, împrăştiind şerpii care-n-
Ootro, şi acolo, în spatele lui, era cea mai mare cobră I pe care o văzusem
vreodată. S-a ridicat până 1-a întrecut în înălţime pe prietenul meu, desfăşurând
un capişon ca o mantie.
— Fugi, losua!
El zâmbi.
— O să-i spun Sara, după nevasta lui Avraam. Ăştia mint copiii ei.
— Nu mă-nnebuni?! Acum ia-ţi la revedere, losua.
— Vreau să i-o arăt mamei. îi plac la nebunie proro-cirile.
Şi o luă la picior către oraş, cu uriaşul şarpe urmându-1 I ca o umbră. Puii au
rămas în cuib, iar eu m-am retras încetişor înainte s-o iau la fugă după prietenul
meu. Adusesem odată acasă o broască, sperând s-o ţin ca animal de companie.
Nu era mare, era o broască şchioapă, liniştită şi manierată. Mama m-a pus să-i
dau drumul afară, apoi să mă spăl în bazinul cu apă pentru abluţiuni (mikveh) de
la sinagogă. Dar tot nu m-a lăsat in casă decât după apusul soarelui, pentru că
eram spurcat. losua a adus în casă o cobră de paisprezece
31
picioare, iar maică-sa a chiţăit de fericire. Mama mea nu chiţăia niciodată.
M
 ăria îşi legă pruncul la şold, îngenunche în faţa fiului ei şi recită din Isaia:
„Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară
; viţelul şi puiul de leu vor mânca împreună, şi un copil îi va paşte. Juninca se va
duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi
boul va mânca paie; pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în
vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mâna".
Iacov, Iuda şi Elisabeta se făcuseră mici într-un colţ, prea îngroziţi ca să mai
plângă. Eu am rămas în pragul uşii, cu ochii în patru.
Şarpele se legăna în spatele lui Iosua, de parcă s-ar fi pregătit să atace.
— O cheamă Sara.
— Erau cobre, nu vipere, am zis eu. Un snop întreg
de cobre.
— Poate să rămână la noi ? a întrebat Iosua. îi prind
eu şoareci şi îi fac un culcuş lângă culcuşul Elisabetei.
— Clar nu erau vipere. Ştiu şi eu cum arată o viperă. Probabil că nu-i nici pui
de aspidă. Eu zic că-i cobră. (De fapt, nu eram în stare să deosebesc o viperă de
o gaură în pământ.)
— Sst, Biff, făcu Măria.
Asprimea din vocea iubirii mele îmi frânse inima.
Iosif apăru taman atunci de după colţ şi intră pe uşă înainte să apuc să-1
opresc. Nici o problemă, într-o clipă era din nou afară.
— Dar-ar dracii-n Iosafat!
M-am uitat să văd daca nu cumva lui Iosif îi cedase inima, hotărându-mă
rapid că după ce mă-nsor cu Măria, şarpele va trebui să dispară sau măcar să
doarmă
32
afară, dar tâmplarul cel voinic părea doar zgâlţâit şi niţel cam prăfuit după
săritura înapoi pe uşă.
— Aşa-i că nu-i viperă? l-am întrebat. Viperele sunt mici, ca să se
potrivească la sânii reginelor egiptene, nu?
Iosif mă ignoră.
— Dă-te înapoi uşurel, fiule. Mă duc să aduc un cuţit din atelier.
— N-o să ne facă nimic, zise Iosua. O cheamă Sara. E din Isaia.
— E în profeţie, Iosif, zise Măria.
Vedeam cum Iosif îşi scotoceşte memoria în căutarea pasajului. Deşi era un
simplu mirean, ştia scriptura la fel de bine ca toată lumea.
— Nu-mi aduc aminte partea cu Sara.
— Nu cred că e o prorocire, mi-am dat eu cu părerea. Zice de vipere şi asta
clar nu e viperă. Eu zic că o să-1 muşte pe Iosua de cur dacă n-o prinzi, Iosif.
 (Omul e dator să-ncerce.)
— Pot s-o ţin în casă? întrebă Iosua.
Iosif îşi recâştigase deja stăpânirea de sine. E limpede că odată ce accepţi că
nevastă-ta s-a culcat cu Dumnezeu, evenimentele extraordinare încep să ţi se
pară oarecum banale.
— Du-o napoi unde ai găsit-o, Iosua, profeţia s-a împlinit deja.
— Dar vreau s-o ţin cu mine.
— Nu, Iosua.
— Nu eşti tu stăpânul meu.
Am bănuit că nu era prima oară când Iosif auzea replica asta.
— Şi totuşi, a zis el, du-o, te rog, pe Sara înapoi unde ai găsit-o.
Iosua ieşi din casă ca o furtună, cu şarpele urmân-du-1 îndeaproape. Iosif şi
cu mine am aşteptat să ia un avans considerabil.
33
— încearcă să faci în aşa fel încât să nu vă vadă
nimeni, a zis Iosif. N-or să înţeleagă.
Avea dreptate, bineînţeles. Când ieşeam din sat am dat peste o gaşcă de băieţi
mai mari, condusă de lacan, fiul fariseului Iban. Ei nu au înţeles.
Î
n Nazaret erau cu totul vreo zece farisei: oameni cu carte, învăţători ai clasei
de jos, care-şi petreceau mare parte din timp la sinagogă, dezbătând Legea. Erau
adesea tocmiţi ca judecători şi scribi, ceea ce le conferea o mare influenţă asupra
sătenilor. O influenţă atât de mare, de fapt, încât romanii îi foloseau adesea pe
post de purtători de cuvânt pentru poporul nostru. Influenţa atrage după sine
puterea, iar puterea atrage după sine abuzurile. lacan era unicul fiu al unui
fariseu. Era doar cu doi ani mai mare decât mine şi losua, dar era deja destul de
avansat în deprinderea cruzimii. Dacă am vreo satisfacţie la gândul că toţi
cunoscuţii mei sunt morţi de două mii de ani, aceea e că şi lacan e printre ei. Fie
ca osânza să-i sfârâie veşnic în focul iadului! losua ne-a învăţat că nu trebuie să
urâm - o lecţie pe care n-am reuşit niciodată să mi-o însuşesc, cum n-am reuşit
să-mi însuşesc nici geometria. lacan poartă vina pentru prima parte, iar Euclid
pentru a doua.
losua alerga pe lângă casele şi prăvăliile din oraş, cu şarpele urmându-1 la
zece paşi, iar eu la încă zece. Când coti pe lângă fierărie, losua dădu peste lacan,
doborându-1 la pământ.
— Idiotule! strigă lacan, ridicându-se şi scuturân-
du-se de praf. Cei trei prieteni ai lui începură să râdă,
iar el se răsuci spre ei ca un tigru furios. Ăsta se cere
spoit cu baligă pe faţă. Ţineţi-1.
 Băieţii îşi îndreptară atenţia asupra lui losua, doi dintre ei înşfăcându-1 de
braţe, în timp ce al treilea îi
34
trase un pumn în stomac. Iacan se întoarse să caute o baligă în care să-1 bage
pe Iosua cu capul. Sara şerpui de după colţ şi se înălţă în spatele lui Iosua,
întinzându-şi larg superbul capişon deasupra capetelor noastre.
— Hei, am strigat eu, iţindu-mă de după colţ. Voi ce ziceţi, asta-i o viperă?
Frica mea de şarpe se transformase într-un fel de afecţiune prudentă. Cobra
părea să zâmbească. Eu, unul, sigur zâmbeam. Sara se legăna ca un spic de grâu
în bătaia vântului. Băieţii îi dădură drumul lui Iosua şi alergară spre Iacan, care
se întorsese şi bătea încetişor în retragere.
— Iosua vorbea de vipere, am continuat eu, dar eu aş zice că asta de-aci e o
cobră.
Iosua stătea aplecat, străduindu-se încă să-şi recapete suflul, dar se uită către
mine şi rânji.
— Desigur, eu nu sunt băiat de fariseu, dar...
— E în cârdăşie cu şarpele! urlă Iacan. E înhăitat cu diavolii!
— Diavoli! strigară ceilalţi băieţi, încercând să se înghesuie în spatele
amicului lor grăsan.
— O să-i spun asta lui taţi şi o să fii omorât cu pietre.
— Ce-i cu ţipetele astea ? zise o voce din spatele lui Iacan.
Şi tare dulce era vocea asta.
Fata ieşise din casa de lângă fierărie. Pielea îi lucea ca arama şi avea ochii
albastru pal ca oamenii pustiu-rilor de la miazănoapte. Din şalul ei de purpură se
iţeau la margini şuviţe de păr castaniu-roşcat. N-avea cum să aibă mai mult de
nouă-zece ani şi totuşi în ochii ei era ceva foarte bătrân. Mi s-a tăiat răsuflarea
când am văzut-o.
Iacan se înfoie ca un broscoi râios.
— Stai pe loc. Ăştia doi s-au înhăitat cu un diavol. O să le spun bătrânilor şi
or să fie judecaţi.
35
Ea scuipă la picioarele lui. în viaţa mea nu văzusem vreo fată care să scuipe.
Era fermecător.
— E o cobră, din câte văd eu.
— Vedeţi, v-am zis eu.
Se duse lângă Sara de parcă s-ar fi apropiat de un smochin ca să culeagă un
fruct, fără vreo urmă de frică, curioasă doar.
— Crezi că e un diavol ? spuse ea, fără să se uite la Iacan. N-o să te faci de
râs când or să afle bătrânii că ai confundat un banal şarpe de câmp cu un diavol?
 — E sigur diavol.
Fata întinse mâna, iar şarpele luă poziţia de atac, apoi îşi lăsă capul în jos
până când mângâie cu limba lui bifurcată degetele fetei.
— Asta-i sigur cobră, băieţaş. Şi ei doi o duceau, probabil, înapoi pe câmp,
unde-i ajută pe agricultori mâncând şoareci.
— Mda, exact asta făceam, am zis.
— Categoric, spuse şi Iosua.
Fata se întoarse spre Iacan şi prietenii lui.
— Un diavol?
Iacan tropăi ca un măgar înfuriat.
— Eşti în cârdăşie cu ei.
— Nu fî prost, familia mea tocmai a sosit de la Mag-dala. Nu i-am văzut în
viaţa mea pe ăştia doi, dar era limpede ce făceau. Noi, la Magdala, facem tot
timpul chestia asta. Dar, mă rog, ăsta-i sat de gârlă.
— Şi noi facem la fel aici, spuse Iacan. Eram - mă rog - ăştia doi sunt puşi pe
rele.
— Rele, spuseră şi prietenii lui.
— Ce-ar fi să-i lăsăm să-şi vadă de treabă?
Holbându-se când la fată, când la şarpe şi iar la
fată, Iacan începu să-şi mâne prietenii de acolo.
— O să mă ocup de voi doi altă dată.
Cum dădură colţul, fata sări de lângă şarpe şi o rupse la fugă spre uşa casei
ei.
— Stai aşa, strigă Iosua.
— Trebuie să plec.
— Cum te cheamă?
— Sunt Măria din Magdala, fiica lui Isaac, spuse im. Spuneţi-mi Maggie.
— Vino cu noi, Maggie.
— Nu pot, trebuie să plec.
— De ce?
— Pentru că am făcut pipi pe mine.
Dispăru pe uşă.
Minunile astea!
O
dată ajunşi în lanul de grâu, Sara se retrase în vizuina ei. Ne-am uitat de la
distanţă cum se utrecoară în gaură.
— Iosi! Cum ai făcut chestia asta?
— Habar n-am.
— Aşa o s-o ţinem şi de-acum încolo?
 — Probabil.
— O să intrăm într-o grămadă de belele, nu-i aşa?
— Da' ce, mă crezi proroc?
— Eu te-am întrebat primul.
Iosua privea fîx cerul de parc-ar fî fost în transă.
— Ai văzut-o? Nu-i e frică de nimic.
— E o şerpoaică uriaşă, de ce să-i fie frică? Iosua se încruntă.
— Nu face pe prostul, Biff. Am fost salvaţi de un şarpe şi de o fată, nu ştiu
ce să zic de chestia asta.
— De ce trebuie să zici ceva? S-a întâmplat şi gata.
— Nimic nu se întâmplă decât cu voia lui Dumne-*ou, spuse Iosua. Nu se
potriveşte cu testamentul lui Moise.
— Poate că-i un testament nou, am zis.
— Nu te prefaci, nu-i aşa? spuse Iosua. Chiar eşti prostovan.
— Cred că pe tine te place mai mult decât pe mine, am zis.
— Şarpele?
— Da, sigur, tot eu eram ăla prostovan.
N
u ştiu dacă acum, după ce am trăit şi am murit ca un bărbat, pot să scriu
despre iubirea de baie-ţaş, dar în clipa asta, când îmi aduc aminte, pare durerea
cea mai pură pe care am trăit-o vreodată. Iubire fără dorinţă, condiţii sau limite -
o dogoare pură şi radioasă în inimă care mă buimăcea, mă întrista şi mă înălţa în
acelaşi timp. Unde se duce? De ce n-au încercat magii, la câte experimente au
făcut, să închidă într-o sticluţă puritatea asta ? Poate că n-au putut. Poate că e
ceva ce pierdem când devenim fiinţe sexuale şi toată magia din lume n-o poate
aduce înapoi. Poate că-mi amintesc de ea doar pentru că am încercat atâta timp
să înţeleg iubirea pe care Iosua o simţea pentru toată lumea.
în Orient ne-au învăţat că orice suferinţă decurge din dorinţă, iar fiara asta
neîmblânzită avea să se ţină scai de mine toată viaţa, dar în după-amiaza aceea şi
ceva timp după, am atins starea de graţie. Stăteam treaz noaptea, ascultând
răsuflarea fraţilor mei în liniştea casei, şi vedeam cu ochii minţii ochii ei ca nişte
flăcări albăstrii în întuneric. Sublime cazne! Mă întreb acum dacă nu cumva
toată viaţa ei a fost aşa, din cauza lui Iosua. Maggie, ea a fost cea mai puternică
dintre noi toţi.
D
upă minunea cu şarpele, Iosua şi cu mine am început să născocim pretexte ca
să trecem pe lângă fierărie, unde aveam şansa s-o întâlnim pe Maggie. Ne
trezeam devreme în fiecare dimineaţă şi mergeam la losif, oferindu-ne să facem
un drum până la fierar ca să luăm cuie sau să reparăm vreo unealtă. Bietul losif a
luat asta drept pasiune pentru tâmplărie.
38
— Băieţi, vreţi să mergeţi mâine cu mine în Seforis?
nv întrebă losif într-o zi, când îl băteam la cap cu
mersul după cuie. Biff, crezi că tatăl tău te-ar lăsa să
înveţi tâmplăria?
Mi-a pierit piuitul. La zece ani, era de aşteptat ca un băiat să înceapă să
înveţe meseria tatălui său, dar mai era un an până atunci - o veşnicie dacă ai
nouă ani.
— Ăă... încă mă mai gândesc ce-o să mă fac când
cresc mare, am zis.
Cu o zi în urmă, şi tatăl meu îi făcuse lui Iosua o ofertă similară-
— Deci n-o să te faci pietrar?
— Mă gândeam să mă fac prostul satului, dacă mă lasă tata.
— Are har de la Dumnezeu, a zis Iosua.
— Am discutat cu Bartolomeu, prostul, am continuat. O să mă înveţe să
azvârl cu propria mea scârnă iţi să mă dau cu capul de pereţi.
losif mă privi încruntat.
— Poate că voi doi chiar sunteţi încă necopţi. La «nul.
— Da, spuse Iosua, la anul. Acum putem pleca, losif? Biff se întâlneşte cu
Bartolomeu pentru lecţii.
losif încuviinţă din cap şi am şters-o înainte să ne
nplice o nouă porţie de bunătate. Chiar ne împriete
niserăm cu Bartolomeu, prostul satului. Era jegos şi-i
curgeau balele, dar era mătăhălos şi ne apăra oarecum
de Iacan şi brutele lui. In plus, Bart îşi petrecea mai
tot timpul cerşind lângă piaţa oraşului, unde veneau
lemeile să ia apă de la fântână. Din când în când o mai
răream pe Maggie trecând cu o vadră de apă în echili
bru pe cap.
— Ştii, în curând o să trebuiască să ne-apucăm de
lucru, spuse Iosua. N-o să mă mai văd cu tine când o
să muncesc cu tata.
39
— Iosua, uită-te şi tu în jur, vezi vreun copac?
— Nu.
— Şi copacii ăştia pe care-i avem, măslinii - nişte chestii strâmbe, noduroase
şi pline de cioturi, nu-i aşa ?
— Aşa e.
 — Dar tu te faci tâmplar, ca taică-tău?
— E o posibilitate.
— Un singur cuvânt, Iosi: pietre.
— Pietre?
— Uită-te în jur. Pietre cât vezi cu ochii. Galileea e toată numai pietre, ţărână
şi iar pietre. Fă-te pietrar, ca mine şi ca tata. Putem construi oraşe pentru romani.
— Ca să-ţi spun drept, eu mă gândeam să mântui
omenirea.
— Lasă aiurelile astea, Iosi. Pietre, ascultă-mă pe
mine.
Capitolul 3
Îngerul nu vrea să-mi sufle o vorbă despre ce s-a întâmplat cu prietenii mei,
cu cei doisprezece, cu Maggie. Nu spune decât că sunt morţi şi că trebuie să
scriu propria mea versiune a poveştii. O, şi-mi toarnă poveşti de doi bani cu
îngeri - cum Gavriil a dispărut odată timp de şaizeci de ani şi l-au găsit pe
Pământ, pitit în trupul unui om pe care-1 chema Miles Davis, sau cum Rafael a
şters-o pe furiş din Rai ca să-i facă o vizită Satanei şi s-a întors cu o chestie
căreia i se spune telefon mobil. (Evident, în Iad toată lumea are acum aşa ceva.)
Se uită la televizor şi, când apare un cutremur sau o tornadă, zice: „Odată am
distrus un oraş cu aşa ceva. A mea a fost mai tare". Sunt potopit de flecăreală
îngerească de doi bani, dar despre vremurile în care am trăit eu nu ştiu decât ce-
am văzut cu ochii mei. Şi când Iosua e pomenit la televizor cu numele lui
grecesc, Raziei schimbă canalul înainte să apuc să aflu ceva.
Nu doarme niciodată. Nu face decât să mă păzească, să se uite la televizor şi
să mănânce. Nu iese niciodată din cameră.
Astăzi, în timp ce căutam prosoape curate, am deschis un sertar şi acolo, sub
un sac de plastic pentru rufele murdare, am găsit o carte: Biblia, aşa scria pe
copertă. Mulţumesc lui Dumnezeu că n-am scos cartea din sertar, ci am deschis-
o stând cu spatele la înger.
40
41
Erau capitole care nu apăreau în nici o Biblie de-o ştiam eu. Am văzut
numele lui Matei şi Ioan, am văzut romani şi galateni - e o carte despre vremea
mea.
— Ce faci? m-a întrebat îngerul.
Am acoperit Biblia şi am închis sertarul.
— Caut prosoape. Trebuie să mă îmbăiez.
— Te-ai îmbăiat ieri.
— Curăţenia e importantă pentru poporul meu.
 — Ştiam asta. Ce, credeai că nu ştiam?
— Nu eşti tocmai cel mai strălucit exemplar dintre băieţii aureolaţi.
— Atunci îmbăiază-te. Şi dă-te la o parte din faţa televizorului.
— Ce-ar fi să te duci să-mi aduci nişte prosoape?
— Sun la recepţie.
Şi a sunat. Dacă ţin să mă uit pe cartea aia, trebuie să-1 conving pe înger să
iasă din cameră.
S
e nimeri ca în satul Iafia, satul înfrăţit cu Naza-retul, Ester, mama unuia
dintre preoţii Templului, să moară de o molimă. Preoţii leviţi, saducheii, cum li
se mai spunea, erau oameni cu dare de mână, datorită birurilor pe care le plăteam
noi către Templu, aşa că au fost tocmite bocitoare din toate satele vecine.
Familiile din Nazaret au bătut drumul până pe dealul învecinat pentru
înmormântare şi, pentru prima oară, Io-sua şi cu mine am avut ocazia să
petrecem mai mult timp cu Maggie, pe drum.
— Deci, zise ea, fără să se uite la noi, v-aţi mai jucat cu vreun şarpe în ultima
vreme?
— Am aşteptat ca leul să se odihnească împreună cu mielul, zise Iosua. Asta-
i continuarea profeţiei.
— Care profeţie?
— Nu contează, am zis. Şerpii sunt chestii de băieţi. Noi suntem aproape
bărbaţi. O să începem lucrul după Sărbătoarea Corturilor. în Seforis.
42
încercam să par versat. Maggie n-a părut impresionată.
— Şi tu o să înveţi tâmplăria? îl întrebă ea pe Iosua.
— Da, până la urmă o să fac lucrarea tatălui meu.
— Şi tu? mă întrebă ea.
— Eu mă gândesc să mă fac bocitor profesionist. Cât de greu poate fi? îţi
smulgi părul din cap, cânţi un bocet-două acolo şi-ţi iei liber tot restul
săptămânii.
— Tatăl lui e pietrar, spuse Iosua. Poate că amândoi o să învăţăm meşteşugul
ăsta.
La rugăminţile mele, tata se oferise să-1 ia ucenic pe Iosua dacă-1 lăsa Iosif.
— Sau păstor, m-am grăbit să adaug. Pare uşor să fii păstor. Săptămâna
trecută m-am dus cu Kaliel să-1 ajut să-şi mâne turma. în Lege zice că doi
trebuie să mâne turma, ca să nu se lase cu fapte de ruşine. Eu miros faptele de
ruşine de la cincizeci de paşi.
Maggie zâmbi.
— Şi ai zădărnicit vreo faptă de ruşine?
 — O, da, am ţinut la respect toate faptele de ruşine cât s-a jucat Kaliel cu
oaia lui preferată în tufiş.
— Biff, a spus solemn Iosua, asta era fapta de ruşine pe care trebuia s-o
zădărniceşti.
— Asta a fost?
— Da.
— Hopa. Ei, mă rog, cred c-aş fi un bocitor de excepţie. Ştii nişte versuri de
la vreun bocet, Maggie? O să trebuiască să învăţ nişte bocete.
— Eu cred că atunci când o să mă fac mare, anunţă Maggie, o să mă întorc la
Magdala şi o să mă fac pescar pe Marea Galileii.
Am râs.
— Nu fi toantă, doar eşti fată. N-ai cum să te faci pescar.
— Ba am.
— Ba n-ai cum. Trebuie să te măriţi şi să faci băieţi. Apropo, eşti logodită
cumva?
43
— Vino cu mine, Maggie, a zis Iosua, şi te fac pescar
de oameni.
— Ce naiba înseamnă asta? întrebă Maggie.
L-am apucat pe Iosua de poala mantiei şi am plecat
cu el târâş.
— Nu-1 băga în seamă. E nebun. I se trage de la
maică-sa. O femeie minunată, dar e dusă cu pluta.
Haide, Iosi, hai să cântăm un bocet.
Am început să improvizez ceea ce, după părerea mea, era un cântec de
înmormântare reuşit.
— La-la-la. O, suntem tare, tare trişti că a murit
măicuţa ta. Păcat că eşti saducheu şi că nu crezi în
viaţa de apoi, aşa că măicuţa ta o să îngraşe viermii,
la-la. Mai că-ţi vine să-ţi revizuieşti opiniile, ai ?
Fa-la-la-la-la-la-uaca-uaca.
(Suna excelent în aramaică. Zău aşa.)
— Amândoi sunteţi nişte caraghioşi.
— Trebuie să plecăm. Avem de bocit. Ne mai vedem.
— Pescar de femei? zise Iosi.
— Fa-la-la-la, nu te întrista - era bătrână şi nu mai avea dinţi în gură, la-la-la.
Hai, să vă aud şi pe voi, doar ştiţi versurile!
— Iosi, i-am spus eu ceva mai târziu, nu poţi să spui chestii din astea sinistre
la nesfârşit. „Pescar de oameni"... Vrei să te omoare saducheii cu pietre? Asta
vrei?
— Eu nu fac decât lucrarea tatălui meu. în plus, Maggie e prietena noastră,
n-o să spună nimic.
— O s-o îndepărtezi dac-o bagi în sperieţi.
— Ba nu. O să rămână cu noi, Biff.
— O să te însori cu ea?
— Nici măcar nu ştiu dacă am voie să mă însor, în general, Biff. Priveşte.
Ajunseserăm în vârful dealului, în Iafia, şi vedeam mulţimea de bocitoare
adunându-se de jur împrejurul
44
satului. Iosua arăta spre o creastă roşie, care se iţea deasupra gloatei - creasta
coifului unui centurion roman. Centurionul stătea de vorbă cu preotul levit, care
ura gătit în alb şi auriu, cu o barbă albă până sub brâu. Cnnd am intrat în sat, am
văzut încă douăzeci-treizeci do soldaţi care supravegheau mulţimea.
— De ce sunt aici ?
— Nu le convine să ne adunăm mai mulţi, a spus Iosua, oprindu-se să-1
cerceteze pe comandantul centurionilor. Sunt aici ca să se asigure că nu ne
răsculăm.
— De ce vorbeşte preotul cu el?
— Saducheul vrea să-1 încredinţeze pe roman de
influenţa pe care o are asupra noastră. N-ar da bine
na iasă vreun măcel chiar de înmormântarea maică-sii.
— Deci are grijă de noi.
— Are grijă de el însuşi. Doar de el însuşi.
— N-ar trebui să vorbeşti aşa despre un preot al Templului, Iosua.
Era prima oară când îl auzeam pe Iosua vorbindu-i du rău pe saduchei şi mă
speria.
— Cred că astăzi preotul o să înveţe al cui e Templul.
— Nu pot să sufăr când vorbeşti aşa, Iosi. Poate c-ar fi mai bine să mergem
acasă.
— Mai ţii minte ciocârlia aia moartă pe care am găsit-o?
— Am un presentiment nasol legat de treaba asta.
Iosua îmi zâmbi larg. Vedeam pete aurii strălu-
cindu-i în ochi.
— Cântă-ţi bocetul, Biff. Cred că Maggie a fost im-presionată de glasul tău.
— Zău? Aşa crezi?
— Da' de unde.
L
ângă mormânt se adunase o mulţime de cinci sute de persoane. în faţă,
bărbaţii îşi înfaşuraseră capetele
45
în şaluri şi se legănau în timp ce se rugau. Femeile erau izolate în spate şi, în
afară de tânguielile bocitoarelor tocmite, era ca şi cum nici n-ar fi existat. Am
încercat s-o caut din priviri pe Maggie, dar n-am vă-zut-o în mulţime. Când m-
am întors iar, losua reuşise să se strecoare până-n faţa bărbaţilor, unde saducheul
stătea lângă trupul mamei sale moarte, citind dintr-un papirus cu Tora.
Femeile înfaşuraseră trupul într-un giulgiu şi-1 un-seseră cu uleiuri
înmiresmate. Simţeam miros de san-tal şi iasomie amestecat cu sudoarea
înţepătoare a bocitoarelor în timp ce înaintam spre primele rânduri, proţăpindu-
mă apoi lângă losua. El se uita lung dincolo de preot, la trupul neînsufleţit, cu
ochii îngustaţi de concentrare. Tremura ca în bătaia unui vânt rece.
Preotul termină de citit şi începu să cânte, urmat de vocile cântăreţilor
tocmiţi, care bătuseră cale lungă de la Templul din Ierusalim.
— E bine să fii bogat, ha? i-am şoptit lui losua,
înghiontindu-1 cu cotul în coaste.
El mă ignoră şi îşi strânse pumnii pe lângă corp. O venă i se umflase pe
frunte în timp ce fixa cadavrul cu ochi dogoritori.
Iar ea se mişcă.
La început doar o zvâcnire. Tresărirea mâinii sub giulgiul de pânză. Cred că
am fost singurul care a observat.
— Nu, losua, termină, am zis.
M-am uitat după romani, care stăteau adunaţi în grupuri de câte cinci în
diferite puncte de jur împrejurul mulţimii, cu un aer plictisit, cu mâinile
odihnindu-se pe mânerele săbiilor lor scurte.
Cadavrul tresări iar şi înălţă un braţ. Mulţimea icni şi un băieţel ţipă. Bărbaţii
începură să bată în retragere, iar femeile se îmbulziră în faţă, să vadă ce se
întâmplase.
46
losua căzu în genunchi şi-şi apăsă tâmplele cu pumnii. Preotul îşi vedea mai
departe de cântat.
Cadavrul se ridică în capul oaselor.
Cântăreţii se opriră şi preotul se întoarse în sfârşit yi se uită în spate la mama
sa moartă, care coborâse cu picioarele de pe lespede şi părea să facă eforturi să
ne ridice. Preotul se împletici îndărăt în mulţime, agă-ţându-se de aerul din faţa
ochilor săi ca şi cum plăsmuirea aia oribilă ar fi ieşit dintr-un abur.
losua se legăna în genunchi, cu lacrimi curgându-i pe obraji. Cadavrul se
ridică în picioare şi, acoperit încă de giulgiu cum era, se întoarse ca şi cum s-ar fi
uitat înjur. Am văzut că mai mulţi romani îşi scoseseră săbiile din teacă. M-am
uitat în jur şi l-am găsit pe comandantul centurionilor urcat în picioare într-o
căruţă, instruindu-şi oamenii să-şi păstreze calmul. Când m-am uitat în spate, mi-
am dat seama că bocitoarele ne abandonaseră pe mine şi pe losua şi că săream în
ochi în spaţiul rămas gol.
— Termină chiar în clipa asta, Iosi, i-am şoptit la
ureche, dar el continua să se legene şi să se concentreze
asupra cadavrului, care făcu primul pas.
Mulţimea părea hipnotizată de cadavrul umblător, dar noi eram prea izolaţi,
prea singuri acum cu moarta şi ştiam că era doar o chestiune de secunde să-1 ia
la ochi pe losua, care se legăna în ţărână. L-am cuprins cu braţul pe după gât şi l-
am târât departe de cadavru, spre un grup de bărbaţi care dădea îndărăt, tân-
Kuindu-se.
— A păţit ceva? am auzit o voce la ureche şi, când m-am întors, am văzut-o
pe Maggie lângă mine.
— Ajută-mă să-1 iau de aici.
Maggie îl apucă pe losua de un braţ, iar eu de celălalt şi îl luarăm târâş de
acolo. Avea corpul ţeapăn ca un toiag şi nu-şi desprindea privirea de cadavru.
47
Femeia moartă se îndrepta spre fiul ei, preotul, care se dădea înapoi,
învârtind papirusul ca pe o sabie, cu ochii cât roata carului.
Femeia căzu în sfârşit în ţărână, se zvârcoli, apoi încremeni. Iosua căzu
moale în braţele noastre.
— Hai să-1 luăm de aici, i-am spus lui Maggie.
Ea încuviinţă din cap şi mă ajută să-1 târăsc în spa
tele căruţei, unde centurionul le dădea ordine soldaţilor.
— E mort? întrebă centurionul.
Iosua clipea ca şi cum tocmai s-ar fi trezit dintr-un somn adânc.
— Niciodată nu suntem siguri, domnule, am zis.
Centurionul îşi dădu capul pe spate şi râse. Zalele
armurii lui zornăiră când îşi scutură umerii. Era mai în vârstă decât ceilalţi
soldaţi, cu părul sur, dar evident suplu, puternic şi total indiferent la isteria
mulţimii.
— Un răspuns bun, băiete. Cum te cheamă?
— Biff, domnule. Levi, fiul lui Alfeu, zis şi Biff, domnule. Din Nazaret.
— Ei bine, Biff, eu sunt Gaius lustus Gallicus, subcomandant la Seforis, şi
cred că voi, evreii, ar trebui să vă îngropaţi morţii numai după ce v-aţi
încredinţat că sunt morţi.
— Da, domnule, am zis.
— Tu, fătucă. Eşti tare frumuşică. Cum îţi spune?
 Mi-am dat seama că Maggie era tulburată de aten
ţia romanului.
— Sunt Măria din Magdala, domnule.
îi ştergea fruntea lui Iosua cu capătul şalului în timp ce vorbea.
— într-o bună zi ai să frângi inima cuiva, ha, mi-
cuţo?
Maggie nu răspunse. Dar eu, unul, sigur am reacţionat vizibil la întrebare,
căci lustus începu din nou să râdă.
48
— Sau poate că deja a frânt-o, ha, Biff?
— Asta-i datina noastră, domnule. De-aia noi, evreii, ne îngropăm femeile de
vii. Mai reducem din inimile frânte.
Romanul îşi scoase coiful, îşi trecu mâna prin părul tuns scurt şi mă stropi cu
sudoare.
— Voi doi puneţi mâna şi duceţi-vă prietenul la
umbră. Aici e prea cald pentru un băiat bolnav. Haide.
Maggie şi cu mine l-am ajutat pe Iosua să se ridice în picioare şi ne-am
apucat să-1 ducem de acolo, dar abia făcuserăm câţiva paşi când Iosua se opri şi
se uită înapoi peste umăr la roman.
— O să-mi măcelăreşti poporul dacă ne închinăm la
Dumnezeul nostru? urlă el.
I-am tras o scatoalcă după ceafă.
— Iosua, eşti dement?
lustus îşi aţinti privirea asupra lui Iosua şi un zâmbet îi licări în ochi.
— Orice ţi s-ar spune, băiete, Roma are doar două
reguli: plăteşte-ţi dările şi nu te răscula. Urmează-le
şi ai să trăieşti.
Maggie îl smuci pe Iosua şi îi întoarse zâmbetul romanului.
— Vă mulţumim, domnule, o să-1 ducem la adăpost de soare. Apoi se
întoarse iar spre Iosua. Nu cumva voi doi aveţi ceva să-mi spuneţi?
— Nu eu, am zis. El.
A doua zi l-am întâlnit pentru prima oară pe înger. XJLMaria şi Iosif ziceau
că Iosua plecase în zori de acasă şi că de-atunci nu-1 mai văzuseră. Am hoinărit
prin sat cam toată dimineaţa, căutându-1 pe Iosua şi sperând să dau peste
Maggie. Piaţa era însufleţită de discuţiile despre moarta umblăreaţă, dar nici
unul din prietenii mei nu se zărea pe nicăieri. La prânz, mama
49
mă însărcina să am grijă de fraţii mei mai mici cât se ducea ea să lucreze via
împreună cu celelalte femei. Se întoarse la apus, mirosind a sudoare şi a must, cu
picioarele vineţii de la zdrobit struguri. Scăpat din laţ, am bătut tot dealul în
fugă, cercetând toate locurile noastre de joacă preferate şi într-un final l-am găsit
pe losua în genunchi într-o livadă de măslini, bălăbă-nindu-se înainte şi înapoi în
timp ce se ruga. Era ud leoarcă de sudoare şi mă temeam să n-aibă cumva febră.
In mod ciudat, nu nutrisem niciodată astfel de griji faţă de propriii mei fraţi, dar
losua îmi inspirase de la bun început o nelinişte de sorginte divină.
Am privit şi am aşteptat, iar când se opri din bălă-băneală şi se aşeză să se
odihnească, m-am prefăcut că tuşesc ca să-mi anunţ prezenţa.
— Poate că ar trebui să te limitezi la şopârle o vreme.
— Am dat greş. L-am dezamăgit pe tatăl meu.
— Ţi-a zis el chestia asta sau ştii tu aşa, pur şi
simplu?
Chibzui o clipă, dădu să-şi îndepărteze părul de pe faţă, apoi îşi aduse aminte
că nu-1 mai purta lung şi-şi lăsă mâinile să-i cadă în poală.
— Cer îndrumare, dar nu primesc nici un răspuns. Simt că ar trebui să fac
ceva, dar nu ştiu ce. Şi nu ştiu cum.
— Nu ştiu, cred că preotul a fost surprins. Eu, unul, sigur am fost. Şi Maggie
la fel. Oamenii or să vorbească despre asta luni în şir.
— Dar am vrut ca femeia să fie iarăşi vie. Să umble printre noi. Să vestească
minunea.
— Păi, stă scris că două din trei încercări nu-i rău deloc.
— Unde stă scris aşa ceva?
— In Dalmaţieni 9:7, cred - nu contează, nimeni
altul n-ar fi putut face ce-ai făcut tu.
50
losua încuviinţă din cap.
— Ce spun oamenii?
— Cred că de vină a fost ceva ce au folosit femeile i:n să pregătească trupul.
Mai au două zile de purificare, aşa că nu le poate întreba nimeni.
— Deci nu ştiu că a fost mâna mea?
— Sper că nu. losua, nu înţelegi că nu poţi face aşa ceva de faţă cu oamenii?
Nu sunt pregătiţi.
— Dar cei mai mulţi îşi doresc asta. Tot timpul vorbesc despre cum o să vină
Mesia să ne izbăvească. Nu trebuie să le arăt că a venit deja?
Ce să răspunzi la aşa ceva? Avea dreptate, căci îmi «duceam aminte că se
vorbea mereu despre venirea lui Mesia, despre venirea împărăţiei Domnului,
despre «liberarea neamului nostru de romani - dealurile mişunau de tot felul de
facţiuni zelote care se încăierau cu romanii, sperând să aducă schimbarea. Eram
aleşii Domnului, binecuvântaţi şi pedepsiţi ca nici un alt neam de pe pământ.
Când evreii vorbeau, Dumnezeu âiculta, iar acum era rândul lui Dumnezeu să
vorbească. Evident, prietenul meu cel mai bun trebuia să fie purtătorul de
cuvânt. Dar în momentul acela pur şi nimplu nu credeam asta. Deşi văzusem ce
văzusem, lortua era tovarăşul meu, nu Mesia.
— Sunt ferm convins că Mesia ar trebui să aibă barbă, am spus.
— Deci încă nu e momentul, asta vrei sâ spui?
— Bravo, Iosi, vezi să nu ştiu eu dacă nici tu nu ştii. I )umnezeu a trimis la
mine un sol care mi-a zis: „Apropo, *pune-i lui losua să aştepte până o avea ce
bărbieri şi |bia apoi să-mi scape poporul de robie".
— Nu e imposibil.
— Nu mă întreba pe mine, întreabă-1 pe Dumnezeu.
— Exact asta am făcut. Nu răspunde.
în livada de măslini se întuneca văzând cu ochii şi |bie mai zăream sclipirea
din ochii lui losua, dar brusc,
51
zona din jurul nostru se lumină ca-n plină zi. Când am ridicat ochii, l-am
văzut pe temutul Raziei pogorându-se peste noi de deasupra copacilor. Desigur,
pe atunci nu ştiam că e temutul Raziei, ci eram pur şi simplu îngrozit, îngerul
strălucea deasupra noastră ca o stea şi avea trăsături atât de desăvârşite încât
până şi frumuseţea scumpei mele Maggie pălea prin comparaţie. Iosua îşi
ascunse chipul şi se ghemui lângă trunchiul unui măslin. Presupun că
supranaturalul îl descumpănea mai uşor decât pe mine. Eu am rămas pur şi
simplu acolo, holbân-du-mă cu gura căscată şi îmbăloşată ca prostul satului.
— Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc mare bucurie
pentru întreaga omenire. Căci în această zi, în cetatea lui
David, s-a născut un Mântuitor, care e Domnul Hristos.
Apoi pluti o vreme în aer, aşteptând ca mesajul său să-şi facă efectul.
Iosua îşi descoperi faţa şi riscă o căutătură către
înger.
— Ei? făcu îngerul.
Am stat o clipă să rumeg tâlcul vorbelor lui şi am aşteptat să zică Iosua ceva,
dar el îşi întorsese faţa spre cer şi părea să se lăfăie în lumină, cu un zâmbet
stupid încremenit pe mutră.
In cele din urmă, am arătat spre Iosua cu degetul
mare şi am spus:
— El s-a născut în cetatea lui David.
— Zău? făcu îngerul.
— Mda.
— Pe mama lui o cheamă Măria?
 — Mda.
— E fecioară?
— Acum băiatul are patru fraţi şi surori, dar a fost,
la vremea ei.
îngerul se uită în jur neliniştit, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-şi facă apariţia o
ceată întreagă de duhuri sfinte.
— Câţi ani ai, puştiule?
52
Iosua stătea doar şi se holba zâmbind.
— Are zece ani.
îngerul îşi drese glasul şi se fâţâi un pic, coborând
în timpul ăsta spre pământ cu câteva picioare.
— Am băgat-o rău pe mânecă. Când veneam încoace
m-am oprit să schimb o vorbă cu Mihail, care avea un
pachet de cărţi. Ştiam eu că a trecut ceva timp, dar...
I se adresă lui Iosua: Puştiule, te-ai născut cumva
într-un staul? într-o iesle, înfăşat în pânzeturi?
Iosua nu răspunse.
— Aşa povesteşte maică-sa, am zis.
— E cumva retardat?
— Cred că eşti primul înger pe care 1-a văzut în viaţa lui. Mă gândesc că e
impresionat.
— Dar tu?
— Eu am îmbulinat-o pentru că o să întârzii o oră la cină.
— Te înţeleg. Mai bine mă întorc să verific povestea asta. Dacă vezi nişte
păstori care-şi păzesc noaptea turmele, poţi să le spui tu... ăă... spune-le... că la
un moment dat, probabil, ce ştiu eu, acum vreo zece ani, B-a născut
Mântuitorul? Poţi să faci chestia asta?
— Normal.
— Super-extra. Slavă lui Dumnezeu Preaînaltul. Pace pe pământ, înţelegere
între oameni.
— Şi ţie la fel.
— Mersi. Pa.
Şi îngerul dispăru ca o stea căzătoare la fel de repede cum apăruse, iar livada
de măslini se cufundă iar în întuneric. Abia reuşeam să disting faţa lui Iosua
când se întoarse să se uite la mine.
— Cam asta ar fi, am zis eu. Următoarea întrebare.
resupun că orice băieţel se întreabă ce-o să se facă atunci când va creşte
mare. Presupun că mulţi admiră realizările măreţe ale semenilor lor şi se
întreabă:
53
„Oare aş fi putut face la fel?". Mie, unuia, să aflu că prietenul meu cel mai
bun era Mesia, în timp ce mie mi-era sortit să trăiesc şi să mor ca pietrar mi se
părea un blestem mult prea insuportabil pentru un copil de zece ani. în dimineaţa
de după întâlnirea cu îngerul, m-am dus în piaţă şi m-am aşezat lângă
Bartolomeu, prostul satului, sperând că Maggie avea să vină la fântână. Dacă mi-
era dat să fiu pietrar, măcar să mă bucur de iubirea unei femei încântătoare. Pe
vremea aceea, la zece ani începeam ucenicia pentru meseria cu care aveam să ne
îndeletnicim toată viaţa, iar la treisprezece ani primeam şalul de rugăciune şi
filacterele, care simbolizau începutul bărbăţiei. La scurtă vreme după aceea se
cădea să ne logodim, iar la paisprezece ani, să fim deja însuraţi şi să ne
întemeiem o familie. Deci, vedeţi voi, nu eram prea tânăr ca să mă gândesc s-o
iau pe Maggie de soţie (şi-mi rămânea întotdeauna soluţia de rezervă să mă însor
cu mama lui Iosua după moartea lui Iosif).
Femeile veneau şi plecau, cărând apă, spălând rufe şi, când soarele se înălţă
pe boltă, iar piaţa se goli, Bartolomeu se aşeză la umbra unui curmal veşted şi
începu să se scobească în nas. Maggie nu apăru deloc. Ciudat cât de repede se
poate frânge o inimă. întotdeauna am avut talent la asta.
— De ce plângi? întrebă Bartolomeu.
Era mai masiv decât toţi ceilalţi bărbaţi din sat, avea părul şi barba încâlcite
şi crescute de-a valma, iar praful gălbui care-1 acoperea din cap până-n picioare
îl făcea să semene cu un leu incredibil de nătâng. Tunica îi era zdrenţăroasă şi nu
purta sandale. Singura lui avere era o strachină de lemn din care mânca, lingând-
o până o făcea lună. Trăia din mila satului şi adunând grânele rămase pe câmp
(întotdeauna se lăsau pe câmp ceva grâne pentru săraci — aşa cerea Legea).
Niciodată nu i-am ştiut vârsta. îşi petrecea
zilele în piaţă, jucându-se cu câinii satului, de unul singur şi scărpinându-se
între picioare. Când treceau femeile, scotea limba şi făcea „Bleh". Mama spunea
că are minte de copil. Ca de obicei, se înşela.
îşi puse laba lui mare pe umărul meu şi mă mângâie, lăsându-mi pe cămaşă
un cerc prăfos de afecţiune.
— De ce plângi? întrebă el încă o dată.
— Sunt trist, pur şi simplu. N-ai cum să înţelegi. Bartolomeu se uită în jur şi
când văzu că rămă-
seserăm singuri în piaţă, cu excepţia prietenilor lui canini, spuse:
— Gândeşti prea mult. Gândirea n-o să-ţi aducă decât suferinţă. Fii prost.
— Ce?
Era cel mai coerent lucru pe care-1 auzisem vreodată din gura lui.
 — Mă vezi pe mine plângând vreodată? Nu am nimic, aşa că nu-s rob faţă de
nimic. N-am nimic de făcut, aşa că nimic nu mă robeşte.
— Ce ştii tu? am izbucnit. Trăieşti în mizerie. Eşti spurcat! Nu faci nimic. Eu
săptămâna viitoare încep lucrul şi-o să muncesc toată viaţa, până mor, cu
spinarea ruptă. Fata pe care o vreau e îndrăgostită de cel mai bun prieten al meu,
care e Mesia. Sunt un nimic, iar tu, tu - tu eşti un prost.
— Ba nu, sunt grec. Cinic.
M-am întors şi m-am uitat la el cu adevărat. Ochii lui, care de obicei erau
opaci ca mâlul, sclipeau ca nişte nestemate negre în pustiul prăfos al chipului lui.
— Ce-i ăla cinic?
— Un filosof. îl studiez pe Diogene. îl ştii pe Diogene ?
— Nu, dar ce mare lucru a putut să te înveţe ? Câinii sunt singurii tăi
prieteni.
— Diogene cutreiera Atena cu o lampă în plină zi, vârându-le-o oamenilor în
faţă şi spunând că e în cău-tarea unui om cinstit.
54
55
— Deci era un fel de proroc al proştilor?
— Nu, nu, nu.
Bart ridică un mic terier şi începu să gesticuleze cu el, ca să fie mai elocvent.
Câinelui părea să-i placă.
— Cultura i-a păcălit pe toţi. Diogene arăta că toate mofturile vieţii moderne
sunt false, că omul trebuie să trăiască simplu, sub cerul liber, să nu ducă nimic cu
el, să nu facă artă, nici poezie, nici religie...
— Ca un câine, am zis.
— Da! Bart schiţă o înfloritură în aer cu terierul.
Exact!
Câinele păru gata să dea la raţe de la mişcare. Bart îl lăsă jos şi animalul se
îndepărtă împleticindu-se.
O viaţă fără griji: în momentul ăla suna minunat. Mă rog, nu voiam să trăiesc
în mizerie şi să mă creadă oamenii nebun, ca pe Bartolomeu, dar o viaţă de câine
nu suna deloc rău. în toţi anii ăştia, prostul ascunsese o adâncă înţelepciune.
— încerc să învăţ să-mi ling singur coaiele, spuse Bart. Sau poate că nu.
— Trebuie să-1 caut pe Iosua.
— Ştii că e Mesia, nu-i aşa?
— Stai aşa, tu nu eşti evreu - credeam că nu crezi
în nici o religie.
— Câinii mi-au spus că e Mesia. Pe ei îi cred. Spune-i
lui Iosua că îi cred.
 — Ţi-au spus câinii?
— Sunt câini evrei.
— Corect, să mă ţii la curent cu linsul coaielor.
— Shalom.
Cine-ar fi crezut că Iosua avea să-şi găsească primul apostol printre
gunoaiele şi câinii din Nazaret? Bleh.
L
-am găsit pe Iosua la sinagogă, ascultând predica despre Lege a fariseilor. M-
am strecurat în grupul de băieţi care stăteau pe podea şi i-am şoptit:
— Bartolomeu zice că ştie că eşti Mesia.
— Prostul? L-ai întrebat de cât timp ştie?
— Zice că i-au spus câinii satului.
— Nu mi-a trecut prin cap să întreb câinii.
— Zice că ar trebui să trăim simplu, ca nişte câini, MA nu ducem nimic cu
noi, nici un moft -ce-o mai fi însemnând şi asta.
— Bartolomeu a zis aşa ceva? Vorbeşte ca un ese-nian. E mult mai deştept
decât pare.
— încearcă să înveţe să-şi lingă singur coaiele.
— Trebuie să existe ceva în Lege care interzice asta. O să-1 întreb pe rabin.
— Nu prea cred că e bine să aduci vorba despre aşa ceva cu fariseul.
— I-ai povestit lui taică-tău despre înger?
— Nu.
— Bine. Am vorbit cu Iosif şi o să mă lase să mă fac pietrar cu tine. N-aş
vrea ca taică-tău să se răzgândească tyi să nu mă mai ia ucenic. îngerul l-ar putea
speria.
Iosua mă privi pentru prima oară, întorcându-şi faţa de la fariseu, care turuia
înainte în ebraică.
— Ai plâns cumva?
— Eu ? Nu, mi-au lăcrimat ochii de la duhoarea lui Bart.
Iosua îşi puse mâna pe fruntea mea şi toată tristeţea şi frământarea secară
parcă într-o clipă. Zâmbi.
— E mai bine?
— Sunt gelos pe tine şi pe Maggie.
— Nu cred ca face bine la gât.
— Ce?
— Să încerci să-ţi lingi coaiele. Sigur îţi forţezi gâtul.
— M-ai auzit? Sunt gelos pe tine şi pe Maggie.
— învăţ încă, Biff. Sunt lucruri pe care încă nu le pricep. Dumnezeu a zis:
„Sunt un Dumnezeu gelos". Deci gelozia ar trebui să fie o chestie bună.
 57
— Dar mă face să mă simt aşa de prost.
— Deci te-ai prins care-i clenciul, nu? Gelozia te face să te simţi prost, dar
Dumnezeu e gelos, aşa că sigur e de bine, iar câinelui pare să-i facă plăcere să-şi
lingă coaiele şi totuşi sigur e ceva de rău, dacă ne luăm după Lege.
Brusc, losua fu tras de ureche în picioare. Fariseul
se uita încruntat la el.
— Legea lui Moise e prea plictisitoare pentru tine,
losua, fiul lui Iosif ?
— Am o întrebare, rabi, spuse losua.
— Of, băga-mi-aş.
Mi-am ascuns capul în mâini.
Capitolul 4
Încă un motiv pentru care nu pot să-1 sufăr pe gunoiul ceresc cu care împart
camera asta: azi am aflat că l-am jignit pe descurcăreţul nostru băiat de la room-
service, Jesus. De unde era să ştiu? Când ne-a adus la cină pizza, i-am dat una
dintre monedele alea americăneşti pe care le-am primit la magazinul de dulciuri
de la aeroport de-i zice Cin-nabon. A râs de mine - a râs -, apoi, când s-a gândit
mai bine, a zis:
— Sehor, ştiu că sunteţi străin, aşa că n-aveţi habar, dar ăsta-i un bacşiş tare
jignitor. Mai bine semnaţi pur şi simplu chitanţa de room-service, ca sa primesc
onorariul care se adaugă automat. Vă spun asta pentru că aţi fost foarte amabil şi
ştiu că nu vreţi să jigniţi pe nimeni, dar alt chelner v-ar scuipa în mâncare dacă i-
aţi da atât.
M-am uitat urât la înger, care, ca de obicei, stătea pe pat şi căsca gura la
televizor, şi pentru prima oară am realizat că el nu înţelegea limba lui Jesus. Nu
avea darul limbilor cu care mă blagoslovise pe mine. Cu mine vorbea în
aramaică şi părea să ştie ebraică şi suficientă engleză cât să priceapă ce se
întâmplă la televizor, dar nu înţelegea boabă de spaniolă. I-am cerut scuze lui
Jesus şi l-am lăsat să plece-n treaba lui cu promisiunea că o să mă revanşez faţă
de el, după care m-am înfipt în înger.
58
59
— Dobitocule, monedele astea, cenţii ăştia, nu valorează mai nimic în ţara
asta.
— Cum adică, seamănă cu dinarii de argint pe care i-am dezgropat în
Ierusalim, valorează o avere.
Avea dreptate, într-un fel. După ce mă sculase din morţi, îl dusesem într-un
cimitir din valea Ben Hidon şi acolo, ascunşi după o piatră, unde-i lăsase Iuda cu
două mii de ani în urmă, erau banii pătaţi cu sânge - treizeci de dinari de argint.
Aveau un pic de patină, dar altfel arătau exact ca atunci când îi luasem eu şi erau
aproape identici cu monedele cărora în ţara asta le zice cenţi (în afară de faptul
că pe dinari e chipul lui Tiberiu, iar pe cenţi e faţa altui cezar.) Ne-am dus cu
dinarii la un dealer de antichităţi din oraşul vechi (care arăta aproape la fel ca
ultima oară când fusesem acolo, doar că Templul nu mai era, în locul lui aflân-
du-se două mari moschei). Negustorul ne dăduse în schimbul lor douăzeci de mii
de dolari americani. Cu banii ăştia am călătorit şi i-am depus la recepţia
hotelului, pentru cheltuieli. îngerul îmi spusese că cenţii trebuie să fie la fel de
valoroşi ca dinarii şi eu, ca prostul, îl crezusem.
— Trebuia să-mi spui, i-am zis îngerului. Dac-aş putea ieşi din cameră, aş fi
aflat şi singur.
— Ai de lucru, zise îngerul. Apoi sări în picioare şi se răsti la televizor:
Mânia Domnului se va abate asupră-ţi, Stephanos!
— La cine naiba ţipi?
îngerul agită un deget în direcţia ecranului.
— A schimbat copilul lui Catherine cu geamănul
lui cel hain, pe care 1-a zămislit cu sora ei cât ea a
fost în comă şi totuşi Catherine nu-şi dă seama de
fapta lui păcătoasă, căci s-a schimbat la faţă ca să-1
întruchipeze pe bancherul care vrea să-i confişte
afacerea soţului lui Catherine. Dacă n-aş fi legat de
mâini şi de picioare aici, l-aş târî personal pe ticălos
direct în Iad.
îngerul se uita deja de câteva zile bune la seriale melodramatice, când urlând
la ecran, când izbucnind în lacrimi. Renunţase să mai citească peste umărul meu,
aşa că încercasem pur şi simplu să-1 ignor, dar acum înţelesesem cum stătea
treaba.
— Nu e de-adevăratelea, Raziei.
— Cum adică?
— E teatru, cum făceau grecii. Sunt nişte actori într-o piesă.
— Nu, nimeni nu poate întruchipa asemenea rău.
— Şi asta nu e tot. Omul Păianjen şi Doctor Octopus? Nu există. Personaje
dintr-o piesă.
— Câine mincinos!
— Dac-ai ieşi vreodată din cameră şi ai vedea cum vorbesc oamenii
adevăraţi, ţi-ai da seama, idiot blond ce eşti. Dar nu, tu stai aici, cocoţat pe
umărul meu ca o pasăre dresată. Eu sunt mort de două mii de ani şi până şi eu
ştiu mai multe.
 (Tot n-am reuşit să mă uit pe cartea aia din sertar. M-am gândit că poate-
poate o să-1 conving pe înger să-mi acorde cinci minute de intimitate.)
— Nu ştii nimic, zise Raziei. La vremea mea, am distrus oraşe întregi.
— Ceea ce mă face să mă întreb dacă le-ai distrus pe alea care trebuie. Ar fi
penibil, ai?
Apoi pe ecran apăru o reclamă la o revistă care promitea să „completeze
toate lacunele" şi să spună adevărata poveste din culisele tuturor serialelor
siropoase : Soap Opera Digest. Am văzut cum îngerul face ochii mari. înşfacă
telefonul şi sună la recepţie.
— Ce faci?
— îmi trebuie cartea aia.
— Spune-le să-1 trimită aici pe Jesus, am zis. Te ajută el să faci rost de ea.
în prima noastră zi de lucru, Iosua şi cu mine ne-am trezit înainte de
revărsatul zorilor. Ne-am întâlnit la
61
fântână şi ne-am umplut burdufurile primite de la taţii noştri, apoi am mâncat
micul dejun, pâine nedospită şi brânză, în timp ce mergeam împreună spre
Seforis. Drumul, deşi era doar o fâşie de pământ bătătorit, era neted şi uşor de
străbătut. (Dacă Roma se îngrijea de ceva în teritoriile sale, sigur se îngrijea de
aprovizionarea armatei sale.) Mergeam privind cum dealurile pietroase devin
trandafirii în lumina răsăritului când l-am văzut pe Iosua cutremurându-se de
parcă un vânt îngheţat i-ar fi jucat pe şira spinării.
— Măreţia Domnului e în tot ceea ce vedem, spuse el. Nu trebuie să uităm
niciodată asta.
— Tocmai am călcat într-o baligă de cămilă. Eu zic ca mâine să plecăm după
ce se luminează.
— Acum mi-am dat seama, de-aia nu s-a întors la viaţă bătrâna. Am uitat că
nu prin puterea mea s-a sculat ea din morţi, ci prin puterea Domnului. Am adus-
o înapoi dintr-o pornire greşită, din aroganţă, aşa că a murit a doua oară.
— Mi s-a întins pe jumătate de sanda. Ei, acum o să pută toată ziua.
— Sau poate că s-a întâmplat aşa pentru că n-am atins-o. Când am sculat din
morţi alte fiinţe, întotdeauna le-am atins.
— Legea nu zice nicăieri să-ţi scoţi cămila de pe drum ca să-şi facă treaba?
Ar trebui să zică. Dacă nu Legea lui Moise, atunci ar trebui să dea romanii o
lege. Adică dacă nu se codesc să crucifice un evreu răzvrătit, ar trebui să existe
şi o pedeapsă, acolo, dacă le faci mizerie pe drumuri. Nu crezi ? Nu zic să fie
crucificare, da' o scatolacă sănătoasă peste gură, ceva cât de cât.
— Dar cum aş fi putut atinge leşul, când Legea nu-mi îngăduie? Bocitoarele
m-ar fi oprit.
 — Putem să ne oprim o clipă, să-mi curăţ şi eu sandaua? Caută-mi şi mie un
băţ. Era o baligă mare cât capul meu.
62
— Nu mă asculţi, Biff.
— Ba ascult. Uite ce e, Iosua, nu cred că ţie ţi se uplică Legea. Vreau să zic,
tu eşti Mesia, Dumnezeu ar trebui să-ţi spună ce vrea, nu?
— întreb, dar nu primesc nici un răspuns.
— Ascultă, te descurci foarte bine. Poate că femeia uia nu s-a sculat din
morţi pentru că era căpoasă. Aşa sunt bătrânii. Pe bunicul nu-1 trezeşti când
trage un pui de somn decât dacă-1 stropeşti cu apă. Data viitoare încearcă şi tu
cu un mort tânăr.
— Dar dacă nu sunt de fapt Mesia?
— Vrei să zici că nu eşti sigur ? îngerul n-a lămurit treaba? Crezi că
Dumnezeu poate să-ţi joace un renghi? Eu nu cred. Nu cunosc Ibra aşa de bine
ca tine, Iosua, dar nu ţin minte ca Dumnezeu să fi avut simţul umorului.
în sfârşit, un zâmbet.
— Doar mi te-a dat pe tine drept cel mai bun prieten, nu?
— Ajută-mă să caut un băţ.
— Crezi că o să iasă un pietrar bun din mine?
— Doar să nu fii mai bun decât mine. Atâta-ţi cer.
— Puţi.
— Eu ce tot zic aici?
— Chiar crezi că Maggie mă place?
— Ai de gând să fii aşa în fiecare dimineaţă? Pentru că dacă aşa o să fii, n-ai
decât să mergi singur la lucru.
P
orţile cetăţii Seforis erau un fel de pâlnie prin care se scurgea norodul.
Agricultorii se revărsau în câmpurile şi dumbrăvile lor, meşteşugarii şi
constructorii se buluceau înăuntru, în timp ce negustorii îşi lăudau marfa, iar
cerşetorii se văicăreau pe marginea drumului. Iosua şi cu mine ne-am oprit în
faţa porţilor ca să ne minunam şi era cât pe ce să ne facă una cu pământul un
individ care mâna un şir de catâri încărcaţi cu coşuri pline cu pietre.
63
Nu c-ar fi fost primul oraş pe care-1 vedeam la viaţa noastră. Ierusalimul era
de cincizeci de ori mai mare decât Seforis şi fuseserăm des acolo în zilele de
sărbă-toare, dar Ierusalimul era un oraş evreiesc - era Marele Oraş Evreiesc.
Seforis era fortăreaţa romană a Galileii şi, de cum am văzut statuia lui Venus la
porţi, ne-am dat seama că era cu totul altă mâncare de peşte.
L-am înghiontit pe Iosua în coaste.
 — Chip cioplit.
Era prima oară când vedeam o reprezentare a unei forme umane.
— Păcătos, a zis Iosua.
— E goală.
— Nu te uita.
— E goală puşcă.
— Nu e voie. Ar trebui să plecăm de aici şi să-1 căutăm pe taică-tău.
Mă prinse de mânecă şi mă târî pe porţi în oraş.
— Cum de îngăduie aşa ceva? am întrebat. M-aş fi aşteptat ca ai noştri s-o
doboare.
— Aşa au şi făcut o bandă de zeloţi. Mi-a spus Iosif. Romanii i-au prins şi i-
au crucificat aici, pe marginea
drumului.
— Nu mi-ai spus chestia asta.
— Iosif mi-a zis să nu suflu o vorbă.
— I se văd sânii.
— Nu te gândi la asta.
— Cum să nu mă gândesc la asta? N-am văzut niciodată un sân care să n-
aibă un ţânc atârnat de el. Sunt mai... mai prietenoşi aşa, în pereche.
— încotro e locul unde ar trebui să lucrăm?
— Tata a zis să mergem în capătul de vest al oraşului şi o să vedem unde se
lucrează.
— Atunci hai să mergem.
Mă ţâra înainte, cu capul în jos, călcând apăsat ca un catâr furios.
— Crezi că aşa or să arate şi sânii lui Maggie?
T
ata fusese tocmit să construiască o casă pentru un grec bogat în capătul de
vest al oraşului. Când am sosit cu Iosua, tata era deja acolo, poruncindu-le
sclavilor care ridicau o piatră şlefuită la locul ei, pe zid. Presupun că mă
aşteptasem la altceva. Presupun că m-a surprins faptul că cineva, oricine, fie el şi
sclav, asculta de ordinele tatei. Sclavii erau nubieni, egipteni, fenicieni, ucigaşi,
datornici, trofee de război, veniţi pe lume prin cine ştie ce întâmplare nefastă;
erau bărbaţi vâ-noşi, murdari, mulţi dintre ei purtând doar sandale şi o bucată de
postav la brâu. Poate că într-o altă viaţă or fi comandat armate sau or fi trăit în
palate, dar acum asudau în răcoarea dimineţii, ridicând pietre atât de grele încât
ar fi venit de hac chiar şi unui catâr.
— Ăştia sunt sclavii tăi? îl întrebă Iosua pe tata.
— Sunt eu om bogat, Iosua? Nu, sclavii sunt ai romanilor. Grecul care
construieşte casa asta i-a năimit pentru lucrare.
 — De ce fac ce le spui tu? Ei sunt aşa de mulţi. Tu eşti unul singur.
Tata lăsă capul în pământ.
— Sper să nu vezi niciodată ce pot face capetele de plumb ale unui bici
roman din corpul unui om. Tbţi oamenii ăştia au văzut şi simplul fapt că au văzut
le-a frânt tot ce era omenesc în ei. Mă rog pentru ei în fiecare seară.
— îi urăsc pe romani, am zis.
— Chiar aşa, piciule, chiar aşa? se auzi o voce de bărbat din spate.
— Ave, centurionule, spuse tata, făcând ochii mari.
Când Iosua şi cu mine ne-am întors, l-am văzut pe
lustus Gallicus, centurionul de la înmormântarea din Iafia, stând în picioare
în mijlocul sclavilor.
64
65
— Alfeu, se pare că ai crescut o ciurdă de zeloţi.
Tata îşi puse mâinile pe umerii mei şi ai lui Iosua.
— El e fiul meu, Levi, iar el e prietenul lui, Iosua.
Azi îşi încep ucenicia. Băieţi, ce să le faci, zise el, în
chip de scuze.
Iustus se apropie, mă privi în treacăt, apoi îl fixă pe Iosua multă vreme.
— Te cunosc, băiete. Te-am mai văzut undeva.
— La înmormântarea de la Iafia, am spus eu repede.
Nu-mi puteam lua ochii de la sabia scurtă şi subţire
care îi atârna centurionului la cingătoare.
— Nu. Romanul părea să-şi scotocească în memorie. Nu la Iafia. Am văzut
chipul ăsta zugrăvit undeva.
— Asta nu se poate, spuse tata. Credinţa noastră ne interzice să zugrăvim
chipul uman.
Iustus se încruntă la el.
— Nu-mi sunt străine credinţele primitive ale popo
rului tău, Alfeu. Totuşi, băiatul ăsta îmi pare cunoscut.
Iosua se holba la centurion, cu faţa golită de expresie.
— Ţi-e milă de sclavii ăştia, băieţaş? I-ai elibera
dacă ţi-ar sta în putere?
Iosua încuviinţă din cap.
— Da. Fiecare om ar trebui să fie stăpân pe sufletul lui, ca să i-1 poată
încredinţa Domnului.
— Ştii, acum vreo optzeci de ani a trăit un sclav care vorbea ca tine. A ridicat
o armată de sclavi împotriva Romei, a pus pe fugă două armate de-ale noastre şi
a cucerit toate pământurile de la sud de Roma. E o poveste pe care orice soldat
roman trebuie s-o ştie.
— De ce, ce s-a întâmplat? am întrebat.
— L-am crucificat, spuse Iustus. La marginea dru-mului, iar corbii i-au
mâncat leşul. Lecţia pe care o învăţăm cu toţii este că nimic nu se poate măsura
cu Roma. O lecţie pe care trebuie s-o înveţi şi tu, băiete, pe lângă cioplitul în
piatră.
66
Exact în acel moment se apropie un alt soldat roman, un legionar, care nu
purta capa şi coiful cu creastă al centurionilor. Ii spuse ceva lui Iustus în latină,
apoi se uită la Iosua şi tăcu. într-o aramaică stricată, spuse:
— Hei, mi se pare mie sau l-am văzut la un moment dat pe puştiul ăsta pe o
pâine?
— Nu era el, am zis.
— Zău? Seamănă bine cu el.
— Da' de unde, pe pâine era alt puşti.
— Eu eram, spuse Iosua.
I-am tras un dos de labă peste frunte, doborându-1 la pământ.
— Ba nu era el. E dement. Scuze.
Soldatul clătină din cap şi se grăbi să-1 prindă din urmă pe Iustus.
I-am întins mâna lui Iosua, ca să-1 ajut să se ridice.
— O să trebuiască să înveţi să minţi.
— Da ? Dar simt că mă aflu aici ca să spun adevărul.
— Da, categoric, dar nu acum.
N
u ştiu exact cum mă aşteptasem eu să fie munca de pietrar, dar ştiu că în mai
puţin de o săptămână Iosua a început să regrete că nu se făcuse tâmplar. Să tai
nişte pietre uriaşe cu nişte dălţi mici de fier era o muncă tare grea. De unde să fi
ştiut?
— Uită-te în jur, vezi vreun copac? mă maimuţărea Iosua. Pietre, Iosi, pietre.
— E greu doar pentru că nu ştim noi cum se face. O să devină mai uşor.
Iosua se uita la tata, care stătea gol până la brâu şi cioplea în legea lui la o
piatră mare cât un măgar, în timp ce vreo zece sclavi aşteptau s-o ridice la locul
ei. Era acoperit de praf cenuşiu şi râuleţe de sudoare lăsau în urmă dâre negre
printre funiile de muşchi încordaţi de pe spate şi braţe.
67
— Alfeu, strigă Iosua, munca devine mai uşoară odată ce începi să te
pricepi?
— Plămânii ţi se învârtoşează de la praful din pietre, iar ochii ţi se
înceţoşează de la soare şi de la bucăţile pe care le împroşti cu dalta. Iţi verşi seva
vieţii în lucrări de piatră pentru romanii care-ţi iau banii cu dările lor, ca să-şi
hrănească soldaţii care-i pironesc pe cruce pe cei de-un neam cu tine, pentru că
vor să fie liberi. Spatele ţi se frânge, oasele îţi scârţâie, nevasta ţipă la tine şi
copiii te chinuie cu guri deschise de milogi, ca puii lacomi de pasăre din cuib. în
fiecare noapte te duci la culcare atât de sleit şi de frânt, că te rogi Domnului să-1
trimită pe îngerul morţii să te ia în somn, ca să nu trebuiască să suporţi altă
dimineaţă. Mai există şi părţi proaste.
— Mersi, spuse Iosua.
Se uită la mine cu o sprânceană ridicată.
— Eu, unul, sunt încântat, am zis. Sunt gata să tai
nişte pietre. în lături, losi, dalta mea e în flăcări. Viaţa
se întinde în faţa noastră ca un bazar măreţ şi abia
aştept să gust din zaharicalele lui.
losi îşi lăsă capul pe-o parte ca un câine năuc.
— Eu n-am înţeles asta din răspunsul tatălui tău.
— Se numeşte sarcasm, losi.
— Sarcasm?
— Vine de la grecescul sarkasmos. A-ţi muşca buzele, înseamnă că nu spui
chiar ce gândeşti, dar oamenii or să priceapă ce vrei să spui. Eu l-am inventat,
Bartolomeu 1-a botezat.
— Ei, dacă 1-a botezat prostul satului, sunt sigur că e un lucru bun.
— Asta e, ţi-a ieşit.
— Ce mi-a ieşit?
— Sarcasmul.
— Nu, eu chiar asta am vrut să spun.
— Normal că da.
— Ăsta e un sarcasm?
— E ironie, presupun.
— Care-i diferenţa?
— N-am nici cea mai vagă idee.
— Deci în momentul ăsta eşti ironic, nu?
— Nu, chiar habar n-am.
— Poate că ar trebui să-1 întrebi pe prostănac.
— Acum ţi-a ieşit.
— Ce?
— Sarcasmul.
— Biff, eşti sigur că n-ai fost trimis aici de Diavol, ca să mă calci pe nervi?
— Tot ce se poate. Cum mă descurc până acum? Te aimţi călcat pe nervi?
— Da. Şi mă dor mâinile de cât am ţinut dalta şi ciocanul.
 Lovi în daltă cu ciocanul lui de lemn, împroşcându-ne pe amândoi cu aşchii
de piatră.
— Poate că m-a trimis Dumnezeu să te conving să
Ic faci pietrar, ca să-i dai zor şi să fii mai repede Mesia.
Mai lovi o dată cu dalta, apoi scuipă şi bolborosi prin ploaia de sfărâmături:
— Nu ştiu cum să fiu Mesia.
— Şi ce dacă, acum o săptămână nu ştiam să fim pietrari şi acum ia uită-te la
noi. Devine mai uşor când începi să te pricepi.
— Iar eşti ironic?
— Doamne, sper că nu.
A
bia după două luni l-am văzut în carne şi oase pe grecul care-1 tocmise pe
tata să ridice casa. Era un om mic de stat şi cu un aer molatic, îmbrăcat într-o
mantie la fel de albă ca ale preoţilor leviţi, tivită cu dreptunghiuri îmbucate între
ele, ţesute cu fir de aur.
68
69
Sosi adus de două care, urmat la pas de doi sclavi personali şi de vreo şase
gărzi de corp care arătau a fenicieni. Am zis două care pentru că el călătorea
lângă vizitiu în primul car, dar trăgeau după ei un al doilea car în care se afla
statuia de marmură, înaltă de zece picioare, a unui bărbat gol. Grecul coborî din
car şi se duse glonţ la tata. In momentul ăla, eu şi Iosua amestecam o porţie de
mortar şi ne-am oprit ca să căscăm gura.
— Chip cioplit, spuse Iosua.
— Am văzut, am zis. La capitolul chipuri cioplite, o prefer pe Venus aia de
lângă porţi.
— Statuia asta nu e evreiască, spuse Iosua.
— Clar că nu e evreiască, am zis eu.
Bărbăţia statuii - generoasă, de altfel - nu era tăiată împrejur.
— Alfeu, spuse grecul, de ce n-ai montat încă podeaua
gymnasiumului ? Am adus statuia asta ca s-o expun în
gymnasium şi în loc de gymnasium văd doar o gaură
în pământ.
— Ţi-am spus, pământul ăsta nu-i bun de construit.
Nu pot să construiesc pe nisip. Am pus sclavii să sape
adânc în nisip până au dat de piatră. Pământul trebuie
întărit acum cu piatră şi apoi bătătorit.
— Dar eu vreau să-mi aşez statuia, se smiorcăi grecul. Am adus-o tocmai de
la Atena.
 — Ai prefera să ţi se dărâme casa în jurul scumpei tale statui?
— Nu vorbi aşa cu mine, evreule, te plătesc bine ca să construieşti casa asta.
— Iar eu o construiesc bine, adică nu pe nisip. Deci pune statuia la păstrare
şi lasă-mă să-mi văd de treabă.
— Păi, descarc-o. Voi, sclavilor, ajutaţi-mă să dau jos statuia. Grecul ni se
adresase mie şi lui Iosua. Toată lumea, puneţi mâna şi daţi jos statuia.
Arătă spre sclavii care se prefăceau că muncesc de când apăruse grecul, dar
care nu erau convinşi că-şi
70
făceau un serviciu luând parte la un proiect care părea să-1 nemulţumească
pe stăpânul lor. Cu toţii îşi ridicară ochii cu o expresie de uimire gen „Cine, eu?"
pe chipuri, care, din câte am observat, e aceeaşi în toate culturile. Sclavii se
duseră la car şi începură să dezlege frânghiile cu care era priponită statuia.
Grecul se uită la noi.
— Sunteţi surzi, sclavilor? Ajutaţi-i!
Se repezi înapoi la carul lui şi înşfacă biciul din mâna vizitiului.
— Ei nu sunt sclavi, spuse tata. Sunt ucenicii mei.
Grecul se întoarse spre el.
— De parcă de-aia nu mai pot eu. Mişcaţi-vă, băieţi! Mai repede!
— Nu, spuse Iosua.
Am crezut că grecul o să explodeze. Ridică biciul, părând gata să lovească.
— Ce-ai spus?
— A spus nu.
Am venit lângă Iosua.
— Poporul meu crede că chipurile cioplite, statuile, Hunt păcătoase, spuse
tata, pe un ton vecin cu panica. Băieţii sunt devotaţi Dumnezeului nostru, atâta
tot.
— Ei bine, asta-i statuia lui Apolo, un zeu adevărat, aşa că or să pună umărul
s-o descarce, ca şi tine, de altfel, că altminteri găsesc alt pietrar care să-mi ridice
casa.
— Nu, repetă Iosua. Asta nu facem.
— Aşa, urcior lepros plin cu muci de cămilă, am adăugat eu.
Iosua se uită la mine, niţel scârbit.
— Aoleu, Biff.
— Am cam exagerat, ai?
Grecul urlă şi începu să învârtească biciul. Ultimul lucru pe care l-am văzut
înainte să-mi acopăr faţa a fost cum a plonjat tata asupra grecului. M-aş fi lăsat
biciuit pentru Iosua, dar nu voiam să rămân chior.
71
 M-am pregătit pentru pişcătură, care n-a mai venit. Urmă o bufnitură, apoi
un zbârnâit şi, când mi-am descoperit faţa, grecul zăcea pe spate în ţărână, cu
mantia albă plină de praf şi faţa roşie de furie. Biciul era întins în spatele lui, cu
capătul sub gheata bătută în ţinte a lui Gaius Iustus Gallicus, centurionul. Grecul
se rostogoli în ţărână, gata să-şi verse focul asupra oricui îi oprise mâna, dar
când văzu cine era se înmuie şi tuşi prefăcut.
Una dintre gărzile de corp ale grecului dădu să înainteze. Iustus îl ţintui cu
degetul.
— Te potoleşti sau ai poftă să simţi cizma Imperiului
Roman pe grumazul tău?
Paznicul se retrase între tovarăşii săi. Romanul rânjea ca un catâr care
mănâncă un măr, deloc interesat să-1 lase pe grec să-şi spele ruşinea.
— Deci, Castor, să înţeleg de-aici că simţi nevoia să
mobilizezi mai mulţi sclavi ai Romei ca să te ajute să-ţi
ridici casa? Sau se adevereşte ce-am auzit despre voi,
grecii, cum că biciuiţi băieţii de plăcere şi nu ca măsură
disciplinară ?
Grecul scuipă nişte pământ şi se ridică în picioare.
— Sclavii pe care-i am ajung pentru lucrare, nu-i
aşa, Alfeu?
Se întoarse spre tata, cu ochi rugători. Tata părea prins între două rele şi
incapabil să decidă care e răul cel mai mic.
— Probabil, zise el într-un final.
— Ei, foarte bine, atunci, spuse Iustus. Aştept o
sumă suplimentară pentru munca în plus pe care o
prestează ei. Continuaţi.
Iustus traversă şantierul, purtându-se de parcă n-ar fi fost toţi ochii aţintiţi
asupra lui sau fără să-i pese, şi se opri când trecu pe lângă mine şi Iosua.
— Urcior lepros plin cu muci de cămilă? şopti el.
72
- O veche binecuvântare iudaică ? m-am hazardat eu.
— Voi doi ar trebui să fiţi pe dealuri, cu ceilalţi răs
culaţi iudei.
Romanul râse, ne ciufuli părul, apoi se îndepărtă.
C
ulmile dealurilor deveneau tot mai trandafirii în lumina amurgului când ne-
am întors în acea seară m Nazaret. Pe lângă faptul că era aproape frânt de
oboseală după muncă, Iosua părea contrariat de evenimentele de peste zi.
— Ştiai asta - că nu se poate construi pe nisip? întrebă el.
 — Bineînţeles, tata spune chestia asta de multă vreme. Poţi construi pe nisip,
dar ceea ce construieşti HO va nărui.
Iosua încuviinţă meditativ.
— Dar pe teren afânat? Pe pământ? Aşa se poate construi?
— Piatra e cea mai bună, dar presupun că e bun şi pil mântui tare.
— Trebuie să ţin minte chestia asta.
O
vedeam rar pe Maggie după ce am început să lucrăm cu tata. M-am pomenit
că de-abia aştept Sabatul, când mergeam la sinagogă, iar eu mă învârteam pe
afară, printre femei, în timp ce bărbaţii erau înăuntru ţi ascultau Tora sau
polemicile fariseilor. Era una dintre rarele ocazii când puteam sta de vorbă cu
Maggie fără Hă fie şi Iosua prin preajmă, pentru că, deşi încă de pe ntunci nu-i
putea suferi pe farisei, ştia că poate învăţa de la ei, aşa că-şi petrecea Sabatul
ascultându-le învăţătura. Mă întreb şi acum dacă momentele astea furate cu
Maggie nu reprezentau cumva o lipsă de loialitate faţă de Iosua, dar mai târziu,
când i-am pus întrebarea nsta, a spus:
73
— Dumnezeu e dispus să-ţi ierte păcatul care te apasă pentru că eşti copilul
omului, dar şi tu trebuie să-ţi ierţi faptul că odată ai fost copil.
— Presupun că aşa e.
— Normal că aşa e, sunt Fiul lui Dumnezeu, nătă-răule. In plus, oricum
Maggie voia tot timpul să vor-bească despre mine, nu?
— Nu tot timpul, am minţit.
Î
n Sabatul de dinainte de omor, am găsit-o pe Maggie lângă sinagogă, stând
singură sub un curmal. Mi-am târşâit picioarele spre ea ca să-i vorbesc, dar fără
să-mi ridic ochii din pământ. Ştiam că dacă aş fi privit-o în ochi aş fi uitat despre
ce vorbesc, aşa că mă uitam la ea în reprize scurte, aşa cum se uită omul la soare
într-o zi cu arşiţă, ca să confirme sursa căldurii.
— Unde-i Iosua? au fost primele vorbe care i-au ieşit pe gura, fireşte.
— învaţă cu bărbaţii.
O clipă păru dezamăgită, apoi se învioră.
— Cum merge cu munca ?
— Greu, îmi place mai mult joaca.
— Cum e Seforis? Seamănă cu Ierusalimul?
— Nu, e mai mic. Dar e plin de romani.
Văzuse şi ea romani. îmi trebuia ceva care s-o impre
sioneze.
— Şi sunt chipuri cioplite - statui cu oameni. Maggie îşi acoperi gura ca să-şi
înăbuşe un chicotit.
— Zău, statui? Mi-ar plăcea tare mult să le văd.
— Atunci vino cu noi, plecăm mâine-dimineaţă foarte devreme, înainte să se
deştepte lumea.
— Nu pot. Unde să-i zic mamei că mă duc?
— Spune-i că te duci la Seforis cu Mesia şi prietenul
lui.
A făcut ochii mari şi m-am uitat repede în altă parte,
înainte să mă prindă în mrejele lor.
74
— N-ar trebui să vorbeşti aşa, Biff.
— Am văzut îngerul.
— Chiar tu ai spus că n-ar trebui să spunem asta.
— Era doar o glumă. Spune-i mamei tale că ai aflat do la mine despre un
stup de albine şi că vrei să te duci după miere cât încă albinele nu s-au dezmeticit
bine după frigul dimineţii. în noaptea asta e lună plină, aşa cft o să vezi. Poate
totuşi te crede.
— Poate, dar o să-şi dea seama că am minţit când mă voi întoarce acasă fără
miere.
— Spune-i că era un cuib de viespi. Oricum crede că cu şi Iosi suntem nişte
proşti, nu-i aşa?
— Crede că Iosua are minţile rătăcite, dar pe tine da, te crede prost.
— Vezi, planul meu funcţionează. Căci stă scris că „dacă înţeleptul pare
întotdeauna prost, neputinţele .sale nu vor dezamăgi niciodată, iar izbânzile lui
vor surprinde plăcut".
Maggie mă plesni peste picior.
— Nu scrie nicăieri aşa ceva.
— Ba cum să nu, în Imbecilii trei, versetul şapte.
— Nu există cartea Imbecililor.
— Salahorii cinci-patru?
— Astea-s născocirile tale.
— Vino cu noi, până se face ora să te duci după apă, te-ai şi întors la Nazaret.
— De ce aşa devreme? Ce puneţi voi doi la cale?
— O să-1 tăiem împrejur pe Apolo.
Nu spuse nimic, ci pur şi simplu se uită la mine, de parcă ar fi văzut că am
scris în frunte „Mincinos" cu litere de foc.
— N-a fost ideea mea, am zis. A fost a lui Iosua.
— Atunci vin, zise ea.
75
 Capitolul 5
Ei bine, mi-a ieşit, am reuşit în sfârşit să-1 urnesc pe înger din cameră. S-a
întâmplat cam aşa:
Raziei a sunat la recepţie şi a cerut să i-1 trimită sus pe Jesus. După câteva
minute, amicul nostru hispanic lua poziţia de drepţi la piciorul patului îngerului.
— Spune-i că-mi trebuie Soap Opera Digest, îmi
porunci Raziei.
— Bună ziua, Jesus, am spus eu în spaniolă. Cum îţi mai merge azi?
— Bine, domnule, dar dumneavoastră?
— Cât de bine e omeneşte posibil, având în ve-dere că tipul ăsta mă ţine
prizonier.
— Spune-i să se grăbească, adăugă Raziei.
— El nu înţelege spaniola? întrebă Jesus.
— Nici o boabă, dar să nu te-apuci să vorbeşti în ebraică, mă ia gaia.
— Chiar sunteţi prizonier? Mă întrebam eu de ce nu ieşiţi niciodată din
cameră. Să chem poliţia?
— Nu, nu e nevoie, dar te rog sa datini din cap şi să faci o mutră spăsită.
— De ce durează atât? întrebă Raziei. Dă-i banii şi spune-i să plece.
— Zice că n-are voie să cumpere publicaţii pen-tru tine, dar te poate îndruma
către un loc de unde le poţi cumpăra singur.
76
- Ce prostie, doar e slugă, nu-i aşa? O să facă ce-i cer.
— Vai de mine, Jesus, întreabă dacă n-ai vrea să simţi puterea goliciunii lui
virile.
— E nebun? Am nevastă şi doi copii.
— Din păcate, da. Te rog să-i arăţi că te simţi jignit de propunerea lui
scuipându-1 şi ieşind valvâr-tej din cameră.
— Nu ştiu, domnule, să scuip un client...
I-am dat un teanc de bancnote despre care ştiam
de la el că sunt recompense adecvate.
— Te rog, o să-i facă bine.
— Prea bine, domnule Biff.
Adună o flegmă spectaculoasă şi o lansă spre mantia îngerului, pe piept,
unde se înfipse şi începu să curgă.
Raziei sări în picioare.
— Bravo, Jesus, acum înjură.
— Labagiule!
— în spaniolă.
— Scuze, mă dădeam şi eu mare cu engleza mea. Ştiu multe înjurături.
 — Bravo. In spaniolă, te rog.
— Pendejo!
— Splendid, acum ieşi val vârtej.
Jesus se întoarse pe călcâie şi ieşi din cameră, trântind uşa după el.
— M-a scuipat? spuse Raziei, nevenindu-i încă să creadă. M-a scuipat pe
mine, un înger al Domnului!
— Da, l-ai jignit.
— M-a făcut labagiu. L-am auzit.
— în cultura lui, e un afront să ceri cuiva să cumpere Soap Opera Digest. Să
ne considerăm norocoşi dacă ne mai aduce pizza de acum încolo.
— Dar eu vreau Soap Opera Digest.
— Zice că se găseşte chiar mai jos, pe stradă. Mă duc eu să-ţi cumpăr cu
dragă inimă.
77
— Ia stai aşa, apostole, la mine nu ţin şmecheriile
tale. Mă duc singur să mi-o iau, tu rămâi aici.
— O să ai nevoie de bani.
I-am dat nişte bancnote.
— Dacă ieşi din camera asta, te găsesc într-o clipită, ştii asta, nu?
— Categoric.
— Nu te poţi ascunde de mine.
— Nici prin cap nu-mi trece. Dă-i bătaie.
O luă oarecum pieziş spre uşă, târşâindu-şi pi-cioarele.
— Să nu încerci să mă încui pe dinafară, că iau o cheie la mine. Nu c-aş avea
nevoie, că doar sunt un înger al Domnului.
— Şi un labagiu, pe deasupra.
— Nici măcar nu ştiu ce înseamnă asta.
— Hai, hai, hai, l-am uşuit eu. Du-te cu Dumne-zeu, Raziei.
— Să lucrezi la evanghelia aia a ta cât lipsesc.
— Sigur.
I-am trântit uşa în nas şi am pus lanţul. Raziei se uitase sute de ore la
televizor, ai fi zis că observase că oamenii ies din casă încălţaţi.
Cartea e, exact cum bănuisem, o Biblie, scrisă însă într-o versiune înflorită a
englezei ăsteia în care scriu eu. Traducerea după Tora şi profeţi din ebraică e pe
alocuri de mântuială, dar prima parte pare să fie Biblia noastră. Limba asta e
uluitoare - atât de multe cuvinte. Pe vremea mea aveam foarte puţine cuvinte, să
fi fost cam o sută pe care le foloseam tot timpul, dintre care treizeci erau
sinonime pentru vinovăţie. în limba asta poţi să înjuri un ceas întreg fără să
foloseşti de două ori acelaşi cuvânt. Turme, bancuri şi cirezi de cuvinte - de-aia
trebuie să folosesc limba asta ca să spun povestea lui Iosua.
Am ascuns cartea în baie, ca să mă pot strecura şi s-o pot citi cu îngerul în
cameră. N-am avut timp
78
I
să citesc ca lumea partea din carte de-i zice Noul Testament, dar e clar că e
povestea vieţii lui Iosua. Sau cel puţin a unor crâmpeie din ea. O s-o studiez mai
târziu, dar acum ar trebui să-i dau înainte cu adevărata poveste. Presupun că ar fi
trebuit să iau în considerare natura exactă a faptei noastre înainte s-o invit pe
Maggie Hă vină cu noi. Adică e o diferenţă între tăierea împrejur a unui băieţel
de opt zile, ceea ce mai văzuse la viaţa ei, şi aceeaşi operaţiune pe o statuie de
zece picioare a unui zeu grec.
— Doamne iartă-mă, e, ăă, impresionant, spuse Maggie, holbându-se la
membrul de marmură.
— Chip cioplit, şopti Iosua.
Chiar şi la lumina lunii îmi dădeam seama că roşise.
— Hai să-i dăm drumul.
Am scos o mică daltă de fier din traistă. Iosua înfă-şură capul ciocanului în
piele, ca să înăbuşe zgomotul. In jurul nostru, Seforis dormea, liniştea fiind
întreruptă doar de behăitul răzleţ al vreunei oi. Din focurile la care se pregătise
masa de seară nu mai rămăseseră de mult decât tăciunii stinşi, norul de praf care
cutreiera oraşul ziua se potolise, iar aerul nopţii era curat şi tihnit. Din când în
când simţeam câte un damf de santal dinspre Maggie şi-mi pierdeam şirul
gândurilor. Ciudat ce lucruri ne rămân în amintire.
Am găsit o găleată şi am răsturnat-o cu fundul în
sus, ca să se suie Iosua pe ea cât timp meşterea. Fixă
vârful daltei mele pe prepuţul lui Apolo şi îndrăzni o
lovitură slabă de ciocan. Se desprinse o bucăţică minus
culă de marmură.
— Arde-1 ca lumea, l-am îndemnat.
— Nu pot, face prea mult zgomot.
— Ba nu, că-1 înăbuşă pielea.
79
— Dar pot să-i zbor tot capul.
— Are destul cât să mai dea şi la alţii, spuse Maggie şi amândoi ne-am întors
spre ea, cu gurile larg căscate. Probabil, se grăbi ea să adauge. îmi dau şi eu cu
pre-supusul. Ce ştiu eu, sunt o fată oarecare. Vouă nu vă miroase a ceva, băieţi?
L-am adulmecat pe roman înainte să-1 auzim şi l-am auzit înainte să-1
vedem. Romanii se ungeau cu ulei de măsline înainte să se îmbăieze, aşa că dacă
vântul era prielnic sau dacă ziua era din cale-afară de fierbinte, simţeai de la
treizeci de paşi că vine un roman. De la uleiul de măsline cu care se îmbăiau şi
usturoiul şi pasta uscată de anşoa pe care o amestecau cu orz, când legiunile
mărşăluiau la luptă, trebuie să fi mirosit ca o invazie de mâncători de pizza. Asta
dacă pe vremea aceea ar fi existat pizza, şi nu exista.
losua aplică o lovitură scurtă de ciocan, iar dalta alunecă, retezând cu
precizie instrumentul lui Apolo, care căzu în ţărână cu o bufnitură surdă.
— Hopa, făcu Mântuitorul.
— Ssssssst, l-am sâsâit eu.
Am auzit ţintele încălţărilor romane hârşâind pe piatră. losua sări jos de pe
găleată şi căută disperat din ochi o ascunzătoare. Pereţii băii greceşti din jurul
statuii erau aproape gata, aşa că, în afară de intrarea pe unde venea romanul,
chiar n-aveai pe unde să fugi.
— Hei, ce faceţi acolo?
încremeniserăm precum statuia. Mi-am dat seama că era legionarul care
fusese cu Iustus în prima noastră zi la Seforis.
— Domnule, noi suntem, Biff şi losua. Ţineţi minte?
Puştiul de pe pâine?
Soldatul se apropie, cu mâna pe plăselele săbiei lui scurte, pe jumătate scoasă
din teacă. Când îl văzu pe losua, se relaxa un pic.
80
— Ce căutaţi aici aşa devreme? Nimeni n-are voie
un umble haihui la ora asta.
Brusc, soldatul fu tras îndărăt şi-şi pierdu echilibrul, iar o siluetă întunecată
se prăvăli peste el, înfi-gAndu-i un cuţit în piept de nenumărate ori. Maggie ţipă,
iar silueta se întoarse spre noi. Am luat-o la fugă.
— Stai pe loc, şuieră ucigaşul.
Am îngheţat. Maggie mi se aruncă în braţe şi-şi as-cunse faţa în cămaşa mea,
în timp ce tremuram ca varga. Soldatul scotea un fel de gâlgâit, dar nu se mişca,
losua vru să se apropie de ucigaş, dar i-am proptit un braţ în piept ca să-1 opresc.
— E o nedreptate, spuse losua, mai să izbucnească
In lacrimi. Nu-i drept să-1 omori pe omul ăsta.
Ucigaşul ridică cuţitul plin de sânge în dreptul feţei ţi rânji la noi.
— Nu stă scris că Moise a devenit profet abia după co a ucis un vătaf de
sclavi egiptean? N-avem alt stăpân în afară de Dumnezeu!
— Sicar! am spus.
— Da, băiete, sicar. Abia când romanii vor fi stârpiţi va veni Mesia să ne
izbăvească. îl slujesc pe Dumnezeu ucigând acest tiran.
— Slujeşti răul, spuse losua. Mesia n-a cerut sângele romanului.
 Asasinul se apropie de losua cu tăişul ridicat. Eu şi Maggie am sărit înapoi,
dar losua a rămas pe loc. Asasinul îl înşfacă de cămaşă şi-1 trase spre el.
— Ce ştii tu despre asta, băiete?
Faţa ucigaşului ni se arătă limpede în lumina lunii.
— Ieremia, gemu Maggie.
Făcu ochii mari, de teamă sau în semn de recunoaş-tere, nu ştiu precis. îi
dădu drumul lui losua şi se apropie s-o înhaţe pe Maggie. Am tras-o de lângă el.
— Măria? Mânia îi dispăruse din voce. Micuţa Măria?
81
Maggie nu răspunse, dar simţeam cum i se ridică umerii şi izbucneşte într-un
plâns cu sughiţuri.
— Să nu spuneţi nimănui ce s-a întâmplat, şopti
ucigaşul, care vorbea acum ca în transă.
Se dădu înapoi şi se opri lângă soldatul mort.
— N-avem alt stăpân în afară de Dumnezeu, spuse
el, apoi se întoarse şi fugi în noapte.
Iosua îi puse lui Maggie mâna pe creştet, iar ea se opri imediat din plâns.
— Ieremia e fratele lui taică-meu, spuse ea.
Î
nainte să continui povestea, ar trebui să vă lămuresc cum e cu sicarii şi ca să
vă lămuresc trebuie să ştiţi cum a fost cu Irozii. Deci uite cum a fost.
Cam pe vremea când l-am cunoscut eu pe Iosua, regele Irod cel Mare a murit
după ce cârmuise Israelul (sub romani) mai bine de patruzeci de ani. De fapt,
moartea lui Irod a fost imboldul care 1-a făcut pe losif să-şi aducă familia înapoi
la Nazaret din Egipt, dar asta-i altă poveste. Acum trebuie să vă lămuresc cum a
fost cu Irod.
Lui Irod nu i se spunea „cel Mare" pentru că era un cârmuitor iubit. La drept
vorbind, Irod cel Mare a fost un tiran gras, paranoic şi sifilitic ce a măcelărit mii
de iudei, inclusiv pe nevastă-sa şi o bună parte dintre fiii lui. Lui Irod i s-a spus
„cel Mare" pentru că a construit chestii. Chestii incredibile: fortăreţe, palate,
teatre, porturi - un oraş întreg, Cezareea, inspirat de idealul roman al oraşului
perfect. Singurul lucru pe care 1-a făcut pentru poporul evreu, care-1 ura, a fost
să reconstruiască Templul lui Solomon pe muntele Moria, centrul credinţei
noastre. Când I. cel M. a murit, Roma i-a împărţit regatul între trei dintre fiii lui,
Arhelau, Irod Filip şi Irod Antipa. Antipa a fost ăla care 1-a condamnat până la
urmă pe loan Botezătorul şi care 1-a dat
82
pe Iosua pe mâinile lui Pilat. Antipa, labagiu mucos ce «şti (că bine ne-ar fi
prins şi nouă să fi avut cuvântul rtsta pe atunci). Din cauza lui Antipa, care se
gudura en un codoş pe lângă romani, s-au adunat pe dealuri cu sutele cete de
evrei răzvrătiţi. Romanii le spuneau tuturor răzvrătiţilor zeloţi, de parcă ar fi fost
cu toţii uniţi în scop, ca şi în metodă, dar de fapt erau la fel de dezbinaţi ca evreii
din sate. Una dintre cetele care N-au ridicat în Galileea îşi spunea sicarii. îşi
demonstra dezaprobarea faţa de stăpânirea romană asasinând Holdaţi şi
funcţionari romani. Deşi nu era nici pe departe grupul cel mai numeros de zeloţi,
era cel mai vizibil, din cauza acţiunilor sale. Nimeni nu ştia de unde vin şi
nimeni nu ştia unde se duc după ce ucid, dar după fiecare atac al lor, romanii
încercau în fel şi chip să ne facă viaţa un iad, ca să-i dăm în gât pe ucigaşi. Şi
când romanii prindeau un zelot, nu-1 crucificau doar pe şeful cetei, ci ceata
întreagă, familiile lor şi pe oricine era bănuit că-i ajutase. Nu de puţine ori ne-a
fost dat să vedem drumul spre Seforis străjuit de cruci şi leşuri. Poporul meu.
A
m alergat prin oraşul adormit, oprindu-ne abia după ce trecuserăm de Poarta
lui Venus, unde am căzut grămadă la pământ, răsuflând greu.
— Trebuie s-o ducem acasă pe Maggie şi să ne întoarcem aici la lucru, spuse
Iosua.
— N-aveţi decât să rămâneţi aici, spuse Maggie. Pot să mă duc singură.
— Nu, trebuie să mergem. Iosua îşi întinse mâinile şi am văzut urmele de
sânge pe care ucigaşul i le lăsase pe cămaşă. Trebuie să spăl asta înainte s-o vadă
careva.
— Nu poţi s-o faci şi tu să dispară ? îl întrebă Maggie. E doar o pată. Aş fi
zis că Mesia e în stare să scoată o pată.
83
— Fii îngăduitoare, am rugat-o. încă nu se pricepe
foarte bine la chestia asta cu Mesia. Până la urmă, e
unchiul tău...
Maggie sări în picioare.
— Tu ai fost ăla care a ţinut să facă tâmpenia asta...
— Terminaţi! spuse Iosua, ridicând mâna de parcă ne-ar fi stropit cu tăcere.
Dacă Maggie n-ar fi fost cu noi, poate că acum eram morţi. Şi s-ar putea să nu
fim încă în afara oricărui pericol, când s-or prinde sicarii că trei martori sunt în
viaţă.
După o oră, Maggie era acasă, în siguranţă, iar Iosua ieşi din baia rituală din
faţa sinagogii, cu hainele ude leoarcă şi cu apa şiroindu-i din păr. (Mulţi dintre
noi aveam mikveh de-astea în faţa casei - iar în faţa Templului din Ierusalim erau
cu sutele - bazine de piatră cu trepte la ambele capete care coborau în apă, ca să
te cufunzi în apă până peste cap printr-o parte şi să ieşi pe partea cealaltă după
curăţirea rituală. Conform Legii, orice contact cu sângele impunea o curăţire.
Iosua s-a gândit că era o bună ocazie să-şi scoată şi pata de pe cămaşă.)
— Frig. Iosua tremura şi sărea de pe un picior pe
celălalt ca şi cum ar fi stat pe cărbuni încinşi. Foarte
frig.
(Băile aveau un mic acoperiş de piatră, astfel că nu primeau niciodată lumină
direct de la soare, drept care nu se încălzeau niciodată. Apa se răcea şi mai rău
din pricină că se evapora în aerul uscat al Galileii.)
— Poate că ar fi bine să vii la mine acasă. Până la
ora asta, mama sigur a făcut focul pentru masa de
dimineaţă, aşa că te poţi încălzi.
îşi stoarse poalele cămăşii şi un potop de apă i se revărsă pe picioare.
— Şi cum o să-i explic asta?
— Aă, ai păcătuit, aveai nevoie de o curăţire urgentă.
84
— Să păcătuiesc? în zori? Ce păcat puteam săvârşi
înainte de răsărit?
— Păcatul lui Onan? am zis. Iosua făcu ochii mari.
— Tu ai săvârşit păcatul lui Onan?
— Nu, dar de-abia aştept.
— Nu pot să-i spun maică-tii că am săvârşit păcatul lui Onan. Nu-i adevărat.
— Poţi să-1 săvârşeşti acum, dacă te mişti repede.
— O să îndur frigul, spuse Iosua.
Păcat al lui Onan, dragul de el. Asta-mi trezeşte Hmintiri.
P
ăcatul lui Onan. Să-ţi iroseşti buna şi bătrâna sămânţă în ţărână. Să-ţi freci
cămila. Să scuturi măgarul. Să-i arzi bice fariseului. Onanismul, un păcat care
necesită sute de ore de exerciţiu ca să iasă bine «au cel puţin asta-mi spuneam
eu. Dumnezeu 1-a omorât pe Onan pentru că şi-a vărsat sămânţa în ţărână (Onan
şi-a vărsat sămânţa, nu Dumnezeu. Sămânţa lui Dumnezeu s-a dovedit a fi cel
mai bun prieten al meu. Să priceapă cine poate.) Potrivit Legii, dacă veneai în
contact cu „emisiile nocturne" (care nu-s alea care ies noaptea pe ţevile voastre
de eşapament -nu existau maşini pe vremea aia), trebuia să te purifici prin
abluţiune şi n-aveai voie să stai în preajma oamenilor până a doua zi. în jurul
vârstei de treisprezece ini petreceam mult timp intrând şi ieşind din mikveh, dar
săream peste partea solitară a penitenţei. Că doar oricum asta n-avea cum să
rezolve problema.
Nu puţine au fost dimineţile în care mă întâlneam cu Iosua ca să mergem la
muncă şiroind şi tremurând încă după baie.
— Iar ţi-ai vărsat sămânţa în ţărână? mă întreba el.
 85
— Mda.
— Ştii că eşti spurcat?
— Da, mă zbârcesc tot de la atâta purificare.
— Ai putea să te opreşti.
— Am încercat. Sunt chinuit de un demon.
— Aş putea încerca să te vindec.
— Nici vorbă, Iosi, eu abia mă descurc doftori-cindu-mă cu propriile mele
mâini.
— Nu vrei să-ţi alung eu demonul?
— Ziceam să-1 obosesc eu mai întâi.
— Aş putea să te spun scribilor şi te-ar omorî cu pietre.
(Mereu gata să ajute, aşa era Iosi.)
— Probabil că ar fi o soluţie, dar stă scris că „Atunci când uleiul lămpii se va
isprăvi, onanistul îşi va lumina singur calea către mântuire".
— Nu stă scris aşa ceva.
— Ba da. în, ăă, Isaia.
— Ba nu.
— Trebuie să-i studiezi pe Proroci, Iosi. Cum vrei tu să fii Mesia dacă nu ştii
Prorocii ca lumea?
Iosua lăsă capul în jos.
— Ai dreptate, fireşte.
I-am ars o palmă peste umăr.
— O să ai timp să înveţi Prorocii. Hai s-o tăiem prin
piaţă, să vedem dacă au venit niscaiva fete după apă.
Fireşte că eu pe Maggie o căutam. întotdeauna era vorba de Maggie.
C
ând ne-am întors la Seforis, soarele răsărise de-a binelea, dar şuvoiul de
negustori şi ţărani care se scurgea în mod normal pe Poarta lui Venus nu era
acolo. Soldaţii romani opreau şi cercetau pe oricine încerca să iasă din oraş,
trimiţându-i înapoi de unde veniseră. Un grup de femei şi bărbaţi aşteptau în faţa
porţii să intre, printre ei aflându-se şi tata, împreună cu câteva ajutoare de-ale
lui.
— Levi! strigă tata.
Alergă spre noi şi ne mână pe amândoi spre marginea drumului.
— Ce se întâmplă ? am întrebat eu, încercând să-mi iau un aer nevinovat.
— Un soldat roman a fost ucis azi-noapte. Azi nu se lucrează, aşa că mergeţi
amândoi acasă şi acolo rămâneţi. Dacă romanii nu-1 găsesc pe ucigaş înainte de
ora prânzului, Nazaretul se va umple de soldaţi.
 — Unde-i Iosif? întrebă Iosua.
Tata îl cuprinse pe Iosua cu braţul pe după umeri.
— E arestat. Probabil a ajuns foarte devreme la lucru.
L- au găsit de cum s-a crăpat de ziuă, lângă leşul solda
tului mort. Eu nu ştiu decât ce s-a strigat la poartă, că
romanii nu lasă pe nimeni să intre sau să iasă din oraş.
Iosua, spune-i mamei tale să nu-şi facă griji. Iosif e om
bun, Dumnezeu o să-1 apere. în plus, dacă romanii ar fi
fost convinşi că el e ucigaşul, l-ar fi judecat până acum.
Iosua se îndepărtă de tata cu paşi ţepeni şi împiedicaţi. Se uita fix în faţă, dar
evident nu vedea nimic.
— Du-1 acasă, Biff. Vin şi eu cât de repede pot. O
să încerc să aflu ce-au făcut cu Iosif.
Am încuviinţat din cap şi l-am luat pe după umeri pe Iosua, să-1 duc de
acolo.
Abia de făcuserăm câţiva paşi pe drum când Iosua zise:
— Iosif a venit să mă caute. El lucra în celălalt capăt al oraşului. Singurul
motiv pentru care se afla în preajma casei grecului a fost că mă căuta pe mine.
— O să-i spunem centurionului că am văzut cine 1-a omorât pe soldat. O să
ne creadă.
— Şi dacă ne crede, crede că a fost mână de sicar, ce-o să se întâmple cu
Maggie şi familia ei?
86
87
Nu ştiam ce să spun. Iosua avea dreptate, iar tata se înşela, nu era a bună cu
Iosif. Mai mult ca sigur că romanii îl luau la întrebări chiar în momentul ăla, ba
poate chiar îl schingiuiau ca să afle cu cine se înhăitase. Faptul că nu ştia nimic
n-avea să-1 scape. Iar mărturia propriului său fiu nu numai că n-avea să-1 scape,
ci avea să-i trimită şi pe alţii să-i ţină de urât pe cruce. într-un fel sau altul, tot
avea să curgă sânge de evreu în pricina asta.
Iosua se eliberă din strânsoarea mea şi fugi de pe drum într-un crâng de
măslini. Am dat să-1 urmez, dar s-a răsucit brusc spre mine, iar mânia din
privirea lui m-a ţintuit locului.
— Aşteaptă, a zis. Trebuie să vorbesc cu tatăl meu.
A
m aşteptat la marginea drumului aproape un ceas. Când Iosua ieşi din crângul
de măslini, o umbră părea să fi pogorât definitiv peste chipul lui.
— M-am rătăcit, spuse el.
Am arătat peste umăr.
 — încolo e Nazaret, în cealaltă parte e Seforis. Tu eşti la mijloc. Te simţi mai
bine?
— Ştii ce vreau să spun.
— Deci nici un ajutor de la tatăl tău, nu?
întotdeauna mă simţeam aiurea când întrebam de
rugăciunile lui Iosua. Trebuia să-1 fi văzut cum se roagă, mai ales pe vremea
aia, înainte de călătoriile noastre. Se canonea şi tremura mult, ca unul care
încearcă să-şi domolească frigurile prin simpla putere a voinţei. Nu era nici urmă
de pace acolo.
— Sunt singur, spuse Iosua. I-am ars un pumn zdravăn în braţ.
— Atunci n-ai simţit asta.
— Au. Ce-ţi veni să faci aşa ceva?
— îmi pare rău, dar nu-i nimeni pe-aici ca să-ţi
răspundă. Eşti aşaaaaaaaa de singur.
— Sunt singur!
Mi-am luat avânt pentru un croşeu din toate puterile.
— Atunci nu te superi dacă te bat de-ţi sună apa-n
îşi ridică mâinile şi sări îndărăt.
— Nu, să nu faci asta.
— Deci nu eşti singur?
— Presupun că nu.
— Bine, atunci aşteaptă aici. Mă duc să vorbesc personal cu taică-tau.
Am luat-o la trap spre crângul de măslini.
— Nu trebuie să te duci acolo ca să-i vorbeşti. El e pretutindeni.
— Da, cum să nu, de parcă ai tu habar. Dacă e pretutindeni, cum se face că
eşti singur?
— O observaţie îndreptăţită.
L-am lăsat pe Iosua în picioare pe marginea dru-mului şi m-am dus să mă
rog.
Şi m-am rugat în felul următor:
— Tată Ceresc, Dumnezeul tatălui meu şi al tatălui
tatălui meu, Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac,
Dumnezeul lui Moise, care a scos poporul nostru din
robia Egiptului, Dumnezeul lui David şi al lui Solomon
- mă rog, ştii tu cine eşti. Tată Ceresc, departe de mine
să-ţi pun la îndoială judecata, dat fiind că eşti atot
puternic şi Dumnezeul lui Moise şi toate cele de mai
sus, dar ce anume încerci să-i faci acestui biet băiat?
Adică e fiul tău, nu? E Mesia, nu? îi coci una dintre
 încercările alea ale credinţei gen Avraam? In caz că
n-ai observat, a intrat în oareşice dandana pe-aici, fiind
el martor la o crimă şi taică-său vitreg fiind arestat de
romani şi, după toate probabilităţile, o mulţime de fraţi
de-ai noştri, de care-ai pomenit în repetate rânduri
cum că ar fi preferaţii tăi, aleşii (şi printre care mă
număr şi eu, apropo) or să fie torturaţi şi omorâţi dacă
88
89
noi - adică el - nu facem ceva. Deci uite ce vreau eu să spun aici, n-ai putea
tu, cam cum ai făcut şi cu Samson pe când, neînarmat fiind, a fost încolţit de
filistini, n-ai putea să-i dai şi puştiului un os de ros? Cu tot respectul. Prietenul
tău, Biff. Amin.
N
iciodată n-am fost din cale-afară de priceput la rugăciuni. La spus poveşti mă
descurc. De altfel, de la mine a pornit o poveste universală despre care ştiu că a
supravieţuit până-n vremurile astea, pentru că am auzit-o la televizor.
începe aşa: „Doi evrei intră într-un bar..." Evreii ăia doi? Eu şi cu Iosi. Fără
mişto, în orice caz, nu mă pricep la rugăciuni, dar înainte să vă daţi cu părerea că
am fost niţel cam dur cu Dumnezeu, trebuie să mai aflaţi ceva despre poporul
meu. Relaţia noastră cu Dumnezeu era diferită de a altor neamuri cu dumnezeii
lor. Fireşte, a fost cu frică, sacrificii şi aşa mai departe, dar, în fond, nu noi ne-am
dus la el, el a venit la noi. El ne-a spus nouă că suntem aleşii, el ne-a spus nouă
că o să ne ajute să ne împuiem până la marginile pământului, el ne-a spus nouă
că o să ne dea o ţară în care curge lapte şi miere. Nu noi ne-am dus la el. Nu noi
am cerut. Şi din moment ce el a venit la noi, socotim că putem să-1 tragem la
răspundere pentru faptele lui şi pentru ceea ce ni se întâmplă. Căci stă scris că
„Acela care poate pleca de la masa tratativelor ţine afacerea în mână". Şi dacă
Biblia ne învaţă ceva, ne învaţă tocmai că poporul meu pleca foarte des de la
masa tratativelor. N-ai cum să negi că ne-am închinat la zei mincinoşi în
Babilon, că am construit altare mincinoase sau că ne-am culcat cu femei
nepotrivite. (Deşi ultima parte se poate să fie mai degrabă o chestie masculină
decât una evreiască.) Iar Dumnezeu nu prea părea să aibă vreo jenă să ne arunce
în robie sau pur şi simplu să ne masacreze când făceam HMcmenea lucruri.
Aşa e relaţia noastră cu Dumnezeu. Huntem o mare familie. Deci nu sunt meşter
la rugăciuni, ca să zic aşa, dar Miiţâciunea aia de atunci sigur n-a fost aşa de
varză, pentru că Dumnezeu a răspuns. Mă rog, mi-a lăsat un mesaj, în orice caz.
Când am ieşit din crângul de măslini, Iosua a întins mâna şi a spus:
— Dumnezeu a lăsat un mesaj.
 — E o şopârlă, am zis.
Iosua ţinea o şopârlă în mâna întinsă.
— Da, ăsta-i mesajul, nu pricepi?
De unde să fi ştiut eu ce se întâmplă ? Iosua nu mă minţise niciodată, nici
măcar o dată. Deci dacă zicea el că şopârlă era un mesaj de la Dumnezeu, cine
eram eu nă-1 contrazic? Am căzut în genunchi şi mi-am plecat capul sub mâna
întinsă a lui Iosi.
— Doamne, milostiveşte-te de mine, mă aşteptam
la un rug aprins sau aşa ceva. Scuze. Zău aşa. Apoi
i-am spus lui Iosi: Nu sunt foarte convins că ar trebui
«ă iei în serios chestia asta, Iosi. De obicei, reptilele nu
prea s-au umplut de glorie când a fost vorba să pri
ceapă corect un mesaj. Cum ar fi, de exemplu, ce ştiu
eu, stai să ne gândim, chestia cu Adam şi Eva.
— Nu e acelaşi gen de mesaj, Biff. Tata n-a grăit în
vorbe, dar mesajul ăsta e limpede ca şi cum vocea lui
s-ar fi pogorât din ceruri.
— Asta ştiam şi eu. M-am ridicat în picioare. Şi care să fie mesajul?
— E în mintea mea. La doar câteva minute după plecarea ta, şopârlă asta mi
s-a suit pe picior şi s-a cocoţat pe mâna mea. Mi-am dat seama că era tata, care-
mi oferea soluţia la problema noastră.
90
91
— Şi care să fie mesajul?
— Mai ţii minte când eram foarte mici, jocul ăla cu şopârlele pe care-1
jucam ?
— Normal că da. Dar care să fie mesajul?
— Ţii minte că puteam să le readuc la viaţă.
— 0 şmecherie pe cinste, Iosi. Dar, revenind la mesaj...
— Nu pricepi? Dacă soldatul nu e mort, atunci n-a fost nici o crimă. Dacă n-
a fost nici o crimă, atunci romanii n-au nici un motiv să-i facă vreun rău lui Iosif.
Deci nu trebuie decât să facem în aşa fel încât soldatul să nu fie mort. Simplu.
— Simplu, cum să nu.
Am cercetat un timp şopârla, privind-o dintr-o mul-ţime de unghiuri diferite.
Era colorată într-un verde pământiu şi părea foarte mulţumită să stea acolo, în
palma lui losua.
- Intreabă-1 ce mai trebuie să facem acum.
Capitolul 6
Când ne-am întors la Nazaret, ne aşteptam s-o găsim pe mama lui losua
îngrijorată până la isterie, dar dimpotrivă, ea îi adunase pe fraţii şi surorile lui
losua în faţa casei, îi aliniase şi-i spăla pe faţă şi pe mâini ca şi cum i-ar fi
pregătit pentru masa de Sabat.
— losua, ajută-mă să-i pregătesc pe ăştia mici, mergem
cu toţii la Seforis.
losua era şocat.
— Zău?
— Tot satul merge să-i roage pe romani să-i dea drumul lui Iosif.
Iacov era singurul dintre copii care părea să înţeleagă ce se întâmplase cu
tatăl lor. Avea şiroaie de lacrimi pe obraji. I-am înconjurat umerii cu braţul.
— O să se descurce, am zis, încercând să par vesel.
Tatăl tău e puternic, ar trebui să-1 schingiuiască zile
întregi ca să dea colţu'.
I-am zâmbit încurajator. Iacov se smulse din îmbră-ţişarea mea şi alergă
plângând în casă. Măria se ntoarse şi mă privi cu asprime.
— Tu n-ar trebui să fii cu familia ta, Biff?
O, inima mea frântă, orgoliul meu rănit. Chiar dacă Măria decăzuse la poziţia
de nevastă de rezervă în caz de urgenţă, mi s-au înecat corăbiile în faţa
dezaprobării
92
93
ei. Şi, spre meritul meu, în toată perioada aia de restrişte, nu i-am dorit
niciodată răul lui Iosif. Nici măcar o dată. Până la urmă, eram încă prea necopt
ca să mă însor şi sigur s-ar fi găsit un boşorog pervers care să mi-o sufle pe
Măria înainte să apuc s-o salvez, dacă Iosif ar fi murit înainte să fac eu
paisprezece ani.
— Ce-ar fi să te duci după Maggie, mi-a propus Iosua, abandonându-şi doar
preţ de-o clipă misiunea de a freca zdravăn faţa fratelui său Iuda, curăţându-i-o
până i se lua pielea. Familia ei vrea să vină cu noi.
— Sigur, am zis şi am luat-o la picior spre fierărie, sperând să găsesc
aprobare la principala mea viitoare soţie.
C
ând am ajuns, Maggie stătea în faţa atelierului tatălui ei, cu fraţii şi surorile
ei. Părea la fel de speriată ca atunci când fuseserăm martori la crimă. Simţeam
nevoia s-o cuprind în braţe ca s-o alin.
— Avem un plan, am zis. Adică, de fapt, Iosua are un plan. Vii şi tu la
Seforis, cu toată lumea?
— Vine toată familia, mi-a răspuns. Tata a făcut cuie pentru Iosif, sunt
prieteni.
 Clătină din cap, arătând spre şopronul care adăpostea vatra tatălui ei. Doi
bărbaţi lucrau aplecaţi peste vatră.
— Mergeţi voi înainte, Biff. Du-te tu cu Iosua îna
inte. Venim şi noi mai târziu.
A început să mă uşuie cu mâna şi să rostească ceva pe muteşte, dar n-am
înţeles ce.
— Şi cine e prietenul tău, Maggie?
O voce de bărbat care venea dinspre vatră. M-am uitat într-acolo şi mi-am
dat seama brusc ce încercase Maggie să-mi spună.
— Unchiule Ieremia, el e Levi, fiul lui Alfeu. Noi îi
spunem Biff. Acum trebuie să plece.
94
Am început să bat în retragere de lângă ucigaş.
— Da, trebuie să plec. M-am uitat la Maggie, neştiind ce să fac. O să... noi...
eu trebuie să...
— Ne vedem la Seforis, mi-a zis Maggie.
— Exact, am spus, apoi m-am întors şi am rupt-o la fugă, simţindu-mă mai
laş ca niciodată.
C
ând ne-am întors la Seforis, în faţa zidurilor oraşului se adunase un grup
mare de evrei, dintre care pe mulţi i-am recunoscut ca fiind din Nazaret. Nici
vorbă de mentalitate de haită acolo, mai degrabă 0 gloată temătoare. Mai bine de
jumătate dintre cei udunaţi erau femei şi copii. In mijlocul mulţimii, un
contingent de vreo doisprezece soldaţi romani îi ţinea departe pe gură-cască, în
timp ce doi sclavi săpau un mormânt. Ca şi cei din neamul meu, romanii nu
pierdeau vremea cu morţii lor. Dacă nu cumva se purta vreo bătălie, soldaţii
romani ajungeau adesea în pământ înainte ca leşul să se răcească.
— Cred că tocmai ai spus „câine pe vecie", şopti Maggie.
— Atunci de-aia o fi făcând mutra asta aşa antipatică ? i-am răspuns din
colţul zâmbetului meu fermecător.
în cealaltă ureche am auzit o altă şoaptă familiară, deşi nu la fel de dulce.
— Cântă, Biff. Adu-ţi aminte de plan, spuse Iosua.
— Da' chiar. Aşa că am slobozit unul dintre celebrele mele bocete. La-la-la.
Măi romanule, mare păcat că ai fost înjunghiat. La-la-la. Probabil că nu-i un
mesaj de la Dumnezeu sau vreo chestie din asta. La-la-la. In care-ţi spune că
poate ar fi trebuit să te duci acasă, la, la, la. în loc să asupreşti poporul ales,
despre care însuşi Dumnezeu a zis că-i e mai simpatic decât îi eşti tu. Fa, la, la,
la.
Soldatul nu vorbea aramaica, aşa că versurile nu l-au mişcat aşa cum
sperasem. Dar cred că bocăneala hipnotică a melodiei începuse să-şi facă efectul
asupra lui. M-am lansat în a doua strofă.
— La-la-la, nu ţi-am zis noi că nu e bine să mănânci carne de porc, la-la.
Deşi, dacă mă uit la rănile din pieptul tău, probabil că un nou regim n-ar fi
schimbat mai nimic. Bum şaca-laca-laca-laca, bum saca-Iaca-lac. Haideţi şi voi,
că ştiţi versurile!
— Destul!
Soldatul fu îmbrâncit la o parte şi înaintea noastră apăru Gaius Iustus
Gallicus, flancat de doi dintre ofiţeri, în spatele lui, întins la pământ, zăcea leşul
soldatului mort.
— Bravo, Biff, şopti Iosua.
— Ne oferim serviciile ca bocitori profesionişti, am zis cu un surâs pe care
centurionul nu se grăbi să mi-1 întoarcă.
— Soldatul ăsta n-are nevoie de bocitori, are răzbu-nători.
O voce răsună din mulţime.
— Ascultă, centurionule, eliberează-1 pe Iosif din
Nazaret. Omul nu-i ucigaş.
Iustus se întoarse, iar mulţimea se dădu la o parte, lăsând o cărare între el şi
omul care vorbise. Era fariseul Iban, care stătea proţăpit între alţi farisei din
Nazaret.
— Ii iei tu locul? întrebă Iustus.
Fariseul dădu înapoi, hotărârea topindu-i-se rapid în faţa ameninţării.
— Ei bine? Iustus făcu un pas înainte, iar mulţimea
se dădu la o parte în jurul lui. Vorbeşti în numele
oamenilor tăi, fariseule. Spune-le să-mi aducă un uci
gaş. Sau preferi să crucific iudei până-1 prind pe ăla
care trebuie?
Iban era deja nervos, bolborosind un ghiveci de ver-sete din Tora. M-am uitat
înjur şi l-am văzut pe Ieremia, unchiul lui Maggie, care stătea la doar câţiva paşi
de mine. Când privirile ni s-au întâlnit, şi-a strecurat mâna sub cămaşă - pe
plăselele unui cuţit, fără îndoială.
— Iosif nu 1-a omorât pe soldatul ăla! strigă Iosua.
Iustus se întoarse spre el, iar fariseii profitară de
ocazie ca să se risipească la marginea gloatei.
— Ştiu asta, spuse Iustus.
— Ştii?
— Sigur că da, băiete. Soldatul ăla n-a fost răpus de mâna unui tâmplar.
— De unde ştiţi? l-am întrebat.
Iustus făcu semn unuia din legionarii lui, iar soldatul ieşi în faţă, cu un mic
coş în mână. Centurionul încuviinţă din cap, iar soldatul răsturnă coşul. Efigia de
piatră a penisului retezat al lui Apolo căzu la pământ cu o bufnitură. ^
— Aoleu, am făcut.
— Pentru că a fost mâna unui pietrar, spuse Iustus.
— Vai de mine, chiar e impresionant, spuse Maggie.
96
97
Am observat că Iosua se apropia tiptil de leşul soldatului. Trebuia să-i distrag
atenţia lui Iustus.
— Aha, am zis, cineva 1-a omorât în bătaie pe soldat cu o pută de piatră. E în
mod evident opera unui grec sau a unui samaritean - nici un evreu n-ar pune
mâna pe aşa ceva.
— Nu? întrebă Maggie.
— Doamne, Maggie.
— Cred că ai ceva să-mi spui, băiete, mă întrerupse Iustus.
Iosua îşi pusese mâinile pe soldatul mort.
Simţeam ochii tuturor aţintiţi asupra mea. Mă întrebam unde era leremia în
acel moment. Era oare în spatele meu, gata să-mi închidă gura cu un cuţit, sau
dăduse bir cu fugiţii? In orice caz, nu puteam sufla o vorbă. Sicarii nu operau
singuri. Dacă-1 dădeam în gât pe leremia, aş fi căzut ucis de un pumnal sicar
până la Sabat.
— N-ar avea cum să-ţi spună, centurionule, nici măcar dac-ar şti, spuse
Iosua, care se întorsese între timp lângă Maggie. Căci în cărţile noastre sfinte stă
scris că nici un evreu nu poate turna un alt evreu, chiar dacă amândoi sunt nişte
lepădături.
— Stă scris aşa ceva? şopti Maggie.
— Acum da, şopti Iosua ca răspuns.
— Mi se pare mie sau tocmai m-ai făcut lepădătură? am zis.
— Priviţi!
O femeie din primele rânduri ale mulţimii arăta spre soldatul mort. Alta ţipă.
Cadavrul se mişca.
Când Iustus se întoarse spre sursa agitaţiei, am profitat de ocazie să mă uit în
jur după leremia. Era tot în spatele meu, la distanţă de doar câţiva oameni, dar se
holba cu gura căscată la soldatul mort, care tocmai se ridicase şi-şi scutura tunica
de praf.
Iosua se concentra intens asupra soldatului, dar fftră urmă de sudoarea şi
tremuriciul de care avusese-rAm parte la înmormântarea din Iafia.
Spre lauda lui, Iustus, care păruse la început speriat, rămase pe loc în timp ce
cadavrul se târşâia cu picioarele ţopene spre el. Ceilalţi soldaţi dădeau înapoi, ca
şi evreii, do altfel, în afară de Maggie, Iosua şi cu mine.
— Trebuie să raportez un atac, domnule, zise fostul Moldat mort, executând
un salut roman foarte smucit.
— Eşti... eşti mort, spuse Iustus.
— Ba nu sunt.
— Ai pieptul plin de răni de cuţit.
Soldatul se uită în jos, îşi pipăi delicat rănile, apoi He uită iar la comandantul
lui.
— Se pare că am fost crestat, domnule.
— Crestat? Crestat? Ai fost înjunghiat de şase ori. Eşti mort de-a binelea.
— Nu cred, domnule. Uite, nici măcar nu sângerez.
— Asta pentru că ţi-a curs tot sângele din tine,
fiule. Eşti mort.
Soldatul începu apoi să se clatine, fu cât pe ce să cadă, apoi se redresa.
— M-a cam luat ameţeala. Am fost atacat azi-noapte,
domnule, cam pe unde-şi construieşte grecul ăla casă.
Poftim, el a fost acolo.
Arătă spre mine.
— Şi el la fel. Arătă spre Iosua.
— Şi fetiţa.
— Băieţii ăştia te-au atacat? Am auzit freamăt în spatele meu.
— Nu, nu ei, omul ăla de colo.
Soldatul arătă spre leremia, care se uita în jur ca un animal încolţit. Toată
lumea era aşa de absorbită de miracolul leşului vorbitor încât încremeniseră cu
98
99
toţii. Ucigaşul nu-şi putea face loc prin mulţime ca să scape.
— Arestaţi-1! ordonă Iustus, dar soldaţii lui erau la fel de năuciţi de învierea
camaradului lor.
— Acum, că stau să mă gândesc, spuse soldatul mort, îmi aduc aminte că am
fost înjunghiat.
înconjurat de gloată fără vreo portiţă de scăpare, Ieremia se întoarse spre
acuzatorul lui şi scoase un cuţit de sub cămaşă. Asta păru să-i smulgă din transă
pe soldaţi, care începură să se apropie de ucigaş din diferite unghiuri, cu săbiile
scoase din teacă.
La vederea cuţitului, toată lumea se dăduse la o parte de lângă ucigaş,
izolându-1, astfel că nu mai avea încotro să se ducă decât spre noi.
— N-am alt stăpân în afară de Dumnezeu! strigă el,
apoi făcu trei paşi grăbiţi şi se năpusti spre noi, cu
 pumnalul ridicat.
M-am aruncat peste Maggie şi Iosua, sperând să-i feresc, dar în timp ce
aşteptam durerea ascuţită dintre omoplaţi, l-am auzit pe ucigaş ţipând, apoi un
icnet, apoi un geamăt lung care se stinse într-un chiţăit jalnic.
M-am rostogolit şi am dat cu ochii de Gaius Iustus Gallicus, a cărui sabie
scurtă se afundase până la plasele în plexul solar al lui Ieremia. Ucigaşul scăpase
cuţitul şi stătea acolo, uitându-se la mâna în care romanul ţinea sabia, cu un aer
oarecum ofensat. Căzu în genunchi. Iustus îşi scoase sabia cu o smucitură, îi
şterse tăişul pe cămaşa lui Ieremia, după care se dădu înapoi şi-1 lăsă pe ucigaş
să se prăvălească în faţă.
— El a fost, spuse soldatul mort. Ticălosul m-a omo-rât. Căzu în faţă, lângă
ucigaşul său, şi rămase nemişcat.
— A fost mult mai bine decât data trecută, Iosi, am zis.
— Da, mult mai bine, spuse Maggie. A mers şi a vorbit. L-ai pus pe picioare.
- M-am simţit bine, încrezător în propriile forţe, dar II fost un efort de
echipă, spuse Iosua. N-aş fi reuşit dacă ll-nr fi tras toată lumea din greu, inclusiv
Dumnezeu. Am simţit ceva ascuţit lângă obraz. Cu vârful săbiei, In i iis îmi
ghidă privirea spre penisul de piatră al lui A polo, care zăcea în ţărână lângă cele
două leşuri.
— Deci vrei să-mi explici cum s-a întâmplat asta?
— Sifilis? am îndrăznit eu să sugerez.
— Sifilisul poate face aşa ceva, zise Maggie. Putre-Ki^te şi cade.
— De unde ştii chestia asta? o întrebă Iosua.
— E doar o bănuială. Tare mă bucur că s-a rezolvat până la urmă.
Iustus lăsă sabia în jos cu un oftat.
— Mergeţi acasă. Toată lumea. Din ordinul lui Gaius Iustus Gallicus,
subcomandant al Legiunii a Şasea, comandant al Centuriilor a Treia şi a Patra,
împuternicit al împăratului Tiberius şi al Imperiului Roman, vi se porunceşte
tuturor să mergeţi acasă şi să nu mai comiteţi căcaturi din astea aberante decât
după ce mă îmbăt ca lumea şi dorm câteva zile ca să-mi treacă.
— Deci îi daţi drumul lui Iosif ? întrebă Maggie.
— E la cazarmă. Mergeţi sâ-1 luaţi şi duceţi-1 acasă.
— Amin, spuse Iosua.
— Semper fido, am adăugat eu pe latineşte.
F
ratele mai mic al lui Iosua, Iuda, care avea şapte ani pe-atunci, a alergat în
jurul cazarmei romanilor, urlând „Lasă pe poporul Meu! Lasă pe poporul Meu!"
până a răguşit. (Iuda hotărâse de ceva timp să se facă Moise când avea să crească
mare, doar că, de data asta, Moise avea să intre până la urmă în Ţara Făgăduinţei
- călare pe un ponei.) Până la urmă însă s-a dovedit că Iosif ne aştepta la Poarta
lui Venus. Arăta cam derutat, dar altfel era teafăr.
100
101
— Am auzit că un mort a vorbit, spuse Iosif.
Măria era în extaz.
— Da, şi a umblat. L-a arătat pe ucigaş, apoi a murit iar.
— îmi pare rău, spuse Iosua, eu am încercat să-1 învii de tot, dar n-a rezistat
decât un minut.
Iosif se încruntă.
— A văzut toată lumea ce-ai făcut, Iosua?
— N-au ştiut că a fost mâna mea, dar au văzut.
— Le-am distras eu atenţia tuturor cu unul din bocetele mele ireproşabile,
am zis.
— Nu poţi să te pui în primejdie aşa, îi spuse Iosif lui Iosua. încă nu e
momentul.
— Dacă n-o fac ca să-mi salvez tatăl, atunci când?
— Nu sunt tatăl tău. Iosif zâmbi.
— Ba eşti. Iosua lăsă capul în pământ.
— Dar nu sunt stăpânul tău. Zâmbetul lui Iosif se lăţi într-un rânjet.
— Nu, probabil că nu, spuse Iosua.
— Nu trebuia să te frămânţi, Iosif, am zis. Dacă te-ar fi omorât romanii, m-aş
fi îngrijit cum se cuvine de Măria şi de copii.
Maggie mă pocni peste braţ.
— E bine de ştiut, spuse Iosif.
P
e drum spre Nazaret, am avut ocazia să merg lângă Maggie, la câţiva paşi în
urma lui Iosif şi a familiei sale. Familia lui Maggie era aşa de buimăcită de ce
păţise Ieremia, că nici nu i-a observat lipsa.
— E mult mai puternic decât data trecută, zise Maggie.
— Stai tu liniştită, că mâine o să fie varză. Vai, unde am greşit ? Vai, credinţa
mea n-a fost destul de
102
puternică. Vai, nu sunt vrednic de misiunea mea. O să In- insuportabil vreo
săptămână sau aşa ceva. Să ne considerăm norocoşi dacă o să se oprească din
rugat ca nA mănânce.
— N-ar trebui să râzi de el. Se străduieşte din greu.
— Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, nu trebuie să te aciuezi \w lângă prostul satului
până când depăşeşte Iosi criza.
 — Dar pe tine nu te mişcă cine e el? Ce e el?
— La ce mi-ar folosi? Dacă toată ziua, bună ziua m-aş lăfăi la lumina
sfinţeniei lui, cum aş putea să am Krijă de el? Cine ar mai minţi şi ar mai înşela
pentru el ? Nici măcar Iosi nu se poate gândi tot timpul la cine o, Maggie.
— Eu mă gândesc tot timpul la el. Mă rog tot timpul pontru el.
— Zău? Pentru mine te rogi vreodată?
— Te-am pomenit o dată în rugăciunile mele.
— Da? Cum?
— L-am rugat pe Dumnezeu să te ajute să nu mai fii aşa tembel, ca să poţi
veghea asupra lui Iosua.
— Ai vrut să zici tembel la modul atrăgător, nu-i nşa?
— Bineînţeles.
103
Capitolul 7
Şi îngerul a grăit:
— Care proroc scris-a acestea? Căci în cartea
asta-s prevestite toate întâmplările care va să vie
săptămâna viitoare în ţinuturile Zile din viaţa
noastră şi Destine secrete.
Şi am grăit către înger:
— Smoc de pene incredibil de sărac cu duhul ce eşti, nu e nici un profet în
ecuaţie. Ştiu ce o să se întâmple pentru că scriu totul dinainte, ca să aibă actorii
ce să joace.
— Stă scris dară, aşa încât se va săvârşi, a spus îngerul.
Am traversat camera şi m-am aşezat pe marginea patului, lângă Raziei.
Privirea lui nu se dezlipea o clipă de pe Soap Opera Digest aia a lui. Am împins
revista în jos, pentru ca îngerul să mă privească în ochi.
— Raziei, mai ţii minte vremurile de dinainte de facerea lumii, pe când
existau doar Domnul şi Du-hul Sfânt?
— Da, alea au fost cele mai frumoase vremuri, în afară de război, normal.
Dar în rest, da, minunate vremuri.
— Şi voi, îngerii, eraţi puternici şi frumoşi ca în-chipuirea divină, glasurile
voastre cântau imnuri de slavă Domnului dintr-un capăt în altul al universului
şi totuşi Domnul a găsit cu cale să ne creeze pe noi, oamenii - slabi, strâmbi
şi păcătoşi, nu?
— Atunci a început s-o ia totul la vale, dacă mă întrebi pe mine, a spus
Raziei.
— Mă rog, ştii de ce Dumnezeu a hotărât să ne creeze pe noi?
— Nu. N-avem noi căderea să ne îndoim de Voinţa Supremă.
 — Pentru că sunteţi cu toţii bătuţi în cap, de-aia. Sunteţi la fel de lipsiţi de
minte ca maşinăria stelelor, îngerii sunt doar nişte insecte plăcute ochiului. Zile
din viaţa noastră e un spectacol, Raziei, o piesă. Nu e pe bune, te-ai prins?
— Nu.
Şi nu s-a prins. Am aflat că în vremurile astea există un obicei de a spune
poveşti amuzante despre prostia oamenilor cu părul bălai. Ia ghiciţi de unde a
pornit.
Cred că ne aşteptam cu toţii ca viaţa să revină la normal după ce ucigaşul
fusese dat în vileag, dar romanii păreau mult mai preocupaţi de exterminarea
sicarilor decât de un caz izolat de înviere. La drept vorbind, trebuie să recunosc
că învierile nu erau chiar aşa de rare pe vremea aceea. După cum v-am spus, noi,
evreii, ne grăbeam să ne îngropăm morţii şi, la repezeală, e normal să se mai
strecoare şi greşeli. Din când în când, vreun biet amărât îşi pierdea cunoştinţa
chinuit de friguri şi, când se trezea, se pomenea înfăşurat în giulgiu şi pregătit
pentru groapă. Dar înmormântările erau o ocazie de a reuni familia şi
întotdeauna se dădea o masă bună după aceea, aşa că nimeni nu se plângea, în
afară, poate, de tipii care se trezeau abia după ce fuseseră îngropaţi şi, dacă
aceştia din urmă se plângeau - ei bine, sunt convins că Dumnezeu i-a auzit. (Pe
vremea mea, era mai rentabil să dormi iepureşte.)
105
Deci, oricât de impresionaţi or fi fost de mortul umblăreţ, a doua zi romanii
au început să-i adune pe posibilii conspiratori. In zori, bărbaţii din familia lui
Maggie au fost trimişi pachet la Seforis.
N-avea să se întâmple nici un miracol care să se lase cu eliberarea
prizonierilor, dar nici nu s-au anunţat crucificări în zilele care au urmat. Când s-
au împlinit două săptămâni fără vreo veste despre soarta sau starea bărbaţilor,
Maggie, mama, mătuşile şi surorile ei s-au dus de Sabat la sinagogă şi au cerut
ajutorul fariseilor.
A doua zi, fariseii din Nazaret, lafia şi Seforis s-au înfiinţat la garnizoana
romană, ca să-i ceară lui Iustus eliberarea prizonierilor. Nu ştiu ce-au spus sau la
ce fel de influenţă ar fi putut recurge ca să-i înduplece pe romani, dar a doua zi,
chiar după revărsatul zorilor, bărbaţii din familia lui Maggie s-au întors
şontâcăind în satul nostru, bătuţi, înfometaţi şi murdari din cap până-n picioare,
dar cât se poate de vii.
Nu s-a ţinut nici un praznic, nici o sărbătoare cu prilejul întoarcerii
prizonierilor - timp de câteva luni, noi, evreii, am umblat în vârfurile picioarelor,
ca să le lăsăm romanilor timp să se liniştească. în săptămânile care au urmat,
Maggie a părut distantă, iar eu şi Iosi n-am mai avut parte de zâmbetul care ne
oprea răsuflarea în gâtlej. Părea să ne evite, grăbindu-se să plece din piaţă ori de
câte ori o vedeam acolo sau ţinându-se în preajma femeilor din familia ei de
Sabat, ca să nu putem vorbi cu ea. într-un final, când trecuse deja o lună, cu o
totală lipsă de respect faţă de obiceiuri sau etichetă, Iosua a insistat să chiulim de
la muncă şi m-a târât de mânecă acasă la Maggie. Ea stătea în genunchi în faţa
uşii, măcinând nişte orz cu o piatră de moară. O vedeam pe mama ei umblând
prin casă şi îi auzeam pe tatăl şi pe fratele ei mai mare, Simon (căruia i se spunea
Lazăr), lucrând la vatră în odaia vecină.
106
Maggie părea pierdută în ritmul măcinării grânelor, uşa că nu ne-a văzut
apropiindu-ne. Iosua i-a pus mâna pe umăr şi, fără să-şi ridice privirea, ea a
zâmbit.
— Voi doi aveţi de construit o casă în Seforis, a zis.
— Ni s-a părut mai important să vizităm o prietenă bolnavă.
— Şi cine să fie prietena asta?
— Tu ce crezi?
— Nu sunt bolnavă. De fapt, am fost tămăduită de mâna lui Mesia.
— Nu cred, a spus Iosua.
într-un final, şi-a ridicat ochii spre el, iar zâmbetul i-a dispărut.
— Nu mai pot fi prietenă cu voi de-acum încolo, a zis. Totul s-a schimbat.
— De ce, pentru că unchiu-tău a fost sicar? am zis. Nu fi toantă.
— Nu, pentru că mama a căzut la învoială cu Iban ca să-i convingă pe ceilalţi
farisei să meargă la Seforis şi să se roage pentru vieţile bărbaţilor.
— Ce fel de învoială? a întrebat Iosua.
— Sunt logodită.
S-a uitat din nou la piatra de moară şi o lacrimă a curs în pulberea de grâne.
Am împietrit amândoi. Iosi şi-a luat mâna de pe umărul ei şi s-a dat înapoi,
apoi s-a uitat la mine de parcă puteam eu să fac ceva. Mă simţeam gata-gata să
izbucnesc în plâns.
— Cu cine? am reuşit să îngaim.
— Cu Iacan, a spus Maggie cu un suspin.
— Fiul lui Iban? Urâciosul? Bruta?
Maggie a încuviinţat din cap. Iosua şi-a dus mâna la gură şi s-a îndepărtat un
pic în fugă, apoi a vomitat. Am fost tentat să-i ţin isonul, dar în loc de asta m-am
lăsat pe vine în faţa lui Maggie.
107
— Pe când nunta?
— O să mă mărit la o lună după sărbătoarea Paşte-lui. Mama 1-a convins să
aştepte şase luni.
— Şase luni! Şase luni! Asta-i o veşnicie, Maggie. Păi, cum, Iacan ar putea fi
omorât într-o mie de feluri cumplite în şase luni şi astea-s doar alea care-mi trec
prin cap în clipa asta. Păi, cum, cineva l-ar putea da în gât romanilor că e
răzvrătit. Nu zic cine, dar cineva ar putea s-o facă. Nu-i exclus.
— îmi pare rău, Biff.
— Să nu-ţi pară rău pentru mine, de ce ţi-ar părea
rău pentru mine?
— Ştiu ce simţi, aşa că îmi pare rău.
Preţ de o clipă, m-am simţit descumpănit. M-am uitat la losua, să văd dacă
mă lămureşte el, dar era încă preocupat să-şi împroaşte masa de dimineaţă în
ţărână.
— Dar tu nu-1 iubeşti de fapt pe losua? am întrebat-o eu într-un final.
— Asta te face să te simţi mai bine?
— Păi, nu.
— Atunci îmi pare rău.
A dat să întindă mâna spre obrazul meu, dar mama ei a strigat-o înainte să
mă atingă.
— Măria, intră imediat în casă!
Maggie a făcut semn din cap către Mesia cel borâtor.
— Să ai grijă de el.
— O sa se descurce.
— Şi să ai grijă şi de tine.
— Şi eu o să mă descurc, Maggie. Nu uita că am o soţie de rezervă în caz de
urgenţă. în plus, mai sunt şase luni. în şase luni se pot întâmpla multe. Doar nu
se pune problema să nu te mai vedem.
încercam să par mai de nădejde decât mă simţeam.
— Du-l acasă pe losua, a zis ea.
Apoi m-a sărutat rapid pe obraz şi a fugit în casă.
108
I
osua era total împotriva ideii să-1 omoram pe Iacan sau măcar să ne rugăm
să-1 lovească o nenorocire. Mai mult, losua părea chiar mai binevoitor faţă de
Iacan decât fusese până atunci, mergând până la a-1 căuta şi a-1 felicita pentru
logodna cu Maggie, un gest care m-a făcut să mă simt furios şi trădat. I-am cerut
socoteală lui losua în livada de măslini, unde se dusese să se roage, printre
trunchiurile strâmbe ale copacilor.
— Laşule, am zis, ai putea să-1 trăsneşti dacă ai vrea.
— Şi tu la fel, răspunse el.
— Mda, dar tu ai putea dezlănţui mânia Domnului asupra lui. Eu aş fi nevoit
să mă strecor pe la spatele lui şi să-i crap capul cu o piatră. E o diferenţă.
 — Şi pentru ce ai vrea tu să-1 omor pe Iacan, pentru c-ai avut tu ghinion?
— Merge şi aşa.
— Ţi-e aşa de greu să renunţi la ceva ce n-ai avut niciodată?
— Am avut speranţă, Iosi. înţelegi ce-i aia speranţă, nu?
Uneori putea fi din cale-afară de greu de cap sau cel puţin aşa credeam eu.
Nu-mi dădeam seama cât de mult suferea pe dinăuntru sau cât şi-ar fi dorit să
facă ceva.
— Cred că înţeleg ce-i aia speranţă, doar că nu-s convins că am voie să
nutresc aşa ceva.
— O, te rog să nu începi cu discursul ăla gen „Toată lumea se alege cu câte
ceva în afară de mine". Ai destule.
Iosi se întoarse spre mine, cu ochii în flăcări.
— Cum ar fi ce? Ce am?
— Ăă... Am vrut să spun ceva legat de o mamă foarte sexy, dar nu părea
genul de chestie pe care avea chef s-o audă. Păi, îl ai pe Dumnezeu.
— Şi tu la fel. Toată lumea îl are.
— Zău?
109
— Da.
— în afară de romani.
— Există evrei romani.
— Ei, atunci ai, ăă, chestia aia cu tămăduirea-învie-rea-morţilor.
— Da, ce să-ţi spun, chestie care-mi iese de minune.
— Bine, dar eşti Mesia, asta ce-o fi? E ceva. Dacă le-ai spune oamenilor că
eşti Mesia, ar face ce le spui.
— Nu pot să le spun.
— De ce?
— Nu ştiu cum să fiu Mesia.
— Mă rog, măcar fă ceva pentru Maggie.
— Nu poate, se auzi o voce de după un copac.
O lumină aurie emana din ambele părţi ale copacului.
— Cine-i acolo? strigă Iosua. îngerul Raziei se arătă de după copac.
— îngerul Domnului, i-am şoptit lui Iosua.
— Ştiu, zise el, pe un ton care voia să spună „De parcă nu-s toţi o apă şi-un
pământ".
— Nu poate face nimic, repetă îngerul.
— De ce? l-am întrebat.
— Pentru că nu-i e îngăduit să cunoască nici o
femeie.
 — Nu mi-e îngăduit? zise Iosua, pe un ton deloc
încântat.
— Nu-i e îngăduit în sensul că nu are voie sau că
nu poate ? l-am întrebat eu.
îngerul se scarpină în capul lui bălai.
— Nu mi-a trecut prin cap să întreb.
— E destul de important, am zis.
— Mă rog, nu poate face nimic în privinţa Măriei Magdalena, asta ştiu sigur.
Mi-au zis să vin şi să-i spun asta. Asta şi că e timpul să plece.
— Unde să plece?
— Nu mi-a trecut prin cap să întreb.
Presupun că ar fi fost normal să mă sperii, dar,
după toate aparenţele, sărisem peste sperietură direct la exasperare. M-am
dus la înger şi i-am dat un ghiont în piept.
— Tu eşti tot îngerul ăla care a mai venit o dată la noi, ca să anunţe venirea
Mântuitorului?
— A fost vrerea Domnului să aduc acea veste îmbu-curătoare.
— întrebam şi eu aşa, în caz că voi, îngerii, arătaţi cu toţii la fel. Deci, după
ce ai întârziat zece ani, te-au trimis cu alt mesaj?
— Mă aflu aici ca să-i spun Mântuitorului că e timpul să plece.
— Dar nu ştii unde?
— Nu.
— Şi chestia asta aurie din jurul tău, lumina asta, asta ce e?
— Măreţia Domnului.
— Eşti sigur că nu-i prostia ta, care se scurge din tine?
— Biff, poartă-te frumos, e solul Domnului.
— Ei, ce naiba, Iosi, nu-i bun de nimic. Dacă tot avem de-a face cu îngeri din
ceruri, ar trebui să ştie măcar ce trebuie să facă. Să dărâme ziduri sau chestii din
astea, să nimicească oraşe, păi, ştiu şi eu... să vină cu tot mesajul.
— îmi pare rău, zise îngerul. Vreţi să nimicesc un oraş?
— Du-te şi află unde trebuie să se ducă Iosi. Ce zici de trebuşoara asta?
— Pot să fac chestia asta.
— Atunci fă-o.
— Mă întorc imediat.
— Te aşteptăm.
110
111
— Du-te cu Dumnezeu, zise Iosua.
într-o clipă, îngerul dispăru după un alt copac, iar lumina aurie se evaporă
din livada de măslini cu o boare caldă.
— Ai fost cam dur cu el, zise Iosua.
— Iosi, nu întotdeauna rezolvi problema cu duhul blândeţii.
— Poţi încerca.
— Moise a fost blând cu Faraon?
înainte ca Iosi să-mi răspundă, în livada de măslini adie iar boarea cea caldă,
iar îngerul ieşi la iveală de după un copac.
— Ca să-ţi cauţi destinul, zise el.
— Ce? am făcut eu.
— Ce? făcu şi Iosua.
— Trebuie să te duci să-ţi cauţi destinul.
— Asta-i tot? zise Iosua.
— Da.
— Şi cum rămâne cu chestia aia cu „să nu cunoască nici o femeie"? l-am
întrebat.
— Acum trebuie să plec.
— Prinde-1, Iosi. Tu-1 ţii şi eu îl altoiesc. Dar îngerul dispăruse odată cu
boarea.
— Destinul?
Iosua îşi privi palmele goale, întinse.
— Trebuia să-1 mardim până scotea răspunsul, am zis.
— Nu cred c-ar fi ţinut figura.
— Aha, ne-am întors la strategia blândeţii. Da'
Moise...
— Moise ar fi trebuit să spună „Te rog, lasă pe
poporul Meu".
— Asta ar fi schimbat totul?
— Poate că ar fi mers. Nu se ştie.
— Deci ce-ai de gând să faci apropo de destinul tău?
— O s-o întreb pe Sfânta Sfintelor când o să mergem
la Templu de Paşte.
S
-a nimerit aşadar ca în primăvară toţi iudeii din Galileea să pornească în
pelerinaj la Ierusalim de sărbătoarea Paştelui, iar Iosua - în căutarea destinului
său. Drumul era înţesat de familii care luaseră calea oraşului sfânt. Cămile, care
şi măgari erau împovăraţi cu un munte de merinde pentru drum şi pe toată
întinderea şirului de pelerini se auzea behăitul mieilor care aveau să fie
sacrificaţi pentru sărbătoare. Drumul era uscat în acel an şi un nor de praf brun-
roşiatic se rotea deasupra lui cât vedeai cu ochii, în orice direcţie te-ai fi uitat.
 Pentru că amândoi eram fiii cei mari din familiile noastre, pe Iosua şi pe
mine a căzut măgăreaţa să ne ţinem sub supraveghere fraţii şi surorile mai mici.
Cea mai simplă cale să facem chestia asta ni s-a părut să-i legăm unii de alţii, aşa
că i-am legat cu o sfoară, după înălţime, pe cei doi fraţi ai mei şi pe cei trei fraţi
şi două surori ai lui Iosua. Le-am legat sfoara lejer în jurul gâtului, ca să nu-i
sugrume decât dacă ieşeau din rând.
— Pot s-o dezleg, a zis Iacov.
— Şi eu, a zis fratele meu Sem.
— Dar n-o s-o dezlegaţi. Asta-i partea aia a Paştelui când reconstituiţi scena
cu Moise care vă scoate din Ţara Făgăduinţei, trebuie să staţi cu ăia mici.
— Tu nu eşti Moise, a zis Sem.
— Nu... nu, nu sunt Moise. Câtă deşteptăciune pe tine că ai observat. Am
legat capătul sforii de o căruţă din apropiere, încărcată până la refuz cu urcioare
cu vin. Căruţa asta e Moise, am zis. Mergeţi după ea.
— Căruţa asta nu e...
— E un simbol, tăceţi dracului din gură şi ţineţi-vă după Moise.
112
113
Astfel dezlegaţi de îndatoririle noastre, Iosua şi cu mine ne-am dus s-o
căutăm pe Maggie şi pe familia ei. Ştiam că Maggie şi clanul ei plecaseră după
noi, aşa că ne-am croit drum înapoi printre pelerini, înfruntând muşcături de
măgari şi flegme de cămilă până când i-am văzut şalul albastru regal pe dealul
din spate, cam la o milă în urma noastră. Hotârâserăm să ne aşezăm pur şi
simplu pe marginea drumului până când avea să ajungă la noi, în loc să ne
luptăm cu mulţimea, când, brusc, şirul de pelerini începu să iasă cu totul de pe
drum, urnindu-se într-o parte într-un val uriaş. Când am văzut creasta roşie a
unui coif de centurion roman iţindu-se în vârful dealului, am înţeles. Ai noştri
făceau loc armatei romane. (Aveau să fie aproape un milion de evrei în Ierusalim
de Paşte - un milion de evrei care-şi sărbătoreau eliberarea de sub asuprire, o
combinaţie foarte periculoasă din punctul de vedere al romanilor. Guvernatorul
roman venea din Cezareea cu toată legiunea lui de şase mii de oameni şi toate
celelalte castre din ludeea, Samaria şi Galileea trimiteau o centurie-două de
soldaţi în oraşul sfânt.)
Am profitat de ocazie ca să ne repezim spre Maggie, ajungând acolo în
acelaşi timp cu armata romană. Centurionul care conducea cavaleria vru să-mi
tragă un picior în timp ce trecea pe lângă mine, pulparul lui cu ţinte ratându-mi
capul la mustaţă. Presupun că am avut noroc că nu era purtător de flamură, altfel
aş fi fost pocnit în cap cu o acvilă romană.
— Cât să mai aştept până-i alungi din ţinut şi redai
 ţara poporului nostru, Iosua?
Maggie stătea cu mâinile-n şolduri, încercând să pară dură, dar ochii ei
albaştri trădau faptul că era gata să pufnească în râs.
— Ăă, shalom şi ţie, Maggie, zise Iosua.
— Dar tu cum stai, Biff, ai învăţat deja să fii prost sau eşti în urmă cu
studiul?
114
Ochii ăia surâzători, chiar dacă romanii treceau la doar 0 lungime de braţ de
noi. Doamne, ce dor îmi e de ea!
— învăţ de zor, am zis.
Maggie lăsă jos urciorul pe care-1 ducea şi îşi deschise braţele să ne
îmbrăţişeze. De luni întregi n-o mai văzuserăm decât în treacăt, în piaţă. în ziua
aia mirosea a lămâi şi scorţişoară.
Am mers cu Maggie şi familia ei vreo două ceasuri, vorbind, glumind şi
evitând subiectul la care ne gândeam cu toţii, până când Maggie zise în sfârşit:
— Voi doi veniţi la nunta mea?
Iosua şi cu mine ne-am uitat unul la altul, de parcă limbile ne-ar fi fost
smulse deodată din gură. Am văzut că Iosi se străduia fără succes să găsească
ceva de Hpus, iar Maggie părea să se înfurie.
— Ei bine?
— Ăă, Maggie, nu că nu ne-am bucura nespus de norocul care a dat peste
tine, dar...
Ea profită de ocazie ca să-mi dea un dos de palmă peste gură. Urciorul pe
care-1 purta pe cap nici măcar nu se clinti. Fata asta avea o graţie
nemaipomenită.
— Au.
— Noroc? Eşti nebun? Soţul meu e un broscoi râios. Mi-e silă numai când
mă gândesc la el. Speram şi eu că voi doi o să mă ajutaţi să îndur mai uşor
ceremonia.
— Cred că-mi sângerează buza.
Iosua se uită la mine şi făcu ochii mari.
— Aoleu.
îşi lăsă capul într-o parte, ca şi cum ar fi ascultat vântul.
— Ce „aoleu"?
Apoi am auzit zarva care venea din faţa noastră. Lângă un mic podeţ se
adunaseră ceva oameni - se ţipa şi se gesticula însufleţit. Din moment ce romanii
trecuseră de mult, am presupus că cineva căzuse în râu.
115
— Aoleu, făcu iar Iosi şi o rupse la fugă spre podeţ.
 — Scuze.
Am ridicat din umeri către Maggie şi l-am urmat pe
Iosi.
Pe malul râului (care de fapt era mai mult pârâu), am văzut un băiat cam de
vârsta noastră, cu părul crescut sălbatic şi cu ochi şi mai sălbatici, care stătea în
apă până la brâu. Ţinea ceva sub apă şi urla din toţi bojocii.
— Trebuie să vă pocăiţi şi să vă căiţi, căiţi-vă şi vă
pocăiţi! Păcatele voastre v-au spurcat. Vă curăţ de
răul pe care-1 purtaţi cu voi ca pe-o desagă.
— Asta-i văru-meu, Ioan, zise Iosua.
în apă, înşiraţi de-o parte şi de alta a lui Ioan, stăteau fraţii şi surorile noastre,
tot legaţi laolaltă, dar veriga lipsă din şirul fratern era fratele meu Sem, care
fusese înlocuit cu frământarea mâloasă şi plină de bulbuci din faţa lui Ioan.
Privitorii îl aclamau pe Botezător, care se cam chinuia să-1 ţină pe Sem sub apă.
— Cred că-1 îneacă pe Sem.
— II botează, zise Iosua.
— Mama o să se bucure că Sem a fost spălat de păcate, dar nu pot să nu mă
gândesc că am băgat-o rău de tot pe mânecă dacă în timpul ăsta se îneacă.
— Că bine zici, spuse Iosi şi intră în apă. Ioan!
Termină!
Ioan se uită la el cu un aer uşor perplex.
— Vere Iosua?
— Da. Ioan, dă-i drumul.
— A păcătuit, zise Ioan, ca şi cum asta ar fi lămurit totul.
— Mă ocup eu de păcatele lui.
— Crezi că tu eşti alesul, nu-i aşa? Ei bine, nu eşti. Şi naşterea mea a fost
vestită de un înger. S-a prorocit că am să păstoresc. Nu eşti alesul.
— Mai bine discutăm despre asta în altă parte. Dă-i drumul, Ioan. E curăţit.
116
Ioan îl lăsă pe fratele meu să iasă la suprafaţă, iar im m-am repezit şi l-am
scos şi pe el, şi pe ceilalţi copii din râu.
— Stai aşa, ceilalţi n-au fost curăţiţi. Sunt murdari
de păcat.
Iosua se vârî între fratele lui, Iacov, căruia i-ar fi venit rândul la înmuiat, şi
Botezător.
— N-o să-i spui asta mamei, nu?
Pe jumătate îngrozit, pe jumătate furios, Iacov trăgea de noduri, încercând
să-şi dezlege funia de la gât. Era clar că voia să se răzbune pe fratele lui mai
mare, dar în acelaşi timp nu voia să renunţe la ocrotirea lui in faţa lui Ioan.
 — Dacă-1 lăsam pe Ioan să te boteze de-ajuns, nu
mai aveai cum să-i spui maică-tii, nu-i aşa, Iacov?
încercam şi eu să dau o mână de ajutor.
— N-o să spun, zise Iacov. Se uită iar la Ioan, care se holba înainte ca şi cum
ar fi fost gata în orice clipă să se repeadă şi să înşface pe cineva ca să-1 spele de
păcate. E vărul nostru?
— Da, zise Iosua. Băiatul Elisabetei, vara mamei noastre.
— Când te-ai mai întâlnit tu cu el?
— Niciodată.
— Atunci de unde ai ştiut că e el?
— Pur şi simplu am ştiut.
— E scrântit, zise Iacov. Amândoi sunteţi scrântiţi.
— Da, e o trăsătură de familie. Când creşti mare, poate că o să ai şi tu voie să
fii scrântit. Da' nu-i spui mamei.
— Nu.
— Bine, zise Iosua. Tu şi Biff luaţi-i pe ăia mici şi duceţi-vă, da?
Am încuviinţat din cap, aruncându-i încă o privire lui Ioan.
117
— Iacov are dreptate, Iosi. Chiar e scrântit.
— Te-am auzit, păcătosule! urlă Ioan. Poate că ţi-ar prinde bine o curăţire.
Î
n seara aceea, Ioan şi părinţii lui au împărţit cina cu noi. M-am mirat că
părinţii lui Ioan erau mai bătrâni decât Iosif - ba mai bătrâni chiar şi decât bunicii
mei. Iosua mi-a spus că naşterea lui Ioan fusese un miracol, vestit de înger.
Elisabeta, mama lui Ioan, numai despre asta a vorbit cât a ţinut cina, de parcă se
întâmplase ieri, nu cu treisprezece ani în urmă. Când bătrâna s-a oprit să ia o
gură de aer, s-a pornit mama lui Iosua despre vestirea la fel de divină a naşterii
fiului ei. Mama, care simţea nevoia să manifeste şi ea niţică mândrie maternă pe
care n-o simţea, le ţinea din când în când isonul.
— Ştiţi, Biff n-a fost vestit de un înger, dar lăcustele
ne-au mâncat grădina şi Alfeu a avut gaze o lună
întreagă cam în perioada în care a fost zămislit. Cred
că e posibil să fi fost un semn. Ştiu sigur că la ceilalţi
băieţi nu s-a mai întâmplat.
Ah, mamă. V-am spus că era stăpânită de un demon ?
După cină, Iosua şi cu mine ne-am făcut propriul nostru foc, separat de
ceilalţi, sperând că Maggie avea să ne caute, dar până la urmă singurul care ni s-
a alăturat a fost Ioan.
— Nu eşti tu unsul, îi zise Ioan lui Iosua. La tatăl
 meu a venit Gavriil. îngerul tău nici măcar nume n-avea.
— N-ar trebui să vorbim despre lucrurile astea, răspunse Iosua.
— îngerul i-a zis tatei că fiul lui va pregăti calea Domnului. Ăsta-s eu.
— Foarte bine, nici că-mi doresc altceva decât să fii tu Mesia, Ioan.
— Serios? întrebă Ioan. Dar maică-ta pare aşa de, aşa de...
118
— Iosi poate învia morţii, am zis.
Ioan îşi îndreptă privirea dementă către mine şi m-am grăbit s-o şterg de
lângă el, în caz că ar fi încercat să mă pocnească.
— Ba nu poate, zise Ioan.
— Ba da, l-am văzut cum o face de două ori.
— Termină, Biff, zise Iosi.
— Minţi. E un păcat să mărturiseşti strâmb, spuse Ioan.
Botezătorul începuse să arate mai degrabă panicat decât furios.
— Nu-mi iese prea grozav, zise Iosua.
Ioan făcu ochii cât cepele, de data asta de uimire şi nu de nebunie.
— Ai făcut tu asta? Ai înviat morţii?
— Şi a tămăduit pe cei bolnavi, am zis.
Ioan mă înşfacă de pieptarul tunicii şi mă trase Hpre el, uitându-se ţintă în
ochii mei de parcă s-ar fi uitat în mintea mea.
— Nu minţi, nu-i aşa? Se uită la Iosua. Nu minte,
nu-i aşa?
Iosua clătină din cap.
— Nu cred.
Ioan îmi dădu drumul, lăsă să-i scape un oftat prelung, apoi se aşeză la loc în
praf. Lumina focului îi surprinse strălucirea lacrimilor din ochi, în timp ce se
holba în gol.
— Sunt aşa de uşurat. Nu ştiam ce să fac. Nu ştiu să fiu Mesia.
— Nici eu, zise Iosua.
— Ei, sper că poţi învia morţii pe bune, spuse Ioan, pentru că treaba asta o
sTo omoare pe maică-mea.
Î
n următoarele trei zile am mers alături de Ioan, străbătând Samaria, apoi
Iudeea, până când am intrat
119
în sfârşit în oraşul sfânt. Din fericire, pe drum nu erau multe râuri sau cursuri
de apă, aşa că am reuşit să limităm botezurile la minimum. Avea gânduri curate,
chiar voia să-i spele pe ai noştri de păcate. Singura problemă era că pur şi simplu
nimănui nu-i venea să creadă că Dumnezeu ar încredinţa o asemenea
responsabilitate unui puşti de treisprezece ani. Ca să-i facem damblaua, Iosi şi cu
mine l-am lăsat să ne boteze frăţiorii şi surioarele mai mici la fiecare ochi de apă
care ne ieşea în cale, asta cel puţin până când Miriam, surioara lui Iosua, începu
să-şi tragă nasul, iar Iosua fu nevoit să execute o tămăduire de urgenţă asupra ei.
— Tu chiar poţi să lecuieşti, exclamă Ioan.
— Mă rog, mucii sunt o nimica toată, zise Iosua. Nişte mucozităţi amărâte
nici nu contează în faţa puterii Domnului.
— Ai putea oare... dacă ai fi aşa drăguţ? zise Ioan, ridicându-şi tunica şi
etalându-şi părţile intime dezgolite, care erau acoperite cu răni şi cruste verzui.
— Acoperă-te, acoperă-te, te rog! am zbierat. Lasă jos cămaşa şi dă-te mai
încolo!
— Ce scârboşenie, zise Iosua.
— Sunt spurcat? Mi-a fost frică să-1 întreb pe tata şi nu mă pot duce la
farisei, când tata e preot. Cred că e din cauză că stau tot timpul în apă. Mă poţi
lecui?
(Trebuie să amintesc aici că, după părerea mea, atunci a fost prima oară când
Miriam, surioara lui Iosua, a văzut o ruşine de bărbat. Avea doar şase ani pe
atunci, dar experienţa a speriat-o aşa de tare, că nu s-a măritat niciodată. Ultima
oară când s-a auzit de ea, se tunsese scurt, umbla îmbrăcată în straie bărbăteşti şi
se mutase în insula grecească Lesbos. Dar asta s-a întâmplat mai târziu.)
— Fă o încercare, Iosi, am zis. Pune mâinile pe
boală şi lecuieşte-o.
Iosua se uită urât la mine, apoi din nou la vărul lui, Ioan, cu ochii plini doar
de compătimire.
— Mama are nişte pomadă cu care poţi să te dai, zise el. Hai să vedem mai
întâi dacă merge aşa.
— Am încercat cu pomadă, zise Ioan.
— De-asta mă şi temeam, făcu Iosua.
— Ai încercat să te ungi cu ulei de măsline? l-am întrebat. Probabil că n-o să
te lecuieşti, dar poate că 0 să-ţi abată mintea de la problemă.
— Te rog, Biff. Ioan e bolnav.
— Scuze.
— Vino încoace, Ioan, zise Iosua.
— O, ce naiba, Iosua, am exclamat eu. Doar nu pui mâna, nu? E spurcat.
Lasă-1 să trăiască printre leproşi.
Iosua îi puse lui Ioan mâinile pe scăfârlie, iar Bote-zătorul dădu ochii peste
cap. Am crezut că o să cadă şi chiar s-a clătinat, dar a rămas în picioare.
— Tată, pe acesta l-ai trimis ca să meargă înaintea
mea. Lasă-1 să umble cu trupul la fel de curat precum
 îi e sufletul.
Iosua îi dădu drumul vărului său şi se retrase. Ioan deschise ochii şi zâmbi.
— Sunt tămăduit! urlă el. Sunt tămăduit.
Ioan dădu să-şi ridice cămaşa, dar l-am prins de braţ.
— Te credem pe cuvânt.
Botezătorul căzu în genunchi, apoi se prosternă în faţa lui Iosua, frecându-şi
faţa de picioarele lui.
— Tu eşti într-adevăr Mesia. îmi pare rău că m-am îndoit vreodată de tine.
Am să-ţi proclam sfinţenia în tot ţinutul.
— A, poate altă dată, nu acum, zise Iosua.
Ioan îşi ridică privirea de la picioarele lui Iosua, pe care le apucase strâns.
— Nu acum?
120
121
— încercăm să păstrăm secretul, am zis.
Iosua îşi mângâie vărul pe cap.
— Da, cel mai bine ar fi să nu spui nimănui de tămăduire, loan.
— Dar de ce?
— Trebuie să lămurim câteva chestii înainte ca Iosua să înceapă să fie Mesia,
am zis.
— Cum ar fi?
loan părea din nou gata să izbucnească în plâns.
— Păi, cum ar fi unde şi-a lăsat Iosua destinul şi dacă îi e sau nu îngăduit să
facă fapte de ruşine cu femeile.
— Dacă-i cu o femeie, nu-i faptă de ruşine, adăugă Iosi.
— Nu?
— Nu. Oi, capre, cam toate animalele, de fapt -asta-i de ruşine. Dar cu o
femeie e cu totul altceva.
— Dar o femeie cu o capră ce e? întrebă loan.
— E cinci shekeli în Damasc, am zis. Şase, dacă vrei să dai şi tu o mână de
ajutor.
Iosua îmi trase un ghiont în umăr.
— Scuze, e o poantă veche, am rânjit. Nu m-am
putut abţine.
loan închise ochii şi îşi masă tâmplele ca şi cum, dacă ar fi apăsat suficient
de tare, ar fi putut stoarce un pic de înţelegere din mintea lui.
— Deci nu vrei să afle nimeni că ai puteri tămădui-toare pentru că nu ştii
dacă ai voie să te împreunezi cu femeile?
— Păi, de-asta şi pentru că habar n-am de unde s-o apuc ca să fiu Mesia, zise
Iosi.
— Da, şi asta, am spus.
— Ar trebui să-1 întrebi pe Hilel, a zis loan. Tata zice că e cel mai înţelept
dintre preoţi.
- O s-o întreb pe Sfânta Sfintelor, zise Iosua.
122
(Sfânta Sfintelor era Chivotul Legii - cutia care conţinea tăbliţele pe care
Dumnezeu i le dăduse lui Moise. Nu cunoşteam pe nimeni care s-o fi văzut, căci
era ţinută în tainiţa Templului.)
— Dar e interzis. Doar preoţii pot intra în încăperea Chivotului.
— Da, asta o să fie o problemă, am zis.
O
raşul era ca o imensă cupă umplută până la refuz cu pelerini, apoi revărsată
peste tot în jur într-o băltoacă clocotindă de norod. Când am ajuns noi, bărbaţii
erau deja aliniaţi până hăt, la Poarta Damascului, aşteptând să ajungă la Templu
cu mieii lor. Un fum soios şi negru venea, adus de vânt, dinspre Templu, unde nu
mai puţin de zece mii de preoţi tăiau miei şi ardeau sângele şi părţile grase pe
altar. în tot oraşul ardeau focuri pentru copt, căci femeile pregăteau mieii. O
ceaţă plutea suspendată în aer, aburul şi duhoarea de la un milion de oameni şi
tot atâtea animale. Răsuflarea puturoasă, sudoarea şi mirosul de pişat se înălţau
în arşiţa zilei, amestecându-se cu behăitul mieilor, răgetul cămilelor, plânsetul
copiilor, bocetele femeilor şi murmurul grav al prea multelor voci, până când
aerul se făcu greu de zgomote şi mirosuri, de Dumnezeu şi de istorie. Aici
primise Avraam veste de la Dumnezeu că poporul lui va fi Cel Ales, aici
scăpaseră iudeii din Egipt, aici construise Solomon primul Templu, aici
umblaseră prorocii şi regii iudeilor şi aici sălăşluia Chivotul Legii. Ierusalim.
Aici veniserăm eu, Hristos şi loan Botezătorul să aflăm vrerea Domnului şi, dacă
norocul ţinea cu noi, să ochim nişte fete dintre cele mai apetisante. (Ce, credeaţi
că o ţineam numa-ntr-o religie şi filosofie?)
Familiile noastre şi-au instalat tabăra lângă zidul de nord al oraşului, sub
parapetul Antoniei, fortăreaţa
123
construită de Irod ca tribut adus protectorului său, Marc Antoniu. Două
cohorte de soldaţi romani, pe puţin o mie două sute, supravegheau curtea
Templului de pe zidurile fortăreţei. Femeile au spălat şi hrănit copiii, în timp ce
Iosua şi cu mine am dus mieii la Templu, împreună cu taţii noştri.
Era cumva neliniştitor să duci un animal la moarte. Nu că n-aş mai fi văzut
jertfe la viaţa mea sau că n-aş mai fi mâncat niciodată miel de Paşte, dar era
prima oară când chiar participam. Simţeam răsuflarea animalului în ceafa în timp
ce-1 căram pe umeri şi, în toată hărmălaia şi duhoarea şi forfota din jurul
Templului, s-a făcut, o clipă, tăcere - doar răsuflarea şi bătăile inimii mielului.
Cred că am rămas în urma celorlalţi, pentru că tata s-a întors şi mi-a spus ceva,
dar n-am auzit ce.
Am intrat pe porţi în curtea exterioară a Templului, unde negustorii vindeau
păsări pentru jertfe şi zarafii dădeau la schimb shekeli pentru o sută de monede
diferite, din întreaga lume. în timp ce străbăteam uriaşa curte, unde stăteau mii
de oameni cu miei pe umeri, aşteptând să ajungă la altar, la locul de sacrificiu, n-
am văzut nici un chip de om. Vedeam doar chipurile mieilor, unele liniştite şi
neştiutoare, altele cu ochii înfundaţi în orbite, behăind de groază, altele
nemişcate, împietrite parcă. Mi-am dat mielul jos de pe umeri şi l-am legănat în
braţe ca pe un copil, în timp ce mă retrăgeam spre poartă. Ştiu că tata şi losif
trebuie să fi venit după mine, dar nu le vedeam feţele, doar un gol acolo unde ar
fi trebuit să fie ochii, doar ochii mieilor pe care-i purtau în spinare. Nu puteam să
respir şi nu ştiam cum să ies mai repede din Templu. Nu ştiam unde mă duc, dar
n-aveam de gând să mă întorc în altar. M-am întors ca s-o iau la fugă, dar o mână
m-a prins de cămaşă şi m-a tras înapoi. M-am întors şi m-am uitat în ochii lui
Iosua.
— E vrerea Domnului, a zis el. Mi-a pus mâinile pe cap şi am putut respira
iar. E în regulă, Biff. E vrerea Domnului.
Iosua a zâmbit. A lăsat jos mielul pe care-1 dusese în spate, dar mielul n-a
fugit. Cred că în momentul ăla ar fi trebuit să-mi dau seama.
De Pastele ăla n-am mâncat deloc miel. De fapt, din acea zi n-am mai mâncat
niciodată miel.
124
125
Capitolul 8
Am reuşit să mă strecor la baie suficient cât să citesc vreo câteva capitole din
acest Nou Testament pe care l-au adăugat la Biblie. Tipul ăsta, Matei, care n-are
cum să fie Matei al nostru, pare să fi sărit peste o grămadă de chestii. Cum ar fi
tot ce s-a întâmplat de când s-a născut Iosua şi până a făcut treizeci de ani!!!
Normal că îngerul m-a înviat, ca să scriu cartea asta. Matei ăsta încă n-a pomenit
de mine, dar abia sunt la primele capitole. Trebuie să-mi împart timpul în porţii
mici, ca să nu intre îngerul la bănuieli. Azi, când am ieşit din baie, m-a luat la
rost.
— Stai o grămadă acolo. N-ai de ce să stai aşa de mult.
— Ţi-am mai spus, curăţenia e foarte importantă pentru neamul meu.
— Nu te-ai îmbăiat. Aş fi auzit cum curge apa.
Am hotărât că trebuia să ies la atac dacă ţineam
 ca îngerul să nu descopere Biblia. Am traversat în fugă camera, am sărit pe
patul lui şi mi-am încleştat mâinile pe gâtul lui, strangulându-1 în timp ce
scandam:
— Nu mi-am mai tras-o de două mii de ani. Nu
mi-am mai tras-o de două mii de ani. Nu mi-am mai
tras-o de două mii de ani.
Era plăcut, avea ritm şi la fiecare silabă îl mai sugrumam un pic.
M-am oprit o clipă din strangularea creaturii divine pentru a-i trage un dos de
palmă peste obra-zul de alabastru. A fost o greşeală. M-a prins de mână. Apoi m-
a luat de păr cu cealaltă mână şi s-a ridicat calm în picioare, ţinându-mă de păr,
suspen-dat în aer.
— Au, au, au, au, au, am făcut eu.
— Deci nu ţi-ai mai tras-o de două mii de ani. Ce înseamnă asta?
— Au, au, au, au, am răspuns.
îngerul m-a lăsat jos, dar fără să-mi dea drumul la păr.
— Deci?
— înseamnă că n-am mai avut o femeie de două milenii. Tu nu prinzi nici un
pic de vocabular de la televizor?
A aruncat o privire spre televizor, care mergea, fireşte.
— Eu n-am darul limbilor, ca tine. Dar ce-are asta a face cu faptul că m-ai
strâns de gât?
— Te-am strâns de gât pentru că şi de data asta eşti prost ca noaptea. N-am
mai făcut sex de două mii de ani. Bărbaţii au nevoi. Ce dracu' crezi că fac tot
timpul la baie?
— A, a exclamat îngerul, dându-mi drumul la păr. Deci faci... Deci ai făcut...
E o...
— Fă-mi rost de o femeie şi poate că n-o să mai stau aşa mult la baie, dacă
pricepi ce vreau să zic.
Genială tactică de deviere, mi-am zis.
— O femeie? Nu, asta nu pot să fac. Nu încă.
— încă? Asta înseamnă...
— O, ia uite, a zis îngerul, întorcându-mi spatele de parcă n-aş fi fost altceva
decât un abur, începe General Hospital.
127
Şi cu asta, Biblia mea secretă era în siguranţă. Ce-a vrut să spună cu „nu
încă"?
Măcar Matei ăsta pomeneşte de magi. O singură frază, dar e deja cu una mai
mult decât am avut eu parte până acum în Evanghelia asta.
In a doua zi la Ierusalim, ne-am dus să-1 vedem pe marele rabin Hilel.
(„Rabin" înseamnă învăţător în ebraică - ştiaţi asta, nu-i aşa ?) Hilel părea să aibă
o sută de ani, barba şi părul îi erau lungi şi albe, iar ochii îi erau pâcloşi, cu irisul
de un alb lăptos. Avea pielea cafenie de la soare, ca pielea argăsită, şi un nas
lung, coroiat, care-1 făcea să arate ca un vultur mare şi orb. Toată dimineaţa
ţinuse lecţii în curtea exterioară a Templului. Ne-am aşezat în linişte, ascultându-
1 cum recită din Tora şi cum interpretează versetele, cum răspunde la întrebări şi
se lansează în polemici cu fariseii, care încercau să impreg-neze de Lege orice
detaliu, oricât de mărunt, al existenţei.
Spre sfârşitul predicilor de dimineaţă ale lui Hilel, Iacan, futălăul ăla de
cămile şi viitorul soţ al scumpei mele Maggie, îl întrebă pe Hilel dacă era păcat
să mănânci un ou care fusese ouat de Sabat.
— Tu eşti prost sau ce ? Pe Dumnezeu îl doare-n cot
ce face o găină de Sabat, nimrod ce eşti! E o găină.
Dacă un iudeu s-ar oua de Sabat, probabil că ar fi un
păcat, aşa că atunci să vii la mine. Altminteri să nu-mi
iroseşti mie timpul cu aiureli de-astea, ce naiba. Acum
şterge-o, că mi-e foame şi trebuie să trag un pui de
somn. Toată lumea, valea.
Iosua se uită la mine şi rânji.
— Nu e cum mă aşteptam, şopti el.
— Totuşi, recunoaşte un nimrod când îl vede - ăă -când îl aude, am zis.
(Nimrod fusese un rege din vechime care murise sufocat după ce se întrebase
cu voce tare, în faţa gărzilor lui, cum o fi să-ţi bagi capul în cur.)
128
Un băiat mai mic ca noi îl ajută pe bătrân să se ridice în picioare şi începu
să-1 călăuzească spre poarta Tem-plului. Am alergat şi l-am luat pe preot de
celălalt braţ.
— Rabi, prietenul meu a venit de departe ca să-ţi
vorbească. Poţi să-1 ajuţi?
Bătrânul se opri.
— Unde ţi-e prietenul?
— Aici.
— Atunci de ce nu vorbeşte cu gura lui? De unde vii, copile?
— Din Nazaret, zise Iosua, dar m-am născut la Betleem. Sunt Iosua, fiul lui
Iosif.
— A, da, am vorbit cu maică-ta.
— Da?
— Cum să nu, de fiecare dată când vine cu taică-tău la Ierusalim de sărbători
încearcă să stea de vorbă cu mine. Crede că eşti Mesia.
 Iosua înghiţi cu zgomot.
— Şi sunt? Hilel pufni.
— Vrei să fii Mesia?
Iosua se uită la mine de parcă aş fi ştiut eu răspunsul. Am ridicat din umeri.
— Nu ştiu, zise Iosi într-un final. Credeam că trebuie s-o fac pur şi simplu.
— Te crezi Mesia?
— Nu ştiu dacă e bine să spun.
— Asta-i o chestie deşteaptă, zise Hilel. Nu e bine să spui. N-ai decât să te
crezi Mesia până nu mai poţi, dar să nu spui nimănui.
— Dar dacă nu le spun, n-or să ştie.
— Exact. Dacă vrei, n-ai decât să te crezi palmier, dar să nu spui nimănui.
Poţi să te crezi un cârd de pescăruşi, dar să nu spui nimănui. Pricepi unde bat?
Acum trebuie să mă duc să mănânc. Sunt bătrân, mi-e
129
foame şi vreau să merg să mănânc acum, ca să nu mă duc cu burta goală dacă
e să mor înainte de cină.
— Dar el chiar e Mesia, am zis.
— Da, cum să nu, zise Hilel, apucându-mă de umăr, apoi căutându-mi pe
dibuite capul, ca să-mi zbiere în ureche. Ce ştii tu? Eşti un ţânc ignorant. Câţi ani
ai? Doişpe? Treişpe?
— Treişpe.
— Cum să ştii tu ceva la treişpe ani ? Eu am optzeci şi patru şi ştiu un mare
căcat.
— Dar eşti înţelept, am zis.
— Sunt destul de înţelept cât să ştiu că ştiu un mare căcat. Acum întinde-o.
— Ar fi bine s-o întreb pe Sfânta Sfintelor? zise
Iosua.
Hilel plesni aerul, ca şi cum ar fi vrut să-1 pălmuiască pe Iosua, dar rată cam
cu o lungime de picior.
— E o cutie. Am văzut-o cât încă mă ţineau ochii şi
pot să-ţi spun că e o cutie. Şi să mai ştii o chestie, dacă
or fi existat vreodată tăbliţe acolo, acum nu mai sunt.
Aşa că, dacă vrei să vorbeşti cu o cutie, şi probabil că
o să fii executat pentru că ai încercat să intri în tainiţa
unde e păstrată, n-ai decât.
Trupul lui Iosua păru să se golească brusc de vlagă şi am crezut că o să leşine
pe loc. Cum era posibil ca învăţătorul suprem al Israelului să vorbească în felul
ăsta despre Chivotul Legii ? Cum era posibil ca un om care, în mod evident, ştia
pe dinafară fiecare cuvinţel din Tora să pretindă că nu ştie nimic?
 Hilel păru să simtă frământarea lui Iosua.
— Ascultă, puştiule, maică-ta zice că nişte oameni
foarte înţelepţi au venit la Betleem ca să te vadă când
te-ai născut. E clar că ei ştiau ceva ce nimeni altcineva
nu ştia. De ce nu te duci la ei? Intreabă-i pe ei cum
e să fii Mesia.
130
- Deci dumneata n-o să-i spui cum să fie Mesia? l-am întrebat.
Hilel se întinse iar după Iosua, dar de data asta fără vreo urmă de furie. îi găsi
obrazul şi i-1 mângâie cu mâna lui neputincioasă.
— Eu nu cred că va veni nici un Mesia şi, în momen
tul ăsta, nu prea sunt convins că are vreo importanţă
pentru mine. Cei din neamul nostru au petrecut mai
multă vreme în robie sau sub călcâiul unor regi străini
decât în libertate, aşa că cine poate şti dacă nu cumva
e vrerea Domnului să nu fim niciodată liberi ? Cine poate
şti dacă Dumnezeu se sinchiseşte în vreun fel de noi, în
afară de faptul că ne îngăduie existenţa? Eu nu cred
că se sinchiseşte. Deci ţine minte asta, copilaş. Că eşti
Mesia, că o să devii rabin sau că eşti un simplu ţăran
şi nimic mai mult, iată esenţa tuturor învăţăturilor mele
şi a cunoaşterii mele: poartă-te cu alţii aşa cum ai vrea
să se poarte ei cu tine. Poţi să ţii minte chestia asta?
Iosua dădu din cap, iar bătrânul zâmbi.
— Du-te şi caută-ţi înţelepţii, Iosua, fiu al lui Iosif.
Insă am rămas în Templu până când Iosua a descusut fiecare preot, paznic şi
chiar fariseu despre magii care veniseră la Ierusalim cu treisprezece ani în urmă.
în mod evident, pentru alţii nu fusese un eveniment atât de important cum fusese
pentru familia lui Iosi, pentru că nimeni n-avea habar ce vorbeşte el acolo.
După ce o ţinu aşa vreo două ore, Iosua ajunse efectiv să urle la un grup de
farisei.
— Erau trei. Magi. Au venit pentru că au văzut o
stea deasupra Betleemului. Duceau cu ei aur, tămâie
şi smirnă. Haideţi, că doar sunteţi cu toţii bătrâni.
Cică ar trebui să fiţi înţelepţi. Gândiţi!
Evident, fariseilor nu le pică bine.
— Cine-i băiatul ăsta care ne pune la îndoială şti
inţa? Nu ştie nimic de Tora şi de proroci şi cu toate
131
 astea ne ocărăşte pentru că nu ne aducem aminte de trei călători insignifianţi.
Era total aiurea să-i spui aşa ceva lui Iosua. Nimeni nu studiase Tora mai
intens. Nimeni nu ştia mai bine scriptura.
— Pune-mi ce întrebare vrei, fariseule, zise Iosua.
Intreabă-mă orice.
Acum, când mă uit în urmă, după ce m-am maturizat oarecum şi după ce am
trăit, am murit şi am fost înviat din ţărână, îmi dau seama că s-ar putea ca un
adolescent care le ştie pe toate să fie nesuferit la culme. Desigur, faptul că-şi
închipuie că le ştie pe toate e un simptom al vârstei, dar acum am niţică
înţelegere pentru bieţii oameni care l-au provocat atunci pe Iosua, la Templu.
Bineînţeles că, la momentul respectiv, am strigat:
— Trăsneşte-i pe nenorociţi, Iosi.
A stat acolo zile în şir. Iosua nu pleca nici măcar ca să mănânce şi mă
duceam eu în oraş ca să-i aduc de mâncare. Mai întâi au fost fariseii, dar mai
târziu au venit chiar şi nişte preoţi ca să-1 ia la întrebări pe Iosua, să încerce să-i
plaseze o întrebare despre vreun rege sau despre vreun general evreu obscur. L-
au pus să recite genealogia din toate cărţile Bibliei, dar el tot n-a şovăit. Eu,
unul, l-am lăsat acolo să polemizeze şi m-am învârtit prin oraşul sfânt uitându-
mă după Maggie, iar apoi, când am văzut că n-o găsesc, după fete în general.
Am dormit în cortul alor mei, presupunând tot timpul că Iosua se întorcea în
fiecare seară la propria lui familie, dar mă înşelam. Când sărbătoarea Paştelui s-a
încheiat şi ne făceam bagajele ca să plecăm, Măria, mama lui Iosua, a venit la
mine panicată toată.
— Biff! L-ai văzut pe Iosua?
Biata femeie era înnebunită. Am vrut s-o liniştesc, aşa că am întins braţele,
ca să-i ofer o îmbrăţişare liniştitoare.
132
— Sărmană Măria, linişteşte-te. Iosua e bine. Hai, lasă-mă să-ţi ofer o
îmbrăţişare liniştitoare.
— Biff!
Am crezut că o să mă pălmuiască.
— E la Templu. Doamne, încearcă şi omul să fie milos
şi uite cum e răsplătit.
Ea o luase deja din loc. Am ajuns-o din urmă chiar când îl ţâra pe Iosua afară
din Templu, ţinându-1 de braţ.
— Să murim de grijă şi alta nu din cauza ta!
— Ar fi trebuit să ştii că mă vei găsi în casa tatălui meu, zise Iosua.
— Cu mine să nu-ţi faci numărul cu „tatăl meu", Iosua, fiul lui Iosif. Porunca
zice să-ţi cinsteşti tatăl şi mama. în momentul ăsta nu mă simt cinstită, tinere. Ai
fi putut să trimiţi vorbă, ai fi putut să treci prin tabără.
Iosua se uită la mine, rugându-mă din ochi să-1 ajut.
— Eu am încercat s-o liniştesc, Iosi, dar n-a vrut
s-audă.
Mai târziu am dat de ei amândoi pe drumul spre Nazaret, iar Iosua mi-a făcut
semn să merg cu ei.
— Mama crede că s-ar putea să găsim măcar unul
din magi şi, dacă-1 găsim pe ăsta, poate ştie el unde
sunt ceilalţi.
Măria încuviinţă din cap.
— Cel pe nume Baltazar, cel negru, a zis că vine
dintr-un sat de la nord de Antiohia. Era singurul din
ei trei care vorbea un pic de ebraică.
Nu eram deloc convins. Deşi nu văzusem niciodată o hartă, „la nord de
Antiohia" suna a loc mare, vag şi înspăimântător.
— Mai ştii altceva?
— Da, ceilalţi doi au venit dinspre Răsărit, pe Drumul Mătăsii. Ii chema
Melchior şi Gaspar.
— Deci pornim spre Antiohia, zise Iosua.
133
Părea perfect mulţumit de informaţiile pe care i le dăduse maică-sa, ca şi
cum, dacă ştia numele celor trei magi, erau ca şi găsiţi.
— Vrei să mergi la Antiohia în ideea că o să-şi aducă aminte careva de pe-
acolo de un om care trăia mai spre miazănoapte, în urmă cu treisprezece ani?
— Un vrăjitor, spuse Măria. Un vrăjitor etiopian bogat. Cât de mulţi pot să
fie?
— Păi, s-ar putea să nu fie nici unul, la asta v-aţi gândit? Poate că a murit.
Poate că s-a mutat în alt oraş.
— în cazul ăsta, o să merg la Antiohia, zise losua. De acolo pot să apuc pe
Drumul Mătăsii până dau de ceilalţi doi.
Nu-mi venea să-mi cred urechilor.
— Nu te duci singur.
— Ba cum să nu!
— Dar, Iosi, o să fii neajutorat în lumea mare. Nu cunoşti decât Nazaretul,
unde oamenii sunt proşti şi săraci. Nu te supăra, Măria. O să fii ca... ăă... ca un
miel printre lupi. Ai nevoie de mine alături, ca să-ţi port de grijă.
— Dar ce ştii tu şi eu nu? Latina ta e groaznică, greaca e cel mult tolerabilă,
iar ebraica e atroce.
— Mda. Dacă în drum spre Antiohia vine un necu-noscut şi te întreabă câţi
bani ai la tine, tu ce-i spui?
— Depinde de câţi bani am la mine.
— Ba nu. N-ai bani nici de-o coajă de pâine. Eşti un biet milog.
— Dar nu-i adevărat.
— Exact.
Măria îşi petrecu braţul pe după umerii fiului ei.
— Ştie el ce ştie, losua.
losua îşi încreţi fruntea ca şi cum ar fi avut nevoie de un răgaz ca să cugete,
dar mî-am dat seama că era uşurat că voiam să vin cu el.
— Când vrei să plecm?
— Când a zis Maggie că se mărită?
— Peste o lună.
— Atunci înainte. Nu vreau să fiu aici când se în-tâmplă.
— Nici eu, zise losua.
Aşa că ne-am dedicat următoarele săptămâni pregă-tirilor pentru călătorie.
Tata a crezut că am înnebunit, dar mama părea mulţumită că îi rămânea mai mult
loc în casă şi că familia mea nu mai era nevoită să scoată banii de mireasă ca să
mă însoare atunci, imediat.
— Deci cât timp o să fii plecat? m-a întrebat mama.
— Nu ştiu. Drumul până la Antiohia nu e din
cale-afară de lung, dar nu ştiu cât o să stăm acolo.
Apoi o să mergem pe Drumul Mătăsii. Presupun că
ăsta-i un drum lung. N-am văzut să crească mătase
prin zonă.
— Ei, ia-ţi o tunică de lână, în caz că se face frig.
Atât a avut mama de spus. Nu tu „De ce pleci?". Nu
tu „Pe cine cauţi?". „Ia-ţi o tunică de lână" şi atâta tot. Doamne! Tata a fost
mai de nădejde.
— Pot să-ţi dau nişte bani de drum sau ţi-am putea cumpăra un măgar.
— Cred că banii mi-ar prinde mai bine. Un măgar nu ne-ar putea duce pe
amândoi.
— Şi cine-s băieţii ăştia pe care-i căutaţi?
— Cred că sunt vrăjitori.
— Şi vreţi să vorbiţi cu nişte vrăjitori pentru că...?
— Pentru că Iosi vrea să afle cum să fie Mesia.
— O, am înţeles. Şi tu crezi că losua e Mesia?
— Da, dar în primul şi în primul rând e prietenul meu. Nu pot să-1 las să
meargă singur.
— Şi dacă nu e Mesia? Dacă-i găsiţi pe vrăjitorii ăştia şi ei vă spun că losua
nu e ce crezi tu că e, ci doar un băiat obişnuit?
134
135
— Ei, în cazul ăsta chiar că o să aibă nevoie să fiu
lângă el, nu?
Tata a râs.
— Da, cred că o să aibă. Să te întorci, Levi, şi să-1 aduci cu tine şi pe
prietenul tău, Mesia. Acum o să trebuiască să lăsăm trei locuri goale la masa de
Paşte. Unul pentru Ilie, unul pentru fiul meu rătăcitor şi altul pentru tovarăşul lui,
Mesia.
— Mă rog, să nu-1 pui pe Iosua lângă Ilie. Dacă băieţii ăştia se apucă să
discute despre religie, s-a zis cu liniştea noastră.
 Mai rămăseseră doar patru zile până la nunta lui Maggie când Iosua şi cu
mine am acceptat ideea că unul din noi va trebui să-i spună că plecăm. După ce
ne-am certat aproape o zi întreagă, pe mine a căzut măgăreaţa să mă duc la ea. îl
văzusem pe Iosua stăpânindu-şi spaime care pe alţii i-ar fi doborât, dar să-i dea o
veste proastă lui Maggie era dintre cele pe care nu le-a putut învinge. Am luat
asupra mea însărcinarea asta şi am încercat să nu-1 atac pe Iosua în demnitatea
lui.
— Pămpălăule!
— Cum să-i spun că e prea dureros să mă uit la ea cum îl ia pe broscoiul ăla
de bărbat?
— în primul rând, insulţi broscoii de pretutindeni şi, în al doilea rând, ce te
face să crezi că mie mi-e mai uşor?
— Tu eşti mai tare decât mine.
— O, nu începe cu asta. Nu poţi să te fofilezi şi să-mi ceri să nu observ că
sunt manipulat. O să plângă. Nu suport s-o văd plângând.
— Ştiu, a zis Iosi. Şi pe mine mă doare. Prea mult.
Apoi mi-a pus mâna pe cap şi m-am simţit brusc
mai bine, mai puternic.
— Să nu care cumva să încerci cu mine balivernele alea cu Fiul lui
Dumnezeu, că tot pămpălău eşti.
— Dacă aşa e dat, aşa să fie. Aşa va fi scris.
136
Ei, acum e, Iosi. Acum e scris. (Ciudat, cuvântul „pămpălău" sună cam la fel
în străvechea limbă ara-maică şi în limba asta de acum. E ca şi cum cuvântul ăsta
m-ar fi aşteptat în toţi aceşti două mii de ani, ca să-1 scriu aici. Ciudat.)
Maggie spăla rufe în piaţă cu alte câteva femei. I-am atras atenţia sărind pe
umerii prietenului meu Barto-lomeu, care se exhiba voios întru delectarea
nevestelor nazarinene. Cu o scuturare de cap subtilă, i-am dat de înţeles lui
Maggie că ne întâlnim în spatele unui pâlc de curmali din apropiere.
— In spatele copacilor ălora? strigă Maggie.
— Da, am răspuns.
— îl aduci şi pe prost?
— Nu.
— Bine, zise ea, apoi pasă rufele uneia din surorile ei mai mici şi o luă la
fugă spre copaci.
M-am mirat s-o văd zâmbind când nunta ei era atât de aproape. M-a strâns în
braţe şi am simţit cum îmi urcă dogoarea pe chip, de ruşine sau de dragoste, de
parcă nu-i tot aia.
— Ei, eşti binedispusă, am zis.
 — De ce nu? îmi consum toată buna dispoziţie îna-inte de nuntă. Apropo, ce-
o să-mi aduceţi voi doi în dar? Sper să fie ceva frumos, dacă e să mă consoleze
că mă mărit cu cine mă mărit.
Era veselă şi vocea îi răsuna de muzică şi râs, era Maggie din cap până-n
picioare, dar a trebuit să mă uit în altă parte.
— Hei, era doar o glumă, zise ea. Nu trebuie să-mi aduceţi nimic, să ştiţi.
— Plecăm, Maggie. N-o să fim aici.
Mă apucă de umăr şi mă sili s-o privesc în ochi.
137
— Plecaţi? Tu şi losua? Plecaţi de aici?
— Da, înainte de nunta ta. Mergem la Antiohia şi de-acolo departe, spre
Răsărit, pe Drumul Mătăsii.
Nu zise nimic. Lacrimile îi bălteau în ochi şi le simţeam înălţându-se şi în
ochii mei. De data asta, ea a fost cea care şi-a ferit privirea.
— Ştiu, trebuia să-ţi spunem mai devreme, dar chiar
ne-am hotărât abia de Paşte. losua o să-i caute pe
magii care au venit la naşterea lui, iar eu mă duc cu
el pentru că n-am de ales.
Se întoarse spre mine.
— N-ai de ales? N-ai de ales? Ba ai de ales. Poţi să
rămâi aici, să fii prietenul meu, să vii la nunta mea şi
să te strecori să stai de vorbă cu mine aici sau în vie
şi să mă tachinezi şi, oricât de groaznic o să fie să fiu
măritată cu Iacan, o să-mi rămână asta. O să-mi ră
mână măcar asta!
Am avut senzaţia că o să mi se facă pe loc rău de la stomac. Voiam să-i spun
că o să rămân, că o să aştept, că, dacă ar exista cea mai mică şansă ca viaţa ei în
braţele urâciosului de bărbatu-său să nu fie un pustiu, m-aş agăţa de speranţa
asta. Voiam să fac tot ce-mi stătea în puteri ca să-i uşurez cât de puţin suferinţa,
chiar şi să-1 las pe losua să plece singur, dar, când m-am gândit la asta, mi-am
dat seama că şi losua trebuie să fi simţit acelaşi lucru, aşa că n-am spus decât:
— îmi pare rău.
— Dar losua ce face, n-avea de gând nici măcar să-şi ia la revedere?
— A vrut, dar n-a putut. Nici unul din noi nu poate, adică n-am vrut să te
vedem cum te măriţi cu Iacan.
— Laşilor. Voi doi vă meritaţi unul pe altul. Puteţi să vă ascundeţi unul după
altul ca băieţii greci. Du-te şi gata. Să nu te mai văd.
138
Am căutat ceva de spus, dar parcă mi se pusese o ceaţă pe creier, aşa că am
lăsat capul în pământ şi am plecat. Aproape ieşisem din piaţă când Maggie mă
prinse din urmă. I-am auzit paşii şi m-am întors.
— Spune-i că-1 aştept în spatele sinagogii, Biff. In noaptea de dinaintea
nunţii, la o oră după apusul soarelui.
— Maggie, nu ştiu dacă e bine, el...
— Spune-i, zise ea.
Apoi fugi înapoi la fântână, fără să se uite în urmă.
A
şa că i-am spus lui losua şi, în noaptea de dinaintea nunţii lui Maggie, în
noaptea de dinainte de ziua fixată pentru călătoria noastră, losua pregăti nişte
pâine şi brânză şi un burduf cu vin şi îmi dădu întâlnire lângă curmalii din piaţă,
unde aveam să cinăm împreună.
— Trebuie să te duci tu, zise losua.
— Mă duc. De dimineaţă, cu tine. Ce credeai, că dau acum înapoi?
— Nu, în noaptea asta. Trebuie să te duci tu la Maggie. Eu nu pot.
— Cum? Adică de ce?
Fireşte, mi se strânsese inima când Maggie ceruse să-1 vadă pe losua, nu pe
mine, dar mă împăcasem cu ideea. Mă rog, atât cât se poate împăca omul când
are inima strânsă tot timpul.
— Trebuie să-mi iei locul, Biff. în noaptea asta n-o să iasă aproape deloc
luna şi suntem cam de aceeaşi statură. Doar să nu prea vorbeşti şi o să creadă că
sunt eu. Poate mai puţin deştept decât în mod obişnuit, dar poate pune asta pe
seama frământării legate de apropiata călătorie.
— Mi-aş dori tare mult s-o văd pe Maggie, dar ea pe tine te vrea, de ce nu
poţi să te duci?
— Chiar nu ştii?
139
— Nu prea.
— Atunci crede-mă şi tu pe cuvânt. O să vezi. Faci asta pentru mine, Biff ?
îmi iei locul, te dai drept mine ?
— Asta ar însemna să minţi. Tu nu minţi niciodată.
— Mai nou faci pe moralistul cu mine ? N-o să mint eu. Tu o să minţi.
— A. în cazul ăsta, mă duc.
Dar nici măcar n-a fost timp de vreo înşelătorie. A fost o noapte atât de
întunecoasă încât am fost silit să-mi croiesc drum prin sat încetişor, călăuzindu-
mă doar după lumina stelelor, iar când am cotit în spatele micuţei noastre
sinagogi, m-a potopit o boare de santal, lămâie şi sudoare de fată, de piele caldă,
o gură umedă pe a mea, braţe cuprinzându-mi spatele şi picioare în-conjurându-
mi talia. Am căzut pe spate, pe pământ şi în capul meu s-a aprins o lumină vie,
iar restul lumii fiinţa în simţurile atingerii, mirosului şi divinului. Acolo, pe
pământ, în spatele sinagogii, Maggie şi cu mine ne-am dat frâu liber dorinţelor
pe care le nutriserăm ani întregi, a mea pentru ea şi a ei pentru losua. Că nici
unul din noi nu ştia ce face, asta n-avea nici o însemnătate. A fost pur, s-a
întâmplat şi a fost minunat. Şi când am terminat, am rămas acolo, îmbrăţişaţi, pe
jumătate goi, fără suflare şi asudaţi, iar Maggie a spus:
— Te iubesc, losua.
— Te iubesc, Maggie, am spus eu.
Şi, aproape insesizabil, ea a slăbit îmbrăţişarea.
— N-aş fi putut să mă mărit cu Iacan fără să... Nu puteam să te las să pleci
fără... fără să-ţi spun.
— El ştie, Maggie.
Apoi s-a retras de-a binelea.
— Biff?
— Aoleu.
Am crezut că o să ţipe, că o să sară-n sus şi o s-o rupă la fugă, că o să facă
unul sau altul dintre cele o
140
sută de lucruri care puteau să mă coboare din Rai în Iad, dar după doar o
clipă, s-a ghemuit din nou lângă mine.
— Mulţumesc că eşti aici, mi-a zis.
A
m plecat în zori, iar taţii noştri au mers cu noi până la porţile Seforisului.
Când ne-am despărţit în faţa porţilor, tata mi-a dat un ciocan şi o daltă pe care să
le port cu mine în desagă.
— Cu astea poţi câştiga suficient cât să ai de mân
care, oriunde te-ai duce, a spus tata.
Iosif i-a dat lui losua o strachină de lemn.
— Din asta poţi mânca mâncarea pe care o câştigă Biff.
A rânjit la mine.
In faţa porţilor Seforisului, mi-am sărutat tatăl pentru ultima oară. In faţa
porţilor Seforisului, ne-am lăsat în urmă taţii şi am pornit în lume ca să găsim
trei înţelepţi.
— Să te întorci, losua, şi să ne eliberezi! a strigat Iosif în spatele nostru.
— Du-te cu Dumnezeu, a spus tatăl meu.
— Mă duc, mă duc, am strigat eu. E chiar aici.
losua n-a scos o vorbă până când soarele s-a înălţat
pe cer şi ne-am oprit să împărţim o gură de apă.
— Ei? făcu losua. Şi-a dat seama că tu erai?
 — Da. La început nu, dar înainte să ne despărţim, da. A ştiut.
— S-a supărat pe mine?
— Nu.
— S-a supărat pe tine? Am zâmbit.
— Nu.
— Javră ce eşti!
— Neapărat trebuie să-1 întrebi pe îngerul ăla ce
înseamnă că n-ai voie să cunoşti femeia, losua. E foarte
important.
141
— Acum ştii de ce n-am putut să mă duc.
— Da. Mersi.
— O să-mi fie dor de ea, a zis Iosua.
— Habar n-ai tu, am spus.
— Toate amănuntele. Vreau să aflu toate amănuntele.
— Dar nu se cade să ştii.
— Nu asta a vrut să spună îngerul. Spune-mi.
— Nu acum. Nu cât încă îi mai simt mirosul pe braţe. Iosua lovi cu piciorul
în ţărână.
— Sunt furios pe tine, mă bucur pentru tine sau sunt gelos pe tine? Nu ştiu.
Spune-mi tu!
— Iosi, în clipa asta, pentru prima oară de când ţin eu minte, mă bucur mai
mult că sunt prietenul tău decât m-aş bucura dacă aş fi în pielea ta. îmi laşi şi mie
chestia asta?
Acum, când mă gândesc la noaptea aceea cu Maggie în spatele sinagogii,
când am rămas împreună până aproape de ivirea zorilor, când am făcut dragoste
iar şi iar şi am adormit goi, peste haine - acum, când mă gândesc la asta, vreau să
fug de aici, din camera asta, de lângă înger şi misiunea lui, să găsesc un lac, să
mă scufund în el şi să mă ascund de ochii Domnului în mâlul întunecat de pe
fund.
Ciudat.
PARTEA A DOUA Schimbarea
„Iisus era un tip de treabă, nu merita asemenea căcaturi."
John Prine
Capitolul 9
Ar fi trebuit să-mi fac un plan înainte să încerc să evadez din camera de
hotel, asta mi-e limpede acum. în momentul respectiv, să mă reped pe uşă în
braţele suavei libertăţi părea un plan destul de mulţumitor. Am ajuns până-n hol.
E un hol frumos, somptuos ca un palat, dar în materie de libertate, simt nevoia de
mai mult. înainte ca Raziei să mă târască înapoi în lift, am observat, aproape
dislo-cându-mi umărul pe chestia asta, că în hol erau neînchipuit de mulţi
bătrâni. De fapt, faţă de cum era pe vremea mea, peste tot erau neînchipuit de
mulţi bătrâni -ei, nu la televizor, dar în rest peste tot. Oameni buni, voi aţi uitat
cumva cum se moare? Sau aţi consumat toţi tinerii la televizor, astfel că n-a mai
rămas nimic în afară de păr cărunt şi carne zbârcită? Pe vremea mea, dacă
văzuseşi patruzeci de veri, era cazul să începi să te gândeşti să faci paşi, ca să
laşi loc tinerilor. Dacă rezistai până la cincizeci, bocitoarele începeau să te
privească urât când treceau pe lângă tine, ca şi cum ai fi încercat deliberat să le
laşi fără obiectul muncii. Tora zice că Moise a apucat o sută douăzeci de ani.
Presupun că neamul lui Israel se ţinea după el, să vadă când o să cadă din
picioare. Probabil că se făceau pariuri.
Dacă reuşesc să scap de înger, n-o să-mi pot câştiga traiul ca bocitor
profesionist dacă voi, ăştia,
145
n-aveţi bunul-simţ să muriţi. Tot răul spre bine, cred, ar trebui să învăţ bocete
noi-nouţe. Am încer-cat să-1 conving pe înger să ne uităm la MTV, ca să învăţ
vocabularul muzicii voastre, dar chiar şi cu darul limbilor, tot nu prea reuşesc să
învăţ hip-hop. De ce poţi să te spargi în rime şi-n figuri oriunde, dar trebuie
neapărat să spargi mecla cuiva? „Pizdă" e întotdeauna feminin şi „labagiu"
masculin, în timp ce „curvă" poate fi şi una, şi alta? Câţi tovarăşi sunt într-o
gaşcă, exista „booty" înainte de Baby Got Back1, chiar trebuie să fii mare
şmecher ca să te şmechereşti şi trebuie să fiu super şi tare ca să fiu tăticu' lor sau
pot să fiu pur şi simplu „prost"? N-o să pup eu cântat la căpătâiul nici unei mame
moarte până când n-o să înţeleg.
Drumul. Călătoria. Căutarea magilor.
Mai întâi am ajuns pe coastă. Nici eu, nici Iosua nu văzuserăm vreodată
marea, aşa că, în timp ce urcam în vârful unui deal de lângă oraşul Ptolemais, iar
acvama-rinul nesfârşit al Mediteranei se întindea înaintea noastră, Iosua căzu în
genunchi şi-i mulţumi tatălui său.
— Aproape că se vede marginea lumii, zise Iosua.
M-am chiorât în soarele orbitor, uitându-mă pe bune
după marginea lumii.
— Pare niţel curbată, am zis.
— Ce?
Iosua scrută orizontul, dar bineînţeles că nu zări curbura.
— Marginea lumii pare curbată. Cred că e rotundă.
— Ce e rotundă?
— Lumea. Cred că e rotundă.
 1. Booty rap, numit şi sex rap sau pom rap, este o subcate-gorie de hip-hop
cu conţinut sexual explicit lansată odată cu melodia Baby Got Back, cântată de
Sir Mix-a-Lot.
- Normal că e rotundă, ca o farfurie. Dacă te duci pe margine, cazi. Orice
marinar ştie chestia asta, zise Iosua cu multă autoritate.
— Rotundă nu ca o farfurie, rotundă ca o minge.
— Nu fi caraghios, zise Iosua. Dacă lumea ar fi rotundă ca o minge, am
aluneca de pe ea.
— Nu şi dacă e lipicioasă, am zis.
Iosua ridică piciorul şi se uită la talpa sandalei lui, apoi la mine, apoi la
pământ.
— Lipicioasă?
M-am uitat la talpa propriei mele încălţări, sperând că poate-poate o să văd
ceva urme de lipici acolo, un fel de brânză topită care să mă priponească de
pământ. Când cel mai bun prieten al tău e fiul lui Dumnezeu, te saturi să n-ai tu
ultimul cuvânt în toate discuţiile în contradictoriu.
— Doar pentru că nu vezi tu, asta nu înseamnă că
lumea nu e lipicioasă.
Iosua îşi dădu ochii peste cap.
— Hai să înotăm.
O luă la vale.
— Dar cu Dumnezeu cum e? am întrebat. Nu-1 poţi
vedea.
Iosua se opri la jumătatea pantei şi întinse mâinile spre marea scânteietoare,
acvamarin.
— Nu poţi?
— Ăsta-i un argument de rahat, Iosi. L-am urmat în jos pe deal, strigând în
timp ce mergeam. Dacă n-ai de gând să te străduieşti, nu mă mai contrazic cu
tine de-acum încolo. Deci dacă lipiciul e ca Dumnezeu? Ştii tu, cum lasă El
poporul nostru de izbelişte şi îl duce în robie de fiecare dată când încetăm să
credem în El. Aşa poate fi şi lipiciul. Ai putea să te înalţi la cer din clipă-n clipă,
pentru că nu crezi în lipici.
— E bine că ai ceva în care să crezi, Biff. Eu mă duc în apă.
146
147
Străbătu în fugă plaja, descotorosindu-se de haine din mers, apoi se scufundă
în valuri, gol.
Mai târziu, după ce amândoi înghiţiserăm destulă apă sărată încât să ne vină
rău, am luat-o în sus pe coastă spre oraşul Ptolemais.
 — Nu mă aşteptam să fie aşa sărată, zise Iosua.
— Da, am zis eu, n-ai zice, când te uiţi la ea.
— Tot mai eşti supărat pe faza cu teoria ta cu pământul rotund şi lipicios?
— Nu mă aştept să înţelegi, am zis, pe un ton care mi se părea foarte matur.
Tu fiind virgin şi de-astea.
Iosua se opri şi mă prinse de umăr, obligându-mă să mă întorc şi să-1 privesc
în faţă.
— în noaptea pe care ai petrecut-o tu cu Maggie, eu am stat şi m-am rugat la
tatăl meu să-mi abată gândul de la voi doi. Nu mi-a răspuns. A fost ca şi cum aş
fî încercat să dorm pe un pat de spini. De când am plecat, începusem să uit sau
cel puţin să mă desprind, dar tu îmi tot dai cu chestia asta în cap.
— Ai dreptate, am zis. Am uitat cât de sensibili puteţi fî voi, virginii.
Apoi, încă o dată, dar care n-avea să fie şi ultima, Domnul Păcii mă trosni.
Un pumn osos, de pietrar, chiar deasupra ochiului drept. Lovea mai tare decât
îmi aminteam. Ţin minte că erau păsări albe pe cer, deasupra mea, şi un singur
fuior de nor străbătea cerul. Ţin minte valul înspumat care mi s-a revărsat peste
faţă, umplându-mi ochii de nisip. Ţin minte că m-am gândit că ar trebui să mă
ridic şi să-1 pălesc pe Iosi în moalele capului. Ţin minte că m-am gândit că, dacă
mă ridic, Iosi m-ar putea lovi iar, aşa că am zăcut acolo un timp, chibzuind doar.
— Deci ce vrei? am zis eu într-un final, din culcuşul
meu ud şi nisipos.
Veni deasupra mea, cu pumnii strânşi.
— Dacă ai de gând să tot aduci vorba despre asta, trebuie să-mi spui toate
amănuntele.
— Asta pot să fac.
— Şi să nu omiţi nimic.
— Nimic?
— Trebuie să ştiu, dacă e să înţeleg păcatul.
— Bine, pot să mă ridic? Mi se umplu urechile de nisip.
Mă ajută să mă ridic în picioare şi, pe când intram în Ptolemais, oraşul de pe
malul mării, m-am apucat să-1 instruiesc pe Iosi într-ale sexului.
Pe străzi înguste de piatră, între ziduri înalte de piatră.
— Păi, mare parte din ce ştim de la rabini nu e
tocmai corect.
Pe lângă bărbaţi care şedeau în faţa caselor, câr-pindu-şi năvoadele. Copii
vânzând pahare cu suc de rodii, femei agăţând peşti pe sfoară între două ferestre,
ca să se usuce.
— De pildă, ţii minte partea aia, imediat după ce nevasta lui Lot e
preschimbată în piatră, iar fetele lui se îmbată şi se împreunează cu el?
 — Exact, după ce Sodoma şi Gomora sunt nimicite.
— Ei, nu-i aşa de rău cum sună, am zis.
Am trecut pe lângă femei feniciene care cântau zdro-bind peştele uscat din
care făceau faină. Am trecut pe lângă bălţi secate, unde copiii răzuiau sarea
incrustată în pietre şi o vârau în saci.
— Dar împreunarea e un păcat, iar împreunarea cu fiicele tale, ei bine, e un,
nu ştiu cum să-i zic, un păcat de două ori mai nasol.
— Mda, dar dacă laşi o secundă la o parte chestia asta şi te concentrezi doar
pe partea cu cele două fete, nu e nici pe departe atât de rău cum părea iniţial.
— A.
148
149
Am trecut pe lângă târgoveţi care vindeau fructe, pâine şi ulei, mirodenii şi
tămâie, trâmbiţând calitatea şi însuşirile miraculoase ale mărfurilor lor. Pe
vremea aia, se vindeau multe chestii miraculoase.
— Şi Cântarea lui Solomon, asta e mult mai încoace şi ţi se dă cumva de
înţeles că Solomon avea o mie de neveste. De fapt, tu fiind Fiul lui Dumnezeu şi
tot tacâ-mul, nu cred c-ar fi o problemă să faci rost de tot atâtea fete. Vreau să
zic, după ce te prinzi ce ai de făcut.
— Şi e bine să ai multe fete?
— Eşti un nătăfleţ, nu-i aşa?
— Credeam c-o să fii mai direct. Ce legătură are Maggie cu Lot şi Solomon?
— Nu pot să-ţi povestesc despre mine şi Maggie, Iosi. Pur şi simplu nu pot.
Treceam pe lângă un mic grup de prostituate, adunate în faţa uşii unui han.
Feţele le erau sulemenite, iar fustele despicate într-o parte, ca să li se vadă
picioarele lucind de ulei; au strigat la noi în limbi necunoscute şi au schiţat mici
mişcări de dans cu mâinile.
— Ce naiba spun? l-am întrebat pe losua.
El era mai bun la limbi străine. Cred că vorbeau greceşte.
— Au zis ceva cum că le plac băieţii evrei pentru că noi simţim mai bine
limba femeii, neavând prepuţ. Se uită la mine ca şi cum aş fi putut să-i confirm
sau să-i infirm asta.
— Câţi bani avem? l-am întrebat.
H
anul închiria camere, grajduri şi un loc de dormit sub streaşină. Am luat două
grajduri adiacente, chestie care pentru noi era oarecum o extravaganţă, dar una
importantă pentru educaţia lui losua. Până la urmă, nu plecaserăm noi în
călătoria asta tocmai ca să înveţe el să-şi ia în primire rolul legitim de Mesia?
— Nu sunt convins că e bine să mă uit, zise losua. Ţii minte că David fugea
pe acoperişuri şi a dat din întâmplare peste Batşeba, care se scălda. Asta a
declanşat un lanţ întreg de păcate.
— Dar să asculţi nu-i o problemă.
— Nu cred că-i acelaşi lucru.
— Eşti sigur că nu vrei să încerci personal chestia asta, Iosi? Vreau să zic,
îngerul n-a fost niciodată categoric apropo de împreunarea ta cu o femeie.
Sincer să fiu, eram eu însumi niţel cam speriat. După experienţa cu Maggie
nu mă credeam nici pe departe apt să fiu cu o târfă.
— Nu, du-te tu. Mie doar să-mi descrii ce se întâmplă şi ce simţi. Trebuie să
înţeleg păcatul.
— Bine, dacă insişti.
— Mulţumesc că faci chestia asta pentru mine, Biff.
— Nu numai pentru tine, Iosi, pentru poporul nostru.
Deci aşa ne-am ales cu cele două grajduri. Iosi avea
să stea într-unui, iar eu, împreună cu târfa preferată, aveam să-1 iniţiem din
celălalt în nobila artă a păcatului trupesc.
Am ieşit iar în faţa hanului şi mi-am târguit ajutorul de dascăl. Era un han de
opt târfe, dacă aşa se măsoară hanurile. (înţeleg că acum hanurile se măsoară în
stele. Noi stăm în momentul ăsta într-un han de patru stele. Nu ştiu cum se
transformă târfele în stele.) în orice caz, în ziua aceea erau opt târfe în faţa
hanului. Ca vârstă, cele mai tinere erau cu câţiva ani mai mari ca noi şi cele mai
în vârstă erau mai bătrâne decât mamele noastre. Şi acopereau toată gama de
forme şi staturi, singura asemănare dintre ele fiind că erau toate cât se poate de
sulemenite şi bine unse cu ulei.
— Arată toate aşa de... obscen.
— Sunt târfe, Biff. Aşa şi trebuie să arate, obscen.
Alege una.
150
151
— Hai să mergem să ne uităm la alte târfe.
Stăteam la câteva uşi de târfe, dar ele ştiau că le
măsurăm. M-am dus la ele, m-am oprit lângă o târfă deosebit de înaltă şi am
zis:
— Scuză-mă, ştii cumva unde putem găsi altă gamă
de târfe? Fără supărare, doar că eu şi prietenul meu...
Dar ea îşi desfăcu bluza, etalând nişte sâni plini care luceau de ulei şi de
fărâme de mică, îşi aruncă fusta la o parte şi înainta până când un picior lung mi
se strecură în jurul coapsei şi i-am simţit părul aspru dintre picioare frecându-se
de şoldul meu, iar sfârcurile vopsite mi-au atins în treacăt obrazul; în clipa aceea
lemn tare s-a iţit din mine.
— Asta e foarte bună, Iosi.
Celelalte târfe izbucniră într-un vaier exaltat în timp ce mă îndepărtam cu
târfa mea. (Pentru voi, vaierul e zgomotul pe care-1 scoate ambulanţa. Faptul că
am erec-ţie de fiecare dată când trece câte una pe lângă hotel ar părea morbid
dacă n-aţi şti povestea asta despre „Cum tocmeşte Biff o târfa".) Pe târfa o
chema Set. Era cu un cap şi jumătate mai înaltă decât mine, cu pielea de culoarea
curmalei pârguite, cu ochi mari, căprui, spu-ziţi cu auriu şi păr atât de negru
încât căpăta reflexii albăstrii în lumina chioară din grajd. Era modelul perfect de
târfă, lat unde trebuie să fie târfa lată, îngust unde trebuie să fie târfa îngustă, cu
gât şi glezne delicate, dârză în cuget, întreprinzătoare şi chitită pe un scop odată
ce-şi încasa plata. Era egipteancă, dar învăţase greceşte şi un pic de latină ca să
meargă mai unse tratativele meseriei. Situaţia noastră necesita mai multă
creativitate decât era ea obişnuită, dar după un oftat din rărunchi mormăi ceva de
genul: „Dacă fuţi un evreu, fă loc în pat şi pentru vinovăţia lui", apoi mă trase în
grajdul meu şi închise poarta. (Da, grajdurile erau folosite pentru animale. în
grajdul de vizavi de cel al lui Iosi era un măgar.)
— Deci ce face acum? mă întrebă Iosi.
— îmi dă jos hainele.
— Dar acum?
— îşi dă ea jos hainele. O, măiculiţă. Au.
— Ce? Vă împreunaţi?
— Nu. îşi freacă tot corpul de mine, destul de uşurel. Când încerc să mă
mişc, mă pocneşte peste faţă.
— Cum te simţi?
— Tu ce crezi? Te simţi ca atunci când te pocneşte cineva, tolomac ce eşti.
— Voiam să zic, cum e corpul ei ? Te simţi păcătos ? E ca şi cum s-ar freca
Satana de tine ? Arde ca focul ?
— Da, ai nimerit-o. Cam pe-acolo se-nvârte treaba.
— Minţi.
— O, ua.
Apoi Iosi spuse în greacă ceva ce n-am prins decât parţial, iar târfa răspunse,
aproximativ.
— Ce-a zis? întrebă Iosi.
— Nu ştiu, ştii că greaca mea e varză.
— A mea nu e şi n-am înţeles ce-a zis.
— Are gura plină. Set se ridică.
— Nu e plină, zise ea în greacă.
— Hei, am înţeles asta!
 — Te-a luat în gură?
— Mda.
— Asta-i odios.
— Nu pare odios.
— Nu?
— Nu, Iosi, crede-mă, e chiar... O, Doamne!
— Ce? Ce se întâmplă?
— Se îmbracă.
— Ai terminat de păcătuit ? Asta a fost tot ? Târfa spuse în greceşte ceva ce
n-am înţeles.
— Ce-a zis? am întrebat.
152
153
— A zis că pentru câţi bani i-ara dat, eşti rezolvat.
— Crezi că acum înţelegi păcatul trupesc?
— Ei, păi, atunci mai dă-i bani, losua. Aici rămânem până când afli ce vrei
să ştii.
— Eşti un prieten bun că înduri tu asta pentru mine.
— Nu trebuie să-mi mulţumeşti.
— Nu, serios acum, spuse losua. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu
are: să-şi pună cineva viaţa în slujba prietenilor săi.
— Asta-i bună, Iosi. Ar trebui s-o ţii minte pentru
mai târziu.
Apoi, târfa îşi dădu drumul la gură.
— Vrei să ştii cum stă treaba cu mine, puştiulică?
Asta-i ca o muncă. Deci dacă vrei să se rezolve, trebuie
să plăteşti. Aşa stă treaba.
(losua avea să-mi traducă mai târziu.)
— Ce-a zis? am întrebat.
— Vrea plata pentru păcat.
— Care cât e?
— în cazul ăsta, trei shekeli.
— E un chilipir. Plăteşte-o.
O
ricât m-aş fi străduit - şi chiar m-am străduit -, se pare că nu eram în stare să-
i comunic lui losua ce voia el să ştie. In următoarea săptămână am epuizat încă
vreo şase târfe şi o mare parte din banii noştri de drum. Am sugerat că poate ăsta
era unul dintre lucrurile în care losua trebuia iniţiat de magicianul Balta-zar. De
fapt, ca să respectăm adevărul, căpătasem o senzaţie de arsură când făceam pipi
şi eram dispus să iau o pauză de la dăscălirea prietenului meu în nobila artă a
păcatului.
— Facem o săptămână sau chiar mai puţin dacă o
luăm spre Seleucia, apoi mai puţin de o zi de mers pe
154
jos pe uscat până la Antiohia, zise losua după ce vorbi cu câţiva marinari
care veniseră să bea la han. Pe uscat e drum de două-trei săptămâni.
— Atunci pe mare, am zis.
Curajoasă chestie, socoteam, ţinând cont că în viaţa mea nu pusesem piciorul
într-o barcă.
Am găsit o corabie romană cu grinzi late şi pupa înaltă, care ducea marfă în
Tars şi oprea în toate porturile de pe drum, inclusiv în Seleucia. Căpitanul
corăbiei era un fenician vânos, ascuţit la faţă, pe nume Titus Inventius, care zicea
că plecase pe mare la patru ani şi că navigase de două ori la capătul lumii până
să i se lase boaşele, deşi n-am priceput niciodată ce legătură avea una cu cealaltă.
— Ce ştiţi să faceţi? Care vă e meseria? întrebă
Titus de sub o pălărie enormă de pai pe care o purta
în timp ce-i supraveghea pe sclavii ce încărcau pe
corabie vadre de vin şi ulei.
Ochii lui erau nişte mărgele negre afundate în găvane zbârcite, după o viaţă
de mijit în soare.
— Păi, eu sunt pietrar, iar el e Fiul lui Dumnezeu.
Am rânjit.
Mi se părea că suntem mai interesanţi aşa decât dacă spunem că suntem doi
pietrari.
Titus îşi împinse pălăria de pai pe ceafa şi-1 măsură pe losua din cap până-n
picioare.
— Fiul lui Dumnezeu, ai? Cum e leafa?
losua se încruntă la mine.
— Ştiu zidărie şi tâmplărie şi amândoi avem spinări puternice.
— La bordul unei corăbii nu e cine ştie ce mare cerere de zidari. Aţi fost
vreodată pe mare?
— Da, am zis.
— Nu, zise losua.
— El a fost bolnav atunci, am adăugat. Eu am fost pe mare.
155
Titus râse.
— Bine, duceţi-vă şi daţi o mână de ajutor la încăr-catul vaselor ălora. Duc
un transport de porci până la Sidon, voi doi să aveţi grijă să stea cuminţi şi să nu
moară de căldură şi atunci poate-mi veţi fi de folos. Dar vă şi costă.
— Cât? întrebă Iosua.
— Cât aveţi la voi?
— Cinci shekeli, am zis.
— Douăzeci de shekeli, zise Iosua.
I-am tras lui Mesia un cot în coaste destul de ţeapăn încât să se îndoaie de
spate.
— Zece shekeli, am zis. Câte cinci de fiecare, asta
am vrut să zic când am zis cinci.
Aveam impresia că mă tocmeam cu mine însumi şi că nu mă descurcam prea
grozav.
— Atunci zece shekeli plus orice muncă îmi vine la
mână pentru voi. Dar dacă borâţi pe corabia mea, aţi
zburat peste bord, m-aţi auzit? Zece shekeli sau nimic.
— Categoric, am zis, trăgându-1 pe Iosua pe doc, spre locul unde sclavii
încărcau vedrele.
— Trebuie să-i spui că suntem evrei, nu ne putem îngriji de porci, spuse
Iosua când ne îndepărtaserăm suficient de căpitanul Titus încât să nu ne mai
audă.
Am înşfăcat de toarte unul dintre uriaşele urcioare cu vin şi m-am apucat
să-1 târâi spre corabie.
— Nu-i nimic, sunt porci romani. Nu le pasă.
— O, bine atunci, zise Iosua, apucând şi el un urcior şi ridicându-1 în
spinare. Apoi îi căzu fisa şi lăsă iar urciorul jos. Hei, stai aşa, nu se cade.
A
doua zi dimineaţa, am ridicat ancora odată cu fluxul. Iosua, eu, un echipaj de
treizeci de oameni, Titus şi cincizeci de aşa-zişi porci romani.
Până când ne-am desprins de docuri - Iosi şi cu mine opintindu-ne într-una
din ramele lungi - şi am
156
ieşit de-a binelea din port; până când am fixat ramele şi marea velă pătrată s-
a umflat deasupra punţii ca burta unui duh nesăţios; până când Iosua şi cu mine
ne-am urcat în partea din spate a navei, unde Titus stătea pe puntea înaltă şi
manevra una din cele două rame-cârme lungi şi am privit în urmă spre pământ şi
n-am mai văzut un oraş, ci o pată la orizont; până atunci, habar n-am avut că am
o frică profund înrădăcinată de călătoriile pe mare.
— Suntem mult prea departe de uscat, am zis. Mult
prea departe. Trebuie neapărat să cârmeşti mai spre
uscat, Titus, pe bune.
 Am arătat spre ţărm, în caz că Titus nu era sigur încotro s-o ia.
E logic, nu vi se pare? La urma urmei, am crescut într-o ţară aridă, în inima
ei, acolo unde până şi râurile nu sunt altceva decât nişte şanţuri cu apă mai mari.
Neamul meu vine din deşert. Singura dată când chiar am fost nevoiţi să
străbatem o mare, am mers pe jos. O călătorie pe mare părea, în fine, nefirească.
— Dacă Domnul ne-ar fi sortit călătoriilor pe mare, ne-am fi născut cu, ăă,
catarge, am zis eu.
— Asta-i cea mai mare prostie pe care ai spus-o vreodată, zise Iosua.
— Ştii să înoţi? întrebă Titus.
— Nu, am răspuns.
— Ba ştie, zise Iosua.
Titus mă înşfacă de ceafă şi mă aruncă peste pupa corăbiei.
157
M-am uitat cu îngerul la un film despre Moise. Raziei s-a enervat pentru că
nu apărea nici un înger în el. Nimeni din film nu semăna cu egiptenii pe care i-
am întâlnit eu.
— Aşa arăta Moise? l-am întrebat pe Raziei, care jupuia crusta de pe o pizza
cu brânză de capră, între două reprize de scuipat vitriol spre ecran.
— Nu, spuse Raziei, dar celălalt tip seamănă cu Faraon.
— Zău?
— Mda, spuse Raziei.
Sorbi printr-un pai ultima picătură dintr-o Cola, scoţând un zgomot
mitocănesc, apoi aruncă paharul de plastic de-a curmezişul camerei, în coşul de
gunoi.
— Deci ai fost acolo la vremea Ieşirii?
— Un pic înainte. Eu m-am ocupat de lăcuste.
— Cum a fost?
— N-a fost pe gustul meu. Eu voiam năpasta cu broaştele. îmi plac broaştele.
— Şi mie-mi plac broaştele.
— Nu ţi-ar fi plăcut plaga cu broaştele. S-a ocu-pat Ştefan. Un serafim.
Clătină din cap ca şi cum ar fi trebuit să ştiu vreun amănunt de culise despre
serafimi. Am pierdut o mulţime de broaşte. Presu-pun că a fost mai bine aşa,
totuşi, zise Raziei cu un oftat. N-ai cum să pui pe cineva căruia îi plac
broaştele să aducă o plagă cu broaşte. Dacă o făceam eu, ar fi fost mai
degrabă un fel de adunare amicală a broaştelor.
— Aşa n-ar fi mers, am zis.
— Ei, oricum n-a mers, nu? Adică Moise, un evreu, a fost cu ideea. Pentru
evrei, broaştele erau spurcate. Pentru egipteni, a fost ca şi cum le-ar fi căzut din
cer un mare ospăţ cu picioare de broască. Moise a sfeclit-o la faza asta. Ce mă
bucur că nu l-am ascultat apropo de plaga cu carnea de porc.
— Zău, chiar voia să aducă o plagă cu carne de porc? Porci care să cadă din
cer?
— Bucăţi mari. Costiţe, şuncă, picioare. Voia să fie totul în sânge. înţelegi tu,
carne de porc spurcată şi sânge spurcat. Egiptenii ar fi mâncat carnea de porc. L-
am convins să ne limităm la sânge.
— Vrei să spui că Moise era retardat?
Nu intenţionam să fiu ironic când am pus între-barea asta, eram conştient
că-1 întrebam pe veşnicul tătuc al retardaţilor. Şi totuşi...
— Nu, pur şi simplu nu-1 interesau rezultatele, zise îngerul. Dumnezeu
învârtoşase inima faraonu-lui, astfel încât să nu le dea drumul iudeilor. Puteam
noi să aruncăm din cer şi bivoli, că tot nu s-ar fi răzgândit.
— Aşa ceva merita văzut, am zis.
— Eu am propus să plouă cu foc, zise îngerul.
— Şi cum a fost?
— A fost frumos. Am dat cu ploaie numai pe palatele de piatră şi pe
monumente. Dacă nimiceam toţi evreii, ne-am fi anulat oarecum scopul.
— Bine gândit, am zis.
— Ei, mă pricep la vreme, zise îngerul.
— Da, ştiu, am spus.
Apoi am chibzuit o clipă cum Raziei era să-1 epuizeze de tot pe sărmanul
nostru chelner de la
159
room-service, Jesus, tot comandându-i costiţe în ziua când au fost trecute la
ofertă specială.
— Iniţial n-ai propus focul, nu-i aşa? Ai propus să plouă cu porc la grătar,
nu-i aşa?
— Tipul ăsta nu seamănă nici pe departe cu Moise, spuse îngerul.
în ziua aceea, când mă zbăteam în mare, încercând să înot ca să prind din
urmă corabia cu mărfuri care-şi croia drum prin apă cu toate pânzele întinse, am
constatat pentru prima oară că, aşa cum se lăudase, Raziei „se pricepea la
vreme". Iosua se aplecase peste bord, la pupa, urlând pe rând la mine şi la Titus.
Era destul de limpede că nici măcar cu vântul blând care bătea în ziua aia n-
aveam să prind în veci corabia din urmă, iar când m-am uitat către ţărm, n-am
văzut altceva decât apă. E ciudat ce-i trece omului prin cap în momente din
astea. Primul meu gând a fost: „Ce mod incredibil de stupid de a muri". Apoi mi-
am zis: „Iosua n-o să reuşească în veci să se descurce fără mine". Moment în
care m-am apucat să mă rog, nu pentru propria-mi cruţare, ci pentru Iosua. M-am
rugat Domnului să-1 aibă în pază, apoi m-am rugat pentru binele şi fericirea lui
Maggie. Apoi, tocmai când mi-am lepădat cămaşa şi am pornit-o într-un crawl
lent spre ţărm, pe care ştiam că nu-1 voi vedea niciodată, vântul s-a oprit. Pur şi
simplu s-a oprit. Marea s-a netezit şi singurele zgomote pe care le mai auzeam
erau strigătele îngrozite ale echipajului de pe corabia lui Titus, care se oprise pe
apă ca şi cum ar fi aruncat ancora.
— Vino încoace, Biff! mi-a strigat Iosua.
Când m-am întors în apă, mi-am văzut prietenul gesticulând spre mine de la
pupa corăbiei nemişcate. Lângă el, Titus se ghemuise ca un copil speriat. Pe
catargul de deasupra lor stătea o siluetă înaripată,
care, după ce am înotat până la corabie şi am fost nălţat la bord de o mână de
marinari speriaţi la culme, 8-a dovedit a fi îngerul Raziei. Spre deosebire de
dăţile trecute când îl văzuserăm, purta o mantie neagră ca umoala, iar penele
aripilor lui aveau lucirea negru-al-hftstrie a mării luminate de lună. Când m-am
întors la Iosua, pe puntea înaltă de la pupa, îngerul şi-a luat /borul şi a aterizat
delicat pe puntea din spatele nostru. Titus îşi ascundea capul cu braţele, ca şi
cum s-ar fi ferit de un agresor şi părea că încearcă să se scurgă printre scândurile
punţii.
— Tu, vorbi Raziei către fenician, iar Titus îşi ridică
ochii, privind printre braţe. Să nu care cumva să pă
ţească ceva ăştia doi.
Titus încuviinţă din cap, încercă să spună ceva, dar se lăsă păgubaş când
vocea i se frânse sub greutatea spaimei. Până şi eu eram niţel cam speriat.
înveşmântat în negru, îngerul era fioros la vedere, chiar dacă era de partea
noastră. Iosua însă părea pe deplin în largul lui.
— Mulţumesc, îi spuse Iosi îngerului. E un mojic, dar e cel mai bun prieten
al meu.
— Mă pricep la vreme, spuse îngerul.
Şi, de parcă asta ar fi lămurit totul, bătu din uriaşele sale aripi negre şi-şi luă
zborul de pe punte. Marea rămase încremenită până când îngerul dispăru la
orizont, apoi briza se înteţi, pânzele se umflară, iar valurile începură să
clipocească la prora. Titus îndrăzni să arunce o privire furişă din poziţia lui
ghemuită, apoi se ridică încet şi luă una dintre ramele-cârme sub braţ.
— O să-mi trebuiască o cămaşă nouă, am zis.
— Poţi s-o iei pe-a mea, se oferi Titus.
— Nu crezi c-ar trebui să mergem mai pe lângă coastă?
— S-a făcut, stăpâne milostiv, s-a făcut.
160
161
— Maică-ta mănâncă ciupercile de pe picioarele leproşilor, am zis.
 — Chiar voiam să am o discuţie cu ea pe tema asta,
zise Titus.
— Deci ne înţelegem, am spus.
— Categoric, mă asigură Titus.
— Căcat, mormăi Iosua. Iar am uitat să-1 întreb pe înger cum e cu mine şi
femeile.
T
ot restul drumului, Titus a fost mult mai amabil şi, ciudată treabă, n-am fost
puşi să manevrăm nici o ramă uriaşă când am oprit în port şi nici să ajutăm la
încărcatul sau descărcatul vreunei mărfi. Echipajul evita orice contact cu noi şi a
avut grijă de porci în locul nostru chiar şi fără să i-o cerem. Frica mea de
călătoriile pe mare se ostoise după o zi şi, în timp ce briza necurmată ne purta
spre miazănoapte, Iosua şi cu mine priveam delfinii care veneau să înoate în
valurile de la prova sau stăteam serile întinşi pe punte, inspirând mirosul de
cedru emanat de lemnul corăbiei, ascultând scârţâitul frânghiei şi pârghiilor şi
încercând să ne închipuim cu voce tare cum o să fie când o să-1 găsim pe
Baltazar. Dacă Iosua n-ar fi ţinut-o langa cu întrebările lui despre sex, ar fi fost
într-adevăr o călătorie plăcută.
— împreunarea nu-i singurul păcat, Iosi, am încercat eu să-i explic. Te ajut
cu plăcere, dar ai de gând să mă pui să fur ca să-ţi explic ţie cum e ? Apoi o să
mă pui să şi omor pe cineva ca să înţelegi tu cum e?
— Nu, diferenţa e că nu vreau să omor pe nimeni.
— Bine, îţi mai spun o dată. Tu ai vintre, are şi ea vintre. Dar deşi le zice
vintre la amândouă, sunt diferite...
— Pricep aspectul mecanic al chestiunii. Ce nu înţeleg eu e aspectul simţirii.
— Ei, păi, e plăcut, asta ţi-am zis.
162
— Dar nu pare corect. De ce-ar fi făcut Dumnezeu păcatul plăcut, ca mai
apoi să-1 pedepsească pe om pe chestia asta?
— Ascultă, ce-ar fi să-ncerci? am zis. Am ieşi mai ieftin aşa. Sau, încă şi mai
bine, însoară-te, nici măcar n-ar mai fi păcat.
— Atunci n-ar mai fi acelaşi lucru, nu? întrebă Iosi.
— De unde să ştiu eu, n-am fost niciodată însurat.
— Pentru tine e mereu la fel?
— Păi, da, în anumite privinţe.
— Care privinţe?
— Păi, până acum, pare să fie umed.
— Umed?
— Mda, dar nu pot să zic că aşa e mereu, vorbesc doar despre experienţa
mea. N-ar fi mai bine să întrebăm o târfa?
— Ba încă şi mai bine, spuse Iosua, uitându-se în jur, o să-1 întreb pe Titus.
E mai bătrân şi pare să fi păcătuit o grămadă.
— Mda, mă rog, dacă se pune şi faptul că aruncă evrei în mare, aş zice că e
mare specialist, dar asta nu înseamnă...
Iosua alergase deja la pupa, urcase o scară până pe puntea înaltă şi intrase
într-un mic cort care trecea drept cabina căpitanului. In cort, Titus stătea rezemat
de un morman de perne, sorbind dintr-o butelcă cu vin pe care am văzut că i-a
oferit-o lui Iosua.
Când l-am ajuns din urmă, Titus spunea:
— Deci vrei să ştii cum e futaiu' ? Ei bine, fiule, ţi-ai găsit omul. Am futut la
vreo mie de femei, băieţi cam la vreo mie şi cinci sute, ceva oi, porci, niscaiva
găini şi câte o broască-ţestoasă din când în când. Ce anume vrei să ştii?
— Pleacă de lângă el, Iosi, am zis eu, luând butelcă şi pasându-i-o înapoi lui
Titus, în timp ce-1 împingeam pe
163
Iosua înapoi. Mânia Domnului îl poate lovi în orice clipă. Măiculiţă, broaşte-
ţestoase, asta sigur e faptă de ruşine.
Titus s-a înflorat când am pomenit de mânia Dom-nului, ca şi cum îngerul s-
ar fi putut întoarce din clipă-n clipă să-1 spânzure de catarg.
Iosua rămase pe poziţie.
— Deocamdată hai să ne limităm la partea cu fe
meile, dacă n-ai nimic împotrivă.
Iosua îl bătu uşor pe braţ pe Titus, ca să-1 liniştească. Ştiam ce efect avea
atingerea aia: Titus avea să simtă cum frica se scurge din el ca apa.
— Am futut toate tipurile de femei posibile. Am futut egiptence, grecoaice,
romane, evreice, etiopience şi femei din locuri care nici măcar nume n-au încă.
Am futut grăsane, slăbănoage, femei fără picioare, femei cu...
— Eşti însurat? i-o reteză Iosua înainte ca marinarul să se-apuce să ne spună
cum le-a futut el într-o lădiţă, cu o vulpiţă, în casă, cu şoarecii pe masă...
— Am o nevastă la Roma.
— E la fel cu soţia ta şi cu o târfă, să zicem?
— Ce, futaiu'? Nu, nu-i deloc la fel.
— E umed, am zis. Nu?
— Da, e umed. Dar asta nu-i...
L-am prins pe Iosua de tunică şi am dat să-1 iau târâş de acolo.
— Gata, te-ai lămurit. Hai să mergem, Iosi. Acum
ştii: păcatul e umed. Notează-ţi şi tu undeva pe dosul
minţii. Hai să ne luăm ceva de mâncare.
 Titus râdea.
— Voi, evreii, cu păcatul ăsta al vostru. Ştiţi că dacă aţi avea mai mulţi zei,
n-ar trebui să vă mai bateţi atâta capul că-1 înfuriaţi pe unul dintre ei?
— Cum să nu, am zis. O să accept sfaturi spirituale de la un tip care fute
ţestoase.
— N-ar trebui să fii aşa intolerant, Biff, zise Iosua. Nici tu nu eşti fără de
păcat.
— O, tu şi atitudinea ta de mare sfânt. N-ai decât Hă păcătuieşti singur de-
acum încolo, dacă asta vrei. Crezi că mie-mi face plăcere să mă culc noapte de
noapte cu târfe şi să-ţi descriu ţie procesul la nesfârşit?
— Ei bine, da, zise Iosua.
— Nu ăsta-i şpilu'. Şpilu' e că, mă rog... şpilu' e... mă rog. Vinovăţia. Adică...
broaştele-ţestoase. Adică...
Da, bine, eram tulburat. Daţi-mă în judecată. Niciodată n-o să mă mai pot
uita la o broască-ţestoasă fără să-mi închipui cum e siluită de un marinar fenician
jegos. Pe voi nu vă tulbură? Ia închipuiţi-vă acum. Vă aştept. Vedeţi?
— S-a scrântit, zise Titus.
— Tu să taci, viperă ticăloasă! spuse Iosua.
— Cum rămâne cu toleranţa? zise Titus.
— Asta-i pentru el, spuse Iosi. La mine e altfel.
Şi brusc, imediat ce spuse asta, Iosua păru să se
întristeze aşa cum nu-1 mai văzusem niciodată. O luă la pas greoi spre ţarcul
porcilor, unde se aşeză şi-şi luă capul în mâini de parcă ar fi fost încoronat cu
povara tuturor grijilor lumii. Preferă să stea singur până când am coborât de pe
corabie.
D
rumul Mătăsii, principala arteră a negoţului, a circulaţiei obiceiurilor şi
culturii dinspre lumea romană spre Orientul îndepărtat, se termina acolo unde
întâlnea marea, în oraşul-port Seleucia Pieria, portul şi fortăreaţa navală care
hrănea şi păzea Antiohia încă de pe vremea lui Alexandru. Când coboram de pe
corabie împreună cu echipajul, căpitanul Titus ne opri pe pasarelă. Ţinea mâinile
întinse, cu palmele în jos. Iosua şi cu mine am întins mâinile, iar Titus dădu
drumul în palmele noastre monedelor cu care plătiserăm drumul.
— Puteam să am scorpioni în căuşul palmelor, dar
voi doi aţi întins mâinile fără să clipiţi.
164
165
— Am plătit un preţ cinstit, spuse Iosua. Nu trebuie să ne dai banii înapoi.
— Era cât pe ce să-ţi înec prietenul. îmi pare rău.
 — Ai întrebat dacă ştie să înoate înainte să-1 arunci în apă. I-ai dat o şansă.
M-am uitat în ochii lui Iosua, ca să văd dacă nu cumva glumeşte, dar era
limpede că nu glumea.
— Totuşi, spuse Titus.
— Aşa că poate ţi se va da şi ţie o şansă într-o bună zi, spuse Iosua.
— O şansă subţire ca pişatu', am adăugat.
Titus rânji la mine.
— Ţineţi-o pe malul portului până ajungeţi la un râu. Ăla-i Orontes. Ţineţi-o
pe malul stâng şi o să ajungeţi la Antiohia până se întunecă. Acolo, în piaţă, o să
găsiţi o bătrână care vinde ierburi de leac şi talis-mane. Nu ţin minte cum o
cheamă, dar e chioară şi poartă o tunică stacojie de Tir. Dacă există vreun
vrăjitor în Antiohia, ea va şti precis unde-1 găsiţi.
— De unde-o cunoşti pe bătrâna asta ? l-am întrebat.
— De la ea îmi cumpăr praful de penis de tigru.
Iosua se uită întrebător la mine.
— Ce? am zis. Am avut şi eu două-trei târfe acolo, n-am făcut schimb de
reţete. Apoi m-am uitat la Titus. Ar fi trebuit să fac?
— E pentru genunchii mei, spuse marinarul. Mă dor când plouă.
Iosua mă luă de umăr şi începu să mă tragă de-acolo.
— Du-te cu Dumnezeu, Titus, spuse el.
— Pune şi tu o vorbă bună pentru mine la ăla cu aripi negre, spuse Titus.
Când ne-am amestecat în şuvoiul de negustori şi marinari din preajma
portului, am zis:
— Nu crezi că ne-a dat banii înapoi pentru că 1-a
speriat îngerul?
— Deci bunătatea i-a domolit frica şi a fost şi spre câştigul nostru, spuse
Iosua. Cu atât mai bine. Crezi că preoţii sacrifică mieii de Paşte din motive mai
nobile?
— O, ai dreptate, am zis, fără să am habar ce legătură avea una cu cealaltă şi
întrebându-mă în continuare dacă tigrii nu protestau când li se punea praf pe
penis. (Presupun că nu-i mai mănâncă, dar trebuie să fie o îndeletnicire
periculoasă.) Hai să căutăm babor-niţa, am zis.
M
alul râului Orontes era un şuvoi de viaţă şi culoare, texturi şi mirosuri,
începând din port şi până-n piaţa din Antiohia. Erau oameni de toate staturile şi
culorile pe care mi le închipuisem vreodată, unii desculţi şi îmbrăcaţi în zdrenţe,
alţii înveşmântaţi în mătăsuri scumpe şi pânză purpurie de Tir, despre care se
povestea că e vopsită cu sângele unui melc veninos. Erau care cu boi, lectici şi
palanchine purtate chiar şi de câte opt sclavi. Soldaţi romani călare sau pe jos
supravegheau mulţimea, iar marinari dintr-o groază de neamuri se desfătau cu
băutură, zarvă şi cu senzaţia de pământ sub picioare. Negustori, milogi,
vânzători şi târfe alergau după zornăitul monedelor, în timp ce profeţi
autoprocla-maţi perorau învăţături din vârfurile stâlpilor de care se legau
corăbiile pe râu - oameni sfinţi înşiraţi unul după altul, predicând, ca un rând de
coloane greceşti guralive. Fumul se înălţa, albastru şi plin de miasme, deasupra
şuvoiului de oameni, ducând cu el mirosul de mirodenii şi de grăsime din
cazanele dughenelor cu mâncare unde bărbaţi şi femei îşi lăudau marfa în
incantaţii ritmice, obsedante, care ţi se amestecau în urechi când treceai - ca şi
cum îşi pasau unul altuia cântările, ca să nu ai parte de nici măcar o clipă de
tăcere.
Singurul lucru comparabil pe care-1 văzusem vreodată era şirul de pelerini
care se întindea până la
167
Ierusalim în zilele de sărbătoare, dar acolo nu văzuserăm niciodată atâta
culoare, nu auziserăm atâta zgomot şi nu simţiserăm atâta freamăt.
Ne-am oprit la o tarabă şi am cumpărat o băutură neagră şi caldă de la un
moş zbârcit care purta pe post de pălărie un leş împăiat de pasăre. Ne-a arătat
cum prepară licoarea din boabe care erau mai întâi prăjite, apoi măcinate într-o
pulbere, apoi amestecate cu apă fiartă. Am priceput toată povestea asta prin
pantomimă, căci omul nu vorbea nici una dintre limbile cunoscute nouă. A
amestecat licoarea cu miere şi ne-a dat-o, dar când am gustat din ea, tot nu părea
să fie aşa cum trebuie. Părea, ştiu şi eu, prea întunecată. Am văzut lângă noi o
femeie care trăgea după ea o capră, i-am luat lui Iosua paharul din mână şi am
fugit după femeie. Cu permisiunea ei, am stors un pic de lapte din ugerul caprei
în paharele noastre. Bătrânul protestă de parcă am fi săvârşit cine ştie ce
sacrilegiu, dar laptele era cald şi înspumat, numai bun ca să ia din amăreala
licorii negre. Iosua o dădu pe gât pe a lui, apoi îi ceru bătrânului încă două,
întinzându-i totodată femeii cu capra o mică monedă de alamă, pentru deranj.
Iosi îi dădu înapoi bătrânului cel de-al doilea pahar să guste şi, după multe
strâmbături, acesta luă o înghiţitură. Gura fără dinţi i se lăţi într-un zâmbet şi,
înainte s-o luăm din loc, părea să fi încheiat un soi de târg cu femeia cu capra. L-
am privit pe bătrân cum macină boabe într-un cilindru de aramă, în timp ce
femeia îşi mulgea capra într-un vas adânc de lut. Alături era un negustor de
mirodenii şi simţeam miros de scorţişoară, cuişoare şi ienibahar, expuse în coşuri
aşezate pe pământ.
— Ştii, i-am zis femeii în latineşte, după ce vă-nţe-legeţi între voi, încercaţi
să presăraţi nişte scorţişoară deasupra. S-ar putea să iasă a-ntâia.
— Vezi că-ţi pleacă prietenul, zise ea.
 M-am întors şi m-am uitat în jur, zărind creştetul capului lui Iosua chiar când
dădea colţul înspre piaţa Antiohia şi un nou puhoi de lume. Am alergat să-1
ajung din urmă.
Iosua se ciocnea din mers de oamenii din mulţime, aparent dinadins, şi
murmura doar cât să-1 aud de fiecare dată când lovea pe cineva cu umărul sau
cotul.
— L-am tămăduit. Am tămăduit-o. I-am alinat sufe
rinţa. L-am tămăduit. L-am mângâiat. Ooo, tipul ăla
n-avea nimic, doar că putea. Am tămăduit-o. Hopa, a
fost pe lângă. Tămăduit. Tămăduit. Mângâiat. Liniştit.
Oamenii se întorceau să se uite după Iosi, aşa cum ne uităm când ne calcă un
străin pe picior, doar că oamenii ăia păreau ori zâmbitori, ori zăpăciţi, dar nu
iritaţi, cum m-aş fi aşteptat.
— Ce faci? l-am întrebat.
— Exersez, spuse Iosua. Aoleu, deget strivit rău. Se întoarse pe călcâie, cât
pe ce să sară din sandale, şi plesni un omuleţ mărunt şi pleşuv peste ceafă. Acum
e mai bine.
Tipul pleşuv se întoarse şi se uită în urmă să vadă cine îl lovise. Iosi se
îndepărta cu spatele.
— Ce-ţi mai face degetul? îl întrebă Iosua în latină.
— Bine, răspunse tipul pleşuv şi zâmbi, un zâmbet oarecum nătâng şi
visător, de parcă degetul tocmai îi comunicase că toate sunt bune şi frumoase pe
lume.
— Du-te cu Dumnezeu şi...
Iosi se răsuci, sări, ateriza cu ambele mâini pe umerii unor necunoscuţi şi
strigă:
— Ura! Dublă tămăduire! Mergeţi cu Dumnezeu,
prieteni, îndoit!
Devenea oarecum jenant. Oamenii începuseră să se ţină după noi prin
mulţime. Nu mulţi, câţiva. Poate cinci sau şase, toţi cu zâmbetul ăla visător pe
mutre.
— Iosua, poate că ar fi cazul, ăă, să te potoleşti niţel.
168
169
— îţi vine să crezi că toţi oamenii ăştia au nevoie
de tămăduire? L-am tămăduit.
Iosi se lăsă pe spate şi-mi şopti în ureche:
— Tipul ăla era sifilitic. O să se pişe fără durere pentru prima dată de ani
întregi. Pardon. Se întoarse înapoi în mulţime. Tămăduit, tămăduit, alinat,
mângâiat.
— Suntem străini aici, Iosi. Atragi atenţia asupra noastră. S-ar putea să fie
periculos...
— Doar nu-s orbi sau ciungi. O să trebuiască să ne oprim dacă dăm de ceva
grav. Tămăduit. Dumnezeu să te binecuvânteze. O, tu nu vorbeşti latineşte? Ăă...
greceşte? Ebraică? Nu?
— Lasă, Iosi, că se prinde el, am zis. Ar trebui s-o căutăm pe bătrână.
— O, aşa e. Tămăduită! Iosi o plesni tare peste faţă pe femeia drăguţă.
Soţul ei, un individ masiv într-o tunică de piele, nu păru prea încântat.
Scoase un pumnal de la brâu şi dădu să se apropie de Iosua.
— Scuze, domnule, spuse Iosua, fără să bată în retra
gere. Altfel nu se putea. Un drac mic, trebuia scos din
ea. L-am alungat în câinele ăla de colo. Mergi cu Dumne
zeu. Mulţumesc, mulţumesc frumos.
Femeia îl prinse pe bărbat de braţ şi-1 învârti pe loc. Avea încă pe faţă urma
palmei lui Iosua, dar zâmbea.
— M-am întors! îi spuse brbatului ei. M-am întors,
îl zgâlţâi, iar furia bărbatului păru să sece. Se uită
iar la Iosua cu o expresie atât de îngrozită că am crezut că o să leşine. Scăpă
cuţitul şi-şi luă soţia în braţe. Iosua alergă înainte şi-i cuprinse pe amândoi în
braţe.
— Ai de gând să termini, te rog? am stăruit.
— Dar îi iubesc pe oamenii ăştia, spuse Iosi.
— îi iubeşti, nu-i aşa?
— Da.
— Ăsta voia să te omoare.
- Se mai întâmplă. Pur şi simplu n-a înţeles. Acum înţelege.
— Mă bucur că i-a picat fisa. Hai s-o găsim pe bătrânică.
— Da, şi dup-asta hai să ne întoarcem şi să ne mai luăm o băutură din aia
caldă, spuse Iosua.
A
m găsit-o pe baborniţă vânzând o legătură de picioare de maimuţă unui
negustor gras, care purta haine vărgate de mătase şi o pălărie conică ţesută dintr-
un soi de buruiană tare.
— Dar astea toate sunt labe din spate, protesta negustorul.
— Aceeaşi vrajă, la un preţ mai bun, spuse baborniţă, trăgându-şi şalul care-i
acoperea o parte a feţei pentru a lăsa la iveală un ochi alb lăptos.
Evident, asta era manevra ei de intimidare. Negustorul n-avea de gând să se
lase.
 — Ştie toată lumea că laba din faţă a unei maimuţe e cel mai bun talisman ca
să ghiceşti viitorul, dar alea din spate...
— Ai fi zis că maimuţa ar fi trebuit să prevadă ce-o aşteaptă, am spus eu şi s-
au uitat amândoi la mine de parcă tocmai le-aş fi strănutat peste falafel.
Bătrâna se dădu înapoi ca şi cum ar fi vrut să arunce cu vreo vrajă sau cu
vreo piatră în mine.
— Dacă ar fi adevărat, am continuat eu, deci...
Chestia cu ghicitul viitorului cu laba de maimuţă...
Deci... Pentru că ea are patru din astea... adică labe...
şi, ăă... Nu mai contează.
— Cât costă astea? zise Iosua, scoţând o mână de
tritoni uscaţi din coşurile baborniţei.
Bătrâna se întoarse spre Iosi.
— N-ai ce face cu atâţia, zise baborniţă.
— Nu?
170
171
— Astea nu-s bune de nimic, spuse negustorul, fluturând picioarele din spate
de la două răposate mai-muţe şi jumătate, care semănau cu nişte picioare micuţe
de om, doar că erau păroase, iar degetele erau mai lungi.
— Dacă erai maimuţă, pun rămăşag că ţi-ar fi picat bine, ca să nu-ţi târăşti
curu' pe pământ, m-am vârât eu în discuţie, împăciuitor ca întotdeauna.
— Păi, atunci câţi îmi trebuie? zise losua, între-bându-se cum se
transformase diversiunea asta menită să mă salveze într-o tocmeală pentru tritoni
crocanţi.
— Câte cămile constipate ai? întrebă băbătia, losua dădu drumul tritonilor
uscaţi înapoi în coş.
— Păi, ăă...
— Sunt buni? întrebă negustorul. Adică de scos
dopu' la cămile.
— Nu dau greş niciodată.
Negustorul se scarpină cu o labă de maimuţă în
barba ţuguiată.
— îţi dau cât ceri pe labele astea de maimuţă de doi bani dacă pui şi o mână
de tritoni la socoteală.
— S-a făcut, zise baborniţa.
Negustorul deschise desaga care-i atârna pe umăr şi îşi vârî în ea labele de
maimuţă, la care adăugă o mână de tritoni.
— Deci cum se face cu ăştia ? Faci ceai din ei şi-1 dai
 cămilei să-1 bea?
— Pe partea ailaltă, spuse baborniţa. Se bagă întregi.
Dup-aia numeri până la o sută şi te dai la o parte.
Negustorul făcu ochii mari, apoi şi-i miji şi se întoarse spre mine.
— Puştiule, zise el, dacă ştii să numeri până la o sută, am o treabă pentru
tine.
— I-ar face mare plăcere să lucreze pentru Domnia Ta, domnule, spuse
losua, dar trebuie să-1 găsim pe Baltazar, magul.
Baborniţa şuieră şi se trase înapoi în colţul dughenei, acoperindu-şi toată
faţa, mai puţin ochiul lăptos.
— De unde ştii tu de Baltazar?
îşi ţinea mâinile în faţă, ca pe nişte gheare şi se vedea că tremură.
— Baltazar! am zbierat eu la ea, iar bătrâna aproape
că sări prin peretele din spatele ei.
Am chicotit şi tocmai mă pregăteam s-o baltazaresc iarăşi când interveni
Iosi.
— Baltazar a venit de-aici până-n Betleem, ca să asiste la naşterea mea,
spuse losua. Am nevoie de sfatul lui. De înţelepciunea lui.
— Sunteţi gata să vă înfrăţiţi cu întunericul, să vă înhăitaţi cu dracii şi să
zburaţi cu duhul cel rău, ca Baltazar? Să nu vă prind pe lângă taraba mea,
dispăreţi de-aici. Făcu semnul pentru deochi, care era redundant în cazul ei.
— Nu, nu, nu, am zis. Nici vorbă de aşa ceva. Magul a uitat nişte, ăă, tămâie
acasă la losua. Trebuie să i-o înapoiem.
Femeia mă fixă cu ochiul cel bun.
— Minţi.
— Da, minte, spuse Iosi.
— BALTAZAR! i-am urlat eu în faţă.
N-a avut acelaşi efect ca prima oară şi am fost un pic dezamăgit.
— Termină, spuse ea.
losua se întinse după mâna ei noduroasă.
— Bunico, zise el, căpitanul corăbiei noastre, Titus
Inventius, a zis că ştii matale unde e Baltazar. Te rog
să ne ajuţi.
Bătrâna păru să se relaxeze şi, taman când credeam că o să zâmbească, îi arse
lui losua una peste mână cu ghearele şi sări îndărăt.
— Titus Inventius e o lepădătură, strigă ea.
172
173
Iosua se holba la sângele care se aduna în zgârieturile de pe dosul mâinii şi
am crezut o clipă că o să leşine. Niciodată nu înţelegea când cineva era violent
sau hain. Probabil că aş fi stat jumătate de zi să-i explic de ce-1 zgâriase bătrâna,
dar în momentul ăla eram furios.
— Ştii ce ? Ştii ce ? Ştii ce ? Ii fluturam un deget sub nas. L-ai zgâriat pe
Fiul lui Dumnezeu. Vai de curul tău, aşa să ştii.
— Magul e plecat din Antiohia şi ducă-se pe pustii,
scrâşni baborniţa.
Negustorul gras asistase la toată scena fără să spună o vorbă, dar acum
începuse să râdă aşa de tare, că abia o mai auzeam pe bătrână bolborosind
blesteme.
— Deci vrei să dai de Baltazar, ai, Fiul Domnului?
Iosua ieşi din contemplarea buimacă a rănilor lui şi
se uită către negustor.
— Da, domnule, îl cunoaşteţi?
— Pentru cine crezi că-s labele de maimuţă? "Vino
după mine.
Se întoarse pe călcâie şi o şterse fără să mai spună
o vorbă.
In timp ce-1 urmam pe negustor pe o alee atât de îngustă, că aproape
atingeam pereţii cu umerii, m-am întors iar spre băbătie şi am strigat:
— Vai de curul tău, babo! Ţine minte ce-ţi spun.
Ea şuieră şi făcu iar semnul de deochi.
— Era un pic cam sinistră, spuse Iosua, uitându-se
iar la zgârieturile de pe mână.
— Nu fi intolerant, Iosi, nici tu nu eşti fără de sinistroşenie.
— Unde crezi că ne duce tipul ăsta?
— Probabil undeva unde ne poate ucide şi omorî.
— Da, cel puţin una din două.
174
Capitolul 11
De la încercarea mea de evadare, nu-1 mai pot scoate nicicum pe înger din
cameră. Nici măcar pentru scumpa lui Soap Opera Digest. (Şi da, când plecase
prima dată după ea ar fî fost un moment propice să evadez, dar atunci nu
gândeam aşa, deci mai scutiţi-mă.) Azi am încercat să-1 conving să-mi aducă o
hartă.
— Pentru că nimeni n-o să ştie locurile despre care scriu, de-aia, i-am zis.
Vrei să scriu în graiul ăsta ca să-nţeleagă oamenii ce spun şi atunci de ce să
folosesc nume de locuri care nu mai sunt de mii de ani? îmi trebuie o hartă.
— Nu, a zis îngerul.
 — Când zic că am făcut două luni pe drum cu cămila, ce-o să însemne
chestia asta pentru oamenii ăştia, care pot străbate un ocean în câteva ceasuri?
Trebuie să cunosc distanţele moderne.
— Nu, a zis îngerul.
(Ştiaţi că în hoteluri veioza se priponeşte de noptieră în cuie, drept care e o
unealtă de persuasiune ineficientă când încerci să lămureşti un înger căpos să-ţi
adopte modul de gândire? M-am gândit că ar trebui să ştiţi şi voi. Păcat, totuşi, e
o veioză aşa de trainică.)
— Dar cum să povestesc eu faptele eroice ale
arhanghelului Raziei dacă nu pot să spun unde s-au
175
petrecut faptele lui? Ce, vrei să scriu „O, undeva oarecum pe stânga cum te
uiţi spre Marele Zid, a apărut guzganul ăla ordinar de Raziei arătând ca dracu',
având în vedere că străbătuse sau nu cale lungă ? Asta vrei ? Sau ar trebui să stea
scris că „Şi atunci, la doar o milă de portul Ptolemais, am fost încă o dată
blagosloviţi cu splendoarea strălucitoare a arhanghelului Raziei?" Ai, cum vrei?
(Ştiu la ce vă gândiţi, că îngerul îmi salvase viaţa când Titus mă aruncase
peste bord şi că ar trebui să fiu mai iertător cu el, nu? Că n-ar trebui să încerc să
manipulez o biată fiinţă care a fost înzestrată cu ego, dar nu şi cu liber-arbitru
sau capacitatea de a gândi creativ, nu? Bine, o observaţie corectă. Dar ia să vă
amintiţi, vă rog, că îngerul s-a băgat pentru mine doar pentru că se ruga Iosua să
fiu salvat. Şi ia vă rog să vă amintiţi că ne-ar fi putut scuti de multe probleme de-
a lungul anilor dacă ne-ar fi ajutat mai des. Şi vă rog să nu uitaţi că - deşi e poate
cea mai arătoasă creatură pe care mi-a fost dat s-o văd vreodată - Raziei e prost
făcut grămadă. Cu toate astea, perierea egoului a funcţionat.)
— O să-ţi aduc o hartă.
Şi mi-a adus. Din păcate, portarul n-a găsit decât o hartă a lumii scoasă de o
companie aeriană care colaborează cu hotelul. Deci cine ştie cât o fi de exactă.
Pe harta asta, următoarea etapă a călătoriei noastre e lungă de vreo cincisprezece
centimetri şi ne-ar fi adus treizeci de mii de mile în puncte de fidelitate. Cred că
asta lămureşte lucrurile.
P
e negustor îl chema Ahmad Mahadd Ubaidullangaji, dar ne-a zis că-i puteam
spune „stăpâne". Noi i-am spus Ahmad. Ne-a dus prin oraş până pe un deal unde
făcuse popas caravana lui. Avea o sută de cămile, pe care le mâna pe Drumul
Mătăsii, împreună cu doisprezece
oameni, două capre, trei cai şi o femeie surprinzător de mămoasă, pe care o
chema Kanuni. Ne-a dus în cortul lui, care era mai mare decât ambele case în
care crescu-serăm eu şi Iosua. Ne-am aşezat pe covoare preţioase, iar Kanuni ne-
a servit curmale umplute şi vin dintr-o carafă în formă de dragon.
— Deci ce treabă are Fiul lui Dumnezeu cu prietenul
meu Baltazar? întrebă Ahmad.
înainte să apucăm să răspundem, pufni şi râse până când i se zgâlţâiră umerii
şi era cât pe ce să verse vinul. Avea o faţă rotundă, cu pomeţi înalţi şi ochi negri
şi înguşti care se boţeau la capete de prea mult râs şi vânt deşertic.
— îmi pare rău, prieteni, dar până acum nu m-am mai aflat niciodată în
prezenţa vreunui fiu de dumnezeu. Apropo, taică-tău care dumnezeu e?
— Păi, Dumnezeu ăla, am zis.
— Mda, spuse Iosua. Ăla.
— Şi cum îl cheamă pe dumnezeul tău?
— Taţi, spuse Iosi.
— Nu ne e îngăduit să-i spunem pe nume.
— Taţi! spuse Ahmad. Asta-i tare. începu iar să chicotească. Ştiam că sunteţi
evrei şi că nu vă e îngăduit să-i spuneţi pe nume dumnezeului vostru, voiam doar
să văd dacă marşaţi. Taţi. Asta face toţi banii.
— N-aş vrea să fiu nepoliticos, l-am întrerupt, iar răcoritoarele ne prind bine,
nu zic nu, dar se face târziu şi ai spus că ne duci la Baltazar.
— Şi aşa o să fac. Plecăm de dimineaţă.
— Unde plecăm? întrebă Iosi.
— La Kabul, oraşul unde locuieşte acum Baltazar.
Nu auzisem niciodată de Kabul şi simţeam că asta
nu-i a bună.
— Şi cât de departe e Kabul?
— Pe cămilă ar trebui să facem mai puţin de două
luni până acolo, spuse Ahmad.
176
177
Dacă aş fi ştiut atunci ce ştiu acum, poate că m-aş fi ridicat şi aş fi exclamat:
„Pe toţi dracii, omule, asta face în jur de cincisprezece centimetri şi treizeci de
mii de mile în puncte de fidelitate". Dar, cum pe atunci nu ştiam asta, n-am spus
decât:
— Căcat.
— Eu vă duc la Kabul, spuse Ahmad, dar ce ştiţi să faceţi ca să vă plătiţi
drumul?
— Eu ştiu tâmplărie, spuse Iosua. Tatăl meu vitreg m-a învăţat să repar o şa
de cămilă.
— Şi tu? Se uită la mine. Tu ce ştii să faci?
M-am gândit la experienţa mea de pietrar, dar am
 renunţat imediat la idee. Şi nici ucenicia mea ca prostul satului, de care
crezusem că o să mă pot agăţa oricând, n-avea să-mi fie de vreun folos.
Deţineam într-adevăr noua mea calificare de instructor de sex, dar ştiam pe
undeva că n-o să fie mare cerere pentru aşa ceva la un drum de două luni, cu
paisprezece bărbaţi şi o femeie mămoasă. Deci ce puteam să fac, ce pricepere
aveam care să-mi netezească drumul spre Kabul?
— Dacă dă colţu' careva din caravană, sunt un mare
bocitor, am zis. Vrei să auzi o jelanie?
Ahmad râse până dădu în bâţâială, apoi o strigă pe Kanuni să-i aducă desaga.
Cu ea în mână, scotoci înă-untru şi scoase tritonii uscaţi pe care-i cumpărase de
la băbătie.
— Ţine, o să ai nevoie de ei, spuse el.
C
ămilele muşcă. Fără vreun motiv anume, cămila te scuipă, te calcă în
picioare, te loveşte cu copita, rage, râgâie şi se băşeşte la tine. Sunt căpoase şi
când sunt în toanele cele mai bune şi incredibil de irascibile când sunt în toane
rele. Dacă le provoci, muşcă. Dacă vâri un animal amfibiu deshidratat înfigându-
ţi mâna până la cot în fundul unei cămile, o să se considere
provocată, ba chiar îndoit dacă manevra e executată în timp ce doarme.
Cămilele au atâta minte cât să fie viclene. Muşcă.
— Pot să tămăduiesc aşa ceva, spuse Iosua, ui-
tându-se la urmele uriaşe de dinţi de pe fruntea mea.
Ne ţineam după caravana lui Ahmad pe Drumul Mătăsii, care nu era nici
drum, nici din mătase. Era, de fapt, o potecă îngustă care traversa deşertul înalt,
stâncos şi neprimitor al Siriei de azi până în deşertul jos şi neprimitor al Irakului
de azi.
— A zis şaizeci de zile cu cămila. Asta nu înseamnă că ar trebui să mergem
călare, nu pe jos?
— Ţi-e dor de amicele tale, cămilele, ai? spuse Iosi cu rânjetul ăla obraznic
de Fiu al lui Dumnezeu.
Poate că era doar un rânjet normal.
— Sunt obosit, atâta tot. Am stat treaz jumătate din noapte ca să mă strecor
pe lângă animalele alea.
— Ştiu, spuse Iosua. Eu a trebuit să mă scol în zori ca să repar o şa înainte să
plecăm. Uneltele lui Ahmad cam lasă de dorit.
— Dă-i drumul şi fii tu martirul, Iosi, să nu cumva să te gândeşti la ce am
făcut eu toată noaptea. Spuneam doar că ar trebui să mergem călare, nu pe jos.
— O să mergem, spuse Iosi. Doar că nu acum.
Oamenii din caravană călăreau cu toţii, deşi câţiva
 dintre ei, printre care şi Kanuni, mergeau pe cai. Cămilele erau încărcate cu
desagi uriaşe cu unelte de fier, vopsele în formă de pudră şi lemn de santal,
destinate Orientului. La prima oază care ne-a ieşit în cale, Ahmad a dat caii la
schimb pe încă patru cămile, iar lui Iosua şi mie ni s-a dat voie să mergem
călare. Noaptea mâneam laolaltă cu bărbaţii, împărţind fiertură de grâne sau
pâine cu terci de susan, câte o fărâmă de brânză din când în când şi, uneori,
licoarea neagră şi fierbinte pe care o descoperiserăm la Antiohia (amestecată cu
178
179
zahăr de curmale şi servită cu spumă de lapte de capră şi scorţişoară pe
deasupra, la sugestia mea). Ahmad cina singur în cortul lui, în timp ce noi,
ceilalţi, cinam sub copertina pe care o ridicaserăm ca să ne adăpostească în cea
mai fierbinte parte a zilei. In deşert se face tot mai cald de la ceas la ceas, aşa că
cea mai fierbinte parte a zilei e spre sfârşitul după-amiezii, chiar înainte ca
apusul să stârnească vânturile dogoritoare care-ţi sug până şi ultima picătură de
apă din piele.
Nici unul dintre oamenii lui Ahmad nu vorbea ara-maica sau ebraica, dar
stăpâneau destulă latină sau greacă de bază cât să ne tachineze, pe mine şi pe
losua, apropo de nenumărate subiecte, preferatul lor fiind, bineînţeles, postul
meu de deconstipator-şef de cămile. Oamenii se trăgeau din vreo şase ţinuturi
diferite, multe dintre ele total necunoscute nouă. Unii erau negri ca etiopienii, cu
frunţi înalte şi membre lungi şi graţioase, în timp ce alţii erau scunzi, îndesaţi şi
crăcănaţi, cu umeri puternici, pomeţi înalţi şi mustăţi lungi şi răsucite ca ale lui
Ahmad. Nici măcar unul din ei nu era gras, slab sau greoi. La mai puţin de o
săptămână de când plecaserăm din Antiohia, ne-am prins că doi oameni erau
suficienţi pentru a îngriji şi conduce o caravană de cămile, aşa că nu eram deloc
dumiriţi de ce un tip aşa de şiret ca Ahmad ar lua cu el atâţia slujbaşi inutili.
— Tâlhari, spuse Ahmad, aranjându-şi cărnurile într-o poziţie mai comodă
pe spinarea cămilei. Dac-ar fi doar de-ngrijit animalele, mi-ar ajunge doi tembeli
ca voi. Ei sunt paznici. De ce credeaţi că poartă cu toţii arcuri şi lănci?
— Mda, am făcut, încruntându-mă la losua, n-ai văzut lăncile? Sunt paznici.
Ăă, Ahmad, n-ar trebui să avem şi eu cu losua lănci - când ajungem în zona cu
bandiţi, ziceam.
— Suntem urmăriţi de tâlhari de cinci zile deja, spuse Ahmad.
— N-avem nevoie de lănci, spuse losua. N-am să silesc pe nimeni să
păcătuiască dedându-se la jaf. Dacă cineva va voi ceva de la mine, n-are decât să
ceară şi eu îi voi da.
— Dă-mi toţi banii pe care-i mai ai, i-am zis.
— Las-o moartă, mi-o tăie losua.
 — Dar tocmai ai zis...
— Da, dar ţie nu-ţi dau.
I
osua şi cu mine dormeam de regulă noaptea sub cerul liber, lângă cortul lui
Ahmad sau, dacă noaptea era mai friguroasă decât de obicei, printre cămile,
unde trebuia să le suportăm mugetele şi sforăielile ca să ne adăpostim de vânt.
Paznicii dormeau în corturi de două persoane, mai puţin cei doi care stăteau de
strajă toată noaptea. In multe nopţi, cu mult după ce în tabără se făcuse linişte,
losua şi cu mine zăceam uitându-ne la stele şi cugetând la marile întrebări ale
vieţii.
— Iosi, crezi că bandiţii or să ne jefuiască şi or să ne omoare sau doar or să
ne jefuiască?
— întâi ne jefuiesc, apoi ne omoară, aşa cred, spuse Iosi. Şi în caz că am
ascuns noi ceva care le-a scăpat, ar putea să ne smulgă sub cazne locul unde se
află.
— Că bine zici, am spus.
— Crezi că Ahmad face sex cu Kanuni ? întrebă losua.
— Ştiu sigur că face. Mi-a zis el că face.
— Cum crezi că e ? Adică la ei ? El fiind atât de gras, iar ea atât de... ştii tu?
— Sincer, losua, prefer să nu mă gândesc la asta. Dar mersi că mi-ai băgat în
cap imaginea asta.
— Vrei să zici că ţi-i imaginezi pe ei doi împreună?
— Termină, losua. Nu pot să-ţi spun cum e păcatul. O să trebuiască să-1
comiţi singur. Şi dup-aia ce? O să trebuiască să omor pe careva ca să te lămuresc
pe tine cum e să omori?
180
181
— Nu, nu vreau să omor.
— Ei, pe ăsta s-ar putea să fii silit să-1 comiţi, Iosi. Nu cred că romanii or să
plece doar pentru că aşa le ceri tu.
— Găsesc eu o cale. Doar că deocamdată nu ştiu care o să fie aia.
— N-ar fi haios să nu fii Mesia? Adică dacă toată viaţa te-ai abţine de la a
cunoaşte femeia doar ca să afli că eşti un simplu proroc minor?
— Da, ar fi haios, spuse Iosi. Nu zâmbea.
— Destul de haios, nu?
C
ălătoria păru să treacă surprinzător de repede odată ce am aflat că eram
urmăriţi de tâlhari. Aveam despre ce vorbi, iar spinările ne-au rămas flexibile,
din moment ce ne răsuceam mereu în şa şi scrutam orizontul. Mai că m-am
întristat când, după ce se ţinuseră zece zile după noi, s-au hotărât în sfârşit să
atace.
Ahmad, care stătea de obicei în fruntea caravanei, rămase în urmă şi merse
pe lângă noi.
— Tâlharii or să ne atace prin surprindere în trecă-
toarea aia din faţă, spuse el.
Drumul şerpuia într-un canion cu povârnişuri abrupte pe ambele laturi, cu
bolovani uriaşi şi tancuri măcinate de vânt pe culmi.
— Se ascund printre stâncile alea de pe amândouă culmile, spuse Ahmad. Nu
vă holbaţi, că ne daţi de gol.
— Dacă ştii că or să atace, spuse Iosua, de ce nu oprim să ne apărăm?
— Oricum atacă, orice s-ar întâmpla. Prefer o ambus-cadă de care avem
ştiinţă uneia de care n-avem ştiinţă. Iar ei nu ştiu că noi ştim.
Am observat că paznicii îndesaţi şi mustăcioşi scot arcuri mici din desagile
de sub şei şi, cu discreţia
182
omului care-şi înlătură o pânză de păianjen de pe geană, le întind. Dacă te
uitai la ei de departe, abia dacă ţi-ai fi dat seama că s-au mişcat.
— Şi nouă ce ne dai de făcut? l-am întrebat pe Ahmad.
— încercaţi să nu muriţi. Mai ales tu, Iosua. Balta-zar o să se înfurie de-a
dreptul dacă apar cu tine mort.
— Stai aşa, spuse Iosua, Baltazar ştie că venim?
— Păi, normal că da, râse Ahmad. El mi-a zis să vă caut. Ce, crezi că ajut
toţi ţărănoii care umblă brambura prin piaţa din Antiohia?
— Ţărănoi?
Momentan, uitasem de ambuscadă.
— Acum câtă vreme ţi-a zis să ne cauţi?
— Nu ştiu, chiar când a plecat din Antiohia la Kabul, să tot fie vreo zece ani,
poate. Acum nu mai contează, trebuie să mă întorc la Kanuni, e speriată de
tâlhari.
— Lasă-i să se uite mai bine la ea, am zis. O să vedem noi cine pe cine
sperie.
— Nu vă uitaţi spre creste, mai zise Ahmad, înde-părtându-se călare.
T
âlharii coborâră în trombă pereţii canionului ca o avalanşă sincronizată,
forţându-şi cămilele la limita echilibrului şi stârnind înainte un şuvoi de pietre şi
nisip. Erau în jur de douăzeci şi cinci-treizeci, toţi îmbrăcaţi în negru, jumătate
călărind pe cămile şi agitând săbii sau bâte, iar cealaltă jumătate pe jos, cu suliţe
lungi, numai bune să străpungă un om cocoţat pe cămilă.
 Când tâlharii porniră de-a binelea atacul, lunecând cu toţii pe coasta
dealurilor, paznicii sparseră caravana la mijloc, lăsând un loc liber pe drum, unde
avea să culmineze şarja. Tâlharii aveau un elan atât de mare, că nu reuşiră să
schimbe direcţia. Trei dintre cămilele lor se prăbuşiră încercând să dea îndărăt.
183
Paznicii noştri se deplasau în două cete, cei cu suliţe lungi, trei la număr, în
faţă, iar arcaşii imediat în urma lor. Arcaşii îşi ocupară poziţiile şi sloboziră
săgeţile spre tâlhari, iar fiecare om căzut îşi trăgea după el doi-trei tovarăşi, până
când, în doar câteva clipe, atacul se transformase într-o avalanşă în toată regula
de pietre, cai şi oameni care se dădeau de-a dura. Cămilele răgeau şi auzeam
pocnet de oase şi urlete de oameni rostogolindu-se într-o grămadă însângerată pe
Drumul Mătăsii. Când vreunul din ei se ridica şi încerca să se năpustească spre
paznicii noştri, o săgeată îl dobora pe loc. Un tâlhar cocoţat pe o cămilă apăru şi
înainta spre capătul caravanei, unde cei trei suliţaşi îl dobo-râră într-o jerbă de
sânge. Fiecare mişcare din canion era întâmpinată cu săgeţi. Un tâlhar cu
piciorul rupt încercă să se întoarcă, urcând târâş peretele canionului, dar o
săgeată în ceafa îi curmă drumul.
Am auzit un geamăt în spatele meu şi nici n-am apucat să mă întorc, că losua
trecu pe lângă mine în galop întins, depăşindu-i pe arcaşii şi suliţaşii din capătul
nostru de caravană şi îndreptându-se direct spre grămada de bandiţi morţi şi
muribunzi. Sări jos din spinarea cămilei şi începu să alerge în jurul leşurilor ca
un nebun, agitându-şi braţele şi ţipând până când am auzit hârâitul gâtlejului lui
iritat.
— Terminaţi! Terminaţi!
Unul din tâlhari se mişcă, încercând să se ridice în picioare, iar arcaşii noştri
se dădură înapoi, ca să-1 secere, losua se aruncă peste tâlhar şi-1 culcă iar la
pământ. L-am auzit pe Ahmad dând ordin arcaşilor să nu tragă.
Un nor de praf se înălţa din canion, purtat de vântul blând al deşertului. O
cămilă cu un picior rupt răgea, iar o săgeată în ochi puse capăt chinurilor
animalului. Ahmad smulse o suliţă din mâna uneia din gărzile sale şi se apropie
de losua, care-1 apăra pe soldatul rănit.
184
— Dă-te la o parte, losua, spuse Ahmad, cu suliţa
pregătită. Trebuie să isprăvim ce-am început.
losua se uită în jur. Toţi bandiţii şi toate animalele lor muriseră. Sângele
curgea şiroaie în praf. Muştele se adunau deja la ospăţ. losua îşi croi drum prin
câmpul plin de leşuri de bandiţi până când se lipi cu pieptul de vârful din bronz
al suliţei lui Ahmad. Lacrimile îi şiroiau pe faţă.
— A fost nedrept, ţipă el.
 — Erau tâlhari. Ne-ar fî omorât şi ne-ar fi furat tot avutul dacă nu-i omoram
noi pe ei. Dumnezeul tău, tatăl tău, nu-i nimiceşte şi el pe păcătoşi ? Acum dă-te
la o parte, losua. Hai să isprăvim treaba.
— Eu nu sunt tatăl meu, aşa cum nici tu nu eşti. Nu-1 vei ucide pe omul ăsta.
Ahmad lăsă jos lancea şi clătină mâhnit din cap.
— Oricum o să moară, losua.
Simţeam agitaţia gărzilor, care nu ştiau ce să facă.
— Dă-mi plosca ta cu apă, spuse losua.
Ahmad îi aruncă plosca lui losua, apoi întoarse cămila şi se duse înapoi la
gărzile care-1 aşteptau. losua îi duse apa tâlharului rănit şi-i sprijini capul până
bău. Din stomacul tâlharului ieşea o săgeată, iar tunica lui neagră lucea de sânge.
losua îi acoperi blând ochii cu mâna, ca şi cum l-ar fi îndemnat să adoarmă, apoi
smulse săgeata şi o aruncă la o parte. Tâlharul nici măcar nu tresări. losua puse
mâna peste rană.
Din momentul în care Ahmad le poruncise să înce
teze tirul, nici una din gărzi nu se mişcase. Stăteau şi
se uitau. După câteva minute, tâlharul se ridică în capul
oaselor, iar losua se îndepărtă de el şi zâmbi. în clipa
aceea, în fruntea tâlharului încolţi o săgeată şi omul
căzu pe spate, mort. — Nu!
losua se răsuci către capătul caravanei, unde se afla Ahmad. Paznicul care
trăsese încă ţinea arcul pregătit,
185
ca şi cum ar fi trebuit să sloboadă o nouă săgeată, ca să termine treaba.
Urlând de furie, Iosua făcu o mişcare de parcă ar fi vrut să lovească aerul cu
mâna goală, iar paznicul fu azvârlit de pe cămilă şi izbit de pământ.
— Ajunge! ţipă Iosua.
Când paznicul se ridică în capul oaselor în praf, ochii îi erau ca nişte luni de
argint în orbite. îşi pierduse vederea.
M
ai târziu, după ce două zile n-am schimbat o vorbă, iar Iosua şi cu mine am
fost surghiuniţi mult în urma caravanei pentru că gărzile se temeau de noi, am
luat o gură din plosca mea cu apă, apoi i-am oferit-o lui Iosua. A luat o gură şi
mi-a dat-o înapoi.
— Mulţumesc, a zis Iosua.
A zâmbit şi am ştiut că o să-şi revină.
— Măi Iosua, fă-mi şi mie un serviciu.
— Zi.
— Adu-mi aminte să nu te calc pe bătături, da?
 O
raşul Kabul era construit pe cinci dealuri colţuroase, cu străzi dispuse în
terase şi clădiri construite parţial în coasta dealurilor. Nu se vedea nici urmă de
influenţă romană sau greacă în arhitectură, însă construcţiile mai mari aveau
acoperişuri de ţiglă răsucite la colţuri, un stil pe care Iosua şi cu mine aveam să-1
vedem în toată Asia înainte să ne încheiem călătoria. Localnicii erau mai toţi
oameni aspri şi vânoşi care semănau cu arabii, fără să aibă însă acel luciu al
pielii dat de un regim bogat în ulei de măsline. In schimb, chipurile lor păreau
mai osoase, trase de la vântul rece şi uscat al deşertului muntos. In piaţă erau
negustori şi comercianţi din China şi oameni care semănau cu Ahmad şi gărzile
lui crăcănate, o rasă pe care chinezii o numeau pur şi simplu barbară.
- Chinezilor le e aşa de frică de neamul meu, că au construit un zid înalt ca
un palat, lat precum cea mai lată stradă din Roma şi de zece ori mai întins decât
poţi vedea cu ochii, spuse Ahmad.
— Aha, am făcut, spunându-mi: ce sac de maţe min
cinos !
Iosua nu-i mai vorbise lui Ahmad de la atacul bandi-ţilor, dar zâmbi superior
la povestea lui cu marele zid.
— Cum îţi zic, spuse Ahmad. In noaptea asta stăm
la han. Mâine o să vă duc la Baltazar. Dacă plecăm
devreme, o să ajungem pe la orele prânzului, după care
nu mai sunteţi problema mea, ci a vrăjitorului. Ne
întâlnim în faţă, în zori.
în seara aceea, hangiul şi nevastă-sa ne-au servit o cină cu miel dres cu
mirodenii şi orez, cu un fel de bere făcută din orez, care ne-a clătit gâtlejul de
mizeria deşertului, adunată în două luni şi ne-a învăluit minţile într-o ceaţă
plăcută. Ca să facem economie la bani, ne-am luat două culcuşuri de paie sub
streşinile late şi arcuite ale hanului şi, deşi era oarecum reconfortant să am un
acoperiş deasupra capului pentru prima oară de luni întregi, m-am pomenit că
mi-e dor să mă uit la stele când adorm. Am stat treaz, pe jumătate beat, multă
vreme. Iosua a dormit somnul celor neprihăniţi.
A
doua zi, Ahmad ne-a întâmpinat în faţa hanului, nsoţit de doi dintre paznicii
lui africani şi cu două cămile în plus de căpăstru.
— Haideţi odată. Poate că drumul vostru se opreşte
aici, dar pentru mine e doar un ocol, spuse Ahmad.
Ne aruncă fiecăruia câte o coajă de pâine şi o bucată de brânză, chestie din
care am înţeles că trebuia să ne luăm micul dejun pe drum.
Am ieşit din Kabul şi am luat-o pe dealuri, până când am intrat într-un
labirint de canioane, care şerpuiau
186
187
prin munţi colţuroşi ce păreau sculptaţi de Dumnezeu din lut, apoi lăsaţi la
soare să se usuce până când lutul căpătase o nuanţă intensă de auriu care reflecta
lumina într-o ceaţă ce înghiţea umbra şi distrugea răcoarea. La orele amiezii nu
mai aveam deja nici cea mai vagă idee în ce direcţie mergem şi nici n-aş fi putut
jura că nu refăceam acelaşi traseu la nesfârşit, prin aceleaşi canioane, dar
paznicii negri ai lui Ahmad păreau să ştie drumul. în cele din urmă ne-au dus pe
după un cot până la un perete vertical de canion, înalt de două sute de picioare,
care sărea în ochi printre ceilalţi pentru că avea ferestre şi balcoane tăiate în el.
Era un palat scobit în piatră tare. La poale se înălţa o poartă placată cu fier, care
părea imposibil de urnit de mai puţin de douăzeci de inşi.
— Casa lui Baltazar, spuse Ahmad, îmboldindu-şi
cămila să îngenuncheze, ca să se poată da jos din şa.
Iosua mă împunse cu băţul lui de călărie.
— Hei, tu te aşteptai să dai peste aşa ceva?
Am clătinat din cap.
— Nu ştiu la ce mă aşteptam. Poate la ceva un pic mai - ştiu şi eu - mai mic.
— Crezi c-ai putea găsi drumul înapoi prin canioa-nele astea, la nevoie?
întrebă Iosua.
— Aiurea. Dar tu?
— Nici o şansă.
Ahmad se bălăbăni până la poarta masivă şi trase de un cordon care atârna
într-o spărtură din zid. De undeva dinăuntru am auzit dangătul unui clopot uriaş.
(Abia mai târziu aveam să descoperim că era sunetul unui gong.) O uşă mai mică
se deschise în poartă şi o fată scoase capul afară.
— Ce e?
Avea chipul rotund şi pomeţii înalţi ai asiaticelor şi aripi mari şi albastre
desenate pe faţă, deasupra ochilor.
— Sunt Ahmad. Ahmad Mahadd Ubaidullaganji.
I-am adus lui Baltazar băiatul pe care-1 aştepta.
Ahmad arătă în direcţia noastră. Fata părea sceptică.
— Un sfrijit. Eşti sigur că ăsta e?
— El e. Spune-i lui Baltazar că îmi rămâne dator.
— Cine-i ăla de lângă el?
— Prietenul lui idiot. Pe el nu cer nici un ban în plus.
— Ai adus labele de maimuţă? întrebă fata.
— Da, şi alte buruieni şi minerale pe care mi le-a cerut Baltazar.
 — Bine, aşteaptă aici. închise uşa, lipsi doar o clipă, apoi se întoarse.
Trimite-i doar pe ei doi, singuri. Baltazar trebuie să-i cerceteze şi dup-aia se
ocupă de tine.
— N-ai de ce să faci pe misterioasa, muiere, am fost în casa lui Baltazar de o
sută de ori. Lasă prostiile şi deschide uşa.
— Gura! strigă fata. Nimeni nu-1 ia în râs pe marele Baltazar. Trimite
încoace băieţii, singuri.
Apoi trânti uşiţa şi i-am auzit chicotitul răsunând pe ferestrele de sus.
Ahmad clătină din cap a dezgust şi ne făcu semn să intrăm pe uşă.
— Mergeţi şi gata. Nu ştiu ce i-a copt mintea, dar
duceţi-vă şi gata.
Iosua şi cu mine am descălecat, am dat jos desagii de pe cămilă şi am luat-o
tiptil spre uşă. Iosua se uită la mine ca şi cum n-ar fi ştiut ce să facă, apoi se
întinse după cordon, ca să sune la uşă, dar chiar în acel moment poarta se crăpă
doar atât cât să intrăm unul câte unul, dacă ne întorceam într-o parte. înăuntru
era întuneric beznă, cu excepţia unei fâşii înguste de lumină, care nu ne spunea
nimic. Iosua se uită din nou la mine, ridicând din sprâncene.
— Eu sunt doar prietenul idiot care nu costă nici un
ban în plus, am zis, făcând o plecăciune. După tine.
188
189
Iosua intră pe uşă, iar eu l-am urmat. Abia făcuserăm câţiva paşi înăuntru, că
uriaşa poartă se trânti cu un bubuit ca de tunet şi am rămas acolo, într-o beznă
totală. Sigur simţeam tot felul de lighioane mişunându-mi printre picioare în
întuneric.
Urmă un fulger strălucitor şi o coloană gigantică de fum roşiatic se înălţă în
faţa noastră, poleită de o sursă de lumină care venea de undeva din tavan.
Mirosea a pucioasă şi începu să mă usture nasul. Iosua tuşi şi ne-am tras
amândoi înapoi spre uşă când din fum ieşi la iveală o siluetă. El - ea - era înalt
cât două staturi de om, deşi era deşirat. Purta o mantie lungă, purpurie, cu
simboluri stranii brodate cu fir de aur şi argint, aşa că n-am văzut nici un chip, ci
doar doi ochi roşii ca nişte flăcărui, înfundaţi într-o întindere neagră. Ţinea în
mână un felinar aprins, ca pentru a ne cerceta la lumină.
— Satana, i-am şoptit lui Iosua, împingându-mă cu spatele în poarta masivă
de fier cu atâta putere încât am simţit cum fărâmele de rugină mi se întipăresc în
piele prin tunică.
— Nu e Satana, spuse Iosua.
— Cine profanează fortăreaţa mea sacră? tună mo-mâia.
Era să mă scap pe mine când i-am auzit vocea.
 — Sunt Iosua din Nazaret, spuse Iosua, încercând să pară indiferent, dar
vocea i se sparse la „Nazaret". Iar el e Biff, tot din Nazaret. îl căutăm pe
Baltazar. A venit la Betleem acum multă vreme, când m-am născut eu, ca să mă
caute. Am câteva întrebări pentru el.
— Baltazar a părăsit lumea asta.
Silueta întunecată îşi vârî mâna în mantie şi scoase un pumnal incandescent,
pe care-1 ridică în aer, apoi şi-1 împlântă în piept. Urmă o explozie, o
străfulgerare şi un răget de durere, de parcă cineva ar fi omorât un leu.
Eu şi Iosua ne-am întors şi am început să zgrepţănăm frenetic la poarta de
fier, căutând un zăvor. Scoteam umândoi un sunet incoerent şi îngrozit pe care
nu-1 pot descrie decât ca fiind echivalentul verbal al alergatului - un fel de urlet
prelung şi ritmic, care s-a oprit abia când plămânii ni s-au golit de tot de aer.
Apoi se auzi râsul, iar Iosua mă prinse de braţ. Râsul devenea tot mai
zgomotos. Iosua mă răsuci ca să dau nas în nas cu moartea înveşmântată în
purpură. Când m-am întors, silueta întunecată îşi dădu gluga pe spate şi am văzut
mutra rânjită şi neagră şi capul ras al unui om - un om foarte înalt, dar totuşi un
om. îşi dădu brusc la o parte mantia şi am văzut că era într-adevăr un om. Un om
care stătea pe umerii a două orientale, care se ascunseseră sub aceeaşi mantie
lungă.
— Am făcut şi eu un pic mişto de voi, zise el.
Apoi chicoti. Sări de pe umerii femeilor şi trase
adânc aer în piept înainte să se îndoaie de mijloc şi să se ia singur în braţe de
atâta râs. Lacrimile îi curgeau şiroaie din ochii mari şi căprui.
— Trebuia să fi văzut ce mecle aţi făcut. Aţi văzut,
fetelor?
Femeile, care purtau rochii simple, de pânză, nu păreau la fel de amuzate ca
bărbatul. Păreau jenate şi puţin nerăbdătoare, ca şi cum ar fi preferat să fie în altă
parte şi să facă orice altceva decât ce făceau atunci.
— Baltazar? întrebă Iosua.
— Mda, răspunse Baltazar, care între timp se ridicase şi era doar cu puţin
mai înalt decât mine. Scuze, nu primesc prea des oaspeţi. Deci tu eşti Iosua?
— Da, spuse Iosua, cu o voce oarecum tăioasă.
— Nu te-am recunoscut fără scutece. Şi asta e sluga ta?
— Prietenul meu, Biff.
190
191
— Tot aia e. Adu-1 şi pe prietenul tău. Intră. Fetele
or să se ocupe acum de Ahmad.
O luă cu pas ţanţoş pe coridorul care ducea în adâncul muntelui, cu mantia
lungă şi purpurie târându-se în urmă ca o coadă de dragon.
Am rămas acolo, lângă uşă, fără să ne mişcăm, până când ne-am dat seama
că odată ce Baltazar va dispărea după colţ cu felinar cu tot vom rămâne iar în
întuneric, aşa că am zbughit-o după el.
în timp ce alergam pe coridor, m-am gândit cât de departe ajunseserăm şi ce
lăsaserăm în urmă şi am simţit că acuşi mă ia cu rău de la stomac.
— Ăsta-i un înţelept? l-am întrebat pe Iosua.
— Mama nu m-a minţit niciodată, spuse Iosi.
— Din câte ştii tu, am zis.
Capitolul 12
Aşadar, prefăcându-mă că am o băşică a udului hiperactivă, am reuşit să mă
strecor la baie suficient timp cât să termin de citit Evanghelia lui Matei. Nu ştiu
cine o fî fost Matei ăsta de a scris-o, dar categoric nu e Matei al nostru. Deşi
Matei al nostru era un maestru al cifrelor (aşa cum e şi normal să fie un vameş),
nici măcar numele nu şi-1 putea scrijeli în nisip fără să facă pe puţin trei greşeli.
E clar că ăla de-a scris Evanghelia asta a primit informaţia la mâna a doua, poate
chiar a treia. Nu sunt aici ca să critic, dar hai să fim serioşi, pe mine nu mă
pomeneşte deloc. Nici măcar o dată. Ştiu că protestele mele contravin umilinţei
pe care o predica Iosua, dar hai să fim serioşi, am fost prietenul lui cel mai bun.
Nici nu mai iau în discuţie faptul că Matei ăsta (dacă o fi într-adevăr numele lui
adevărat) are mare grijă să descrie genealogia lui Iosua până hăt, la regele David,
dar după ce se naşte Iosua şi vin cei trei înţelepţi la staulul din Betleem, nu mai
ştim nimic de Iosua până face treizeci de ani. Treizeci! De parcă între iesle şi
momentul în care ne-a botezat Ioan nu s-ar fi întâmplat nimic. Măiculiţă.
în orice caz, acum ştiu de ce-am fost sculat din morţi ca să scriu Evanghelia
asta. Dacă restul acestui „Nou Testament" aduce cât de cât cu cartea lui
192
193
Matei, au nevoie de unul care a fost acolo ca să scrie despre viaţa lui Iosua -
adică de mine.
Nu-mi vine să cred că nu-s pomenit nici măcar o dată. Abia mă abţin să-1
întreb pe Raziei ce dracu' s-a întâmplat. Probabil că individul a apărut cu o sută
de ani prea târziu ca să-1 corecteze pe Matei ăsta. Vai de capul meu, ăsta da gând
înfiorător, să-1 ai ca redactor pe imbecilul ăsta de înger. Nu pot îngădui una ca
asta.
Şi sfârşitul? Pe ăsta de unde l-o fi luat?
O să văd ce are de spus următorul individ, ăsta de-i zice Marcu, dar nu-mi
pun mari speranţe.
Primul lucru pe care l-am remarcat la fortăreaţa lui Baltazar a fost că nu
existau unghiuri drepte, de fapt, nu existau deloc unghiuri, doar linii arcuite.
Ţinându-ne după mag pe coridoare şi de la un etaj la altul, n-am văzut nici măcar
o treaptă pătrăţoasă, ci numai platforme în spirală care făceau legătura între etaje
şi, deşi fortăreaţa ocupa toată suprafaţa stâncii, între camere şi ferestre nu era
niciodată mai mult de o uşă. Când am urcat deasupra nivelului solului, peste tot
intra lumină pe fereastră, iar senzaţia aia sinistră pe care o avuseserăm la intrare
dispăru rapid. Piatra zidurilor era mai gălbuie la culoare decât calcarul din
Ierusalim şi totuşi avea acelaşi aspect neted. Impresia generală era că te plimbai
prin măruntaiele şlefuite ale unei uriaşe lighioane vii.
— Tu ai construit locul ăsta, Baltazar? l-am întrebat.
— O, nu, spuse el, fără să se întoarcă. Locul ăsta a fost mereu aici, eu a
trebuit doar să îndepărtez piatra care-1 acoperea.
— A, am făcut eu, fără să fî aflat absolut nimic nou.
N-am intrat pe nici o uşă, ci pe sub miriade de boite
şi arcade care se deschideau către încăperi de diferite
forme şi mărimi. Când treceam pe lângă o deschizătură în formă de ou,
ascunsă de o perdea din mărgele, Baltazar mormăi:
— Aici stau fetele.
— Fetele? spuse Iosua.
— Da, fetele, agaricilor, spuse Baltazar. Fiinţe umane ca şi voi, doar că-s mai
deştepte şi miros mai frumos.
Ei, asta ştiam deja. Vreau să zic, doar văzusem deja două, nu? Ştiam ce sunt
fetele.
Merse înainte până când am ajuns la singura uşă pe care o văzusem de la
intrare, şi asta tot o monstruozitate placată cu fier, ferecată cu piroane groase cât
braţul meu şi cu un lacăt greu de alamă, gravat cu litere ciudate. Magul se opri
şi-şi plecă urechea spre uşă. Cercelul lui greu de aur zornăi când atinse unul din
piroane. Se întoarse spre noi, vorbindu-ne în şoaptă, şi pentru prima dată mi-a
fost limpede că magul era foarte bătrân, în pofida vigorii râsului şi a iuţelii
pasului.
— Câtă vreme staţi aici, puteţi merge oriunde, dar niciodată să nu deschideţi
uşa asta. Xiong zai.
— Xiong zai, am repetat eu, în caz că-i scăpase lui Iosua.
— Xiong zai, dădu el din cap, fără să priceapă o iotă.
P
resupun că omenirea e făcută să-şi tragă seva din - să fie motivată de - ispită.
Dacă progresul e o virtute, atunci ăsta-i marele nostru har. (Căci ce este
curiozitatea, dacă nu ispită intelectuală ? Şi există oare progres fără curiozitate?)
Pe de altă parte, poţi să numeşti o slăbiciune atât de profundă har sau asta să fie
o eroare de proiectare ? Să fie chiar ispita vinovată de necazurile omului sau de
vină e pur şi simplu lipsa judecăţii ca reacţie la ispită? Cu alte cuvinte, cine e de
vină? Omenirea sau un creator nepriceput? Pentru că nu pot să nu mă gândesc
că, dacă Dumnezeu nu le-ar
194
195
fi spus niciodată lui Adam şi Evei să se ferească de fructul pomului
cunoaşterii, atunci rasa umană ar alerga şi azi despuiată, dănţuind de uimire şi
botezând extaziată chestii între o gustărică, un pui de somn şi un futai. Tot astfel,
dacă Baltazar ar fi trecut în acea primă zi pe lângă marea uşă placată cu fler fără
vreun cuvânt de avertizare, probabil că nici nu m-aş mai fi uitat la ea şi multe
nenorociri ar fi putut fi evitate. Cine să fie de vină pentru cele petrecute, eu sau
creatorul ispitei, însuşi Domnul Dumnezeul nostru?
B
altazar ne conduse într-o încăpere mare, cu mătăsuri atârnând din tavan şi
podeaua acoperită cu covoare şi perne scumpe. Pe câteva mese joase se aflau
vin, fructe, brânză şi pâine.
— Odihniţi-vă şi prindeţi puteri, spuse Baltazar.
Mă întorc după ce-mi închei socotelile cu Ahmad.
Apoi dispăru în grabă, lăsându-ne singuri.
— Deci, am zis, vezi şi tu ce-ţi trebuie de la tipul ăsta, ca dup-aia să pornim
din nou la drum şi să trecem la următorul înţelept.
— Nu sunt sigur că o să se termine aşa repede. La drept vorbind, e posibil să
stăm o vreme pe-aici. Poate ani întregi.
— Ani? Iosua, am ajuns unde a-nţărcat mutu' iapa, nu putem sta ani întregi
aici.
— Biff, noi am crescut unde a-nţărcat mutu' iapa. Care-i diferenţa?
— Fetele, am zis.
— Ce-i cu ele? întrebă Iosua.
— Iar începi?
Am auzit râsete răsunând de pe coridor până-n ca-meră, urmate la scurt timp
de Baltazar şi Ahmad, care se tolăniră pe perne şi se puseră pe mâncat brânzetu-
rile şi fructele pregătite.
196
— Deci, începu Baltazar, Ahmad îmi spune că ai
încercat să salvezi un tâlhar şi că pe chestia asta ai
orbit un om de-al lui, fără să-1 atingi măcar. Foarte tare.
Iosua lăsă capul în pământ.
— A fost un măcel.
 — Jeleşte, spuse Baltazar, dar ia aminte şi la vorbele maestrului Lao-Zi:
„Armele sunt unelte aducătoare de nenorocire. Cei violenţi nu mor de moarte
bună".
— Ahmad, spuse Iosua, ce-o să se întâmple cu pazni-cul, cu cel pe care l-
am...
— Eu n-am ce să mai fac cu el, spuse Ahmad. Şi zău că e păcat, era cel mai
bun arcaş dintre toţi. O să-1 las la Kabul. M-a rugat să le dau leafa lui neveste-sii
din Antiohia şi celeilalte neveste, din Dunhuang. Bănuiesc că o să se facă
cerşetor.
— Cine-i Lao-Zi? am întrebat.
— O să ai timp din belşug să afli despre maestrul Lao-Zi, spuse Baltazar.
Mâine o să vă dau un îndrumător care să vă înveţe Qi, Calea Răsuflării
Dragonului, dar deocamdată ospătaţi-vă şi odihniţi-vă.
— Vă vine să credeţi că un chinez poate fi atât de negru? râse Ahmad. Aţi
mai văzut vreodată aşa ceva?
— Eu purtam pielea de leopard a şamanilor când taică-tău era doar un licăr
în marele fluviu al stelelor, Ahmad. De-abia mergeai de-a buşilea când eu
deprinsesem magia fiarelor şi am aflat tainele textelor egiptene sacre înainte să-ţi
mijească barba. Dacă nemurirea se află în înţelepciunea învăţaţilor chinezi,
atunci o să fiu chinez atâta timp cât îmi va fi pe plac, oricare mi-ar fi culoarea
pielii sau oriunde m-aş fi născut.
Am încercat să ghicesc vârsta lui Baltazar. Din ce spunea, ar fi trebuit să fie
într-adevăr foarte bătrân, căci nici Ahmad nu era june, şi totuşi mişcările îi erau
sprintene şi, din câte vedeam, avea toţi dinţii în gură şi erau perfecţi. Nu era nici
urmă de senilitatea vlăguită pe care o remarcasem la bătrânii noştri de acasă.
197
— Cum de te menţii aşa viguros, Baltazar? l-am
întrebat.
— Prin magie. Baltazar rânji.
— Singura magie e cea a lui Dumnezeu, spuse Iosua. Baltazar se scarpină în
bărbie şi răspunse calm:
— Atunci probabil că nu se poate face fără încuviin
ţarea lui, ai, Iosua?
Iosua se pleoşti şi îşi lăsă privirea în pământ. Ahmad izbucni în râs.
— Magia lui nu-i aşa misterioasă, băieţi. Baltazar
are opt concubine tinere care sug otrăvurile din trupul
lui bătrân, aşa-şi menţine tinereţea.
— Măiculiţă sfântă! Opt?
Eram şocat. Stârnit. Invidios.
 — Camera aia cu uşa bătută-n fler are vreo legătură
cu magia ta? îl întrebă grav Iosua.
Lui Baltazar îi pieri rânjetul. Ahmad se tot uita de la Iosua la mag şi invers,
uluit.
— Daţi-mi voie să vă conduc în camerele voastre,
spuse Baltazar. Ar trebui să vă spălaţi şi să vă odihniţi.
Luaţi-vă la revedere de la Ahmad, n-o să-1 revedeţi
prea curând.
C
amerele noastre erau spaţioase, mai mari decât casele în care copilăriserăm,
cu podele acoperite de covoare, scaune din lemn exotic, de esenţă tare, cioplite
în formă de dragoni şi lei, şi o masă pe care stăteau un urcior şi un lighean pentru
spălat. Amândouă camerele aveau câte un birou cu sertare pline cu instrumente
pentru pictat şi scris şi, o chestie nemaivăzută pentru amândoi, un pat. Un perete
semiînălţat despărţea camera lui Iosua de a mea, aşa că puteam să stăm în pat şi
să vorbim înainte să ne ia somnul, aşa cum făceam şi în deşert. Mi-am dat seama
că în acea primă noapte ceva îl tulburase profund pe Iosua.
198
— Pari, ştiu şi teu, profund tulburat, Iosi.
— Din cauza tâlharilor. Oare puteam să-i scol din morţi ?
— Pe toţi? Habar n-am, puteai?
— M-am gândit s-o fac. M-am gândit că pot să-i fac pe toţi să umble şi să
răsufle iar. M-am gândit că pot să le dau viaţă. Dar nici măcar n-am încercat.
— De ce?
— Pentru că m-am temut că or să ne omoare şi or să ne jefuiască dacă o
făceam. E aşa cum a zis Baltazar: „Cei violenţi nu mor de moarte bună".
— Tora zice ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Erau tâlhari.
— Dar au fost întotdeauna tâlhari ? Ar fi fost tâlhari şi pe viitor?
— Normal, care-a fost odată tâlhar, tâlhar rămâne toată viaţa. Se leagă cu un
jurământ sau aşa ceva. In plus, nu i-ai omorât tu.
— Dar nici nu i-am salvat şi l-am orbit pe arcaşul ăla. Asta n-a fost bine.
— Erai nervos.
— Nu-i o scuză.
— Cum adică nu-i o scuză? Eşti fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a ras pe toţi
de pe pământ cu un potop doar pentru că era el nervos.
— Nu sunt convins că e bine să faci aşa ceva.
— Pardon?
— Trebuie să mergem la Kabul. Trebuie să-i redau omului ăluia vederea,
dacă sunt în stare.
 — Iosua, patul ăsta e cel mai confortabil culcuş în care am dormit vreodată.
Nu putem pleca la Kabul mai încolo?
— Ba cred că da.
Iosua n-a mai zis nimic multă vreme şi m-am gândit că trebuie să fi adormit.
Eu nu voiam să dorm, dar nici nu voiam să discut despre tâlhari morţi.
199
— Măi Iosi.
— Ce e?
— Ce crezi că e în camera aia cu uşă de fier, cum i-a zis?
— Xiong zai, spuse Iosi.
— Da, Xiong zai. Tu ce crezi că e?
— Nu ştiu, Biff. Poate că ar trebui să-1 întrebi pe îndrumătorul tău.
Xiong zai înseamnă „casa osândei" în limbajul feng shui, ne explică
Picioruşe-mititele-ce-dănţuiesc-dan-sul-divin-al-orgasmului-luminat.
Ingenunche în faţa unei măsuţe joase de piatră, pe care erau aşezate un ceainic şi
ceşti de lut. Purta un veşmânt roşu din mătase, cusut cu dragoni aurii şi legat cu
o fundă neagră. Avea părul negru, drept şi atât de lung, că şi-1 legase într-un nod
ca să nu-i atârne pe jos în timp ce servea ceaiul. Avea o faţă în formă de inimă, o
piele netedă ca alabastrul şlefuit şi, dacă o văzuse vreodată soarele, orice urmă
dispăruse de mult. Purta sandale de lemn strânse cu panglici de mătase, iar
picioarele, după cum se putea ghici din numele ei, erau mititele. A trebuit să
treacă trei zile de lecţii ca să-mi adun curajul s-o întreb despre cameră.
Turna ceaiul cu graţie, dar fără ceremonie, aşa cum făcuse în toate aceste
ultime trei zile, înainte de lecţii. Dar de data asta, înainte să-mi dea ceaşca, turnă
în ea o picătură de licoare dintr-o sticluţă minusculă de porţelan care-i atârna la
gât, prinsă pe un lanţ.
— Ce-i în sticluţă, Lumi?
Ii spuneam Lumi. Numele ei complet era prea greoi pentru conversaţie şi
când încercasem alte diminutive (Picioruşe mititele, Dans divin şi Orgasm), nu
reacţionase pozitiv.
— Otravă, spuse Lumi, zâmbind.
Cu buzele zâmbea sfios şi feciorelnic, dar ochii îi zâmbeau cu viclenia a o
mie de ani.
200
— Aha, am făcut, şi am luat o gură de ceai.
Era concentrat şi parfumat, aşa cum fusese şi până atunci, doar că de data
asta avea o notă amăruie.
— Biff, ghiceşti care o să fie lecţia ta de azi ? întrebă Lumi.
— Credeam că o să-mi spui ce-i în camera de-i zice casa osândei.
 — Nu, nu asta e lecţia de azi. Baltazar nu vrea să afli ce e în camera aia. Mai
ghiceşte o dată.
începuseră să mă mănânce degetele de la mâini şi de la picioare şi m-am
prins brusc că îmi amorţise scalpul.
— O să mă înveţi să prepar pulberea aia de foc pe care a folosit-o Baltazar în
ziua sosirii noastre?
— Nu, prostovane. Râsul lui Lumi avea sonoritatea muzicală a unui pârâu
limpede curgând peste stânci. Mă împinse uşor în piept şi am căzut pe spate,
incapabil să mă mişc. Lecţia de azi... eşti gata?
Am mârâit. De altceva nu eram în stare. Aveam gura amorţită.
— Lecţia de azi este: dacă-ţi pune cineva otravă în ceai, să nu bei.
— Ihî, am reuşit eu să bolborosesc.
— Deci, spuse Baltazar, văd că Picioruşe-miti-
tele-ce-dănţuiesc-dansul-divin-al-orgasmului-luminat
ţi-a dezvăluit ce păstrează în sticluţa aia de la gât.
Magul râse din toată inima şi se rezemă de nişte perne.
— E mort? întrebă Iosua.
Fetele îmi culcaseră trupul paralizat lângă Iosua, pe câteva perne, după care
mă proptiseră în capul oaselor, ca să mă pot uita la Baltazar. Minunata-poartă-
numă-rul-şase-a-umezelii-celeste, pe care tocmai o cunoscusem şi pe care încă
nu apucasem s-o poreclesc, mi-a pus în ochi nişte picături ca să nu se usuce,
întrucât, după toate aparenţele, rămăsesem fără aptitudinea de a clipi.
201
— Nu, spuse Baltazar, nu e mort. E doar relaxat.
Iosua mă împunse în coaste şi, bineînţeles, n-am
reacţionat.
— Foarte relaxat, spuse el.
Minunata-poartă-numărul-şase-a-umezelii-celeste îi
întinse lui Iosua flaconaşul cu picături pentru ochi şi se scuză. Ea şi celelalte
fete ieşiră din cameră.
— Ne poate vedea şi auzi? întrebă Iosua.
— O, da, e pe deplin prezent.
— Hei, Biff, învăţ despre Qi, răcni Iosua în urechea mea. Curge peste tot în
jurul nostru. N-o poţi vedea, nici auzi, nici mirosi, dar e aici.
— Nu trebuie să ţipi, spuse Baltazar.
Ceea ce aş fi spus şi eu, dacă aş fi putut spune ceva. Iosua îmi puse nişte
picături în ochi.
— Scuze. Apoi i se adresă lui Baltazar: Otrava asta de unde vine?
— Am studiat cu un înţelept din China care fusese maestrul otrăvurilor la
curtea împăratului. El m-a învăţat asta şi multe altele din magia celor cinci
elemente.
— Ce nevoie are un împărat de un maestru în otrăvuri ?
— E o întrebare pe care doar un ţăran o poate pune.
— E un răspuns pe care doar un dobitoc îl poate da, îi replică Iosua.
— Bine, fie, copil al stelei, râse Baltazar. O întrebare pusă cu toată
seriozitatea merită un răspuns serios. Un împărat are mulţi duşmani de care se
vrea scăpat, dar, mai ales, are mulţi duşmani care vor să scape de el. înţeleptul şi-
a petrecut cea mai mare parte din vreme clocind antidoturi.
— Deci există un antidot la otrava asta, spuse Iosua, împungându-mă iar în
coaste.
— Toate la vremea lor. Toate la vremea lor. Mai bea o gură de vin, Iosua. Aş
vrea să luăm în discuţie cele trei giuvaieruri Tao. Cele trei giuvaieruri Tao sunt
compasiunea, moderaţia şi umilinţa...
După o oră, patru chinezoaice veniră şi mă ridicară pe braţe, şterseră podeaua
unde-mi curseseră balele şi mă duseră în camera noastră. Când treceau pe lângă
marea uşă placată cu fier, am auzit un zgrepţănat şi o voce care-mi răsuna în cap
şi zicea „Hei, puştiulică, deschide uşa", dar fetele nu părură să bage de seamă.
Când am ajuns la mine-n cameră, fetele m-au îmbăiat şi mi-au turnat pe gât un
fel de zeamă grasă, apoi m-au culcat în pat şi mi-au închis ochii.
L-am auzit pe Iosua intrând în cameră şi umblând de colo-colo, pregătindu-
se de culcare.
— Baltazar zice că în curând o s-o pună pe Lumi să-ţi dea antidotul, dar mai
întâi ai de primit o lecţie. Zice că asta-i metoda chinezească de a da lecţii.
Bizară, nu ţi se pare?
Dacă aş fi putut scoate vreun sunet, aş fi fost de acord că da, era într-adevăr
bizară.
Vă spun ca să ştiţi:
Concubinele lui Baltazar erau opt la număr şi le chema după cum urmează:
Pidoruşe-rniiiiek<e<iănţuiesc-dan^
Minunata-poartâ-numărul-şase-a-umezelii-celeste,
Ispita-razei-aurii-de-lunâ-plină,
Personaj-delicat-cu-doi-câini-Fu-îmbârligafi-sub-plapumă,
Păzitoarea-celor-trei-tuneluri-ale-bunăvoinţei-excesive,
Perne-de-mătase-croite-din-catifeaua-cerească-a-norilor,
Raţă-cu-mazăre-în-sos-cu-tăiţei-crocanţi
şi Sue.
Şi m-am pomenit întrebându-mă, cum se întreabă tot bărbatul, despre origini
şi motive şi altele de felul ăsta - căci fiecare concubină o întrecea în frumuseţe pe
cea de dinainte, în orice ordine le-ai fi luat, ceea ce era ciudat - aşa că,
scurgându-se mai multe săptămâni
202
203
şi nemaiputând eu îndura curiozitatea care mă zgâria pe creier cum zgârie
pisica lădiţa, am aşteptat una dintre rarele ocazii când am rămas singur cu
Baltazar şi am întrebat.
— De ce Sue?
— Prescurtare de la Susanna, a spus Baltazar. Aşa că na.
Numele lor întregi erau întru câtva greoaie, iar ten-tativa de a le pronunţa pe
chinezeşte producea un zgomot înrudit cu acela pe care-1 scoate un sac cu
argintărie care se prăvăleşte de-a dura pe nişte scări (ting, tong, iang, uing etc),
aşa că Iosua şi cu mine le strigam pe fete după cum urmează:
Lumi,
Numărul-şase,
Lună,
Doi-câini-Fu,
Tuneluri,
Perne,
Mazăre
şi, bineînţeles,
Sue,
la care nu ne-a venit nici o prescurtare.
în afară de un grup de bărbaţi care aduceau provizii de la Kabul o dată la
două săptămâni şi cu ocazia asta mutau şi ce era mai greu de mutat, cele opt
tinere se ocupau de toate treburile fortăreţei. în ciuda izolării şi a bogăţiilor
evidente păstrate în fortăreaţă, nu existau paznici. Asta mi s-a părut ciudat.
Î
n următoarea săptămână, Lumi m-a învăţat literele pe care trebuia să le ştiu
ca să citesc Cartea elixiru-rilor divine sau cele nouă pocale cu trei picioare ale
204
împăratului Galben şi Cartea perlei fluide în nouă cicluri şi a celor nouă
elixiruri ale Divinilor Nemuritori. Ideea era că, odată familiarizat cu aceste două
texte .străvechi, o să fiu în stare să-1 ajut pe Baltazar în încercarea sa de a găsi
nemurirea. Apropo, ăsta era şi motivul pentru care ne aflam acolo, motivul
pentru care Baltazar urmase steaua până la Betleem când se născuse Iosua şi
motivul pentru care îl însărcinase pe Ahmad să găsească un iudeu care-1 căuta
pe magul african. Baltazar voia să descopere nemurirea şi credea că Iosua
deţinea cheia ei. Desigur, noi nu ştiam asta pe atunci.
 Concentrarea mea asupra studiului simbolurilor era deosebit de intensă,
chestie la care contribuia şi faptul că nu puteam mişca un muşchi. în flecare
dimineaţă, Doi-câini-Fu şi Perne (amândouă botezate astfel pentru voluptatea
lor, care se însoţea, fireşte, cu multă forţă) mă dădeau jos din pat, mă storceau pe
latrină, mă îm-băiau, îmi turnau o fiertură pe gât, după care mă duceau la
bibliotecă şi mă proţăpeau pe un scaun, în timp ce Lumi mă dăscălea pe tema
caracterelor chinezeşti, pe care le desena cu o pensulă udă pe tăbliţe mari de
ardezie, fixate pe şevalete. Uneori, celelalte fete stăteau şi-mi aranjau corpul în
diverse poziţii care le distrau şi, oricât de tare m-ar fi iritat umilinţa, adevărul e
că să le văd pe Perne şi Doi-câini-Fu bâţâindu-se în hohote paroxistice de râs
feciorelnic începea rapid să devină punctul culminant al zilei mele de paralitic.
La amiază, Lumi făcea o pauză, timp în care celelalte două sau mai multe
fete mă scuturau deasupra latrinei, mai turnau nişte fiertură în mine, după care
mă sâcâiau întruna până când Lumi se întorcea, bătea din palme şi le dădea afară
după o săpuneală zdravănă. (Lumi era concubina cea mai neagră-n cerul gurii
dintre toate, în ciuda picioruşelor ei mititele.)
Uneori, în pauzele astea, Iosua îşi lăsa propriile lui lecţii şi venea să mă vadă
la bibliotecă.
205
— De ce l-ai vopsit în albastru? întrebă Iosua.
— îi stă bine albastru, spuse Mazăre. Doi-câini-Fu şi Tuneluri stăteau prin
preajmă, cu
pensule în mână, admirându-şi opera.
— Păi, nu prea o să-i convină chestia asta când o să
primească antidotul, credeţi-mă. Apoi, Iosua mi se adresă:
De fapt, îţi stă destul de binişor albastru. Biff, am pus
o vorbă bună pentru tine la Lumi, dar zice că încă nu
ţi-ai învăţat lecţia. Dar tu de fapt ţi-ai învăţat lecţia,
nu? Ţine-ţi respiraţia o secundă dacă răspunsul e da.
Mi-am ţinut-o.
— Aşa ziceam şi eu. Iosua se aplecă şi-mi şopti la
ureche: E vorba de camera aia cu uşa de fier. Asta-i
lecţia pe care vor ei s-o înveţi. Am senzaţia că dacă aş
fi întrebat eu de ea, acum aş sta proţap lângă tine.
Se ridică în picioare.
— Acum trebuie să plec. Am de învăţat cele trei
giuvaieruri, ce să-ţi spun. Sunt la compasiune. Nu-i
aşa de greu cum pare.
D
 upă două zile, Lumi veni de dimineaţă la mine în cameră cu nişte ceai.
Scoase flaconul minuscul de sub rochie şi mi-1 vârî sub ochi.
— Vezi dopurile astea micuţe, unul alb pe o parte
a sticlei şi altul negru pe cealaltă parte ? Ăla negru e
de la otrava pe care ţi-am dat-o. Asta alb e de la anti
dot. Cred că ţi-ai învăţat lecţia.
Am salivat în semn de răspuns, nutrind speranţa sinceră că nu încurcase
dopurile.
Răsturnă sticluţa deasupra unei ceşti, apoi îmi turnă nişte ceai pe gât, din
care jumătate ajunse pe pieptarul cămăşii.
— O să dureze ceva până-şi face efectul. S-ar putea
să simţi un oarecare disconfort cât se duce otrava.
Lumi strecură sticluţa la loc în decolteul chinezesc care-i servea de cuibuşor,
apoi mă sărută pe frunte şi
plecă. Dacă aş fi putut, aş fi făcut mişto de vopseaua albastră care i se luase
pe buze când a plecat. Ha!
U
n oarecare disconfort, aşa zisese. Aproape zece zile-n cap n-am avut deloc
senzaţii trupeşti, după care, brusc, lucrurile au început să funcţioneze din nou.
Gândiţi-vă cum ar fi ca într-o dimineaţă să vă daţi jos din patul vostru cald în - o,
cum să zic eu - într-un lac de ulei încins.
— Dar-ar boalele în Iosafat, Iosua, mai am un pic
şi mă jupoi singur de piele.
Eram în camerele noastre, cam la o oră după ce luasem antidotul. Baltazar îl
trimisese pe Iosua să mă caute şi să mă aducă în bibliotecă, chipurile să vadă
cum mă simt.
Iosi îmi puse mâna pe frunte, dar, în loc de liniştea obişnuită care însoţea
gestul ăsta, am avut senzaţia că-mi pune un fier înroşit în foc pe piele. I-am dat
peste mână.
— Mersi, dar nu ajută.
— Poate o baie, sugeră Iosua.
— Am încercat. Doamne apără-mă, chestia asta mă scoate din minţi!
Ţopăiam în cerc de colo-colo, pentru că nu ştiam ce altceva să fac.
— Poate că are Baltazar ceva care te poate ajuta, spuse Iosua.
— Ia-o înainte, că vin, am zis. Nu pot să stau pur şi simplu aici.
Am luat-o în jos pe coridor, coborând mai multe niveluri în drum spre
bibliotecă. Când coboram una din platformele în spirală, l-am prins pe Iosua de
braţ.
— Iosi, uită-te şi tu la platforma asta, nu observi
nimic?
 Cercetă suprafaţa şi se aplecă în afară, ca să se uite la marginile treptei.
— Nu. Ar trebui să observ?
206
207
— Dar dacă te uiţi la pereţi, la tavane şi la podele,
observi ceva?
Iosua se uită în jur.
— Sunt din piatră tare?
— Da, dar şi mai cum? Uită-te bine. Gândeşte-te la casele pe care le-am
construit la Seforis. Acum observi ceva?
— Nu-s urme de unelte?
— Exact, am zis. în ultimele două săptămâni am tot stat şi m-am holbat la
pereţi şi la tavane, că nu prea aveam la ce altceva să mă uit. Nu e nici cea mai
mică urmă de daltă, târnăcop, ciocan sau altceva. E ca şi cum încăperile astea ar
fi fost sculptate de vânt în o mie de ani, dar ştii că nu-i aşa.
— Şi ce vrei să spui cu asta?
— Vreau să spun că Baltazar şi fetele lui ascund mai multe decât vrea el să
lase impresia.
— Ar trebui să-i întrebăm.
— Ba nu, n-ar trebui, Iosi. Nu pricepi? Trebuie să aflăm ce se întâmplă fără
ca ei să ştie că noi ştim.
— De ce?
— De ce? De ce? Pentru că data trecută când am pus o întrebare am fost
otrăvit, de-aia. Şi cred că, dacă Baltazar n-ar fi convins că ai tu ceva ce-i trebuie
lui, n-aş fi primit în veci antidotul.
— Dar n-am nimic, spuse Iosua, cu toată sinceritatea.
— Poate că ai ceva ce nu ştii că ai, dar n-ai cum să-ntrebi pur şi simplu ce
anume. Trebuie să fim prefăcuţi. Şireţi. Vicleni.
— Dar eu nu mă pricep la nici una din chestiile astea.
L-am cuprins pe prietenul meu pe după umeri.
— Nu-i întotdeauna aşa o mare fericire să fii Mesia,
ai?
Capitolul 13
— Aş putea să-i rup derbedeului curu' lui de derbedeu, spuse îngerul, sărind
pe pat şi agitând pumnul către ecranul televizorului.
— Raziei, am spus, tu eşti îngerul Domnului, el e luptător profesionist, cred
că e de la sine înţeles că ai putea să-i rupi curu' lui de derbedeu.
O ţineam aşa de câteva zile deja. îngerul îşi descoperise o nouă pasiune.
Recepţia sunase de zeci de ori şi trimisese de două ori portarul ca să-i spună
îngerului s-o lase mai moale cu gălăgia.
— In plus, se prefac doar.
Raziei se uită la mine de parcă i-aş fi tras o palmă.
— Nu mă lua iar cu chestia asta, ăştia nu sunt
actori. îngerul făcu o tumbă în pat. Ooo, ooo, pe-asta
ai văzut-o ? L-a pălit cu un scaun. Aşa, bagă, fetiţo!
A dracu' pielea pe ea!
Aşa e acum. Talk-show-uri cu prostimea urlă-toare în prim-plan, seriale
siropoase şi cafteală. Iar îngerul păzeşte telecomanda de parc-ar fi Chivotul
Legii.
— Uite, i-am zis, de-asta n-au primit îngerii liber-arbitru. Tocmai de-asta.
Pentru că aţi sta tot timpul şi v-aţi uita la aşa ceva.
— Zău? făcu Raziei şi tăie sonorul televizorului, poate pentru prima oară de
zile întregi. Atunci
208
209
spune-mi, Levi, zis şi Biff, dacă eu abuzez de puţina libertate care mi-a fost
dată cât mă ocup de însărcinarea asta uitându-mă la chestii din astea, atunci ce
zici de neamul tău?
— Când zici „neamul meu", te referi la oameni?
Mă poticnisem. Nu ţineam minte ca îngerul să
fi adus vreodată un argument valid şi mă luase pe nepregătite.
— Hei, nu da vina pe mine, eu sunt mort de două mii de ani. Eu n-aş fî
permis să se întâmple aşa ceva.
— Aha, făcu îngerul, încrucişându-şi braţele şi arborând o mină sceptică pe
care o învăţase de la un rapper de pe MTV.
Dacă am învăţat ceva de la Ioan Botezătorul, am învăţat că, de bine ce-ai
mărturisit o greşeală, cu atât mai iute poţi să-i dai înainte cu noi greşeli mai de
Doamne-ajută. O, şi-n afară de asta, să n-o căl-caţi pe Salomeea pe bombeu, şi
asta a fost tare.
— Bine, am belit-o, am zis.
— Aşa mai vii de-acas', spuse îngerul, cu o exagerată şi totală mulţumire de
sine.
Zău? Pe unde umbla când aveam nevoie de el şi de sabia dreptăţii aia a lui, la
fortăreaţa lui Balta-zar? Probabil în Grecia, uitându-se la lupte.
Dar până atunci, când am ajuns în bibliotecă, Balta-zar şedea la masa masivă
cu picior în formă de dragon, mâncând puţină brânză şi sorbind vin în timp ce
Tuneluri şi Mazăre îi turnau o ceară galbenă şi lipicioasă pe ţeasta pleşuvă, apoi
o întindeau peste tot cu nişte lopăţele de lemn. Şevaletele şi tăbliţele de la lecţiile
mele fuseseră date la o parte şi îngrămădite lângă rafturile pline de suluri de
hârtie şi manuscrise.
— Te prinde albastrul ăsta, spuse Baltazar.
— Da, toată lumea mi-a zis.
Odată uscată, vopseaua nu s-a mai dus la spălat, dar măcar nu mă mai mânca
pielea.
— Veniţi încoace, staţi jos. Beţi nişte vin. în dimi
neaţa asta au adus brânză de la Kabul. Gustaţi.
Iosua şi cu mine ne-am aşezat pe scaune de cealaltă parte a mesei la care
şedea magul. Exact cum îi stătea în fire, Iosua mi-a nesocotit sfatul şi 1-a
întrebat pe Baltazar direct despre uşa de fier.
Expresia jovialului vrăjitor deveni brusc gravă.
— Există unele mistere cu care omul trebuie să înveţe să trăiască. Nu i-a
spus chiar dumnezeul vostru lui Moise că nimeni nu trebuie să-i vadă chipul, iar
profetul a acceptat ideea? Deci trebuie să acceptaţi şi voi că nu puteţi afla ce se
află în camera cu uşă de fier.
— Se pricepe la Tora, la Proroci şi încă şi la Scrieri, mi-a spus Iosua.
Baltazar ştie mai multe despre Solo-mon decât oricare dintre rabinii şi preoţii din
Israel.
— Asta-i grozav, Iosi.
I-am întins o felie de brânză, ca să-i dau o ocupaţie. Apoi i-am spus lui
Baltazar:
— Dar uiţi de fundul lui Dumnezeu.
N-ai cum să umbli aproape toată viaţa cu Mesia fără să se prindă un pic de
Tora şi de tine.
— Ce? făcu magul.
Chiar în acel moment, fetele traseră de marginile crustei întărite de ceară pe
care i-o întinseseră lui Baltazar pe cap şi o smulseră dintr-o singură mişcare iute.
— Au, zgripţuroaice fără inimă ce sunteţi! Nu puteţi
şi voi să mă anunţaţi când faceţi chestia asta? Afară!
Fetele chicotiră şi-şi ascunseră rânjetele de satisfacţie în dosul unor evantaie
delicate, pictate cu fazani şi flori de prun. O şterseră din bibliotecă, lăsând în
urmă o dâră de râs copilăresc în timp ce traversau holul.
— Nu există nici o cale mai uşoară să faci chestia
asta? îl întrebă Iosua.
210
211
Baltazar se răţoi la el.
— Nu crezi că, după două sute de ani, dacă ar fi
 existat o cale mai uşoară, aş fi găsit-o?
Iosua scăpă brânza din mână.
— Două sute de ani?
— Dacă-ţi place cum îţi stă părul cu o anumită freză, te ţii de ea, m-am băgat
eu în vorbă. Deşi ăsta nu prea se poate numi păr propriu-zis.
Baltazar nu prea era amuzat.
— Ce-i chestia aia cu fundul lui Dumnezeu?
— Şi nici freză nu se poate numi, dacă tot veni vorba, am adăugat eu,
ridicându-mă şi ducându-mă spre o copie a Torei pe care o reperasem pe o
etajeră.
Din fericire, era un codice - semăna cu o carte modernă - altfel aş fi derulat
un sul de pergament vreo douăzeci de minute, iar efectul dramatic s-ar fi pierdut.
Am dat repede paginile, ajungând la Ieşire.
— Bun, deci iată pasajul de care ziceai: „Apoi a adăugat: Faţa Mea însă nu
vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască". Corect? Ei,
dup-aia, Dumnezeu îl acoperă cu mâna pe Moise până trece, dar zice: „Iar când
voi ridica mâna Mea, tu vei vedea spatele Meu; iar faţa Mea nu o vei vedea !*.
— Şi ce? zise Baltazar.
— Păi, şi Dumnezeu 1-a lăsat pe Moise să-i vadă fundul, aşa că, dacă e să
folosim exemplul tău, ne eşti dator cu fundul lui Dumnezeu. Deci spune-ne, ce
se întâmplă în camera cu uşă de fier?
Genial. Am tăcut şi mi-am studiat unghiile albastre, savurându-mi victoria.
— Asta-i cea mai mare prostie pe care am auzit-o
vreodată, spuse Baltazar. Pierderea temporară a stăpâ
nirii de sine cedă imediat locul atitudinii calme şi uşor
amuzate a maestrului. Şi dacă v-aş spune că acum e
periculos să aflaţi ce e dincolo de uşa de fier, dar când
212
vă veţi fi instruit nu doar că veţi afla, dar veţi şi căpăta o mare putere de pe
urma cunoaşterii? Când o «ă socotesc eu că sunteţi gata, promit să vă arăt ce e în
spatele acelei uşi. Dar voi trebuie să făgăduiţi că vă ţineţi de carte şi vă învăţaţi
lecţiile. Puteţi face asta?
— Ne interzici să punem întrebări? întrebă Iosua.
— O, nu, pur şi simplu vă refuz anumite răspunsuri deocamdată. Şi, credeţi-
mă, timpul e singurul lucru de care chiar nu duc lipsă.
Iosua se întoarse spre mine.
— Tot nu ştiu ce-ar trebui să aflu aici, dar sunt
Higur că încă n-am aflat.
Mă ruga din ochi să nu forţez nota. Am hotărât s-o las baltă; în plus, nu mă
încânta ideea să fiu iar otrăvit.
— Cât durează? am întrebat. Vorbesc de lecţiile astea.
— Unii învăţăcei stau ani întregi până învaţă adevărata esenţă Qi. Vi se va
purta de grijă câtă vreme staţi aici.
— Ani întregi ? Putem să reflectăm asupra chestiunii?
— Reflectaţi cât poftiţi. Baltazar se ridică în picioare. Acum trebuie să mă
duc la fete. Le place să-şi frece sânii goi de ţeasta mea imediat după ce mi-o
epilez şi e cât se poate de netedă.
Am înghiţit în sec. Iosua rânji şi se uită la masa din faţa lui. M-am întrebat
adesea, nu numai atunci, ci mai tot timpul, dacă Iosua avea cumva înzestrarea de
a-şi bloca imaginaţia la nevoie. Sigur o avea. Altfel nu ştiu cum ar fi putut
triumfa asupra ispitei. Eu, unul, însă eram robul propriei imaginaţii, care zburda
pe pustii cu imaginea masajului ţestei lui Baltazar.
— Stăm aici. învăţăm. Facem ce trebuie, am zis.
Iosua izbucni în râs, apoi se potoli îndeajuns încât
să poată vorbi.
213
— Da, o să stăm şi o să învăţăm, Baltazar, dar mai întâi trebuie să mă duc la
Kabul, să închei nişte socoteli.
— Sigur că da, spuse Baltazar. Puteţi pleca mâine. O s-o pun pe una din fete
să vă arate drumul, dar pe moment trebuie să vă urez noapte bună.
Vrăjitorul ieşi maiestuos, lăsându-1 pe losua pradă unei crize de chicoteli şi
pe mine întrebându-mă cum mi-ar sta ras în cap.
D
e dimineaţă, Lumi veni la noi în cameră costumată în veşminte de negustor al
deşertului: o tunică largă, cizme din piele moale şi pantaloni de călărie. Avea
părul strâns sub un turban şi ţinea în mână o biciuşca lungă. Ne conduse printr-
un pasaj lung şi strâmt care se afunda adânc în munte, apoi ieşea brusc la lumină
printr-un perete vertical de stâncă. Ne-am urcat pe o scară de frânghie pe platoul
din vârf, unde Perne şi Sue ne aşteptau cu trei cămile înşeuate şi echipate pentru
o călătorie scurtă. Pe platou era o mică fermă, cu câteva coteţe pline cu găini,
câteva capre şi câţiva porci într-un ţarc.
— O să ne cam chinuim până coboară cămilele astea
scara, am zis.
Lumi se încruntă şi-şi înfăşură coada turbanului în jurul feţei, ca să nu i se
mai vadă decât ochii.
— E o potecă până jos, spuse ea.
Apoi îşi bătu uşor cămila pe grumaz cu biciul şi se duse, lăsându-ne, pe mine
şi pe losua, să ne cocoţăm cu chiu, cu vai pe animalele noastre şi s-o urmăm.
 Drumul care cobora de pe platou era lat doar cât să păşească o singură cămilă
fără să cadă, dar odată ajuns jos, pe nisipul deşertului, dacă nu ştiai că era acolo,
nu l-ai fi dibuit în veci, cum n-ai fi dibuit nici intrarea în canionul unde se
deschidea intrarea în fortăreaţă. O măsură suplimentară de siguranţă pentru o
fortăreaţă fără paznici, mi-am zis.
214
Până la Kabul, eu şi losua am încercat de mai multe ori să legăm o discuţie
cu Lumi, dar era irascibilă şi tăioasă şi adesea pur şi simplu se îndepărta de noi.
— Probabil e deprimată că nu mă chinuie, mi-am dat cu presupusul.
— înţeleg de ce ar fi dărâmată pe chestia asta, spuse losua. Poate faci cumva
să te muşte cămila. Ştiu că pe mine asta mă binedispune întotdeauna.
Mi-am văzut de drum fără să mai scot o vorbă. E enervant la culme să
inventezi o chestie aşa de revolu-ţionară cum e sarcasmul doar ca să abuzeze
nişte amatori de ea.
Odată ajunşi la Kabul, Lumi iniţie căutarea paznicului orb, întrebându-i pe
toţi milogii orbi care ne ieşeau în cale în piaţă:
— Ai văzut cumva un arcaş orb care a venit cu o
caravană de cămile acum mai bine de o săptămână?
losua şi cu mine mergeam la câţiva paşi în urma ei, încercând cu disperare să
nu rânjim de fiecare dată când se uita în urmă. losua voia să semnalăm cusurul
metodei lui Lumi, în timp ce eu, unul, voiam să-i savurez tăntă-loşenia ca
răzbunare pasivă pentru că mă otrăvise. Nu se mai vedea nici urmă din
competenţa şi atitudinea sigură pe sine pe care o afişa în fortăreaţă. Evident, nu
era în elementul ei, iar eu savuram momentul.
— Vezi tu, i-am explicat eu lui losua, ceea ce face Lumi e ironic şi totuşi
intenţia ei e alta. Asta-i diferenţa între ironie şi sarcasm. Ironia poate fi spontană,
în timp ce sarcasmul necesită voinţă. Sarcasmul trebuie creat.
— Hai nu mă-nnebuni! zise Iosi.
— De ce mi-oi pierde eu vremea cu tine?
Am mai lăsat-o un ceas pe Lumi să-şi facă de cap cu căutatul orbului înainte
să-i îndreptăm cercetările către văzători şi mai ales către cei veniţi cu caravanele
de cămile. Odată ce a început să întrebe văzătorii, n-a
215
durat mult până să fim îndrumaţi către un templu unde se părea că-şi stabilise
paznicul orb teritoriul de milog.
— Uite-1 acolo, zise losua, arătând spre un morman uman zdrenţăros care le
făcea semne credincioşilor ce intrau şi ieşeau din templu.
— Se pare că i-a mers cam prost, am zis, uimit că paznicul, care fusese unul
dintre cei mai energici (şi mai fioroşi) oameni pe care-i văzusem vreodată, se
transformase într-un timp atât de scurt într-o fiinţă atât de jalnică.
Dar, pe de altă parte, uitam câtă regie intră-n astfel de chestii.
— Aici s-a săvârşit o mare nedreptate, spuse Iosi.
Se apropie de paznic şi-i puse blând mâna pe umăr.
Frate, am venit să-ţi uşurez suferinţa.
— Aveţi milă de orbi, spuse paznicul, agitând o
strachină de lemn.
— Hai, linişteşte-te, spuse losua, acoperindu-i orbu
lui ochii cu mâna. Când o să-mi dau mâna la o parte,
o să vezi din nou.
Vedeam încordarea de pe faţa lui losua în timp ce se concentra ca să-1
vindece pe paznic. Lacrimile i se prelingeau pe obraji şi picurau pe dalele de
piatră. M-am gândit cât de lipsite de efort fuseseră vindecările din Antiohia şi
mi-am dat seama că încordarea nu venea de la vindecare, ci de la vinovăţia care-
1 apăsa pentru că până la urmă el îl orbise pe om. Când şi-a retras mâna şi s-a
îndepărtat, atât el, cât şi paznicul tremurau.
Lumi se îndepărtă de noi şi îşi acoperi faţa, ca şi cum s-ar fi ferit de un aer
otrăvitor.
Paznicul se holba în gol la fel cum făcuse şi când cerşea, doar că nu mai avea
ochii albi.
— Vezi? îl întrebă losua.
— Văd, dar totul e aiurea. Oamenii mi se par albaştri la piele.
— Nu, el chiar e albastru. îl ţii minte, e prietenul meu, Biff.
— întotdeauna ai fost albastru?
— Nu, e o chestie recentă.
Apoi, paznicul păru să-1 observe pentru prima oară pe losua, iar expresia lui
uluită lăsă loc urii. Sări la losua, scoţând în acelaşi timp un pumnal dintre
zdrenţe. I-ar fi spintecat prietenului meu pieptul dintr-o singură lovitură
fulgerătoare dacă Lumi nu i-ar fi secerat picioarele de sub el în ultima clipă.
Chiar şi aşa, se ridică într-o clipită, pornind un al doilea atac. Am reuşit să ridic
mâna la timp ca să-i străpung ochii tocmai când Lumi îl pocni în ceafă,
doborându-1 la pământ în agonie.
— Ochii mei! se tângui el.
— Scuze, am zis.
Cu o lovitură de picior, Lumi împinse cuţitul undeva unde paznicul nu-1 mai
putea ajunge. L-am cuprins pe losua pe după piept şi l-am împins înapoi.
— Trebuie să-ţi iei ceva distanţă faţă de el înainte să-şi recapete vederea.
— Dar am vrut doar să-1 ajut, spuse losua. Am greşit când l-am orbit.
— Iosi, lui nu-i pasă. Ştie doar că tu eşti duşmanul. Ştie doar că vrea să te
distrugă.
— Nu ştiu ce fac. Chiar şi când încerc să fac un bine, iese prost.
— Trebuie s-o întindem, spuse Lumi.
îl luă pe losua de un braţ, iar eu de celălalt şi-1 târârăm de acolo înainte ca
paznicul să-şi revină în simţiri şi să atace iar.
Lumi avea o listă cu provizii pe care trebuia să i le ducă lui Baltazar la
fortăreaţă, aşa că am umblat o vreme după nişte coşuri mari cu un mineral
căruia-i zicea cinabru, din care aveam să extragem argint viu, dar şi după ceva
mirodenii şi pigmenţi. losua se ţinu
216
217
după noi prin piaţă, într-o stare de buimăceală, până când am trecut pe lângă
un negustor care vindea boabele negre din care se făcea băutura închisă la
culoare din care gustasem la Antioh.
— Cumpâră-mi şi mie din asta, spuse Iosua. Lumi,
cumpără-mi şi mie din asta.
Ii cumpără, iar Iosua strânse în braţe săculeţul cu boabe ca pe un prunc tot
drumul înapoi până la fortă-reaţă. Am mers aproape în tăcere, dar după ce a apus
soarele şi mai aveam puţin până la poteca ascunsă ce ducea pe platou, Lumi a
venit în galop lângă mine.
— Cum a făcut asta? mă întrebă ea.
— Ce?
— L-am văzut cum i-a vindecat omului ochii. Cum a făcut-o? Ştiu multe
feluri de magie, dar n-am văzut să fi făcut farmece şi nici să amestece vreo
licoare.
— Chiar că e o magie foarte puternică.
M-am uitat peste umăr, să văd dacă Iosua era pe fază. îşi ţinea strâns la piept
boabele de cafea şi bolborosea în barbă, cum făcuse tot drumul. Rugăciuni,
probabil.
— Spune-mi cum se face, zise Lumi. L-am întrebat pe Iosua, dar el nu face
decât să lălăie cu un aer năuc.
— Ei, păi, aş putea să-ţi spun cum se face, dar trebuie să-mi spui şi tu ce se
întâmplă în dosul uşii bă-tute-n fler.
— Asta nu pot să-ţi spun, dar am putea face alte schimburi.
îşi dădu la o parte coada turbanului de pe faţă şi zâmbi. Era răpitor de
frumoasă în lumina lunii, chiar şi îmbrăcată bărbăteşte.
— Cunosc peste o mie de feluri în care să desfat un
bărbat şi astea-s doar alea pe care le ştiu personal.
Celelalte fete ştiu tot pe-atâtea şiretlicuri şi s-ar învoi
 şi ele să ţi le arate.
— Mda, dar la ce-mi foloseşte mie treaba asta? La
ce-mi trebuie să ştiu cum să desfat un bărbat?
Lumi îşi smulse turbanul de pe cap şi mă plesni cu ol peste ceafa, iscând un
nor de praf care se înălţă plutind în noapte.
— Eşti prost şi albastru şi data viitoare când te
otrăvesc o să am grijă să folosesc ceva fără antidot.
Presupun că până şi înţeleaptă şi enigmatica Lumi putea fi întărâtată. Am
zâmbit.
— O să-ţi accept josnica propunere, am zis cu toată morga de care e în stare
un adolescent. Şi o să te învăţ în schimb cea mai mare taină a magiei noastre. O
taină inventată chiar de mine. Noi îi spunem sarcasm.
— Hai să facem cafea când ajungem acasă, spuse Iosua.
M
-am chinuit ceva să lungesc expunerea procesului prin care Iosua îi redase
paznicului vederea, mai ales că eu, unul, habar n-aveam cum de reuşise, dar prin
amăgire bine ticluită, confuzie, subterfugiu, viclenie şi baliverne pure, am reuşit
să schimb lipsa mea de informaţii pe luni întregi de frecangeală neruşinată cu
nurlia Lumi şi drăgălaşa ei trupă. Nerăbdarea de a afla ce se ascunde în spatele
uşii de fler şi răspunsurile la alte enigme ale fortăreţei lui Baltazar s-a ostoit
cumva şi m-am pomenit destul de mulţumit să urmez ziua lecţiile pe care
vrăjitorul îmi poruncea să mi le însuşesc în timp ce-mi forţam la limită
imaginaţia cu combinaţiile matematice ale nopţii. Exista şi un neajuns, în sensul
că Baltazar m-ar fi omorât dacă ar fi aflat că mă înfrupt din farmecele
concubinelor lui, dar oare ciordeala nu face fructul mai dulce? O, să fii tânăr şi
îndrăgostit (de opt concubine chinezoaice)!
între timp, Iosua aborda studiul cu zelul caracteristic, alimentat într-o măsură
deloc neglijabilă de cafeaua pe care o bea în flecare dimineaţă până când aproape
că se afunda în podea de atâta entuziasm.
218
219
— Fii atent aici, vezi, Biff ? Când e întrebat, maestrul
Confucius răspunde: „Răsplăteşte jignirea cu dreptate şi
bunătatea cu bunătate". Şi totuşi, Lao-Zi zice: „Răsplă
teşte jignirea cu bunătate". Nu înţelegi ?
Iosua ţopăia de colo-colo, cu sulurile de pergament atârnându-i până la
podea, sperând că o să-i împărtăşesc cumva entuziasmul pentru textele străvechi.
Şi am încercat, zău că am încercat.
— Nu, nu înţeleg. Tora zice „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte", asta e
dreptatea.
— Exact, spuse Iosua. Cred că Lao-Zi are dreptate. Bunătatea are întâietate
în faţa dreptăţii. Câtă vreme cauţi să împărţi dreptate prin pedeapsă, nu faci decât
să pricinuieşti şi mai multă suferinţă. Cum ar putea să fie drept un asemenea
lucru? Asta e o revelaţie!
— Azi am învăţat cum să fierb urină de capră ca să fac explozibil, am zis.
— Şi asta e bine, spuse Iosua.
Asta se putea întâmpla în orice moment din zi sau din noapte. Iosua ieşea
valvârtej din bibliotecă în toiul nopţii, mă întrerupea dintr-o îmbârligătură
unsuroasă şi complicată de Mazăre, Perne şi Tuneluri - timp în care Numărul
Şase ne iniţia în cei cinci sute de zei de jad de diferite adâncimi şi texturi - şi-şi
ferea ochii doar cât să pun un prosop pe mine, după care-mi trântea un codice în
mână şi mă silea să citesc un pasaj, în timp ce el perora cu entuziasm despre
ideile vreunui înţelept moralist de când hăul.
— Maestrul spune că „Omul superior poate într-adevăr îndura dorinţa, pe
când omul inferior, când e încercat de dorinţă, se va deda la excese neînfrânate".
Vorbeşte despre tine, Biff. Tu eşti omul inferior.
— Sunt aşa de mândru, i-am spus eu, uitându-mă la Numărul Şase cum îşi
strânge cu obidă zeii în cutia de alamă unde le era locul. îţi mulţumesc că ai
venit până aici ca să-mi spui asta.
Fusesem însărcinat să învăţ waidan, adică alchimia exteriorului. Cunoaşterea
avea să mi se tragă din ma-nipularea elementelor fizice. Iosua, pe de altă parte,
învăţa neidan, alchimia interiorului. Cunoaşterea lui avea să se tragă din
cercetarea propriei sale naturi lăuntrice, prin studiul maeştrilor. Deci în timp ce
Iosua citea cărţi şi manuscrise, eu îmi petreceam timpul amestecând argint viu cu
plumb, fosfor cu pucioasă, mangal cu piatră filosofală, încercând să intuiesc
cumva esenţa taoismului. Iosua învăţa să devină Mesia, iar eu învăţam să
otrăvesc oameni şi să arunc chestii în aer. Lumea părea în perfectă rânduială. Eu
eram fericit, Iosua era fericit, Baltazar era fericit, iar fetele - ei bine, fetele erau
ocupate. Deşi treceam zilnic pe lângă uşa de fier (iar vocea enervantă nu se lăsa),
pentru mine nu conta ce e dincolo de ea şi nici cele pe puţin zece întrebări pe
care ar fi trebuit să i le pun generosului nostru dascăl.
înainte să ne dezmeticim, trecuse deja un an, apoi încă doi şi sărbătoream la
fortăreaţă cea de-a şaptespre-zecea aniversare a lui Iosua. Baltazar le-a pus pe
fete să pregătească un ospăţ cu delicatese chinezeşti şi am băut vin până târziu în
noapte. (Şi multă vreme de atunci încolo, chiar şi după ce ne-am întors în Israel,
am mâncat întotdeauna mâncare chinezească de ziua lui Iosua. înţe-leg că a
devenit o tradiţie nu numai printre cei care l-au cunoscut pe Iosua, ci printre
evreii de pretutindeni.)
 — Te gândeşti vreodată la căminul tău? mă întrebă Iosua în seara ospăţului
în cinstea zilei lui.
— Uneori, am răspuns.
— La ce te gândeşti?
— La Maggie. Uneori la fraţii mei. Uneori la mama şi la tata, dar la Maggie
întotdeauna.
— Chiar şi după toate experienţele pe care le-ai avut între timp, tot te mai
gândeşti la Maggie?
Iosua devenise din ce în ce mai puţin curios în legătură cu esenţa poftei
trupeşti. Crezusem că lipsa lui de
220
221
interes era legată de profunzimea studiilor, dar apoi mi-am dat seama că
interesul i se stingea odată cu amintirea lui Maggie.
— Iosua, pentru mine, amintirea lui Maggie n-are legătură cu ce s-a
întâmplat în noaptea de dinaintea plecării noastre. Nu m-am dus la ea cu gândul
că vom face dragoste. Un sărut ar fi fost mai mult decât speram. Mă gândesc la
Maggie pentru că i-am făcut un loc în inimă unde să stea şi acum e gol. Aşa va fi
întotdeauna. Aşa a fost întotdeauna. Ea te-a iubit pe tine.
— îmi pare rău, Biff. Nu ştiu să vindec asta. Aş face-o, dac-aş putea.
— Ştiu, Iosi. Ştiu.
Nu voiam să mai vorbesc despre casă, dar Iosi merita să-şi ia de pe inimă
orice l-ar fi frământat şi dacă nu cu mine, atunci cu cine?
— Tu te gândeşti vreodată la ai tăi?
— Da. De-aia am şi întrebat. Ştii, fetele au prăjit azi slănină şi asta mi-a
amintit de casă.
— De ce ? Nu ţin minte ca acasă să fi prăjit careva
slănină.
— Ştiu, dar dacă am mânca slănină, nimeni dintre
cei de acasă n-ar afla.
M-am ridicat şi m-am dus la jumătatea de perete care ne despărţea camerele.
Pe fereastră pătrundea lumina lunii, iar chipul lui Iosua o atrăgea parcă şi
strălucea la modul ăla enervant pe care-1 avea uneori.
— Iosua, eşti Fiul lui Dumnezeu. Eşti Mesia. Asta presupune - of, habar n-
am - că eşti evreu. N-ai voie să mănânci slănină.
— Dumnezeu nu se sinchiseşte dacă mâncăm slănină sau nu. Simt chestia
asta.
— Nu mai spune! In rest are aceeaşi poziţie faţă de păcatul trupesc?
— Mda.
 — Masturbare?
— Mda.
— Omor? Hoţie? Mărturie strâmbă? Râvnitul nevestei altuia et cetera? La
astea nu s-a răzgândit?
— Nu.
— Doar la slănină. Interesant. Ai fi zis c-o să găsim ceva despre slănină în
profeţiile lui Isaia.
— Da, te pune pe gânduri, nu?
— O să ai nevoie de ceva mai consistent ca să înstă-pâneşti împărăţia lui
Dumnezeu, Iosi, nu te supăra că-ţi zic. Nu putem merge acasă cu chestii gen
„Salut, sunt Mesia, Dumnezeu vă trimite această slănină".
— Ştiu. Mai avem multe de învăţat. Dar mesele de dimineaţă vor fi mai
interesante.
— Culcă-te, Iosi.
C
u timpul, am început să-1 văd pe Iosua aproape numai la masă şi înainte de
culcare. îmi umpleam aproape tot timpul cu studiul şi ajutându-le pe fete să ţină
fortăreaţa în bună rânduială, în timp ce Iosua stătea aproape tot timpul cu
Baltazar, ceea ce avea să devină în cele din urmă o problemă.
— Nu-i a bună, Biff, spuse Lumi în chinezeşte. îi învăţasem limba atât de
bine încât rareori mai vorbea în greacă sau latină. Baltazar se apropie prea mult
de Iosua. Acum abia dacă mai trimite după vreuna dintre noi să i se alăture în
pat.
— Doar nu insinuezi că Iosua şi cu Baltazar se, ăă, joacă de-a păstorul, nu?
Pentru că ştiu sigur că nu-i adevărat. Iosua nu are voie.
Sigur că îngerul spusese că n-are voie să cunoască femeia, dar nu pomenise
nimic despre vreun vrăjitor african bătrân şi sinistru.
— O, n-au decât să se poponărească până le ies ochii, spuse Lumi. Baltazar
nu trebuie să se îndrăgostească. Tu de ce crezi că suntem opt?
— Credeam că e o chestiune de buget, am zis.
222
223
— N-ai observat că nici una din noi nu petrece două
nopţi la rând cu Balta.zar sau că nu vorbim cu el mai
mult decât e nevoie pentru îndatoririle şi lecţiile noastre ?
Observasem, dar nu-mi trecuse prin cap că era ceva ieşit din comun. Nu
ajunseserăm încă la capitolul „vră-jitori şi concubine" din manual.
— Ei, şi?
— Şi am impresia că el se îndrăgosteşte de Iosua.
 Asta nu-i bine.
— Păi, aici sunt de acord cu tine. Nu mi-a picat bine ultima oară când s-a
îndrăgostit cineva de el. Dar de ce ar conta aici?
— Nu pot să-ţi spun. Dar în casa osândei agitaţia creşte, spuse Lumi. Trebuie
să mă ajuţi. Dacă am drep-tate, va trebui să-1 oprim pe Baltazar. O să-i spionăm
mâine, în timp ce ajustăm fluxul de Qi din bibliotecă.
— Nu, Lumi. Nu vreau Qi în bibliotecă. Chestiile din bibliotecă sunt prea
grele. Urăsc Qi-ul din bibliotecă.
Chi sau Qi: răsuflarea dragonului, energia eternă care curge prin toate
obiectele; când e armonioasă, aşa cum ar trebui să fie, e pe jumătate yin, pe
jumătate yang, pe jumătate lumină, pe jumătate întuneric, pe jumătate masculin,
pe jumătate feminin. In bibliotecă, Qi era mereu cu curu-n sus, în timp ce în
camerele cu perne moi sau cu mobilă uşoară părea bine reglată şi armonioasă.
Nu ştiu de ce, dar întotdeauna am bănuit că avea o mare legătură cu nevoia lui
Lumi de a mă pune să ridic obiecte grele.
A
doua zi de dimineaţă, m-am dus cu Lumi în bibliotecă, să-i spionăm pe Iosua
şi Baltazar în timp ce recanalizam Qi-ul din bibliotecă. Lumi avea la ea un
instrument complex din alamă căruia-i spunea ceas Qi şi care, chipurile, detecta
fluxul Qi. Imediat cum am intrat în cameră, magul deveni vizibil iritat.
224
— Chiar e nevoie să vă ocupaţi de asta acum?
Lumi făcu o plecăciune.
— Mii de scuze, stăpâne, dar e o urgenţă. Se întoarse şi începu să-mi dea
ordine, ca un centurion roman: Mută masa aia acolo, nu vezi că stă pe testiculele
tigrului? Apoi îndreaptă scaunele alea spre uşă, că stau pe buricul dragonului.
Am avut noroc că nu şi-a rupt nimeni piciorul.
— Da, am avut noroc, am spus, huţupindu-mă ca să mut uriaşa masă
sculptată şi dorindu-mi ca Lumi să fi convocat încă vreo două fete să ne ajute.
Deja studiam feng shui de mai bine de trei ani şi tot nu puteam detecta nici
cea mai vagă urmă de Qi, nici într-o parte, nici în alta. Iosua acceptase
misterioasa energie spunând că era doar un mod al orientalilor de a-1 exprima pe
Dumnezeu, care-i pretutindeni şi în toate cele ce sunt. Poate că asta-1 ajuta să
ajungă la un soi de înţelegere spirituală, dar când venea vorba de aranjat mobila,
era la fel de eficient ca o oaie dresată.
— Aveţi nevoie de ajutor? întrebă Iosua.
— Nu! urlă Baltazar, ridicându-se în picioare. Vom continua la mine în
cameră. Bătrânul vrăjitor se întoarse şi se uită sever către mine şi Lumi. Şi să nu
care cumva să fim deranjaţi, sub nici o formă.
 II luă pe Iosua de umăr şi-1 conduse afară din cameră.
— Ei, aşa se alege praful din tot spionatul, am zis.
Lumi îşi consultă ceasul Qi şi bătu într-un dulap
plin cu materiale de caligrafie.
— Asta e cocoţat cu siguranţă pe cornul taurului, trebuie mutat, decretă ea.
— Au plecat, am zis. Nu trebuie să ne mai prefacem că facem chestia asta.
— Cine se preface? Dulapul canalizează tot yin-ul către coridor, în timp pe
yang-ul se roteşte ca o pasăre de pradă.
225
— Termină, Lumi. Ştiu că inventezi toată povestea
asta.
Lăsă jos instrumentul de alamă.
— Ba nu inventez.
— Ba da. Moment în care m-am gândit să sar un pic calul la credibilitate,
doar aşa, ca să văd ce iese. Am verificat ieri yang-ul din camera asta. E în
perfectă armonie.
Lumi căzu în genunchi, se târî sub una din mesele uriaşe, cu picior sculptat
în formă de dragon, se făcu ghem şi începu să plângă.
— Nu mă pricep deloc la chestia asta. Baltazar ne cere tuturor s-o stăpânim,
dar eu n-am înţeles-o niciodată. Dacă vrei „Tortura elegantă" sau „Cele o mie de
mângâieri plăcute", se rezolvă, dacă vrei să otrăveşti, să castrezi sau să arunci în
aer pe cineva, poţi conta pe mine, dar chestia asta, feng shui, e pur şi simplu...
pur şi simplu...
— Idioată? am completat eu.
— Nu, voiam să spun dificilă. Acum l-am înfuriat pe Baltazar şi n-avem cum
să aflăm ce se petrece între el şi losua. Şi trebuie să aflăm.
— Eu pot să aflu, am zis, lustruindu-mi unghiile pe tunică. Dar trebuie să
ştiu de ce să aflu.
— Cum o să afli?
— Am metode mai subtile şi mai şirete decât toată alchimia voastră
chinezească şi decât toată canalizarea energiilor.
— Acum cine-i ăla care tromboneşte?
îmi pierdusem mare parte din credibilitate tot punând la bătaie stratagema cu
„mistere evreieşti pentru iniţiaţi contra favoruri sexuale" până când am ajuns
efectiv să-mi asum laurii pentru a fi primit tablele cu cele Zece Porunci, cât şi
pentru a fi construit Chivotul Legii. (Ce? Nu e vina mea. losua a fost ăla care nu
m-a lăsat să fiu Moise când eram copii.)
226
— Dacă aflu, îmi spui ce se întâmplă?
 Concubina-şefă se apucă să-şi morfolească o unghie
elegant lăcuită, în timp ce reflecta asupra chestiunii.
— Promiţi că nu spui nimănui? Nici măcar prietenului tău losua?
— Promit.
— Atunci fă ce vrei. Dar nu uita de lecţiile din Arta războiului.
M-am gândit la vorbele lui Sun-Tzu, pe care le învăţa-Hem de la Lumi: Fii
cât se poate de subtil, chiar până la graniţa cu amorful. Fii cât se poate de
misterios, chiar până la graniţa cu muţenia. Atunci şi numai atunci vei fi stăpân
pe soarta duşmanului. Deci după ce mi-am cumpănit cu grijă strategia, derulând
şi refuzând în minte diferite scenarii, după ce am pus la cale un plan care părea
aproape fără cusur şi m-am asigurat de perfecta sa coordonare, am intrat în
acţiune. în aceeaşi seară, cum stăteam eu în patul meu, iar losua într-al lui, mi-
am încordat toate puterile subtilităţii şi misterului.
— Măi Iosi, am zis. Baltazar te sodomizează?
— Nu!
— Da' invers?
— Categoric nu!
— Ai senzaţia că-1 bate gândul?
Tăcu o clipă, apoi spuse:
— în ultima vreme a fost foarte atent. Şi chicoteşte la tot ce spun, da' de ce?
— Pentru că Lumi zice că nu e bine dacă se îndră-gosteşte de tine.
— Păi, nu e dacă se aşteaptă să se lase cu sodomi-zare, asta-i clar. O să fie un
mag tare dezamăgit.
— Nu, e şi mai rău. Nu-mi spune ce e, dar e foarte, foarte rău.
— Biff, îmi dau seama că eşti de altă părere, dar din punctul meu de vedere,
să-1 sodomizezi pe Fiul lui Dumnezeu e foarte, foarte rău.
227
— Aici ai zis-o bine. Dar eu cred că vrea să spună ceva
legat de ce e în spatele uşii de fier. Până aflu eu, tu
trebuie să-1 împiedici pe Baltazar să se îndrăgostească
de tine.
— Pun pariu că el a fost cu smirna, spuse Iosi.
Nenorocitul, vine cu cel mai ieftin cadou şi acum vrea
să mă sodomizeze. Mama mi-a zis că smirna s-a stricat
după vreo săptămână.
V-am zis că Iosua nu era mare amator de smirnă?
Capitolul 14
Între timp, în camera de hotel, Raziei renunţase la visul de a se face luptător
profesionist şi revenise la ambiţia de a fi Omul Păianjen. Luase această hotărâre
după ce i-am atras atenţia că, în Facere, Iacov se ia la trântă cu un înger şi
câştigă. Raziei a tot ţinut-o sus şi tare că nu-şi aminteşte să se fi întâmplat aşa
ceva şi am fost tentat să aduc Biblia editată de Gideons din baie şi să-i arăt
pasajul, dar tocmai mă apucasem de Evaghelia după Marcu şi aş fi pierdut cartea
dacă îngerul ar fi aflat de exis-tenţa ei.
Crezusem că Matei era varză pentru că sărise direct de la naşterea lui Iosua la
botez, dar Marcu nici măcar nu se oboseşte cu naşterea. De parcă Iosua ar fi
răsărit direct mare din capul lui Zeus. (Bine, metafora e proastă, dar înţelegeţi
voi ce vreau să zic.) Marcu începe cu botezul, la treizeci de ani! De unde or fi
scos băieţii ăştia astfel de poveşti? „Am cunoscut odată, într-o crâşmă, un tip
care ştia un tip care avea o soră a cărei prietenă a fost la botezul lui Iosua, fiul lui
Iosif din Nazaret şi iată povestea aşa cum a reuşit şi el să şi-o amintească."
Ei, cel puţin Marcu mă pomeneşte o dată. Şi oricum e o chestie total scoasă
din context, de parcă eu stăteam şi tăiam frunză la câini şi Iosua a trecut
întâmplător pe-acolo şi mi-a propus să mă ţin şi eu
228
229
după el. Şi mai povesteşte Marcu despre diavolul de-i zicea Legiune. Mda,
îmi aduc aminte de Le-giune. Faţă de ce a deşteptat Baltazar, Legiune era un
pămpălău.
— L-am întrebat pe Baltazar dacă e în limbă după mine, spuse Iosua la cină.
— O, nu, făcu Lumi.
Mâneam la fete în cameră. Mirosea foarte bine şi fetele ne masau umerii în
timp ce mâneam. Exact ce ne trebuia după o zi grea de studiu.
— Nu trebuia să-1 anunţi că suntem cu ochii pe el. Şi ce-a zis?
— A zis că tocmai îşi revine după o despărţire dure-roasă şi că nu e pregătit
pentru o relaţie, pentru că are nevoie de ceva timp ca să se cunoască pe sine, dar
că i-ar plăcea să fim simpli amici.
— Minte, spuse Lumi. Nu s-a mai despărţit de nimeni de o sută de ani.
— Iosi, eşti aşa credul, am zis. Bărbaţii mint tot timpul la fazele astea. De-aia
e nasol că n-ai voie să cunoşti femei, pentru că asta înseamnă că nu înţelegi
natura cea mai profundă a bărbaţilor.
— Şi care să fie asta?
— Suntem nişte porci mincinoşi. Am spune orice ca să ne atingem scopul.
— Asta aşa e, spuse Lumi.
Celelalte fete dădură aprobator din cap.
— Dar, spuse Iosi, potrivit lui Confucius, un om superior nu va acţiona
niciodată, nici măcar cât ţine o masă, în răspăr cu virtutea.
— Bineînţeles, am zis, dar omul superior poate să şi-o tragă fără să mintă. Eu
vorbesc despre noi, ăilalţi.
— Deci ar trebui să mă tem de călătoria asta pe care vrea s-o facem
împreună?
230
Lumi încuviinţă grav din cap, iar celelalte fete încuviinţară odată cu ea.
— Nu văd de ce, am zis. Ce călătorie?
— Zice că o să lipsim doar vreo două săptămâni. Vrea să mergem la un
templu dintr-un oraş din munţi. Crede că templul a fost construit de Solomon, îi
zice Templul Peceţii.
— Şi de ce trebuie să te duci cu el?
— Vrea să-mi arate ceva.
— Aoleu, am zis.
— Aoleu, mi-au ţinut isonul fetele, semănând destul de tare cu un cor
grecesc, doar că ele vorbeau chine-zeşte, normal.
Î
n săptămâna de dinaintea plecării lui Iosua şi Baltazar, am reuşit s-o coving
pe Mazăre să-şi asume un ditamai riscul cât a făcut de serviciu în patul lui
Baltazar. N-am ales-o pe Mazăre pentru că ar fi fost cea mai sportivă şi mai
sprintenă dintre toate fetele, deşi era; nici pentru că ar fi avut cel mai uşor şi mai
furişat pas, deşi îl avea şi pe ăsta; am ales-o pentru că ea m-a învăţat să torn în
bronz literele chinezeşti care-mi alcătuiau numele (pecetea mea) şi te puteai baza
pe ea să obţină cea mai exactă amprentă a cheii pe care o purta Baltazar pe lanţul
de la gât. (O, da, uşa bătută în fier avea şi cheie. Lumi se prefăcuse că o ia gura
pe dinainte şi îmi spusese unde o ţinea Baltazar, dar eram convins că îi era prea
devotată ca s-o fure. Mazăre însă era mai nestatornică într-ale devotamentului şi
în ul-tima vreme petrecusem mult timp cu ea, cu pauze.)
— Până te întorci tu, o să aflu ce se întâmplă acolo, i-am şoptit lui Iosua când
se suia pe cămilă. Scoate şi tu ce poţi de la Baltazar.
— Aşa o să fac. Dar fii cu băgare de seamă. Să nu faci nimic în lipsa mea.
Cred că drumul ăsta, indiferent ce vom vedea, are de-a face pe undeva cu casa
osândei.
231
— Arunc şi eu un ochi, atâta tot. Tu să fii cu băgz
de seamă.
Am stat cu fetele în vârful platoului şi am făcut cu mâna până când Iosua şi
magul, care trăgeau după ei cămila de rezervă, încărcată cu provizii, dispărură
din raza noastră vizuală, după care am coborât pe rând pe scara de frânghie până
la pasajul din peretele stâncii. Intrarea în pasaj şi tunelul de vreo treizeci de coţi
erau late doar cât un stat de om, dacă se gârbovea, şi întot-deauna reuşeam să-mi
învineţesc un cot sau un umăr pe drum, ceea ce-mi permitea să-mi etalez
priceperea de a înjura în patru limbi.
Până am ajuns eu în camera elementelor, unde prac-ticam arta celor Nouă
Elixiruri, Mazăre aţâţase deja focul în micul cuptor până se-nroşise şi punea bare
de alamă peste un mic creuzet din piatră. Din amprenta în ceară a cheii am făcut
o copie de ceară, din care am făcut un mulaj de ipsos, pe care l-am pus pe foc, ca
să se topească ceara. Aveam o singură şansă să turnăm cheia, pentru că odată ce
metalul se topea în mulajul de ipsos, singura cale de a-1 scoate era să spargem
ipsosul.
Când am spart mulajul, în mâna lui Mazăre a rămas ceea ce părea să fie un
dragon din alamă pe un băţ.
— Asta da cheie, am zis.
Singurele încuietori pe care le văzusem până acum erau nişte zdrahoance
mari de fier, niciodată ceva atât de elegant pentru o astfel de cheie.
— Când vrei s-o foloseşti? întrebă Mazăre.
Făcuse ochii mari ca un copil nerăbdător. In astfel
de momente, puţin lipsea să mă îndrăgostesc de ea, dar din fericire eram tot
timpul distras de sofisticarea lui Lumi, foiala maternă a lui Perne, dexteritatea
Numărului Şase sau oricare dintre celelalte farmece care mă copleşeau zilnic.
înţelegeam perfect strategia lui Baltazar, menită să-1 împiedice să se
îndrăgostească
de vreuna din ele. Pe de altă parte, situaţia lui Iosua ora mai greu de pătruns,
pentru că-i plăcea compania fetelor şi să depene la schimb poveşti din Tora pe
legende cu dragonii de furtună sau cu regele maimuţă. Spunea că femeile aveau
o bunătate înnăscută pe care n-o văzuse la nici un bărbat şi-i plăcea compania
lor. Puterea lui de a rezista farmecelor lor fizice mă uimea poate chiar mai mult
decât celelalte chestii miraculoase pe care le făcuse sub ochii mei de-a lungul
anilor. Nu mă puteam raporta la actul de a scula pe cineva din morţi, dar să
refuzi o femeie frumoasă, ăsta era un curaj dincolo de puterea mea de înţelegere.
— De-aici încolo mă ocup eu, i-am zis lui Mazăre.
Nu voiam să fie implicată mai mult de-atât, în caz
că lucrurile ar fi ieşit prost.
— Când? mă întrebă Mazăre, ceea ce voia să în
semne când aveam de gând să deschid uşa.
— Diseară, când voi toate veţi fi în lumea viselor dulci.
Am ciupit-o de nas cu afecţiune, iar ea a chicotit. A
fost ultima oară când am văzut-o întreagă.
N
oaptea, coridoarele fortăretei erau luminate de lumina naturală a lunii şi a
stelelor care se infiltra înăuntru prin ferestre. Oriunde ne duceam, luam cu noi o
lampă din lut cu ulei care făcea ca, pe măsură ce înghiţeau palida ei lumină
portocalie, arcuirile întortocheate ale pasajelor să semene şi mai mult cu
măruntaiele unei jivine uriaşe. După câţiva ani petrecuţi cu Baltazar, mă
orientam prin locuinţele fortăretei fără să am deloc nevoie de lumină, aşa că am
cărat după mine o lampă stinsă până când am trecut de camerele fetelor, oprindu-
mă în faţa intrării cu mărgele ca să le ascult sforăitul delicat.
Când m-am îndepărtat suficient de uşa fetelor, am aprins lampa cu unul din
beţişoarele de foc pe care le
232
233
inventasem folosind nişte chimicale pe care le întrebuinţam şi pentru pudra
explozivă neagră. Beţişorul de foc a scos un pocnet slab când l-am frecat de
peretele de piatră şi aş fi putut să jur că i-am auzit ecoul dinspre coridorul din
faţă. Pe măsură ce mă apropiam de uşa placată cu fier simţeam miros de
pucioasă încinsă şi mi s-a părut ciudat că mirosul beţişorului de foc rămăsese
lângă mine. Apoi am văzut-o pe Lumi lângă uşă, ţinând în mână o lampă cu ulei
şi rămăşiţele calcinate ale beţişorului de foc cu care o aprinsese.
— Dă-mi să văd cheia, spuse ea.
— Ce cheie?
— Nu fi prost. Am văzut rămăşiţele mulajului în camera elementelor.
Am scos cheia de la brâu, de unde o vârâsem, şi i-am dat-o lui Lumi. Ea o
cercetă la lumina lămpii, întorcând-o pe toate părţile.
— Mazăre a turnat-o, zise ea cu indiferenţă. A luat
bine amprenta?
Am încuviinat din cap. Lumi nu părea furioasă, iar Mazăre e singura fată
destul de pricepută la metalurgie ca să fi făcut copia, aşa că de ce aş fi tăgăduit?
— Probabil că mai greu a fost să ia amprenta, spuse Lumi. Baltazar îşi
păzeşte straşnic cheia. Trebuie s-o întreb ce-a făcut ca să-i abată atenţia. Ar fi
bine de ştiut, ha? Pentru amândoi. Zâmbi seducător, apoi se întoarse spre uşă şi
dădu la o parte plăcuţa de aramă ce acoperea gaura cheii. în clipa aceea am avut
senzaţia că îmi plimbă cineva un pumnal îngheţat pe şira spinării.
— Nu! am prins-o de mână. Opreşte-te. Mă copleşise o senzaţie de repulsie
care-mi întorcea măruntaiele pe dos. N-avem voie.
Lumi zâmbi iar şi-mi dădu mâna la o parte.
— Am văzut multe minunăţii de când am venit aici, dar nici una n-a fost
vreodată primejdioasă. Tu ai pus la cale asta, cu siguranţă vrei să ştii ce e
înăuntru la fel de mult ca mine.
Am vrut s-o împiedic, am încercat chiar să-i iau cheia, dar ea m-a înşfăcat de
braţ şi m-a apăsat într-un punct sensibil, ceea ce a făcut ca toată partea stângă să-
mi amorţească. Şi-a arcuit o sprânceană, ca şi cum m-ar fi întrebat „Eşti sigur că
vrei să încerci chestia asta, deşi ştii ce pot să-ţi fac?". Şi m-am dat înapoi.
Vârî cheia în formă de dragon în încuietoare şi o întoarse de trei ori. Se auzi
zăngănitul unei maşinării, mai delicat decât orice îmi mai fusese dat vreodată să
aud, apoi Lumi scoase cheia şi trase cele trei piroane grele de fier. Când deschise
uşa, se iscă o boare de aer, ca şi cum ceva ar fi trecut foarte repede pe lângă noi,
şi mi se stinse lampa.
I
osua mi-a povestit mai târziu ce s-a întâmplat şi am reconstituit singur
succesiunea evenimentelor. Când eu şi Lumi descuiam camera căreia îi ziceau
casa osândei, Iosua şi Baltazar făcuseră popas în munţii sterpi din Afganistanul
de azi. Noaptea era rece, iar stelele străluceau cu o lumină albastră şi rece ca
singurătatea sau infinitul. Mâncaseră nişte pâine cu brânză, apoi se aşezaseră
lângă foc ca să împartă o butelcă de vin alcoolizat, care pentru Baltazar era cea
de-a doua pe seara respectivă.
— Ţi-am povestit despre profeţia care m-a pus pe urmele tale când te-ai
născut, Iosua?
— Ai pomenit de stea. Mama mi-a zis de stea.
— Da, toţi trei ne-am ţinut după stea şi ne-am întâlnit din întâmplare în
munţii de la răsărit de Kabul şi am făcut împreună drumul rămas, dar nu steaua a
fost motivul pentru care am pornit, ci doar o metodă
234
235
de orientare. Am făcut acea călătorie pentru că fiecare aşteptam ceva la
capătul ei.
— Pe mine? spuse Iosua.
— Da, dar nu numai pe tine, ci ceea ce se spunea că a venit pe lume odată cu
tine. în templul unde mergem acum se găseşte un set de tăbliţe de lut - foarte
vechi -, preoţii spun că sunt tocmai de pe vremea lui Solomon şi tăbliţele astea
prevestesc venirea unui prunc ce va avea putere asupra răului şi izbândă asupra
morţii. Spun că el va fi deţinătorul cheii nemuririi.
— Eu? Nemurire? Nici vorbă.
— Ba eu cred că da, doar că încă n-ai aflat asta.
— Nici vorbă, te asigur, spuse Iosua. E adevărat că am sculat nişte oameni
din morţi, dar niciodată n-a durat prea mult. Cu timpul, am devenit un
tămăduitor mai priceput, dar chestia mea cu sculatul din morţi mai trebuie
lucrată. Mai am de învăţat.
— Tocmai de aceea ţi-am dat învăţătură şi de aceea te duc acum la templu,
ca să citeşti singur tăbliţele, dar sigur ai în tine puterea nemuririi.
— Nu, zău aşa, sunt total pe dinafară.
— Eu am două sute şaizeci de ani, Iosua.
— Am auzit, dar tot nu te pot ajuta. Arăţi bine totuşi, adică pentru două sute
şaizeci de ani.
în acel moment, tonul lui Baltazar deveni disperat.
— Iosua, ştiu că ai putere asupra răului. Biff mi-a zis că ai alungat demoni în
Antiohia.
— D-ăia mici, spuse Iosua cu modestie.
— Trebuie să ai şi putere asupra morţii, altfel nu mă ajută cu nimic.
— Ce pot eu să fac mi se trage de la tatăl meu, nu m-am târguit pentru asta.
— Iosua, eu trăiesc datorită unui pact cu un diavol. Dacă nu deţii puterile
vestite în profeţie, n-o să fiu niciodată liber, n-o să fiu niciodată împăcat, n-o să
am
niciodată parte de dragoste. în fiecare minut din viaţa mea trebuie să-mi
canalizez voinţa pe supunerea demo-nului. Dacă voinţa mea dă greş, va fi un
dezastru cum lumea n-a mai văzut niciodată.
— Ştiu cum e. Nu mi-e îngăduit să cunosc femeia, npuse Iosua. Deşi cel care
mi-a zis chestia asta a fost un înger, nu un diavol. Dar ştii, totuşi e greu uneori.
Chiar îmi place de concubinele tale. Seara trecută, Perne îmi făcea un masaj la
spate după o zi lungă de studiu şi m-am pomenit cu o ditamai...
— Pe muşchiuleţul viţelului de aur! exclamă Baltazar, sărind în picioare, cu
ochii măriţi de groază.
Bătrânul se apucă să-şi încarce cămila, zvârco-lindu-se prin beznă ca un
nebun. Iosua se ţinea după ol, încercând să-1 liniştească, temându-se că în orice
clipă l-ar fi putut lovi damblaua.
— Ce e? Ce e?
— A scăpat! spuse magul. Ajută-mă să strâng. Trebuie să ne întoarcem. A
scăpat demonul.
S
tăteam ghemuit în beznă, aşteptând să se abată dezastrul, să se înstăpânească
măcelul, să se manifeste durerea, nenorocirea şi relele, apoi Lumi a scăpărat un
beţişor de foc şi a aprins lămpile. Eram singuri. Uşa de fier stătea deschisă spre o
cămăruţă foarte mică, întărită şi ea cu fier. Fiecare palmă a pereţilor negri de fier
era incrustată cu simboluri aurii: pentagrame, blesteme şi vreo alte zece
simboluri pe care nu le mai văzusem niciodată. Lumi apropie lampa de perete.
— Astea sunt simboluri de întemniţare, spuse Lumi.
— Am auzit voci care veneau de-aici.
— Nu era nimic înăuntru când am deschis uşa. Am reuşit să mă uit înăuntru
o clipă, înainte să se stingă lampa.
— Atunci ce anume a stins-o?
236
237
— Vântul?
— Nu cred. Am simţit ceva care m-a atins în trecere, în aceeaşi clipă, cineva
din camera fetelor a ţipat,
apoi i s-a alăturat un cor de ţipete, ţipete sălbatice de groază şi suferinţă
absolută. Ochii lui Lumi s-au umplut pe dată de lacrimi.
— Ce-am făcut?
Am luat-o de mânecă şi am târât-o în jos pe coridor, spre camera fetelor,
înşfacând în drum două lănci grele care susţineau o tapiserie şi întinzându-i şi ei
una. Când am ieşit de după colţ, am văzut în faţă o lumină roşiatică şi în scurt
timp mi-am dat seama că era un foc ce izbuc-nise pe zidurile de piatră de la
lămpile cu ulei sparte. Ţipetele au atins o notă mai înaltă, dar la fiecare câteva
secunde, corul rămânea cu o voce mai puţin, până când a rămas doar una
singură. în timp ce ne apropiam de perdeaua cu mărgele din faţa odăii
concubinelor, ţipetele au încetat şi câteva capete de om ni s-au rostogolit pe
dinainte. Arătarea a ieşit prin perdea, fără să se sinchisească de flăcările care
muşcau din perete în jurul său, cu trupul ei masiv acoperind coridorul, cu umerii
solzoşi ca de reptilă şi cu urechile lungi şi ascuţite frecându-se de pereţi şi tavan.
în laba ca o unică gheară ţinea torsul însângerat al uneia din fete.
— Hei, puştiulică, spuse arătarea, cu o voce ca de
sabie care zgârie piatra şi o lumină gălbuie în ochii ei
de pisică mari cât farfuriile, te-ai cam mocăit.
P
e drumul înapoi spre fortăreaţă, Baltazar îl lămuri pe Iosua ce era cu
demonul.
— II cheamă Prinde-1 şi e un demon de rangul douăzeci
şi şapte, un înger al distrugerii de dinainte de cădere.
Din câte ştiu, el a fost primul chemat să-1 ajute pe
Solomon la înălţarea marelui templu, dar ceva a scăpat
de sub control şi, cu ajutorul unui duh, Solomon a
238
reuşit să-1 trimită pe demon înapoi în iad. Eu am găsit pecetea lui Solomon
în urmă cu aproape două sute de ani, în Templul Peceţii.
— O, făcu Iosua, deci de-aia îi zice aşa. Credeam că are legătură cu
animalele alea de apă care latră1.
— Am fost nevoit să mă fac băiat de altar şi să studiez ani întregi cu preoţii
de acolo ca să capăt acces la pecete, dar ce mai contează câţiva ani faţă de
nemurire? Am căpătat nemurirea, dar doar atâta vreme cât demonul umblă pe
pământ. Şi atâta vreme cât e pe pământ, trebuie hrănit, Iosua. Ăsta-i blestemul
ce-1 apasă pe stăpânul acestui distrugător. Trebuie hrănit.
— Nu înţeleg, se hrăneşte cu voinţa ta?
— Nu, se hrăneşte cu oameni. Doar voinţa mea îl poate ţine în frâu sau cel
puţin aşa a fost până când am reuşit să ridic uşa de fier şi să zugrăvesc pe perete
simbolurile aurite care-1 ţin prizonier pe demon. Am reuşit să-1 ţin închis în
fortăreaţa pe care tot eu l-am pus s-o construiască douăzeci de ani în şir şi am
putut să respir mai liniştit. Până atunci era lângă mine clipă de clipă, oriunde m-
aş fi dus.
— Dar nu ţi-ai atras duşmani din cauza asta?
— Nu. Dacă nu ia forma mâncătorului de oameni, eu sunt singurul care-1
poate vedea pe Prinde-1. Când nu ia forma mâncătorului de oameni, e mic, de
statura unui copil şi nu prea poate face rău (în afară de faptul că e incredibil de
enervant). Când îi e foame, însă, e înalt de zece coţi şi poate sfâşia în două un
om cu o singură lovitură de labă. Nu, duşmanii nu-s o problemă, Iosua. Tu de ce
crezi că fortăreaţa nu e păzită? în vremea de dinainte să se mute fetele acolo, au
atacat-o nişte tâlhari. Ce-au păţit e deja legendă în Kabul şi de atunci nimeni n-a
mai îndrăznit. Problema este că,
1. Confuzie bazată pe omonimia dintre seal cu sensul de sigiliu, pecete şi
seal cu sensul de focă.
239
IIMIM vcuiiiii mea ar slăbi, ar scăpa iarăşi ele capul lui in lume, exact ca pe
vremea lui Solomon. Nu ştiu ce l-ar putea opri.
— Şi nu poţi să-1 trimiţi înapoi în iad? întrebă Iosua.
— Pot, dacă am pecetea şi incantaţia potrivită, motiv pentru care voiam să
merg la Templul Peceţii. Motiv pentru care eşti tu aici. Dacă tu eşti Mesia cel
prorocit de Isaia şi pe tăbliţele de lut din templu, atunci eşti urmaşul direct al lui
David şi deci al lui Solomon. Cred că tu-1 poţi trimite pe demon înapoi în iad şi
mă poţi feri de soarta care mă aşteaptă la alungarea lui.
— De ce, ce păţeşti dacă e trimis înapoi în iad?
— O să iau înfăţişarea adevăratei mele vârste. Care ar trebui să fie deja
ţărână, bănuiesc, după atâta timp. Dar tu ai harul nemuririi. Poţi împiedica să se
întâmple una ca asta.
— Deci demonul ăsta din iad a scăpat, iar noi ne întoarcem la fortăreaţă fără
Pecetea lui Solomon şi fără incantaţie, ca să facem ce, mai exact?
— Sper să reuşesc să-1 supun din nou voinţei mele. Până acum, camera 1-a
ţinut mereu închis. N-am ştiut, chiar n-am ştiut...
 — Ce să ştii?
— Că voinţa mi-a fost înfrântă de sentimentele mele pentru tine.
— Mă iubeşti?
— De unde era să ştiu?
Magul oftă. Iosua începu să râdă, în ciuda împreju-rărilor cumplite.
— Normal că da, dar nu pe mine, ci ceea ce repre
zint, încă nu ştiu sigur ce trebuie să fac, dar ştiu că
sunt aici în numele tatălui meu. Iubeşti viaţa atât de
mult încât eşti în stare să înfrunţi iadul ca să te ţii de
ea, aşa că e firesc să-1 iubeşti pe cel ce ţi-a dăruit
această viaţă.
240
— Atunci poţi să alungi demonul şi să mă ţii în viaţă ?
— Bineînţeles că nu, spuneam doar că înţeleg ce simţi.
N
u ştiu cum de a găsit puterea, dar micuţa Lumi a apărut din spatele meu şi a
azvârlit lancea aia grea cu o forţă cu nimic mai prejos de cea a unui soldat. (Eu,
unul, am simţit cum încep să mi se înmoaie genunchii la vederea demonului.)
Vârful de bronz al lăncii păru să-şi facă loc printre doi solzi de pe pieptul
împlătoşat al monstrului şi se înfipse la o adâncime de o palmă sub greutatea
vergelei masive. Demonul icni şi mugi, descleştându-şi uriaşele fălci pentru a
scoate la iveală şiruri de dinţi tăioşi ca nişte ferăstraie. Apucă vergeaua lăncii şi
încercă s-o tragă afară, cu bicepşii lui uriaşi tremurând de încordare. Privi cu
tristeţe în jos la lance, apoi către Lumi şi spuse:
— O, dar-ar năpasta-n tine, ucisu-m-ai de tot, apoi căzu pe spate şi podeaua
se zgâlţâi la impactul cu trupul lui uriaş.
— Ce-a zis, ce-a zis? întrebă Lumi, înfigându-şi unghiile în umărul meu.
Demonul vorbise în ebraică.
— Zice că l-ai omorât.
— Ete na, spuse concubina.
(In mod surprinzător, „ete na" sună exact la fel în toate limbile.)
începusem să înaintez uşurel, ca să văd dacă mai era cineva în viaţă în
camera fetelor, când demonul se ridică în capul oaselor.
— Glumeam, zise el. Nu m-ai ucis câtuşi de puţin.
Apoi îşi smulse suliţa din piept cu mai puţin efort
decât dacă ar fi alungat o muscă.
Am aruncat şi eu lancea, dar n-am aşteptat să văd unde a nimerit. Am luat-o
pe Lumi şi am fugit.
— încotro? mă întrebă ea.
 241
— Departe, i-am răspuns.
— Nu, spuse ea, apucându-mă de tunică şi smu-cindu-mă după un colţ, de
era cât pe ce să mă izbesc de perete. Spre pasajul din stâncă.
Eram acum în beznă totală, căci nici unul din noi nu se gândise să ia o lampă
şi îmi încredinţam viaţa amintirilor lui Lumi despre coridoarele alea de piatră.
în timp ce alergam, auzeam hârşâitul solzilor demo-nului pe ziduri şi câte o
înjurătură răzleaţă în ebraică, atunci când dădea de vreun tavan jos. Poate că
vedea cât de cât pe întuneric, dar nu mult mai bine decât noi.
— Apleacă-te, spuse Lumi, apăsându-mi capul în
jos în timp ce intram în pasajul îngust care ducea spre
stânca din vârf.
M-am chircit în pasaj aşa cum trebuia să se chircească monstrul ca să se
mişte pe coridoarele normale şi am înţeles brusc sclipirea de geniu a lui Lumi
când alesese drumul ăsta. Tocmai zărisem lumina lunii pătrunzând prin ieşirea
din peretele stâncos când l-am auzit pe demon izbindu-se de intrarea îngustă a
pasajului.
— Căcat! Au! Stârpiturilor! O să vă zdrobesc căp-şoarele între dinţi ca pe
nişte curmale zaharisite.
— Ce-a zis? întrebă Lumi.
— Zice că eşti o poamă de o savoare neobişnuită.
— N-a zis asta.
— Crede-mă, nu cred că ai chef să auzi o traducere mai exactă.
Am auzit un hârşâit oribil dinspre pasaj în timp ce ne căţăram pe terasă şi
apoi pe scara de frânghie până în vârful platoului. Lumi mă ajută, apoi trase
scara după ea. Am alergat spre grajdurile unde se păstrau de obicei şeile
cămilelor şi alte bunuri. Nu existau alte cămile în afară de cele trei pe care le
luaseră Iosua şi Baltazar şi nici cai, aşa că n-am priceput de ce mai pierdeam
timpul
242
pe-acolo până când am văzut-o pe Lumi umplând două burdufuri cu apă la
bazinul din spatele grajdului.
— N-o să ajungem în veci la Kabul fără apă, spuse Lumi.
— Şi ce se va întâmpla când o să ajungem la Kabul ? Acolo poate să ne ajute
cineva? Ce mama dracului e chestia aia?
— Dacă ştiam, crezi că aş fi deschis uşa?
Era remarcabil de calmă pentru o persoană care toc-mai îşi pierduse
prietenele în ghearele unei fiare hidoase.
— Presupun că nu. Dar nu l-am văzut ieşind de
 acolo. Am simţit ceva, dar nu aşa de mare.
— Acţionează, Biff, nu sta pe gânduri. Acţionează.
îmi dădu un burduf cu apă, pe care l-am vârât în
bazin, încercând să aud monstrul peste bolboroseala apei care umplea vasul.
Auzeam doar câte un behăit răzleţ dinspre capre şi propriul meu puls răsunându-
mi în urechi. Lumi îşi astupă burduful de apă, apoi se duse şi deschise coteţele
porcilor şi găinilor, uşuind animalele spre platou.
— Hai să mergem! îmi strigă ea.
O luă la picior pe potecă, spre drumul tainic. Am scos burduful din bazin şi
m-am repezit după ea cât de repede am putut. Luna răspândea destulă lumină cât
să se poată merge destul de uşor, dar, cum eu nu văzusem drumul nici măcar la
lumina zilei, nu voiam să-i testez scurtăturile mortale noaptea, fără călăuză.
Aproape că parcurseserăm prima parte a drumului când am auzit un vaier
îngrozitor şi ceva greu ateriza în faţa noastră, în ţărână. Când mi-am recăpătat
suflul, m-am apropiat şi am dat peste leşul însângerat al unei capre.
— Uite, spuse Lumi, arătând în jos pe povârnişul
muntelui, spre ceva care se mişca printre stânci. Apoi
se uită în sus la noi şi ochii galbeni şi incandescenţi îl
dădură de gol.
243
— Înapoi, spuse Lumi, trăgându-mă îndărăt de pe drum.
— Numai pe-aici se poate coborî?
— Pe-aici sau dacă te arunci de pe stâncă. E o for-tăreaţă, nu uita - n-ar
trebui să se intre şi să se iasă uşor din ea.
Ne-am întors la scara de frânghie, i-am dat drumul în jos şi am început să
coborâm. Când Lumi a ajuns pe platformă şi s-a ghemuit ca să intre în peşteră,
ceva greu m-a lovit în umărul drept. Braţul mi-a amorţit de la impact şi am dat
drumul scării. Din fericire, picioarele mi s-au încurcat în cădere printre sfori şi
m-am pomenit atârnat cu capul în jos, uitându-mă la intrarea în peşteră, unde
stătea Lumi. Am auzit behăitul caprei îngrozite care mă lovise în timp ce se
prăbuşea în abis, apoi se auzi o bufnitură surdă, iar behăitul încetă.
— Băi puştiulică, eşti evreu, nu-i aşa? spuse monstrul de deasupra mea.
— Nu-i treaba ta, am zis.
Lumi apucă scara şi mă trase în peşteră cu tot cu scară, exact când o altă
capră trecu behăind pe lângă mine. Am căzut cu faţa în ţărână şi am început să
tuşesc, încercând să respir şi să scuip în acelaşi timp.
— N-am mai mâncat de mult un evreu. Un evreu ca lumea îţi umple burta.
Asta-i problema cu chinezii, poţi să mănânci şi câte şase, că-n juma' de oră iar ţi
se face foame. Fără supărare, duduie.
 — Ce-a zis? întrebă Lumi.
— Zice că-i place mâncarea cuşer. Oare-1 ţine scara?
— E făcută de mâna mea.
— Grozav, am spus.
Am auzit cum scârţâie sforile sub tensiune când monstrul a păşit pe scară.
Capitolul 15
Iosua şi Baltazar intrară în Kabul la ceasul din noapte când pe-afară
rămăseseră doar ucigaşii şi curvele (curvele oferind un „rabat pentru ucigaşi"
după miezul nopţii, ca să-şi impulsioneze negoţul). Bătrânul vrăjitor adormise în
ritmul pasului săltat al cămilei, act care-1 zăpăcea pe Iosua aproape la fel de tare
ca povestea cu demonul, căci atunci când era în şa, îşi petrecea mai tot timpul
încercând să nu dea la raţe - rău de deşert, aşa-i zice. Iosua îl păli pe bătrân peste
picior cu capătul liber al căpăs-trului, iar magul se trezi cu un sforăit.
— Ce e? Am ajuns?
— Poţi stăpâni demonul, bătrâne? Am ajuns destul de aproape ca să-ţi
recapeţi puterea asupra lui ?
Baltazar închise ochii, iar Iosua crezu că avea să adoarmă iar, doar că mâinile
începură să-i tremure de un efort nevăzut. După câteva clipe, deschise iar ochii.
— Nu-mi dau seama.
— Păi, ţi-ai dat seama că a scăpat.
— Aia a fost ca un val de durere în suflet. Nu sunt în contact intim cu
demonul toată ziua, bună ziua. Probabil că suntem încă prea departe.
— Cai, spuse Iosua. Sunt mai sprinteni. Hai să-1 trezim pe grăjdar.
Iosua îl conduse pe străduţe până la grajdul unde ne adăpostiserăm cămilele
când fuseserăm în
244
245
oraş ca să-1 tămăduim pe banditul orb. înăuntru nu ardea nici o lampă, dar o
târfă pe jumătate des-puiată se afişa ispititor în pragul uşii.
— Ofertă specială pentru ucigaşi, spuse ea în
latineşte. Două la preţ de una, dar nu se dau banii
înapoi dacă moşu' nu poate face treaba.
Trecuse atâta vreme de când nu mai auzise limba, că Iosua avu nevoie de o
clipă ca să răspundă.
— Mulţumim, dar nu suntem ucigaşi, spuse Iosua.
Trecură pe lângă ea şi bătură la uşă. Cât aştepta,
ea îşi lăsă unghia să alunece în jos pe spatele lui.
— Ce sunteţi? Poate că avem altă ofertă specială.
Iosua nici măcar nu se uită în urmă.
 — El e un vrăjitor în vârstă de două sute şaizeci de ani, iar eu ori sunt Mesia,
ori sunt un şarlatan incurabil.
— A, mda, cred că pentru şarlatani avem un preţ special, dar vrăjitorul
trebuie să plătească preţul întreg.
Iosua auzi larmă din casa grăjdarului şi o voce care-i striga să-şi ţină caii în
frâu, ceea ce spun toţi grăjdarii când te lasă să aştepţi. Iosua se întoarse spre târfă
şi o atinse blând pe frunte.
— Du-te şi să nu mai păcătuieşti, spuse el pe latineşte.
— Cum să nu. Şi eu din ce mai trăiesc, învârt căcatu' cu lopata?
Exact atunci, grăjdarul deschide uşa la perete. Era scund, crăcănat şi purta o
mustaţă lungă care-1 făcea să semene cu un somn pus la uscat.
— Ce-i aşa de important de nu s-a putut ocupa nevastă-mea?
— Nevastă-ta?
Târfa îi mângâie ceafa lui Iosua cu unghia, apoi trecu pe lângă el şi intră în
casă.
— Ţi-ai ratat şansa, spuse ea.
246
— Femeie, da' tu de fapt ce cauţi pe-afară ? întrebă grăjdarul.
L
umi se repezi spre scară şi scoase un pumnal mic şi negru, cu tăiş lat, dintre
faldurile rochiei. Capetele scării de frânghie se legănau în faţa ei în vreme ce
monstrul cobora.
— Nu, Lumi, am zis, întinzându-mă s-o trag înapoi în peşteră. N-ai cum să-1
răneşti.
— Nu fi aşa de sigur.
Se întoarse şi îmi rânji, apoi trecu de două ori pum-nalul peste frânghiile
groase dintr-o parte până când se mai ţineau doar în câteva fire, apoi se întinse
câteva trepte mai sus şi tăie aproape toată partea cealaltă. Nu-mi venea să cred
cât de uşor tăiase frânghia.
Se retrase înapoi în pasaj şi ridică tăişul astfel încât să reflecte lumina
stelelor.
— Sticlă, spuse ea, dintr-un vulcan. E de o mie de
ori mai tăioasă decât orice lamă de fier.
Vârî pumnalul la locul lui şi mă trase înapoi în pasaj, doar atât cât să vedem
intrarea şi pragul.
îl auzeam pe monstru apropiindu-se, apoi la intrare se profila forma unei labe
uriaşe, cu gheare, urmată de cealaltă labă. Ne-am ţinut răsuflarea, căci monstrul
ajunsese la porţiunea de frânghie retezată. O coapsă uriaşă se vedea acum
aproape în întregime şi una din mâinile lui ca o gheară se întinse în jos ca să
apuce iar când scara cedă. Brusc, monstrul rămase spânzurat într-o rână,
legănându-se la intrarea în peşteră, susţinut de o singură frânghie. Se uită drept
la noi, iar în locul furiei din ochii lui galbeni apăru un moment de confuzie.
Urechile lui tari ca de liliac se ciuliră de curiozitate şi scoase un „Hei?". Apoi
cedă şi a doua frânghie şi monstrul se făcu nevăzut.
Am alergat până la prag şi ne-am uitat peste buza prăpastiei. Erau pe puţin o
mie de picioare până pe
247
fundul văii. Nu vedeam pe întuneric decât la câteva sute de picioare în jos,
dar erau câteva sute de picioare de perete stâncos remarcabil de lipsite de
monştri.
— Frumos, i-am spus lui Lumi.
— Trebuie s-o întindem. Acum.
— Nu crezi că s-a rezolvat?
— Tu ai auzit ceva lovindu-se de fund?
— Nu, am zis.
— Nici eu, spuse ea. Eu zic s-o luăm din loc. Lăsasem burdufurile cu apă în
vârful platoului şi
Lumi a vrut să ia altele din bucătărie, dar am târât-o de guler spre intrarea
principală.
— Trebuie să fugim cât mai departe de aici. Muritul
de sete e ultima mea problemă.
Când am ajuns în centrul fortăreţei, era suficientă lumină cât să ne
descurcăm pe coridoare fără lampă, ceea ce era bine, pentru că nu voiam s-o las
pe Lumi să se oprească să aprindă una. Când am urcat scara circulară până la
etajul al treilea, Lumi m-a smucit îndărăt, cât pe ce să dea cu mine de pământ, şi
m-am întors pe călcâie turbat ca o pisică.
— Ce e? Hai să plecăm de-aici! am răcnit la ea.
— Nu, ăsta e ultimul etaj cu ferestre. Eu nu ies pe uşă fără să ştiu dacă
arătarea aia nu ne aşteaptă cumva în faţa ei.
— Nu fi caraghioasă, un om pe un cal iute ar face jumătate de ceas din partea
cealaltă până aici.
— Dar dacă n-a căzut până la capăt? Dacă s-a căţărat înapoi?
— Asta ar dura ore întregi. Hai, Lumi. Până ajunge el din partea cealaltă, noi
suntem deja la câteva leghe de aici.
— Nu!
îmi seceră picioarele şi am aterizat pleaşcă pe spate pe podeaua din piatră.
Până m-am adunat eu de pe jos,
ea străbătuse în fugă odaia din faţă şi stătea atârnată pe fereastră. Când m-am
apropiat, şi-a dus un deget la buze.
— E aici, jos. Aşteaptă.
Am dat-o la o parte şi m-am uitat în jos. într-adevăr, dihania se desluşea în
faţa uşii de fier, aşteptând să-i apuce marginea cu ghearele şi s-o sfâşie în bucăţi
de îndată ce am fi scos piroanele.
— Poate că nu e-n stare să intre, am şoptit eu. N-a putut trece de cealaltă uşă
de fier.
— N-ai înţeles simbolurile de care era plină camera aia, nu-i aşa?
Am clătinat din cap.
— Erau simboluri de întemniţare - care să ţină prizonier un duh sau un
demon. Uşa de la intrare n-are aşa ceva pe ea. N-o să-1 ţină pe loc.
— Atunci de ce nu intră?
— De ce să alerge după noi când venim noi direct la el?
Exact în acea clipă, monstrul se uită în sus şi am sărit îndărăt de la fereastră.
— Nu cred că m-a văzut, am şoptit, împroşcând-o pe
Lumi cu scuipat.
Apoi monstrul începu să fluiere. Era o melodie veselă, săltăreaţă, numai bună
de fluierat în timp ce şlefu-ieşti ţeasta înălbită a ultimei tale victime.
— Nu pândesc pe nimeni sau chestii de-astea, spuse
monstrul, mult mai tare decât ar fi fost nevoie dacă ar
fi vorbit singur. Nu eu, în nici un caz. Stăteam şi eu
o clipă aici, pur şi simplu. Ei bine, nu-i nimeni aici,
atunci eu îmi văd de drum.
începu din nou să fluiere şi am auzit zgomot de paşi care slăbea treptat, odată
cu fluieratul. Nu se îndepărta, ci slăbea doar. Când m-am uitat pe geam cu Lumi,
am văzut uriaşa dihanie executând o pantomimă exagerată de mers, în timp ce
fluiera din ce în ce mai slab.
248
249
— Ce? am urlat eu în jos, furibund deja. Credeai că
n-o să ne uităm?
Monstrul ridică din umeri.
— Merita să încerc. Mi-am zis că n-oi avea de-a face cu un geniu, din
moment ce tu mi-ai deschis uşa.
— Ce-a zis? Ce-a zis? ciripi Lumi în spatele meu.
— Zice că, după părerea lui, nu eşti prea deşteaptă.
— Spune-i că nu eu am frecat-o atâţia ani închisă în beznă.
M-am tras de lângă fereastră şi m-am uitat la Lumi.
— Crezi că încape pe fereastră? Ea măsură din ochi fereastra.
 — Da.
— Atunci nu-i spun. S-ar putea să se enerveze.
Lumi mă dădu la o parte, se urcă pe pervazul ferestrei, se întoarse cu faţa la
mine, apoi îşi suflecă rochia şi se pişă pe fereastră cu spatele. Dădea dovadă de
un echilibru uluitor. După mârâitul de dedesubt, am tras concluzia că nici cu
precizia nu stătea prea rău. Termină şi sări jos. M-am uitat pe geam la monstru,
care-şi scutura urechile de urină ca un câine ud.
— Scuze, am zis, a fost o problemă de limbă. N-am
ştiut să traduc.
Monstrul mârâi, iar muşchii umerilor i se încordară sub solzi, apoi se
destinseră cu o lovitură care-i proiectă pumnul prin învelişul de fier al uşii până-
n partea cealaltă.
— Fugi, spuse Lumi.
— încotro?
— Pasajul spre stâncă.
— Ai tăiat scara.
— Fugi şi taci.
Mă trase după ea, găsind drumul prin beznă ca şi mai înainte.
— Apleacă-te, strigă ea, la doar o secundă după ce
realizasem că intraserăm în pasajul mai jos cu ajutorul
250
' terminaţiilor nervoase din frunte, sensibile la tavane de piatră.
Ajunseserăm la jumătatea pasajului spre stâncă atunci când l-am auzit pe
monstru lovindu-se şi înjurând.
Urmă un moment de tăcere, apoi un scrâşnet oribil şi atât de intens, că a
trebuit să ne ferim urechile de agresiune. Apoi veni mirosul de carne arsă.
I
osua şi Baltazar ajunseră călări la intrarea din canion a fortăreţei exact când
se lumina de ziuă.
— Dar acum? întrebă Iosua. Acum simţi demonul? Baltazar clătină din cap
cu mâhnire.
— Am ajuns prea târziu.
Arătă spre locul unde se ridica înainte măreaţa uşă rotundă. Acum era un
morman de bucăţi îndoite şi frânte, care atârnau pe ce mai rămăsese din
balamalele uriaşe.
— Pentru numele Satanei, ce-ai făcut? spuse Iosua.
Sări de pe cal şi intră în fugă în fortăreaţă, lăsându-1
pe bătrân să se ţină după el cum putea.
Zgomotul din pasajul îngust era atât de intens încât am tăiat cu pumnalul lui
Lumi bucăţi din mânecile mele şi ni le-am îndesat în urechi. Apoi am aprins unul
dintre beţişoarele de foc, ca să văd ce face monstrul. Stăteam acolo cu Lumi, cu
gurile larg căscate, uitându-ne cum fiara măcina piatra culoarului, cu ghearele
miş-cându-i-se într-un vârtej iute, împroşcând cu fum, pulbere şi fărâme de
piatră în timp ce înainta, cu solzii arzându-i de la frecare şi crescându-i la loc la
fel de repede cum fuseseră mistuiţi de foc. Nu înaintase prea mult spre noi,
probabil cam cinci picioare, dar în cele din urmă avea să lăţească suficient
pasajul şi să ne tragă afară ca un bursuc care scoate furnici din muşuroi. Acum
înţelegeam cum de fusese construită fortăreaţa fără urme de unelte. Arătarea se
mişca atât de iute - măcinând efectiv pereţii cu ghearele şi solzii ei -încât piatra
era şi şlefuită pe măsură ce era sfărâmată.
251
Urcaserăm deja de două ori pe ceea ce mai rămăsese din scară până în vârful
platoului doar ca să ne pomenim că monstrul dă ocol şi ne fugăreşte în jos pe
trepte înainte sa ajungem la cărarea de dedesubt. A doua oară trase scara, apoi se
întoarse în fortăreaţă, ca să-şi reia scurmatul infernal.
— Mai bine sar decât să pună chestia aia mâna pe
mine, i-am spus lui Lumi.
Ea se uită peste buza prăpastiei, în bezna nesfârşită de dedesubt.
— Aşa să faci, îmi răspunse. Să-mi spui şi mie cum a fost.
— Aşa o să fac, dar mai întâi o să mă rog.
Şi m-am rugat. M-am rugat aşa de intens că pe frunte mi s-au iţit broboane
de sudoare, care mi s-au prelins pe ochii strâns închişi. M-am rugat atât de intens
încât până şi scrâşnetul constant al solzilor monstrului pe piatră s-a stins. Atunci,
preţ de o clipă, am fost sigur că rămăsesem singur cu Dumnezeu. Aşa cum
obişnuia să procedeze cu mine, Dumnezeu rămase tăcut şi am realizat brusc cât
de frustrat trebuia să se simtă losua că îi cerea tot timpul o cale de urmat, o linie
de conduită şi drept răspuns avea parte doar de tăcere.
Când am deschis iar ochii, zorii mijeau peste stâncă şi lumina se revărsa în
pasaj. La lumina zilei, demonul era şi mai înspăimântător. Era plin de sânge şi de
măruntaie de la măcelul fetelor şi, chiar în timp ce măcina neobosit piatra,
muştele bâzâiau în jurul lui, dar când vreuna încerca să se aşeze pe el, murea pe
loc şi cădea pe podea. Duhoarea de carne putredă şi de solzi arşi era aproape
insuportabilă şi era cât pe ce să mă arunc de pe stâncă numai pe chestia asta.
Dihania ajunsese la doar trei-patru palme de noi şi la fiecare câteva minute se
dădea înapoi, după care îşi azvârlea gheara înainte, încercând să ne înşface.
M-am ghemuit cu Lumi pe pragul din peretele stâncii, căutând orice reazem,
orice punct de sprijin care ar fi putut să ne ducă departe de fiară: sus, jos sau
pieziş pe peretele stâncos. Frica de înălţime devenise brusc foarte neînsemnată.
 începusem să simt boarea iscată de ghearele mon-strului în timp ce se afunda
în pasajul îngust după noi când am auzit vocea gravă, de bas, a lui Baltazar
strigând din spatele dihaniei. Monstrul umplea tot spaţiul, aşa că nu vedeam în
spatele lui, dar se întoarse pe călcâie, iar coada lui cu vârf lat ca un hârleţ şfichiui
în jurul nostru, aproape sfâşiindu-ne pielea în trecere. Lumi scoase pumnalul de
sticlă din rochie şi împunse coada, crestând solzii, dar aparent fără să-1 tulbure
pe monstru destul cât să se întoarcă.
— Baltazar o să te îmblânzească, fiu de şopârlă
mâncătoare de căcat! strigă Lumi.
Exact în acel moment, prin deschizătură ţâşni ceva şi am băgat capul la cutie,
lăsând obiectul să plonjeze în spaţiu şi să se prăvălească până dispăru din vedere
pe fundul canionului, cârâind ca un şoim în picaj.
— Ce-a fost asta?
Lumi încerca să scruteze genunea, ca să vadă ce aruncase monstrul.
— A fost Baltazar, am zis.
— Hopa, făcu Lumi.
losua smuci uriaşa coadă cu vârful ca un hârleţ, iar demonul se întoarse roată
cu un mârâit feroce. losua nu dădu drumul cozii nici măcar când ghearele
monstrului îi şuierară pe lângă faţă.
— Cum te cheamă, demonule? spuse losua.
— N-apuci tu să-mi spui pe nume, îi răspunse demonul,
îşi ridică din nou gheara, să lovească.
losua smuci de coadă, iar demonul încremeni.
— Nu. Nu-i adevărat. Cum te cheamă?
252
253
— Mă cheamă Prinde-1, spuse demonul, lăsându-şi braţul să cadă pe lângă
corp în semn de supunere. Te ştiu. Tu eşti pustiu', nu? Pe vremuri se vorbea de
tine.
— E timpul să te duci acasă, spuse Iosua.
— Nu pot să-i mănânc pe ăia doi de pe prag mai întâi ?
— Nu. Satana te aşteaptă.
— Sunt foarte enervanţi. Ea s-a pişat pe mine.
— Nu.
— Ţi-aş face un serviciu.
— Nu-i aşa că acum nu mai vrei să le faci nici un rău? Demonul îşi dădu
urechile pe spate şi-şi lăsă uriaşul
cap în pământ.
— Nu. Nu vreau să le fac rău.
 — Acum nu mai eşti furios, spuse Iosua. Monstrul clătină din cap. Era deja
îndoit aproape în
două în pasajul îngust, dar se apucă să se prosterneze în faţa lui Iosua şi-şi
acoperi ochii cu ghearele.
— Ei, dar mie nu mi-a trecut furia! urlă Baltazar. Iosua se întoarse şi-1 văzu
pe bătrân murdar şi plin
de sânge, cu hainele sfâşiate de impactul oaselor lui cu stânca. Era teafăr
acum, la doar câteva minute după cădere, dar se vedea treaba că drumul nu-i
priise.
— Ai supravieţuit căderii?
— Ţi-am zis, câtă vreme demonul e pe pământ, sunt nemuritor. Dar asta a
fost o premieră, până acum n-a reuşit niciodată să-mi facă vreun rău.
— Nici n-o să-ţi mai facă.
— Poţi tu să-1 stăpâneşti? Că eu nu pot.
Iosua se întoarse şi-i puse demonului mâna pe cap.
— Această fiinţă haină a privit odinioară chipul lui Dumnezeu. Monstrul ăsta
a slujit odinioară în rai, a primit frumuseţe, a trăit în binecuvântare, a umblat în
lumină. Acum e unealta suferinţei. E hidos la chip şi strâmb la fire.
254
— Hei, ai grijă, spuse demonul.
— Ceea ce voiam să spun e că nu poţi să dai vina pe el pentru ceea ce este.
Niciodată n-a avut ce ai avut tu sau altă fiinţă umană. N-a avut niciodată liber-
arbitru.
— E atât de trist, spuse demonul.
— Preţ de-o clipă, Prinde-1, o să-ţi dau să guşti ce n-ai cunoscut niciodată.
Preţ de-o clipă, o să-ţi dăruiesc liber-arbitru.
Demonul plângea cu sughiţuri. Iosua îşi luă mâna de pe capul demonului,
apoi dădu drumul cozii şi ieşi din pasajul îngust, în holul fortăreţei.
— Chiar poţi face chestia asta? Să-i dăruieşti liber-arbitru ?
— O să vedem, nu?
Prinde-1 ieşi târâş din pasaj şi se ridică în picioare, aplecându-şi acum doar
capul. Lacrimi mari şi vâscoase i se rostogoleau pe obrajii solzoşi în jos peste
falei şi picurau pe podeaua de piatră, unde sfârâiau ca acidul.
— Mulţumesc, mârâi el.
— Liber-arbitru, spuse Baltazar. Cum te simţi acum ? Demonul îl înşfacă pe
bătrân ca pe o păpuşă de
cârpă şi-1 ridică la subraţ.
— Simt că am chef să te arunc iar de pe stânca aia de căcat.
— Nu, spuse Iosua.
 Sări înainte şi atinse pieptul demonului. în acea clipă, aerul fâsâi umplând
vidul în care se aflase până atunci demonul. Baltazar căzu gemând pe podea.
— Ei, chestia aia cu liberul-arbitru n-a fost o idee prea grozavă, spuse
Baltazar.
— Scuze. Compasiunea mi-a întunecat minţile.
— Nu mă simt prea bine, spuse magul.
Se prăbuşi pe podea şi scoase un gâfâit prelung, uscat şi hârşâit.
C
ȃnd am ieşit cu Lumi din pasaj, l-am găsit pe Iosua aplecat asupra lui
Baltazar, care îmbătrânea de zor chiar sub ochii noştri.
— Are două sute şaizeci de ani, spuse Iosua. Acum,
că nu mai e Prinde-1, începe să-şi arate vârsta.
Pielea vrăjitorului căpătase paloarea cenuşii, iar albul ochilor i se
îngălbenise. Lumi se aşeză pe podea şi luă cu blândeţe capul bătrânului în poală.
— Unde-i monstrul? am întrebat.
— înapoi în iad, spuse Iosua. Ajută-mă să-1 duc pe Baltazar în pat. O să-ţi
explic mai târziu.
L-am dus pe Baltazar pe braţe în dormitorul lui, unde Lumi a încercat să-i
toarne pe gât nişte supă, dar el a adormit cu strachina la gură.
— Poţi să-1 ajuţi? am întrebat eu, fără să mă adre
sez cuiva anume.
Lumi clătină din cap.
— Nu e bolnav. E doar bătrân.
— Stă scris: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică", spuse Iosua. Nu pot
schimba asta. în sfârşit, lui Baltazar i-a venit vremea. Apoi se uită la Lumi şi
ridică din sprâncene. Te-ai pişat pe demon?
— N-avea nici un drept să se plângă. înainte să vin aici, am cunoscut un tip
din Hunan care plătea bani grei pentru aşa ceva.
B
altazar o mai duse încă zece zile, spre sfârşit arătând mai degrabă a schelet
învelit în piele veche, tăbăcită decât a om. In ultimele lui zile îl imploră pe Iosua
să-i ierte vanitatea şi ne chemă iarăşi şi iarăşi la patul lui ca să ne spună aceleaşi
lucruri, de parcă ar fi uitat ce ne spusese în urmă cu doar câteva ceasuri.
— O să-l găsiţi pe Gaspar în Templul Divinului
Buddha din munţii de la răsărit. E o hartă în bibliotecă.
Gaspar o să vă înveţe. El e într-adevăr un înţelept, nu
un şarlatan ca mine. O să te ajute să devii bărbatul care trebuie să fii ca să
faci ceea ce trebuie să faci, Iosua. Iar tu, Biff, mă rog, s-ar putea să nu ajungi
chiar o lepădă-tură. E frig unde mergeţi voi. Să cumpăraţi blănuri pe drum şi să
daţi cămilele la schimb pe două din alea lânoase, cu două cocoaşe.
— Delirează, am zis.
— Nu, chiar există cămile lânoase cu două cocoaşe,
spuse Lumi.
— A, pardon.
— Iosua! strigă Baltazar. Adu-ţi aminte de cele trei giuvaieruri, dacă de
restul vei uita.
Apoi, bătrânul închise ochii şi nu mai suflă.
— E mort? am întrebat.
Iosua îşi apropie urechea de inima bătrânului.
— E mort.
— Ce-a fost chestia aia cu giuvaierurile ?
— Cele tei giuvaieruri Tao: compasiunea, moderaţia şi umilinţa. Baltazar
spunea că din compasiune izvorăşte curajul, din moderaţie izvorăşte
generozitatea, iar din umilinţă izvorăşte puterea de a conduce.
— Pare cusut cu aţă albă, am zis.
— Compasiune, şopti Iosua, arătând cu capul spre Lumi, care plângea pe
tăcute la căpătâiul lui Baltazar.
I-am înconjurat umerii cu braţul, iar ea s-a întors şi s-a pus pe hohotit la
pieptul meu.
— Eu ce mă fac acum? Baltazar a murit. Toate prietenele mele au murit. Şi
voi doi plecaţi.
— Vino cu noi, spuse Iosua.
— A, cum să nu, vino cu noi.
D
ar Lumi n-a venit cu noi. Am rămas în fortăreaţa lui Baltazar vreme de încă
şase luni, aşteptând să treacă iarna înainte să urcăm munţii înalţi de la răsărit. Eu
am spălat sângele din camera fetelor, în timp ce
256
257
Lumi îl ajuta pe losua să traducă din textele străvechi ale lui Baltazar.
Mâneam toţi trei împreună şi din când în când îi mai trăgeam o tăvăleală cu
Lumi de dragul vremurilor de altădată, dar era ca şi cum locul ar fi secat de
viaţă. Când veni vremea să plecăm, Lumi ne anunţă hotărârea ei.
— Nu pot să vin cu voi să-1 căutăm pe Gaspar.
Femeile n-au voie în mănăstire şi n-am nici o chemare
să mă mut în satul uitat de Dumnezeu din apropiere.
Baltazar mi-a lăsat mult aur şi tot ce e în bibliotecă,
dar asta nu mi-e de nici un folos aici, în munţi. N-o să
 rămân în mormântul ăsta, cu stafiile prietenelor mele
drept unică tovărăşie. în curând o să vină Ahmad, ca-n
fiecare primăvară, şi o să-1 pun să mă ajute să duc
comoara şi manuscrisele la Kabul, unde o să-mi iau o
casă mare, o să tocmesc slugi şi o să le pun să-mi
aducă băieţi tineri ca să-i corup.
— Aş vrea să am şi eu un plan, am zis.
— Şi eu, spuse Iosi.
Am sărbătorit toţi trei cea de-a optsprezecea aniversare a lui losua cu
tradiţionala mâncare chinezească, iar a doua zi dimineaţă, losua şi cu mine am
încărcat cămilele şi ne-am pregătit s-o luăm spre răsărit.
— Eşti sigură că te descurci până vine Ahmad? o întrebă losua pe Lumi.
— Nu-ţi face griji pentru mine, tu du-te şi învaţă să fii Mesia.
îl sărută apăsat pe buze. El se zbătu să scape de ea şi tot mai roşea în timp ce
se urca pe cămilă.
— Iar tu, îmi spuse ea mie, tu ai să treci pe la mine
prin Kabul când o să te întorci în Israel, că altfel o să
arunc asupra ta un asemenea blestem că niciodată n-ai
să scapi de el.
îşi scoase sticluţa yin-yang cu otravă şi cu antidot de la gât şi mi-o puse mie
la gât. Poate că pentru oricine
altcineva ar fi părut un dar ciudat, dar eu eram ucenicul vrăjitoarei şi mi s-a
părut perfect. îmi vârî cuţitul de Hticlă neagră la cingătoare.
— Indiferent când va fi asta, să te întorci şi să-mi
faci o vizită. Promit că n-o să te mai vopsesc în albastru.
I-am promis, ne-am sărutat, m-am urcat pe cămila mea, iar losua şi cu mine
am pornit la drum. Am încercat să nu mă uit înapoi, iarăşi, la încă o femeie care
îmi furase inima.
Călăream cam la vreo sută de stânjeni depărtare unul de altul, chibzuind
fiecare la trecutul şi viitorul vieţilor noastre, la cine fuseserăm şi la cine aveam
să fim şi abia după vreo două ceasuri l-am ajuns din urmă pe losua şi am rupt
tăcerea.
Mi-am amintit cum mă învăţase Lumi să citesc şi să scriu chinezeşte, să
amestec licori şi otrăvuri, să trişez la jocuri, să fac trucuri de îndemânare şi unde
şi cum să ating ca lumea o femeie. Toate astea fără să aştepte nimic în schimb.
— Oare toate femeile sunt mai puternice şi mai bune decât mine?
— Da, spuse el.
A mai trecut o zi până să ne vorbim din nou.
258
 259
PARTEA A TREIA Compasiunea
„Tora! Tora! Tora!"
Strigătul de luptă al rabinilor kamikaze
Capitolul 16
Călătoream de douăsprezece zile, ghidându-ne după harta meticulos
întocmită a lui Baltazar, când am ajuns la zid.
— Deci, am zis, ce părere ai despre zid?
— E mare, a zis Iosua.
— Nu-i chiar aşa de mare, l-am contrazis.
O coadă lungă aştepta să treacă prin uriaşa poartă, unde zeci de funcţionari
strângeau dări de la conducătorii caravanelor care intrau pe ea. Numai gheretele
portarilor erau mari cât palatele lui Irod, iar soldaţii se plimbau călări pe ziduri,
patrulând până la mari depărtări. Eram la cel puţin o leghe de poartă, iar coada
nu părea să se mişte.
— O să dureze toată ziua, am spus. De ce-or fî construit aşa ceva? Dacă poţi
construi un zid ca ăsta, atunci ar trebui să fii în stare să strângi o armată suficient
de numeroasă ca să înfrângi orice invadator.
— Lao-Zi a construit zidul ăsta, zise Iosua.
— Bătrânul înţelept care a scris Tao? Nu cred.
— Ce preţuieşte Tao mai presus de orice?
— Compasiunea? Celelalte două giuvaieruri sau ce-or fî?
— Nu, nonacţiunea. Contemplaţia. Constanţa. Con-servatorismul. Un zid e
pavăza unei ţări care preţuieşte nonacţiunea. Dar un zid întemniţează poporul
dintr-o
263
ţară în aceeaşi măsură în care îl apără. De aceea ne-a trimis Baltazar încoace.
Voia să înţeleg greşeala taois-mului. Nimeni nu poate fi liber fără acţiune.
— Deci a stat atâta să ne înveţe Tao doar ca să înţelegem că e greşit.
— Nu, nu e greşit. Nu întru totul. Compasiunea, umilinţa şi moderaţia Tao,
astea sunt calităţile unui om drept, dar nu şi nonacţiunea. Oamenii ăştia sunt
sclavii nonacţiunii.
— Ai lucrat ca pietrar, Iosi, am zis, arătând din cap spre uriaşul zid. Crezi că
zidul ăsta a fost construit prin nonacţiune?
— Magul nu ne-a învăţat despre acţiune, adică muncă, ci despre acţiune,
adică schimbare. De-aia l-am studiat mai întâi pe Confucius - tot ceea ce e legat
de orân-duiala taţilor noştri, legile, datinile. Confucius e ca Tora, reguli care
trebuie urmate. Iar Lao-Zi e chiar şi mai conservator, fiind de părere că dacă nu
faci nimic, n-o să încâlci nici o regulă. Uneori trebuie să laşi tradiţia deoparte, să
treci la acţiune, să mănânci slănină. Asta încerca Baltazar să mă înveţe.
— Am mai spus-o şi o repet, Iosi - şi ştii că-s mort după slănină -, nu cred că
e suficient ca Mesia să aducă slănină.
— O schimbare, spuse Iosua. Mesia trebuia să aducă o schimbare.
Schimbarea decurge din acţiune. Baltazar mi-a spus odată: „Niciodată nu s-a
pomenit vreun erou conservator". Era înţelept moşu'.
M-am gândit la bătrânul mag în timp ce priveam zidul întinzându-se peste
dealuri, apoi şirul de călători din faţa noastră. La poarta zidului luase fiinţă un
mic oraş, care să vină în întâmpinarea nevoilor călătorilor ţinuţi în loc pe Drumul
Mătăsii, oraş care clocotea de negustori care vindeau mâncare şi băutură cât era
coada de lungă.
264
— Mai dă-o-n mă-sa, am zis. N-o să se termine
niciodată. Cât de lung poate fi? Hai să-1 ocolim.
D
upă o lună, când ne-am întors la aceeaşi poartă şi ne-am aşezat la coada de la
intrare, Iosua m-a întrebat:
— Ei, ce mai zici acum de zid? Adică acum că am văzut mult mai mult din
el?
— Cred că e ostentativ şi neplăcut, am zis.
— Dacă nu l-au botezat încă, ar trebui să propui numele ăsta.
Şi astfel s-a întâmplat ca, peste veacuri, zidului să-i rămână numele de
Ostentativul şi Neplăcutul Zid Chi-nezesc. Cel puţin sper că aşa s-a întâmplat.
Nu apare pe harta mea, aşa că n-am cum să ştiu sigur.
A
m văzut muntele pe care se înălţa mănăstirea lui Gaspar cu mult înainte să
ajungem acolo. La fel ca toate celelalte culmi din jur, străpungea văzduhul ca un
dinte uriaş. La poale era un sat înconjurat de o pajişte înaltă. Ne-am oprit acolo
ca să ne odihnim şi să ne adăpăm cămilele. Sătenii au ieşit cu toţii să ne
întâmpine şi s-au minunat de ochii noştri neobişnuiţi şi de părul cârlionţat al lui
Iosua de parcă am fi fost nişte zei scoborâţi din ceruri (ceea ce presupun că era
adevărat în cazul lui Iosua, dar dacă stai mult cu cineva, uiţi asemenea chestii).
O bătrână ştirbă care vorbea un dialect chinezesc asemănător cu cel pe care-1
învăţase-răm de la Lumi ne-a convins să lăsăm cămilele în sat. Ne-a arătat cu un
deget noduros cărarea ce urca muntele şi era limpede că poteca era şi prea
îngustă, şi prea abruptă pentru ca animalele să aibă loc.
Sătenii ne-au omenit cu o mâncare piperată cu carne şi cu străchini de lapte
înspumat, ca să alunece mai bine pe gât. Am şovăit şi m-am uitat la Iosua. Tora
ne interzicea să mâncăm carne şi lactate la aceeaşi masă.
 265
— Cred că seamănă mult cu chestia cu slănina, a zis Iosua. Chiar nu cred că
Domnul se sinchiseşte dacă înghiţim sau nu iacul cu o cană de lapte.
— Iacul?
— Asta e. Mi-a spus baba.
— Păi, păcat sau nu, eu nu mănânc. O să beau doar laptele.
— E lapte de la iac.
— Nu-1 beau.
— Foloseşte-ţi raţiunea, doar ţi-a slujit atât de bine până acum, ca de pildă,
ăă, când ai hotărât să dăm ocol zidului.
— Ştii ce, i-am tăiat-o, sătul să mi se pomenească iar de toată chestia cu
zidul, n-am zis niciodată că poţi folosi sarcasmul când ai tu chef. Cred că te
foloseşti de invenţia mea în moduri pentru care n-a fost niciodată menită.
— Adică împotriva ta?
— Vezi? Ce ziceam?
A
m lăsat în urmă satul a doua zi dimineaţă, luând cu noi doar câteva turte de
orez, burdufurile cu apă şi bruma de bani care ne mai rămăsese. Am lăsat cele
trei cămile pe mâinile bătrânei ştirbe, care a promis că o să se îngrijească de ele
până la întoarcerea noastră. Avea să-mi fie dor de ele. Erau cochetele du-blu-
cocoşate de care făcuserăm rost la Kabul şi erau comode la călărit, dar, un lucru
şi mai important, nici una dintre ele nu încercase vreodată să mă muşte.
— Or să ne mănânce cămilele, să ştii. N-o să fim plecaţi nici măcar de-un
ceas şi una din ele o să se şi învârtească la frigare.
— N-or să mănânce cămilele.
Iosua, cu credinţa lui neabătută în bunătatea oame-nilor.
266
— Ei nu ştiu ce sunt. Cred că sunt pur şi simplu hrană înaltă. Or să le
mănânce. Singura carne pe care pun gura e aia de iac.
— Tu nici măcar nu ştii ce-i ăla iac.
— Ba ştiu, am zis, dar aerul se rarefia şi eram prea obosit în momentul ăla ca
să-mi mai susţin cauza.
Soarele apunea în spatele munţilor când am ajuns în sfârşit la mănăstire. In
afară de o poartă uriaşă de lemn, cu o mică ferestruică în ea, era în întregime
construită din acelaşi bazalt negru ca şi muntele pe care se înălţa. Arăta mai
degrabă a fortăreaţă decât a lăcaş de cult.
— Asta te face să te întrebi dacă nu cumva toţi cei trei magi stau în fortăreţe,
nu-i aşa?
— Bate gongul, zise Iosua.
 In faţa uşii atârna un gong de bronz, lângă un băţ de tobă cu măciulie moale
şi o inscripţie într-o limbă pe care n-am putut s-o desluşim.
Am bătut gongul. Am aşteptat. Am mai bătut o dată gongul. Şi am aşteptat.
Soarele a apus şi a început să se facă foarte frig pe culmea muntelui. Am bătut
de trei ori tare în gong. Ne-am mâncat turtele de orez, am băut aproape toată apa
şi am aşteptat. Am bătut gongul până la loc comanda, iar ferestruica s-a deschis.
O lumină slabă de dincolo de poartă lumina obrajii netezi ai unui chinez cam de
vârsta noastră.
— Ce e? a întrebat el în chineză.
— Am venit să-1 vedem pe Gaspar, am zis. Ne-a trimis Baltazar.
— Gaspar nu primeşte pe nimeni. Sunteţi palizi la înfăţişare şi ochii vă sunt
prea rotunzi.
Trânti micuţa ferestruică.
Următoarea dată, Iosua bătu gongul până când că-lugărul se întoarse.
— Dă-mi să văd băţul ăla, spuse călugărul, întin-
zând mâna prin deschizătura îngustă.
267
Iosua îi dădu băţul şi făcu un pas înapoi.
— Plecaţi şi întoarceţi-vă mâine-dimineaţă, spuse călugărul.
— Dar am călătorit toată ziua, spuse Iosua. Ne e frig şi foame.
— Viaţa e suferinţă, spuse călugărul.
Trânti uşiţa, lăsându-ne într-o beznă aproape deplină.
— Poate că asta trebuia să-nveţi, am zis. Hai acasă.
— Nu, aşteptăm, spuse Iosua.
D
e dimineaţă, după ce dormisem cu Iosua lipiţi de uriaşa poartă, înghesuiţi
unul într-altul ca să ne încălzim, călugărul deschise ferestruica.
— Mai sunteţi aici?
Nu ne putea vedea, căci eram exact sub fereastră.
— Da, am zis. Acum putem să mergem la Gaspar?
îşi întinse gâtul prin ferestruică, apoi şi-1 trase înapoi şi scoase o mică
strachină de lemn, din care ne turnă apă în cap.
— Plecaţi. Aveţi picioare slute, iar sprâncenele vi se împreunează într-un
mod ameninţător.
— Dar...
Trânti ferestruica. Şi astfel ne-am petrecut ziua în faţa porţii, eu vrând să
cobor muntele, Iosua insistând să aşteptăm. în următoarea dimineaţă când ne-am
trezit, aveam chiciură în păr şi mă dureau toate oasele. Călugărul deschise
ferestruica imediat ce mijiră zorii.
 — Sunteţi aşa de proşti încât breasla proştilor satului vă foloseşte ca etalon
pentru teste, spuse călugărul.
— De fapt, eu chiar sunt membru al breslei proştilor satului, am replicat eu.
— în cazul ăsta, spuse călugărul, căraţi-vă.
Am înjurat cu elocvenţă în cinci limbi şi începusem să-mi smulg părul de
frustrare când am remarcat ceva mare care se mişca pe cer. Când s-a apropiat,
mi-am
268
dat seama că era îngerul, sub înfăţişarea lui cu mantie şi aripi negre. Avea la
el un snop aprins de paie şi smoală, care lăsa în urma lui o dâră de flăcări şi fum
gros şi negru. După ce s-a rotit de mai multe ori deasupra noastră, a dispărut la
orizont, lăsând în urmă un şir de caractere chinezeşti fumegânde, care alcătuiau
pe cer un mesaj: DOROTHY, DĂ-TE PRINSĂ.
Am făcut şi eu un pic mişto de voi (cum spunea Baltazar). De fapt, Raziei n-
a scris pe cer DOROTHY, DĂ-TE PRINSĂ. Aseară m-am uitat cu îngerul la
televizor la Vrăjitorul din Oz, iar scena de la intrarea în Oz mi-a adus aminte de
vremea când stăteam cu Iosua la poarta mănăstirii. Raziei a zis că s-a identificat
cu Glinda, Vrăjitoarea cea Bună din Miazănoapte. (Eu aş fi înclinat spre
maimuţa zbură-toare, dar cred că a făcut o alegere blondă.) Trebuie să recunosc
că am simţit o oarecare simpatie pentru Sperie-ciori, deşi eu, unul, nu cred că aş
fi cântat pe tema lipsei creierului. De fapt, printre toate jelaniile muzicale despre
lipsa inimii, a creierului sau a curajului, a observat cineva că nu exista nici un
penis în toată adunarea? Cred că la Leu şi la Omul de Tinichea s-ar fi văzut, iar
când Sperie-ciori e despuiat de pantaloni, nu vedem nici o maimuţă zburătoare
care să fluture o pută de paie rătăcită, nu? Cred că ştiu cum ar fi sunat cântecul
meu:
O, timpul cum ar trece-n zbor De mi-aş freca-o pe ogor, cu inima de cânt
sătulă. Şi aş înroura câmpia scuturându-mi bărbăţia Dac-aş avea şi eu o sculă.
Şi, în timp ce compuneam opusul de mai sus, mi-a trecut brusc prin cap că,
deşi Raziei a părut să aibă întotdeauna înfăţişare de bărbat, nici măcar
269
n-aveam habar dacă la îngeri există sexe. Până la urmă, nu văzusem nici un
alt înger în afară de Raziei. Am sărit de pe scaun şi i-am pus problema verde-n
faţă, în toiul unui maraton Looney Tunes de după-amiază.
— Raziei, tu ai echipament?
— Echipament?
— Dotare, măciucă, sculă, pulă - ai aşa ceva?
— Nu, zise îngerul, nedumerit că-mi vine să-1 întreb aşa ceva. La ce mi-ar
folosi?
 — La sex. îngerii nu fac sex?
— Ei, ba da, dar nu folosim aşa ceva.
— Deci există femei înger şi bărbaţi înger?
— Da.
— Şi faceţi sex cu femeile înger.
— Corect.
— Cu ce faceţi sex?
— Cu femeile înger. Tocmai ţi-am zis.
— Nu, aveţi organ sexual?
— Da.
— Mi-1 arăţi?
— Nu-1 am la mine.
— A.
Mi-am dat seama că există unele lucruri pe care aş prefera să nu le ştiu.
în orice caz, n-a scris nimic pe cer şi, la drept vorbind, nu l-am mai văzut
niciodată pe Raziei, dar călugării ne-au dat până la urmă drumul în mănăs-tire
după trei zile. Au zis că puneau pe toată lumea să aştepte trei zile. Aşa-i
îndepărtau pe prefăcuţi.
întreaga construcţie pe două niveluri care era mă-năstirea era înălţată din
pietre tari, toate doar atât de mari cât să fie manevrate de un singur om. Partea
din spate a clădirii era săpată chiar în munte. Construcţia părea să fi fost înălţată
sub un intrând care deja exista
în stâncă, aşa că o parte cât mai mică din acoperiş rămânea expusă
intemperiilor. Partea vizibilă era făcută din plăci de teracotă aşezate pe un plan
înclinat abrupt, cu scopul evident de a scăpa de acumulările de zăpadă.
Un călugăr scund şi spân, îmbrăcat într-o rasă de culoarea şofranului, ne-a
condus printr-o curte exterioară pavată cu dale de piatră, apoi pe o uşă simplă în
mănăstire. înăuntru se întindea o podea de piatră care, deşi impecabil de curată,
nu era mai bine finisată decât dalele din curte. Erau doar câteva ferestre, care
arătau mai degrabă a ambrazuri pentru arcaşi, tăiate sus pe ziduri şi, odată uşa
închisă, înăuntru pătrundea puţină lumină. Aerul era greu de tămâie şi încărcat
de un cor zumzăitor de voci bărbăteşti care intonau o incantaţie ritmică ce părea
să vină de pretutindeni şi totuşi de nicăieri şi care-mi dădea senzaţia că rotulele
şi coastele îmi vibrează pe dinăuntru. în ce limbă or fi lălăit, asta n-am înţeles,
dar mesajul era clar: oamenii ăştia invocau ceva superior acestei lumi.
Călugărul ne-a condus pe o scară îngustă până pe un coridor lung şi strâmt,
încadrat de deschizături, care nu-mi veneau mai sus de brâu. Trecând pe lângă
ele, mi-am dat seama că trebuie să fi fost odăile călugărilor şi fiecare avea spaţiu
doar cât să intre un om mic de statură, în poziţia culcat. Pe podea era o rogojină
împletită şi deasupra fiecărei odăi se afla câte o pătură de lână făcută sul, dar nu
se vedea nici urmă de bunuri personale sau de locuri unde să poţi păstra astfel de
bunuri. Nu existau uşi pe care să le poţi închide dacă voiai intimitate. Pe scurt,
semăna foarte mult cu ce avusesem în copilărie, ceea ce nu mi s-a părut o
consolare. Cei aproape cinci ani de relativă opulenţă din fortăreaţa lui Baltazar
mă răsfăţaseră. Tânjeam după un pat moale şi după vreo jumătate de duzină de
concubine chinezoaice care să-mi dea de mâncare mură-n
270
271
gură şi să-mi maseze corpul cu uleiuri aromatice. (Mă rog, v-am spus că
fusesem răsfăţat.)
într-un sfârşit, călugărul ne-a dus într-o odaie mare şi spaţioasă, cu un tavan
înalt de piatră şi mi-am dat seama că nu ne mai aflam într-o construcţie făcută de
mâna omului, ci într-o peşteră mare. La capătul cel mai îndepărtat al peşterii era
statuia unui bărbat care şedea cu picioarele încrucişate, ochii închişi şi cu
mâinile întinse în faţă, cu arătătorul şi degetul mare unite într-un cerc. La lumina
roşiatică a lumânărilor, cu o perdea de fum de tămâie suspendată deasupra ţestei
lui pleşuve, părea să se roage. Călugărul, călăuza noastră, s-a făcut nevăzut în
bezna de le marginile peşterii, iar eu şi Iosua ne-am apropiat prevăzători de
statuie, păşind cu băgare de seamă pe podeaua tare a peşterii.
(Nu ne mai miram şi nu ne mai scandalizam de mult la vederea chipurilor
cioplite. Lumea largă şi obiectele de artă pe care le văzuserăm în călătoriile
noastre reuşiseră să înmoaie până şi porunca asta solemnă. „Slănina", îmi
spusese Iosua când îi pusesem problema.)
încăperea asta mare era sursa incantaţiei pe care o tot auziserăm de când
intraserăm în mănăstire şi, după ce am văzut chiliile, am socotit că pe puţin
douăzeci de călugări trebuie să fi contribuit la zumzăială cu glasurile lor, deşi, la
ecoul care se făcea în peşteră, ar fi putut fi la fel de bine o mie sau unul singur.
Când ne-am apropiat de statuie, încercând să ne lămurim din ce material era
făcută, aceasta deschise ochii.
— Tu eşti, Iosua? spuse ea, într-o aramaică perfectă.
— Da, spuse Iosua.
— Şi el cine e?
— E prietenul meu, Biff.
— Acum o să-1 cheme Douăzeci şi Unu, când va fi nevoie să fie chemat, iar
tu vei fi Douăzeci şi Doi. Cât timp staţi aici, nu veţi avea nume.
Statuia nu era statuie, desigur, era Gaspar. Păruse doar a fi de piatră din
cauza luminii roşiatice a lumânărilor şi a totalei lipse de mişcare sau expresie.
Presupun că ne-a încurcat şi faptul că ne aşteptam la un chinez. Tipul ăsta părea
să fi venit din India. Avea pielea chiar şi mai negricioasă decât a noastră şi avea
pe frunte un punct roşu, aşa cum văzuserăm la negustorii indieni din Kabul şi
Antiohia. Era greu să-i ghiceşti vârsta, căci nu avea păr sau barbă şi nici măcar
un singur rid pe chip.
— El e Mesia, am zis. Fiul lui Dumnezeu. Ai venit
să-1 vezi când s-a născut.
In continuare nici o expresie pe chipul lui Gaspar.
— Mesia trebuie să moară, dacă vrei să înveţi, spuse el. Mâine să-1 omori.
— Pardon? am zis.
— Mâine o să aflaţi. Dă-le de mâncare, spuse Gaspar.
Un alt călugăr, aproape identic ca înfăţişare cu primul călugăr, ieşi din
întuneric şi-1 luă pe Iosua de umăr. Ne conduse afară din peştera-altar şi înapoi
la chilii, unde ne arătă, mie şi lui Iosua, unde aveam să locuim. Ne luă desagii şi
plecă. Se întoarse după câteva minute cu câte o strachină de orez şi o cană de
ceai apos pentru fiecare. Apoi plecă, fără să scoată o vorbă de când ne dăduse
drumul înăuntru.
— Un omuleţ tare vorbăreţ, am zis.
Iosua îşi vârî în gură o mână de orez şi se strâmbă. Era rece şi nesărat.
— Crezi că ar trebui să-mi fac griji în legătură cu ce-a zis, cum că Mesia o să
moară mâine?
— Ştii că niciodată n-ai fost sută la sută sigur dacă eşti sau nu Mesia?
— Mda.
— Să le spui şi lor chestia asta mâine, dacă nu cumva te omoară dimineaţă,
la prima oră.
272
273
A
doua zi dimineaţă, Călugărul Numărul Şapte ne trezi pe mine şi pe losua
plesnindu-ne peste picioare cu o nuia de bambus. Spre lauda lui, Numărul Şapte
zâmbea când mi-am limpezit în sfârşit ochii de somn, dar asta n-a fost cine ştie
ce consolare. Numărul Şapte era mic şi slab, cu pomeţi înalţi şi ochi foarte
depărtaţi. Purta o rasă lungă şi portocalie, ţesută din bumbac aspru, şi era
desculţ. Era ras pe obraji, iar ţeasta îi era de asemenea rasă, cu excepţia unei
codiţe care-i creştea din vârful capului, legată cu sfoară. La cum arăta, ar fi putut
avea orice vârstă între şaptesprezece şi treizeci şi cinci de ani, era imposibil să-ţi
dai seama exact. (Dacă sunteţi cumva curioşi în legătură cu înfăţişarea
călugărilor de la Doi la Şase şi de la Opt la Douăzeci, puteţi să vi-1 imaginaţi pur
şi simplu pe Numărul Şapte de încă nouăsprezece ori. Sau cel puţin aşa mi s-au
părut mie în primele câteva luni. Sunt convins că mai târziu losua şi cu mine, sau
Călugării Douăzeci şi Unu şi Douăzeci şi Doi, am fi corespuns aceleiaşi
descrieri, dacă nu puneam la socoteală faptul că eram mai înalţi şi aveam ochii
rotunzi. Când încerci să te lepezi de limitele egoului, o înfăţişare unică e un
avantaj. De-aia i se şi spune „uniformă". Dar, vai, mă ia gura pe dinainte.)
Numărul Şapte ne duse la o fereastră care servea în mod evident drept
latrină, aşteptă să ne facem treaba, apoi ne duse într-o cămăruţă unde stătea
Gaspar, cu picioarele încrucişate într-o poziţie aparent imposibilă, în faţa unei
măsuţe. Călugărul făcu o plecăciune şi ieşi din cameră, iar Gaspar ne pofti să
luăm loc, din nou în aramaica noastră maternă.
Ne-am aşezat pe podea în faţa lui - nu, e inexact, de fapt nu ne-am aşezat, ci
ne-am întins pe podea într-o rână, sprijiniţi în coate, aşa cum făceam la mesele
joase de acasă. Ne-am aşezat după ce Gaspar a scos de
274
sub masă o nuia de bambus şi, cu o mişcare rapidă ca atacul unei cobre, ne-a
pocnit pe amândoi peste cap.
— Am zis să staţi jos! spuse el.
Atunci ne-am aşezat.
— Drace, am zis, masându-mi cucuiul care mi se umfla deasupra urechii.
— Ascultaţi, spuse Gaspar, ridicând nuiaua ca să-şi clarifice pe deplin
intenţiile.
Am ascultat de parcă cineva ne-ar fi putut tăia oricând sunetul şi trebuia să
ne facem provizii. Cred că nici măcar n-am mai respirat o vreme.
— Bun, spuse Gaspar, lăsând băţul jos şi turnând
ceai în trei căni simple de pe masă.
Ne-am uitat la ceaiul care stătea acolo, scoţând aburi - pur şi simplu ne-am
uitat la el. Gaspar a început să râdă ca un băieţandru, cu chipul golit de toată
gravitatea şi autoritatea din urmă cu o clipă. Ar fi putut fi un unchi bătrân şi de
treabă. De fapt, în afară de trăsăturile vizibil indiene, îmi amintea mult de Iosif,
tatăl vitreg al lui losua.
— Fără Mesia, spuse Gaspar, trecând acum pe chi-nezeşte. înţelegeţi?
— Da, am spus amândoi într-un glas.
Cât ai clipi, nuiaua de bambus era în mâna lui, iar celălalt capăt ricoşa din
ţeasta lui losua. Mi-am acoperit capul cu braţele, dar lovitura n-a mai venit.
— L-am lovit pe Mesia ? îl întrebă Gaspar pe losua.
losua păru sincer nedumerit. Se opri, frecându-şi
ţeasta, când o nouă lovitură îi nimeri cealaltă ureche, impactul răsunând
strident şi aspru în odaia strâmtă de piatră.
— L-am lovit pe Mesia? repetă Gaspar.
In ochii căprui închis ai lui losua nu se citea nici durere, nici teamă, ci doar
confuzie, o confuzie la fel de profundă ca a viţelului căruia preotul din Templu
tocmai i-a tăiat gâtul.
275
Băţul şuieră iar prin aer, dar de data asta l-am prins la jumătatea traiectoriei, i
l-am smuls lui Gaspar din mână şi l-am aruncat pe fereastra îngustă din spatele
lui. Mi-am încrucişat iute mâinile pe piept şi m-am uitat la masa din faţa mea.
— Scuzele mele, maestre, am zis, dar dacă-1 mai
loveşti o dată, te omor.
Gaspar se ridică, dar mi-era frică să mă uit la el (sau la losua, dacă tot veni
vorba).
— Ego, spuse călugărul.
Părăsi camera fără să mai spună vreun cuvânt, losua şi cu mine am rămas
tăcuţi câteva minute, chibzuind şi masându-ne cucuiele mari cât ouăle de raţă.
Mă rog, fusese o călătorie interesantă şi aşa mai departe, dar losua nu prea avea
cum să înveţe mare lucru despre cum să fie Mesia de la un individ care-1 plesnea
cu nuiaua de fiecare dată când venea vorba despre asta şi, după părerea mea,
tocmai de aceea ne aflam acolo. Aşa că tot înainte. Am băut cana de ceai din faţa
mea, apoi pe aceea a lui Gaspar.
— Am rezolvat doi înţelepţi, mai rămâne unul, am
spus. Zic să facem rost de-un mic dejun dacă e să ne
aşternem la drum.
losua se uită la mine la fel de nedumerit cum se uitase la Gaspar în urmă cu
câteva minute.
— Crezi că are nevoie de băţul ăla?
C
ălugărul Numărul Şapte ne întinse desagii, făcu o plecăciune adâncă, apoi se
întoarse în mănăstire şi închise uşa, lăsându-ne pe mine şi pe losua afară, lângă
gong. Era o dimineaţă senină şi vedeam cum se ridică fumul focurilor pentru
gătit din satul de dedesubt.
— Ar fi trebuit să cerem un mic dejun, ceva, am zis. E drum lung până jos.
— Eu nu plec, spuse losua.
276
— Glumeşti.
— Mai am multe de învăţat aici.
— Ca de pildă cum s-o încasezi?
— Poate.
— Nu sunt sigur că Gaspar o să mă mai primească. Nu părea prea încântat de
mine.
— L-ai ameninţat cu moartea.
 — Ba nu, l-am prevenit că o să-1 omor. E o mare diferenţă.
— Deci nu vrei să rămâi?
Şi iată că sosise întrebarea. Aveam să rămân alături de prietenul meu, să
mănânc orez rece, să dorm pe o podea rece, să fiu maltratat de un călugăr nebun
şi, foarte probabil, să mă aleg cu ţeasta despicată, sau aveam să plec? Unde să
plec? Acasă? înapoi la Kabul şi la Lumi? Deşi drumul era lung, părea mai uşor
să mă întorc de unde plecasem. Măcar acolo avea să mă aştepte o oarecare
familiaritate. Dar dacă alegeam căile uşoare, atunci ce mai căutam acolo?
— Eşti sigur că trebuie să rămâi aici, Iosi? Nu putem să ne ducem după
Melchior?
— Ştiu că am ce învăţa aici. losua apucă băţul de tobă şi bătu gongul. După
câteva minute, în uşă se deschise mica ferestruică şi un călugăr pe care nu-1 mai
văzuserăm niciodată îşi vârî faţa în deschizătură.
— Plecaţi! Sunteţi greoi la minte şi aveţi răsuflarea puturoasă ca un cur de
iac.
Trânti uşiţa. losua bătu iar gongul.
— Nu-mi place chestia aia cu omorâtul lui Mesia. Nu pot să stau aici, losua.
Dacă te loveşte, nu pot.
— Presimt că o să mai încasez câteva lovituri până când o să învăţ ce vrea el
să învăţ.
— Trebuie să plec.
— Da, aşa e.
— Dar aş putea rămâne.
277
— Nu. Crede-mă, trebuie să mă părăseşti acum, ca
să nu mă părăseşti mai târziu. O să ne mai vedem.
Se întoarse spre uşă, cu spatele la mine.
— O, deci în rest nu ştii nimic, dar brusc ştii chestia asta?
— Da. Du-te, Biff. La revedere.
Am luat-o în jos pe cărarea îngustă şi era cât pe ce să mă-mpiedic şi să cad
într-o râpă când am auzit uşiţa deschizându-se.
— Unde te duci? strigă călugărul.
— Acasă, am zis.
— Bine, du-te şi sperie nişte plozi cu măreaţa ta ignoranţă.
— Aşa o să fac.
Am încercat să merg cu umerii drepţi, dar aveam senzaţia că cineva îmi
sfâşie sufletul prin muşchii spa-telui. Mi-am jurat că n-am să mă uit înapoi şi
încet, chinuitor, am luat-o la vale pe potecă, încredinţat că n-o să-1 mai văd
niciodată pe Iosua.
 Capitolul 17
Am intrat într-un soi de rutină leneşă aici, la hotel, iar din punctul ăsta de
vedere, îmi aminteşte de perioada aia din China. îmi umplu ceasurile de veghe
scriind paginile astea, uitându-mă la televizor, încercând să-1 enervez pe înger şi
furişându-mă la baie ca să citesc Evangheliile. Şi cred că această ultimă
activitate mi-a transformat ceasurile de somn într-un peisaj de coşmar care mă
stoarce de vlagă chiar şi când sunt abia trezit din somn. L-am terminat pe Marcu
şi individul vorbeşte şi el despre înviere, despre fapte de după moartea mea şi a
lui Iosua. E o poveste asemănătoare cu aceea a tipului ăstuia, Matei, cu
întâmplările cam de-a valma -practic, povestea lui Iosua ca învăţător -, dar ceea
ce mă înfricoşează e relatarea întâmplărilor din acea ultimă săptămână a Paştelui.
îngerul n-a reuşit să ţină secret faptul că învăţăturile lui Iosua au supravieţuit şi
au căpătat o largă popularitate. (A renunţat până şi să mai schimbe canalul când e
pomenit Iosua la televizor, aşa cum făcea când de-abia ajunseserăm aici.) Dar
asta să fie cartea din care s-au inspirat învăţăturile lui Iosua? Visez sânge,
suferinţă şi o singurătate atât de pustie, că nici măcar ecoul nu i-ar supravieţui şi
mă trezesc urlând, scăldat în propria-mi sudoare şi singurătatea persistă o vreme
chiar şi după ce mă trezesc. Azi-noapte, când m-am
278
279
trezit, mi s-a părut că văd o femeie care stătea lângă patul meu şi lângă ea era
îngerul, cu aripile lui negre întinse, atingând pereţii laterali. Apoi, până să mă
dezmeticesc eu, îngerul o învelise pe femeie în aripile lui, iar ea dispăruse în
întunericul lor şi nu se mai întorsese. Cred că atunci m-am trezit pe bune, pentru
că îngerul stătea întins acolo, pe celălalt pat, holbându-se în întuneric, cu ochii ca
nişte perle negre, captând luminile roşii intermitente pentru avioane ce
pătrundeau pe geam dinspre acope-rişurile clădirilor de vizavi. Nici urmă de
aripi, de mantie neagră, de femeie. Doar Raziei, holbându-se.
— Coşmar? întrebase îngerul.
— Amintiri, răspunsesem eu. Am adormit cumva?
îmi aminteam că aceeaşi lumină roşie intermi-tentă, foarte palidă jucase pe
obrazul şi pe nasul femeii din coşmarul meu. (Doar atât am văzut din faţa ei.) Iar
acele contururi elegante se potrivesc în firidele memoriei mele ca o cheie într-o
încuietoare, emanând scorţişoară, santal şi un râs mai dulce decât cea mai
frumoasă zi a copilăriei.
La două zile după ce plecasem am bătut gongul din faţa mănăstirii şi
ferestruica s-a deschis pentru a scoate la iveală chipul unui călugăr proaspăt ras,
cu pielea de pe ţeastă de zece ori mai deschisă la culoare decât cea de pe faţă.
— Ce e? spuse el.
 — Sătenii ne-au mâncat cămilele, am zis.
— Pleacă. Nările îţi freamătă într-un mod antipatic, iar sufletul ţi-e oarecum
zgrunţuros.
— Iosua, lasă-mă să intru! N-am unde să mă duc.
— Nu pot să te las pur şi simplu să intri, şopti Iosi. Trebuie să aştepţi trei
zile, ca toată lumea. Apoi, cu voce tare şi în mod evident pentru urechile cuiva
dinăuntru, spuse: Pari infestat de beduini! Cară-te imediat!
Şi trânti ferestruica.
Am rămas acolo. Şi am aşteptat. Peste câteva minute, deschise ferestruica.
— Infestat de beduini? am zis.
— Scuteşte-mă. Sunt novice. Ai adus apă şi mâncare cât să-ţi ajungă?
— Da, femeia ştirbă mi-a vândut nişte carne uscată de cămilă. Era ofertă
specială.
— Asta sigur e spurcată, spuse Iosi.
— Slănina, Iosua, ai uitat?
— A, mda. Scuze. O să încerc să-ţi strecor nişte ceai şi o pătură, dar nu chiar
acum.
— Şi dup-aia Gaspar o să mă primească înapoi?
— Nici n-a înţeles ce te-a apucat să pleci. A zis că, dacă cineva are nevoie să
deprindă niţică disciplină, tu eşti ăla. Cred că o să se lase cu pedeapsă.
— îmi pare rău că te-am părăsit.
— Nu m-ai părăsit. Rânji, arătând mai caraghios decât de obicei cu ţeasta lui
bicoloră. O să-ţi zic o chestie pe care deja am învăţat-o.
— Care?
— Când sunt eu de serviciu, dacă bate cineva, o să fie primit înăuntru. Să laşi
pe cineva care caută adăpost să aştepte afară, în frig, e un boţ de unt de iac
rânced.
— Amin, am zis.
Iosua trânti ferestruica, în mod evident metoda reco-mandată de a o închide.
Am stat şi m-am întrebat cum o să reuşească Iosua, după ce va fi învăţat în
sfârşit să fie Mesia, să transforme expresia „boţ de unt de iac rânced" într-o
predică. Exact asta ne lipsea nouă, evreilor, mi-am zis, noi restricţii alimentare.
C
ălugării m-au dezbrăcat până la piele şi mi-au turnat apă rece în cap, apoi m-
au frecat viguros cu perii din păr de mistreţ, apoi au turnat pe mine apă fiartă,
280
281
apoi m-au frecat, apoi iar au turnat apă rece, până când le-am zbierat să
termine. Moment în care m-au ras în cap, ciupindu-mi bucăţi consistente din
scalp în timpul operaţiunii, mi-au clătit firele de păr lipite de corp şi mi-au dat o
rasă portocalie curată, o pătură şi o strachină de lemn pentru orez. Mai târziu am
primit o pereche de papuci împletiţi dintr-un soi de buruiană şi mi-am împletit
singur nişte şosete din păr tors de iac, dar asta mi-a fost toată averea timp de şase
ani: o rasă, o pătură, o strachină, nişte papuci şi nişte şosete.
In timp ce Călugărul Numărul Opt mă ducea la Gaspar, m-am gândit la
vechiul meu prieten Bartolo-meu şi cât de mult i-ar fi plăcut ideea recentei mele
austerităţi. El povestea adesea cum Diogene, înţeleptul ăla cinic al lui, cărase ani
întregi după el o strachină de lemn, dar într-o bună zi văzuse un om care bea din
căuşul palmei şi afirmase solemn: „Am fost un nesăbuit că m-am împovărat
atâţia ani cu greutatea unei străchini când port la capătul braţului un vas suficient
de bun".
Mda, mă rog, toate bune şi frumoase pentru Diogene, dar când altceva nu
aveam, dacă cineva ar fi încercat să-mi ia strachina, ar fi rămas fără vasul de la
capătul braţului.
Gaspar şedea pe podea în aceeaşi cămăruţă, cu ochii închişi şi braţele
încrucişate pe genunchi. Iosua stătea în faţa lui, în aceeaşi poziţie. Călugărul
Numărul Opt ieşi din cameră făcând temenele, iar Gaspar deschise ochii.
— Şezi.
M-am aşezat.
— Iată cele patru reguli pentru care poţi fi alungat
din mănăstire: unu, un călugăr nu poate face sex cu
nimeni, nici măcar cu animalele.
Iosua se uită la mine şi se făcu mic, de parcă s-ar fî aşteptat să spun ceva care
să-1 înfurie pe Gaspar.
— Bine, fără sex, am zis.
— Doi: fie că e la mănăstire sau în sat, un călugăr nu poate lua nimic dacă nu
îi e dăruit. Trei: dacă un călugăr ia intenţionat viaţa unei fiinţe umane sau a uneia
cu înfăţişare umană, fie cu propria-i mână, fie cu arma, va fi alungat.
— Cu înfăţişare umană? am întrebat.
— O să vezi, spuse Gaspar. Patru, un călugăr care pretinde că a atins stări
supraomeneşti sau care pretinde că a ajuns la înţelepciunea sfinţilor fără să fi
ajuns va fi alungat. înţelegi aceste patru reguli?
— Da, am zis.
Iosua a încuviinţat din cap.
— înţelege că nu există circumstanţe atenuante. Dacă
ceilalţi călugări vor socoti că ai săvârşit oricare dintre
aceste nereguli, va trebui să părăseşti mănăstirea.
Am încuviinţat din nou, după care Gaspar a trecut la cele treisprezece reguli
pentru care un călugăr putea fi suspendat din mănăstire timp de două săptămâni
(prima dintre ele fiind sfâşietoarea „Nu se îngăduie slobozirea sămânţei decât în
vis"), apoi la cele nouăzeci de greşeli pentru care te poţi alege cu o reincarnare
nefavorabilă, dacă nu-ţi ispăşeşti păcatele (astea variau între distrugerea oricărei
forme de vegetaţie sau curmarea deliberată a vieţii unui animal şi statul cu o
femeie sub cerul liber sau lăudatul în faţa unui profan că ai puteri supranaturale,
chiar dacă le ai). Una peste alta, exista un număr imens de reguli, peste o sută
pentru etichetă şi zeci pentru rezolvarea disputelor, dar nu uitaţi că noi eram
evrei, crescuţi sub influenţa fariseilor, şi confruntam fiecare faptă din viaţa de zi
cu zi cu Legea lui Moise. Iar cu Baltazar îl studiase-răm pe Confucius, a cărui
filosofie era mai degrabă un vast sistem de norme de etichetă. Nu mă îndoiam că
Iosua avea s-o scoată la capăt şi exista o şansă să mă
282
283
descurc şi eu, dacă Gaspar n-avea să-şi folosească nuiaua de bambus cu prea
multă largheţe şi dacă reuşeam să-mi invoc suficiente vise erotice. (Hei, aveam
optsprezece ani şi tocmai trăisem cinci ani într-o fortăreaţă plină de concubine
disponibile, deci căpătasem un nărav,
bine?)
— Călugărule Numărul Douăzeci şi Doi, îi spuse Gaspar lui Iosua, tu vei
începe prin a învăţa să şezi.
— Eu ştiu să şed, am zis.
— Iar tu, Numărul Douăzeci şi Unu, o să tunzi iacul.
— Asta-i doar o expresie, nu?
Nu era.
I
acul e un fel de bivol extrem de mare şi extrem de păros, cu nişte coarne
negre care par periculoase. Dacă aţi văzut vreodată un bivol de apă, închipuiţi-vă
cum ar arăta cu o chică lungă până la pământ pe tot corpul. Acum stropiţi-1 cu
mosc, bălegar şi lapte acru: v-a ieşit un iac. într-un grajd ca o peşteră, călugării
ţineau o femelă de iac, pe care ziua o lăsau să umble liberă pe potecile de munte,
ca să pască. Ce anume, asta nu ştiu. Nu părea să existe suficientă viaţă vegetală
pentru a hrăni un animal de asemenea proporţii (grumazul iacului era mai sus
decât capul meu), dar nici în toată Iudeea nu părea să existe suficientă viaţă
vegetală pentru o turmă de capre, iar păstoritul era una dintre ocupaţiile de bază.
Ce ştiam eu?
Iacul dădea destul lapte şi destulă brânză cât să le aducă aminte călugărilor
că un singur iac n-avea cum să dea destul lapte şi destulă brânză pentru douăzeci
şi doi de călugări. Animalul mai dădea şi o lână lungă şi aspră, care trebuia tunsă
de două ori pe an. Această îndatorire sacră, precum şi curăţarea lânii de căcăreze,
iarbă şi scaieţi mi-au revenit mie. Astea fiind zise, nu prea mai
sunt multe de spus despre iac, mai puţin un aspect foarte important pe care
Gaspar a considerat că trebuie să-1 învăţ din experienţă: iacii urăsc să fie tunşi.
C
ălugării Opt şi Şapte au primit sarcina de a mă bandaja, de a-mi pune la loc
picioarele şi braţul şi de a curăţa baliga de iac care fusese bătătorită cu atâta
aplicaţie pe trupul meu. V-aş spune prin ce se deosebeau cei doi învăţăcei serioşi,
dacă mi-ar trece prin cap vreo deosebire, dar nu pot. Scopul tuturor călugărilor
era să se elibereze de ego, de sine, aşa că, în afară de câteva riduri în plus pe
chipurile celor mai vârstnici, arătau toţi la fel, se îmbrăcau la fel şi se purtau la
fel. Eu, unul, însă mă deosebeam destul de mult de ceilalţi, în ciuda ţestei rase şi
a rasei de culoarea şofranului, întrucât aveam bandaje pe trei sferturi din corp şi
trei din patru membre sprijinite cu aţele de bambus.
După dezastrul cu iacul, Iosua a aşteptat până la miezul nopţii ca să se
târască pe coridor până la chilia mea. Sforăielile slabe ale călugărilor umpleau
coridoarele, iar freamătul uşor al liliecilor care intrau în peşteră prin mănăstire
răsuna din pereţii de piatră ca gâfâitul de muribund al unor umbre epileptice.
— Doare? mă întrebă Iosua.
Sudoarea îmi şiroia pe faţă, în ciuda temperaturii scăzute.
— Abia mai respir.
Şapte şi Opt îmi bandajaseră coastele rupte, dar simţeam fiecare gură de aer
ca pe un cuţit înfipt în trup.
Iosua mi-a pus o mână pe frunte.
— O să-mi revin, Iosi, nu trebuie să faci asta.
— De ce să n-o fac? spuse el. Vorbeşte mai încet. In câteva clipe, durerea
dispăruse şi puteam să respir
 din nou. Apoi am adormit sau am leşinat de recunoştinţă,
284
285
una din două. Când m-am trezit odată cu zorii, Iosua era încă îngenuncheat
lângă mine, cu mâna apăsându-mi în continuare fruntea. Adormise acolo.
I
-am dus lâna de iac periată lui Gaspar, care incanta în marele templu din
peşteră. Se adunase un ghem destul de mare, pe care l-am pus pe podea în
spatele călugărului şi m-am retras.
— Stai, spuse Gaspar, ridicând un singur deget în aer. îşi termină incantaţia,
apoi se întoarse spre mine.
— Ceai, spuse el.
O luă înainte, iar eu l-am urmat în camera în care ne primise pe mine şi pe
Iosua la venire.
— Şezi, spuse el. Şezi, nu zăbovi.
M-am aşezat şi m-am uitat la el cum aprinde un foc de cărbune într-un vas de
piatră, folosind cremene ca să aprindă mai întâi nişte muşchi uscat, apoi suflând
focul peste cărbune.
— Am inventat un băţ care face focul pe loc, am zis.
Pot să te învăţ...
Gaspar se încruntă la mine şi-şi ridică iar degetul, ca să cureţe aerul de
cuvintele mele.
— Şezi, zise el. Nu vorbi. Nu zăbovi.
Î
ncălzi apa într-un vas de aramă până dădu în clocot, apoi o turnă peste nişte
frunze de ceai dintr-un bol de lut. Puse două căni micuţe pe masă, apoi începu să
toarne ceai din bol.
— Băi găgăuţă! am strigat la el. Verşi căcatu' ăsta
de ceai!
Gaspar zâmbi şi lăsă bolul pe masă.
— Cum pot să-ţi dau ceai dacă ceaşca ta e deja plină?
— Ha? am zis cu elocvenţă.
Parabolele n-au fost niciodată punctul meu forte. Dacă vrei să spui ceva,
spune. Deci, bineînţeles, Iosua
286
şi Imdiştii erau persoanele cele mai nimerite pe lângă C«re să fac purici, aşa
vorbitori pe şleau cum erau.
Gaspar îşi turnă şi lui nişte ceai, apoi respiră adânc iţ\ închise ochii. După
cam un minut, îi deschise iar.
 — Dacă deja le ştii pe toate, atunci cum să te mai Învăţ? Trebuie să-ţi goleşti
ceaşca pentru ca să-ţi pot lui na ceai.
— De ce n-ai zis aşa? Am apucat ceaşca, am aruncat ceaiul pe aceeaşi
fereastră pe care aruncasem băţul lui (îaspar, apoi am trântit ceaşca la loc pe
masă. Sunt Kata, am zis.
— Du-te în templu şi şezi, spuse Gaspar.
Fără ceai? In mod evident, era încă şucărit din cauza semiameninţării mele
cu moartea. M-am retras spre uşă înclinându-mă (un gest de politeţe pe care-1
învăţasem de la Lumi).
— încă ceva, spuse Gaspar. M-am oprit şi am aştep
tat. Numărul Şapte zicea că n-o să apuci zorii. Numă
rul Opt a fost de aceeaşi părere. Cum se face că eşti
nu numai în viaţă, ci şi teafăr?
M-am gândit o clipă înainte să răspund, lucru care mi se întâmplă rar, apoi
am zis:
— Poate că acei călugări pun prea mare preţ pe propriile lor păreri. Nu pot
decât să sper că n-au viciat gândirea altora.
— Du-te şi şezi, spuse Gaspar.
A
sta făceam, şedeam. Să învăţăm să şedem, să stăm nemişcaţi şi să ascultăm
muzica universului, de-asta străbătuserăm, în mod evident, jumătate de lume. Să
ne lepădăm de ego, nu de individualitate, ci de ceea ce ne deosebeşte de toate
celelalte fiinţe.
— Când şezi, şezi. Când respiri, respiră. Când mă
nânci, mănâncă, spunea Gaspar, ceea ce însemna că
flecare fărâmă a fiinţei noastre trebuia să fie în prezent,
287
perfect conştientă de „acum", fără trecut şi fără viitor, fără nimic care să ne
separe de tot ceea ce este.
Mie, ca evreu, mi-e greu să rămân în prezent. Fără trecut unde e vinovăţia?
Şi fără viitor unde e spaima? Şi fără vinovăţie şi spaimă cine sunt eu?
— Consideră că pielea e ceea ce te leagă de univers,
nu ceea ce te separă de el, mi-a spus Gaspar, încercând
să mă înveţe esenţa conceptului de iluminare, recunos
când în acelaşi timp că e ceva imposibil de învăţat de
la altcineva.
Dar metodă ştia să predea. Gaspar ştia să şadă la perfecţie.
Legenda spunea (am pus-o cap la cap din frânturile scăpate de maestru şi de
călugării lui) că Gaspar con-struise mănăstirea ca loc de şezut. Cu mulţi ani în
urmă venise în China din India, unde se născuse prinţ, ca să-i înveţe pe împărat
şi pe curtenii lui adevăratul înţeles al budismului, care se pierduse în ani întregi
de dogmă şi suprainterpretare a scripturii.
La sosire, împăratul îl întrebase pe Gaspar:
— Ce capăt pentru toate faptele mele bune?
— Nimic, spusese Gaspar.
împăratul se înfiorase, gândindu-se că atâţia ani se arătase mărinimos cu
poporul lui degeaba.
— Ei bine, spusese el, atunci care e esenţa budismului ?
— Amfibieni nemărginiţi, spusese Gaspar. împăratul îl alungase pe Gaspar
din templu, moment
în care tânărul călugăr luase două hotărâri: în primul rând, că va avea un
răspuns mai bun data viitoare când i se va adresa întrebarea şi, în al doilea rând,
că era cazul să înveţe mai bine chineza înainte să discute cu cineva de vază.
Intenţionase să spună „vid nemărginit", dar încurcase cuvintele.
Mai departe, legenda spunea că Gaspar se dusese apoi în peştera unde acum
se înălţa mănăstirea şi se
aşezase să mediteze, chitit să rămână acolo până când avea să i se arate
iluminarea. După nouă ani coborâse muntele, iar oamenii din sat îl aşteptau cu
mâncare şi daruri.
— Invăţătorule, îţi cerem dumnezeiască îndrumare,
ce ne poţi spune? strigaseră sătenii.
— Trebuie neapărat să mă piş, răspunsese călugărul.
Şi în acel moment, toţi sătenii şi-au dat seama că
dobândise mintea supremă a lui Buddha sau „non-minte", cum îi spuneam
noi.
Sătenii îl imploraseră pe Gaspar să rămână cu ei şi-1 ajutaseră să ridice
mănăstirea chiar pe locul peşterii în care dobândise iluminarea. în timpul
lucrărilor, sătenii fuseseră atacaţi adesea de tâlhari fîoroşi şi, deşi el credea că
nici o fiinţă nu trebuie ucisă, era de părere şi că oamenii ăştia aveau nevoie de un
mijloc de apărare, aşa că meditase pe tema asta până când ticluise o metodă de
autoapărare bazată pe diverse mişcări învăţate de la yoghini în India lui natală,
metodă în care-i instruise pe săteni, apoi pe fiecare călugăr care venea la
mănăstire. Numise această disciplină kung fu, în traducere: „metoda prin care
nişte ţipi mărunţi şi chelioşi pot să te bată măr".
Antrenamentul nostru de kung fu începu cu stâlpii pentru sărituri. După
micul dejun şi meditaţia de dimi-neaţă, Călugărul Numărul Trei, care părea cel
mai bătrân dintre toţi, ne scoase în curtea mănăstirii, unde am găsit un morman
de stâlpi lungi cam de două picioare şi cu diametrul cam de un lat de palmă. Ne
puse să înfigem stâlpii unul după altul, în linie dreaptă, cam la jumătate de pas
unul de altul. Apoi ne spuse să sărim fiecare pe câte un stâlp şi să ne ţinem
echilibrul acolo. După ce amândoi ne-am petrecut dimineaţa adu-nându-ne de pe
lespezile aspre de piatră, ne-am pomenit fiecare stând într-un picior în vârful câte
unui stâlp.
288
289
— Şi acum ce urmează? am întrebat.
— Acum nimic, răspunse Numărul Trei. Pur şi simplu staţi.
Aşa că am stat. Ore întregi. Soarele a străbătut cerul, au început să mă doară
picioarele şi spatele şi am căzut iar, doar pentru ca Numărul Trei să se răţo-iască
la noi şi să ne spună să sărim înapoi pe stâlpi. Când a început să se întunece şi
stătuserăm amândoi câteva ore fără să cădem, Numărul Trei zise:
— Acum săriţi pe următorul stâlp.
L-am auzit pe Iosua oftând zgomotos. M-am uitat la şirul de stâlpi şi am
înţeles ce chinuri ne aşteptau dacă trebuia să sărim peste toată instalaţia. Iosua
era lângă mine, la capătul şirului, aşa că ar fi trebuit să sară pe stâlpul pe care
stăteam eu. Nu numai că trebuia să sar pe următorul stâlp şi să aterizez fără să
cad, ci şi să am grijă ca la desprindere să nu dărâm stâlpul de pe care plecam.
— Acum! zise Numărul Trei.
Am sărit şi am ratat aterizarea. Stâlpul mi-a fugit de sub picioare şi am
aterizat pe piatră cu capul înainte, ceea ce mi-a iscat o scânteie albă în faţa
ochilor şi o străfulgerare de foc în jos pe ceafa. Până să mă dezmeticesc eu,
Iosua se rostogolise peste mine.
— Mersi, zise el, recunoscător că aterizase pe un evreu moale şi nu pe o
lespede tare de piatră.
— înapoi, spuse Numărul Trei.
Ne-am fixat iarăşi stâlpii, apoi am sărit iar pe ei. De data asta, amândoi am
reuşit de la prima încercare. Apoi am aşteptat comanda ca să executăm
următorul salt. Luna plină se suise în înalt şi ne holbam amândoi la şirul de
stâlpi, întrebându-ne cât o să dureze până sărim tot şirul, întrebându-ne cât o să
ne ţină acolo Numărul Trei, gândindu-ne la povestea lui Gaspar care şezuse nouă
ani. Nu ţineam minte să mai fi simţit vreodată atâta durere, ceea ce nu-i puţin
lucru după ce
290
te-a jucat în picioare un iac. încercam să-mi închipui câtă oboseală şi sete pot
îndura fără să cad când Numărul Trei spuse: — Destul. Mergeţi la culcare. —
Asta-i tot ? întrebă Iosua, sărind de pe stâlpul lui şi clătinându-se la aterizare. De
ce am înălţat douăzeci de stâlpi dacă urma să folosim numai trei?
 — De ce te-ai gândit la douăzeci când poţi să stai numai pe unul? răspunse
Trei.
— Trebuie să mă piş, am zis.
— Exact, spuse călugărul.
Ei, poftim: budismul.
|n fiecare zi ieşeam în curte şi aranjam altfel stâlpii, Ala nimereală. Numărul
Trei adăuga stâlpi de înăl-ţimi şi diametre diferite. Uneori trebuia să sărim de pe
un stâlp pe altul cât mai repede, alteori stăteam pe loc ore în şir, pregătiţi să ne
mişcăm fulgerător dacă Numărul Trei ne-ar fi poruncit. După toate aparenţele,
ideea era să nu putem anticipa nimic şi nici să nu intrăm într-un ritm al
exerciţiului. Eram siliţi să fim gata să ne mişcăm în orice direcţie, fără să stăm pe
gânduri. Numărul Trei numea asta spontaneitate controlată, iar în primele şase
luni la mănăstire am petrecut la fel de multă vreme cocoţaţi pe stâlpi cât stăteam
adânciţi în meditaţie. Iosua se implică imediat în antrenamentul de kung fu, aşa
cum se implicase şi în meditaţie. Eu eram, însă, cum spuneau budiştii, mai opac.
In afară de obligaţiile obişnuite de a avea grijă de mănăstire, de grădini şi de
a mulge iacul (îndatorire de care, slavă cerului, am fost scutit), cam o dată la
zece zile, un grup de şase călugări mergea în sat cu străchinile şi strângea
pomeni deja săteni, de obicei orez şi ceai, uneori şi sosuri închise la culoare, unt
de iac sau brânză şi rareori ţesături de bumbac, din care se făceau rase noi. în
primul an, Iosua şi cu mine n-am avut
291
deloc voie să părăsim mănăstirea, dar am observat un tip de comportament
bizar. După fiecare drum în sat la pomeni, patru sau cinci călugări dispăreau în
munţi vreme de mai multe zile. Niciodată nu se vorbea despre asta, nici la
plecare, nici la întoarcere, dar părea să existe un soi de rotaţie prin care fiecărui
călugăr îi venea rândul o dată la trei-patru plecări, cu excepţia lui Gaspar, care
pleca mai des.
Mi-am adunat în sfârşit curajul să-1 întreb pe Gaspar ce se întâmplă, iar el a
răspuns:
— E o meditaţie specială. Nu eşti pregătit. Du-te să
şezi.
Răspunsul lui Gaspar la majoritatea întrebărilor mele era „Du-te să şezi", iar
revolta mea însemna că ataşamentul faţă de ego nu-mi slăbeşte şi deci că nu
ajungeam nicăieri cu meditaţia. Iosua însă părea pe deplin împăcat cu ce făceam.
Putea să şadă ore întregi, fără să se mişte, pentru ca apoi să execute exerciţiul la
stâlpi de parcă ar fi făcut încălzire un ceas întreg.
— Cum de reuşeşti? l-am întrebat. Cum poţi să nu
te gândeşti la nimic şi să nu adormi?
 Acesta fusese unul dintre obstacolele majore în calea iluminării mele. Dacă
stăteam nemişcat prea multă vreme, adormeam şi, fireşte, sforăitul meu, care
răsuna în templu, tulbura meditaţia celorlalţi călugări. Leacul recomandat pentru
acest nărav era să bei cantităţi uriaşe de ceai verde, chestie care mă ţinea într-
adevăr treaz, dar îmi şi înlocuia starea de „non-minte" cu gânduri neîntrerupte la
băşica udului. De fapt, în mai puţin de un an, am ajuns la conştientizarea totală a
băşicii udului. Iosua, pe de altă parte, era capabil să renunţe complet la ego, aşa
cum i se ceruse. Eram în a noua lună la mănăstire, în toiul celei mai aspre ierni
pe care mi-o pot închipui, când Iosua, după ce se lepădase de toate structurile
sinelui şi vanităţii, deveni invizibil.
292
Capitolul 18
Am umblat printre voi, mâncnd, vorbind, mergând şi mergând şi tot mergând
cu orele fără să-mi iasă-n cale vreun zid care să mă silească să mă întorc, îngerul
m-a trezit de dimineaţă cu un set de haine noi, ciudate la atingere, dar familiare
ochiului (de la televizor). Blugi, tricou şi tenişi, dar şi nişte şosete şi nişte boxeri.
— Pune astea pe tine. Te scot afară, la o plimbare, mi-a zis Raziei.
— De parc-aş fi câine, i-am răspuns.
— Exact, de parc-ai fi câine.
Şi îngerul purta ţoale americăneşti moderne şi, deşi tot izbitor de arătos
rămăsese, părea aşa de incomodat, încât ai fi zis că hainele îi erau prinse de corp
cu ţepuşe de foc.
— Unde mergem?
— Ţi-am zis, afară.
— De unde ai hainele?
— Am sunat şi le-a adus Jesus. E un magazin de haine în hotel. Hai odată.
Raziei închise uşa după noi şi-şi puse cheia camerei în buzunarul blugilor,
lângă bani. M-am întrebat dacă mai avusese vreodată buzunare. Mie nu mi-ar fi
dat prin cap să le folosesc. N-am scos nici o vorbă cât am coborât cu liftul în hol
şi până am ieşit pe uşile din faţă. Nu voiam s-o dau în bară, să spun
293
ceva care să-1 facă pe înger să-şi vină în simţiri. Larma de pe stradă era
straşnică: maşinile, pica-mărele, nebunii care bolboroseau în barbă. Lumina!
Mirosurile! M-am gândit că trebuie să fi fost în stare de şoc când veniserăm aici
de la Ierusalim. Nu-mi aminteam să fi fost totul atât de însufleţit, începusem să
zburd pe stradă, iar îngerul m-a prins de umăr; degetele lui mi s-au afundat în
muşchi ca nişte gheare.
— Ştii că n-ai scăpare, că dacă fugi te prind şi-ţi rup picioarele de n-o să mai
poţi fugi niciodată. Ştii că, şi dacă scapi câteva minute doar, tot nu te poţi
ascunde de mine. Ştii că pot să te găsesc, aşa cum i-am găsit mai demult pe toţi
din neamul tău? Ştii chestiile astea?
— Da, dă-mi drumul. Hai să mergem.
— Urăsc să merg. Ai văzut vreodată cum se uită un vultur la un porumbel ?
Asta-i părerea mea despre tine şi mersul tău.
Presupun că ar trebui să lămuresc la ce s-a referit Raziei când a zis că mai
demult i-a găsit pe toţi din neamul meu. Se pare că a făcut un stagiu, cu multe
secole în urmă, ca înger al Morţii, dar a fost eliberat din funcţie pentru că n-a
dovedit cine ştie ce înzestrare. Recunoaşte că se dă în vânt după poveştile
lacrimogene (poate că asta explică fascina-ţia lui pentru serialele siropoase). în
orice caz, când citiţi în Tora că Noe a făcut nouă sute de ani, iar Moise, o sută
patruzeci, ei bine, ghiciţi, vă rog, cine a fost primadona care „din iarmarocul
vieţii i-a scăpat"?1 De-acolo a rămas cu înfăţişarea cu aripi negre despre care am
mai pomenit. Chiar dacă l-au dat afară, i-au lăsat costumul. (Vă vine să credeţi
1. Parafrază a unui vers din actul al IlI-lea al piesei Hamlet de William
Shakespeare, traducere de Vladimir Streinu. în original: When we have shuffled
off this mortal coil.
că Noe a reuşit să-şi amâne moartea timp de opt sute de ani spunându-i
îngerului că e în urmă cu hârţogăria? Bine-ar fi dacă Raziei ar fi la fel de
incompetent la actuala lui îndatorire.)
— Uite, Raziei! Pizza! am arătat spre un panou.
Ia-mi şi mie o pizza!
Scoase nişte bani din buzunar şi mi-i dădu.
— Fă-o tu. Poţi s-o faci, nu?
— Da, aveam negoţ şi pe vremea mea, am zis eu sarcastic. Pizza n-aveam,
dar negoţ aveam.
— Bine, ştii să foloseşti maşinăria aia? Arătă spre o cutie de sticlă în care
erau ziare.
— Dacă nu se deschide cu mânerul ăla mic,
atunci nu.
îngerul păru tulburat.
— Cum se face că poţi primi harul limbilor şi înţelegi pe loc toate limbile,
dar nu există nici un har care să-ţi arate cum funcţionează lucrurile în vremurile
astea? Spune-mi tu cum.
— Ascultă, poate că dacă n-ai confisca tu tot timpul telecomanda, aş învăţa
să folosesc toate chestiile astea.
Am vrut să spun că aş fi putut învăţa mai multe despre lumea de afară de la
televizor, dar Raziei a crezut că am zis că simt nevoia să exersez mai mult
schimbatul canalelor de la butoane.
 — Nu-i de-ajuns să ştii să foloseşti televizorul.
Trebuie să ştii cum funcţionează totul în lumea
asta.
Şi cu asta, îngerul s-a întors şi a început să se holbeze pe fereastra pizzeriei la
oamenii care aruncau discuri de aluat în aer.
— De ce, Raziei? De ce trebuie să aflu cum funcţionează lumea asta? Dacă e
pe-aşa, tu n-ai vrut să mă laşi să învăţ nimic.
— De-acuma gata. Hai să mâncăm pizza.
— Raziei?
294
295
Mai multe lămuriri n-a vrut să-mi dea, dar până la sfârşitul zilei am colindat
prin oraş, cheltuind bani, stând de vorbă cu lumea, învăţând. La sfârşi-tul după-
amiezii, Raziei îl întrebă pe un şofer de autobuz unde ne-am putea duce ca să-1
cunoaştem pe Omul Păianjen. Puteam să trăiesc încă două mii de ani fără să văd
atâta dezamăgire câtă am văzut pe chipul lui Raziei când i-a răspuns şoferul. Ne-
am întors aici, în cameră, unde Raziei a spus:
— Mi-e dor să distrug oraşe pline de oameni.
— Te înţeleg, am zis, deşi tocmai datorită priete-nului meu se demodaseră
chestiile de genul ăsta.
Dar îngerul avea nevoie să audă asta. E o dife-renţă între a mărturisi strâmb
şi a menaja senti-mentele cuiva. Până şi Iosua ştia asta.
— Iosua, mă sperii, am zis, adresându-mă glasului fără trup care plutea în
faţa mea în templu. Unde eşti ?
— Sunt pretutindeni şi nicăieri, spuse vocea lui Iosua.
— Atunci cum se face că vocea ta e în faţa mea?
Nu-mi plăcea deloc chestia asta. Da, anii petrecuţi cu
Iosua mă imunizaseră faţă de experienţele supranaturale, dar meditaţia nu mă
purtase încă până într-acolo încât să nu reacţionez la invizibilitatea prietenului
meu.
— Presupun că e firesc ca o voce să vină de undeva,
dar doar cât să aibă de unde să pornească.
Gaspar şedea în templu, iar la auzul vocilor noastre, se ridică şi veni la mine.
Nu părea mânios, dar, oricum, el nu părea niciodată mânios.
— De ce ? mă întrebă Gaspar, ceea ce însemna: De ce vorbeşti şi ne tulburi
tuturor meditaţia cu larma ta infernală, barbarule ?
— Iosua a atins iluminarea, am zis.
Gaspar nu spuse nimic, ceea ce însemna: Ei, şi ? Asta era şi ideea,
progenitură nevrednică de iac plin de
 bube de la tuns. Mi-am dat seama că asta voia să spună după tonul vocii lui.
— Aşadar e invizibil.
— Mu, spuse vocea lui Iosua.
Mu însemnând în chinezeşte nimicul de dincolo de nimic.
într-un act de spontaneitate evident necontrolată, Gaspar slobozi un ţipăt de
fetiţă i sări în aer cale de patru picioare. Călugării se opriră din incantat şi se
uitară în sus.
— Ce-a fost asta?
— Ăla e Iosua.
— Sunt despovărat de sine, despovărat de ego, spuse Iosua.
Se auzi un cârâit slab şi o duhoare scârboasă se re-vărsă asupra noastră.
M-am uitat la Gaspar, iar el clătină din cap. El se uită la mine, iar eu am
ridicat din umeri.
— Tu ai fost? îl întrebă Gaspar pe Iosua.
— Eu în sensul în care sunt parte din tot ceea ce este sau dacă eu sunt ăla
care am scos gazul de peşte umplut? întrebă Iosi.
— Ultima variantă, spuse Gaspar.
— Nu, spuse Iosi.
— Minţi, am zis, chestie care m-a uimit la fel de tare cum mă uimise faptul
că nu-mi puteam vedea prietenul.
— Ar trebui să tac. Vocea mă separă de tot ceea ce este.
Şi cu asta tăcu, iar Gaspar părea gata să intre în panică.
— Nu pleca, Iosua, spuse stareţul. Rămâi cum eşti,
dacă-i musai, dar mâine în zori să vii în salonul de ceai.
Gaspar se uită la mine.
— Să vii şi tu.
296
297
— Trebuie să mă antrenez pe stâlpi de dimineaţă,
am zis.
— Eşti scutit, spuse Gaspar. Şi dacă losua mai
intră-n vorbă cu tine diseară, încearcă să-1 convingi să
ne împărtăşească existenţa.
Apoi o luă la picior la un mod deloc iluminat.
Î
n acea noapte eram pe punctul de a adormi când am auzit un cârâit pe
coridorul din faţa chiliei mele, apoi o duhoare incredibil de respingătoare mă
smulse din somn.
— losua?
 Am ieşit târâş din chilie pe coridor. Sus, pe ziduri, erau deschizături înguste
prin care se putea strecura lumina lunii, dar n-am văzut decât o lumină albăstrie
pală pe piatră.
— losua, tu eşti?
— Cum ţi-ai dat seama? spuse vocea lipsită de trup a lui losua.
— Păi, sincer să fiu, puţi, Iosi.
— Ultima oară când ne-am dus în sat după pomeni, o femeie ne-a dat mie şi
Numărului Paisprezece un ou vechi de o mie de ani. N-a picat bine.
— Mă mir. Nu cred că-i bine să mănânci un ou mai vechi de, ştiu şi eu, cam
două sute de ani.
— Le îngroapă, le lasă acolo şi dup-aia le dezgroapă.
— De-aia nu pot să te văd?
— Nu, asta-i din cauza meditaţiei. Am renunţat la tot. Am atins libertatea
absolută.
— Eşti liber încă de când am plecat din Galileea.
— Nu-i acelaşi lucru. Asta venisem să-ţi spun, că nu pot să eliberez poporul
nostru de sub stăpânirea romană.
— De ce?
— Pentru că nu asta e libertatea adevărată. Orice libertate care se poate da se
poate lua înapoi. Moise nu
298
trebuia să-i ceară lui Faraon să elibereze poporul nostru, poporul nostru nu
trebuia eliberat de babilonieni şi nu trebuie eliberat nici de romani. Eu nu pot să
le dau libertate. Libertatea e în inimile lor, trebuie doar s-o găsească.
— Deci zici că nu eşti Mesia?
— Cum aş putea fi? Cum poate pretinde o fiinţă umilă că oferă ceva ce nu-i
în puterea sa să ofere?
— Dacă nu tu, atunci cine, Iosi? îngeri şi minuni, înzestrarea ta de a tămădui
şi de a alina? Dacă nu eşti tu alesul, atunci cine să fie?
— Nu ştiu. Nu ştiu nimic. Voiam să-mi iau rămas-bun. Voi fi alături de tine,
ca parte din tot ceea ce există, dar nu mă vei vedea până nu atingi iluminarea.
Nici nu-ţi închipui cum e, Biff. Eşti tot, iubeşti tot, n-ai nevoie de nimic.
— Bine. Atunci n-ai nevoie de încălţări, nu?
— Bunurile stau în calea libertăţii.
— O să consider că ăsta a fost un „da". Fă-mi totuşi un serviciu, bine?
— Bineînţeles.
— Ascultă ce-o să-ţi spună Gaspar mâine.
Şi lasă-mi timp să ticluiesc un răspuns inteligent pentru un tip invizibil şi
ţicnit, mi-am spus. losua era inocent, dar prost nu era. Trebuia să născocesc ceva
ca să-1 salvez pe Mesia, pentru ca el să ne poată salva pe noi, ceilalţi.
— Mă duc în templu, să şed. Ne vedem mâine-dimi-neaţă.
— Numai să nu te văd eu primul.
— Foarte amuzant, spuse Iosi.
G
aspar arăta mai bătrân ca de obicei în dimineaţa aceea când m-am întâlnit cu
el în salonul de ceai. Reşedinţa sa personală consta dintr-o chilie nu mai mare
299
decât a mea, doar că era aşezată chiar lângă salonul de ceai şi avea o uşă pe
care o putea închide. Dimineţile erau friguroase în mănăstire şi ni se vedea
răsuflarea în timp ce Gaspar fierbea apa pentru ceai. La scurtă vreme am văzut
un al treilea abur de răsuflare venind dinspre partea mea de masă, deşi nu era
nimeni acolo.
— Bună dimineaţa, losua, spuse Gaspar. Ai dormit sau te-ai despovărat de
această nevoie?
— Nu, nu mai am nevoie de somn, spuse Iosi.
— Ne scuzi pe mine şi pe Douăzeci şi Unu, căci avem încă nevoie de hrană.
Gaspar turnă ceai pentru noi şi luă două turtite de orez de pe un raft unde
ţinea ceaiul. îmi întinse una, iar eu am luat-o.
— N-am strachina la mine, am zis, temându-mă că
Gaspar se va mânia pe mine.
De unde să fi ştiut? Călugării luau întotdeauna micul dejun împreună. Era
ceva neobişnuit.
— Ai mâinile curate, spuse Gaspar.
Apoi îşi sorbi ceaiul şi şezu liniştit o vreme, fără să scoată o vorbă. In
curând, încăperea se încălzi de la vasul de mangal în care Gaspar fiersese ceaiul
şi n-am mai putut vedea răsuflarea lui losua. In mod evident, depăşise şi jena
gastrică de la oul vechi de o mie de ani. Am început să mă agit, conştient că
Numărul Trei ne aştepta, pe losua şi pe mine, în curte, ca să începem exerciţiile.
Mă pregăteam să spun ceva când Gaspar ridică un deget, semn că cerea linişte.
— losua, spuse Gaspar, ştii ce e un bodhisattva?
— Nu, maestre, nu ştiu.
— Gautama Buddha a fost un bodhisattva. Şi cei douăzeci şi şapte de
patriarhi ce i-au urmat lui Gautama Buddha erau bodhisattva. Unii spun că şi eu
personal sunt un bodhisattva, dar afirmaţia nu-mi aparţine.
— Nu există Buddha, spuse losua.
300
— într-adevăr, spuse Gaspar, dar când cineva ajunge în locul buddhităţii şi-şi
dă seama că nu există Buddha, pentru că totul e Buddha, când cineva atinge
iluminarea, dar hotărăşte că nu va evolua până la nirvana până ce toate fiinţele
simţitoare nu-1 vor fi precedat într-acolo, atunci e un bodhisattva. Un mântuitor.
Prin această hotărâre, un bodhisattva deprinde singurul lucru care poate fi
deprins vreodată: compasiunea faţă de suferinţa semenilor săi. înţelegi?
— Cred că da, spuse losua. Dar hotărârea de a deveni bodhisattva pare un act
dictat de ego, un refuz al iluminării.
— într-adevăr, aşa este, losua. E un act de iubire de sine.
— îmi ceri să devin un bodhisattva?
— Dacă ţi-aş spune să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi, te-aş îndemna să
fii egoist?
Urmă un moment de tăcere şi, cum mă uitam spre locul de unde venea vocea
lui losua, acesta începu treptat să redevină vizibil.
— Nu, spuse losua.
— De ce? întrebă Gaspar.
— Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi - şi aici urmă o pauză lungă, timp în
care mi l-am imaginat pe losua cătând spre cer în aşteptarea unui răspuns, aşa
cum făcea atât de des, după care vorbi: Căci el cu tine e totuna, iar tu cu el totuna
eşti şi tot ceea ce este e vrednic de iubire.
losua se solidifică în faţa ochilor noştri, îmbrăcat din cap până-n picioare,
aparent deloc şifonat de toată povestea.
Gaspar zâmbi şi tot surplusul de ani pe care-1 purtase pe chip păru să se
şteargă. Avea o expresie împăcată şi, preţ de o clipă, ar fi putut fi la fel de tânăr
ca noi.
— Ce spui e corect, losua. Eşti cu adevărat o fiinţă
luminată.
301
— Voi fi un bodhisattva pentru poporul meu, spuse
Iosua.
— Bine, acum du-te şi tunde iacul, spuse Gaspar. Am scăpat turtită de orez
din mână.
— Ce?
— Iar tu caută-1 pe Numărul Trei şi apucă-te de exer-ciţiile la stâlpi.
— Lasă-mă pe mine să tund iacul, am zis. Am expe-rienţă.
Iosua îmi puse o mână pe umăr.
— Mă descurc.
— Şi când luna va răsări iar, după pomeni, spuse Gaspar, veţi merge amândoi
cu ceilalţi în munţi, pentru o meditaţie specială. Veţi începe pregătirea în seara
asta. Nu veţi primi de mâncare timp de două zile şi trebuie să-mi aduceţi păturile
înainte de apusul soarelui.
 — Dar eu deja am atins iluminarea, protestă Iosi.
— Bine. Tunde iacul, spuse maestrul.
P
resupun că n-ar fi trebuit să mă mir când Iosua a apărut a doua zi în sala de
mese comună cu un balot de păr de iac şi fără nici o zgârietură. Ceilalţi călugări
n-au părut deloc surprinşi. De altfel, abia dacă şi-au ridicat ochii din orezul şi
ceaiul lor. (In anii petrecuţi la mănăstirea lui Gaspar, am învăţat că era uluitor de
greu să iei prin surprindere un călugăr budist, mai ales dacă mai era şi şcolit în
kung fu. Erau aşa de pe fază încât trebuia să devii aproape invizibil şi total mut
ca să iei prin surprindere un călugăr şi, chiar şi aşa, nu era suficient să sari şi să
faci „bau" ca să le zgâlţâi chakrele. Ca să obţii o reacţie adevărată, erai oarecum
silit să te repezi cu un baston de luptă asupra unuia din ei, iar dacă auzea
bastonul şuierând prin aer, existau mari şanse să-1 prindă, să ţi-1 ia şi să te facă
arşice cu el. Deci nu, n-au fost surprinşi când Iosua a livrat nevătămat recolta de
păr.)
— Cum? am întrebat eu, asta fiind, în mare, ceea ce voiam să aflu.
— I-am spus ce fac, spuse Iosua. A stat perfect liniş-tită.
— I-ai spus pur şi simplu ce ai de gând să faci?
— Da. Nu i-a fost frică, aşa că nu s-a opus. Toată frica vine din încercarea de
a vedea viitorul, Biff. Dacă ştii ce o să se întâmple, nu ţi-e frică.
— Nu-i adevărat. Eu ştiam ce o să se întâmple - şi anume că iacul te va juca
în picioare şi că eu nu-s nici pe departe atât de priceput la tămăduire ca tine - şi
mi-a fost frică.
— O, atunci mă înşel. Pardon. Probabil că nu te place.
— Aşa mai merge, am spus, simţindu-mă răzbunat.
Iosua se aşeză pe podea în faţa mea. Ca şi mine, nu
avea voie să mănânce nimic, dar ceai aveam voie.
— Ţi-e foame?
— Da, ţie?
— Sunt lihnit. Cum ai dormit azi-noapte, fără pătură, vreau să zic?
— A fost frig, dar m-am folosit de învăţătură şi am reuşit să dorm.
— Am încercat şi eu, dar am tremurat toată noaptea. Nici măcar nu e iarnă
încă, Iosi. Când o să ningă, o să murim degeraţi fără pătură. Urăsc frigul.
— Trebuie să devii frigul, spuse Iosua.
— îmi plăcea mai mult de tine înainte să atingi ilu-minarea, i-am zis.
G
aspar preluase acum personal supervizarea an-trenamentului nostru. Era
acolo în fiecare secundă cât timp săream din stâlp în stâlp şi ne trecea fără milă
prin mişcările complexe cu mâinile şi picioarele pe care le exersam ca parte a
regimului nostru kung fu. (In timp ce ne arăta mişcările, am avut senzaţia bizară
că le mai văzusem undeva, apoi mi-am amintit-o
302
303
pe Lumi executând dansurile ei complicate în fortăreaţa lui Baltazar. Oare
Gaspar îl învăţase pe vrăjitor sau invers?) în timp ce şedeam şi meditam, uneori
toată noaptea, el stătea în spatele nostru cu nuiaua lui de bambus şi ne pălea
periodic peste ceafă din motive pe care n-am reuşit să le identific.
— De ce continuă să facă treaba asta ? N-am greşit cu nimic, m-am plâns lui
Iosua la ceai.
— Nu te loveşte ca să te pedepsească, te loveşte ca să te ţină în prezent.
— Ei bine, acum sunt în prezent şi în prezent aş vrea să-1 bat până se caca pe
el.
— Nu vrei asta.
— O, atunci ce? Ar trebui să vreau să fiu căcatul care iese din el când îl bat?
— Da, Biff, spuse Iosua grav. Trebuie să fii căcatul.
Dar nu reuşi să rămână serios şi începu să chicotească în timp ce-şi sorbea
ceaiul, împroşcând până la urmă lichidul fierbinte pe nări şi cedând unei crize de
râs. Toţi ceilalţi călugări, care în mod evident trăseseră cu urechea, începură şi ei
să chicotească. Vreo doi se rostogoliră pe podea, ţinându-se de burtă.
E foarte greu să rămâi furios când o sală plină de ţipi pleşuvi, în rase
portocalii, începe să chicotească. Budismul ăsta!
G
aspar ne-a pus să aşteptăm două luni până să ne ia în pelerinajul pentru
meditaţia specială, aşa că iarna era în toi când am pornit-o în acea grandioasă
expediţie. Zăpada căzuse pe coama muntelui, aşter-nându-se într-un strat atât de
înalt încât în fiecare dimineaţă trebuia literalmente să ne săpăm tuneluri în curte
ca să ne facem exerciţiile. Până să ne fie îngăduit să începem, Iosua şi cu mine
trebuia să curăţăm toată zăpada din curte cu lopata, astfel ca uneori trecea bine
de orele prânzului când ne apucam în sfârşit de
304
antrenament. Alteori, vântul sufla vâjâind din munţi cu atâta sălbăticie că
abia vedeam la câţiva ţoii în faţa ochilor, iar Gaspar născocea exerciţii pe care le
puteam repeta înăuntru.
Iosua şi cu mine n-am primit păturile înapoi, aşa că eu, unul, mi-am petrecut
fiecare noapte tremurând până mă lua somnul. Deşi ferestrele înalte aveau
obloanele trase, iar în camerele în care stăteam se aprindeau vase de mangal,
toată iarna n-am avut parte nici măcar 0 dată de ceva care să aducă a confort
fizic. Spre uşurarea mea, ceilalţi călugări nu erau insensibili la frig şi am
observat că postura acceptată la micul dejun era să-ţi încolăceşti tot corpul în
jurul ceştii de ceai abu-rinde, ca să nu se piardă nici măcar o fărâmă de căldură
preţioasă. Dac-ar fi intrat cineva în sala de mese şi ne-ar fi văzut pe toţi chirciţi
în rasele noastre portocalii, ar fi putut să creadă că a nimerit peste un răsad
aburind de dovleci uriaşi. Măcar ceilalţi, printre care şi Iosua, păreau să găsească
un oarecare refugiu din calea frigului în timpul meditaţiilor, după ce atinseseră,
din câte înţeleg, stadiul la care îşi puteau genera singuri căldura. Eu mai aveam
încă de învăţat la capitolul disciplină. Au fost momente când mi-a trecut prin cap
să mă sui în partea din dos a templului, unde peştera se îngusta şi sute de lilieci
pufoşi hibernau pe tavan într-o uriaşă masă colcăitoare de blană şi ten-doane.
Poate că duhoarea ar fi fost odioasă, dar cel puţin ar fi fost cald.
Când sosi în sfârşit ziua plecării în pelerinaj, eram la fel de aproape de a-mi
genera propria căldură cum fusesem la început, aşa că am fost uşurat când
Gaspar ne-a dus pe cinci dintre noi la un dulap şi a scos jambiere din lână de iac
şi cizme pentru fiecare.
— Viaţa e suferinţă, spuse Gaspar în timp ce-i întindea jambierele lui Iosua,
dar e mai potrivit s-o străbaţi cu picioarele întregi.
305
Am plecat puţin după răsărit, într-o dimineaţă limpede precum cleştarul,
după o noapte cu vânt sălbatic ce spulberase mai toată zăpada de la poalele
muntelui. Gaspar ne-a dus pe cinci dintre noi în jos pe munte până în sat. Erau
momente când ne afundam în zăpadă până la brâu şi momente când săream peste
vârfurile golaşe ale stâncilor, ceea ce a făcut ca antrenamentul nostru de pe stâlpi
să pară brusc mult mai practic decât mi-aş fi închipuit vreodată că era posibil. Pe
culmea muntelui, un pas greşit pe stânci ne-ar fi azvârlit într-o râpă acoperită cu
zăpadă, unde ne-am fi sufocat sub troienele de cincizeci de picioare.
Sătenii ne-au primit cu mare pompă, ieşind din casele lor de piatră şi pământ
ca să ne umple străchinile cu orez şi rădăcinoase, sunând din mici clopote de
alamă şi suflând în cornul de iac în cinstea noastră înainte să se refugieze iute
înapoi la focurile lor şi să trântească uşile în calea frigului. A fost festiv, dar
rapid. Gaspar ne-a dus acasă la bătrâna ştirbă cu care Iosua şi cu mine făcuserăm
cunoştinţă în urmă cu atâta vreme şi ne-am aşternut cu toţii culcuşul pe jos, în
paiele din micul ei grajd, printre caprele ei şi o pereche de iaci. (Iacii ei erau
mult mai mici decât cel pe care-1 ţineam la mănăstire, mai aproape de
dimensiunile vitelor obişnuite. Am aflat mai târziu că al nostru era urmaşul
iacilor sălbatici care trăiau pe pla-tourile înalte, în timp ce ai ei erau dintr-un soi
domesticit de o mie de ani.)
După ce toţi ceilalţi au adormit, m-am furişat în casa bătrânei după ceva
mâncare. Era o casă mică, de piatră, cu două încăperi. Cea din faţă era luminată
slab printr-o singură fereastră acoperită cu o piele de animal tăbăcită şi întinsă,
care lăsa să treacă lumina lunii pline sub forma unei luciri gălbui şi pale. Nu
distingeam decât forme, nu obiecte propriu-zise, dar am bâjbâit
prin încăpere până când am pus mâna pe ceea ce era cu siguranţă un sac de
napi. Am extras una dintre legumele noduroase din sac, i-am curăţat cu palma
murdăria de la suprafaţă, apoi mi-am înfipt dinţii în ea şi m-am pus pe ronţăit o
îmbucătură de extaz crocant, cu iz de pământ. Până atunci nici măcar nu-mi
plăcuseră napii, dar tocmai hotărâsem să rămân acolo până când aveam să-mi
transfer în stomac tot conţinutul sacului, când am auzit un zgomot în camera din
fund.
M-am oprit din mestecat şi am ascultat. Brusc, am văzut că cineva stătea în
prag, între cele două camere. Am tras aer în piept şi l-am ţinut acolo. Apoi am
auzit vocea bătrânei, care vorbea chinezeşte cu accentul ei bizar:
— De va curma viaţa unei fiinţe umane sau a uneia
cu înfăţişare umană. De va lua ceva fără să-i fi fost
dăruit. De se va lăuda că are puteri supraomeneşti.
A durat ceva, dar am realizat brusc că bătrâna recita regulile pentru care un
călugăr putea fi alungat din mănăstire. Când a ajuns în lumina pală care intra pe
fereastră, a spus:
— De va face sex cu oricine, chiar şi cu un animal.
In acea clipă, mi-am dat seama că bătrâna ştirbă
era goală puşcă. O îmbucătură de nap mestecat mi s-a rostogolit din gură în
jos pe pieptarul rasei. Bătrâna, care între timp se apropiase, a întins mâna să
intercepteze mizeria, credeam eu, dar în loc de asta a apucat ceea ce aveam sub
rasă.
— Ai puteri supraomeneşti ? spuse bătrâna, trăgân-
du-mi afară bărbăţia, care, spre marea mea uluire,
schiţă un răspuns.
Trebuie să spun aici că trecuseră mai bine de doi ani de când lăsaserăm în
urmă fortăreaţa lui Baltazar şi înainte de asta încă şase luni de când venise
demonul şi omorâse toate fetele, în afară de Lumi - privându-mă
306
307
Capitolul 19
O nouă zi de umblat haihui prin oraş cu îngerul, un nou vis cu femeia care
stă la piciorul patului meu şi m-am trezit în sfârşit - după atâta amar de ani - că
înţeleg cum trebuie să se fi simţit Iosua, cel puţin din când în când, fiind singurul
din stirpea lui. Ştiu c-a spus în repetate rânduri că e fiul omului, născut din
femeie, dar descendenţa pe linie paternă era aia care-1 făcea unic. Acum, odată
ce m-am încredinţat că sunt singurul om care umblă pe pământ care să fi făcut
acelaşi lucru şi acum două mii de ani, am un sentiment acut a ceea ce înseamnă
să fii unic şi irepetabil. Eşti singur. De-aia se ducea Iosua atât de des în munţi şi
stătea atâta vreme în preajma creaturii.
Azi-noapte am visat că îngerul vorbea cu cineva în cameră, în timp ce
dormeam. în vis, l-am auzit zicând: „Poate ar fi mai bine să-1 omoram pur şi
simplu când e gata. îi sucim gâtul şi-1 aruncăm la canal". în mod bizar, totuşi, nu
era nici urmă de răutate în vocea îngerului. Dimpotrivă, părea tare oropsit. De-
aici îmi dau seama că a fost un vis.
Nici prin cap nu-mi trecuse că am să mă bucur vreodată că mă întorc la
mănăstire, dar după ce mă târâsem prin zăpadă jumătate de zi, pereţii reci şi
umezi de piatră şi coridoarele întunecoase păreau la
310
f«l de primitoare ca o vatră aprinsă şi caldă. Jumătate din orezul primit de
pomană a fost fiert imediat, apoi vArât în tuburi de bambus late de o palmă şi
lungi cât un picior de om, jumătate din rădăcinoase au fost puse la păstrare, iar
ce mai rămăsese a fost vârât în desagi, filaturi de nişte sare şi de alte tuburi de
bambus, umplute cu ceai rece. Abia dacă am avut răgaz să ne alungăm frigul din
oase la focurile pentru gătit, după care (îaspar ne-a pus să luăm tuburile şi
desagii şi ne-a dus BUS, în munţi. Până atunci nu remarcasem că atunci când
ceilalţi călugări plecau în pelerinajul meditaţiei Hecrete luau cu ei atâta mâncare.
Şi, cu atâta mâncare, mult mai multă decât am fi putut mânca în cele pa-tru-cinci
zile cât dura călătoria, de ce eu şi cu Iosua ne pregătiserăm pentru chestia asta
ţinând post?
O vreme, urcuşul pe munte a fost, în ciuda aşteptă-rilor, mai uşor, căci
zăpada de pe cărare fusese spulbe-rată. Abia când am ajuns pe platourile înalte
unde păşteau iacii, iar zăpada se aduna în troiene, drumul a devenit anevoios.
Făceam cu schimbul în fruntea şirului, săpându-ne o cărare prin zăpadă.
Pe măsură ce urcam, aerul devenea atât de rarefiat că până şi călugării bine
adaptaţi erau nevoiţi să se oprească frecvent ca să-şi tragă sufletul. în acelaşi
timp, vântul pătrundea prin rasele şi jambierele noastre de parcă nici n-ar fi
existat. Probabil faptul că n-aveam destul aer ca să respirăm şi totuşi mişcarea lui
ne îngheţa oasele era ironic şi totuşi nici măcar atunci nu-mi venea uşor să
apreciez ironia.
— De ce n-ai putut şi tu să te duci la rabini şi să înveţi să fii Mesia ca toată
lumea? am zis. Ţii minte să se fi pomenit de zăpadă în povestea lui Moise? Nu.
I-a apărut Dumnezeu lui Moise sub formă de troian de zăpadă ? Nu cred. S-a
ridicat Ilie la ceruri într-un car de gheaţă? Aiurea. A ieşit Daniel teafăr din vreun
311
 viscol? Nu. Poporul nostru are ce are cu focul, Iosua, nu cu gheaţa. Nu-mi
aduc aminte de nici un pic de zăpadă în toată Tora. Probabil că Dumnezeu nici
măcar nu se duce în locuri unde ninge. E o mare greşeală, n-ar fi trebuit să venim
aici, ar trebui să mergem acasă imediat ce terminăm cu asta şi, în concluzie, nu-
mi simt picioarele.
Rămăsesem fără suflu şi gâfâiam.
— Daniel n-a ieşit teafăr din foc, spuse calm Iosua.
— Păi, e de-nţeles, poate că era cald acolo.
— A ieşit teafăr din bârlogul leului, spuse Iosi.
— Aici, spuse Gaspar, punând capăt oricărei discuţii. Lăsă jos bagajele şi se
aşeză.
— Unde? am zis.
Ne aflam sub o boltă joasă, feriţi de vânt şi, în mare parte, afară din zăpadă,
dar nici cu indulgenţă nu prea se putea numi adăpost. Cu toate astea, ceilalţi
călugări, printre care şi Iosua, şi-au lepădat desagii şi s-au aşezat, luând poziţia
de meditaţie şi unindu-şi degetele în mudra compasiunii desăvârşite (Care, oricât
ar părea de ciudat, e aceeaşi cu gestul care pentru oamenii moderni înseamnă
„OK". Asta dă de gândit.)
— Nu putem sta aici. Aici nu-i nici un aici, am spus.
— Exact, îmi răspunse Gaspar. Contemplă chestia
asta.
Aşa că am şezut.
I
osua şi ceilalţi păreau insensibili la frig şi, în timp ce genele şi hainele mi se
umpleau de chiciură, pulberea fină de cristale de gheaţă ce acoperea pământul şi
pietrele din jurul lor a început să se topească, de parcă în ei s-ar fi aprins o
flacără lăuntrică. De flecare dată când vântul se domolea, observam cum ies
aburi din Gaspar când rasa lui jilavă îşi elibera umezeala în aerul îngheţat. Când
eu şi Iosua abia învăţam să medităm,
312
fuseserăm instruiţi să fim hiperconştienţi de tot ce se afla în jurul nostru, să
nu pierdem priza la real, dar starea în care se aflau acum fraţii mei călugări era
una de transă, de separare, de izolare. Fiecare îşi construise un soi de adăpost
mental în care şedea bucuros, în timp ce eu, unul, muream efectiv de frig.
— Iosua, am nevoie de niţel ajutor, am zis, dar prie-tenul meu n-a mişcat un
muşchi.
Dacă n-ar fi fost fluxul continuu al răsuflării lui, aş fi zis că îngheţase. L-am
bătut pe umăr, dar n-am primit absolut nici un răspuns. Am încercat să atrag
atenţia celorlalţi patru călugări, dar n-au reacţionat deloc la ghionturile mele. Am
mers până într-acolo încât să-1 împing pe Gaspar îndeajuns de tare ca să-1 dărâm
şi totuşi a rămas în poziţia de şezut, arătând ca o statuie a lui Buddha căzută de
pe piedestalul ei. Totuşi, când puneam mâna pe câte unul dintre tovarăşii mei,
simţeam cum iese căldura din ei. Din moment ce era evident că n-aveam să învăţ
să intru în starea asta de transă la timp ca să-mi salvez pielea, singura mea şansă
era să profit de transa lor.
Mai întâi am aranjat călugării într-un mare morman, încercând să feresc ochii
şi boaşele de coate şi genunchi, din respect şi din spiritul infinitei compasiuni a
lui Buddha şi tot tacâmul. Deşi căldura care ieşea din ei era considerabilă, mi-am
dat seama că nu reuşeam să-mi încălzesc decât câte o parte a corpului, pe rând.
La scurtă vreme, aranjându-mi amicii într-un cerc cu faţa în afară şi aşezându-mă
în centru, am reuşit să încropesc un înveliş de confort care ţinea frigul la
distanţă. Ca să fie perfect, mi-ar mai fi trebuit vreo doi călugări de întins
deasupra colibei mele, ca să nu pătrundă vântul, dar, aşa cum zicea Buddha,
viaţa înseamnă suferinţă şi-aşa mai departe, aşa că am suferit. După ce am
încălzit nişte ceai pe ţeasta Călugărului
313
Numărul Şapte şi am vârât un tub din ăla cu orez la subsuoara lui Gaspar
până s-a încălzit, am reuşit să mă delectez cu un ospăţ plăcut şi am adormit cu
burta plină.
M-am trezit în ceea ce părea a fi zgomotul pe care-1 scotea întreaga armată
romană încercând să soarbă toate bancurile de anşoa din Marea Mediterană.
Când am deschis ochii, am văzut sursa zgomotului şi era cât pe ce să mă dau
peste cap în tentativa mea de a bate în retragere. O arătare uriaşă, blănoasă, o
dată şi-ncă jumă-tate la stat faţă de orice om pe care-1 văzusem până atunci
încerca să soarbă ceaiul dintr-unul din tuburile de bambus, dar ceaiul prinsese
pojghiţă de gheaţă, iar arătarea părea gata să soarbă scăfârlia omului cu totul
dacă mai insista. Da, avea oarecum înfăţişare de om, doar că tot corpul îi era
acoperit cu o blană albă şi lungă. Avea ochi mari de vacă, cu irisul albastru-
cleştar şi pupile ca nişte gămălii de ac. Nişte gene dese şi negre se împleteau
între ele când clipea. Avea unghii lungi şi negre la mâini, care semănau mult cu
mâinile de om, doar că erau de două ori mai mari, iar singura îmbrăcăminte pe
care o purta era un soi de cizme care păreau făcute din piele de iac.
Impresionantul echipament care se legăna între picioarele arătării m-a lămurit că
era de parte bărbătească.
M-am uitat în jur la cercul de călugări, să văd dacă observase cineva că o
fiară miţoasă dăduse iama în proviziile noastre, dar erau cu toţii prea adânc
cufundaţi în transă. Arătarea sorbi iar din tub, apoi bătu în capătul lui cu mâna,
de parcă ar fi vrut să-i disloce conţinutul, după care se uită la mine cu aerul că-
mi cere ajutorul. Orice groază oi fi simţit mi-a dispărut în clipa când m-am uitat
în ochii arătării. Nu era nici urmă de agresivitate acolo, nici o sclipire violentă
sau ameninţătoare. Am luat tubul cu ceai pe care-1 încălzisem pe capul
Numărului Trei. Mi-a clipocit în mână, semn că nu îngheţase cât aţipisem eu, aşa
că i l-am
314
întins arătării. Ea s-a întins peste capul lui Iosua şi a luat tubul, a scos dopul
din capăt şi a băut lacomă.
Am profitat de ocazie ca să-i trag un şut în rinichi prietenului meu.
— Trezirea, Iosi. Trebuie să vezi chestia asta.
N-am primit nici un răspuns, aşa că m-am întins şi
l-am prins de nări pe prietenul meu, astupându-i-le. Ca să deprindă meditaţia,
învăţăcelul trebuie mai întâi să deprindă respiraţia. Mântuitorul a scos un fornăit
şi a ieşit din transă icnind şi răsucindu-se în strânsoarea mea. Era cu faţa la mine
când i-am dat în sfârşit drumul.
— Ce-i?
Am arătat în spatele lui, iar Iosua s-a întors ca să-1 vadă pe tipul mare şi alb
în toată splendoarea lui.
— Sfinte Sisoe!
Marele Miţos sări îndărăt, ţinându-şi ceaiul la piept, ca pe un prunc aflat în
pericol, şi scoase un soi de vocaliză care nu prea se putea numi limbaj. (Dar,
dacă s-ar fi putut numi astfel, probabil că s-ar fi tradus tot prin „Sfinte Sisoe".)
Era plăcut să vezi cum controlul desăvârşit al lui Iosua îi scapă printre degete
pentru a scoate la iveala un punct nevralgic de derută.
— Ce... adică cine... adică ce-i asta?
— Evreu nu-i, am zis eu îndatoritor, arătând spre un prepuţ lung de vreun
metru.
— Păi, văd şi eu că nu-i evreu, dar asta nu restrânge foarte tare posibilităţile,
nu?
în mod bizar, eu păream să mă simt mult mai bine în situaţia de faţă decât cei
doi tovarăşi ai mei pe jumătate morţi de frică.
— Ei bine, mai ţii minte când Gaspar ne-a spus re
gulile mănăstirii şi ne-am mirat de aia care zicea că
n-avem voie să omoram o fiinţă umană sau una cu în
făţişare umană?
315
— Da?
— Păi, el e una cu înfăţişare umană, aşa zic.
— Bine. Iosua se ridică în picioare şi se uită la Marele Miţos.
 Marele Miţos se îndreptă de şale şi se uită la Iosua, înclinându-şi capul dintr-
o parte în alta.
Iosua zâmbi.
Marele Miţos îi întoarse zâmbetul. Buze negre, canini ascuţiţi şi extrem de
lungi.
— Dinţi mari, am zis. Dinţi foarte mari.
Iosua întinse mâna spre arătare. Arătarea se întinse spre Iosua şi, cu infinită
blândeţe, luă mâna mult mai mică a lui Mesia în laba ei uriaşă... şi-1 luă pe Iosua
pe sus, prinzându-1 într-o îmbrăţişare şi strângându-1 atât de tare, că ochii lui de
sfânt dădură să-i iasă din orbite.
— Ajutor, scheună Iosua.
Arătarea îl linse pe Iosua pe vârful scăfârliei cu o limbă lungă şi albastră.
— Te place, am zis.
— Mă gustă, spuse Iosua.
Mi-am amintit cât de neînfricat îl apucase prietenul meu de coadă pe
demonul Prinde-1, cum înfruntase atâtea primejdii cu un calm desăvârşit. Mi-am
amintit de câte ori mă salvase atât de primejdii exterioare, cât şi de mine însumi
şi m-am gândit la bunătatea din ochii lui mai adânci ca marea şi am spus:
— Aiurea, te place.
M-am gândit să încerc altă limbă, în caz că arătarea ar fi priceput mai bine ce
voiam să spun:
— îţi place de Iosua, nu? Sigur că da. Sigur că da.
îl iubi pe bebiţă Iosua al tău. Sigur că da.
Bebeluşeza e limba universală. Cuvintele diferă, dar înţelesul şi sunetul sunt
aceleaşi.
Arătarea îl strânse pe Iosua sub bărbie, apoi îl linse din nou pe cap, de data
asta lăsând o dâră aburindă de
316
salivă colorată în verde de la ceai pe ţeasta prietenului meu.
— Bleah, făcu Iosua. Ce-i chestia asta?
— E un yeti, spuse din spatele meu Gaspar, care se trezise în mod evident
din transă. Un abominabil om al zăpezii.
— Asta se întâmplă dacă fuţi o oaie! ? am exclamat.
— Nu-i o faptă de ocară, spuse Iosi, e abominabil1. Yetiul îl linse pe obraz.
Iosua încercă să se desprindă din strânsoare.
— Sunt în primejdie? îl întrebă el pe Gaspar. Gaspar ridică din umeri.
— Un câine poate avea fire de Buddha?
— Te rog, Gaspar, spuse Iosua. Asta-i o chestiune de natură practică, nu de
evoluţie spirituală. Yetiul oftă şi-i linse din nou obrazul lui Iosua. Am bănuit că
arătarea trebuie să fi avut o limbă aspră ca de pisică, pentru că obrazul lui Iosua
se îmbujorase de la frecare.
— întoarce obrazul celălalt, Iosi, am zis. Lasă-1 să-1 frece pe celălalt.
— O să ţin minte chestia asta, spuse Iosua. Gaspar, o să-mi facă vreun rău?
— Nu ştiu. Până acum nimeni nu s-a apropiat aşa de mult de el. De obicei
vine cât suntem în transă şi dispare cu mâncarea. Avem noroc dacă-1 vedem
măcar cu coada ochiului.
— Lasă-mă jos, te rog, îi spuse Iosi arătării. Te rog să mă laşi jos.
Yetiul îl puse pe Iosua înapoi pe pământ. Ceilalţi călugări începuseră şi ei
deja să iasă din transă. Numărul Şaptesprezece chiţăi ca o veveriţă în agonie
când
1. în engleză, termenii abomination, cu sensul de ruşine, ocară, şi
abominable, cu sensul de abominabil, îngrozi-tor, au o formă asemănătoare.
317
văzu yetiul atât de aproape. Yetiul se ghemui şi-şi dezveli dinţii.
— Termină! latră Iosua la Şaptesprezece. II sperii.
— Dă-i nişte orez, spuse Gaspar.
Am luat tubul pe care-1 încălzisem şi i l-am dat yetiului. El îi scoase capacul
şi începu să extragă orezul cu un deget lung, lingându-şi boabele de pe degete de
parcă ar fi fost nişte termite care încercau să scape. Intre timp, Iosua se îndepărtă
de yeti, astfel că ajunse lângă Gaspar.
— De-aia veniţi aici? De-aia duceţi, după pomeni,
atâta mâncare sus pe munte?
Gaspar încuviinţă din cap.
— E ultimul din stirpea lui. N-are pe nimeni care să-1 ajute să facă rost de
mâncare. N-are pe nimeni cu care să vorbească.
— Dar ce e? Ce e un yeti?
— Ne place să-1 considerăm un dar. E o viziune a uneia dintre numeroasele
vieţi pe care le-ar putea trăi omul înainte să ajungă la nirvana. Credem că e o
fiinţă care s-a apropiat de perfecţiune atât cât îngăduie acest nivel al existenţei.
— De unde ştii că e singurul?
— Mi-a spus el.
— Vorbeşte?
— Nu, cântă. Stai un pic.
în timp ce ne uitam la yeti cum mănâncă, fiecare călugăr ieşi în faţă şi-şi
depuse tuburile cu mâncare şi ceai în faţa arătării. Yetiul îşi ridica ochii din
mâncare doar din când în când, de parcă tot universul lui s-ar fi aflat în tubul ăla
de bambus plin cu orez şi totuşi mi-am dat seama că, dincolo de ochii ăia albaştri
ca gheaţa, arătarea socotea, calcula şi chivernisea proviziile aduse de noi.
 — Unde stă? l-am întrebat pe Gaspar.
318
— Nu ştim. Presupun că undeva printr-o peşteră.
Nu ne-a dus niciodată acolo, iar noi n-o căutăm.
După ce toată mâncarea a fost depusă în faţa yetiului, Gaspar le făcu semn
celorlalţi călugări, iar ei începură să dea înapoi de sub boltă în zăpadă, facându-i
plecăciuni yetiului în timpul ăsta.
— E vremea să plecăm, spuse Gaspar. Nu vrea să ne
aibă prin preajmă.
Eu şi Iosua i-am urmat pe fraţii noştri călugări înapoi în zăpadă, luând-o pe
poteca pe care o deschideau pe unde veniserăm. Yetiul se uită după noi cum
plecăm şi de fiecare dată când priveam înapoi, el tot cu ochii pe noi era, până
când ne-am îndepărtat într-atât încât nu se mai vedea mai nimic din el în afară de
un contur pe fundalul alb al muntelui. Când am ieşit într-un sfârşit din vale şi nu
se mai vedea nici măcar marele adăpost de sub boltă, am auzit cântecul yetiului.
Nimic, nici măcar răsunetul cornului de iac de acasă, nici strigătele de război ale
bandiţilor, nici cântul bocitoarelor, nimic nu mă mişcase vreodată atâta cum m-a
mişcat cântecul yetiului. Era un vaier ascuţit, dar cu opriri şi pulsaţii ca zgomotul
înăbuşit al unei inimi care bate, şi răsuna în toată valea. Yetiul ţinea notele înalte
mai mult decât le-ar fi putut susţine orice suflu de om. Efectul era ca şi cum
cineva mi-ar fi turnat pe gât un butoi imens cu tristeţe până când am simţit că o
să mă prăbuşesc sau că o să explodez de amărăciune. Era sunetul a o mie de
copii care plâng de foame, a zece mii de văduve care-şi smulg părul din cap la
mormintele bărbaţilor, al unui cor de îngeri ce cântă ultimul cântec de jale în
ziua morţii lui Dumnezeu. Mi-am astupat urechile şi am căzut în genunchi în
zăpadă. M-am uitat la Iosua, iar lacrimile îi şiroiau pe obraji. Ceilalţi călugări
stăteau cocoşaţi de parcă s-ar fi ferit de o vijelie. Gaspar se chirci când se uită la
noi şi atunci mi-am dat seama că
319
era într-adevăr foarte bătrân. Poate că nu la fel de bătrân ca Baltazar, dar
purta pecetea suferinţei.
— Aşadar, precum vedeţi, spuse stareţul, e singurul
din stirpea lui. E singur.
Nu trebuia să înţelegi limba yetiului, dacă o fi avut aşa ceva, ca să-ţi dai
seama că Gaspar avea dreptate.
— Nu, nu este. Mă duc la el.
Gaspar îl apucă pe Iosua de braţ, ca să-1 oprească.
— Toate sunt aşa cum se cuvine să fie.
— Nu, spuse Iosua. Nu sunt.
 Gaspar îşi trase mâna ca şi cum şi-ar fi vârât-o în foc - o reacţie ciudată, căci
eu chiar îl văzusem pe călugăr vârându-şi mâna în foc cu o reacţie mai slabă, ca
parte a instrucţiei de kung fu.
— Lasă-1 în voia lui, i-am spus lui Gaspar, fără să
ştiu la vremea aceea de ce fac asta.
Iosua o luă înapoi spre vale de unul singur, fără să ne mai adreseze nici o
vorbă.
— Ce ştii tu? izbucni Gaspar într-un mod deosebit
de neiluminat. Tu o să-ţi pui la punct karma o mie de
ani sub formă de muscă de căcat doar ca să evoluezi
până la starea de cretinism.
N-am zis nimic. Am făcut doar o plecăciune, apoi m-am întors şi mi-am
urmat fraţii călugări înapoi la mănăstire.
I
osua s-a întors la noi abia după o săptămână şi a trebuit să mai treacă o zi
până când am avut timp să vorbesc cu el. Eram în sala de mese, iar Iosua
mâncase atât orezul lui, cât şi pe al meu. între timp, cugetasem îndelung la
strigătul de ajutor al abominabilului om al zăpezii şi, mai cu seamă, la originile
lui.
— Crezi c-au fost mulţi, Iosi?
— Da. Niciodată atâţia cât sunt oamenii acum, dar au fost mult mai mulţi.
— Ce-au păţit?
— Nu ştiu exact. Când yeti cântă, văd imagini în minte. Am văzut că
oamenii au venit în munţii ăştia şi au omorât yetiul. N-au instinct de luptă. Cei
mai mulţi au rămas pur şi simplu locului şi s-au uitat cum sunt măcelăriţi. Uluiţi
de răul din om. Alţii au fugit tot mai sus şi mai sus în munţi. Cred că ăsta a avut
o pereche şi o familie. Au murit de foame sau de o boală lentă. Nu-mi dau
seama.
— E om?
— Nu cred că-i om, spuse Iosua.
— E animal?
— Nu, nu cred că-i nici animal. El ştie cine e. Ştie că e singurul.
— Cred că ştiu ce e.
Iosua mă privi pe deasupra marginii strachinei.
— Ei bine?
— Ei bine, ţii minte picioarele de maimuţă pe care le-a cumpărat Baltazar de
la bătrâna din Antiohia, cum semănau cu nişte picioruşe de om?
— Da.
— Şi trebuie să recunoşti că yetiul seamănă tare bine cu un om. Seamănă
mai tare cu omul decât cu orice altă fiinţă, nu? Ei, şi dacă-i o fiinţă care devine
om ? Dacă de fapt nu e ultimul din stirpea lui, ci primul din a noastră? Mi-a venit
ideea asta de la ce spune Gaspar despre modul cum ne punem la punct karma în
diverse reincarnări, ca fiinţe diverse. Cu flecare viaţă, pe măsură ce învăţăm mai
multe, putem deveni fiinţe mai înalte. Ei bine, poate că şi animalele fac asta.
Poate că, pe măsură ce yetiul e nevoit să trăiască în locuri tot mai calde, rămâne
fără blană. Sau pe măsură ce maimuţele se văd silite, ştiu şi eu, să mâne oi şi
vaci, devin mai mari. Nu deodată, ci după multe reincarnări. Poate că animalele
evoluează aşa cum crede Gaspar că evoluează sufletul. Ce părere ai?
320
321
Iosua îşi mângâie o clipă bărbia şi mă ţintui cu privirea ca şi cum ar fi căzut
pe gânduri, deşi în acelaşi timp am avut senzaţia că stă să izbucnească în râs din
clipă în clipă. O săptămână întreagă stătusem şi mă gândisem la asta. Teoria asta
îmi stătuse pe creier la toate antrenamentele şi la toate meditaţiile de când cu
pelerinajul în valea yetiului. Voiam măcar un soi de recunoaştere de la Iosua,
dacă altceva nu.
— Biff, spuse el. S-ar putea ca asta să fie cea mai idioată idee care ţi-a venit
vreodată.
— Deci nu crezi că se poate?
— De ce să creeze Dumnezeu o vieţuitoare doar ca s-o lase să se stingă? De
ce-ar îngădui Domnul una ca asta?
— Şi cu potopul cum rămâne ? Au fost ucişi cu toţii, în afară de Noe şi de
familia lui.
— Dar asta s-a întâmplat pentru că oamenii se înrăi-seră. Yetiul nu e rău. Din
contră, neamul lui a murit tocmai pentru că n-are nici o înzestrare pentru răutate.
— Atunci eşti fiul lui Dumnezeu, să-mi explici tu.
— E vrerea Domnului, spuse Iosua, ca yetiul să dispară.
— Pentru că n-are nici urmă de răutate? am spus eu, sarcastic. Dacă yetiul
nu-i om, atunci nici păcătos nu-i. E neprihănit.
Iosua încuviinţă din cap, uitându-se fix în strachina golită între timp.
— Da. E neprihănit.
Se ridică şi se înclină în faţa mea, chestie pe care n-o făcea aproape niciodată
decât în timpul antrenamentelor.
— Sunt obosit acum, Biff. Trebuie să dorm şi să mă rog.
— Pardon, Iosi, n-am vrut să te mâhnesc. Mi s-a părut o teorie interesantă.
322
îmi zâmbi slab, apoi lăsă capul în jos şi porni cu pas târşâit spre chilia lui.
Î
 n următorii câţiva ani, Iosua petrecu cel puţin o săptămână pe lună în munţi
cu yetiul, nu doar însoţind fiecare grup după pomeni, ci şi urcând adesea în
munţi de unul singur zile-n şir sau săptămâni în şir, pe timp de vară. Nu vorbea
niciodată despre ce făcea în munţi, în afară de faptul că, din câte mi-a zis, yetiul
îl dusese la peştera unde trăia şi-i arătase osemintele semenilor lui. Prietenul meu
găsise ceva la yeti şi, deşi n-am avut curajul să-1 întreb, bănuiesc că liantul
dintre el şi omul zăpezii era conştiinţa faptului că erau amândoi fiinţe unice, că
pe pământ nu mai umbla nimeni care să-i semene unuia sau altuia din ei şi că,
indiferent de legătura pe care or fi simţit-o fiecare cu Dumnezeu sau cu
universul, la vremea aceea şi în locul acela, în afară de prezenţa celuilalt, erau
absolut singuri.
Gaspar nu împiedică pelerinajele lui Iosua şi se strădui într-adevăr din
răsputeri să se poarte ca şi cum n-ar fi observat lipsa Călugărului Douăzeci şi
Doi, şi totuşi îmi dădeam seama că stareţul era stăpânit de o anumită nelinişte ori
de câte ori Iosua era plecat.
Amândoi ne-am continuat antrenamentul pe stâlpi şi, după doi ani de sărituri
şi echilibristică, la instrucţie ni s-au adăugat dansul şi mânuirea armelor. Iosua
refuză să se atingă de vreo armă; de fapt, refuză să practice orice artă care putea
face rău unei alte fiinţe. Nu voia nici măcar să simuleze bătaia cu săbii şi suliţe
cu un înlocuitor de bambus. La început, Gaspar se zbârlise în faţa refuzului lui
Iosua şi ameninţase că-1 va alunga din mănăstire, dar după ce l-am luat deoparte
pe stareţ şi i-am spus povestea arcaşului pe care îl orbise Iosua în drum spre
fortăreaţa lui Baltazar, stareţul s-a înmuiat. împreună cu alţi doi călugări, foşti
323
soldaţi, născoci pentru Iosua un program de luptă fără arme, care nu
presupunea deloc atac sau lovire, ci canaliza energia agresorului departe de cel
atacat. Pentru că noua artă era practicată doar de Iosua (şi de mine, uneori),
călugării o botezară Jew-do, ceea ce însemna calea iudeului.
Pe lângă instrucţia în kung fu şi Jew-do, Gaspar ne-a pus să învăţăm să
vorbim şi să scriem în sanscrită. Majoritatea cărţilor sfinte ale budismului
fuseseră scrise în această limbă şi nu fuseseră încă traduse în chineză, pe care
Iosua şi cu mine o vorbeam fluent.
— Asta-i limba copilăriei mele, spuse Gaspar înainte
să începem lecţiile. Trebuie s-o ştiţi ca să învăţaţi cu
vintele lui Gautama Buddha, dar limba asta o să vă fie
de trebuinţă şi atunci când vă veţi urma dharma către
următoarea voastră destinaţie.
M-am uitat la Iosua şi el la mine. Trecuse multă vreme de când nu mai
discutaserăm despre plecarea de la mănăstire, iar faptul că ni se amintise despre
asta avu darul să ne tulbure. Rutina alimentează iluzia siguranţei şi, dacă exista
vreun lucru de care nu ducea lipsă mănăstirea, acela era rutina.
— Când plecăm, maestre? am întrebat.
— Când va veni momentul, spuse Gaspar.
— Şi de unde ştim când vine momentul să plecăm?
— Când momentul şederii se va fi încheiat.
— Şi o să ne dăm seama de chestia asta pentru că o să ne răspunzi în sfârşit
direct şi concret la o întrebare, în loc să fii obtuz şi sinistru? l-am întrebat.
— Oare mormolocul care n-a ieşit încă din găoace cunoaşte universul unei
broaşte în toată firea?
— Evident că nu.
— Corect, spuse maestrul. Meditaţi la chestia asta.
Când am intrat cu Iosua în templu ca să ne apucăm
de meditaţie, i-am zis:
— Când o să vină momentul şi o să ştim sigur că a venit momentul să
plecăm, o să-i învineţesc ţeasta aia amărâtă şi lucioasă cu un toiag de luptă.
— Meditează la chestia asta, spuse Iosua.
— Nu glumesc. O să-i pară rău că m-a învăţat să lupt, am zis.
— Sunt convins. Mie deja îmi pare rău.
— Să ştii că nu-i musai să fie el singurul miruit la bostan când o să vină
vremea miruirii la bostan, am spus.
Iosua mă privi de parcă tocmai l-aş fi trezit din picoteală.
— Tot timpul ăsta când noi stăm şi medităm, tu de fapt ce faci, Biff?
— Meditez - uneori -, ascult vocea universului şi aşa mai departe.
— Dar în general stai pur şi simplu acolo.
— Am învăţat să dorm cu ochii deschişi.
— Asta n-o să te ajute să atingi iluminarea.
— Uite ce-i, când ajung la nirvana, vreau să fiu odihnit.
— Să nu te frămânţi prea mult pe tema asta.
— Hei, sunt capabil de disciplină. Cu exerciţiu, am învăţat să produc emisii
nocturne spontane.
— Asta e o realizare, spuse Mesia sarcastic.
— Bine, n-ai decât să fii cu nasu' pe sus, dacă vrei, dar când o să ne
întoarcem în Galileea, încearcă tu să vinzi bălmăjeala aia cu „iubeşte-ţi
aproapele pentru că el e totuna cu tine", iar eu o să ofer programul de „vise
erotice la comandă" şi o să vedem cine are mai mulţi adepţi.
Iosua rânji:
— Cred că amândoi o să avem mai mult succes decât văru-meu Ioan cu
predica lui gen „ţine-i sub apă până când îţi dau dreptate".
 — Nu m-am mai gândit la el de ani întregi. Crezi că se ţine încă de chestia
aia?
324
325
Exact în acel moment, Călugărul Numărul Doi, cu o mutră foarte severă şi
neiluminată, se ridică şi o luă spre noi prin templu cu nuiaua de bambus în mână.
— Scuze, Iosi, o să intru în non-minte.
M-am lăsat în poziţia lotus, am format cu degetele mudra milostivului
Buddha şi, cât ai zice peşte, eram deja pe încremenită cale spre totunitatea cu
universalitatea.
Î
n ciuda avertismentului voalat al lui Gaspar că va trebui s-o luăm din loc, am
intrat iar într-o rutină, care includea de data asta deprinderea citirii şi scrierii
sutrelor în sanscrită, dar şi timpul petrecut de Iosua cu yetiul. Devenisem atât de
priceput la artele marţiale încât puteam sparge cu capul până şi o lespede de
piatră groasă cât braţul meu şi mă puteam furişa nevăzut chiar şi pe lângă cel
mai vigilent călugăr, ca să-i trag un bobârnac peste ureche şi să mă întorc în
poziţia lotus înainte să se răsucească şi să-mi smulgă din piept inima încă
pulsândă. (De fapt, nimeni nu ştia exact dacă exista cineva capabil de aşa ceva.
In fiecare zi, Călugărul Numărul Trei declara solemn că venise rândul
exerciţiului de „smulgere a inimii încă pulsânde din piept" şi în fiecare zi făcea
apel la voluntari. După un scurt moment de aşteptare, timp în care nimeni nu se
oferea voluntar, treceam la următorul exerciţiu, care era de regulă exerciţiul
„schilodirii unui tip cu un evan-tai". Toată lumea se întreba dacă Numărul Trei
chiar putea să facă asta, dar nimeni nu voia să întrebe. Ştiam cum le plăcea să
predea călugărilor budişti. Acum eşti curios, iar în următoarea clipă, un chelios
îţi vâră sub nas o bucată de carne pulsândă şi te întrebi de ce te-o fi luat brusc
curentul în zona toracică a rasei. Nu, mersi, nu ţineam chiar atât de tare să
aflăm.)
între timp, Iosua devenise atât de expert în eschivarea loviturilor încât parcă
se făcuse iar invizibil. Chiar şi cei mai buni călugări luptători, printre care nu mă
326
număram, reuşeau cu greu să se atingă de Iosua şi aterizau frecvent cât erau
de laţi pe dalele de piatră ca răsplată pentru eforturile lor. Iosua părea în culmea
fericirii în timpul acestor exerciţii, râzând adesea în gura mare în timp ce evita la
mustaţă o lovitură de sabie care i-ar fi scos ochiul. Uneori îi lua Numărului Trei
suliţa doar ca să facă o plecăciune şi să i-o ofere rânjind, de parcă bătrânul
războinic cărunt o scăpase şi nu fusese deposedat cu dibăcie de ea. Când Gaspar
asista la demonstraţiile astea, părăsea curtea clătinând din cap şi mormăind ceva
despre ego, lăsându-ne pe noi, ceilalţi, să izbucnim în hohote isterice de râs pe
seama stareţului. Până şi Numerele Doi şi Trei, care erau în mod normal severii
responsabili cu disciplina, reuşeau să-şi sape câteva zâmbete pe chipurile mereu
brăzdate. A fost o perioadă frumoasă pentru Iosua. Meditaţia, rugăciunea,
mişcarea şi compania yetiului păreau să-1 fi ajutat să scape de colosala povară
care-i fusese menită. Pentru prima oară părea cu adevărat fericit, aşa că am fost
copleşit în ziua când prietenul meu a intrat în curte cu lacrimile şiroindu-i pe
obraji. Am aruncat lancea cu care mă antrenam şi am alergat la el.
— Iosua?
— A murit, a zis Iosua.
L-am îmbrăţişat, iar el s-a prăbuşit hohotind în braţele mele. Purta jambiere
de lână şi cizme, aşa că mi-am dat seama imediat că tocmai se întorsese dintr-
una din expediţiile lui pe munte.
— O bucată de gheaţă a căzut peste peştera lui. L-am găsit dedesubt. Zdrobit.
Era îngheţat tun.
— Deci n-ai putut...
Iosua m-a împins înapoi şi m-a apucat de umeri.
— Tocmai asta e. N-am ajuns la timp. Nu numai că n-am putut să-1 salvez,
dar nici măcar n-am fost acolo să-1 mângâi.
— Ba ai fost, am zis.
327
Iosua şi-a înfipt unghiile în umerii mei şi m-a scuturat de parcă aş fi fost
isteric şi ar fi încercat să-mi atragă atenţia, apoi mi-a dat drumul brusc şi a ridicat
din umeri.
— Mă duc în templu, să mă rog.
— Vin şi eu imediat. Mai am de repetat trei mişcări cu Cincisprezece.
Partenerul meu de antrenament aştepta răbdător la marginea curţii, cu suliţa
în mână, atent la noi. Iosua ajunsese aproape de uşă când s-a întors.
— Ştii care-i diferenţa între rugăciune şi meditaţie,
Biff?
Am clătinat din cap.
— Rugăciunea înseamnă să vorbeşti cu Dumnezeu.
Meditaţia înseamnă să asculţi. Mi-am petrecut aproape
toţi aceşti ultimi şase ani ascultând. Ştii ce am auzit?
Nici de data asta n-am răspuns.
— Absolut nimic, Biff. Acum am câteva lucruri de
spus.
— îmi pare ru de prietenul tău, am zis.
— Ştiu.
 S-a întors şi a intrat.
— Iosi, l-am strigat.
S-a oprit şi s-a uitat la mine peste umăr.
— 0 să am grijă ca tu să nu păţeşti aşa ceva, ştii asta, nu?
— Ştiu, a zis el, apoi a intrat înăuntru, ca să-i tragă lui taică-său un perdaf
divin.
A doua zi dimineaţă, Gaspar ne-a convocat în salo-Xlnul de ceai. Stareţul
părea nedormit cu zilele şi, oricare i-ar fi fost vârsta, purta în ochi un secol de
nefericire.
— Şedeţi, a zis el şi ne-am conformat. Bătrânul de
pe munte a murit.
— Cine?
— Aşa-i spun yetiului, bătrânul de pe munte. A trecut în următoarea viaţă şi
e vremea să plecaţi.
Iosua nu zicea nimic, stătea doar cu mâinile împreu-nate în poală, privind
ţintă masa.
— Ce-are a face una cu alta? l-am întrebat. De ce trebuie să plecăm pentru că
a murit yetiul? Nici măcar n-am ştiut că există decât după doi ani petrecuţi aici.
— Dar eu am ştiut, a zis Gaspar.
Am simţit un val de căldură cuprinzându-mi faţa -sunt convins că scalpul şi
urechile trebuie să mi se fi înroşit, pentru că Gaspar a râs zeflemitor de mine.
— Aici nu mai e nimic pentru tine. Nici n-a fost vreodată ceva pentru tine
aici. Nu ţi-aş fi îngăduit să rămâi dacă n-ai fî prieten cu Iosua. Era prima oară
când ne spunea pe nume de când veniserăm la mănăstire. Numărul Patru o să vă
aştepte la poartă. Are la el bunurile cu care aţi venit, dar şi nişte mâncare pentru
drum.
— Nu putem merge acasă, spuse în sfârşit Iosua. încă nu ştiu destule.
— Nu, spuse Gaspar, bănuiesc că nu ştii. Dar ştii tot ceea ce ai fi putut învăţa
aici. Dacă ajungi la un râu şi găseşti pe mal o barcă, te vei folosi de barcă pentru
a trece apa şi-ţi va fi de mare folos, dar odată ajuns pe malul celălalt, iei barca în
spinare şi o porţi cu tine tot restul drumului?
— Cât e de mare barca? l-am întrebat.
— Ce culoare are barca? întrebă Iosua.
— Cât ţine restul drumului? m-am interesat eu.
— E şi Biff cu mine, ca să ducă el vâslele, sau trebuie s-o duc eu cu totul?
întrebă Iosi.
— Nu! urlă Gaspar. Nu, nu te-ncarci cu barca la drum. A fost de folos, dar a
ajuns doar o povară. E o parabolă, cretinilor!
328
 329
Iosua şi cu mine ne-am plecat capetele în faţa furiei lui Gaspar. în timp ce
stareţul profera injurii, Iosua mă privi şi-mi făcu semn cu ochiul. Când i-am
văzut zâmbetul, am ştiut că o să fie bine.
Gaspar îşi încheie tirada, apoi îşi trase sufletul şi continuă pe tonul
călugărului tolerant cu care eram
obişnuiţi.
— Cum spuneam, nu mai aveţi ce învăţa. Iosua,
du-te şi fii un bodhisattva pentru neamul tău, iar tu,
Biff, încearcă să nu omori pe nimeni folosindu-te de
ce-ai învăţat aici.
— Deci acum ne dai barca? întrebă Iosua.
Gaspar părea gata să explodeze, dar apoi Iosua
ridică mâna, iar bătrânul tăcu.
— Suntem recunoscători pentru timpul petrecut aici,
Gaspar. Călugării aceştia sunt oameni mărinimoşi şi
respectabili şi am învăţat multe de la ei. Dar tu, vene
rabile stareţ, eşti un prefăcut. Ai deprins câteva scama
torii ale trupului şi poţi atinge o stare de transă, dar
nu eşti o fiinţă iluminată, deşi cred că ai întrezărit
iluminarea. Cauţi răspunsuri peste tot, numai acolo
unde se găsesc nu. Cu toate astea, prefăcătoria ta nu
te-a împiedicat să ne instruieşti. îţi mulţumim, Gaspar.
Ipocritule. Inţeleptule. Bodhisattva.
Gaspar stătea şi se holba la Iosua, care-i vorbise ca unui copil. Bătrânul se
apucă să pregătească ceaiul, cu mai puţină vlagă acum, dar poate că doar mi s-a
părut.
— Şi tu ştiai asta? mă întrebă Gaspar.
Am ridicat din umeri.
— Ce individ iluminat e ăla care dă ocol la juma' de
lume pe urmele unei stele pentru că s-a zvonit că s-a
născut Mesia?
— Vrea să spună că o ia de-a curmezişul lumii, spuse Iosi.
— Vreau să spun că dă ocol lumii.
330
L-am împuns pe Iosua în coaste, pentru că îmi venea mai uşor decât să-i
explic lui Gaspar teoria lipiciului universal. Moşu' avea şi aşa o zi grea.
Gaspar turnă ceai pentru toată lumea, apoi se aşeză cu un oftat.
— N-ai fost o dezamăgire, Iosua. Toţi trei am ştiut de cum te-am văzut că
eşti o fiinţă fără pereche. Un brahman întrupat, aşa a zis fratele meu.
— Cum v-aţi prins, am zis eu, după îngerii de pe acoperişul grajdului?
Gaspar mă ignoră.
— Dar erai încă un prunc şi orice am fî căutat noi
pe atunci, nu erai tu acela - cel puţin, nu încă. Presu
pun că am fi putut rămâne, să dăm o mână de ajutor
cât creşteai, să te ocrotim, dar eram cu toţii obtuzi.
Baltazar voia să descopere secretul nemuririi şi tu
n-aveai cum să-i dai aşa ceva, iar eu şi frate-meu voiam
cheile universului şi nici acestea nu se găseau în Bet-
leem. Aşa că l-am prevenit pe tatăl tău că Irod avea
de gând să te omoare, i-am dat aur ca să te scoată din
ţară şi ne-am întors în Răsărit.
— Melchior e fratele tău?
Gaspar încuviinţă din cap.
— Eram prinţi din Tamil. Melchior e primul născut, aşa că ar fî moştenit
pământurile noastre, dar aş fi primit şi eu un mic fief. Precum Sidarta, ne-am
lepădat de plăcerile lumeşti ca să căutăm iluminarea.
— Cum ai ajuns aici, în munţii ăştia? l-am întrebat.
— Alergând după Buddha. Gaspar zâmbi. Auzisem că-n munţii ăştia trăia un
înţelept. Localnicii îi spuneau „bătrânul de pe munte". Am venit să-1 caut pe
înţelept şi am dat de yeti. Cine să ştie cât de bătrân era de fapt sau de câtă vreme
trăia aici? Ştiam însă că era ultimul din stirpea lui şi că, fără sprijin, n-avea cum
s-o mai ducă mult. Am rămas aici şi am construit
331
mănăstirea. împreună cu călugării care au venit aici să studieze, am avut grijă
de yeti de când voi doi eraţi încă în faşă. Acum nu mai e. Nu mai am nici un ţel
şi n-am învăţat nimic. Orice era vrednic de aflat aici a murit sub bucata aia de
gheaţă.
Iosua se întinse peste masă şi luă mâna bătrânului în mâna lui.
— Ne puneţi zilnic să facem aceleaşi mişcări, exersăm la nesfârşit aceleaşi
tuşe cu pensula, incantăm aceleaşi mantre; de ce? Pentru ca gesturile astea să
devină fireşti, spontane, să nu mai fie diluate de gândire, aşa-i?
— Da, spuse Gaspar.
— La fel e şi compasiunea, spuse Iosua. Asta ştia yetiul. Iubea mereu la fel,
dintr-odată, spontan, fără gânduri sau cuvinte. Asta am învăţat de la el. Iubirea
nu e ceva la care te gândeşti, e o stare în care locuieşti. Ăsta a fost darul lui.
— Oa, am făcut.
— Am venit aici ca să învăţ asta, spuse Iosi. Am învăţat-o de la tine în
aceeaşi măsură în care am învăţat-o de la yeti.
— De la mine?
Gaspar turnase ceai cât vorbise Iosua, iar acum observă că umpluse prea tare
ceaşca, iar ceaiul şiroia pe toată masa.
— Cine s-a îngrijit de el? Cine 1-a hrănit? Cine a
fost lângă el ? A trebuit să te gândeşti înainte să faci
asta?
— Nu, spuse Gaspar. Iosua se ridică în picioare.
— Mersi pentru barcă.
G
aspar nu ne însoţi până la poartă. Aşa cum ni se promisese, Numărul Patru ne
aştepta cu hainele
332
şi banii cu care veniserăm în urmă cu şase ani. Am luat sticluţa yin-yang cu
otravă pe care mi-o dăduse Lumi şi mi-am petrecut şnurul pe după gât, apoi mi-
am vârât pumnalul de sticlă neagră învelit în teacă în cingătoarea rasei şi am luat
hainele la subsuoară.
— Mergeţi să-1 căutaţi pe fratele lui Gaspar? întrebă
Numărul Patru.
Numărul Patru era unul dintre călugării mai copţi, dintre cei care-1 slujiseră
pe împărat ca soldaţi şi o cicatrice lungă şi albă îi brăzda capul de la mijlocul
ţestei rase până la urechea dreaptă, care se vindecase într-o formă bifurcată.
— Tamil, nu? zise Iosua.
— Mergeţi spre miazăzi. E tare departe. Drumul e doldora de primejdii. Nu
uitaţi de antrenamente.
— Nu vom uita.
— Bine.
Numărul Patru se întoarse pe călcâie şi intră în mănăstire, apoi închise poarta
grea de lemn.
— Nu, nu, Patru, nu te face de râs cu un rămas-bun
lacrimogen, am zis eu către poartă. Nu, zău aşa, te rog,
fără scene.
Iosua număra banii noştri dintr-o punguţă de piele.
— Sunt exact câţi erau când i-am lăsat la ei.
— Bine.
— Nu, nu e bine. Am stat aici şase ani, Biff. Banii ăştia ar fi. trebuit îndoiţi
sau întreiţi în timpul ăsta.
— Cum, prin magie?
— Nu, ar fi trebuit să-i investească. Se întoarse şi se uită înapoi la poartă.
Ticăloşi bătuţi în cap, poate că ar fi cazul să vă îndeletniciţi mai puţin cu
mardeala reciprocă şi mai mult cu administrarea banilor.
— Iubire spontană? am zis.
— Mda, Gaspar n-o s-o priceapă în veci nici pe asta. De-aia au omorât
yetiul, ştii asta, nu-i aşa?
333
— Cine?
— Oamenii muntelui. Au omorât yetiul pentru că nu puteau înţelege o fiinţă
care nu era la fel de rea ca ei.
— Oamenii muntelui erau răi?
— Toţi oamenii sunt răi, tocmai asta am discutat cu tata.
— Ce-a spus?
— Dă-i în mă-sa.
— Pe bune?
— Da.
— Măcar ţi-a răspuns.
— Am senzaţia că acum consideră că e problema mea.
— Te şi miri de ce n-a scris chestia asta cu foc pe una dintre tăbliţe. „NA,
MOISE, IA DE-AICI CELE ZECE PORUNCI ŞI MAI IA UNA CARE ZICE
DĂ-I ÎN MĂ-SA."
— Nu vorbeşte aşa.
— PENTRU CAZURI DE URGENŢĂ, am continuat, cu imitaţia mea
perfectă de Dumnezeu.
— Sper că în India e cald, spuse Iosua.
Şi astfel, la vârsta de douăzeci şi patru de ani, Iosua din Nazaret a pornit-o
într-adevăr spre India.
PARTEA A IV-A Spirit
„Cel ce vede-n mine totul şi în tot pe mine nu-i nicicând departe de mine, iar
eu nu-s nicicând departe de el."
Bhagavad Gita
334
Capitolul 20
Drumul era lat doar cât să încăpem amândoi unul lângă altul. Iarba de pe
ambele părţi era înaltă până la ochiul unui elefant. Vedeam deasupra cer albastru
şi în faţă numai până la următorul cot al potecii, care s-ar fi putut afla oricât de
departe sau de aproape, pentru că pe un drum de pădure nesfârşit şi verde eşti
total lipsit de perspectivă. Merseserăm aproape toată ziua pe drumul ăsta şi
întâlniserăm în drum doar un bătrân şi vreo două-trei vaci, dar auzeam acum
ceea ce părea a fi un alai numeros nu prea departe de noi, cam la vreo sută de
stânjeni. Erau voci de bărbaţi, multe voci, paşi, câteva tobe de metal stridente şi,
cel mai tulburător, ţipetele neîntrerupte ale unei femei care ori suferea, ori era
îngrozită, ori amândouă.
— Tineri stăpâni! se auzi o voce de undeva de aproape.
Am sărit prin aer şi am aterizat într-o poziţie defen-sivă, cu pumnalul meu de
sticlă neagră scos din teacă şi pregătit. Iosi se uită înjur după sursa vocii.
Ţipetele se apropiau. Se auzi un foşnet în iarbă la câţiva paşi de potecă, apoi din
nou vocea:
— Tineri stăpâni, trebuie să vă ascundeţi.
O faţă bărbătească imposibil de slabă, cu ochi care păreau cu o măsură şi
jumătate prea mari pentru craniu, se iţi prin peretele de iarbă de lângă noi.
— Trebuie să fugiţi. Vine Kali, să-şi aleagă victimele!
Veniţi repede sau muriţi.
337
Faţa dispăru, fiind înlocuită de o mână noduroasă şi ciocolatie, care ne făcu
semn s-o urmăm în iarbă. Ţipătul femeii atinse un crescendo şi se prăbuşi, de
parcă vocea s-ar fi frânt ca o coardă prea întinsă de lăută.
— Du-te, spuse Iosua, împingându-mă în iarbă.
Cum am ieşit de pe potecă, cineva m-a prins de
încheietură şi a început să mă târască prin marea de iarbă. Iosua m-a prins de
poalele cămăşii şi s-a lăsat târât şi el cu mine. Iarba ne biciuia şi ne zgâria în
timp ce alergam. Simţeam cum îmi bălteşte sângele pe faţă şi pe braţe, în timp ce
duhul ciocolatiu mă trăgea tot mai adânc în marea verde. Peste hârâitul răsuflării
mele auzeam strigăte de bărbaţi în spatele nostru, apoi foşnetul ierbii călcate în
picioare.
— Vin după noi, spuse duhul ciocolatiu peste umăr. Dacă nu vreţi să decoraţi
altarul lui Kali cu căpăţânile voastre, fugiţi. Fugiţi.
— Zice să fugim, că altfel e de rău, i-am aruncat peste umăr lui Iosi.
în spatele lui, profilându-se pe cer, am văzut vârfuri de lance lungi, ca nişte
săbii, genul de chestii pe care le foloseşti ca să decapitezi pe cineva.
— S-a-nţeles, spuse Iosi.
F
ăcuserăm peste o lună până-n India, mare parte din călătorie pe sute de mile
de teren mai înalt şi mai accidentat decât ne fusese dat să vedem până atunci. în
mod destul de surprinzător, existau sate împrăştiate peste tot în munţi, iar când
sătenii dădeau cu ochii de rasele noastre portocalii, uşile se căscau larg şi
cămările se deschideau. Mereu am fost ospătaţi, culcaţi într-un loc călduţ şi
invitaţi să rămânem oricât pofteam. Am oferit în schimb parabole obtuze şi
incantaţii enervante, cum era obiceiul.
 Abia când am ieşit din munţi pe un câmp brutal de fierbinte şi de umed ne-
am dat seama că portul nostru
338
atrăgea mai degrabă dispreţ decât ospitalitate. Un bărbat, în mod evident cu
stare (călărea un cal şi purta veşminte de mătase), ne-a ocărât şi ne-a scuipat
când a trecut pe lângă noi. Au început să ne observe şi alţi oameni care mergeau
pe jos, aşa că am fugit în nişte ierburi înalte şi ne-am schimbat de rase. Mi-am
vârât la brâu pumnalul de sticlă pe care mi-1 dăduse Lumi.
— Ce tot bătea câmpii acolo? l-am întrebat pe Iosua.
— A spus ceva de proroci mincinoşi. Şarlatani. Duş-manii brahmanului, ce-o
mai fi însemnând şi asta. Alt-ceva n-am prins.
— Ei, se pare că suntem mai bine-veniţi aici ca evrei decât ca budişti.
— Deocamdată, spuse Iosua. Toţi oamenii ăştia au semne pe frunte, aşa cum
avea Gaspar. Cred că, fără aşa ceva, va trebui să fim cu ochii-n patru.
Când am ajuns în câmpie, aerul era gros ca smântână caldă şi-i simţeam
greutatea în plămâni după atâţia ani de stat în munţi. Am intrat în valea unui râu
lat şi tulbure, iar drumul era acum ticsit de oameni care intrau şi ieşeau dintr-un
oraş clădit din colibe de lemn şi altare de piatră. Peste tot erau vite gheboase,
care păşteau chiar şi în curţi, dar nimeni nu părea să le dea vreo atenţie.
— Ultima cărniţă pe care am mâncat-o a fost ce mai rămăsese din cămilele
noastre, am zis.
— Hai să găsim o dugheană şi să cumpărăm nişte carne de vită.
Pe drum erau negustori care vindeau diverse bunuri, vase de lut, prafuri,
ierburi, mirodenii, cuţite de cupru şi de bronz (flerul părea o marfă rară) şi mici
sculpturi cu ceea ce păreau a fi o mie de zei diferiţi, majoritatea având mai multe
membre decât ar fi fost nevoie şi nici unul din cale-afară de prietenos la chip.
Am găsit grâne, pâine, fructe, legume şi terci de fasole de vânzare, dar n-am
văzut nicăieri nici urmă de
339
carne. Ne-am hotărât să luăm nişte pâine şi terci picant de fasole, i-am plătit
femeii cu o monedă romană de aramă, apoi ne-am găsit un loc sub un arbore
banyan mare, unde să stăm şi să ne uităm la râu cât mâneam. Uitasem mirosul de
oraş, amestecul fetid de oameni, zoaie, fum şi animale şi am început să tânjesc
după aerul curat din munţi.
— Nu vreau să dorm aici, Iosua. Hai să vedem dacă găsim un loc la ţară.
— Trebuie să ne ţinem de râu până la mare, ca să dăm de Tamil. Acolo unde
se duce râul se duc şi oamenii.
Râul - mai lat decât oricare râu din Israel, galben de noroi şi liniştit în aerul
greu - părea mai degrabă o baltă uriaşă şi stătătoare decât ceva viu şi mişcător.
Cel puţin în sezonul ăla. Presăraţi pe suprafaţa lui, cam şase bărbaţi goi, cu păr
alb crescut de-a valma şi cu cel mult trei dinţi de fiecare urlau poezii furioase din
toţi bojocii şi-şi aruncau peste cap jerbe scânteietoare de apă.
— Mă întreb ce mai face vărul Ioan, spuse Iosi.
Pe toată întinderea malului noroios, femeile spălau
rufe şi prunci la doar câţiva paşi de vitele care se bălă-ceau şi se căcau,
bărbaţii pescuiau sau împingeau cu prăjina nişte bărci lungi şi puţin adânci, iar
copiii înotau sau se jucau în mocirlă. Ici şi colo, câte un leş de câine plutea,
umflat de muşte, dus de curentul blând.
— Poate că e un drum mai înăuntrul ţinutului,
departe de duhoare.
Iosua încuviinţă din cap şi se ridică în picioare.
— Uite, spuse el, arătând spre o potecă îngustă care începea pe malul opus al
râului şi se pierdea în nişte ierburi înalte.
— Va trebui să traversăm, am zis.
— Ar fi frumos să găsim o barcă să ne ducă, spuse Iosi.
— Nu crezi că ar trebui să întrebăm încotro duce poteca?
340
— Nu, spuse Iosua, uitându-se la o gloată care se adunase în apropiere şi se
holba la noi. Oamenii ăştia par cu toţii ostili.
— Cum era chestia aia de i-ai zis-o lui Gaspar, cu iubirea care e o stare în
care locuieşti sau ceva de genul ăsta?
— Da, dar nu cu oamenii ăştia. Oamenii ăştia sunt siniştri. Hai să mergem.
M
ărunţelul ciocolatiu şi sinistru care mă ţâra prin iarba înaltă se numea Rumi
şi, spre lauda lui, în haosul şi învălmăşeala unei curse pe burtă prin mlaştini
leviatanice, cu o bandă ucigaşă de decapitatori entuziaşti care zornăiau, zbierau
şi-şi agitau suliţele pe urmele noastre, Rumi a reuşit să găsească un tigru -
misiune deloc uşoară atunci când cari după tine un maestru kung fu şi pe
mântuitorul omenirii.
— Ih, un tigru, făcu Rumi în timp ce ne rostogoleam
într-un mic luminiş, de fapt, o simplă groapă, unde o
felină mare cât Ierusalimul molfăia fericită un craniu
de cerb.
Rumi îmi exprimase exact sentimentele, dar nici de-al dracului nu acceptam
ca ultimele mele cuvinte să fie „Ih, un tigru", aşa că am ascultat în tăcere cum
urina îmi umplea încălţările.
— Aş fi zis că atâta zgomot ar trebui să-1 sperie,
spuse Iosi, exact în momentul în care tigrul îşi ridică
 ochii de la cerbul lui.
Am observat că urmăritorii noştri păreau să se apropie tot mai mult cu
fiecare clipă.
— Aşa se face de obicei, spuse Rumi. Zgomotul îl atrage pe tigru către
vânător.
— Poate că ştie asta, am zis, aşa că nu pleacă nicăieri. Ştii, sunt mai mari
decât credeam. Tigrii, vreau să zic.
— Stai jos, spuse Iosua.
341
— S-avem pardon? am făcut.
— Ai încredere în mine, spuse Iosua. Ţii minte cobra aia de când eram mici?
Am dat din cap spre Rumi şi l-am convins să se aşeze în timp ce tigrul se
ghemuia şi-şi încorda picioarele din spate ca şi cum s-ar fî pregătit să sară, ceea
ce era exact intenţia lui. Când primul dintre urmăritori ieşi în luminiş în spatele
nostru, tigrul sări, planând pe deasupra capetelor noastre la o înălţime de un stat
de om şi jumătate. Tigrul ateriza peste primii doi indivizi care ieşeau din iarbă,
zdrobindu-i sub uriaşele lui labe din faţă şi râcâindu-le spinările când sări din
nou. După asta, n-am mai văzut decât vârfuri de suliţă risipindu-se în aer în timp
ce vânătorii se preschimbau în, mă rog, înţelegeţi voi. Bărbaţii urlau, femeia
urla, tigrul urla, iar cei doi ţipi peste care căzuse tigrul se ridicară cu chiu, cu vai
şi şchiopătară înapoi spre cărare, urlând.
Rumi se uită de la cerbul mort la Iosua, apoi la mine, apoi la cerbul mort,
apoi la Iosua, iar ochii părură să i se mărească şi mai tare.
— Sunt profund mişcat şi veşnic recunoscător pen
tru legătura ta cu tigrul, dar ăsta e cerbul lui şi se pare
că încă nu şi-a încheiat socotelile cu el, deci, poate...
Iosua se ridică în picioare.
— Arată-ne drumul.
— Nu ştiu încotro.
— Nu pe acolo, am zis, arătând în direcţia răufăcă-torilor urlători.
L
umi ne conduse prin iarbă la o altă potecă, pe care am urmat-o până acasă la
el.
— E o groapă, am zis.
— Nu-i aşa de rău, spuse Iosua, uitându-se în jur. Erau mai multe gropi în
apropiere. în ele trăiau oameni.
342
— Stai într-o groapă, am zis.
— Hei, las-o mai moale, spuse Iosua. Ne-a salvat viaţa.
 — E o umilă groapă, dar e casa mea, spuse Rumi. Vă rog să vă faceţi
comozi.
M-am uitat în jur. Groapa fusese săpată în piatră de calcar, era adâncă până la
umeri şi lată cât să ai loc să-nvârteşti o vacă înăuntru, ceea ce, după cum aveam
să aflu, era o dimensiune esenţială. Groapa era goală, cu excepţia unei singure
pietre, înalte până la genunchi.
— Luaţi loc. Poţi să stai tu pe piatră, spuse Rumi.
Iosua zâmbi şi se aşeză pe piatră. Rumi se aşeză pe
podeaua gropii, care era acoperită cu un strat gros de nămol negru.
— Te rog. Stai jos, spuse Rumi arătând spre podeaua
de lângă el. îmi pare rău, nu ne permitem decât o piatră.
Nu m-am aşezat.
— Rumi, locuieşti într-o groapă! am sesizat.
— Păi da, aşa e. în ţara voastră, paria unde stau?
— Paria?
— Da, ăi mai umili dintre umili. Drojdia societăţii. Nimeni din castele înalte
nu-mi poate recunoaşte exis-tenţa. Sunt paria.
— Păi, nu-i de mirare, doar stai într-un căcat de groapă.
— Nu, spuse Iosua, stă într-o groapă pentru că e paria, nu e paria pentru că
stă într-o groapă. Ar fî paria şi dac-ar sta într-un palat, nu-i aşa, Rumi?
— Aha, de parc-ar avea vreo şansă, am zis.
Pardon, dar tipul locuia într-o groapă.
— E mai mult loc de când mi-au murit soţia şi mai
toţi copiii, spuse Rumi. Până azi-dimineaţă eram doar
eu cu Vitra, mezina mea, dar acum şi ea s-a dus. Aveţi
destul loc dacă vreţi să staţi.
Iosua puse mâna pe umărul îngust al lui Rumi şi am văzut imediat efectul,
durerea evaporându-se de pe
343
chipul lui de paria ca rouă sub un soare fierbinte. Am rămas deoparte,
simţindu-mă oropsit.
— Ce s-a întâmplat cu Vitra? îl întrebă losua.
— Brahmanii au venit şi au luat-o, ca jertfă pentru sărbătoarea lui Kali. Pe ea
o căutam când v-am văzut pe voi doi. Adună copii şi bărbaţi, răufăcători, paria şi
străini. V-ar fi luat şi poimâine i-ar fi oferit lui Kali capetele voastre.
— Deci fiica ta nu e moartă? l-am întrebat.
— Or s-o ţină până la miezul nopţii în ziua sărbătorii, apoi or s-o sacrifice
odată cu ceilalţi copii pe elefanţii de lemn ai lui Kali.
— O să mă duc ia brahmanii ăştia şi o s-o cer pe fiica ta înapoi, spuse losua.
 — Or să te omoare, spuse Rumi. Vitra e pierdută, nici măcar tigrul tău nu te
poate salva de nimicirea lui Kali.
— Rumi, am zis Uită-te, te rog, la mine. Explică brahmani, Kali, elefanţi, tot.
Ia-o încet, prefă-te că nu ştiu nimic.
— De parcă e nevoie să se prefacă, spuse losua, încăl-cându-mi în mod
evident drepturile de autor subînţelese, dacă nu formulate explicit, asupra
sarcasmului. (Da, prindem Court TV în camera de hotel, de ce vă miraţi?)
— Sunt patru caste, spuse Rumi, brahmanii sau preoţii, kshatriya sau
războinicii, vaishya, care sunt ţărani sau negustori şi sudra, care sunt muncitori.
Există multe subcaste, dar astea sunt cele mai importante. Fiecare om se naşte
într-o castă şi în casta aia rămâne până când moare şi renaşte într-o castă
superioară sau inferioară, în funcţie de karma lui sau de faptele din viaţa
anterioară.
— Ştim de karma, am zis. Suntem călugări budişti.
— Ereticilor! şuieră Rumi.
— Să mă pupi în fund, sfrijit negricios cu ochi de ploşniţă!
— Tu eşti un sfrijit negricios!
— Ba nu, tu eşti un sfrijit negricios!
— Suntem cu toţii sfrijiţi negricioşi, spuse losua, făcând pace.
— Mda, da' el are ochi de ploşniţă.
— Şi tu eşti un eretic.
— Tu eşti un eretic!
— Ba nu, tu eşti un eretic!
— Suntem cu toţii nişte eretici sfrijiţi şi negricioşi, spuse losua, calmând din
nou lucrurile.
— Păi, normal că sunt sfrijit, am zis eu. Şase ani de orez rece şi ceai şi-n ţara
asta nu se găseşte de vânzare nici măcar un dram de carne de vită.
— Eşti în stare să mănânci carne de vită? Ereticule! strigă Rumi.
— Destul! spuse losua.
— Nimeni n-are voie să mănânce vaci. Vacile sunt reincarnările sufletului, în
drumul lor spre următoarea viaţă.
— Sfinte viţelule! exclamă Iosi.
— Exact asta ziceam şi eu.
losua clătină din cap ca şi cum ar fi încercat să-şi limpezească nişte gânduri
învălmăşite.
— Ai zis că sunt patru caste, dar n-ai pomenit de paria.
— Harijan, paria, n-au castă, noi suntem cei mai umili dintre umili. S-ar
putea să fim nevoiţi să trăim multe vieţi ca să ne ridicăm măcar la nivelul
vacilor, după care putem intra într-o castă superioară. Apoi, dacă ne urmăm
dharma, menirea, ca membri ai unei caste superioare, am putea deveni una cu
Brahma, spiritul universal al tuturor lucrurilor. Nu-mi vine să cred că nu ştiţi
asta, aţi trăit cumva într-o peşteră?
îmi stătea pe limbă să remarc că Rumi nu era în poziţia să critice unde
trăiserăm noi, dar losua îmi făcu semn s-o las baltă. în loc de asta, am spus:
344
345
— Deci, în sistemul castelor, tu eşti mai jos decât o vacă?
— Da.
— Deci brahmanii ăştia nu mănâncă vaci, dar îţi iau fiica şi o omoară pentru
zeiţa lor?
— Şi o mănâncă, spuse Rumi, lăsând capul în pământ. In ziua praznicului, la
miezul nopţii, or s-o ia pe ea şi pe ceilalţi copii şi or să-i lege de elefanţii de
lemn. Or să taie degetele copiilor şi or să le împartă între capii tuturor familiilor
de brahmani. Apoi or să-i scurgă sângele într-o cupă şi toată lumea din casă o
să-1 guste. Pot să mănânce degetul sau să-1 îngroape, ca să le poarte noroc.
După asta, copiii sunt tocaţi mărunt pe elefanţii de lemn.
— N-au cum să facă asta, spuse Iosua.
— O, ba da, cei din cultul lui Kali pot să facă ce
poftesc. E oraşul ei, Kalighat. {„Calcutta", pe harta
Friendly Flyer.) Micuţa mea Vitra e pierdută. Nu ne
rămâne decât să ne rugăm să se reincarneze la un
nivel superior.
Iosua îl bătu uşor pe mână pe paria.
— De ce l-ai făcut pe Biff eretic când ţi-a spus că suntem călugări budişti?
— Să zici ce a zis Gautama, că omul i se poate alătura lui Brahma de la orice
nivel, fără să-şi împlinească dharma, asta-i erezie.
— Pentru tine ar fi mai convenabil, nu? Din moment ce eşti pe cea mai joasă
treaptă a scării.
— N-ai cum să crezi ceea ce nu crezi, spuse Rumi. Sunt un paria pentru că
aşa cere karma mea.
— Da, cum să nu, am zis. N-are nici un sens să stai câteva ore sub copacul
bodhi când poţi obţine acelaşi rezultat după mii de vieţi de nefericire.
— Desigur, asta dacă nu punem la socoteală faptul că nu eşti evreu şi că
oricum ai să înduri osânda veşnică, spuse Iosi.
— Mda, dacă nu punem deloc la socoteală chestia asta.
— Dar o să-ţi aducem fata înapoi, spuse Iosua.
I
osua voia să dăm buzna în Kalighat şi să cerem răspicat înapoierea fiicei lui
Rumi şi eliberarea tuturor celorlalte victime în numele a ceea ce e bun şi drept.
Soluţia lui Iosua la orice era să îndrume cu indignare virtuoasă şi există un
moment şi un loc şi pentru aşa ceva, dar există şi un moment pentru viclenie şi
prihană (Ecleziastul 9 sau pe-acolo). Am reuşit să-1 înduplec să accepte un plan
alternativ folosind o logică fără cusur:
— Iosi, vegemiţii i-au snopit pe marmiţi dând năvală şi cerând imperios să se
facă dreptate, sub ameninţarea săbiei? Nu cred. Brahmanii ăştia taie şi mănâncă
degete de copii. Ştiu că nu există nici o poruncă despre tăiatul degetelor, Iosi, dar
cred totuşi că oamenii ăştia gândesc altfel decât noi. îl fac pe Buddha eretic şi el
a fost un prinţ de-al lor. Cum crezi că or să primească un puşti negricios şi sfrijit
care se dă drept fiul unui zeu care nici măcar nu stă în cartier?
— Bună observaţie. Dar tot trebuie să salvăm copilul.
— Bineînţeles.
— Cum?
— Prin viclenie extremă.
— Atunci va trebui să fii tu şeful.
— Mai întâi trebuie să vedem oraşul ăsta şi templul unde vor avea loc
jertfele.
Iosua se scarpină în cap. Părul îi crescuse la loc în mare parte, dar era încă
scurt.
— Vegemiţii i-au snopit pe marmiţi?
— Mda, Excreţii trei-şase.
— Nu ţin minte chestia asta. Cred că trebuie să mai pun şi eu mâna pe Tora.
Statuia lui Kali de deasupra altarului era sculptată în piatră neagră şi era
înaltă cât zece inşi. Purta la gât
346
347
un şirag de cranii de om şi un brâu din mâini tăiate pe şolduri. Gura ei
deschisă era căptuşită cu un ferăstrău de dinţi peste care fusese turnat un şuvoi
de sânge proaspăt. Până şi degetele de la picioare i se încovoiau în tăişuri
ameninţătoare, care se înfigeau în mormanul de leşuri contorsionate, gravate în
piatră, pe care stătea. Avea patru braţe, dintre care cu unul ţinea o sabie fioroasă,
în formă de şarpe, iar cu altul ţinea de păr un cap tăiat; stătea cu a treia mână
îndoită, ca şi cum şi-ar fi chemat victimele în locul întunecatei distrugeri căreia îi
erau toate hărăzite, iar cea de-a patra era lăsată în jos, astfel încât să arate către
şoldurile înzorzonate cu mâini de om, ca pentru a adresa eterna întrebare : „Arăt
grasă în hainele astea ?".
Altarul înalt se afla în mijlocul unei grădini neaco-perite, care era înconjurată
de copaci. Altarul era atât de lat, că cinci sute de oameni ar fi putut să stea la
umbra zeiţei negre. în piatră fuseseră tăiate şanţuri adânci, pentru ca sângele
jertfelor să se scurgă în vase şi să fie turnat printre fălcile zeiţei. La altar se
ajungea pe o alee lată, pavată cu piatră, încadrată de elefanţi uriaşi, ciopliţi în
lemn şi aşezaţi pe mese turnante, ca să poată fi rotiţi. Trompele şi labele din faţă
ale elefanţilor erau vopsite într-un maro ruginiu, iar trompele etalau din loc în
loc scobituri adânci de la tăişurile care pătrunseseră prin copii până la mahon.
— Vitra nu-i ţinută aici, spuse Iosua.
Ne ascundeam după un copac, lângă grădina tem-plului, îmbrăcaţi în
localnici, cu semne false de castă şi tot tacâmul. Pentru că pierdusem tragerea la
sorţi, eu eram ăla îmbrăcat în femeie.
— Cred că ăsta-i un copac bodhi, am zis, exact ca
ăla sub care a stat Buddha! E aşa de palpitant. Mă
simt niţeluş iluminat numai stând aici. Pe bune, simt
fructe pârguite de bodhi storcindu-mi-se între degetele
de la picioare.
348
Iosua se uită la picioarele mele.
— Nu cred că astea-s fructe de bodhi. A trecut o
vacă pe-aici înaintea noastră.
Mi-am scos piciorul din scârnă.
— Vacile sunt supraestimate în ţara asta. Şi uite unde şi-au găsit, sub copacul
lui Buddha! Mai există ceva sfânt pe lume?
— Templul ăsta n-are nici un templu, spuse Iosua. Trebuie să-1 întrebăm pe
Rumi unde-i ţin pe sacrificaţi până la sărbătoare.
— N-o să ştie. E un paria. Tipii ăştia sunt brahmani - preoţi -, n-or să-i spună
nimic. Ar fi ca şi cum un saducheu i-ar spune unui samaritean cum arată Sfânta
Sfintelor.
— Atunci va trebui să aflăm singuri, spuse Iosua.
— Ştim unde or să fie la miezul nopţii, îi săltăm atunci.
— Eu zic să-i găsim pe brahmanii ăştia şi să-i silim să oprească toată
sărbătoarea.
— O să ne repezim pur şi simplu peste ei în templu şi o să le spunem să
înceteze?
— Da.
— Şi aşa or să facă.
— Da.
— Foarte haios, Iosi. Hai să-1 căutăm pe Rumi. Am un plan.
349
Capitolul 21
 — Eşti tare nurliu în chip de femeie, spuse Rumi din confortul gropii lui. Ţi-
am spus că soţia mea a trecut la următoarea reincarnare şi că sunt singur?
— Mda, ai adus vorba de asta. Părea să fi abandonat ideea că o să-i aducem
fata înapoi. Dar oricum, restul familiei tale ce-a păţit?
— S-au înecat.
— îmi pare rău. în Gange?
— Nu, acasă. Era anotimpul musonilor. Mă dusesem la piaţă cu micuţa Vitra
ca să cumpăr nişte lături când s-a pornit brusc potopul. Când ne-am întors...
Ridică din umeri.
— Nu vreau să par insensibil, Rumi, dar există o posibilitate ca pierderea ta
să fi fost cauzată de - păi, ştiu şi eu - poate de faptul că STAI ÎNTR-UN CĂCAT
DE GROAPĂ!
— E inutil, Biff, spuse Iosua. Ziceai că ai un plan?
— Da. Rumi, presupun corect că, atunci când nu stă nimeni în ele, gropile
astea sunt folosite pentru tăbăcit piei?
— Da, urina, terciul de creieri şi ceaiul sunt principa-lele ingrediente.
— Arată-mi groapa unde se condensează urina.
— Acolo stă familia Rajneesh.
— Nu-i nimic, o să le ducem un cadou. Iosi, s-au
adunat ceva scame pe fundul traistei tale?
350
— Ce ai de gând?
— Alchimie, am zis. Manipularea subtilă a elemen-telor. Priveşte şi învaţă.
Când nu era folosită, groapa cu urină era locuinţa familiei Rajneesh, care a
fost mai mult decât încântată să ne ofere grămezi întregi de cristale albe, ce
acopereau podeaua locuinţei lor. Erau şase în familie, tata, mama, o fată aproape
coaptă şi trei ţânci mititei. Un alt băieţel fusese luat ca să fie sacrificat la
sărbătoarea lui Kali. La fel ca Rumi şi ca toţi ceilalţi paria, cei din familia
Rajneesh arătau mai degrabă a schelete mumificate în piele cafenie decât a
oameni. Bărbaţii paria umblau prin gropi goi sau cu un petic de cârpă la brâu şi
chiar şi femeile erau îmbrăcate în zdrenţe care abia dacă le acopereau - nimic
drăguţ care să se poată compara cu sariul elegant pe care-1 cumpărasem din
piaţă. Domnul Rajneesh comentă că eram o femeie tare nurlie şi mă încuraja să-i
fac o vizită după următorul anotimp al musonilor.
Iosua mărunţi bucăţile de mineral cristalizat într-o pulbere albă fină, în timp
ce eu şi Rumi adunam cărbune de lemn de sub groapa încinsă pentru vopsit (sub
groapă fusese scobită în piatră o vatră) pe care paria o foloseau ca să transforme
florile plantei indigo în vopsea pentru ţesături.
— Am nevoie de pucioasă, Rumi. Ştii ce-i aia? O
 piatră galbenă care arde cu o flacără albastră şi scoate
un fum care pute a ouă stricate?
— A, da, se vinde în piaţă ca leac sau aşa ceva. I-am dat amărâtului o
monedă de argint.
— Du-te şi cumpără câtă poţi duce.
— Aoleu, mamă, banii ăştia sunt mai mult decât suficienţi. Pot să cumpăr
nişte sare de restul?
— Cumpără ce-ţi trebuie cu ce rămâne, numai du-te.
351
Rumi o luă la picior, iar eu m-am dus să-1 ajut pe Iosua să prelucreze
salpetrul.
Conceptul de belşug era unul abstract pentru paria, mai puţin atunci când se
referea la două categorii, suferinţa şi bucăţile de animale. Dacă voiai mâncare
decentă, adăpost sau apă curată, erai teribil de dezamăgit printre paria, dar dacă-
ţi ardea buza după ciocuri, oase, dinţi, piei, tendoane, copite, păr, pietre de la
vezică, aripioare, pene, urechi, coarne, ochi, băşici, buze, nări, găoaze sau orice
altă parte necomestibilă de la practic toate creaturile care umblau, înotau sau
zburau pe deasupra subcontinentului indian, atunci probabil că la paria găseai ce
căutai, păstrat la îndemână, sub o pătură groasă de muşte negre. Ca să obţin
echipamentul de care aveam nevoie pentru planul meu, trebuia să gândesc în
termenii ăştia. Toate bune şi frumoase dacă întâmplător nu-ţi trebuie, să zicem,
vreo douăşpe săbii scurte, arcuri şi săgeţi şi zale pentru treizeci de soldaţi şi nu ai
la îndemână decât un morman de nări şi trei găoaze desperecheate. A fost greu,
dar m-am descurcat. în timp ce Iosua umbla printre paria, vinde-cându-le bolile
pe furiş, eu îmi strigam poruncile.
— îmi trebuie opt vezici de oaie - cât de cât uscate -, doi pumni de dinţi de
crocodil, două piei netăbăcite lungi cât braţele mele şi late cam cât un braţ şi
jumătate. Nu, nu contează ce fel de animal e, doar să nu fie prea stătute, dacă se
poate. îmi trebuie păr din coadă de elefant. îmi trebuie lemne de foc sau bălegar
uscat dacă nu se poate altfel, opt cozi de bou, un coş de lână şi o găleată de
grăsime topită.
Şi o sută de paria sfrijiţi stăteau acolo, cu ochii mari cât farfuriile, holbându-
se pur şi simplu la mine în timp ce Iosua umbla printre ei, vindecându-le rănile,
bolile şi nebuniile, fără ca vreunul dintre ei să bănuiască ce se petrece.
(Căzuserăm de acord că asta era calea cea mai înţeleaptă, căci n-aveam chef ca o
ceată de paria sănătoşi
352
să ţopăie sportiv prin Kalighat, strigând în gura mare că fuseseră tămăduiţi
de toate molimele lor de un străin ciudat, atrăgând astfel atenţia asupra noastră şi
ducându-mi planul de râpă. Pe de altă parte, nici nu puteam să stăm acolo şi să
ne uităm la oamenii ăia cum suferă, când ştiam că noi - mă rog, Iosua - aveam
puterea de a-i ajuta.) Mai căpătase şi năravul să-1 împungă pe unul din ei cu
degetul de fiecare dată când cineva pronunţa cuvântul „paria". Mai târziu mi-a
spus că pur şi simplu nu suporta să rateze ocazia unei ironii palpabile1. Mă
chirceam tot când îl vedeam pe Iosua atingându-i pe leproşii lor, ca şi cum după
toţi anii petrecuţi departe de Israel, un fariseu minuscul mi s-ar fi cocoţat pe
umăr şi ar fi urlat: „Spurcat!".
— Ei? am întrebat după ce am terminat de dat ordine. Vă vreţi copiii înapoi
sau nu?
— N-avem găleată, spuse o femeie.
— Nici coş, spuse alta.
— Bine, umpleţi nişte băşici de oaie cu grăsime topită şi faceţi ghem lâna
într-o piele, ceva. Duceţi-vă acum, că n-avem prea mult timp.
S-au ridicat toţi şi s-au uitat la mine. Ochi mari. Răni vindecate. Paraziţi
curăţiţi. Pur şi simplu se uitau la mine.
— Uite care-i treaba, ştiu că sanscrita mea lasă de
dorit, dar înţelegeţi ce vă cer?
Un tânăr ieşi în faţă.
— Nu vrem s-o mâniem pe Kali lipsind-o de ofran-dele ei.
— Glumeşti, nu?
— Kali e aducătoarea de distrugere, fără de care nu poate exista renaşterea.
Ea e cea care ne taie legăturile cu lumea materială. Dacă o mâniem, o să ne
lipsească de distrugerea ei divină.
1. In engleză, paria, cei fără de castă, sunt numiţi Untou-chables, în traducere
„cei de neatins".
353
M-am uitat la Iosua peste gloată.
— Tu înţelegi chestia asta?
— Frică? spuse el.
— Poţi să faci ceva? am întrebat în aramaică.
— Nu mă pricep la frică, răspunse Iosua în ebraică. Am cugetat o clipă în
timp ce două sute de ochi mă
pironeau de gresia pe care stăteam. Mi-am adus aminte de tăieturile pătate de
sânge de pe elefanţii de lemn de la altarul lui Kali. Moartea era izbăvirea lor, nu?
— Cum te cheamă ? l-am întrebat pe tipul care ieşise din rând.
— Nagesh, spuse el.
— Scoate limba, Nagesh.
O scoase, iar eu mi-am dat pe spate pânza care-mi acoperea capul şi mi-am
lărgit-o la gât. Apoi i-am atins limba.
— Distrugerea e un dar preţios?
— Da, spuse Nagesh.
— Atunci am să fiu unealta darului zeiţei.
Şi cu asta am scos pumnalul negru de sticlă din teaca lui de la brâu şi l-am
arătat mulţimii. In timp ce Nagesh stătea pasiv, cu ochii mari, i-am vârât degetul
mare sub falcă, i-am dat capul pe spate şi l-am crestat cu pumnalul de-a
curmezişul gâtului. L-am lăsat la pământ în timp ce lichidul roşu împroşca
gresia.
M-am ridicat şi am înfruntat iar mulţimea, ţinând tăişul plin de sânge
deasupra capului.
— îmi sunteţi datori, labagii ingraţi! Am adus nea
mului vostru darul lui Kali, acum aduceţi-mi şi voi mie
ce poftesc.
Se mişcau foarte repede pentru nişte oameni aproape morţi de foame.
P
aria se împrăştiaseră ca să-mi îndeplinească poruncile, iar Iosua şi cu mine
stăteam aplecaţi deasupra trupului scăldat în sânge al lui Nagesh.
— A fost foarte tare, spuse Iosua. Pur şi simplu perfect.
— Mersi.
— Ai exersat tot timpul cât am stat la mănăstire?
— N-ai văzut când l-am apăsat pe punctul de presiune de pe gât?
— Nu, deloc.
— Antrenamentul de kung fu al lui Gaspar. Restul, fireşte, e de la Lumi şi
Baltazar.
M-am aplecat şi i-am deschis gura lui Nagesh, apoi mi-am scos sticluţa yin-
yang de la gât şi am pus o picătură pe limba amărâtului.
— Deci acum ne aude, cum a fost atunci când te-a
otrăvit Lumi? întrebă Iosua.
I-am ridicat lui Nagesh o pleoapă şi m-am uitat cum pupila se contracta uşor
în lumina soarelui.
— Nu, cred că e încă leşinat pentru că l-am apăsat pe punctul de presiune.
Nu eram sigur că otrava o să acţioneze destul de rapid. N-am reuşit să-mi scurg
decât o picătură pe deget când mi-am slăbit sariul. Ştiam că o să-1 potolească,
dar nu eram sigur dacă o să-1 dea gata.
— Ei bine, acum eşti un mag adevărat, Biff. M-ai dat gata.
— Iosua, tu ai vindecat azi o sută de oameni. Probabil că jumătate din ei erau
pe moarte. Eu n-am făcut decât o şmecherie care ţine de îndemânare.
Entuziasmul prietenului meu era de neclintit.
 — Ce-i chestia roşie, suc de rodie? Nu-mi dau seama unde l-ai ascuns.
— Nu, ca să-ţi spun drept, chiar voiam să discut cu tine de chestia asta.
— Ce-i?
Am ridicat braţul şi i-am arătat lui Iosua unde-mi tăiasem singur venele
(sursa sângelui pentru reprezen-taţie). Ţineam braţul lipit de picior şi imediat ce
am încetat să apăs, sângele a început din nou să ţâşnească.
354
355
M-am prăbuşit pe gresie, iar câmpul vizual a început să mi se cam
înceţoşeze.
— Speram să mă ajuţi la faza asta, am spus înainte
să leşin.
— rjlrebuie să mai lucrezi la partea asta a numărului, -L spuse losua când mi-
am revenit în simţiri. S-ar
putea să nu fiu mereu prin preajmă ca să-ţi repar venele. Vorbea în ebraică -
strict pentru urechile mele. L-am văzut pe losua îngenunchind lângă mine, iar
deasupra lui cerul era pătat de feţe ciocolatii curioase.
Nagesh cel proaspăt ucis era în faţa gloatei.
— Hei, Nagesh, cum a ieşit renaşterea? am întrebat în sanscrită.
— Probabil că m-am abătut de la dharma în viaţa trecută, spuse Nagesh. M-
am reincarnat încă o dată într-un paria. Şi am aceeaşi nevastă urâtă.
— L-ai sfidat pe maestrul Levi, zis şi Biff, am spus, normal că n-ai progresat.
Ai noroc că nu eşti vreo ploşniţă sau ceva de felul ăsta. Vedeţi, distrugerea nu-i
binefacerea aia mare, aşa cum credeaţi cu toţii.
— Ţi-am adus ce-ai cerut.
Am sărit în picioare simţindu-mă incredibil de odihnit şi de energic.
— Drăguţ, i-am spus lui losua. Mă simt de parcă
tocmai aş fi băut o cafea din aia tare cum făceai când
stăteam la Baltazar.
— îmi lipseşte cafeaua, spuse Iosi. M-am uitat la Nagesh.
— Presupun că n-aveţi...
— Avem lături.
— Las-o baltă. Apoi am zis unul dintre lucrurile
alea pe care, ca băiat crescut în Galileea, n-aş fi crezut
că o să le aud vreodată din propria-mi gură: Bine,
paria, aduceţi-mi băşicile de oaie!
356
R
umi zicea că zeiţa Kali era slujită de un alai de diavoliţe cu pielea neagră care
uneori, în timpul Hărbătorii, aduceau bărbaţi în colţurile altarului şi se
împreunau cu ei în timp ce o ploaie de sânge şiroia deasupra lor din gura cu dinţi
de ferăstrău a zeiţei.
— Gata, Iosi, tu eşti una din ele, am zis.
— Şi tu ce-o să fii?
— Zeiţa Kali, normal. Data trecută tu l-ai jucat pe Dumnezeu.
— Care data trecută?
— Toate dăţile trecute. M-am întors spre trepăduşii mei îndrăzneţi. Paria,
vopsiţi-1!
— N-or s-o înghită p-asta cum că un puşti evreu chelios e zeiţa distrugerii a
lor.
— O, voi, puţincredincioşilor, am zis.
După trei ore, stăteam iar ghemuiţi sub un copac, lângă templul lui Kali.
Eram amândoi îmbrăcaţi în femei, înfăşuraţi din cap până-n picioare în sariuri,
dar eu păream mult mai ghebos pe dedesubt din cauza braţelor suplimentare ale
lui Kali şi a brâului de capete retezate, interpretate în acea seară de nişte băşici
de oaie vopsite, umplute cu explozibile şi atârnate la gâtul meu cu fire lungi din
cozi de elefant. Orice băgător de seamă care s-ar fi apropiat suficient ca să-mi
observe umflăturile ar fi fost pus rapid pe fugă de mirosul emanat de mine şi
losua. Folosiserăm mâlul de pe fundul gropii lui Rumi ca să ne vopsim trupurile
în negru. Nu avusesem curajul să întreb ce fusese substanţa aia la viaţa ei, dar
dacă exista un loc unde vulturii să fie lăsaţi să se coacă la soare, apoi pisaţi într-o
pastă fină şi amestecaţi cu nişte bălegar de bivol, exact atât cât se cere, atunci
acela era locul pe care Rumi îl numea casă. Paria mai pictaseră şi nişte cercuri
roşii uriaşe în jurul ochilor lui losua, îl echipaseră cu o perucă noduroasă din
cozi de bou şi-i aplicaseră pe piept şase sâni mici şi obraznici, modelaţi din
smoală.
357
— Să te ţii departe de orice flacără. O să-ţi explodeze ţâţele ca nişte vulcani.
— Eu de ce trebuie să am şase şi tu numai două?
— Pentru că eu sunt zeiţa şi trebuie să port brâul de cranii şi braţele
suplimentare.
Făcuserăm braţele din piele netăbăcită, luând ca model braţele mele
originale, apoi lipindu-le pe cele modelate la locul lor prin uscare la foc. Femeile
făcuseră un ham care fixa braţele suplimentare sub ale mele, apoi le vopsiserăm
în negru cu acelaşi mâl. Se cam bălăbăneau, dar erau uşoare şi aveau să arate
credibil pe întuneric.
Mai erau multe ore până la ceremonia de la miezul nopţii, dar voiam să
ajungem în timp util ca să-i împie-dicăm pe apucaţi să taie degetele copiilor,
dacă se putea. Elefanţii de lemn erau deocamdată singuri pe mesele lor turnante,
dar altarul lui Kali se umplea deja cu ofrande cumplite. Capetele a o mie de
capre fuseseră aşezate pe altar în faţa zeiţei, iar sângele luneca şuvoi peste pietre
şi în şanţurile care-1 canalizau în vase mari de alamă aşezate în colţurile
altarului. Nişte preotese duceau vasele în sus pe o scară îngustă din spatele
măreţei statui a lui Kali, apoi le vărsau într-un soi de bazin de unde se scurgea
printre fălcile zeiţei. Dedesubt, la lumina torţelor, credincioşii dansau în ploaia
vâscoasă, în timp ce sângele se revărsa şiroaie peste ei.
— Uite, femeile alea sunt îmbrăcate la fel ca mine,
spuse Iosua. Doar că au numai câte doi sâni de căciulă.
— Practic, nu sunt îmbrăcate, ci vopsite. Eşti o diavoliţă tare nurlie, Iosi. Ţi-
am zis chestia asta?
— N-o să meargă.
— Ba fireşte că o să meargă.
După calculele mele, în curtea templului se strânseseră deja zece mii de
credincioşi care dansau, incantau şi băteau în tobe. O procesiune de treizeci de
inşi coborî
358
pe aleea principală, fiecare ducând câte un coş la subsu-oară. Când ajungea
la altar, fiecare individ vărsa conţinu-tul coşului peste şirurile de capete
însângerate de capră.
— Ce-s alea? întrebă Iosua.
— Alea sunt exact ce-ţi închipui că sunt.
— Doar nu-s capetele copiilor?
— Nu, cred că sunt capetele străinilor care s-au nimerit şi ei pe acelaşi drum
cu noi înainte să apară Rumi ca să ne tragă în iarbă.
După ce capetele tăiate fură împrăştiate pe altar, slujitoarele zeiţei ieşiră din
mulţime târând după ele leşul decapitat al unui bărbat, pe care-1 aşezară pe
treptele ce duceau la altar. Mimară pe rând că se împreunează cu leşul, apoi îşi
frecară organele genitale de ciotul însângerat care mai rămăsese din gâtul lui,
după care se îndepărtară dansând, cu sânge şi ocru prelingându-li-se pe interiorul
coapselor.
— Aici se conturează un fel de motiv, am zis.
— Cred că-mi vine să vărs, spuse Iosua.
— Respiră conştient, am zis, folosind una dintre expresiile pe care Gaspar ni
le răcnea întruna când învăţam să medităm. Ştiam că dacă Iosua era în stare să
stea zile-n şir cu yetiul fără să moară degerat, îşi putea aduna cu siguranţă
suficient control asupra corpului ca să nu vomite. Cât despre mine, singurul
lucru care mă făcea să-mi stăpânesc greaţa era pur şi simplu amploarea
carnagiului. Era ca şi cum atrocitatea întregii scene nu încăpea toată deodată în
mintea mea, aşa că vedeam doar atât cât să-mi păstrez intacte sănătatea psihică şi
stomacul.
Din mulţime se înălţă un strigăt şi am zărit un pa-lanchin luminat de torţe,
purtat pe deasupra capetelor credincioşilor. In el stătea tolănit un bărbat pe
jumătate gol, cu o piele de tigru înfăşurată în jurul şoldurilor, cu pielea vopsită
cu cenuşă într-un gri deschis. Avea părul
359
împletit cu unsoare şi purta pe post de scufie oase de mână omenească. La
gât îi atârna un şirag de capete de om.
— Marele preot, am zis.
— Nici măcar n-or să te observe, Biff. Cum să le atragi atenţia câtuşi de
puţin după ce au văzut toate astea ?
— N-au văzut ce-o să le arăt eu.
Când palanchinul ieşi din mulţime în faţa altarului, am văzut că era urmat de
o procesiune: de palanchin erau priponiţi un şir de copii goi, majoritatea nu mai
mari de cinci sau şase ani, legaţi între ei de mâini şi cu un preot mai puţin
împopoţonat de fiecare parte, care să-i ţină-n frâu. Preoţii începură să-i dezlege
pe copii şi sâ-i ducă la uriaşii elefanţi de lemn care stră-juiau aleea. Ici şi colo, în
mulţime, vedeam oameni care începuseră să fluture arme ascuţite: săbii scurte,
securi şi suliţele cu lame lungi pe care Iosua şi cu mine le văzuserăm peste iarba
înaltă. Marele preot stătea pe leşul decapitat, răcnind o poezie despre izbăvirea
divină a distrugerii lui Kali sau ceva pe tema asta.
— Gata, am zis, scoţând pumnalul de sticlă neagră
de sub sari. Ia asta.
Iosua se uită la tăişul care scânteia în lumina torţelor.
— Eu nu ucid pe nimeni, zise el.
Pe obraji îi şiroiau lacrimi, trasând linii lungi şi roşietice pe negreală şi
făcându-1, culmea, să pară şi mai fioros.
— De acord, dar trebuie să le tai legăturile.
— Bine.
îmi luă cuţitul.
— Iosi, tu ştii ce urmează. Ai mai văzut aşa ceva.
Nimeni altcineva de-aici n-a mai văzut, mai ales copiii.
N-ai cum să-i cari în braţe pe toţi, aşa că trebuie să-şi
ţină firea suficient cât să te urmeze. Ştiu că poţi să le
alungi teama. Dă tot ce poţi.
360
Iosua încuviinţă din cap şi-şi vârî sub buza de sus şirul de dinţi de crocodil
fixaţi pe o bucată de piele netăbăcită, lăsându-i să iasă în afară ca nişte colţi. Mi-
am pus şi eu colţii falşi, apoi m-am repezit în întuneric, ca să dau ocol mulţimii.
Când m-am apropiat de partea din spate a altarului mi-am scos din brâul de
mâini de om torţa specială pe care o pregătisem. (De fapt, brâul meu de mâini de
om era făcut din ugere de capră uscate şi umplute cu paie, dar femeile paria
făcuseră o treabă destul de bună atâta vreme cât nimeni nu se obosea să numere
degetele.) Printre picioarele de piatră ale lui Kali vedeam cum preoţii îi leagă pe
rând pe copii de câte o trompă de elefant de lemn. Odată legăturile strânse,
fiecare preot scoase câte un pumnal de bronz şi-1 ridică în aer, gata să reteze un
deget imediat ce marele preot dădea semnalul.
Am frecat capătul torţei de marginea altarului, am răcnit cât m-au ţinut
plămânii, apoi mi-am lepădat sariul şi am urcat în fugă scările în timp ce torţa
exploda într-o flacără albastră orbitoare care lăsa în urmă o dâră de scântei în
timp ce alergam. Am sărit peste grămada de capete de capră şi m-am proptit între
picioarele statuii lui Kali, cu torţa ridicată într-o mână şi cu unul din capetele
tăiate atârnând de păr în cealaltă mână.
— Sunt Kali, am răcnit. Temeţi-vă de mine!
Mi-a ieşit cam bolborosit printre dinţii falşi.
Câteva tobe se opriră, iar marele preot se întoarse
şi se uită la mine, mai curând din cauza luminii puternice a torţei decât a
cumplitei mele declaraţii.
— Sunt Kali, am răcnit din nou. Zeiţa distrugerii şi
a tuturor rahaturilor ăstora scârboase de pe la voi!
Nu le pica fisa. Preotul le făcu celorlalţi preoţi semn să mă înconjoare din
lateral. Câteva preotese încercau deja să-şi croiască drum spre mine de-a
curmezişul ringului de dans al decapitărilor.
361
— Nu glumesc. Plecaţi-vă în faţa mea!
Preoţii îşi continuau năvala. Captasem într-adevăr atenţia gloatei, deşi din
păcate nu se făcuseră mici în faţa zeităţii mele mânioase. II vedeam pe Iosua
dând ocol elefanţilor de lemn, căci preoţii care-i păzeau îşi părăsiseră posturile
ca să se repeadă la mine.
— Pe bune! Nu glumesc!
Poate că era din cauza dinţilor. I-am scuipat spre cel mai apropiat dintre
atacatorii mei.
Să străbaţi în fugă o mare de capete alunecoase şi însângerate e, în mod
evident, o treabă destul de com-plicată. Nu şi dacă ţi-ai petrecut ultimii şase ani
din viaţă sărind din vârf de stâlp în vârf de stâlp, chiar şi pe zăpadă şi gheaţă, dar
pentru un preot ucigaş obişnuit e o misiune dificilă. Preoţii şi preotesele
alunecau şi se dădeau de-a dura printre capetele de oameni şi capre, căzând unii
peste alţii, buşindu-se de picioarele statuii, ba unul dintre ei chiar înfigându-se
într-un corn de ţap în cădere.
Unul dintre preoţi era acum la doar câţiva paşi de mine, străduindu-se să nu
cadă în propriu-i pumnal în timp ce se ţâra peste haloimăs.
— O să abat distrugerea... o, mai dă-o-n mă-sa, am
zis.
Am aprins fitilul capului retezat pe care-1 ţineam în mână, apoi l-am balansat
între picioare şi l-am aruncat cu o boltă înaltă pe deasupra capului. Lăsă în urmă
o dâră de scântei în traiectoria lui spre gura deschisă a zeiţei negre, apoi se făcu
nevăzut.
I-am tras un picior în falcă preotului care se apropia, apoi am dansat peste
capetele de capră, am sărit peste capul marelui preot şi ajunsesem la jumătatea
drumului până la Iosua şi primul elefant de lemn când, cu o bubuitură
asurzitoare, Kali suflă foc peste gloată, iar creştetul capului îi sări în aer.
362
în sfârşit, captasem atenţia mulţimii. Se călcau în picioare ca să fugă, dar le
captasem atenţia. Stăteam în picioare în mijlocul aleii, rotind cel de-al doilea cap
tăiat într-un cerc, aşteptând ca fitilul să se mistuie înainte să-i dau drumul să
planeze deasupra mulţimii care bătea în retragere. Explodă în aer, slobozind pe
cer un cerc de foc şi asurzind, fără îndoială, pe câţiva dintre credincioşii din
apropiere.
Iosua avea cu el şapte copii, care i se agăţau de pi-cioare în timp ce trecea la
al doilea elefant. Câţiva preoţi îşi reveniseră şi dădeau năvală în jos pe treptele
altarului spre mine, cu pumnalele în mână. Am mai scos un cap de la brâu, am
aprins fitilul şi l-am ridicat spre ei.
— Ha, ha, ha, i-am avertizat. Kali. Zeiţa distrugerii.
A urgiei et cetera.
La vederea fitilului scăpărător, s-au oprit şi au început să dea înapoi.
— Cam aşa arată respectul de care ar fi trebuit să
daţi dovadă de la bun început.
M-am apucat să rotesc capul ţinându-1 de păr, iar preoţii îşi pierdură orice
aparenţă de curaj, se întoarseră şi o luară la sănătoasa. Am azvârlit capul înapoi
pe aleea spre altar, unde explodă, iscând o ploaie de capete de capră adevărate,
ce se împrăştiară în toate direcţiile.
— Iosi! Capu' la cutie! Capete de capră!
Iosua împinse copiii la pământ şi se aruncă peste ei până când ploaia de
capete sparte se potoli. Se încruntă la mine o clipă, apoi continuă să-i elibereze
pe ceilalţi copii. Am aruncat încă trei capete în diferite direcţii, iar toată curtea
templului era acum aproape goală, în afară de Iosua, de copii, de câţiva
credincioşi răniţi şi de morţi. Nu pusesem nici un fel de şrapnel în construcţia
bombelor, aşa că răniţii erau cei care fuseseră călcaţi în picioare în panica
generală, iar morţii erau cei
363
care fuseseră deja sacrificaţi pentru Kali. Cred că am scos-o la capăt fără să
omoram pe nimeni.
în timp ce Iosua ducea copiii în jos pe aleea largă, afară din templu, eu am
acoperit retragerea, dând înapoi cu spatele pe alee, cu ultimul cap exploziv într-o
mână şi cu torţa în cealaltă. Când am văzut că Iosua şi copiii ajunseseră la o
distanţă sigură, am aprins fitilul, am rotit capul şi l-am aruncat spre zeiţa neagră.
— Curvă! am zis.
Nu mai eram de faţă când a explodat.
A
m ajuns cu Iosua la o stâncă de calcar ce se înălţa deasupra Gangelui,
moment în care a trebuit sa ne oprim ca să-i lăsăm pe copii să se odihnească.
Erau istoviţi şi înfometaţi, dar în primul rând erau înfometaţi şi nu luaserăm cu
noi nimic de mâncare pentru ei. Cel puţin, după atingerea lui Iosua nu le era
teamă şi asta îi liniştea întru câtva. Iosua şi cu mine eram prea încordaţi ca să
dormim, aşa că am rămas treji în timp ce copiii s-au întins pe pietrele din jur şi
au început să sforăie ca nişte pisoiaşi. Iosua o ţinea în braţe pe Vitra, fetiţa lui
Rumi, iar în scurt timp, faţa i se mânjise de vopsea neagră de la cât îşi frecase
nasul de umărul lui. Toată noaptea, în timp ce legăna copilul, singurele vorbe pe
care le-am auzit de la Iosua au fost:
— Să nu se mai verse sânge. Să nu se mai verse sânge.
Cum s-a crăpat de ziuă am văzut mii, ba nu, zeci de
mii de oameni adunându-se pe malurile râului, îmbrăcaţi cu toţii în alb, în
afară de câţiva bătrâni care erau goi. Intrau în apă şi se aşezau cu faţa către
răsărit, cu capetele ridicate în aşteptare, spuzind râul cât vedeai cu ochii. Când
soarele a devenit o unghie lichidă de lumină la orizont, suprafaţa tulbure a râului
s-a făcut aurie. Lumina aurie se reflecta de pe suprafaţa sa pe clădiri, cocioabe,
copaci, palate, făcând ca tot ceea ce
ne vedea, inclusiv credincioşii, să pară poleit cu aur. Şi chiar asta erau,
credincioşi, căci de unde stăteam le auzeam cânturile şi, deşi nu puteam desluşi
vorbele, ne dădeam seama că erau cânturi despre Dumnezeu.
— Ăştia sunt tot ăia de azi-noapte? am întrebat.
— Aşa ar fi normal, nu?
 — Nu-i înţeleg pe tipii ăştia. Nu le înţeleg religia. Nu le înţeleg modul de
gândire.
Iosua se ridică şi se uită la indieni cum se închină şi cântă zorii, privind din
când în când chipul copilei care dormea pe umărul lui.
— Asta-i o recunoaştere a măreţiei facerii Domnului, indiferent dacă
oamenii ăştia o ştiu sau nu.
— Cum poţi să spui aşa ceva? Jertfele pentru Kali, modul în care sunt trataţi
paria. Oricare le-ar fi credinţa, religia lor e oribilă în practică.
— Ai dreptate. Nu-i drept ca această copilă să fie condamnată pentru că nu s-
a născut printre brahmani?
— Normal că nu.
— Atunci e drept să fie condamnată pentru că nu s-a născut evreică?
— Ce vrei să spui?
— S-ar putea ca aceia care nu se nasc evrei să nu vadă împărăţia lui
Dumnezeu. Suntem noi, ca iudei, altfel decât ei? Mieii de la templu de Paşte?
Bogăţia şi puterea saducheilor, în timp ce alţii rabdă de foame ? Paria pot măcar
să-şi primească în cele din urmă răsplata, prin karma şi renaştere. Noi nu le
permitem neevreilor una ca asta.
— Nu poţi compara ce fac ei cu legea lui Dumnezeu. Noi nu sacrificăm
oameni. Le dăm de mâncare săracilor noştri, le purtăm de grijă bolnavilor.
— Asta dacă nu cumva bolnavii sunt spurcaţi, spuse Iosua.
364
365
— Dar, Iosi, noi suntem aleşii. E vrerea Domnului.
— Dar să fie oare dreaptă? Nu vrea să-mi spună ce să fac. Aşa că o să spun
eu. Iar eu spun „destul".
— Nu vorbeşti doar despre mâncatul slăninei, nu?
— Gautama Buddha le-a dăruit oamenilor de toate obârşiile calea spre a găsi
mâna lui Dumnezeu. Fără ofrande de sânge. Porţile noastre au fost prea multă
vreme însemnate cu sânge, Biff.
— Deci asta crezi că o să faci? O să-1 aduci tuturor pe Dumnezeu?
— Da, după un pui de somn.
— Normal, am vrut să spun după un pui de somn.
Iosua ridică fetiţa astfel încât să-i pot vedea chipul
în timp ce dormea pe umărul lui.
C
ând s-au trezit copiii, i-am dus înapoi la gropi, la familiile lor, predându-i în
braţele mamelor, care şi-au smuls pe rând copiii de lângă noi de parcă am fi fost
draci cu chipuri de oameni; ne-au aruncat priviri duşmănoase peste umăr în timp
ce-şi duceau odrasele înapoi în gropi.
— Recunoscător neam, am spus.
— Se tem că am mâniat-o pe Kali. Şi le-am adus încă o gură înfometată.
— Şi totuşi. De ce ne-au ajutat dacă nu-şi voiau copiii înapoi?
— Pentru că le-am spus ce să facă. Ei asta fac. Ce li se spune. Aşa-i ţin
brahmanii în frâu. Dacă fac ce li se spune, atunci poate că nu vor mai fi paria în
următoarea viaţă.
— E deprimant.
Iosua încuviinţă din cap. Nu o mai aveam de înapoiat tatălui ei decât pe
micuţa Vitra şi eram convins că Rumi are să se bucure că-şi vede fiica. Durerea
pricinuită de pierderea ei fusese, practic, motivul pentru
366
care ne salvase vieţile. Când am trecut dâmbul din gresie, am constatat că
Rumi nu era singur în groapa lui.
Rumi şedea pe piatra lui, gol puşcă, presărându-şi sare pe membrul erect în
timp ce o vacă mare şi gheboasă, care aproape că umplea tot restul gropii, lingea
sarea. Iosua o întoarse pe Vitra cu spatele la groapă, apoi se retrase, de parcă n-ar
fi vrut să tulbure clipa de intimitate bovină.
— O vacă, Rumi? am exclamat. Credeam că voi, ăştia, aveţi convingeri.
— Nu-i vacă, e taur, spuse Iosua.
— A, asta categoric trebuie să fie o faptă de ruşine super-extra. Acolo de
unde venim noi, pe chestia asta sunt distruse oraşe întregi, Rumi. M-am întins şi
i-am acoperit Vitrei ochii cu mâna. Să te ţii departe de tăticu', scumpo, altfel o să
te transformi într-un stâlp de sare.
— Dar asta-i soţia mea, reincarnată.
— Hei, pe mine să nu mă iei cu chestii din astea, Rumi. Am trăit şase ani
într-o mănăstire budistă cu un iac sălbatic drept singură tovărăşie feminină. Ştiu
cum arată disperarea.
Iosua mă apucă de braţ.
— Doar n-ai...?
— Stai liniştit, făceam doar o demonstraţie. Tu eşti Mesia aici, Iosi. Ce
părere ai?
— Cred că trebuie să mergem la Tamil să-1 găsim pe cel de-al treilea mag. O
lăsă jos pe Vitra, iar Rumi se acoperi iute cu peticul de la brâu în timp ce copilul
alerga la el. Du-te cu Dumnezeu, Rumi, spuse Iosua.
— Fie ca Shiva să vă aibă în pază, ereticilor. Vă mulţumesc că mi-aţi adus
fata înapoi.
I
osua şi cu mine ne-am adunat hainele şi desagii, apoi am cumpărat nişte orez
din piaţă şi ne-am aşternut
367
la drum spre Tamil. Am urmat Gangele spre sud până când am ajuns la mare,
unde ne-am curăţat trupurile de sângele lui Kali.
Ne-am aşezat pe plajă, lăsând soarele să ne usuce pielea în timp ce ne
piguleam smoala din părul de pe piept.
— Ştii, losi, am zis, în timp ce mă luptam cu o bu-căţoaie neobişnuit de
încăpăţânată de smoală care mi se lipise la subsuoară, când îi duceai pe copiii ăia
afară din curtea templului şi ei erau aşa de mici şi de slabi, dar nici unul nu părea
speriat... ei bine, pe undeva m-a uns la inimă.
— Mda, iubesc toţi copilaşii din lume, mă-nţelegi?
— Zău? încuviinţă din cap.
— Verzi şi galbeni, negri şi albi.
— E bine de ştiut - stai aşa, verzi?
— Nu, verzi nu. Te-am luat şi eu un pic la mişto.
Capitolul 22
Din câte s-a dovedit, Tamil nu era un orăşel în sudul Indiei, ci toată peninsula
sudică, o regiune cam de cinci ori mai mare decât Israelul, aşa că să încerci să
dai de Melchior era ca şi cum ai fi intrat în Ierusalim într-o zi oarecare şi ai fi
zis: „Hei, caut şi eu un evreu, 1-a văzut careva ?". Avantajul nostru era că ştiam
cu ce se ocupa Melchior, că era un sfânt ascet care trăia aproape cu totul izolat
de lume undeva pe coastă şi că, asemeni fratelui său, Gaspar, fusese fiu de prinţ.
Am găsit sute de sfinţi diferiţi sau yoghini, dintre care cei mai mulţi trăiau într-o
austeritate desăvârşită, de regulă cu trupurile contorsionate în vreo poziţie
imposibilă. Primul pe care l-am văzut a fost un yoghin care trăia într-un şopron
de pe povârnişul unui deal de deasupra unui sătuc pescăresc. îşi ridicase
picioarele pe după umeri, iar capul părea să i se iţească din alt capăt al
trunchiului decât ar fi fost firesc.
— Fii atent, losi! Tipul ăla încearcă să-şi lingă singur boaşele! Exact ca
Bartolomeu, prostul satului. Ăştia-s oamenii mei, losi. Ăştia-s oamenii mei. Mi-
am găsit căminul.
Ei bine, de fapt nu-mi găsisem căminul. Tipul nu făcea decât să execute un
fel de disciplină spirituală (asta înseamnă „yoga" în sanscrită, disciplină) şi nu
voia să mă înveţe pentru că intenţiile mele nu erau pure
369
sau o aberaţie din asta. Şi nu era Melchior. Ne-au trebuit şase luni, ne-am
cheltuit toţi banii rămaşi şi am intrat amândoi în cel de-al douăzeci şi cincilea an
de viaţă până când l-am găsit pe Melchior odihnindu-se într-o văgăună puţin
adâncă, săpată într-o stâncă de deasupra oceanului. La picioarele lui îşi făceau
cuibul pescăruşii.
Era o variantă mai păroasă a fratelui lui, ceea ce înseamnă că era mărunţel, la
vreo şaizeci de ani şi purta un semn de castă pe frunte. Părul şi barba îi erau
lungi şi albe, tărcate cu doar câteva fire negre şi avea ochi negri intenşi, care nu
păreau să aibă pic de alb în ei. Purta doar un petic de cârpă la brâu şi era la fel de
sfrijit ca oricare dintre paria pe care îi cunoscuserăm în Kalighat.
M-am agăţat cu Iosua de marginea stâncii în timp ce guru se dezlega din
nodul uman în care se legase. Era un proces lent şi ne-am prefăcut că ne uităm la
pescăruşi şi că admirăm priveliştea, ca să nu-1 punem pe omul sfânt într-o
situaţie stânjenitoare dând semne de nerăbdare. Când omul ajunse în sfârşit într-
o poziţie în care nu arăta ca şi cum ar fi fost călcat de un car cu boi, Iosua spuse:
— Am venit din Israel. Am stat şase ani cu fratele tău, Gaspar, la mănăstire.
Sunt...
— Ştiu cine eşti, spuse Melchior.
Avea o voce melodioasă şi fiecare frază care-i ieşea din gură părea începutul
unui poem.
— Te-am recunoscut de când te-am văzut prima oară la Betleem.
— Zău?
— Doar trupul omului se schimbă, şinele nu. Văd că ai ieşit din scutece.
— Da, acum ceva vreme.
— Nu mai dormi în iesle?
— Nu.
— Sunt zile în care mi-aş dori o iesle plăcută, nişte paie, o pătură poate. Nu
că aş avea nevoie de asemenea
extravaganţe, căci nici unul dintre cei care au pornit pe calea spiritului nu are
astfel de nevoi, şi totuşi. — Am venit să învăţ de la tine, spuse Iosua. Sunt
menit să fiu bodhisattva pentru poporul meu şi nu ştiu sigur de unde s-o
apuc.
— El e Mesia, am spus eu săritor. Mă-nţelegi, adevă-
râlul Mesia. Mă-nţelegi, Fiul lui Dumnezeu.
— Mda, Fiul lui Dumnezeu, spuse Iosua.
— Mda, am făcut.
— Mda, spuse Iosua.
— Deci ce ne oferi? 1-am întrebat.
— Dar tu cine eşti?
— Biff, am zis.
— Prietenul meu, spuse Iosi.
— Mda, prietenul lui, am zis.
— Şi ce cauţi?
 — Ca să-ţi spun drept aş vrea să nu mai fiu nevoit
să mai stau mult spânzurat de stânca asta, încep să-mi
amorţească degetele.
— Mda, spuse Iosi.
— Mda, am zis şi eu.
— Găsiţi-vă şi voi vreo două văgăuni în stâncă. Sunt câteva goale. Yoghinii
Ramată şi Mahara au trecut deja la următoarea renaştere.
— Dacă ştii unde am putea găsi ceva de mâncare, ţi-am rămâne datori, spuse
Iosua. N-am mai mâncat de multă vreme. Şi n-avem nici un ban.
— E timpul pentru prima ta lecţie, tinere Mesia. Şi mie mi-e foame. Adu-mi
un bob de orez.
I
osua şi cu mine ne-am căţărat pe stâncă până am găsit două văgăuni, de fapt,
nişte peşteri minuscule care erau aproape una de alta şi la o înălţime suficient de
mică faţă de plajă cât să nu ne omoare o eventuală căzătură. Ambele văgăuni
fuseseră scobite în stânca tare şi erau late doar cât să te poţi întinde, înalte doar
370
371
cât să te poţi ridica în picioare şi adânci doar cât să te ferească de ploaie, cu
condiţia ca ploaia să cadă drept în jos. Odată instalaţi, mi-am scotocit în desagă
până am găsit trei boabe vechi de orez, care ajunseseră într-o cusătură. Le-am
pus în strachină, apoi m-am întors la văgăuna lui Melchior cu strachina în dinţi.
— N-am cerut o strachină, spuse Melchior.
Iosua ocolise deja stânca şi stătea lângă yoghin, cu
picioarele bălăngănindu-i-se în gol. în poală avea un pescăruş.
— Prezentarea face jumătate de masă, am zis, citând
ceva ce-mi spusese Lumi la un moment dat.
Melchior adulmecă boabele de orez, apoi culese unul şi-1 ţinu între vârfurile
degetelor lui osoase.
— E crud.
— Da, aşa e.
— Nu-1 putem mânca crud.
— Ei, l-aş fi servit aburind cu un grăunte de sare şi o moleculă de ceapă
verde, dac-aş fi ştiut că-1 preferi aşa. (Da, aveam molecule pe vremea aia. Ciocu'
mic.)
— Foarte bine, va trebui să ne mulţumim cu atât.
Sfântul îşi puse în poală strachina cu boabele de
orez, apoi închise ochii. începu să răsufle tot mai rar şi, după o clipă, păru să
nu mai răsufle deloc.
 Eu şi Iosua am aşteptat. Şi ne-am uitat unul la altul. Şi Melchior tot nu se
mişca. Pieptul lui scheletic nu se ridica să răsufle. Eram lihnit şi istovit, dar am
aşteptat. Iar sfântul nu s-a mişcat timp de aproape un ceas. Gândindu-mă la
văgăunile de pe stâncă recent eliberate, eram niţel îngrijorat că Melchior ar fi
putut cădea victimă unui soi de molimă agresivă care dădea iama-n yoghini.
— E mort? am întrebat.
— Nu-mi dau seama.
— Trage-i un ghiont.
- Nu, e învăţătorul meu, un om sfânt. Nu-i trag un ghiont.
— E de neatins.
Ironia se dovedi prea puternică pentru Iosua, aşa că-i trase un ghiont.
Yoghinul deschise imediat ochii, arătă spre mare şi strigă:
— Uite, un pescăruş!
Ne-am uitat. Când ne-am uitat înapoi, yoghinul ţinea în mână o strachină
plină cu orez.
— Na, du-te şi fierbe-1 pe ăsta.
Astfel începu instruirea lui Iosua în căutarea a ceva ce Melchior numea
Scânteia Divină. Sfântul era aspru cu mine, dar faţă de Iosua avea resurse
infinite de răbdare şi în scurt timp deveni limpede că, încercând să iau parte la
pregătirea lui Iosua, îl ţineam practic pe loc. Aşa că în cea de-a treia dimineaţă
de când locuiam pe stâncă, am tras o pişare îndelungată şi satisfăcătoare peste
buza prăpastiei (şi există oare ceva mai satisfăcător decât să te pişi dintr-un loc
înalt?), apoi am coborât pe plajă şi m-am îndreptat spre cel mai apropiat oraş, ca
să caut de lucru. Chiar dacă Melchior putea încropi o masă din trei boabe de
orez, râcâisem toate boabele rătăcite atât din desaga mea, cât şi din desaga lui
Iosua. Poate că yoghinul era în stare să te înveţe sa te îndoi şi să-ţi lingi propriile
boaşe, dar nu consideram că e un lucru deosebit de hrănitor.
Oraşul se numea Nicobar şi era de două ori cât Sefo-risul ţării mele natale,
cam la vreo douăzeci de mii de locuitori, dintre care cei mai mulţi păreau să-şi
câştige traiul pe mare ca pescari, neguţători ori constructori de corăbii. După ce
m-am interesat în doar câteva locuri, mi-am dat seama că de data asta nu lipsa de
pricepere mă împiedica să-mi câştig traiul, ci sistemul de caste. Se întindea în
societate mult mai adânc decât îmi spusese Rumi. Subcastele celor patru caste
mari impuneau
372
373
ca, dacă te năşteai pietrar, fiii tăi să devină pietrari, ca şi fiii fiilor tăi şi ţi-era
sortit prin naştere să nu faci niciodată altă meserie, oricât de priceput sau de
nepriceput ai fi fost la ea. Dacă te năşteai bocitoare sau vrăjitor, bocitoare sau
vrăjitor aveai să mori, şi singura cale de a scăpa de moarte sau de vrăji era să
mori şi să te reincarnezi în altceva. Singura calificare care nu părea să necesite
apartenenţa la vreo castă era aceea de prostul satului, dar după toate aparenţele,
hinduşii păreau să atribuie rolul ăsta sfinţilor mai excentrici, aşa că n-am găsit
nici un post liber în domeniu. Aveam cu mine strachina şi experienţa strângerii
de pomeni de la mănăstire, aşa că mi-am exersat talentele de cerşetor, dar
imediat cum puneam ochii pe un colţişor propice, de îndată apărea un individ
şchiop şi orb care să-mi fure muşteriii. La sfârşitul după-amiezii aveam o singură
monedă minusculă de aramă, iar mai-marele branşei cerşetorilor venise să mă
prevină că, dacă o să mă mai prindă vreodată cerşind în Nicobar, avea să se
asigure că voi fi primit în branşă prin extirparea imediată a braţelor şi picioarelor
mele.
Am cumpărat o mână de orez din piaţă şi tocmai mă furişam afară din oraş,
cu strachina înainte şi cu capul plecat, ca un călugăr destoinic, când mi-au apărut
în faţă nişte degeţele nespus de delicate, cu unghii mov lăcuite, care se continuau
cu un picior graţios, cu o gleznă elegantă care zornăia de brăţări de aramă, cu o
pulpă ispititoare, împodobită cu modele din henna încâlcite precum dantela, iar
de acolo am ţinut-o pe linia cusăturii unei fuste viu colorate până la un buric
împodobit cu nestemate, de-acolo la nişte sâni plini înveliţi în mătase galbenă,
apoi la nişte buze ca prunele, la un nas lung şi drept ca al unei statui romane şi la
nişte ochi mari şi căprui, fardaţi cu albastru şi conturaţi ca să arate mari cât cei
de tigru. M-au absorbit înăuntrul lor.
— Eşti străin, spuse ea.
Un deget lung pe piept mă ţintui locului. Am încercat să-mi ascund strachina
cu orez în cămaşă şi, într-o fabuloasă demonstraţie de îndemânare, am sfârşit
prin a-mi vărsa boabele pe pieptar.
— Sunt din Galileea. Din Israel.
— N-am auzit în viaţa mea de aşa ceva. E departe? îşi vârî mâna în cămaşa
mea şi începu să culeagă
boabele de orez care mi se prinseseră în brâu, trecând cu unghia peste
muşchii stomacului meu şi dând drumul boabelor în strachină, unul câte unul.
— Foarte departe. Am venit aici cu prietenul meu ca să dobândim învăţături
sacre şi străvechi, cam aşa ceva.
— Cum te cheamă?
— Biff - sau Levi, zis şi Biff. în Israel e la ordinea zilei chestia asta cu „zis
şi".
— Vino cu mine, Biff, o să-ţi arăt eu nişte învăţături străvechi şi sacre.
Se agăţă cu degetul de brâul meu şi se îndreptă spre o uşă din apropiere,
convinsă pe deplin, dintr-un motiv sau altul, că aveam s-o urmez.
 înăuntru, printre perne colorate împrăştiate pe podele şi covoare groase cum
nu mai văzusem de când plecasem din fortăreaţa lui Baltazar, se înălţa un pupitru
sculptat, din lemn de camfor, pe care stătea deschis un codice mare. Cartea era
legată în alamă filigranată cu argint şi aramă, iar paginile erau dintr-un
pergament fin cum nu mai văzusem niciodată.
Femeia m-a împins spre carte şi a rămas cu mâna pe spatele meu în timp ce
mă uitam peste pagina deschisă. Scrisul de mână era aurit şi cu atâtea înflorituri
că abia reuşeam să desluşesc cuvintele, ceea ce oricum nu conta, pentru că ceea
ce mi-a atras atenţia a fost ilustraţia. Un bărbat şi o femeie, despuiaţi, amândoi
perfecţi. Bărbatul o ţinea pe femeie pe burtă pe un
374
375
covor, cu picioarele cocoţate pe umerii lui şi braţele la spate în timp ce o
penetra. Am încercat să-mi invoc pregătirea şi disciplina budistă ca să nu mă fac
de râs în faţa femeii necunoscute.
— învăţătură străveche şi sacră, spuse ea. Cartea a fost un dar de la un
muşteriu. Kama Sutra, aşa se numeşte. Aforisme despre dorinţă.
— Buddha a zis că dorinţa e sursa tuturor suferinţelor, am zis, simţindu-mă
ca maestrul kung fu care ştiam că sunt.
— Par ei să sufere?
— Nu.
Am început să tremur. Fusesem privat prea multă vreme de tovărăşia
femeilor. De mult prea multă vreme.
— Ai vrea să încerci aşa ceva? Suferinţa asta. Cu mine?
— Da, am zis.
Tot antrenamentul, toată disciplina, tot controlul, duse au fost cu o vorbă.
— Ai douăzeci de rupii ?
— Nu.
— Atunci suferă, spuse ea şi se retrase.
— Vezi, ţi-am spus eu.
Apoi o luă spre uşă, lăsând în urmă o dâră parfumată de santal şi trandafiri,
unduindu-şi şoldurile în semn de adio tot timpul cât i-a luat să străbată camera,
cu brăţările de la mâini şi glezne zornăind ca nişte clopoţei minusculi dintr-un
templu, care mă chemau să mă-nchin la tainicul ei sălaş. La uşă a încovoiat un
deget, ca semn s-o urmez afară şi aşa am făcut.
— Mă cheamă Caşmir, spuse ea. Să vii înapoi. O
să-ţi dau învăţătură străveche şi sacră. Pagină cu pa
gină. Douăzeci de rupii bucata.
Mi-am luat idioţeniile jalnice şi inutile de boabe de orez şi m-am întors la
sfinţii, idioţii, inutilii, idioţii mei tovarăşi bărbaţi de pe stâncă.
376
— Am adus nişte orez, i-am spus lui Iosua după ce
m-am căţărat până la văgăuna mea de pe stâncă. Mel-
chior poate face şmecheria lui cu orezul şi o să ne
ajungă pentru cină.
Iosi stătea pe marginea văgăunii, cu picioarele îndoite în poziţia lotus şi
mâinile în mudra milostivului Buddha.
— Melchior propovăduieşte calea spre Scânteia Di-vină, spuse Iosua. Mai
întâi trebuie să linişteşti mintea. De-aia e nevoie de atâta disciplină fizică, de
atenţie la respiraţie, trebuie să ai un control atât de desăvârşit încât să vezi
dincolo de iluzia trupului.
— Şi cu ce diferă asta de ce-am făcut la mănăstire?
— E o diferenţă subtilă, dar există. Acolo, mintea se înălţa pe valul acţiunii,
puteai medita pe stâlpii de antrenament, când trăgeai cu arcul, când luptai. Nu
exista un scop, pentru că n-aveai unde să fii decât în clipă. Aici, scopul e să vezi
dincolo de clipă, până la suflet. Cred că întrezăresc ceva. învăţ poziţiile.
Melchior zice că un yoghin desăvârşit poate să-şi strecoare tot trupul printr-un
inel de mărimea capului său.
— O treabă excelentă, Iosi. Folositoare. Acum dă-mi voie să-ţi povestesc
despre femeia asta pe care am cunoscut-o. Am sărit aşadar pe pragul văgăunii lui
Iosua şi m-am apucat să-i spun ce făcusem în ziua aia, despre femeie, Kama
Sutra şi părerea mea cum că asta s-ar putea să fie taman soiul de învăţătură
spirituală străveche care nu i-ar strica unui tânăr Mesia.
— O cheamă Caşmir, ceea ce înseamnă pufos şi scump.
— Dar e o prostituată, Biff.
— Prostituatele nu te deranjau când mă puneai să te ajut să te instruieşti într-
ale sexului.
— Nici acum nu mă deranjează, singura chestie e că n-ai nici un ban. «*
— Am senzaţia că mă place. Cred că s-ar putea să mă rezolve pro bono, dacă
pricepi ce vreau să zic. I-am tras un cot în coaste şi i-am făcut cu ochiul.
377
— Vrei să zici pentru binele public. Nu mai ştii latineşte? Pro bono înseamnă
„pentru binele public".
— O, am crezut că înseamnă altceva. N-o să mă rezolve pentru aşa ceva.
— Nu, probabil că nu, spuse Iosi.
A
şa că primul lucru pe care l-am făcut a doua zi a fost să mă întorc la Nicobar,
hotărât să găsesc de lucru, dar pe la ora prânzului m-am pomenit şezând pe
stradă, lângă unul din puştii orbi fără picioare. Strada era ticsită de negustori care
se tocmeau, băteau palma, dădeau bani gheaţă pe bunuri şi servicii, iar puştiul
câştiga o avere din mărunţiş. Am fost uluit cât se strânsese în strachina puştiului;
trebuie sa fi fost acolo suficient cât pentru trei pagini din Kama Sutra. Nu c-aş fi
furat de la un puşti orb.
— Auzi, şmechere, pari niţel cam obosit, vrei să am eu grijă de strachina ta
cât faci tu o pauză?
— Ia-ţi mâna de-acolo ! Puştiul mă prinse de încheie-tură (pe mine, maestrul
de kung fu). Era rapid. îmi dau seama ce faci.
— Gata, bine, ce-ar fi să-ţi arăt nişte trucuri de magie? Un mic număr de
dexteritate?
— O, ce mai distracţie. Sunt orb.
— Ascultă, hotărăşte-te.
— O să-1 chem pe mai-marele branşei dacă nu te cari.
Aşa că m-am cărat, abătut, înfrânt - fără bani nici
cât să-mi ajungă ca să mă uit peste un colţ de pagină din Kama Sutra. M-am
târât înapoi la stânci, m-am căţărat în văgăuna mea şi am hotărât să mă consolez
cu nişte orez rece rămas de la cina din seara precedentă. Am deschis desaga şi...
— Aaaa! am sărit îndărăt. Iosi, ce cauţi acolo?
Şi iată-1, cu seninul lui chip familiar de Iosua şi
încadrat de-o parte şi de alta de tălpi, ca nişte urechi
378
mari, cu câteva vertebre la vedere, o mână, flaconul meu amuletă cu yin-
yang şi un borcan de smirnă.
— Ieşi de-acolo. Cum ai intrat acolo?
Am mai vorbit despre desagii noştri. Grecii le spuneau traiste, cred că voi le-
aţi spune genţi de voiaj. Erau din piele, aveau o curea lungă pe care o aruncam
pe umăr şi presupun că, dacă m-aţi fi întrebat înainte, v-aş fi zis că, la nevoie,
puteai vârî un om înăuntru, dar numai pe bucăţi.
— Melchior m-a învăţat. Mi-a luat toată dimineaţa să intru aici. M-am gândit
să-ţi fac o surpriză.
— Ţi-a reuşit. Acum poţi să ieşi?
— Nu cred. Cred că am şoldurile dislocate.
— Bine, unde mi-e pumnalul de sticlă neagră?
— E pe fundul sacului.
— De ce-am fost oare sigur că ai să spui asta?
— Dacă mă scoţi din desagă, o să-ţi arăt ce-am mai învăţat. Melchior m-a
învăţat cum să înmulţesc orezul.
După câteva minute stăteam cu Iosua pe marginea văgăunii mele şi eram
asaltaţi de pescăruşi. Pescăruşii erau atraşi de uriaşul morman de orez fiert care
se ridica între noi şi margine.
— Asta-i cel mai incredibil lucru pe care l-am văzut
în viaţa mea.
Doar că, de fapt, nu izbuteai să vezi cum se face. în clipa asta aveai o mână
de orez, iar în următoarea clipă, o baniţă.
— Melchior zice că de obicei yoghinilor le trebuie mult mai mult timp până
învaţă să manipuleze astfel materia.
— Mai mult însemnând cât?
— Treizeci, patruzeci de ani. în cele mai multe cazuri, dau ortul popii înainte
să înveţe.
— Deci e ca tămăduirea. Face parte din, ăă, moşte-nirea ta?
379
— Nu e ca tămăduirea, Biff. Asta se poate deprinde,
dacă există suficient timp.
Am aruncat un pumn de orez în aer, pentru câţiva
pescăruşi.
— Iţi propun o chestie. E clar că Melchior nu mă
place, aşa că n-o să mă înveţe nimic. Hai să facem
schimb de învăţături.
I
-am adus orez lui losua, l-am pus să-1 înmulţească, am vândut surplusul la
piaţă şi într-un final am început să fac negoţ cu peşte în loc de orez, pentru că
scoteam douăzeci de rupii din mai puţine drumuri. Dar mai întâi i-am cerut lui
losua să vină cu mine în oraş. Ne-am dus la piaţă, care era ticsită de negustori
care se tocmeau, băteau palma, dădeau bani gheaţă pe bunuri şi servicii şi,
undeva la margine, un cerşetor orb fără picioare făcea o avere din mărunţiş.
— Şmechere, aş vrea să ţi-1 prezint pe prietenul
meu losua.
— Nu mă cheamă Şmechere, spuse milogul.
După jumătate de oră, Şmecherul îşi recăpătase
vederea şi, în mod miraculos, picioarele lui retezate se regeneraseră.
— Nenorociţilor! spuse Şmecherul în timp ce o lua la fugă pe picioare noi,
curate şi rozalii.
— Du-te cu Dumnezeu, spuse losua.
— Acum o să vedem noi cât de uşor e să câştigi o pâine! am strigat în urma
puştiului.
— Nu părea foarte bucuros, spuse Iosi.
— Abia învaţă să se exprime. Lasă-1 pe el, sunt şi alţii care suferă.
 Şi s-a brodit aşa fel încât losua din Nazaret să umble printre ei, tămăduindu-i
şi făcând minuni şi toţi copilaşii orbi din Nicobar au văzut iarăşi şi toţi ologii s-
au ridicat şi au umblat.
Căcăcioşi amărâţi.
Ș
i astfel începu schimbul de învăţătură: ce învăţam eu de la Caşmir şi din
Kama Sutra contra ceea ce învăţa losua de la Melchior, omul sfânt. în fiecare
dimineaţă, înainte să mă duc în oraş şi înainte ca losua să se ducă să înveţe de la
mentorul lui, ne întâlneam pe plajă şi împărtăşeam idei şi micul dejun. De obicei
nişte orez şi un peşte proaspăt, prăjit la foc. Ne lipsiserăm destulă vreme de
carne de animal, ne-am zis, în ciuda a ceea ce Melchior şi Gaspar se străduiseră
să ne înveţe.
— înzestrarea asta de a înmulţi darul hranei -închipuieşte-ţi ce putem face
pentru neamul lui Israel, pentru lumea întreagă.
— Da, Iosi, căci stă scris: „Dă-i omului un peşte şi are ce mânca o zi, dar
învaţă-1 pe om să fie peşte şi prietenii lui au ce mânca o săptămână".
— Nu stă scris aşa ceva. Unde scrie asta?
— Amfibieni cinci-şapte.
— Nu există nici un nenorocit de Amfibian în Biblie.
— Ploaia de broaşte. Ha! Te-am păcălit!
— De când n-ai mai luat-o tu pe cocoaşă?
— Scuteşte-mă. N-ai voie să loveşti pe nimeni, trebuie să fii complet împăcat
cu toate făpturile Domnului, ca să-1 găseşti pe Scânteie, Duhul Minune.
— Scânteia Divină.
— Mă rog, se... au. O, minunat, şi eu ce-ar trebui să fac acum, să dau şi eu în
Mesia?
— întoarce obrazul celălalt. Haide, întoarce-1.
C
um spuneam, astfel începu străluminatul schimb de învăţături sfinte şi
străvechi:
Stă scris în Kama Sutra:
Când femeia îşi răsuceşte degetele mici de la picioare în părul de la
subsuoara bărbatului, iar bărbatul sare într-un picior, ţinând femeia în echili-bru
pe lingamul său şi un putinei de unt, poziţia
380
381
rezultată se cheamă „Rinocer ţinând în echilibru o gogoaşă cu gem".
— Ce-i aia gogoaşă cu gem? întrebă losua.
— Nu ştiu. E un termen vedic pierdut în negura vremurilor, dar despre care
se zice că ar fi avut o mare însemnătate pentru păstrătorii legii.
— A.
Stă scris în Katha Upanişad:
Dincolo de simţuri sunt lucrurile şi dincolo de lucruri e mintea. Dincolo de
minte e raţiunea pură, iar dincolo de raţiune e Spiritul din om.
— Ce vrea să însemne chestia asta?
— Va trebui să chibzuieşti la asta, dar înseamnă că există ceva veşnic în toată
lumea.
— Asta-i grozav. Ce-i cu tipii care stau pe paturi de cuie?
— Yoghinul trebuie să-şi părăsească trupul dacă vrea să cunoască spiritul.
— Deci iese prin găurelele de pe spate?
— Hai s-o luăm de la capăt.
Stă scris în Kama Sutra:
Când bărbatul unge cu ceară de carnuba yoni-ul femeii şi-1 lustruieşte cu o
cârpă moale sau cu un şerveţel de papirus până când dobândeşte un lustru ca de
oglindă, atunci se numeşte „Pregătirea man-gustei pentru vânzare".
— Uite, ea-mi vinde bucăţi de pergament din piele
de oaie şi de fiecare dată, după ce ne facem treaba, am
voie să copiez desenele. O să le leg pe toate laolaltă şi
o să-mi fac propriul meu codice.
382
— Ai făcut tu asta? Pare dureros.
— Asta mi-o zice tipul pe care a trebuit să-1 scot ieri dintr-un urcior de vin
cu ciocanul.
— Mda, mă rog, nu s-ar fi întâmplat dacă aş fi ţinut minte să-mi dau umerii
cu unsoare, aşa cum m-a învăţat Melchior. losua întoarse desenul, ca să-1 vadă
din alt unghi. Eşti sigur că nu doare?
— Nu, dacă-ţi fereşti fundul de arzătoarele de tămâie, nu doare.
— Nu, mă refeream la ea.
— O, ea. Ei, cine să ştie? O s-o întreb.
Stă scris în Bhagavad Gita:
Sunt nepărtinitor cu toate făpturile şi nici una nu mi-e nesuferită sau dragă,
dar oamenii credincioşi mie sunt în mine, iar eu sunt în ei.
— Ce-i Bhagavad Gita ?
— E un poem lung în care zeul Krishna îl povă-ţuieşte pe războinicul
Arjuna, în timp ce-şi mână carul în luptă.
— Zău, şi ce-1 povăţuieşte?
— II povăţuieşte să nu regrete că ucide duşmanii, căci, practic, ei sunt deja
morţi.
 — Ştii ce-1 povăţuiam eu, dacă eram zeu? îl povă-ţuiam să pună pe altcineva
să mâne pacostea aia de car. Adevăratul zeu n-ar fi acceptat în ruptul capului să
mâne un car.
— Ei, trebuie s-o iei ca pe o parabolă, că altfel cam duhneşte a zei falşi.
— Zeii falşi nu aduc noroc poporului nostru, Iosi. Atrage după sine - ştiu şi
eu - mustrări. Suntem omorâţi şi cădem în robie când ne-ncurcăm cu ei.
— O să fiu atent.
383
Stă scris în Kama Sutra:
Când femeia se reazemă de masă şi inhalează aburul ceaiului de eucalipt,
gargarisindu-se în acest timp cu un amestec de lămâie, apă şi miere, iar bărbatul
ia femeia de urechi şi o pătrunde pe la spate, în timp ce se uită pe geam la fata de
peste drum care-şi agaţă rufele la uscat, această poziţie poartă numele de „Tigru
neatent făcând fărâme un ghem de blană".
— Pe asta n-am găsit-o în carte, aşa că mi-a dictat-o din memorie.
— Caşmir e studioasă, nu glumă.
— Avea guturai, s-a învoit să ţină lecţia cu mine. Cred că încep să i se
aprindă călcâiele după mine.
— Nici că se putea altfel, eşti un băiat tare fermecător.
— Ei, mulţumesc, losi.
— Cu plăcere, Biff.
— Bine, zi-mi de trebşoara ta cu yoga.
Stă scris în Bhagavad Gita:
Aşa cum vântul pe-ntinsuri călător e mereu prezent în spaţiu, tot astfel în
mine există toate făpturile. Luaţi aminte, acesta e adevărul!
— Cu poveţe de-astea se vine când cineva pleacă la
luptă? M-aş fi aşteptat de la Krishna să spună chestii
de felul: „Păzea, o săgeată! Capu' la cutie!".
— Te-ai fi aşteptat, oftă Iosua.
Stă scris în Kama Sutra:
Poziţia „Maimuţă bipedă care adună nuci de cocos" se înfăptuieşte atunci
când femeia îşi înfige degetele în nările bărbatului şi execută din şolduri o
mişcare zbânţuită, iar bărbatul mângâie ferm
omuşorul femeii cu degetele mari de la mâini, rotin-du-şi în acelaşi timp
lingamul în jurul yom-ului ei în direcţia inversă celei în care se învârtejeşte apa
într-un şanţ de scurgere. (S-a constatat că apa se învârtejeşte în şanţurile de
scurgere în direcţii diferite în locuri diferite. E un mister, dar o bună soluţie
empirică de a pune cu succes în practică „Maimuţa bipedă" este să te roteşti pur
şi simplu în direcţia inversă celei în care se învârtejeşte propriul tău şanţ de
scurgere.)
— Faci progrese la desen, spuse Iosua. în primul am avut impresia că femeia
are coadă.
— Folosesc tehnicile de caligrafie pe care le-am învăţat la mănăstire, doar că
pentru a desena oameni, losi, eşti sigur că nu te deranjează să vorbeşti despre
toate chestiile astea când n-o să-ţi fie niciodată îngăduit să le faci?
— Nu, e interesant. Nici pe tine nu te deranjează când vorbesc despre Rai,
nu?
— Ar trebui?
— Uite, un pescăruş!
Stă scris în Katha Upanishad: Pentru omul care 1-a cunoscut, străluceşte
lumina adevărului. Pentru cel care nu 1-a cunoscut, e întuneric, înţeleptul care 1-
a văzut în orişicare fiinţă nemuritor va fi când va părăsi această viaţă.
— Asta căutai, ăă, Scânteia aia Divină sau cum îi zice ?
— Nu-i de mine, Biff.
— losi, nu-s un sac de nisip. Nu mi-am irosit tot timpul cu studiul şi
meditaţia fără să fi întrezărit măcar niţel veşnicia.
— E bine de ştiut.
384
385
— Normal că e util şi să apară îngerii şi să faci tu minuni şi de-alde astea.
— Ei, da, presupun că e.
— Dar nici asta nu-i rău. Ne putem folosi de aşa ceva când ajungem acasă.
— Habar n-ai despre ce vorbesc, nu-i aşa?
— Sunt total pe dinafară.
P
regătirea noastră a mai continuat încă doi ani înainte să văd semnul care ne-a
chemat acasă. Acolo, pe malul mării, viaţa era lentă, dar plăcută. Iosua deveni tot
mai priceput la înmulţirea hranei şi, deşi insista să ducă o viaţă austeră, ca să
poată rămâne detaşat de lumea materială, eu am reuşit să pun ceva bani deoparte,
în afară de faptul că mi-am plătit lecţiile, am reuşit să-mi decorez văgăuna (nişte
desene erotice, draperii, nişte perne de mătase, nu mare lucru) şi să cumpăr
câteva articole personale cum ar fi o nouă desagă, o călimară de piatră, un set de
pensule şi o elefănţică. Am botezat elefănţică Vana, care în sanscrită înseamnă
„vânt" şi, deşi şi-a dobândit cu vârf şi îndesat dreptul de a purta acest nume,
trebuie să spun cu regret că asta nu s-a datorat vitezei ei năvalnice. Nu era greu
s-o hrănim pe Vana cu harul lui Iosua de a transforma o mână de iarbă într-un
câmp de nutreţ, dar oricât s-ar fi străduit Iosua s-o înveţe yoga, tot n-a reuşit să
intre în văgăuna mea. (L-am îmbărbătat pe Iosua spunându-i că urcuşul şi nu
nepriceperea sa ca guru o descurajase pe Vana. „Dac-ar avea degete, Iosi, chiar
în clipa asta s-ar culcuşi aici, cu mine şi cu pescăruşii.") Vanei nu-i plăcea să stea
pe plajă când venea fluxul şi o înnămolea în nisip, aşa că stătea pe o pajişte chiar
deasupra stâncii. Adora totuşi să înoate şi, uneori, în loc să străbat plaja, călare
pe ea, taman până la Nicobar, o puneam să înoate în port chiar sub nivelul
386
apei, numai cu trompa la suprafaţă şi cu mine cocoţat pe fruntea ei.
— Uită-te, Caşmir, merg pe apă! Merg pe apă!
Atât de nerăbdătoare era senzuala mea prinţesă să
se bucure de îmbrăţişarea mea încât, în loc să se minu-neze de spectacol ca
toţi ceilalţi localnici, nu putea să răspundă decât:
— Parchează elefantul în spate.
(Primele daţi când a spus asta, am crezut că se referea la o poziţie din Kama
Sutra care ne scăpase, poate că se lipiseră nişte pagini între ele, dar s-a dovedit
că nu era cazul.)
Eu şi Caşmir am devenit destul de apropiaţi în timp ce studiile mele
progresau. După ce am parcurs de două ori toate poziţiile din Kama Sutra,
Caşmir a putut trece la nivelul următor, introducând în amorul nostru disciplina
tantrică. Deveniserăm atât de iscusiţi într-ale contemplativei arte a acuplării încât
chiar şi în focurile pasiunii, Caşmir putea să-şi lustruiască bijuteriile, să-şi
numere banii, ba chiar să şi clătească vreo câteva piese de lenjerie. Cât despre
mine, ajunsesem să stăpânesc atât de bine disciplina ejaculării controlate încât
adesea eram deja la jumătatea drumului către casă când se producea eliberarea.
Şi tot când mă întorceam acasă de la Caşmir - căci o tăiasem cu Vana prin
piaţă, ca să le arăt prietenilor mei foşti cerşetori rodul de care se poate bucura
omul disci-plinat şi de caracter (şi anume că eu aveam un elefant, iar ei nu) - am
văzut, conturată pe zidul unui templu al lui Vishnu, o pată de apă murdară,
pricinuită de condens, mucegai şi praful împrăştiat de vânt, care înfăţişa chipul
Măriei, mama celui mai bun prieten al meu.
— I "\a, ea face chestii din astea, spuse Iosua când m-am
J_-/împleticit peste pragul văgăunii lui şi i-am dat
vestea. (El şi Melchior meditaseră, iar moşul, ca de
387
obicei, părea mort.) Când eram mici făcea aşa tot timpul. Ne trimitea pe mine
şi pe lacov peste tot, ca să spălăm pereţii înainte să vadă lumea. Uneori, chipul ei
apărea într-un desen de picături de apă în colb sau pieliţele strugurilor cădeau tot
aşa, într-un desen, după ce erau scoase din teasc. De obicei era pe pereţi.
— Nu mi-ai spus niciodată chestia asta.
— N-aveam cum să-ţi spun. La cum o venerai tu, ai fi transformat desenele
în altare.
— Deci erau desene nud?
Melchior îşi drese glasul şi ne-am uitat amândoi la el.
— Iosua, ori mama ta, ori Dumnezeu ţi-a trimis un
mesaj. Nu contează cine 1-a trimis, mesajul e acelaşi.
E vremea să mergi acasă.
U
rma să plecăm spre miazănoapte a doua zi dimineaţa, iar Nicobar era către
miazăzi, aşa că l-am lăsat pe Iosua să strângă lucrurile noastre pe Vana cât eu m-
am dus în oraş să-i dau vestea lui Caşmir.
— Vai de mine, spuse ea, înapoi până hăt, în Gali-leea. Ai bani de drum?
— O brumă.
— Dar nu la tine?
— Nu.
— Ei, bine atunci. Pa.
Pot să jur că am văzut o lacrimă în colţul ochiului ei când a închis uşa.
A doua zi de dimineaţă, cu Vana încărcată cu dese-XAjiele şi uneltele mele
de artist; pernele, draperiile şi covoarele mele; ibricul meu de cafea din alamă,
stre-curătoarea mea de ceai şi arzătorul meu de tămâie; perechea mea de
manguste (manguşti ?) pentru prăsilă, cuşca lor de bambus, setul meu de tobe şi
umbrela mea; halatul meu de mătase, pălăria de soare, pălăria de
ploaie, colecţia de figurine erotice sculptate şi strachina lui Iosua, ne-am
adunat pe plajă ca să ne luăm rămas-bun. Melchior stătea în faţa noastră, cu
peticul lui la brâu, cu vântul biciuindu-i vârfurile bărbii albe şi părul care-i
încadra faţa ca nişte nori fioroşi. Nu era nici urmă de tristeţe pe chipul lui, dar
până la urmă se străduise toată viaţa să se detaşeze de lumea materială, din care
noi făceam parte. Reuşise deja cu multă vreme în urmă.
Iosua schiţă un gest ca şi cum ar fi vrut să-1 îmbră-ţişeze pe bătrân, dar apoi
se mulţumi să-i tragă un ghiont în umăr. Atunci şi numai atunci l-am văzut pe
Melchior zâmbind.
— Dar nu m-ai învăţat tot ce trebuie să ştiu, spuse Iosi.
— Ai dreptate, nu te-am învăţat nimic. Nu puteam să te învăţ nimic. Tot ceea
ce trebuia să ştii era deja acolo. Aveai nevoie doar de cuvântul potrivit. Unii au
nevoie de Kali şi de Shiva ca să distrugă lumea, astfel încât să poată vedea
dincolo de iluzie divinul din ei, alţii au nevoie de Krishna ca să-i ducă în locul
unde să poată percepe veşnicia din ei. Alţii pot percepe Scânteia Divină în ei
înşişi înţelegând, prin iluminare, că scânteia sălăşluieşte în toate cele ce sunt şi în
acest lucru află înfrăţire. Dar pentru că Scânteia Divină sălăşluieşte în toţi, asta
nu înseamnă că toţi o vor descoperi. Dharma ta nu-i să înveţi, Iosua, ci să-i înveţi
pe alţii.
— Cum să-i învăţ pe fraţii mei despre Scânteia Divină? înainte să răspunzi,
nu uita că vorbim şi despre Biff.
— Nu trebuie decât să găseşti cuvântul potrivit. Scânteia Divină e infinită, nu
şi calea spre ea. începutul căii e cuvântul.
— De-aia aţi urmat voi steaua, tu, Baltazar şi Gas-par? Ca să găsiţi calea
către Scânteia Divină din toţi
388
389
oamenii ? Din acelaşi motiv pentru care am venit eu la tine?
— Noi suntem căutători. Tu eşti ceea ce căutăm, losua. Tu eşti sursa.
Sfârşitul e divinitate, la început e cuvântul. Tu eşti cuvântul.
PARTEA A V-A
Mielul
„Sunt uşor, acum zbor, pe mine mai prejos de mine mă văd, acum dănţuieşte
un zeu prin mine." Friedrich Nietzsche
390
Capitolul 23
Am luat-o, călare pe Vana, spre miazănoapte, către Drumul Mătăsii, ocolind
marele deşert indian care era cât pe ce să nimicească trupele lui Alexandru cel
Mare, care se întorceau în Persia după ce cuceriseră jumătate din lumea
cunoscută, cu trei secole în urmă. Deşi am fi câştigat o lună dacă am fi tăiat-o
prin deşert, Iosua nu era convins că va putea să adune destulă apă pentru Vana.
Omul ar trebui să înveţe din lecţiile istoriei şi, deşi am stăruit că oamenii lui
Alexandru erau probabil osteniţi după atâtea cuceriri, în timp ce Iosua şi cu mine
nu facuserăm, practic, decât să zăcem pe plajă timp de doi ani, el a insistat s-o
apucăm pe drumul mai puţin ostil către Delhi şi apoi spre miazănoapte către
Pakistanul de azi, până când dădeam iarăşi de Drumul Mătăsii.
Mergeam de ceva timp pe Drumul Mătăsii când mi s-a părut că primesc un
nou mesaj de la Măria. Ne opriserăm pentru un scurt răgaz de odihnă. Când am
pornit iar la drum, s-a nimerit ca Vana să calce în locul unde tocmai îşi făcuse
treaba, iar grămăjoara a fost turtită într-o formă care semăna perfect cu un chip
de femeie, rahat întunecat la culoare pe fondul colbului cenuşiu deschis.
— Uite, Iosi, alt mesaj de la mama ta.
Iosi aruncă o privire, apoi se uită în altă parte.
— Aia nu-i mama.
393
— Dar uită-te, în rahatul de elefant e un chip de femeie.
— Ştiu, dar nu e mama mea. E deformat din cauza mediului. Nici măcar nu
seamănă cu ea. Uită-te la ochi.
A trebuit să mă caţăr pe spinarea elefantului ca să văd desenul din alt unghi.
Avea dreptate, nu era mama lui.
— Cred că ai dreptate. Mediul a denaturat mesajul.
— Exact asta am zis şi eu.
— Presupun că seamănă, totuşi, cu mama cuiva.
Pentru că am ocolit deşertul, ne-a luat aproape două
luni să ajungem la Kabul. Deşi Vana era cutezătoare cu pasul, era, aşa cum
am mai pomenit, o căţărătoare nu foarte agilă, aşa că am fost adesea nevoiţi să
facem lungi ocoluri ca s-o trecem prin munţii Afganistanului. Şi eu, şi Iosi ştiam
că, odată ajunşi la Kabul, n-o puteam lua cu noi în deşertul înalt şi stâncos, aşa
că am convenit să-i lăsăm elefantul lui Lumi, dacă aveam s-o găsim pe fosta
curtezană.
Ajunşi la Kabul, ne-am interesat în piaţă dacă ştia cineva ceva despre o
chinezoaică pe nume Picioruşe-mi-titele-ce-dănţuiesc-dansul-divin-al-
orgasmului-luminat, dar nimeni nu auzise de ea şi nici nu văzuse vreo femeie
care să se numească pur şi simplu Lumi. După o zi întreagă de cercetări, eu şi
Iosua eram pe punctul de a abandona căutarea prietenei noastre când mi-am adus
aminte ceva ce-mi spusese ea la un moment dat. Am întrebat un vânzător local
de ceai:
— Prin părţile astea stă cumva vreo femeie, probabil o femeie foarte avută,
care-şi spune Doamna Dragon sau aşa ceva?
— O, da, domnule, spuse omul, cutremurându-se ca şi cum o gânganie i s-ar
fi urcat în fugă pe gât. I se spune Cruda şi Afurisita Prinţesă Dragon.
394
- Simpatic nume, i-am spus lui Lumi când intram călare pe porţile masive de
piatră, în curtea palatului ei.
— Când eşti o femeie singură, nu strică să ai o repu
taţie care să ţi-o ia înainte, spuse Cruda şi Afurisita
Prinţesă Dragon.
Arăta aproape la fel ca în urmă cu nouă ani, la plecarea noastră, doar că
purta, poate, ceva mai multe bijuterii. Era minionă, delicată şi frumoasă. Era
îmbrăcată într-un strai alb de mătase, brodat cu dragoni, iar părul ei negru-
albăstrui îi atârna pe spate aproape până la genunchi, ţinut doar de o panglic
argintie ca să nu-i salte pe umeri când se întorcea.
— Drăguţ elefant, adăugă ea.
— E un dar, spuse Iosua.
— E minunat.
— Ai vreo două cămile în plus, Lumi ? am întrebat-o.
 — O, Biff, am sperat sincer că voi doi o să dormiţi cu mine diseară.
— Păi, eu n-aş zice nu, dar Iosi tot n-are liber la gogoşică.
— Nişte băieţi cumva? Am câţiva bărbaţi-copii pe care-i ţin prin preajmă
pentru, mă rog, înţelegeţi voi.
— Nici ăştia nu-s buni, spuse Iosua.
— O, Iosua, bietul şi micuţul meu Mesia. Pariez că nimeni nu ţi-a pregătit
mâncare chinezească nici anul ăsta de ziua ta, nu?
— Am mâncat orez, spuse Iosua.
— Ei, vom vedea ce poate face Afurisita Prinţesă Dragon ca să dreagă
busuiocul, spuse Lumi.
Ne-am dat jos de pe elefant şi ne-am îmbrăţişat vechea prietenă, apoi un
paznic încruntat, îmbrăcat în zale de bronz, o duse pe Vana la grajduri, iar patru
paznici înarmaţi cu lănci ne flancară în timp ce Lumi ne conducea în casa
propriu-zisă.
— O femeie singură? am întrebat, uitându-mă la
paznicii proţăpiţi la fiecare intrare.
395
— în inima mea, dragule, spuse Lumi. Ăştia nu-s prieteni, nici rude, nici
iubiţi, sunt tocmiţi.
— Asta să fie partea Afurisită a noului tău titlu? spuse Iosua.
— Aş putea să renunţ la ea, să rămân doar Cruda Prinţesă Dragon, dacă voi
doi aţi vrea să rămâneţi.
— Nu putem. Am fost chemaţi acasă.
Lumi încuviinţă din cap cu amărăciune şi ne conduse în bibliotecă (plină de
vechile cărţi ale lui Balta-zar), unde tineri şi tinere pe care Lumi îi cumpărase în
mod evident din China ne serviră cafeaua. M-am gândit la toate fetele, prietenele
şi amantele mele, ucise de demon cu atâta timp în urmă, şi mi-am înghiţit
cafeaua cu un nod în gât.
De mult nu-1 mai văzusem pe Iosua atât de surescitat. Se prea poate să fi fost
din pricina cafelei.
— Nici n-o să-ţi vină să crezi ce lucruri minunate
am învăţat de când am plecat de aici, Lumi. Despre
cum să fiu agentul schimbării (ştii, schimbarea e rădă
cina credinţei) şi despre compasiunea faţă de toţi şi
toate, căci fiecare suntem parte din altul şi, cel mai
important, că există un pic de Dumnezeu în fiecare
dintre noi - în India i se spune Scânteia Divină.
Bătu câmpii la modul ăsta un ceas întreg şi până la urmă îmi trecu şi mie
melancolia pe măsură ce mă molipseam de entuziasmul lui Iosua faţă de
lucrurile deprinse de la magi.
— Da, am adăugat, şi Iosi poate să se vâre într-o amforă obişnuită de vin.
Trebuie să-1 scoţi cu ciocanul, dar e un spectacol interesant.
— Şi tu, Biff ? mă întrebă Lumi, zâmbind în ceaşcă.
— Păi, după cină o să-ţi arăt o mică şmecherie pe care-mi place s-o numesc
„Bivol de apă jucându-se cu sâmburii de rodie".
— Sună...
— Stai liniştită, nu-i greu de învăţat. Am desene.
396
E
ram de patru zile în palatul lui Lumi, bucurându-ne de confort, mâncare şi
băutură aşa cum nu ne mai fusese dat de când o văzuserăm ultima oară. Eu aş fi
putut rămâne acolo pentru totdeauna, dar în dimineaţa celei de-a cincea zile,
Iosua apăru la intrarea dormitorului lui Lumi, cu desaga atârnată pe umăr. Nu
scoase o vorbă. Nici nu era nevoie. Am luat micul dejun cu Lumi, iar ea a ieşit
cu noi la poartă, să-şi ia rămas-bun.
— Mersi pentru elefant, spuse ea.
— Mersi pentru cămile, spuse Iosua.
— Mersi pentru cartea de sex, spuse Lumi.
— Mersi pentru sex, am spus.
— A, am uitat, îmi datorezi o sută de rupii, spuse Lumi.
îi povestisem despre Caşmir. Cruda şi Afurisita Prin-ţesă Dragon îmi rânji.
— A fost o glumă. Mergi cu bine, prietene. Să păstrezi amuleta de la mine şi
să nu mă uiţi, bine?
— Bineînţeles.
Am sărutat-o şi m-am urcat pe spinarea cămilei mele, apoi am îmboldit-o să
se ridice.
Lumi îl îmbrăţişa pe Iosua şi-1 sărută pe buze, lung şi apăsat. El nu dădu
semne că încearcă să scape de ea.
— Hei, ar trebui s-o luăm din loc, Iosi, am zis. Lumi se îndepărtă de Mesia şi
spuse:
— Ştii că eşti întotdeauna bine-venit aici, nu-i aşa? Iosi încuviinţă din cap,
apoi se sui pe cămilă.
— Du-te cu Dumnezeu, Lumi, spuse el.
în timp ce ieşeam pe porţile palatului, paznicii slobo-ziră săgeţi muiate în foc
care lăsară dâre lungi deasupra capetelor noastre, până când explodară deasupra
dru-mului ce se întindea în faţă: gestul de adio al lui Lumi faţă de noi, un omagiu
adus prieteniei şi cunoaşterii tainice pe care o împărtăşiserăm cu toţii. Cămilele
au tras o spaimă de moarte.
 397
Mergeam de ceva vreme când losua întrebă:
— Ţi-ai luat la revedere de la Vana?
— Am vrut, dar când am ajuns la grajduri, îşi făcea exerciţiile de yoga şi n-
am vrut s-o deranjez.
— Serios?
— Pe bune, stătea într-una din poziţiile pe care i le-ai arătat tu.
losua zâmbi. Ce rău era dacă rămânea cu impresia asta?
Călătoria pe Drumul Mătăsii, prin pustiurile înalte, a durat mai bine de o
lună, dar a fost în linii mari lipsită de incidente, în afara unui singur atac al unei
mici cete de tâlhari. Când am prins primele două lănci pe care le-au azvârlit în
mine şi le-am azvârlit prompt înapoi, s-au întors şi au fugit. Vremea era blândă
sau cât de blândă poate fi într-un deşert mortal şi sălbatic, dar călătorisem deja
cu losua atât de mult pe astfel de teren ostil încât puţine lucruri ne mai afectau.
Totuşi, chiar înainte să ajungem la Antiohia, din deşert se năpusti o furtună de
nisip care ne sili să stăm ascunşi două zile în dosul cămilelor, respirând prin
haine şi scuipând noroi de flecare dată când luam o gură de apă. Furtuna se
domoli îndeajuns încât să se poată porni la drum şi galopam, nu alta, pe străzile
din Antiohia când losua localiza un han izbindu-se cu fruntea de firma lui. Fu
azvârlit jos de pe spinarea cămilei şi se ridică în capul oaselor în stradă, cu
sângele şiro-indu-i pe faţă.
— Te-ai lovit rău ? am întrebat, îngenunchind lângă
el.
Abia vedeam prin vârtejul de praf. losua îşi duse mâinile la frunte, apoi se
uită la sângele de pe degetele lui.
— Nu ştiu. Nu mă doare chiar aşa de rău, dar nu-mi
dau seama.
— înăuntru, am zis, ajutându-1 să se ridice în picioare
şi să intre pe uşa hanului.
— închideţi uşa! urlă hangiul în timp ce vântul răscolea încăperea. V-aţi
născut cumva într-un grajd?
— Da, spuse losua.
— El da, am spus. Totuşi, erau îngeri pe acoperiş.
— închideţi dracului uşa aia, spuse hangiul.
L-am lăsat pe losua să stea acolo, lângă uşă, cât am
ieşit şi am găsit adăpost pentru cămile. Când m-am întors, losua îşi ştergea
faţa cu o cârpă pe care i-o dăduse cineva. Doi oameni stăteau deasupra lui,
dornici să ajute. I-am dat cârpa unuia din ei şi am cercetat rănile lui Iosi.
— O să supravieţuieşti. Un cucui mare şi două tăie
 turi, dar o să supravieţuieşti. Nu poţi să faci chestia
cu tămăduirea pe...
losua clătină din cap.
— Hei, ia te uită, spuse unul din călătorii care-1
ajutaseră pe losua, ridicând bucata de pânză cu care
se ştersese losua pe faţă. Praful şi sângele de pe faţa
lui losua lăsaseră pe pânză un portret perfect, se ve
deau chiar şi amprentele degetelor pătate de sânge de
la rana de la cap.
— Pot să păstrez asta? spuse omul. Vorbea latineşte, dar cu accent străin.
— Sigur, am zis. De unde sunteţi voi, băieţi?
— Suntem din tribul liguric, din teritoriile de la nord de Roma. Un oraş de pe
râul Po căruia îi zice Torino. Ai auzit de el?
— Nu, n-am auzit. Ştiţi, băieţi, puteţi face orice poftiţi cu cârpa aia, dar am
pe cămilă nişte desene erotice din Răsărit care la un moment dat or să valoreze
ceva bani. Vi le las la un preţ foarte convenabil.
Torinezii plecară ţinând zdreanţă aia jalnică plină de noroi de parcă ar fi fost
vreo relicvă sfântă. Lepădăturile
398
399
alea ignorante n-ar fî recunoscut o operă de artă nici dacă i-ai fi priponit în
cuie de ea. I-am bandajat rănile lui Iosua şi am tras la han în noaptea aia.
D
e dimineaţă am hotărât să păstrăm cămilele şi s-o luăm pe uscat, prin
Damasc, până acasă. Când am ieşit pe porţile Damascului, pe ultima porţiune a
drumului de întoarcere, pe Iosua îl apucară grijile.
— Nu sunt pregătit să fiu Mesia, Biff. Dacă sunt chemat acasă să-i călăuzesc
pe fraţii noştri, nici măcar nu ştiu de unde să încep. înţeleg lucrurile pe care
vreau să le predic, dar încă n-am cuvintele. Melchior avea dreptate în privinţa
asta. înainte de orice, trebuie să ai cuvântul.
— Păi, n-o să-ţi apară fulgerător aici, pe drumul Damascului. Aşa ceva nu se
întâmplă. E clar că trebuie să înveţi ce ai de învăţat la timpul potrivit. Orice lucru
la sorocul său, bla-bla-bla...
— Tata ar fi putut să-mi uşureze aşa de mult iniţierea. Ar fî putut să-mi
spună pur şi simplu ce trebuie să fac.
— Mă întreb ce mai face Maggie. Crezi că s-a îngră-şat?
— Eu încerc să vorbesc aici despre Dumnezeu, despre Scânteia Divină,
despre cum să aduc poporului meu împărăţia.
— Ştiu, şi eu la fel. Vrei să faci toate astea fără ajutor?
 — Presupun că nu.
— Ei, de-aia mă gândeam la Maggie. Era mai deşteaptă ca noi când am
plecat, probabil că şi acum e mai deşteaptă decât noi.
— Era deşteaptă, nu? Voia să se facă pescar, spuse Iosi, rânjind.
Mi-era limpede că îl încânta ideea de a o revedea pe Maggie.
400
— Nu poţi să-i spui de toate târfele, Iosi.
— N-o să-i spun.
— Nici despre Lumi şi fete. Sau despre baba fără dinţi.
— N-o să-i spun de nici una dintre ele, nici măcar despre iac.
— Nu s-a întâmplat nimic cu iacul. Eu şi iacul nici măcar nu ne vorbeam.
— Ştii, probabil că are deja vreo zece plozi.
— Ştiu, am oftat. Ar trebui să fie ai mei.
— Şi ai mei, oftă şi Iosua.
M-am uitat la el cum călărea lângă mine pe o mare de valuri de cămilă cu
unduiri blânde. Privea ţintă la orizont, cu o mutră oropsită.
— Ai tăi şi ai mei ? Crezi că ar trebui să fie ai tăi şi ai mei?
— Sigur, de ce nu? Ştii că iubesc toţi micuţii...
— Uneori eşti bătut în cap rău de tot.
— Crezi că-şi mai aminteşte de noi? Vreau să zic, cum eram cu toţii pe
vremea aia?
Am chibzuit la asta şi m-am cutremurat.
— Sper că nu.
A
bia intraserăm în Galileea, că ne-a şi ajuns la urechi ce făcea Ioan
Botezătorul în Iudeea.
— L-au urmat cu sutele în pustiu, am auzit în Gishala.
— Unii spun că e Mesia, ne-a spus un tip în Baca.
— Irod se teme de el, ne-a spus o femeie în Cana.
— E tot un sfânt din ăla dus cu pluta, a spus un soldat roman în Seforis. La
iudei, ăştia se înmulţesc ca iepurii. Am auzit că îneacă pe oricine nu e de acord
cu el. E prima idee raţională pe care o aud de când am fost trimis în teritoriul
ăsta blestemat.
— Poţi să-mi spui cum te numeşti, soldat? am întrebat.
— Caius Iunius, din Legiunea a Şasea.
401
— Mulţumesc. O să te ţinem minte. Caius Iunius, i-am zis apoi lui Iosi, o să
fie primul pe listă când o să începem să azvârlim romanii din împărăţie în
genunea de foc.
 — Ce-ai zis? spuse romanul.
— Nu, nu, nu-mi mulţumi, ţi-ai câştigat acest drept. O să fii primul pe listă,
Caius.
— Biff! urlă Iosi, după care, odată ce-mi captă atenţia, şopti: încearcă, te rog,
să eviţi să ne bagi pe amândoi la puşcărie înainte de a ajunge acasă.
Am încuviinţat din cap şi i-am făcut cu mâna legio-narului, în timp ce ne
îndepărtam călare.
— Bazaconii de-ale iudeilor. Nu le băga în seamă. Mucos fidelis, am zis.
— După ce ne vedem familiile, trebuie să-1 căutăm pe Ioan, spuse Iosua.
— Crezi că-i adevărat că se dă drept Mesia?
— Nu, dar se pare că ştie să se facă auzit.
După o jumătate de ceas, am intrat călare în Nazaret.
Presupun că aveam aşteptări mai mari la sosire.
Poate ceva urale, copilaşi care să alerge printre picioarele noastre, cerând
stăruitor poveşti despre măreţele noastre aventuri, lacrimi şi râsete, sărutări şi
îmbrăţişări, umeri zdraveni care să-i poarte pe străzi pe eroii cuceritori. Ceea ce
uitaserăm noi este că, în timp ce noi călătoream, treceam prin aventuri şi aveam
parte de miracole, oamenii din Nazaret trăiseră aceleaşi mizerii de zi cu zi -
trecuseră multe zile şi multe mizerii. Când am ajuns acasă la Iosua, fratele lui,
Iacov, lucra afară, sub umbrar, cioplind dintr-o bucată de lemn de măslin o
proptea pentru o şa de cămilă. Am ştiut că e Iacov din clipa în care l-am văzut.
Avea nasul subţire şi coroiat ca al lui Iosua, dar faţa lui era mai trecută decât a
lui Iosi, iar trupul mai masiv din pricina muşchilor. Arăta cu zece ani mai bătrân
decât Iosua şi nu cu doi ani mai tânăr, aşa cum era.
402
Lăsă jos cuţitul de cioplit şi ieşi în lumina soarelui, ridicând o mână ca să-şi
ferească ochii.
— Iosua?
Iosua bătu uşor cămila în spatele genunchilor cu cravaşa, iar animalul îl lăsă
jos, pe pământ.
— Iacov!
Iosua descăleca de pe cămilă şi se apropie de fratele lui, deschizându-şi
braţele ca pentru a-1 îmbrăţişa, dar Iacov se dădu îndărăt.
— Mă duc să-i spun mamei că s-a întors fiul ei
preferat.
Iacov îi întoarse spatele şi am văzut cum îi ţâşnesc lacrimile în ochi lui Iosua,
picurând în praf.
— Iacov, stărui Iosua. N-am ştiut. Când?
Iacov se întoarse şi îşi privi în ochi fratele vitreg. Nu i se citea milă în
privire, nici durere, doar furie.
— Acum două luni, Iosua. Iosif a murit acum două luni. A întrebat de tine.
— N-am ştiut, spuse Iosua, cu braţele încă deschise pentru îmbrăţişarea care
n-avea să vină.
— Intră în casă. Mama te aşteaptă. Primul lucru pe care-1 face în fiecare
dimineaţă este să se întrebe dacă asta va fi ziua în care te vei întoarce. Du-te în
casă.
Iacov îşi întoarse faţa când Iosua trecu pe lângă el şi intră în casă, apoi îşi
ridică ochii spre mine.
— Ultimele lui cuvinte au fost: „Să-i spui ticălosului că-1 iubesc".
— Ticălos ? am spus în timp ce-mi îmboldeam cămila să mă lase jos.
— Aşa-i spunea mereu lui Iosua. „Mă întreb ce face ticălosul. Mă întreb pe
unde-o umbla azi ticălosul." Tot timpul vorbea despre ticălos. Şi mama o ţinea
mereu langa cum că Iosua făcea aia şi Iosua făcea ailaltă şi ce chestii măreţe o să
facă Iosua când o să se întoarcă. Şi în tot timpul ăsta eu am fost ăla care a văzut
de fraţi şi de surori, care i-a îngrijit când s-a îmbolnăvit
403
tata, având grijă şi de propria familie. Şi cu toate astea mi-a mulţumit
cineva? Un cuvinţel acolo? Nu, n-am făcut decât să-i aştern calea lui Iosua.
Habar n-ai ce înseamnă să fii mereu al doilea după Iosua.
— Nu mai spune, am zis. Trebuie neapărat să-mi povesteşti odată despre
chestia asta. Spune-i lui Iosi că sunt acasă la tata dacă are nevoie de mine. Sper
că tata trăieşte încă, nu?
— Da, şi maică-ta la fel.
— Ce bine, n-aş fi vrut ca unul din fraţii mei să fie silit să-mi dea dureroasa
veste.
M-am întors şi mi-am mânat cămila de acolo.
— Du-te cu Dumnezeu, Levi, spuse Iacov.
M-am întors.
— Iacov, stă scris: „Ai dreptul la muncă, dar nu şi la rodul ei".
— N-am auzit niciodată de asta. Unde stă scris aşa ceva?
— în Bhagavad Gita, Iacov. E un poem lung despre o bătălie şi dumnezeul
războinicului îi spune să nu-şi facă probleme că-şi omoară fraţii în luptă, pentru
că sunt deja morţi, doar că ei încă nu ştiu asta. Nu ştiu de ce mi-a venit în minte.
T
ata m-a strâns în braţe până când am avut senzaţia că mi-a rupt coastele, apoi
m-a dat pe mâna mamei, care a făcut acelaşi lucru până când a părut să-şi vină în
simţiri, după care a început să mă altoiască peste cap şi umeri cu sandaua, pe
care şi-o smulsese din picior cu o viteză şi o dexteritate uimitoare pentru o
femeie de vârsta ei.
— Eşti plecat şaptesprezece ani şi nu poţi să scrii?
— Tu nu ştii să citeşti.
— Şi ce, nu puteai trimite vorbă, obraznicule?
M-am eschivat de lovituri, canalizându-le energia
departe de mine, aşa cum mă învăţaseră la mănăstire
şi, în scurtă vreme, doi băieţei pe care nu ştiam de unde să-i iau începură să
încaseze grosul scatoalcelor. Temându-mă să nu fiu dat în judecată de nişte
străini mărunţei, am prins-o pe mama de mâini şi i le-am ţintuit pe lângă corp,
timp în care m-am uitat la tata, am dat din cap spre cei doi micuţi şi am ridicat
din sprâncene ca şi cum aş fî întrebat: Cine-s piticaniile ?
— Ei sunt fraţii tăi, Moise şi Iafet, spuse tata. Moise
are şase ani, iar Iafet cinci.
Micuţii rânjiră. Amândurora le lipseau câţiva dinţi din faţă, sacrificaţi,
probabil, harpiei crizate pe care o ţineam la respect. Tata se lumină la faţă ca şi
cum ar fi spus: Sunt încă în stare să ridic apeductul - să montez câte o conductă
mică, dacă pricepi unde bat - la nevoie.
M-am încruntat în loc de: Ascultă, abia am reuşit să-mi păstrez respectul
pentru tine când am aflat ce-a trebuit să faci ca să ne concepi pe noi, primii trei;
piticaniile astea nu fac decât să confirme că n-ai memo-ria suferinţei.
— Mamă, dacă-ţi dau drumul, te calmezi? M-am
uitat peste umăr la Iafet şi Moise. Le ziceam oamenilor
că e stăpânită de un diavol, ştiaţi chestia asta, băieţi?
Le-am făcut cu ochiul.
Au chicotit de parcă voiau să spună: Te rog, pune capăt suferinţelor noastre,
omoară-ne, omoară-ne pe loc sau omoar-o pe târfa asta care ne chinuie ca pe Iov.
Bine, poate că doar îmi închipui eu că aşa spuneau. Poate că pur şi simplu
chicoteau şi atât.
I-am dat drumul mamei, care a bătut în retragere.
— Iafet, Moise, spuse mama, veniţi să-1 cunoaşteţi
pe Biff. Ne-aţi auzit pe mine şi pe tatăl vostru vorbind
despre cea mai veche dezamăgire a noastră - ei bine,
el e. Acum daţi fuga şi chemaţi-i pe ceilalţi fraţi ai
voştri, eu mă duc să pregătesc ceva bun.
Fraţii mei Sem şi Lucius şi-au luat cu ei familiile şi ni s-au alăturat la cină şi
ne-am aşezat cu toţii la masă
404
405
în timp ce mama ne-a servit ceva bun, nu sunt sigur ce anume. (Ştiu că am
spus că eu eram cel mai mare din trei fraţi şi, evident, cu piticanii cu tot, eram
cinci, dar ce naiba, când i-am cunoscut pe Iafet şi pe Moise eram deja prea copt
ca să am timp să-i chinui, aşa că nu şi-au făcut niciodată datoria de fraţi. Erau
mai degrabă un fel de, cum să zic, de animăluţe de companie.)
— Mamă, ţi-am adus un dar din Răsărit, am spus, alergând la cămilă ca să
aduc un pachet.
— Ce dar?
— E o mangustă de prăsilă, am zis, ciocănind în cuşcă.
Jigodia amărâtă a încercat să-mi smulgă buricul
degetului cu dinţii.
— Dar e una singură.
— Ei, au fost două, dar una a fugit, aşa că acum e doar una. E în stare să
atace un şarpe de zece ori cât ea.
— Arată ca un şobolan.
Am coborât tonul şi am şoptit complice:
— In India, femeile le dresează ca să le poarte pe cap ca p^ pălării. E foarte
la modă. Normal că moftul ăsta n-a ajuns încă în Galileea, dar în Antiohia nici o
femeie care se respectă nu iese din casă fără o mangustă pe cap.
— Nu mai spune, zise mama, uitându-se la mangustă într-o lumină nouă.
Luă cuşca şi o rândui într-un colţ cu delicateţe, ca şi cum ar fi conţinut un ou
fragil şi nu o versiune miniaturală şi afurisită a propriei ei persoane.
— Deci, spuse mama, arătând spre cele două nurori şi spre jumătatea de
duzină de nepoţi care-şi făceau de lucru pe lângă masă, fraţii tăi s-au însurat şi
mi-au dăruit nepoţi.
— Mă bucur pentru ei, mamă.
Sem şi Lucius îşi ascunseră rânjetele după o coajă de pâine exact ca atunci
când eram mici şi mama mă făcea cu ou şi cu oţet.
406
— Nicăieri pe unde ai umblat n-ai cunoscut şi tu o fată drăguţă, cu care să te
aşezi la casa ta?
— Nu, mamă.
— Poţi să iei şi una care nu-i evreică, să ştii. Mi-ai frânge inima, dar de ce
erau să-i radă triburile pe be-niamiţi de pe faţa pământului, nu pentru ca un băiat
disperat să se însoare cu o neevreică, dacă-i musai ? Nu cu o samariteancă, ci,
mă-nţelegi, cu o altă neevreică. Dacă-i musai.
— Mersi, mamă, o să ţin minte chestia asta.
Mama, chipurile, văzu nişte scame sau ceva pe gule
rul meu, pe care începu să le pigulească zicând:
— Deci nici prietenul tău Iosua nu s-a însurat? Ai auzit de soră-sa mai mică,
Miriam, nu ? Aici, vocea ei se transformă într-o şoaptă conspirativă. S-a apucat
să se îmbrace bărbăteşte şi a fugit în insula Lesbos. Se întoarse la tonul ei
insinuant obişnuit. Asta-i în Grecia, nu ? Sper că n-aţi ajuns în Grecia în
călătoriile voastre, nu?
— Nu, mamă, chiar trebuie să plec.
Am încercat să mă ridic, iar ea m-a înhăţat.
— E din cauză că taică-tău are nume grecesc, aşa-i? Alfeu, eu ţi-am spus să-
ţi schimbi numele, dar ai zis că eşti mândru de el. Ei bine, sper că şi acum eşti
mândru de el. Ce mai urmează, Lucius al nostru o să se apuce să spânzure evrei
pe cruci ca ceilalţi romani?
— Eu nu sunt roman, mamă, spuse plictisit Lucius. Mulţi evrei au nume
latineşti.
— Nu că ar avea vreo importanţă, mamă, dar cum crezi tu că se înmulţesc
grecii?
Spre lauda ei, mama se opri o clipă să se gândească. M-am folosit de răgaz
ca să evadez.
— Mi-a făcut plăcere să vă văd, oameni buni. Mi-am
salutat din cap toate rudele, vechi şi noi. O să mai trec
în vizită înainte să plec. Trebuie să mă duc să văd ce
face Iosua.
407
Şi am zbughit-o pe uşă.
Am dat de perete uşa vechii case a lui losua fără să ciocănesc măcar, mai-mai
să-1 fac chiseliţă pe fratele lui losua pe chestia asta.
— Iosi, trebuie să aduci mai repede împărăţia, altfel o să mă văd silit s-o
omor pe maică-mea.
— Tot stăpânită de diavoli e? întrebă Iuda, care arăta exact ca la patru ani, în
afară de barbă şi de părul care i se rărea, dar altfel avea ochii la fel de mari şi
zâmbetul la fel de nătâng ca întotdeauna.
— Nu, spuneam asta doar din optimism.
— Stai cu noi la cină? spuse Măria.
Slavă Domnului că îmbătrânise: şodurile şi talia i se mai îngroşaseră niţel, îi
apăruseră ceva riduri la colţurile ochilor şi gurii. Acum era doar a doua sau a
treia pe lista celor mai frumoase fiinţe din lume.
— Cu plăcere, am zis.
I
acov era probabil acasă, cu nevasta şi copiii lui, ca de altfel, din câte
bănuiam, şi ceilalţi fraţi şi surori, în afară de Miriam şi deja fusesem informat pe
unde umbla ea. La masă erau doar Măria, losua, Iuda, frumuşica lui nevastă Ruth
şi două fetiţe roşcovane care semănau cu mama lor.
Mi-am exprimat condoleanţele pentru pierderea fa-miliei, iar losua mă puse
la curent cu cronologia eveni-mentelor. Cam la vremea când observasem chipul
Măriei pe zidul templului din Nicobar, Iosif căzuse bolnav de un fel de rău al
apei. A început să facă pipi cu sânge şi într-o săptămână a căzut la pat. A mai
rezistat doar o săptămână înainte să-şi dea sufletul. M-am uitat la losua în timp
ce Măria depăna partea asta a poveştii, iar el a clătinat din cap, semn că a stat
prea mult în mormânt, nu pot face nimic. Măria nu avusese ştiinţă de vreun
mesaj care să ne cheme acasă.
— Chiar dacă voi doi aţi fi fost fie şi numai în
Damasc, tot ar fi trebuit să aveţi noroc ca să ajungeţi
aici la timp. S-a prăpădit aşa de repede.
Era puternică, îşi revenise oarecum de pe urma pierderii, dar losua părea încă
şocat.
— Trebuie să mergeţi să-1 căutaţi pe Ioan, vărul lui losua, spuse Măria.
Predică despre venirea împărăţiei, despre aşternerea căii pentru Mesia.
— Am auzit, am spus.
— Eu rămân aici cu tine, mamă, spuse losua. Iacov are dreptate, am
responsabilităţi. Le-am evitat prea multă vreme.
Măria atinse faţa fiului ei şi-1 privi în ochi.
— O să pleci de dimineaţă, o să-1 găseşti pe Ioan
Botezătorul în Iudeea şi o să faci ceea ce ţi-a hărăzit
Dumnezeu de când mi te-a pus în pântece. Responsa
bilităţile tale nu sunt faţă de un frate acrit sau faţă de
o femeie bătrână.
losua se uită la mine.
— Poţi pleca de dimineaţă ? Ştiu că e cam devreme după ce ai lipsit atât de
mult.
— Ca să-ţi spun drept, m-am gândit să rămân aici, Iosi. Mama ta are nevoie
de cineva care să-i poarte de grijă şi a rămas o femeie relativ nurlie. Vreau să zic,
există şi partide mai proaste pentru un flăcău.
Iuda se înecă deodată cu un sâmbure de măslină şi începu să tuşească furios
până când losua îl bătu pe spate, iar sâmburele ţâşni prin cameră, lăsându-1 pe
Iuda horcăind şi holbându-se la mine cu ochi apoşi şi roşii.
Am pus o mână pe umerii lui losua şi ai lui Iuda.
— Cred că pot învăţa să vă iubesc pe amândoi ca pe
nişte fii. M-am uitat la frumuşica, dar sfioasa Ruth,
care se îngrijea de fetiţe. Iar tu, Ruth, sper că vei învăţa
să mă iubeşti ca pe un unchi drag niţeluş mai copt, dar
 incredibil de atrăgător. Iar tu, Măria...
408
409
— Te duci cu Iosua în Iudeea, Biff? mă întrerupse Măria.
— Normal, mâine-dimineaţă la prima oră.
Iosua şi Iuda se tot holbau la mine de parcă amândoi fuseseră pocniţi în faţă
cu un peşte mare.
— Ce-i? am zis. De câtă vreme mă cunoaşteţi? Ce naiba! Faceţi-vă rost de
simţul umorului.
— Tatăl nostru a murit, spuse Iosua.
— Mda, dar nu azi, am zis. Ne întâlnim aici de dimi-neaţă.
A
doua zi dimineaţă, când traversam piaţa călare, am trecut pe lângă
Bartolomeu, prostul satului, pe care anii scurşi nu-1 făcuseră nici să arate mai
rău, nici să fie mai puţin împuţit şi care părea să fi ajuns la o înţelegere cu
prietenii săi canini. In loc să sară pe el aşa cum făcuseră întotdeauna, stăteau
acum liniştiţi în grup în faţa lui, de parcă ar fi ascultat o predică.
— Unde aţi fost? ne strigă Bart.
— în Răsărit.
— De ce v-aţi dus acolo?
— Căutam Scânteia Divină, spuse Iosua. Dar când am plecat nu ştiam asta.
— Unde vă duceţi?
— In Iudeea, să-1 găsim pe Ioan Botezătorul.
— Ar trebui să fie mai uşor de găsit decât Scânteia. Pot să vin şi eu?
— Bineînţeles, am spus. Adu-ţi lucrurile.
— N-am nici un lucru.
— Atunci adu-ţi putoarea.
— Vine ea şi singură după mine, spuse Bartolomeu.
Şi astfel ne-am făcut trei.
Capitolul 24
Am terminat în sfârşit de citit poveştile astea ale lui Matei, Marcu, Luca şi
Ioan. Băieţii ăştia prezintă toată chestia ca şi cum ar fi fost o întâmplare, de parcă
cinci mii de oameni ar fî apărut pur şi simplu din senin pe un deal într-o bună
dimineaţă. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, ar fi fost o minune fie şi numai să-i aduni
acolo, darămite să-i mai şi hrăneşti. Munceam pe rupte ca să organizăm astfel de
predici, iar uneori eram chiar siliţi să-1 urcăm pe Iosua într-o barcă şi să-1
trimitem în larg să predice, ca să nu fie linşat. Era un coşmar să-1 păzeşti pe
băiatul ăla.
Şi asta nu-i tot, Iosua avea două laturi, latura de predicator şi latura intimă.
Tipul care stătea acolo şi-i făcea pe farisei cu ou şi cu oţet nu era acelaşi tip care
stătea şi-i împungea în braţ pe cei de neatins doar pentru că asta-1 făcea să
moară de râs. Plănuia predicile şi chibzuia la parabole, deşi se prea poate să fi
fost singurul dintre noi care înţelegea ceva din ele.
Ceea ce vreau să spun este că tipii ăştia, Matei, Marcu, Luca şi Ioan, au
brodit ei câte ceva, chestiile majore, dar le-au scăpat multe (treizeci de ani, de
pildă). O să încerc să completez eu golurile, ceea ce presupun că e motivul
pentru care îngerul m-a sculat din morţi.
410
411
Şi, apropo de înger, sunt aproape sigur că a ajuns un psihopat. (Nu, psihopat
nu-i un cuvânt de pe vremea mea, dar lăsaţi-mă să stau destul la televizor şi o să
am un vocabular nou-nouţ. Bănuiesc, de pildă, că „psihopat" era termenul
perfect pentru Ioan Botezătorul. Vom reveni la el mai târziu.) Ra-ziei m-a dus
într-un loc unde se spală haine în ziua de azi. Un Laundromat. Am stat acolo
toată ziua. Voia să se asigure că ştiu să spăl haine. N-oi fi eu chiar cea mai ageră
săgeată din tolbă, dar sunt rufe, pentru numele lui Hristos. M-a examinat o oră
pe chestia cu separarea albiturilor de rufele colorate. S-ar putea să nu apuc
niciodată să spun povestea asta până la capăt dacă pe înger îl apucă tot timpul să-
mi dea lecţii de viaţă. Mâine, minigolf. Nu pot decât să bănuiesc că Raziei
încearcă să mă pregătească să devin spion internaţional.
Bartolomeu şi putoarea lui călăreau pe o cămilă, în timp ce Iosua şi cu mine
o împărţeam pe cealaltă. Am luat-o spre miazăzi până în Ierusalim, apoi spre
răsărit peste Muntele Măslinilor până în Betania, unde am văzut un tip cu păr
auriu care stătea sub un smochin. In viaţa mea nu mai văzusem un om cu păr
auriu în Israel, în afară de înger. I l-am arătat lui Iosua şi l-am urmărit pe blond
suficientă vreme cât să ne lămurim că nu era un soldat din oştirea Domnului
deghizat. De fapt, ne-am prefăcut că-1 urmărim. Ne urmăream unul pe altul.
— S-a întâmplat ceva? spuse Bartolomeu. Voi doi păreţi încordaţi.
— Nimic, doar puştiul ăla blond, am zis, încercând să văd în curţile caselor
mari în timp ce treceam pe lângă ele.
— Aici stă Maggie cu soţul ei, spuse Iosua, uitându-se la mine, fără să
destindă deloc atmosfera.
— Ştiam asta, spuse Bart. El e membru al Sinedriu-lui. Sus-pus, cică.
412
Sinedriul era un consiliu al rabinilor şi fariseilor, care lua cele mai
importante decizii pentru comunitatea evreiască, cel puţin atât cât îi îngăduiau
romanii. După Irozi şi Pilat din Pont, guvernatorul roman, erau cei mai puternici
oameni din Israel.
 — Speram sincer ca Iacan să moară tânăr.
— Nu au copii, spuse Iosua.
Iosi voia să spună că era ciudat că Iacan nu divorţase de Maggie pe motiv că
era stearpă.
— Mi-a spus fratele meu, am zis.
— Nu putem să mergem s-o vedem.
— Ştiu, am zis, deşi nu înţelegeam exact de ce. L-am găsit în sfârşit pe Ioan
în deşertul de la nord
de Ierihon, predicând pe malul Iordanului. Avea părul la fel de răvăşit ca
întotdeauna, iar acum îi crescuse şi o barbă la fel de scăpată de sub control. Purta
o tunică aspră, strânsă la brâu cu o cingătoare din piele netăbăcită de cămilă.
Acolo se strânsese o gloată de vreo cinci sute de oameni, care stăteau într-un
soare atât de dogoritor, că trebuia să te uiţi pe indicatoarele rutiere ca să te
asiguri că n-ai cotit-o din greşeală pe drumul spre iad. Nu desluşeam ce zicea
Ioan de la depărtare, dar când ne-am apropiat, l-am auzit spunând:
— Nu, nu sunt eu alesul. Eu doar pregătesc lucrurile. E unul care vine după
mine, iar eu nu-s demn nici să-i port suspensorul.
— Ce-i ăla suspensor? întrebă Iosua.
— O chestie de-a esenienilor, răspunse Bartolomeu. Le poartă pe bărbăţie,
strânse bine, ca să-şi ţină în frâu pornirile păcătoase.
Apoi, Ioan ne reperă peste gloată (eram călare pe cămile).
— Iată! făcu Ioan, arătând cu degetul. Ei bine,
uite-1, chiar acolo. Nu glumesc, el e, ăla de pe cămilă. Pe
stânga. Iată-1 pe Mielul Domnului!
413
Gloata se întoarse spre Iosi şi spre mine, apoi râse politicos, ca şi cum ar fi
zis: Da, cum să nu, a apărut printr-o coincidenţă taman când vorbeai despre el.
Ce, crezi că nu recunoaştem un complice când îl vedem ?
Iosua îmi aruncă o privire stresată, apoi se uită la Bart, apoi la mine, apoi
rânji bleg (cum e şi normal pentru un miel) către gloată.
— Ce, ar trebui să-i dau lui Ioan suspensorul meu sau cum? întrebă el printre
dinţii încleştaţi.
— Fă doar cu mâna şi zi „Mergeţi cu Dumnezeu", spuse Bart.
— Fac cu mâna aci - fac cu mâna dincolo, bolborosi Iosi rânjind în
continuare. Mergeţi cu Dumnezeu. Mersi foarte mult. Mergeţi cu Dumnezeu. Mă
bucur că vă văd. Fac cu mâna - fac cu mâna.
— Mai tare, Iosi. Te auzim numai noi.
Iosi se întoarse spre noi, pentru ca mulţimea să nu-1 vadă la faţă.
— N-am ştiut că o să am nevoie de un suspensor!
 Nu mi-a zis nimeni. Frate, ce mi-e şi cu voi!
Şi astfel începu să propovăduiască Iosua, fiul lui Iosif din Nazaret, Mielul
Domnului.
— Deci lunganu' cine-i ? întrebă Ioan, cum stăteam
cu toţii la foc în seara aceea.
Noaptea se strecura pe cerul deşertului ca o pisică neagră cu mătreaţă
fosforescentă. Bartolomeu făcea tumbe cu câinii lui pe malul râului.
— Ăla e Bartolomeu, spuse Iosua. E un cinic.
— Şi prostul Nazaretului de mai bine de treizeci de ani, am adăugat. Şi-a dat
demisia ca să-1 urmeze pe Iosua.
— E o târfă şi o să fie primul botezat mâine-dimi-neţă. Duhneşte. Mai vrei
lăcuste, Biff?
— Nu, mersi, sunt sătul.
414
M-am holbat la strachina mea cu lăcuste prăjite şi miere. Cică trebuia să
înmoi lăcustele în miere ca să obţii o delicatesă dulce şi hrănitoare. Ioan nu
mânca nimic altceva.
— Deci asta ai găsit atâta amar de vreme cât ai fost plecat, Scânteia asta
Divină?
— E cheia împărăţiei, Ioan, spuse Iosi. Asta am învăţat în Răsărit şi ar trebui
să vestesc fraţilor noştri că Dumnezeu e în noi toţi. Suntem cu toţii fraţi întru
Scânteia Divină. Doar că nu ştiu cum să dau de ştire.
— Păi, în primul rând, nu poţi să-i spui Scânteia Divină. Oamenii n-or să
înţeleagă. Chestia asta e în toată lumea, e veşnică, e parte din Dumnezeu?
— Nu din Dumnezeu Creatorul, tatăl meu, din Dum-nezeu ca spirit.
— Sfântul Duh, spuse Ioan ridicând din umeri. Spu-ne-i Sfântul Duh.
Oamenii pricep că e un duh în noi şi pricep că el trăieşte după ce noi nu mai
suntem şi nu-ţi rămâne decât să-i convingi că ăla-i Dumnezeu.
— E perfect, spuse Iosua, zâmbind.
— Deci Duhul ăsta Sfânt, spuse Ioan, înfulecând ju-mătate de lăcustă, e în
toţi evreii, dar în neevrei nu, nu-i aşa? Cum ar veni, care-i şpilu', după ce vine
împărăţia?
— La asta voiam să ajung, spuse Iosi.
L
ui Ioan îi luă aproape o noapte întreagă să rumege faptul că Iosua avea de
gând să-i lase pe neevrei să intre în împărăţie, dar Botezătorul acceptă în cele din
urmă, deşi umbla mereu după excepţii.
— Chiar şi târfele?
— Chiar şi târfele, spuse Iosua.
 — Mai ales târfele, am zis.
— Tu eşti ăla care-i curăţă pe oameni de păcate, ca să fie iertaţi, spuse Iosua.
— Ştiu, dar târfe neevreice în împărăţie...
415
Clătină din cap, încredinţat acum, că aflase asta chiar din gura Mântuitorului
însuşi, că lumea se ducea dracului de tot. Ceea ce de fapt n-ar fi trebuit să-1
mire, din moment ce ăsta fusese mesajul lui mai bine de zece ani. Ăsta şi
identificarea târfelor.
— Hai să vă arăt unde o să staţi.
L
a scurtă vreme după ce-1 întâlniserăm în drum spre Ierusalim, loan se
alăturase esenienilor. N-aveai cum să te naşti esenian, căci făceau cu toţii
jurământ de castitate, chiar şi dacă se căsătoreau. Se înfrânau şi de la spirtoase,
ţineau cu stricteţe regimul alimentar evreiesc şi erau absolut obsedaţi de curăţirea
fizică de păcate, ceea ce fusese o mare atracţie pentru loan. Aveau o comunitate
înfloritoare în deşert, lângă Ierihon, care se numea Qumran, un orăşel cu case din
piatră şi cărămidă, cu un scriptorium pentru copierea manuscriselor şi apeducte
din munţi, ca să-şi umple băile rituale. Câţiva locuiau în peşteri deasupra Mării
Moarte, unde păstrau vasele cu manuscrisele lor sacre, dar cei mai fanatici dintre
esenieni, printre care se număra şi loan, nu-şi îngăduiau nici măcar confortul
unei peşteri. Ne-a arătat nişte adăposturi lângă al lui.
— E o groapă! am strigat.
Trei gropi, mai exact. Bănuiesc că e ceva să ai o groapă numai a ta.
Bartolomeu se instala deja, împreună cu numeroşii lui prieteni canini, în noua lui
groapă.
— A, loan, spuse Iosi, să-mi aminteşti să-ţi spun de
karma.
Aşa că, timp de mai bine de un an, în timp ce losua învăţa de la loan cum să
spună vorbele care să-i facă pe oameni să-1 urmeze, am locuit într-o groapă.
E
logic, dacă stai să te gândeşti. Timp de şaptesprezece ani, losua îşi petrecuse
timpul ori studiind,
416
ori stând într-un loc şi ţinându-şi gura, aşa că ce să ştie el despre
comunicare? Ultimul mesaj pe care-1 primise de la tatăl lui consta din câteva
cuvinte, aşa că nu moştenise talentele de vorbitor dinspre ramura asta a familiei.
Pe de altă parte, în aceiaşi şaptesprezece ani loan ţinuse predici, iar nenorocitul
ăla dus cu pluta ştia să ţină predici, nu glumă. Vârât până la brâu în apa
Iordanului, bâţâia din mâini, dădea ochii peste cap şi agita atmosfera cu o
predică după care rămâneai convins că or să se deschidă norii şi că însuşi
Dumnezeu cel Atotputernic avea să-şi întindă mâna, să te înhaţe de coaie şi să te
scuture până când răul ieşea din tine clănţănind ca nişte dinţi fragili de lapte.
După o oră de predică de-a lui loan, nu numai că te aşezai la coadă la botez, ci te
aruncai direct în râu şi încercai să tragi în piept mâlul de pe fund, doar ca să fii
izbăvit de propria-ţi spurcăciune.
losua privea, asculta şi învăţa. loan credea necondi-ţionat în ceea ce era losua
şi ceea ce urma să facă, atât cât pricepea şi el, în orice caz, dar Botezătorul mă
îngrijora. loan îi atrăsese atenţia lui Irod Antipa. Irod se însurase cu nevasta
fratelui său Filip, Irodiada, fără ca ea să fi obţinut divorţul, ceea ce era interzis de
legea evreiască, total revoltător după legile mai aspre ale esenienilor şi un
subiect care se potrivea de minune cu tema „târfei", omniprezentă la loan.
începusem să observ soldaţi din garda personală a lui Irod dând târcoale pe la
marginea mulţimii strânse la predicile lui loan.
I-am spus-o verde în faţă Botezătorului într-o seară când a ieşit din pustiu
într-una din crizele lui evanghelice, ca să ne prindă pe picior greşit pe mine,
losua, Bartolomeu şi pe un tip nou, în timp ce stăteam şi ne mâneam lăcustele.
— Târfa! urlă pe tonul lui de „tunetul lui Ilie", flutu-rând un deget pe sub
nasul lui Bartolomeu.
417
— Cum să nu, loan, Bartolomeu şi-o trage grupa mare, am zis, propovăduind
sarcasmul.
— Oarecum, spuse Bart.
— Voiam să spun cu oameni, Bart.
— A, scuze. Nu contează.
loan se întoarse spre tipul nou, care-şi ridică mâinile.
— Eu sunt nou, spuse el.
Astfel pus la respect, loan se întoarse către Iosua.
— Cast, spuse Iosua. Am fost şi voi fi întotdeauna.
Ceea ce nu mă umple de fericire.
In sfârşit, loan se întoarse spre mine.
— Târfă!
— loan, sunt curăţit, m-ai botezat de şase ori azi. Iosua mă împunse în
coaste. Ce ? A fost cald. Chestia e că am numărat azi cincizeci de soldaţi în
mulţime, aşa că las-o niţeluş mai moale cu gargara asta cu târfele. Ai fost luat la
ochi sau aşa ceva. Chiar trebuie să-ţi revizuiesti chestia asta ascetică cu traiul
fără căsătorie, fără sex, fără distracţie.
— Şi chestia cu trăitul în groapă, cu miere şi lăcuste, spuse tipul cel nou.
— Nu e cu nimic diferit de Melchior şi Gaspar, spuse Iosua. Amândoi erau
asceţi.
— Melchior şi Gaspar nu umblau creanga făcându-1 „târfă" pe guvernatorul
provinciei în faţa a sute de oameni. E o mare diferenţă, care o să-1 şi omoare.
— Sunt curăţit de păcat şi nu mă tem, spuse loan, aşezându-se lângă foc, cu
ceva mai puţină vervă.
— Mda, da' de vină eşti curăţit? Pentru că o să ai mâinile pătate cu sângele a
mii de oameni când or să vină romanii să te înhaţe. în caz că n-ai observat, ei nu
se mulţumesc să-i omoare doar pe şefii unei mişcări. Sunt mii de cruci pe drumul
spre Ierusalim, acolo unde au murit zeloţii, şi nu erau toţi şefi.
— Nu mă tem. loan lăsă capul în jos până când îşi înmuie vârfurile părului în
mierea din strachină.
418
Irodiada şi Irod sunt nişte târfe. El e singurul care se apropie cât de cât de un
rege evreu şi e o târfă.
Iosua dădu la o parte din ochi părul vărului său şi-1 prinse strâns pe nebun de
umăr.
— Dacă aşa e dat, atunci aşa să fie. După cum a
prorocit îngerul, te-ai născut ca să propovăduieşti ade
vărul.
M-am ridicat şi mi-am aruncat lăcustele în foc, îm-proşcându-i cu scântei pe
loan şi Iosua.
— Am întâlnit doar doi oameni ale căror naşteri să
fi fost vestite de îngeri, iar trei sferturi din ei sunt
scrântiţi.
Şi m-am retras valvârtej în groapa mea.
— Amin, zise tipul cel nou.
Î
n noaptea aia, când eram pe punctul de a aţipi, l-am auzit pe Iosua foindu-se
în groapa vecină, de parcă o gânganie sau o idee l-ar fi sculat din aşternut.
— Hei! făcu el.
— Ce e? am răspuns.
— Tocmai am făcut socoteala. Trei sferturi din doi face...
— Unu jumate, spuse tipul cel nou, care se mutase în groapa de pe partea
cealaltă a lui Iosi. Deci ori e loan total nebun şi tu eşti pe jumătate nebun, ori eşti
tu pe trei sferturi nebun şi loan e pe trei sferturi nebun ori - mă rog - de fapt, e un
raport constant, ar trebui să vă fac o schemă.
— Deci ce vrei să zici?
— Nimic, spuse tipul cel nou. Eu sunt nou.
A,
 doua zi dimineaţă, Iosua ieşi din groapa lui, se cutură de scorpioni şi, după o
pişare matinală
prelungită, azvârli cu piciorul câţiva bulgări de pământ
în groapa mea şi mă smulse din somn.
419
— Asta e, spuse Iosua. Vino la râu, azi o să-1 pun pe Ioan să mă boteze.
— Şi cu ce anume o să schimbe chestia asta lucrurile faţă de ieri?
— O să vezi. Am o presimţire.
Şi dus a fost.
Tipul cel nou îşi iţi capul afară din groapa lui ca un câine de prerie. Era înalt,
tipul ăsta nou, iar soarele de dimineaţă se reflecta în ţeasta lui pleşuvă în timp ce
se uita înjur. Observă nişte flori care creşteau acolo unde tocmai se uşurase
Iosua. Inflorescenţe ample în vreo şase culori aprinse se iţeau în mijlocul celui
mai mort peisaj de pe planetă.
— Hei, chestiile astea au fost aici şi ieri?
— întotdeauna se întâmplă aşa, am zis. Nu vorbim niciodată despre asta.
— Oa! făcu tipul cel nou. Pot să mă ţin şi eu după voi?
— Cum să nu, am zis.
Şi astfel ne-am făcut patru.
L
a râu, Ioan vorbi unei mici adunări în timp ce îl cobora pe Iosua în apă.
Imediat ce Iosua se scufundă sub apă, cerul deşertului, care era încă trandafiriu
în lumina zorilor, se despică, iar din despicătură ieşi o pasăre care părea
plăsmuită numai din lumină. Şi toată lumea de pe malul râului făcu „ooo" şi
„aaa" şi o voce puternică tună din ceruri, spunând: „Acesta este Fiul Meu cel
iubit întru Care am binevoit". Şi, la fel de iute cum apăruse, duhul dispăru. Dar
cei adunaţi pe malul râului stăteau cu gurile căscate de uimire, tot holbându-se la
cer.
Şi atunci Ioan îşi veni în simţiri, îşi aduse aminte ce făcea şi-1 scoase pe
Iosua din apă. Şi Iosua se şterse la ochi, se uită la mulţimea care rămăsese stană
de piatră căscând gura şi grăi către ea:
— Ce-i?
420
— Nu, pe bune, Iosi, aşa a zis vocea: „Acesta este
Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit".
Iosua clătină din cap şi ronţăi o lăcustă pe post de mic dejun.
— Nu-mi vine să cred că n-a putut şi el să aştepte să ies la suprafaţă. Eşti
sigur că era tatăl meu?
— Părea vocea lui.
 Tipul cel nou se uită la mine şi am ridicat din umeri. La drept vorbind, părea
vocea lui James Earl Jones, dar pe vremea aia nu ştiam asta.
— Gata, spuse Iosua. O să mă duc în deşert precum Moise, patruzeci de zile
şi patruzeci de nopţi. Iosua se ridică şi o luă la pas spre deşert. De-acum încolo
postesc până când o să primesc vorbă de la tatăl meu. Asta a fost ultima mea
lăcustă.
— Ce n-aş da să pot spune şi eu acelaşi lucru, zise tipul cel nou.
I
mediat ce Iosua dispăru la orizont, am alergat la groapa mea şi mi-am
pregătit desaga. Mi-a luat jumătate de zi ca să ajung în Betania şi încă vreun ceas
de întrebat în stânga şi în dreapta până când cineva a reuşit să mă îndrume către
casa lui Iacan, important fariseu şi membru al Sinedriului. Casa era clădită din
calcarul vopsit în auriu de care era plin tot Ierusalimul şi un zid înalt împrejmuia
curtea. Iacan se descurcase binişor în viaţă, jigodia. Puteai adăposti vreo zece
familii din Nazaret într-un asemenea căsoi. Le-am dat unor moşnegi orbi câte un
shekel de căciulă ca să stea lângă zid şi să mă pot căţăra pe umerii lor.
— Cât a zis că ne-a dat?
— A zis că un shekel. ^
— Nu prea pare shekel la pipăit.
— Vreţi să terminaţi cu pipăitul shekelilor şi să staţi locului, o să cad!
421
Am aruncat o privire furişă peste zid şi acolo, la umbra unui cort, lucrând la
un mic război, stătea Maggie. Dacă se schimbase cumva, se schimbase doar în
sensul că devenise mai radioasă, mai senzuală, mai mult femeie şi mai puţin
fetişcană. Presupun că mă aşteptam pe undeva la o dezamăgire, gândindu-mă că
timpul şi iubirea ar fi putut plăsmui o amintire la înălţimea căreia femeia nu s-ar
fi putut ridica niciodată. Poate că dezamăgirea are să vină abia acum, m-am
gândit apoi. Era măritată cu un bărbat bogat, un bărbat care, pe vremea când îl
cunoscusem eu, era o brută şi un neghiob. Şi ceea ce contase într-adevăr pentru
amintirea mea despre Maggie erau spiritul, curajul şi inteligenţa ei. M-am
întrebat dacă toate aceste lucruri putuseră supravieţui atâtor ani cu Iacan. M-a
apucat tremuriciul, de la lipsa de echilibru sau de frică, nu ştiu exact, dar am pus
o mână pe marginea zidului ca să mă redresez şi m-am tăiat în nişte cioburi de
oale înfipte în mortarul de pe suprafaţă.
— Au, fir-ar să fie!
— Biff ? făcu Maggie şi mă privi drept în ochi exact înainte să mă prăvălesc
de pe umerii orbilor.
Tocmai mă pusesem pe picioare când Maggie ieşi de după colţ şi mă pocni în
plin şi cu toată viteza cu feminitatea ei, cu buzele înainte. Mă sărută atât de
apăsat că am simţit gustul sângelui de pe buzele mele tăiate şi a fost măreţ.
Mirosea la fel - scorţişoară, lămâie şi sudoare de fată -şi era mai plăcută la
atingere decât ar fi recunoscut vreodată memoria. Când într-un final îşi slăbi
îmbrăţişarea şi mă ţinu de umeri, avea lacrimi în ochi. Şi eu la fel.
— E mort? spuse unul din orbi.
— Nu cred, îl aud răsuflând.
— Categoric miroase mai bine decât el.
— Biff, nu mai ai nici un coş, spuse Maggie.
422
— M-ai recunoscut, cu barbă şi toate celelalte.
— La început n-am fost sigură, spuse ea, aşa că am riscat că am sărit aşa pe
tine, dar printre toate cele, am recunoscut asta. Arătă spre locul unde tunica mi
se umfla în faţă. Apoi mă apucă de pungaşul ăla trădător, cu tot cu poalele
cămăşii, şi mă trase de el pe lângă zid spre poartă.
— Intră. Nu poţi sta prea mult, dar avem de recuperat. Eşti bine? spuse ea,
uitându-se peste umăr şi strângându-mă mai tare.
— Da, da, încerc doar să mă gândesc la o metaforă.
— Şi-a luat o femeie de aici, de sus, l-am auzit spunând pe unul din orbi.
— Mda, am auzit când a căzut. Ridică-mă, o s-o iau pe pipăite.
Î
n curte, cu Maggie, la un pahar de vin, am zis: — Deci chiar nu m-ai
recunoscut?
— Normal că te-am recunoscut. N-am mai făcut
niciodată aşa ceva. Sper numai că nu m-a văzut nimeni,
femeile sunt încă omorâte cu pietre pentru aşa ceva.
— Ştiu. Ah, Maggie, am atâtea să-ţi spun. îmi luă mâna.
— Ştiu.
Se uită în ochii mei, dincolo de ochii mei, cu ochii ei albaştri căutând ceva de
dincolo de mine.
— E bine, am zis într-un sfârşit. S-a dus în deşert
ca să postească şi să aştepte un mesaj de la Domnul.
Ea zâmbi. Avea un pic de sânge de-al meu în colţurile gurii sau poate că era
vin.
— Atunci înseamnă că s-a întors să-şi ia în primire locul de Mesia?
— Da. Dar nu cred că aşa cum îşi închipuie oamenii.
— Oamenii îşi închipuie că Ioan ar putea fi Mesia.
— Ioan e... E...
423
— E pe punctul de a-1 scoate din sărite pe Irod, îmi continuă vorba Maggie.
 — Ştiu.
— Tu şi Iosi o să staţi cu Ioan?
— Sper că nu. Vreau ca Iosua să plece. Trebuie doar să-1 ţin departe de Ioan
destul timp ca să înţeleagă ce se întâmplă. Poate cu postul ăsta...
Lacătul de fier de la poarta curţii zornăi, apoi toată poarta se cutremură.
Maggie o încuiase în urma noastră după ce intraserăm. Un bărbat înjură.
Evident, Iacan avea probleme cu cheia.
Maggie se ridică şi mă trase şi pe mine în picioare.
— Ascultă, luna viitoare mă duc în Cana, la o nuntă, cu sora mea Marta, la o
săptămână după Sărbătoarea Corturilor. Iacan nu poate veni, trebuie să meargă la
o întrunire a Sinedriului sau aşa ceva. Vino în Cana. Ia-1 şi pe Iosua.
— O să încerc.
Alergă spre cel mai apropiat zid şi-şi făcu mâinile scară.
— Sari.
— Dar Maggie...
— Nu fi pămpălău. Pas, mâini - pas, umeri - şi sari. Ai grijă la cioburile de
pe margine.
Şi am fugit - am făcut exact cum îmi spusese: un picior pe scăriţă, unul pe
umărul ei şi am sărit peste zid înainte ca Iacan să intre pe poartă.
— Am prins una! spuse unul din orbi când m-am prăvălit peste ei.
— Ţine-o tu cât i-o trag eu.
C
ând Iosua se întoarse din pustiu, stăteam pe un bolovan şi-1 aşteptam. Am
întins mâinile să-1 îmbrăţişez, iar el se prăvăli în faţă, lăsându-mă să-1 prind. L-
am aşezat pe piatra pe care stătusem. Fusese
424
destul de deştept încât să acopere porţiunile expuse de piele cu noroi,
amestecat probabil cu propria lui urină, dar în câteva locuri de pe frunte şi mâini
noroiul se fărâmiţase, iar pielea se jupuise, fiind arsă până la carne vie. Braţele îi
erau subţiri ca de fetiţă, înotau în mânecile largi ale tunicii.
— Eşti bine?
încuviinţă din cap. I-am întins plosca pe care o păstrasem rece la umbră. Bău
puţină apă cu înghiţituri mici, înfrânându-se.
— O lăcustă? am zis, ridicând o scârboşenie din aia
crocantă între degetul mare şi arătător.
La vederea ei, am avut impresia că Iosua o să vomite apa pe care tocmai o
băuse.
— Era o glumă, am spus.
Mi-am desfăcut desaga la gură, scoţând la iveală curmale, smochine
proaspete, măsline, brânză, şase pâini şi un burduf plin cu vin. II trimisesem pe
tipul cel nou la Ierihon cu o zi înainte, să aducă mâncare.
Iosi se uită la mâncarea care se revărsa din desagă şi rânji, apoi îşi duse mâna
la gură.
— Au! Valeu! Au!
— Ce-ai păţit?
— Buzele... crăpate.
— Smirnă, am zis, scoţând un borcănel de pomadă din desagă şi întinzându-
i-1.
După o oră, Fiul lui Dumnezeu era proaspăt şi întinerit şi am stat şi am
împărţit ce mai rămăsese din vin, primul pe care-1 băuse Iosua de când ne
întorseserăm din India, în urmă cu mai bine de un an.
— Deci ce-ai văzut în deşert?
— Pe Diavol.
— Pe Diavol?
— Ihî. M-a ispitit. Putere, bogăţie, sex, chestii din astea. L-am refuzat.
425
— Cum arăta?
— Era înalt.
— înalt? Prinţul întunericului, şarpele ispitei, izvorul tuturor desfrânărilor şi
relelor şi nu găseşti altceva de spus despre el decât că e înalt?
— Destul de înalt.
— A, bine, atunci o să fiu cu ochii-n patru.
— Şi el e înalt, spuse Iosua, arătând spre tipul cel nou.
Atunci mi-am dat seama că nu era exclus ca Mesia
să fie niţel cam cherchelit.
— El nu-i Diavolul, Iosi.
— Păi, atunci cine e?
— Sunt Filip, spuse tipul cel nou. Merg mâine cu voi în Cana.
Iosua se întoarse spre mine şi era cât pe ce să cadă de pe piatră.
— Mergem mâine în Cana?
- Da, acolo e Maggie, Iosi. E pe moarte.
Capitolul 25
Filip, căruia i se spunea tipul cel nou, ne rugă să mergem în Cana prin
Betania, căci avea acolo un prieten pe care voia să-1 recruteze printre adepţii
noştri.
— Am încercat să-1 conving să-1 urmeze pe Ioan
Botezătorul, spuse Filip, dar nu putea să-nghită ches
tia cu mâncatul de lăcuste şi statul în gropi. In orice
 caz, e din Cana, sunt convins că i-ar plăcea să facă o
vizită acasă.
Când am intrat în piaţa din Betania, Filip îl strigă pe un puşti blond care
stătea sub un smochin. Era acelaşi puşti blond pe care-1 văzusem cu Iosua când
trecuseram prima oară prin Betania, în urmă cu mai bine de un an.
— Hei, Nataniel, strigă Filip. Vino cu mine şi cu prietenii mei care se duc în
Cana. Ei sunt din Nazaret. S-ar putea ca Iosua, aici prezent, să fie Mesia.
— S-ar putea? am zis.
Nataniel ieşi în stradă ca să se uite la noi, pu-nându-şi mâna streaşină la ochi,
să-i ferească de soare. N-avea cum să aibă mai mult de şaisprezece-şaptespre-
zece ani. Abia dacă-i mijise o umbră de barbă.
— Poate ieşi ceva bun din Nazaret? spuse el.
— Iosua, Biff, Bartolomeu, spuse Filip, el e prietenul meu Nataniel.
— Te ştiu, spuse Iosua, te-am văzut când am trecut ultima oară pe aici.
427
Apoi, în mod inexplicabil, Nataniel căzu în genunchi în faţa cămilei lui Iosua
şi spuse:
— Eşti cu adevărat Mesia şi Fiul lui Dumnezeu.
Iosua se uită la mine, apoi la Filip, apoi la puşti,
care se prosterna la picioarele cămilei.
— Crezi că sunt Mesia pentru că te-am mai văzut
o dată, deşi acum un minut credeai că din Nazaret nu
poate ieşi nimic bun?
— Sigur, de ce nu?
Şi Iosi se uită iar la mine, ca şi cum aş fi putut da vreo explicaţie. între timp,
Bartolomeu, care mergea pe jos împreună cu haita lui de adepţi canini (pe care
începuse, în mod îngrijorător, să-i numească „discipolii" lui), se duse la Nataniel
şi-1 ajută să se ridice în picioare.
— Ridică-te dacă vrei să vii cu noi.
Nataniel se prosterna acum în faţa lui Bartolomeu.
— Eşti cu adevărat Mesia şi Fiul lui Dumnezeu.
— Nu, nu sunt, spuse Bart, săltându-1 în picioare pe puşti. El e.
Bart arătă spre Iosua. Dintr-un motiv sau altul, Nataniel se uită la mine,
căutând confirmare.
— Tu chiar că eşti cu caş la gură, i-am spus lui Nataniel. Joci jocuri de noroc
cumva?
— Biff! făcu Iosua. Clătină din cap, iar eu am ridicat din umeri. I se adresă
apoi lui Nataniel: Eşti bine-venit alături de noi. împărţim cămilele, mâncarea şi
banii, aşa puţini câţi sunt.
 Iosua dădu din cap spre Filip, care fusese ales purtător al avutului comun
pentru că se pricepea la matematică.
— Mersi, spuse Nataniel şi se luă după noi. Şi astfel ne-am făcut cinci.
— Iosi, am şuierat eu, puştiul ăsta e prost ca noaptea.
— Nu e prost, Biff, are doar talent pentru credinţă.
— Bine, am zis, întorcându-mă spre Filip. Să nu
laşi puştiul să se atingă de bani.
Când ieşeam din piaţă spre Muntele Măslinilor, Abel şi Crustus, cei doi orbi
care mă ajutaseră să sar zidul lui Maggie, strigară din şanţ. (Aflasem cum îi
cheamă după ce le corectasem micuţa confuzie de sex.)
— O, fiu al lui David, milostiveşte-te de noi! Iosua trase de hăţurile cămilei.
— De ce mi-aţi zis aşa?
— Nu eşti tu Iosua din Nazaret, tânărul învăţător care i-a fost ucenic lui
Ioan?
— Ba da, sunt Iosua.
— L-am auzit pe Domnul spunând că eşti fiul lui cel iubit, întru care a
binevoit.
— Aţi auzit voi asta?
— Da. Să tot fie cinci-şase săptămâni. Fix din cer.
— Ce naiba, toată lumea a auzit, în afară de mine?
— Ai milă de noi, Iosua, spuse unul din orbi.
— Mda, milă, spuse celălalt.
Atunci Iosua descăleca de pe cămilă, puse mâinile pe ochii moşnegilor şi
spuse:
— Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aţi auzit, aşa cum,
în mod evident, a auzit toată lumea în ludeea, că sunt
fiul lui iubit întru care a binevoit.
Apoi îşi luă mâinile de pe feţele lor, iar moşnegii se uitară în jur.
— Spuneţi-mi ce vedeţi, zise Iosua.
Moşnegii se uitară oarecum înjur, fără să spună nimic.
— Deci spuneţi-mi ce vedeţi.
Orbii se uitară unul la altul.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Iosua. Doar vedeţi, nu-i aşa? ^
— Ei, mda, spuse Abel, dar am crezut că o să fie mai multă culoare.
— Mda, spuse Crustus, e niţel cam monoton.
429
Am intervenit.
— Sunteţi la marginea pustiului Iudeei, unul dintre cele mai neînsufleţite,
mai sterpe şi mai ostile locuri din lume, cum aţi fi vrut să fie?
 — Nu ştiu. Crustus ridică din umeri. Mai interesant.
— Mda, mai interesant, spuse Abel. Ce culoare e aia?
— Aia e maro.
— Dar aia?
— Şi aia tot maro e.
— Culoarea aia de acolo? Cea de colo?
— Maro.
— Eşti sigur că nu e mov?
— Nu, maro.
— Şi...
— Maro, am zis.
Cei doi foşti orbi ridicară din umeri şi se îndepărtară mormăind între ei.
— Excelentă tămăduire, spuse Nataniel.
— Eu, unul, n-am văzut niciodată o tămăduire mai de calitate, spuse Filip,
dar, mă rog, eu sunt nou.
Iosua încalecă şi o luă din loc, clătinând din cap.
C
ând am ajuns în Cana, eram faliţi, lihniţi de foame şi mai mult decât dornici
de ospăţ, cel puţin mare parte din noi. Iosua nu ştia nimic de ospăţ. Nunta se
ţinea în curtea unei case foarte mari. Apropiindu-ne de porţi, am auzit tobele şi
cântăreţii şi am simţit mirosul cărnii cu mirodenii care se prăjea. Era o nuntă
mare şi câţiva puşti aşteptau afară, ca să se îngrijească de cămilele noastre. Erau
nişte ţânci cu păr cârlionţat, la vreo zece anişori; îmi aminteau de mine şi de Iosi
la vârsta lor, în varianta malefică.
— Se pare că se ţine o nuntă, spuse Iosua.
— Vă parchez cămila, domnule? spuse puştiul par-cator de cămile.
430
— Chiar e o nuntă, spuse Bart. Am crezut că am venit aici ca s-o ajutăm pe
Maggie.
— Vă parchez cămila, domnule ? spuse celălalt puşti, trăgând de hăţurile
cămilei mele.
Iosua se uită la mine.
— Unde-i Maggie? Ai zis că e bolnavă, nu?
— E la nuntă, am zis, recuperându-mi hăţurile de la puşti.
— Ai zis că e pe moarte.
— Păi, asta-i valabil pentru toţi, nu? Adică dacă
stai să te gândeşti mai bine.
Am rânjit.
— Nu puteţi parca aici cămila, domnule.
 — Ascultă, puştiule, n-am nici un ban ca să-ţi las bacşiş. Pleacă. Urăsc să-mi
las cămila pe mâinile puştilor parcatori de cămile. Mă întristează. Sunt
întotdeauna convins că n-am s-o mai văd niciodată sau că am s-o primesc înapoi
fără un dinte sau cu un ochi scos.
— Deci Maggie nu e de fapt pe moarte?
— Salutare, băieţi, spuse Maggie, ieşind pe poartă.
— Maggie, spuse Iosua, ridicând smucit braţele a mirare.
Problema a fost că era aşa chitit să se uite la ea încât a uitat să se mai ţină şi
dus a fost de pe cămilă. S-a prăvălit pe pământ cu capul înainte, cu o bufnitură şi
un icnet. Am sărit de pe cămila mea, câinii lui Bart au început să latre, Maggie a
fugit la Iosi, 1-a întors cu faţa în sus şi i-a legănat capul în poală cât timp el
încerca să-şi recapete suflul. Filip şi Nataniel le făceau cu mâna nuntaşilor care
scoteau capul pe poartă să vadă ce-i cu atâta tămbălău. înainte să apuc să mă
întorc, cei doi puşti săriseră pe cămilele noastre şi dădeau colţul în galop spre
Nod sau Dakota de Sud sau cine ştie ce alt loc care habar n-aveam pe unde vine.
— Maggie, spuse Iosua. Nu eşti bolnavă.
431
— Depinde, spuse ea, dacă sunt şanse să pui mâna
pe mine.
Iosua zâmbi şi roşi.
— Mi-a fost dor de tine.
— Şi mie, spuse Maggie.
II sărută pe Iosua pe buze şi-1 ţinu aşa până când am început să mă răsucesc
în loc, iar ceilalţi ucenici au început să-şi dreagă glasurile şi să mormăie în bărbi
câte un „faceţi-vă şi voi rost de o cameră".
Maggie se ridică şi-1 ajută pe Iosua să se pună pe picioare.
— Haideţi înăuntru, băieţi, spuse ea. Fără câini, îi
spuse ea lui Bart, iar mătăhălosul cinic ridică din
umeri şi se aşeză în stradă printre discipolii săi canini.
îmi întinsesem gâtul ca să văd dacă mă pot lămuri unde fuseseră duse
cămilele noastre.
— Or să alerge cămilele alea de-o să le iasă sufletul şi ştiu sigur că n-or să le
dea apă şi mâncare.
— Cine? întrebă Maggie.
— Băieţii ăia de parchează cămile.
— Biff, asta-i nunta fratelui meu. Nu şi-a permis nici măcar vin. N-a tocmit
nici un băiat care să parcheze cămile.
Bartolomeu se ridică în picioare şi-şi adună trupele.
— Ii găsesc eu.
 O luă din loc cu pas greoi.
Î
năuntru ne-am ospătat cu carne de vită şi oaie, cu tot felul de fructe şi
legume, terciuri de boabe şi nuci, brânză şi ulei de măsline presat numai o dată
cu pâine. S-a cântat şi s-a dansat şi, dacă într-un colţ n-ar fi stat vreo câţiva
moşuleţi cu mutre foarte morocănoase, nici n-ai fii băgat de seamă că nu era
strop de vin la zaiafet. Când ai noştri se puneau pe dans, dănţuiau în grupuri
mici, în şiruri şi cercuri, nu pe perechi. Existau dansuri
pentru femei şi dansuri pentru bărbaţi şi foarte puţine la care puteau lua parte
şi unii, şi alţii, motiv pentru care toată lumea se holba la Iosua şi la Maggie când
dansau. Era evident că dansau împreună.
M-am retras într-un colţ unde am văzut-o pe Marta, sora lui Maggie, care
privea spectacolul ronţăind nişte pâine cu brânză de capră. Avea douăzeci şi
cinci de ani şi era o variantă mai scundă şi mai îndesată a lui Maggie, cu acelaşi
păr cafeniu-roşcat şi aceiaşi ochi albaştri, dar mai puţin aplecată spre râs. Soţul
ei divorţase de ea pe motiv de „îngălare deplorabilă", iar acum locuia în Betania
cu fratele ei mai mare, Simon. O cunoşteam de când eram mici şi îi ducea lui
Maggie mesaje de la mine. îmi oferi o gură din pâinea ei cu brânză, iar eu am
acceptat.
— O să sfârşească omorâtă cu pietre, spuse Marta pe un ton uşor amar,
trădând o gelozie moderată, de soră mai mică. Iacan e membru al Sinedriului.
— Tot o brută a rămas?
— Şi mai rău, acum e o brută puternică. E în stare să pună să fie omorâtă cu
pietre doar ca s-arate că poate.
— Pentru că dansează? Nici măcar fariseii...
— Dacă a văzut-o cineva când 1-a sărutat pe Iosua, atunci...
— Da' tu ce mai faci? am zis, schimbând subiectul.
— Acum stau cu fratele meu Simon.
— Am auzit.
— E lepros.
— Uite-o acolo pe mama lui Iosua. Trebuie s-o salut.
— T a nunta asta nu e vin, spuse Măria.
-Li— Ştiu. Ciudat, nu?
Iacov se ţinea pe-aproape, încruntat, în timp ce o îmbrăţişam pe mama lui.
432
433
— E şi Iosua aici?
— Da.
— Ah, bine, mă temeam ca nu cumva să fiţi arestaţi şi voi doi împreună cu
Ioan.
— Pardon?
M-am dat înapoi şi m-am uitat întrebător la Iacov. El părea mai potrivit ca
purtător de veşti rele.
— N-aţi auzit? Irod 1-a aruncat pe Ioan după gratii
pentru că incită lumea la răscoală. Cel puţin ăsta-i
pretextul. Soţia lui Irod e aia care voia să-1 vadă pe
Ioan redus la tăcere. Se săturase să-i audă pe adepţii
lui Ioan cum o numesc „târfa".
Am bătut-o uşor pe Măria pe umăr, îndepărtându-mă.
— Mă duc să-i spun lui Iosua că sunteţi aici.
L-am găsit pe Iosua şezând într-un colţ îndepărtat
al curţii, jucându-se cu câţiva copii. O fetiţă îşi adusese iepurele de companie
la nuntă, iar Iosua îl ţinea în poală, mângâindu-i urechile.
— Biff, pune mâna să vezi ce catifelat e iepuraşul ăsta.
— Iosua, Ioan a fost arestat.
încet, Iosi îi dădu fetiţei înapoi iepuraşul şi se ridică în picioare.
— Când?
— Nu ştiu exact. La scurt timp după plecarea noastră, presupun.
— Nu trebuia să fi plecat de lângă el. Nici măcar nu i-am spus că plecăm.
— Era inevitabil, Iosua. Eu i-am spus să nu-1 mai zgândăre pe Irod, dar n-a
vrut să m-asculte. N-aveai ce să faci.
— Sunt Fiul lui Dumnezeu, aş fî putut să fac ceva.
— Mda, ai fi putut intra şi tu cu el la puşcărie. A venit maică-ta. Du-te şi
vorbeşte cu ea. Ea mi-a dat vestea.
434
Când Iosua o îmbrăţişa, Măria spuse:
— Trebuie să faci ceva apropo de situaţia asta cu
vinul. Unde-i vinul?
Iacov îl bătu pe Iosua pe umăr.
— N-ai adus nici un pic de vin cu tine din viile
bogate ale Ierihonului?
(Nu-mi plăcea să aud că Iacov folosea sarcasmul împotriva lui Iosua.
întotdeauna m-am gândit că invenţia mea va fi folosită în numele binelui sau
măcar împotriva oamenilor care-mi erau antipatici.)
Iosua se desprinse cu blândeţe de mama lui.
— O să aveţi vin, spuse el, apoi se duse într-o parte
a casei unde se ţinea apa de băut în vase mari de piatră.
După câteva minute, se întoarse cu un urcior de vin şi cupe pentru toţi. Un
strigăt străbătu mulţimea şi brusc totul păru să se accelereze. Urcioare şi căni
erau umplute, golite şi umplute din nou, iar cei care se aflaseră în preajma
vaselor cu vin începură să anunţe solemn că se făcuse o minune, că Iosua din
Nazaret prefăcuse apa în vin. M-am uitat după el, dar nu era de găsit nicăieri.
Pentru că toată viaţa fusese neîntinat de păcat, Iosua nu prea se pricepea să facă
faţă vinovăţiei, aşa că se retrăsese singur ca să-şi amorţească vina pe care o
simţea din cauza arestării lui Ioan.
După câteva ceasuri de subterfugii şi viclenie, am reuşit s-o conving pe
Maggie să se furişeze cu mine pe poartă.
— Vino cu noi, Maggie. Ai vorbit cu Iosua. Ai văzut vinul. El e alesul.
— Am ştiut dintotdeauna că el e alesul, dar nu pot să vin cu voi. Sunt
căsătorită.
— Credeam că o să te faci pescar.
— Şi eu credeam că o să te faci prostul satului.
 — Sunt încă în căutarea unui sat. Ascultă, fă-1 pe Iacan să divorţeze de tine.
435
— Din aceleaşi motive pentru care poate divorţa de mine mă poate şi omorî.
L-am văzut cum judecă oameni, Biff. L-am văzut în fruntea gloatei omorând
oameni cu pietre. Mi-e frică de el.
— Am învăţat să fac otrăvuri în Orient. Am ridicat din sprâncene şi am
rânjit. Ai?
— N-am de gând să-mi otrăvesc soţul.
Am oftat, un oftat exasperat pe care-1 învăţasem de la mama.
— Atunci părăseşte-1 şi vino cu noi departe de Ieru-salim, unde nu se poate
atinge de tine. Va fi silit să divorţeze, ca să scape cu onoarea neşifonată.
— De ce să plec, Biff? Ca să mă ţin de coada unui bărbat care nu mă vrea şi
care nici măcar dacă m-ar vrea nu m-ar lua?
N-am ştiut ce să spun, mă simţeam de parcă mi s-ar fi răsucit nişte cuţite în
răni proaspete din piept. Mi-am privit sandalele şi m-am prefăcut că mi s-a pus
ceva în gât.
Maggie se apropie, mă cuprinse în braţe şi-şi lăsă capul pe pieptul meu.
— îmi pare rău, spuse ea.
— Ştiu.
— Mi-a fost dor de voi amândoi, dar mi-a fost dor şi numai de tine.
— Ştiu.
— N-o să mă culc cu tine.
— Ştiu.
— Atunci te rog să nu te mai freci de mine.
— Bine, am zis.
Exact în acel moment, Iosua ieşi împleticindu-se pe poartă şi se izbi de noi.
Am reuşit să ne redresăm şi pe noi, şi pe el, înainte să cadă cineva. Mesia ţinea
în braţe iepuraşul fetiţei, strângându-1 lângă obraz, cu picioarele lui mari din
spate atârnând în gol. Era beat la modul cel mai glorios.
436
— Ştiţi ce? spuse Iosi. Ador iepuraşii. Nu se sfădesc
şi nici nu latră. Prin urmare, de-aci înainte, poruncesc
ca atunci când păţesc ceva rău, să fie iepuraşi peste
tot. Aşa să fie scris. Haide, Biff, scrie.
îmi făcu semn cu mâna pe sub iepuraş, apoi se întoarse şi dădu să intre înapoi
pe poartă.
— Unde-i vinu' ăla nenorocit? Am aici un iepuraş însetat!
— Vezi, i-am spus lui Maggie, nu vrei să ratezi aşa ceva. Iepuraşi!
Râse. Muzica mea preferată.
 — O să-ţi trimit vorb|l, spuse ea. Unde o să fii?
— Habar n-am.
— O să-ţi trimit vorba.
E
ra miezul nopţii. Cheful se spărsese şi stăteam cu ucenicii în stradă, în faţa
casei. Iosua căzuse la datorie, iar Bartolomeu îi pusese sub cap un căţeluş pe post
de pernă. înainte să plece, Iacov ne lămurise cum nu se poate mai limpede că nu
eram bine-veniţi în Nazaret.
— Şi acum? spuse Filip. Presupun că nu ne putem întoarce la Ioan.
— îmi pare rău că n-am găsit cămilele, spuse Barto-lomeu.
— Oamenii s-au luat de părul meu blond, spuse
Nataniel.
— Credeam că eşti din Cana, am zis. N-ai şi tu rude la care să tragem?
— Ciuma, spuse Nataniel.
— Ciuma, am zis cu toţii, dând din cap.
Se mai întâmplă.
— Probabil că o să aveţi nevoie de astea, se auzi o
voce din întuneric.
Cu toţii ne-am ridicat ochii spre un bărbat mărunt, dar viguros la trup, care
ieşea din beznă trăgând după el cămilele noastre.
437
— Cămilele, spuse Nataniel.
— Scuzele mele, spuse bărbatul, băieţii fratelui meu le-au adus la noi acasă,
în Capernaum. îmi pare rău că a durat atât până vi le-am adus înapoi.
M-am ridicat, iar el mi-a întins frâiele cămilei.
— Au primit apă şi mâncare. Arătă spre losua, care sforăia de zor pe terierul
lui. Tot timpul bea aşa?
— Numai când vreun proroc important e băgat la puşcărie.
Bărbatul încuviinţă din cap.
— Am auzit ce-a făcut cu vinul. Cică azi după-amiază
a mai tămăduit şi un şchiop în Cana. E adevărat?
Am dat cu toţii din cap.
— Dacă n-aveţi unde sta, puteţi veni cu mine acasă în Capernaum pentru o
zi-două. Măcar atât vă datorăm şi noi după ce v-am luat cămilele.
— N-avem nici un ban, am zis.
— Atunci o să vă simţiţi ca acasă, spuse bărbatul. Mă cheamă Andrei.
Şi astfel ne-am făcut şase.
Capitolul 26
Poţi să cutreieri lumea-ntreagă, dar mereu se găseşte câte ceva nou de
învăţat. Pe drumul spre Capernaum, de pildă, am aflat că dacă atârni un individ
beat pe o cămilă şi-1 zbuciumi acolo vreo patru ceasuri, atunci cam toate
otrăvurile or să iasă din el pe la un capăt sau altul.
— Cineva o să trebuiască să spele cămila aia înainte
să intrăm în oraş, spuse Andrei.
Mergeam înainte pe ţărmul Mării Galileii (care nu era nicidecum o mare).
Luna era aproape plină şi se reflecta în lac ca într-o băltoacă de argint viu.
Spălatul cămilei căzu în seama lui Nataniel, pentru că el era oficial tipul cel nou.
(Nu prea se poate spune că losua făcuse cunoştinţă cu Andrei şi nici că Andrei se
învoise să ni se alăture, aşa că încă nu puteam să-1 socotim pe el oficial tipul cel
nou.) Pentru că Nataniel se descurcase atât de bine cu cămila, l-am lăsat să-1
cureţe şi pe losua. Imediat ce-1 băgă la apă pe Mesia, losua îşi reveni din
stupoare suficient cât să bolborosească ceva de genul:
— Vulpile au vizuinile lor, iar păsările au cuiburi, dar fiul omului n-are unde
să-şi pună capul.
— Ce trist, spuse Nataniel.
— Da, aşa e, am zis. Mai înmoaie-1 o dată. I-a mai rămas nişte borâtură în
barbă.
438
439
Şi astfel curăţat şi atârnat la uscat în spinarea unei cămile, Iosua intră la
lumina lunii în Capernaum, unde avea să fie primit ca la el acasă.
— A fără! răcni bătrâna. Afară din casă, afară din oraş, XJLafară din
Galileea, din partea mea, aici nu staţi.
Erau nişte zori superbi deasupra lacului, cu un văzduh colorat în galben şi
portocaliu şi valuri blânde ce se loveau clipocind de carenele bărcilor pescăreşti
din Capernaum. Satul era la doar o aruncătură de băţ de apă, iar lumina aurie a
soarelui se reflecta de pe suprafaţa valurilor pe zidurile negre de piatră ale
caselor, făcând ca lumina să pară că dansează în ritmul ţipe-telor pescăruşilor şi
ale păsărilor cântătoare. Casele erau construite laolaltă în două pâlcuri mari, cu
câte un perete comun, cu intrări din toate părţile şi nici una mai înaltă de un etaj.
O mică uliţă principală străbătea satul printre cele două pâlcuri de case. Pe uliţă
se înşirau câteva tarabe negustoreşti, un atelier de fierărie şi, în propria ei piaţetă,
o sinagogă în care părea să fie loc pentru mult mai mulţi credincioşi decât cele
trei sute de suflete care locuiau în sat. Dar satele erau dese pe malul lacului,
lipite unele de altele, aşa că am presupus că sinagoga slujea, probabil, mai
multor sate. Nu exista nici o piaţă centrală în jurul fântânii, cum exista în
majoritatea satelor din inima ţării, pentru că oamenii îşi aduceau apa din lac sau
dintr-un izvor din apropiere din care apa rece şi curată ţâşnea cu bulbuci până la
o înălţime de două staturi de om.
Andrei ne-a depus acasă la Petru, fratele lui, şi am apucat să dormim în
încăperea mare, printre copii, abia câteva ceasuri până când soacra lui Petru s-a
trezit ca să ne alunge din casă. Iosua îşi ţinea capul cu ambele mâini, de parcă
altfel i s-ar fi desprins de pe gât şi ar fi căzut.
440
— în casa mea n-au ce căuta pomanagiii şi vagabonzii, strigă bătrâna în timp
ce arunca după noi cu desaga mea.
— Au! făcu Iosua, tresărind dureros din cauza larmei.
— Suntem în Capernaum, Iosi, am zis. Un om pe nume Andrei ne-a adus aici
pentru că nepoţii lui ne-au furat cămilele.
— Ai zis că Maggie e pe moarte, spuse Iosua.
— Ai fi plecat de lângă Ioan dacă ţi-aş fi spus că Maggie voia să te vadă?
— Nu. Zâmbi cu un aer visător. Mi-a făcut plăcere s-o văd pe Maggie.
Zâmbetul se transformă apoi într-o grimasă furioasă. Vie.
— Ioan nu voia să asculte, Iosua. Tu ai stat în pustiu luna trecută, n-ai văzut
toţi soldaţii ăia, chiar şi scribi care se ascundeau în mulţime, notând ce spunea
Ioan. Era clar că aşa o să se întâmple.
— Atunci ar fi trebuit să-1 previi pe Ioan!
— L-am prevenit pe Ioan! L-am prevenit pe Ioan în fiecare zi. N-a vrut să
asculte de glasul raţiunii, aşa cum nici tu n-ai fi vrut.
— Trebuie să ne-ntoarcem în Iudeea. Adepţii lui Ioan...
— Vor deveni adepţii tăi. Gata cu pregătirile, Iosi.
Iosua încuviinţă din cap, uitându-se la pământul
din faţa lui.
— A sosit clipa. Unde-s ceilalţi ?
— I-am trimis pe Filip şi pe Nataniel la Seforis, să vândă cămilele.
Bartolomeu doarme în stufăriş, cu câinii.
— O să ne trebuiască mai mulţi ucenici, spuse Iosua.
— Suntem faliţi, Iosi. O să ne trebuiască nişte
ucenici care să aibă o ocupaţie.
O
oră mai târziu, stăteam pe mal aproape de locul unde Andrei şi fratele lui îşi
aruncau năvoadele în apă. Petru era mai înalt şi mai suplu decât fratele lui
441
şi avea o claie de păr sur mai răvăşită chiar decât a lui Ioan Botezătorul, în
timp ce Andrei îşi dădea părul negru pe spate şi-1 lega cu un şnur ca să nu-i vină
pe faţă când intra în apă. Amândoi erau goi, căci aşa pescu-iau bărbaţii în lac
când rămâneau aproape de mal.
 Preparasem pentru Iosua un leac contra durerilor de cap din scoarţă de copac
şi era clar că fusese eficient, dar poate că nu îndeajuns. L-am împins pe Iosua
către mal.
— Nu sunt gata pentru chestia asta. Mă simt groaznic.
— Intreabă-i.
— Andrei, strigă Iosua. Iţi mulţumesc că ne-ai adus la tine acasă. Şi ţie,
Petru.
— V-a dat cumva afară soacră-mea ? întrebă Petru.
Aruncă năvodul şi aşteptă să se întindă, apoi plonja
în lac şi strânse năvodul în braţe. înăuntru era un peştişor minuscul. întinse
mâna şi-1 scoase, apoi îl aruncă înapoi în lac.
— Fă-te mare, spuse el.
— Ştii cine sunt? îl întrebă Iosua.
— Am auzit, spuse Petru. Andrei zice că ai preschim-bat apa în vin. Şi că ai
tămăduit orbii şi ologii. Crede că tu ai să aduci împărăţia.
— Şi tu ce crezi?
— Cred că fratele meu mai mic e mai deştept ca mine, aşa că am încredere în
ce spune.
— Vino cu noi. O să le dăm de veste oamenilor despre împărăţie. Avem
nevoie de ajutor.
— Ce putem face noi? spuse Andrei. Suntem nişte simpli pescari.
— Veniţi cu mine şi o să vă fac pescari de oameni.
Andrei se uită la fratele lui, care rămăsese în picioare,
în apă. Petru ridică din umeri şi clătină din cap. Andrei se uită la mine, ridică
din umeri şi clătină din cap.
— N-au priceput, i-am spus lui Iosua.
442
Şi astfel, după ce Iosua mancă ceva, trase un pui de somn şi explică ce
dracului voia să spună cu „pescari de oameni", ne-am făcut şapte.
— rflipii ăştia sunt partenerii noştri, spuse Petru, _L zorindu-ne pe mal. Ale
lor sunt corăbiile pe care lucrăm eu şi Andrei. N-avem cum să mergem să
răspândim vestea cea bună decât dacă-s şi ei pe felie.
Am ajuns în alt sătuc, iar Petru a arătat spre doi fraţi care fixau un nou suport
de ramă în copastia unei bărci pescăreşti. Unul era deşirat şi colţuros, cu păr
negru ca lignitul şi o barbă potrivită în două colţuri şmechere: Iacov. Celălalt era
mai bătrân, mai masiv, mai molatic, cu umeri puternici şi piept lat, dar cu mâini
mici, încheieturi subţiri şi un chenar de păr castaniu presărată cu fire cenuşii
încadrând o scăfârlie pleşuvă, arsă de soare: Ioan.
— Am şi eu un sfat, îi spuse Petru lui Iosua. Nu spune chestia aia cu pescarii
de oameni. în curând se lasă noaptea; n-o să ai timp să dai explicaţii dacă vrem
să ajungem acasă la timp pentru cină.
— Da, am zis, spune-le doar de minuni, de împărăţie, un pic despre chestia
cu Duhul Sfânt, dar fără să te ambalezi prea tare până nu se învoiesc să vină cu
noi.
— Eu tot nu pricep treaba asta cu Duhul Sfânt, spuse Petru.
— Nu-i nimic, o lămurim mâine, l-am liniştit.
Cum coboram noi pe ţărm spre fraţi, s-a auzit un
foşnet în nişte tufişuri din apropiere şi trei grămezi de zdrenţe ne ieşiră în
cale.
— Ai milă de noi, rabi, spuse una din grămezi.
Leproşi.
(Aici trebuie să spun neapărat ceva: Iosua m-a învăţat cum e cu puterea
dragostei şi tot tacâmul şi ştiu că Scânteia Divină din ei e aceeaşi care e şi-n
mine, aşa
443
că n-ar fi. trebuit să mă las tulburat de prezenţa leproşilor. Ştiu că să-i declari
spurcaţi prin Lege era la fel de nedrept ca izolarea celor fără de castă de către
brahmani. Iar acum ştiu, după ce m-am uitat îndeajuns de mult la televizor, că
probabil voi nici măcar nu i-aţi numi leproşi, ca să le menajaţi sentimentele.
Probabil că i-aţi numi „persoane cu probleme de fărâmiţare corporala" sau aşa
ceva. Ştiu toate astea. Dar astea fiind zise, indiferent la câte tămăduiri aş fi
asistat, leproşii îmi provocau mereu ceea ce noi, evreii, numeam tremurici.
Niciodată nu mi-am depăşit chestia asta.)
— Ce anume doriţi? îi întrebă Iosua.
— Uşurează-ne chinul, spuse grămada cu voce de femeie.
— Pe mine mă găseşti acolo, uitându-mă la apă, Iosi, am zis.
— Cred că o să aibă nevoie de ajutor, spuse Petru.
— Veniţi la mine, le spuse Iosua leproşilor.
Se prelinseră către el. Iosua îşi puse mâinile pe leproşi şi le vorbi foarte încet.
După câteva minute, când eu şi Petru studiaserăm deja în amănunt o broască pe
care o zăriserăm pe mal, l-am auzit pe Iosua zicând:
— Duceţi-vă acum şi spuneţi-le rabinilor că nu mai
sunteţi spurcaţi şi că ar trebui să fiţi primiţi în Templu.
Şi spuneţi-le cine v-a trimis.
Leproşii îşi lepădară zdrenţele şi-1 proslăviră pe Iosua în timp ce băteau în
retragere. Arătau ca nişte oameni absolut normali, din pură întâmplare înfăşuraţi
din cap până-n picioare în nişte boarfe zdrenţuite.
Când Petru şi cu mine ne-am întors la Iosua, Iacov şi Ioan îi stăteau deja
alături.
— M-am atins de cei despre care se zice că-s spur
caţi, le spuse Iosua fraţilor. Potrivit Legii mozaice, şi
Iosua s-a spurcat.
Iacov făcu un pas în faţă şi-1 apucă pe Iosua de ante-braţ în stilul romanilor.
444
— Unul din oamenii ăia ne-a fost cândva frate.
— Veniţi cu noi, am zis, şi o să facem din voi con-structori de suporturi de
rame de oameni.
— Ce? făcu Iosua.
— Cu asta se îndeletniceau când am ajuns noi aici. Făceau un suport de
rame. Acum vezi şi tu cât de stupid sună?
— Nu-i acelaşi lucru.
Şi astfel ne-am făcut nouă.
F
ilip şi Nataniel se întoarseră cu destui bani din vânzarea cămilelor cât să-i
hrănim pe ucenici şi toată familia lui Petru pe deasupra, aşa că soacra urlătoare a
lui Petru, pe care o chema Ester, ne-a îngăduit să rămânem, cu condiţia ca
Bartolomeu şi câinii să doarmă afară. Capernaum deveni baza noastră operativă,
de unde făceam expediţii de o zi-două, vânturându-ne prin Galileea cât Iosua
predica şi tămăduia. Vestea venirii împărăţiei se răspândi în toată Galileea şi
după doar câteva luni, oamenii începură să se adune grămadă ca să-1 asculte pe
Iosua. încercam să ne întoarcem întotdeauna în Capernaum de Sabat, pentru ca
Iosua să poată predica la sinagogă. Acesta a fost primul obicei care a atras o
atenţie nedorită din partea romanilor. Un soldat roman îl opri pe Iosua în timp ce
făcea scurta plimbare pe jos până la sinagogă de dimineaţa Sabatului. (Nici unui
evreu nu-i era îngăduit să bată un drum mai lung de o mie de paşi de vineri de la
apusul soarelui şi până sâmbătă la apusul soarelui - o mie de paşi cu totul, adică.
Numai dus. Nu trebuia să-ţi numeri toată ziua paşii şi să te opreşti pur şi simplu
când ajungeai la o mie. Altfel, peste tot ar fi fost plin de evrei rămaşi în drum,
aşteptând apusul de sâmbătă. Ar fi fost aiurea. Brusc mă simt recunoscător că
fariseilor nu le-a dat niciodată prin cap chestia asta.)
445
Romanul nu era un simplu legionar, ci un centurion, cu coiful şi platoşa cu
vultur a comandanţilor de legiune. Avea un cal mare şi alb care părea crescut
special pentru războaie. Era bătrân pentru un soldat, să fi avut vreo şaizeci de
ani, iar părul îi era complet alb când şi-a scos coiful, dar părea robust, iar sabia
scurtă cu mâner subţire care-i atârna la brâu părea periculoasă. Nu l-am
recunoscut până când i s-a adresat lui Iosua, într-o aramaică perfectă, fără accent.
 — Iosua din Nazaret, spuse romanul. Mă mai ţii minte ?
— Iustus, spuse Iosua. Din Seforis.
— Gaius Iustus Gallicus, spuse soldatul. Şi acum sunt în Tiberia şi nu mai
sunt subcomandant. Legiunea a Şasea e a mea. Am nevoie de ajutorul tău, Iosua,
fiul lui Iosif din Nazaret.
— Cu ce-ţi pot fî de folos? Iosua se uită în jur. Toţi ucenicii, în afară de mine
şi de Bartolomeu, reuşiseră s-o şteargă pe furiş la apariţia romanului.
— Te-am văzut cum ai făcut un mort să umble şi să vorbească. Mi-au ajuns
la urechi lucrurile pe care le-ai săvârşit în toată Galileea, tămăduirile, minunile.
Am o slugă bolnavă. Chinuită de paralizie. Abia dacă mai răsuflă şi nu pot s-o
văd cum suferă. Nu-ţi cer să încâlci Sabatul venind până la Tiberia, dar cred c-o
poţi lecui chiar şi de aici.
Iustus se lăsă într-un genunchi în faţa lui Iosua, chestie pe care n-o mai
văzusem şi n-aveam s-o mai văd niciodată de la un roman faţă de un evreu.
— Omul acela mi-e prieten, spuse el.
Iosua atinse tâmpla romanului şi am văzut cum frica de pe chipul soldatului
seacă aşa cum văzusem în repetate rânduri.
— Dacă tu aşa crezi, aşa să fie, spuse Iosua. S-a
făcut. Ridică-te, Gaius Iustus Gallicus.
446
Soldatul zâmbi, apoi se ridică şi-1 privi pe Iosua în ochi.
— L-aş fi crucificat pe tatăl tău ca să-1 scot din bârlog pe ucigaşul soldatului
ăluia.
— Ştiu, spuse Iosua.
— Iţi mulţumesc, spuse Iustus.
Centurionul îşi puse coiful şi se urcă pe cal. Apoi se uită la mine pentru
prima oară.
— Ce s-a ales din micuţa aia frânge-inimi cu care
umblaţi tot timpul?
— Ne-a frânt inimile, am zis. Iustus râse.
— Ai grijă, Iosua din Nazaret, spuse el. îşi întoarse calul şi se îndepărtă
călare.
— Du-te cu Dumnezeu, spuse Iosua.
— Bravo, Iosi, aşa trebuie să le arăţi romanilor ce-or să păţească atunci când
o să vină împărăţia.
— Gura, BifT.
— Aha, deci l-ai fentat. O să se ducă acasă, iar amicul lui tot muci o să fie.
— Ţii minte ce ţi-am spus la poarta mănăstirii lui Gaspar, Biff? Că dacă bate
cineva, o să deschid?
 — Bleah! Parabole. Le urăsc.
T
iberia era la doar un ceas de mers călare de Caper-naum, aşa că până
dimineaţă aveam deja veşti de la garnizoană: sluga lui Iustus se lecuise. Eram
încă la micul dejun când patru farisei s-au înfiinţat în faţa casei lui Petru,
căutându-1 pe Iosua.
— Ai săvârşit o tămăduire de Sabat? întrebă cel
mai în vârstă dintre ei.
Avea barbă albă şi-şi purta şalul de rugăciune şi filacterele înfăşurate pe braţe
şi frunte. (Ce caraghios. Sigur, aveam cu toţii filactere, fiecare băiat primea aşa
ceva când împlinea treisprezece ani, dar după câteva
447
săptămâni te prefăceai că le-ai pierdut şi nu \e purtai niciodată. La fel de bine
putea să poarte şi o pancartă pe care să scrie: „Salut, sunt un fraier bisericos".
Cel pe care-1 purta pe frunte era o cutiuţă mică de piele, cam de mărimea unui
pumn, care conţinea înscrisuri cu rugăciuni şi arăta — mă rog - ca şi cum cineva
i-ar fi legat pe frunte o cutiuţă de piele. E nevoie să intru în detalii?)
— Drăguţe filactere, am zis.
Ucenicii se puseră pe râs. Nataniel scotea nişte răgete de măgar a-ntâia.
— Ai încălcat Sabatul, spuse fariseul.
— Am voie, spuse Iosi. Sunt Fiul lui Dumnezeu.
— O, căcat, făcu Filip.
— Bună metodă de a-i obişnui treptat cu ideea, Iosi, i-am zis.
D
e următorul Sabat, un bărbat cu mâna uscată veni la sinagogă când Iosua îşi
ţinea predica şi, la sfârşit, sub ochii a cincizeci de farisei care se adunaseră la
Capernaum tocmai pentru cazul în care s-ar fi întâmplat aşa ceva, Iosua îi spuse
omului că păcatele îi erau iertate, apoi îi tămădui mâna uscată.
A doua zi dimineaţă veniră acasă la Petru ca vulturii la mortăciune.
— Nimeni în afară de Dumnezeu nu poate ierta pă-cate, spuse cel pe care-1
aleseseră purtător de cuvânt.
— Nu zău, spuse Iosua. Atunci nu-1 poţi ierta pe cel care păcătuieşte faţă de
tine?
— Nimeni în afară de Dumnezeu.
— O să ţin minte chestia asta, spuse Iosua. Acum, dacă nu cumva aţi venit ca
să auziţi vestea cea bună, plecaţi.
Şi Iosua intră în casa lui Petru şi închise uşa. Fariseii strigară la uşă:
— Eşti un blasfemator, Iosua fiu al lui Iosif, eşti...
448
 Iar eu stăteam acolo, în faţa lui şi am ştiut că nu-i bine ce fac, dar l-am
pocnit. Nu peste gură sau altceva, ci direct în filactere. Cutiuţa de piele explodă
la impact, iar bucăţile de pergament căzură lin pe pământ. II pocnisem aşa de
iute încât cred că şi-a închipuit că fusese un eveniment supranatural. Din grupul
din spatele lui izbucniră ţipete, proteste - strigăte cum că nu puteam face aşa
ceva, că meritam să fiu omorât cu pietre, biciuit et cetera, iar toleranţa mea
budistă se cam subţie.
Aşa că l-am pocnit iar. In nas.
De data asta căzu la pământ. Doi tovarăşi de-ai lui îl prinseră, iar altul din
fruntea grupului dădu să caute ceva la cingătoare sau aşa ceva. Ştiam că puteau
să sară imediat pe mine dacă voiau, dar nu credeam că o s-o facă. Laşii. L-am
apucat pe cel care scotea cuţitul, i-am răsucit braţul, am lovit tăişul de fier de
pietrele casei lui Petru până l-am rupt, apoi i-am înapoiat mânerul.
— Pleacă, i-am zis cu multă blândeţe.
A plecat şi cu el s-au dus şi tovarăşii lui. Am intrat în casă, să văd cum se
descurcă Iosua şi ceilalţi.
— Ştii ceva, Iosi? am zis. Cred că e timpul să extindem aria de propovăduire.
Aici ai o mulţime de adepţi. Poate că ar trebui să ne ducem pe malul celălalt al
lacului. Să lipsim o vreme din Galileea.
— Să le ţinem predici neevreilor ? întrebă Nataniel.
— Are dreptate, spuse Iosua. Biff are dreptate.
— Aşa va fi scris, am zis.
I
acov şi Ioan nu aveau decât o corabie micuţă, doar atât cât să-ncăpem în ea
cu toţii, plus câinii lui Bartolomeu, şi era ancorată la Magdala, la două ore de
mers către miazăzi de Capernaum, aşa că am pornit la drum într-o dimineaţă
foarte devreme, ca să nu fim opriţi în satele de pe drum. Iosua hotărâse să aducă
vestea cea bună neevreilor, aşa că urma să traversăm
449
lacul până-n oraşul Gadaren din ţinutul Decapole. Acolo trăiau neevreii.
Cât aşteptam noi pe ţărm la Magdala, un grup de femei care veniseră să spele
rufe în lac se adunară în jurul lui losua şi se rugară de el să le povestească despre
împărăţie. Am observat un tânăr vameş care stătea alături, la masa lui, cu ochii
după dosurile femeilor. M-am apropiat cu sfială de el.
— E nemaipomenit, nu? am zis.
— Da. Nemaipomenit, spuse vameşul.
Avea cam la vreo douăzeci de ani, era slab, cu păr şaten mătăsos, un pic de
barbă şi ochi căprui luminoşi.
— Cum te cheamă, vameşule?
 — Matei, spuse el. Fiul lui Alfeu.
— Nu mai spune, aşa-1 cheamă şi pe taică-meu. Ascultă, Matei, presupun că
ştii să scrii, să citeşti, chestii din astea?
— O, da.
— Nu eşti însurat, nu?
— Nu, am fost logodit, dar înainte să ţinem nunta, părinţii ei au dat-o după
un văduv bogat.
— Trist. Probabil că ai inima frântă. Asta-i trist. Le vezi pe femeile alea? în
jurul lui losua sunt mereu femei din astea. Şi acum urmează vestea cea mai bună,
el e cast. Nu le vrea pe nici una. Pe el îl interesează doar să mântuie omenirea şi
să aducă împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, chestie de care suntem interesaţi cu
toţii, bineînţeles. Dar femeile, mă rog, cred că vezi şi singur.
— Trebuie să fie minunat.
— Da, e grozav. Mergem la Decapole. Ce-ar fi să vii cu noi?
— N-am cum. Am primit sarcina să strâng dări pe toată coasta asta.
— El e Mesia, Matei. Mesia. Ia gândeşte-te. Tu şi Mesia.
450
— Nu ştiu.
— Femei. împărăţia. Ai auzit că a preschimbat apa în vin.
— Chiar trebuie să...
— Ai gustat vreodată slănină, Matei?
— Slănină? Asta nu-i ceva de la porci? O spurcăciune?
— losua e Mesia şi Mesia zice că-i în regulă. E cea mai bună chestie pe care
ai s-o mănânci în viaţa ta, Matei. Femeile se dau în vânt după ea. Noi mâncăm
slănină în fiecare dimineaţă, cu femeile. Pe bune.
— Trebuie să termin aici, spuse Matei.
— Aşa să faci. Uite, vreau să treci ceva pe răboj pentru mine. M-am uitat
peste umărul lui la registrul pe care-1 ţinea şi i-am indicat câteva nume. Ne
întâlnim pe corabie când eşti gata, Matei.
M-am întors pe mal, unde Iacov şi Ioan trăseseră corabia îndeajuns de
aproape încât să ne putem croi drum prin apă până la ea. losua terminase de
binecuvântat femeile şi le trimisese înapoi la rufele lor cu o parabolă despre pete.
— Domnilor, am strigat. Scuzaţi-mă, Iacov, Ioan şi
voi, Petru şi Andrei. Anul ăsta nu trebuie să vă mai
bateţi capul cu dările. S-a aranjat.
— Ce? făcu Petru. De unde-ai făcut rost de bani...
M-am întors şi am fluturat din mână spre Matei,
care alerga spre mal.
— Băiatul ăsta de nădejde e vameşul Matei. A venit
 să ni se alăture.
Matei veni în fugă lângă mine şi rămase rânjind ca un idiot în timp ce încerca
să-şi tragă sufletul.
— Salutare, spuse el, făcându-le vag cu mâna uceni-cilor.
— Bine ai venit, Matei, spuse losua. Toată lumea e bine-venită în împărăţie.
451
Iosua clatină din cap, se întoarse şi o luă prin apă «pro corabie.
— Te place, puştiule, am zis, te place la nebunie. Şi astfel ne-am făcut zece.
I
osua adormi pe un morman de năvoade, cu pălăria mare de pai a lui Petru pe
faţă. înainte să mă instalez şi eu ca să adorm legănat, l-am trimis pe Filip în
fundul corăbiei ca să-1 lămurească pe Matei cum e cu împărăţia şi cu Duhul
Sfânt. (M-am gândit că priceperea lui Filip într-ale cifrelor i-ar putea fi de folos
în discuţia cu un vameş.) Cele două perechi de fraţi cârmeau corabia, care avea
puntea lată, pânzele mici şi era foarte, foarte lentă. Cam pe la mijlocul lacului, l-
am auzit pe Petru spunând:
— Nu-mi place. Se pare că vine furtuna.
Am ţâşnit în capul oaselor şi m-am uitat la cer şi, într-adevăr, de peste
dealurile din răsărit veneau nori negri, cu repeziciune şi la mică înălţime,
înfigând ghearele fulgerelor în copacii pe lângă care treceau. Până să apuc eu să
mă ridic ca lumea, un val se sparse peste bordul pipernicit şi mă udă până la
piele.
— Nu-mi place, ar trebui să ne întoarcem, spuse
Petru, în timp ce o perdea de ploaie se prăvălea asupra
noastră. Corabia e prea plină, iar pescajul e prea mic
ca să facă faţă la furtună.
— Nu-i bine. Nu-i bine. Nu-i bine, psalmodie Nataniel.
Câinii lui Bartolomeu lătrau şi urlau în vânt. Iacov
şi Andrei strânseră pânzele şi lăsară vâslele în apă. Petru se duse la pupa, ca
să-1 ajute pe Ioan cu rama lungă pentru cârmit. Un al doilea val se sparse peste
bord, măturând unul dintre discipolii lui Bartolomeu, un soi de terier râios.
Pe fundul vasului, apa era adâncă până la jumătatea gambei. Am luat o
găleată, m-am apucat să dau
452
apa peste bord şi i-am făcut lui Filip semn să mă ajute, dar el căzuse pradă
celei mai rapide crize de rău de mare pe care-mi fusese dat s-o văd vreodată şi
bora peste bord.
Un fulger lovi catargul, scăldând totul într-un alb fosforescent. Explozia a
fost instantanee şi m-a lăsat cu urechile ţiuind. Una dintre sandalele lui Iosua
plutea lângă mine, pe fundul bărcii.
— Suntem pierduţi! se tânguia Bart. Pierduţi!
Iosua îşi săltă pălăria de pescar la loc pe cap şi se
uită la haosul din jurul lui.
— O, voi, puţin credincioşilor, spuse el.
îşi flutură mâna spre cer, iar furtuna se opri. Pur şi simplu. Norii negri se
traseră îndărăt peste dealuri, apa se domoli în vălurele blânde, iar soarele începu
să strălucească suficient de puternic şi de fierbinte încât să scoată aburi din
hainele noastre. M-am întins peste bord şi am smuls din valuri căţeluşul care
înota.
Iosua se întinsese la loc pe jos, cu pălăria pe faţă.
— Puştiul cel nou e atent? îmi şopti el.
— Mda, am zis.
— E impresionat?
— A rămas cu gura căscată. Pare cam copleşit.
— Excelent. Trezeşte-mă când ajungem.
L-am trezit cu puţin înainte să ajungem la Gadaren, pentru că pe mal ne
aştepta un uriaş nebun, cu spume la gură, care urla, arunca pietre şi mai înghiţea
din când în când câte o mână de pământ.
— Stai aşa, Petru, am zis.
Pânzele erau din nou coborâte şi ne apropiam vâslind de ţărm.
— Ar trebui să-1 trezesc pe învăţător, spuse Petru.
— Nu, e în regulă, sunt mandatat pentru situaţiile
de opriri în caz de nebuni cu spume la gură.
Cu toate astea, i-am tras uşurel un picior lui Mesia.
453
ii. n-ar fi rău să-1 vezi şi tu pe tipul ăla.
— Uite, Petru, spuse Andrei, arătând spre nebun,
are părul la fel ca al tău.
Iosua se ridică în capul oaselor, îşi dădu pe ceafă pălăria lui Petru şi aruncă o
privire către mal.
— înainte, spuse el.
— Eşti sigur?
In corabie începuseră să aterizeze pietre.
— O, da, spuse Iosua.
— E foarte solid, spuse Matei, limpezind ceea ce era deja limpede.
— Şi nebun, spuse Nataniel, ca nu cumva să rămână mai prejos la debitat
chestii evidente.
— Suferă, spuse Iosua. înainte.
 Un pietroi cât capul meu de mare izbi catargul, răsturnându-1 în apă.
— O să vă rup picioarele şi o să vă bat cu ele în cap când o să umblaţi de-a
buşilea, sângerând de moarte, spuse nebunul.
— Sigur nu vrei să te duci înot? spuse Petru, fe-rindu-se de o piatră.
— O baie bună şi înviorătoare după siestă? spuse Iacov.
Matei se ridică în fundul bărcii şi-şi drese glasul.
— Ce înseamnă un singur om cu minţile rătăcite faţă de potolirea furtunii?
Aţi fost şi voi pe aceeaşi corabie cu mine?
— înainte, spuse Petru şi înainte ne-am dus, în marea corabie plină de Iosua
şi de Matei şi de cele opt stârpituri necredincioase care eram noi, ceilalţi.
Iosua sări de pe corabie imediat ce-am ajuns pe plajă. Se duse glonţ la nebun,
care părea în stare să-i zdro-bească ţeasta Mântuitorului cu o singură mână.
Zdrenţe împuţite atârnau pe el în fâşii şi avea dinţii sparţi şi plini de sânge de la
pământul pe care-1 mâncase. Faţa
i se schimonosea şi îi clocotea de parcă avea sub piele viermi uriaşi care
încercau să iasă la lumină. Avea părul răvăşit şi umflat într-o mare încâlceală
sură şi, într-adevăr, aducea oarecum cu părul lui Petru.
— îndură-te de mine, spuse nebunul.
Vocea îi bâzâia în gât ca un cor de lăcuste.
Am lunecat jos din barcă, iar ceilalţi m-au urmat în tăcere, în spatele lui
Iosua.
— Cum te cheamă, diavole? întrebă Iosua.
— Cum ai vrea tu să mă cheme? întrebă diavolul.
— Ştii, întotdeauna am avut o febleţe pentru numele Harvey, spuse Iosua.
— Ei, ca să vezi coincidenţă, spuse diavolul. întâm-plător, mă cheamă
Harvey.
— Faci mişto de mine, nu? spuse Iosi.
— Da, fac, spuse diavolul, prins la înghesuială. Mă cheamă Legiune, căci
suntem o grămadă aici.
— Ieşi, Legiune, porunci Iosua. Ieşi din flăcăul
ăsta.
In apropiere era o turmă de porci, care se îndeletniceau cu de-ale porcilor.
(Nu ştiu cu ce se îndeletniceau. Sunt evreu, ce ştiu eu despre porci, în afară de
faptul că-mi place slănina?) O lumină mare şi verde ieşi din gura lui Legiune, se
răsuci în aer ca fumul, apoi se abătu asupra turmei de porci ca un nor. într-o
clipă, porcii îl aspirară pe nări şi începură să facă spume la gură şi să bâzâie ca
nişte lăcuste.
— Piei, spuse Iosua.
La care porcii fugiră cu toţii în mare, îşi umplură plămânii cu apă cu sorbituri
prelungi şi, după ce dădură numai un pic din picioare, se înecară. Cam vreo
douăzeci de porci morţi pluteau pe valuri.
— Cum pot să-ţi mulţumesc? spuse uriaşul cu spume
la gură, care nu mai făcea spume la gură, dar rămăsese
uriaş.
454
455
— Spune-le oamenilor din ţinutul tău ce s-a întâmplat, ziBO losua. Spune-le
că Fiul lui Dumnezeu a venit să le aducă vestea cea bună a Duhului Sfânt.
— Să te speli niţel înainte să le spui, i-am zis.
Şi dus a fost, un monstru greoi, mai mare chiar decât Bartolomeu al nostru şi
duhnind şi mai rău, ceea ce n-aş fî crezut că se poate. Ne-am aşezat pe plajă şi
tocmai împărţeam nişte pâine şi vin când am auzit gloata apropiindu-se peste
dealuri.
— Vestea cea bună se răspândeşte iute, spuse Matei, ale cărui entuziasm şi
mutră inocentă începuseră deja să mă irite niţeluş.
— Cine ne-a omorât porcii?
Gloata avea greble, furci şi coase şi nu părea nicide-cum venită să primească
Evanghelia.
— Căcănarilor!
— Omorâţi-i!
— In barcă, spuse Iosi.
— O, voi...
Matei nu apucă să-şi termine comentariul pentru că Bart îl înhaţă de guler şi-
1 târî pe plajă către barcă.
Fraţii împinseseră deja corabia de la mal şi intraseră în apă până la piept. Se
urcară înăuntru, iar lacov şi Ioan pregătiră vâslele, în timp ce Petru şi Andrei ne
săltară pe punte. I-am pescuit pe discipolii lui Bart de ceafă şi am ridicat pânzele
chiar când asupra noastră începea să plouă cu pietre.
Ne-am uitat cu toţii la losua.
— Ce ? spuse el. Dac-ar fi fost evrei, chestia cu porcii
i-ar fi uns pe suflet. Sunt novice la neevrei.
C
ând am ajuns la Magdala, ne aştepta un sol. Filip desfăşură pergamentul şi
citi.
— E o invitaţie la cină în Betania de săptămâna
Paştelui, losua. Un membru sus-pus al Sinedriului îţi
456
solicită prezenţa acasă la el, la cină, ca să discuţi despre minunata ta
propovăduire. E semnat Iacan, fiul lui Iban din Nazaret.
Soţul lui Maggie. Târâtura.
— O primă zi excelentă, ai, Matei? am spus.
457
Capitolul 27
Azi-noapte m-am uitat a doua oară cu îngerul la Războiul stelelor şi pur şi
simplu a trebuit să întreb.
— Tu ai stat în preajma Domnului, nu, Raziei ?
— Normal.
— Ai zice că vorbeşte ca James Earl Jones?
— Cine-i ăla?
— Darth Vader.
Raziei ascultă o clipă cum Darth Vader ameninţa pe cineva.
— Cum să nu, un pic. Totuşi, nu răsuflă aşa greu.
— Şi i-ai văzut chipul lui Dumnezeu.
— Da.
— E negru?
— N-am voie să spun.
— E negru, nu-i aşa? Dacă n-ar fi fost, ai fi spus pur şi simplu că nu e.
— N-am voie să spun.
— Ba e.
— Nu poartă cască din asta, spuse Raziei.
— Aha!
— Am zis doar că n-are cască. Altceva n-am zis.
— Ştiam eu.
— Nu vreau sa mă mai uit la chestia asta.
Raziei schimbă canalul. Dumnezeu (sau cineva
cu o voce asemănătoare) spuse:
— Urmăriţi postul CNN.
Am ajuns la Ierusalim pe la poarta din Betsaida căreia i se zicea Ochiul
Acului, unde trebuia să te apleci ca să intri, apoi am ieşit pe Poarta Aurită, am
traversat Valea Chedronului şi am trecut Muntele Măslinilor până-n Betania.
Ii lăsaserăm în urmă pe Matei şi pe fraţi pentru că aveau slujbe şi pe
Bartolomeu pentru că putea. In ultima vreme, problemele lui de igienă
începuseră să atragă atenţia fariseilor locali din Capernaum şi nu voiam să ne
forţăm norocul dacă tot intram în bârlogul duşmanului. Filip şi Nataniel ne-au
însoţit la drum, dar au rămas în urmă pe Muntele Măslinilor, într-un luminiş
căruia i se zicea Ghetsimani, unde era o mică peşteră şi o presă de măsline. Iosua
încercase să mă convingă să rămân şi eu cu ei, dar nu mă lăsasem.
 — Nu păţesc nimic, spusese Iosua. Nu mi-a venit vremea. Iacan n-o să
încerce nimic, e doar o cină.
— Nu mi-e mie de siguranţa ta, Iosi, vreau doar s-o văd pe Maggie.
Chiar voiam s-o văd pe Maggie, dar mi-era şi de siguranţa lui Iosua. In orice
caz, n-aveam de gând să rămân în urmă.
Iacan ne-a întâmpinat la poartă, îmbrăcat într-o tunică nouă şi albă, strânsă
cu un brâu albastru. Era îndesat, dar nu atât de gras cum mă aşteptam şi era
aproape de înălţimea mea. Barba îi era lungă şi nea-gră, dar fusese retezată exact
până la nivelul claviculei. Purta capişonul de pânză ţuguiat pe care-1 purtau
mulţi farisei, aşa că nu-mi dădeam seama dacă i se rărise vreun pic părul. Laţele
care-i atârnau în afară erau de un brun închis, la fel ca şi ochii. Cel mai fioros şi
poate cel mai surprinzător lucru la el era scânteia de inteligenţă din ochi. Aia nu
fusese acolo când eram copii. Poate că se prinsese ceva de el după şaptesprezece
ani cu Maggie.
459
— Intraţi, fraţi nazarineni. Fiţi bine-veniţi în casa
mea. înăuntru sunt câţiva prieteni care ţineau să vă
cunoască.
Ne-a condus pe uşă într-o cameră mare şi impună-toare, suficient de
spaţioasă, la o adică, încât să încapă în ea oricare din cele două case pe care le
împărţeam în Capernaum. Podeaua era pavată cu lespezi, cu spirale de mozaic
turcoaz şi roşii în colţuri (fără desene, normal). Era şi o masă lungă, în stil
roman, la care stăteau alţi cinci bărbaţi, toţi îmbrăcaţi la fel ca Iacan. (în casele
evreieşti, mesele erau aproape de pământ, iar mesenii stăteau în jurul lor
sprijiniţi pe perne sau pe podea.) N-o vedeam nicăieri pe Maggie, dar o slujnică
ne aduse urcioare mari cu apă şi străchini în care să ne spălăm pe mâini.
— Lasă apa asta să rămână apă, ne-am înţeles, lo
sua? spuse Iacan, zâmbind. Nu ne putem spăla cu vin.
Iacan ne prezentă pe rând bărbaţilor, adăugând după fiecare nume câte un soi
de titlu complicat pe care nu l-am prins, dar care arăta, cu siguranţă, că erau cu
toţii membri ai Sinedriului şi ai Consiliului Fariseilor totodată. O capcană. Ne-au
primit curtenitor, apoi s-au dus la străchinile cu apă ca să se spele pe mâini
înainte de cină, uitându-se cu toţii cum ne spălam losua şi cu mine şi înălţând
rugi. Până la urmă, era şi asta parte din test.
Ne-am aşezat. Slujnica a luat urcioarele şi străchinile cu apă, aducând apoi
urcioare cu vin.
— Aşadar, spuse cel mai vârstnic dintre farisei, am
auzit că ai izgonit demonii din posedaţii galileeni.
— Da, e un Paşte minunat, am zis. Dar voi?
 losua îmi trase un picior pe sub masă.
— Da, spuse el. Prin puterea hărăzită mie de părin
tele meu, am uşurat chinul unora care erau posedaţi
de diavoli.
460
Când losua spuse „părintele meu", s-a iscat o vânzoleală generală. Am
observat o mişcare dinspre o uşă din spatele lui Iacan. Era Maggie, care gesticula
şi făcea semne ca o apucată, dar în acel moment, Iacan vorbi. Atenţia se
concentra asupra lui, iar Maggie se făcu nevăzută.
Iacan se aplecă în faţă.
— Unii spun că alungi demonii ăştia prin puterea lui Belzebut.
— Şi cum aş putea face asta? spuse losua, începând să se cam enerveze. Cum
aş putea să-1 întorc pe Belzebut împotriva sa? Cum să lupt cu Satana cu braţul
Satanei? Unde-i dihonie, casa e şubredă.
— Frate, sunt lihnit de foame, am spus. Aduceţi haleala.
— Alung demonii cu duhul lui Dumnezeu, aşa veţi şti că a venit împărăţia.
Nu voiau să audă aşa ceva. La naiba, nici eu nu voiam să aud aşa ceva, cel
puţin nu acolo. Dacă losua striga în gura mare că aduce împărăţia, atunci striga
în gura mare că e Mesia, chestie care, după judecata lor, ar fi putut trece drept
blasfemie, o nelegiuire pentru care puteai fi osândit la moarte. Una era s-o afle la
mâna a doua şi alta să le-o spună losua în faţă. Dar el, ca de obicei, nu se temea.
— Unii spun că Ioan Botezătorul e Mesia, zise Iacan.
— Nimeni nu-1 întrece pe Ioan, spuse losua, dar
Ioan nu botează cu Duhul Sfânt. Eu da.
S-au uitat cu toţii unii la alţii. Habar n-aveau despre ce vorbea. losua
propovăduia Scânteia Divină - Duhul Sfânt - de doi ani, dar era o perspectivă
nouă asupra lui Dumnezeu şi a împărăţiei: era o schimbare. Conservatorii ăştia
munciseră din greu ca să prindă un crâmpei de putere; schimbarea nu-i interesa.
Se aduse mâncare pe masă şi se înălţară iar rugi, apoi o vreme mâncarăm cu
toţii în tăcere. Maggie
461
apăruse din nou în uşa din spatele lui Iacan, gesticulând cu mâinile una peste
alta, rostind pe muteşte vorbe pe care ar fi trebuit să le pricep. Aveam şi eu ceva
să-i dau, dar trebuia s-o văd între patru ochi. Era limpede că Iacan îi interzisese
să intre în cameră.
— Ucenicii tăi nu se spală pe mâini înainte să mă
nânce ! spuse unul din farisei, un grăsan cu o cicatrice
deasupra ochiului.
Bart, mi-am zis.
 — Omul nu-i pângărit de ceea ce-i intră în gură,
spuse losua, ci de ceea ce-i iese pe gură.
Rupse o bucată de pâine şi o înmuie într-o strachină cu ulei.
— Se referă la minciuni, am zis.
— Ştiu, spuse bătrânul fariseu.
— Te gândeai la ceva scârbos, recunoaşte.
Fariseii schimbară între ei privirea aia care voia să
zică „Nu, e rândul tău, ba nu, e al tău".
losua îşi mestecă pe îndelete pâinea, apoi spuse:
— De ce să speli urna pe dinafară, dacă pe dinăuntru e putredă?
— Da, cum ar veni că sunteţi nişte ipocriţi cocliţi! am adăugat, cu mai mult
entuziasm decât era probabil cazul.
— Nu mă mai ajuta, spuse Iosi.
— Scuze. Bunicel vin. Manischewitz1?
In mod evident, strigătele mele îi deşteptaseră din stânjeneală.
— Te înhăitezi cu demonii, losua din Nazaret, spuse
bătrânul fariseu. Levi ăsta a fost văzut vărsând sânge
pe nasul unui fariseu, iar un cuţit s-a frânt de unul
singur şi nimeni nu 1-a văzut măcar mişcându-se.
1. Marcă de produse cuşer americană, cunoscută mai ales pentru pâinea şi
vinul pe care le fabrică.
462
losua se uită la mine, apoi la ei, apoi iar la mine.
— Ai uitat să-mi spui ceva?
— Se purta ca un emrod, aşa că l-am pocnit. („Emrod" e termenul biblic
pentru hemoroid.) Am
auzit-o pe Maggie chicotind în cealaltă cameră, losua se întoarse iar spre
stârpituri.
— Levi, zis şi Biff, a studiat arta războiului în Răsă
rit, spuse el. Are mişcări iuţi, dar nu-i diavol.
M-am ridicat în picioare.
— Am fost invitaţi la cină, nu la judecată.
— Asta nu-i judecată, spuse calm Iacan. Am auzit de minunile lui losua şi
am auzit că încalcă Legea. Vrem doar să-1 întrebăm cu ce drept face toate astea.
E o cină, altminteri de ce v-aţi afla aici?
Mă întrebam şi eu acelaşi lucru, dar losua îmi răspunse trăgându-mă la loc în
scaun şi continuând să răspundă la acuzaţii încă două ceasuri, ticluind parabole
şi dându-le peste nas cu propria lor cucernicie. In timp ce losua propovăduia
cuvântul lui Dumnezeu, eu făceam trucuri de îndemânare cu pâinea şi legumele,
doar ca să fac mişto de ei. Maggie apăru în uşă şi-mi făcu semn, arătând frenetic
spre uşa de la intrare şi făcând gesturi ameninţătoare de castane în cap, pe care
le-am luat drept consecinţele care mă aşteaptă dacă nici de data asta n-o nţeleg.
— Ei, trebuie să vorbesc cu un tip în legătură cu o
cămilă, dacă binevoiţi să mă scuzaţi.
Am ieşit pe uşa din faţă. Imediat ce am închis-o după mine, am fost izbit de
jetul de salivă feminină al unei femei care şoptea agresiv.
— Imbecilbătutîncapcepizdamătiicredeaicăîncercsă
ţispun ?
Mă pocni cu pumnul în braţ. Tare.
— Nu mă pupi? am şoptit.
— Unde ne putem întâlni după aceea?
463
— Nu putem. Uite, ia asta. I-am întins un săculeţ pentru scrisori. Ai acolo un
pergament pe care scrie ce să faci.
— Vreau să vă văd pe amândoi.
— O să ne vezi. Fă ce scrie pe bileţel. Trebuie să mă întorc înăuntru.
— Nenorocitule!
Pumn în braţ. Tare.
Uitasem ce fac şi am intrat în casă masându-mi încă umărul vânăt.
— Le vi, te-ai rănit?
— Nu, Iacan, dar uneori fac întindere numai când
scutur monstrul ăsta.
Asta le pică tare prost fariseilor. Mi-am dat seama că aşteptau să cer apă, ca
să parcurg iarăşi tot ritualul cu spălatul pe mâini înainte să mă aşez din nou la
masă. Am rămas acolo, chibzuind, masându-mi umărul, aşteptând. Cât putea să
dureze să citeşti un bileţel? Păru să dureze o groază, răstimp în care ei se holbară
la mine, dar sunt convins că trecuseră doar câteva minute. Şi apoi se auzi ţipătul.
Maggie îi dădu drumul din camera vecină, prelung, ascuţit şi puternic, un ţipăt
meşteşugit de groază, panică şi nebunie.
M-am aplecat şi i-am şoptit lui Iosua la ureche:
— Ţine-te pur şi simplu după mine. Nu, chiar să nu faci nimic. Nimic.
— Dar...
Fariseii făcuseră cu toţii nişte mutre de parcă cineva le-ar fi scăpat cărbuni
aprinşi în poală în timp ce ţipătul continua întruna, fără oprire. Maggie avea
plămâni grozavi. înainte să apuce Iacan să se scoale ca să se dumirească, iat-o şi
pe fata mea - urlând încă, trebuie să adaug — cu o fermecătoare spumă verde
curgându-i din gură, cu rochia sfâşiată, atârnându-i pe trupul şiroind de sânge, cu
sânge curgându-i pe la
 464
colţurile ochilor. îi răcni lui Iacan în faţă şi-şi dădu ochii peste cap, apoi sări
pe masă şi mârâi, dărâmând cu picioarele toate vasele de lut pe podea, unde se
făcură fărâme. Slujnica apăru în fugă, strigând: „Au luat-o diavolii, au luat-o
diavolii!", apoi ţâşni afară pe uşa din faţă. Maggie începu din nou să urle, apoi
fugi dintr-un capăt în celălalt al mesei, urinând din mers. (Bună găselniţă, mie nu
mi-ar fi trecut prin cap în veci.)
Fariseii dăduseră îndărăt, lipindu-se de perete, cu tot cu Iacan, iar Maggie se
prăbuşi pe spate pe masă, zvârcolindu-se, mârâind şi urlând obscenităţi în timp
ce le împroşca pieptarele robelor lor albe cu spumă verde, urină şi sânge.
— Diavoli! E posedată de diavoli. Sunt o grămadă! am strigat.
— Şapte, spuse Maggie printre mârâieli.
— Par a fi şapte, am spus. Nu-i aşa, Iosi?
L-am înşfăcat pe Iosua de părul de pe ceafa şi l-am silit cumva să
încuviinţeze din cap. Oricum, nimeni nu se uita de fapt la el, căci Maggie
începuse acum să împroaşte jerbe impresionante de spumă verde atât pe gură, cât
şi dintre picioare. (încă o găselniţă grozavă care mie nu mi-ar fi trecut prin cap.)
Intră într-un ritm de vibraţii convulsive, contrabalansate de lătrături şi
obscenităţi.
— Păi, Iacan, am spus eu politicos, mersi pentru
cină. A fost minunat, dar trebuie să plecăm.
L-am tras pe Iosua în picioare de guler. Până şi el era uşor perplex. Nu
îngrozit, aşa ca gazda noastră, dar perplex da.
— Staţi, spuse Iacan.
— Penis purulent de câine! răcni Maggie fără o direcţie anume, dar cred că
toată lumea înţelegea la cine se referise.
— O, bine, o să încercăm s-o ajutăm, am spus. Iosua, ia-o de un braţ.
465
L-am împins înainte, iar Maggie îl prinse de încheietură. Am trecut de
cealaltă parte a mesei şi am luat-o de celălalt braţ.
— Trebuie s-o scoatem din casa asta pângărită.
Unghiile lui Maggie mi s-au împlântat în braţ în
timp ce o luam pe sus şi s-a agăţat singură de încheietura lui Iosi,
prefacându-se că se luptă şi se zbate. Am târât-o pe uşa din faţă până în curte.
— Fă şi tu un efort, Iosua, dacă nu te superi, şopti
Maggie.
Iacan şi fariseii se buluciră în uşă.
— Trebuie s-o ducem în pustiu ca să alungăm demo
nii în siguranţă, am strigat.
 Am târât-o şi pe ea şi, la drept vorbind, şi pe Iosua, în stradă şi am închis cu
piciorul poarta masivă.
Maggie se relaxa şi se îndreptă de spate. Un morman de spumă verde i se
revărsa pe piept.
— încă nu lăsa garda jos, Maggie. Stai să ne mai depărtăm puţin.
— Futangiu de capre mâncător de porci!
— Aşa te vreau.
— Bună, Maggie, spuse Iosua, luând-o de braţ şi ajutându-mă în sfârşit s-o
târăsc.
— Cred că a ieşit foarte bine, ţinând cont că te-am luat ca din oală, am spus.
Ştiţi, fariseii sunt cei mai buni martori.
— Haideţi să mergem acasă la fratele meu, şopti ea. De-acolo putem trimite
vorbă că sunt incurabilă. Violator de şobolani!
— Gata, Maggie, nu ne mai pot auzi.
— Ştiu. Vorbeam cu tine. De ce ţi-au trebuit şap-tesprezece ani ca să mă
scoţi de acolo?
— Iţi stă superb în verde, ţi-am spus vreodată chestia asta?
— Trebuie să remarc că n-a fost deloc moral ce-am făcut, spuse Iosua.
466
— Iosi, să te prefaci posedat de demoni e ca un grăunte de muştar.
— în ce fel e ca un grăunte de muştar?
— Aşa-i că nu ştii ? Nu ţi se pare deloc că e ca un grăunte de muştar, nu?
Acum înţelegi ce simţim cu toţii când compari tot felul de lucruri cu un grăunte
de muştar? Ai?
A
casă la Simon leprosul, Iosua intră mai întâi singur pe uşă, pentru ca apariţia
lui Maggie să nu-i sperie pe fratele şi pe sora ei şi să nu le mai tihnească
humusul. Marta deschise uşa.
— Shalom, Marta. Sunt Iosua, fiul lui Iosif din Nazaret. Mă mai ţii minte de
la nunta din Cana? Am adus-o pe Maggie, sora ta.
— Stai să mă gândesc. Marta se scarpină cu unghia în bărbie în timp ce-şi
scormonea prin memorie sub cerul nopţii. Tu eşti ăla de-a preschimbat apa în
vin? Fiul lui Dumnezeu, nu?
— Nu e neapărat să fie aşa, spuse Iosua.
Mi-am strecurat capul pe după umărul lui Iosi.
— I-am dat surorii tale un praf de la care s-a umplut de spume roşii şi verzi.
Arată cam nasol în momentul ăsta.
— Sunt convinsă că-i sade bine, spuse Marta, cu un oftat de exasperare.
Intraţi.
 Ne conduse înăuntru. Eu am rămas în picioare lângă uşă, în timp ce Iosua se
aşeză pe podea, lângă masă. Marta o duse pe Maggie în fundul casei, s-o ajute să
se spele. Era o casă mare după standardele ţării noastre, dar nici pe departe cât a
lui Iacan. Şi totuşi, Simon se descurcase bine pentru un fiu de fierar. Pe el nu-1
vedeam nicăieri.
— Vino şi aşază-te la masă, spuse Iosua.
— Nici vorbă, stau bine aici, lângă uşă.
— Ce-ai păţit?
467
— Nu ştii a cui e casa?
— Cum să nu, a lui Simon, fratele lui Maggie. Am coborât tonul.
— Mon-si prosul-le.
— Vino şi stai jos. Am eu grijă de tine.
— Nici gând. Stau bine aici.
Exact atunci apăru Simon din cealaltă,cameră, ducând un urcior cu vin şi o
tavă cu pahare pe braţele lui înfăşurate în zdrenţe. Faţa îi era acoperită toată cu
pânză albă, cu excepţia ochilor, care erau la fel de limpezi şi de albaştri ca ai lui
Maggie.
— Bine aţi venit, Iosua, Levi - nu v-am mai văzut
de mult.
II cunoscuserăm pe Simon când eram copii, că doar toată ziua dădeam
târcoale atelierului tatălui lui Maggie, dar el era mai mare şi pe atunci învăţa
meşteşugul tatălui său şi era mult prea serios ca să umble cu nişte puşti. Mi-1
aminteam înalt şi puternic, dar lepra îl cocârjase ca pe o babă.
Simon lăsă jos paharele şi turnă vin pentru toţi trei. Eu am rămas lipit de
perete, lângă uşă.
— Marta face urât dac-o pui să servească, spuse Simon, în chip de scuză că
servise el însuşi. Mi-a zis că ai preschimbat apa în vin la o nuntă în Cana.
— Simon, spuse Iosua, pot să-ţi lecuiesc suferinţa, dacă-mi dai voie.
— Ce suferinţă? Se întinse pe jos la masă, în faţa lui Iosua. Biff, vino şi şezi
cu noi. Bătu uşor într-o pernă de lângă el, iar eu am băgat capul la cutie, în
eventualitatea că o să înceapă să plouă cu degete, înţeleg că lacan a folosit-o pe
soră-mea ca momeală ca să vă întindă vouă o capcană.
— N-a fost cine ştie ce capcană, spuse Iosua.
— Te aşteptai la una ca asta? l-am întrebat.
— Mă aşteptam să fie mai mulţi, poate tot consiliul fariseilor. Voiam să le
răspund direct, ca să nu-mi fie
468
purtate vorbele de zeci de iscoade şi zvonaci. Mai voiam şi să văd dac-or să
fie ceva saduchei acolo.
Abia atunci am realizat ceea ce Iosua pricepuse deja: saducheii, preoţii, nu
fuseseră implicaţi în mica anchetă-surpriză a lui lacan. Ei se născuseră
privilegiaţi şi nu se simţeau ameninţaţi la fel de uşor ca fariseii de obârşie
modestă. Iar saducheii erau jumătatea mai puternică a Sinedriului, cei care le
porunceau soldaţilor din garda Templului. Fără preoţi, fariseii erau vipere fără
colţi, cel puţin pe moment.
— Sper că n-am atras mânia fariseilor asupra capu
lui tău, Simon, spuse Iosua.
Simon tăgădui cu o fluturare din mână.
— Fii pe pace. Aici n-o să vină nici un fariseu. lacan e îngrozit de mine şi
dacă e cu adevărat încredinţat că Maggie e posedată şi dacă prietenii lui sunt
încredinţaţi de acelaşi lucru, ei bine, pun rămăşag că deja a divorţat de ea.
— Poate să se întoarcă în Galileea cu noi, am spus, uitându-mă la Iosua, care
se uita la Simon ca şi cum i-ar fi cerut permisiunea.
— Poate să facă ce vrea.
— Vreau să plec din Betania înainte ca lacan să-şi vină în simţiri, spuse
Maggie, apărând din cealaltă cameră.
Purta o rochie simplă, de lână şi avea părul ud încă. Tot mai avea sandalele
murdare de spurcăciune verde. Traversă camera, îngenunche, îşi strânse tare
fratele în braţe, apoi îl sărută pe frunte.
— Dacă trece pe aici sau trimite vorbă, să-i spui
că-s tot la tine.
Mi-am dat seama că Simon zâmbea pe sub cârpele
lui. %
— Doar nu crezi că o să fie dispus să intre şi să arunce o privire.
— Laşul, scuipă Maggie.
469
— Amin, am zis. Cum de-ai stat cu o asemenea târâtură atâţia ani?
— După primul an, n-a mai vrut sa se apropie de mine. Eram spurcată, nu
ştiai? I-am spus că sângerez.
— Atâţia ani?
— Normal. Crezi că s-ar fi făcut de râs printre mem-brii consiliului fariseilor
întrebându-i de soţiile lor?
— Pot să te lecuiesc de suferinţa asta, dacă-mi dai voie, Maggie.
— Ce suferinţă?
— Ar trebui s-o luaţi din loc, spuse Simon. O să vă trimit vorbă ce-a făcut
Iacan imediat cum aflu. Dacă n-a făcut-o deja, am un prieten care-i va strecura
ideea că dacă nu divorţează de Maggie, locul lui în Sinedriu ar putea să se
clatine.
Simon şi Marta ne făcură cu mâna din uşă, Marta arătând ca o stafie îndesată
a surorii ei mai mari, iar Simon arătând pur şi simplu ca o stafie.
Şi astfel ne-am făcut unsprezece.
E
ra lună plină şi un cer plin de stele azvârlit ca o pătură deasupra noastră în
timp ce ne întorceam la Ghetsimani. Din vârful Muntelui Măslinilor vedeam
peste Valea Chedronului până la Templu. Un fum negru şerpuia pe cer de la
focurile pentru jertfe pe care preoţii le vegheau zi şi noapte. Am ţinut-o de mână
pe Maggie cât am străbătut crângul de măslini bătrâni şi am ieşit în luminişul de
lângă presa de măsline, unde am făcut popas. Filip şi Nataniel făcuseră un foc şi
lângă ei şedeau doi străini. S-au ridicat cu toţii în picioare când ne-am apropiat.
Filip mă privi cu asprime, ceea ce mă descumpăni, până când mi-am adus aminte
că fusese cu noi la Cana şi-i văzuse pe Iosua şi pe Maggie dansând la nuntă.
Credea că vreau să-i fur iubita lui Iosua. I-am dat drumul la mână.
470
— Invăţătorule, spuse Nataniel, scuturându-şi pletele
blonde, noi ucenici. Ei sunt Tadeu şi Toma Gemenii.
Tadeu se apropie de Iosua. Era cam de vârsta şi statura mea, purta o tunică
zdrenţuită de lână şi arăta sfrijit în ultimul hal, de parc-ar fi fost pe punctul de a
muri de foame. Avea părul tuns scurt ca un roman, doar că părea să fi fost retezat
cu o bucată boantă de silex, îmi părea cumva cunoscut.
— Rabi, ţi-am ascultat predicile când erai cu Ioan.
Am stat cu el doi ani.
Un adept al lui Ioan, de-acolo îl ştiam, deşi nu ţineam minte să fi făcut
cunoştinţă cu el. Asta explica şi aerul lihnit.
— Eşti bine-venit, Tadeu, spuse Iosua. Ei sunt Biff şi Măria Magdalena,
ucenici şi prieteni.
— Spune-mi Maggie, spuse Maggie.
Iosua se duse lângă Toma Gemenii, care era un singur tip mai tânăr, cam la
vreo douăzeci de ani, cu barba încă abia mijită pe alocuri, îmbrăcat mai scump
decât oricare din noi.
— Şi Toma.
— Ai grijă, calci pe Toma Doi, chiţăi Toma.
Nataniel îl trase pe Iosua deoparte şi-i şopti în ure
che niţel cam tare:
— El îşi vede fratele geamăn, dar nimeni altcineva nu-1 poate vedea. Ai zis
să fim milostivi, aşa că nu i-am spus că-i nebun.
— Şi o să ai parte de milostenie, Nataniel, spuse Iosua.
 — Aşa că n-o să-ţi spunem că eşti bătut în cap, am adăugat.
— Eşti bine-venit, Toma, spuse Iosua, îmbrăţişându-1 pe băiat.
— Şi Toma Doi, spuse Toma.
— Iartă-mă. Fii bine-venit şi tu, Toma Doi, spuse
Iosua către un loc în spaţiu cât se poate de gol. Vino
în Galileea şi ajută-ne să ducem vestea cea bună.
471
— E acolo, spuse Toma, arătând spre un alt loc, la
fel de gol.
Şi astfel ne-am făcut treisprezece.
P
e drumul înapoi spre Capernaum, Maggie ne povesti despre viaţa ei, despre
visele la care renunţase şi despre un copil care murise în primul ei an de căsnicie.
Am văzut că Iosua s-a cutremurat când a aflat de copil şi ştiu că se gândea ca,
dacă n-am fi apucat drumul Orientului, ar fi fost acolo să-1 salveze.
— După asta, spuse Maggie, Iacan nu s-a mai apropiat de mine. Imediat
după ce a murit copilul a curs sânge şi, pentru el, sângele nu s-a oprit niciodată.
întotdeauna s-a temut că s-ar putea crede că are casa blestemată, aşa că
îndatoririle mele de nevastă erau exclusiv publice. Pentru el e o sabie cu două
tăişuri. Ca să par supusă, trebuia să mă duc la sinagogă şi în Piaţa Femeilor din
Templu, dar dacă ar fi ştiut cineva că mă duc acolo sângerând, aş fi fost alungată,
poate chiar omorâtă cu pietre, iar Iacan s-ar fi făcut de ruşine. Cine ştie ce-o să
facă acum.
— O să divorţeze de tine, i-am zis. O să fie silit, dacă vrea să-şi spele obrazul
în faţa fariseilor şi a Sinedriului.
Ciudat, dar mai greu mi-a fost să-1 consolez pe Iosua din cauza copilului
pierdut al lui Maggie. Ea trăise ani în şir cu pierderea ei, o jelise, o lăsase să se
lecuiască atât cât se putea, dar pentru Iosua, rana era proaspătă. Se ţinea departe
în spatele nostru, ferindu-se de noii ucenici care ţopăiau în jurul lui ca nişte
căţeluşi neastâmpăraţi, îmi dădeam seama că vorbeşte cu tatăl lui şi nu părea să-i
iasă prea bine.
— Du-te şi vorbeşte cu el, spuse Maggie. N-a fost vina lui. A fost vrerea
Domnului.
— Tocmai de-aia se simte responsabil, am spus.
472
Nu-i povestisem lui Maggie despre Duhul Sfânt, împărăţie şi toate
schimbările pe care Iosua voia să le aducă omenirii şi care erau, uneori, în răspăr
cu Tora.
— Du-te şi vorbeşte cu el, îmi spuse.
 M-am dus la capătul şirului, pe lângă Filip şi Tadeu, care încercau să-i
explice lui Nataniel că vocea pe care o auzea atunci când îşi punea degetele în
urechi şi vorbea era a lui, nu a lui Dumnezeu, şi pe lângă Toma, care purta o
conversaţie animată cu vidul.
Am mers o vreme în pas cu Iosua înainte să vorbesc, încercând să-mi iau un
ton indiferent.
— Trebuia să te duci în Orient, Iosua. Acum ştii asta.
— Nu trebuia să plec chiar atunci. A fost o laşitate. Ar fi fost atât de rău s-o
văd cum se mărită cu Iacan? Să-i văd copilul născut?
— Da, ar fi fost. Nu poţi salva pe toată lumea.
— Ai dormit cumva în aceşti ultimi douăzeci de ani ?
— Dar tu? Dacă nu cumva poţi schimba trecutul, atunci îţi iroseşti prezentul
cu vinovăţia. Dacă nu foloseşti ce-ai învăţat în Orient, atunci poate că era mai
bine să nu pleci. Poate că a fost o laşitate să pleci din Israel.
Am simţit cum îmi amorţeşte faţa de parcă ar fi secat de sânge. Spusesem eu
aşa ceva? Am mers deci o vreme în tăcere, fără să ne uităm unul la altul. Am
numărat păsările, am ascultat murmurul vocilor ucenicilor care se auzea din faţă,
m-am uitat cum i se mişca lui Maggie fundul pe sub rochie în timp ce păşea, fără
să mă bucur cu adevărat de eleganţa lui.
— Ei, eu, unul, mă simt mai bine, spuse Iosua într-un sfârşit. Mersi că m-ai
înveselit.
— Mă bucur că ţi-am fost de folos, am zis.
A
m sosit în Capernaum în dimineaţa celei de-a cin-cea zile de când lăsasem în
urmă Betania. Petru
473
şi ceilalţi propovăduiseră vestea cea bună oamenilor de pe ţărmul Galileii şi
ne aştepta o mulţime de vreo cinci sute de persoane. Tensiunea dintre mine şi
losua se risipise, iar restul drumului fusese plăcut, fie şi numai pentru că o
auzeam pe Maggie cum râde şi ne ia peste picior. Gelozia mea faţă de losua
reînvie, dar cumva nu era amară. Era mai degrabă o durere familiară după o
pierdere îndepărtată şi nu agonia de sabie înfiptă în inimă şi carne sfâşiată a unei
dezamăgiri sentimentale. Puteam chiar să-i las pe ei doi singuri şi să mă duc să
vorbesc cu alţii - să mă gândesc la alte lucruri. Maggie îl iubea pe losua, asta era
cert, dar mă iubea şi pe mine şi nu era chip să ghiceşti cum avea să se manifeste
asta. Urmându-1 pe losua, ne dezbă-rasem deja de aşteptările unei existenţe
normale. Căsătorie, casă, familie - toate astea nu făceau parte din viaţa pe care o
aleseserăm, după cum îi lămurise losua pe toţii ucenicii săi. Da, unii dintre ei
erau însuraţi şi unii propovăduiau chiar cu nevestele alături, dar ceea ce-i
distingea de masele care aveau să-1 urmeze pe losua era că se abătuseră de la
calea propriilor lor vieţi pentru a răspândi Cuvântul. Cuvântul mi-a luat-o pe
Maggie, nu losua.
Sleit şi înfometat cum era, losua le ţinu o predică. Ne aşteptaseră şi nu voia
să-i dezamăgească. Se urcă într-una din bărcile lui Petru, se îndepărtă vâslind de
mal suficient încât gloata să-1 poată vedea şi le cuvântă despre împărăţie timp de
două ceasuri.
După ce termină şi trimise mulţimea în treaba ei, printre ucenici aşteptau doi
noi-veniţi. Amândoi erau bărbaţi îndesaţi şi robuşti, trecuţi de douăzeci de ani.
Unul era bărbierit cu grijă şi-şi purta părul tuns scurt, astfel încât să i se aranjeze
într-o cască de bucle; celălalt avea părul lung şi barba împletită şi ondulată într-
un stil pe care-1 văzusem uneori la greci. Deşi nu purtau
474
podoabe şi portul nu le era mai extravagant decât al meu, amândoi aveau un
aer de prosperitate. Mi-am zis că se putea să fie vorba de putere, dar dacă era
aşa, atunci nu era puterea aceea stângace a fariseilor. Dacă aveau ceva al lor,
aceea era siguranţa de sine.
Cel cu părul lung se apropie de losua şi îngenunche în faţa lui.
— Rabi, te-am auzit vorbind de venirea împărăţiei
şi vrem să mergem cu tine. Vrem să te ajutăm să
propovăduieşti Cuvântul.
losua îl privi îndelung pe bărbat, zâmbind pentru sine, înainte să vorbească. îl
luă de umeri şi-1 ridică.
— Ridică-te. Sunteţi bine-veniţi, prieteni.
Străinul păru zăpăcit. Se uită îndărăt la prietenul
lui, apoi la mine, de parcă i-aş fi putut lămuri încurcă-tura.
— El e Simon, spuse el, dând din cap spre prietenul lui. Eu sunt Iuda
Iscarioteanul.
— Ştiu cine eşti, spuse losua. Te aşteptam.
Şi astfel ne-am făcut cincisprezece: losua, Maggie şi cu mine; Bartolomeu
cinicul; Petru şi Andrei, Ioan şi Iacov, pescarii; Matei vameşul; Nataniel din
Cana, tânărul bătut în cap; Filip şi Tadeu, care fuseseră adepţii lui Ioan
Botezătorul; Toma Geamănul, care era zărghit; şi zeloţii, Simon canaaneanul şi
Iuda Iscarioteanul. Cincisprezece porniră în Galileea ca să propovăduiască
Sfântul Duh, venirea împărăţiei şi vestea cea bună că sosise Fiul lui Dumnezeu.
475
Capitolul 28
Propovăduirea lui Iosua a însemnat trei ani de predici, uneori şi de trei ori pe
zi şi, deşi existau momente bune şi momente proaste, niciodată nu le ţineam
minte cuvânt cu cuvânt, dar iată aici esenţa aproape tuturor predicilor pe care le-
am auzit vreodată din gura lui Iosua.
Trebuie să fii drăguţ cu oamenii, chiar şi cu târâturile. Şi dacă:
a) credeai că Iosua era Fiul Domnului (şi)
b) că venise să te mântuiască de păcate (şi)
c) recunoşteai Duhul Sfânt din tine (deveneai asemenea unui copil, cum
spunea el) (şi)
d) nu huleai împotriva Duhului Sfânt (vezi c), atunci aveai să:
e) trăieşti veşnic
f) undeva frumos
g) în rai, probabil.
Pe de altă parte, dacă :
h) păcătuiai (şi/sau)
i) erai ipocrit (şi/sau)
j) preţuiai mai mult lucrurile decât pe oameni
(şi)
k) nu făceai a, b, c şi d, atunci: 1) o beleai.
Chestie care era totuna cu mesajul pe care Iosua îl primise de la tatăl lui cu
atâţia ani în urmă şi care păruse, la vremea aia, succint până la grosolănie, dar
care ţi se părea mai logic după ce ascultai vreo câteva sute de predici.
Asta era lecţia lui, asta învăţam şi noi şi asta trans-miteam mai departe
oamenilor din oraşele Galileii. Totuşi, nu toată lumea se pricepea la aşa ceva şi
unii păreau a fi total pe lângă subiect. într-o zi, Iosua, Maggie şi cu mine ne
întorceam de la o rundă de propovăduit în Cana când am dat peste Bartolomeu,
care şedea în sinagoga din Capernaum, propovăduind Evanghelia unui semicerc
de câini aşezaţi în jurul lui. Câinii păreau vrăjiţi, dar adevărul e că Bart purta o
fleică pe post de pălărie, aşa că sunt convins că nu talentul lui de orator le
captase atenţia.
Iosua smulse fleica de pe capul lui Bartolomeu şi o aruncă în stradă, unde
cam zece potăi îşi găsiră brusc credinţa.
— Bart, Bart, Bart, spuse Iosua, scuturându-1 pe uriaş de umeri, nu da
câinilor cele sfinte. Nu înşira perlele în faţa porcilor. Iroseşti Cuvântul.
— N-am nici o perlă. M-am legat să n-am nici o avere.
— E o metaforă, Bart, spuse Iosua sec. înseamnă să nu dai Cuvântul celor
care nu-s pregătiţi să-1 primească.
— Deci, cum ar veni, ca atunci când ai înecat porcii în Decapole? încă nu
erau pregătiţi?
Iosua se uită la mine, căutând sprijin. Am ridicat din umeri.
— Exact aşa, Bart, spuse Maggie. Te-ai prins.
 — A, păi de ce n-ai zis aşa? spuse Bart. Gata, băieţi, mergem să cuvântăm
învăţătura în Magdala.
Se ridică în picioare şi-şi mână haita de ucenici spre lac. Iosua se uită la
Maggie.
476
477
— N-am vrut nicidecum să spun aşa ceva.
— Ba da, îi răspunse ea, apoi se duse să le caute pe Ioana şi Suzana, cele
două femei care ni se alăturaseră şi care învăţau să propovăduiască Evanghelia.
— N-am vrut să spun asta, îmi zise Iosua.
— Tu ai câştigat vreodată vreo discuţie în contradic-toriu cu ea?
Clătină din cap.
— Atunci zi „amin" şi hai să vedem ce-a făcut de
mâncare nevasta lui Petru.
Ucenicii se adunaseră în faţa casei lui Petru, şezând pe nişte buşteni pe care-i
aranjaserăm în cerc în jurul gropii cu jar. Se uitau cu toţii în pământ şi păreau
afundaţi într-un soi de rugăciune sumbră. Până şi Matei era acolo, deşi ar fi
trebuit să-şi vadă de slujba lui de vameş în Magdala.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Iosua.
— A murit Ioan Botezătorul, spuse Filip.
— Ce?
Iosua se aşeză pe buşteanul de lângă Petru şi se sprijini de el.
— Tocmai ne-am văzut cu Bartolomeu, am spus. N-a pomenit nimic despre
asta.
— Abia acum am aflat şi noi, spuse Andrei. Matei tocmai s-a întors cu vestea
în Tiberia.
Prima oară de când ni se alăturase, îl vedeam pe Matei cu chipul lipsit de
lumina entuziasmului. Parcă ar fi îmbătrânit cu zece ani în ultimele câteva
ceasuri.
— Irod a pus să i se taie capul, spuse el.
— Credeam că Irod se teme de Ioan, am zis.
Se zvonea că Irod îl lăsase pe Ioan în viaţă pentru că era cu adevărat
încredinţat că el era Mesia şi se temea de mânia Domnului dacă sfântul ar fi
pierit.
— A facut-o la rugămintea fiicei lui vitrege, spuse
Matei. Ioan a fost ucis la porunca unei copile desfrânate.
478
— Măi să fie, dacă n-ar fi deja mort, ironia l-ar fi
omorât, am spus.
 Iosua se holba la colbul din faţa lui, cugetând sau rugându-se, nu mi-era clar.
într-un sfârşit, spuse:
— Adepţii lui Ioan vor fi ca nişte prunci în pustiu.
— însetaţi? îşi dădu cu presupusul Nataniel.
— înfometaţi? îşi dădu cu presupusul Petru.
— în călduri? îşi dădu cu presupusul Toma.
— Nu, handicapaţilor, rătăciţi. Vor fi rătăciţi! am spus. Măi, să fie.
Iosua se ridică în picioare.
— Filip, Tadeu, mergeţi în Iudeea şi spuneţi-le adep-ţilor lui Ioan că sunt
bine-veniţi aici. Spuneţi-le că munca lui Ioan n-a fost în zadar. Aduceţi-i
încoace.
— Dar, învăţătorule, spuse Iuda, Ioan are mii de adepţi. Dacă vin încoace, ce
le dăm să mănânce?
— E nou, l-am apărat eu.
A
doua zi era Sabatul şi, de dimineaţă, pe când mergeam cu toţii la sinagogă,
un moşneag îmbrăcat în haine scumpe ieşi alergând din tufişuri şi se aruncă la
picioarele lui Iosua.
— O, rabi, se tângui el, sunt primarul din Magdala.
Fiica mea cea mică a murit. Lumea spune că poţi lecui
bolnavii şi învia morţii, mă ajuţi şi pe mine?
Iosua se uită în jur. Vreo şase farisei locali stăteau cu ochii pe noi în diferite
puncte din tot oraşul. Iosua se întoarse spre Petru.
— Azi predică tu Cuvântul la sinagogă. O să-1 ajut pe omul acesta.
— Unde ne duci? l-am întrebat.
— Numai până la Magdala, spuse el.
— Asta-i mai departe decât ne e îngăduit să mergem de Sabat, i-am spus lui
Iosua.
— Ştiu, spuse el.
479
Cum treceam prin toate cătunele de pe coastă în drum spre Magdala, oamenii
ieşeau din case şi se ţineau după noi cât cutezau, ţinând cont că era Sabatul, dar
i-am văzut şi pe bătrâni, pe farisei, urmărindu-ne cu privirea când treceam.
Casa primarului era mare pentru Magdala, iar fiica lui avea propria ei odaie
de dormit. II conduse pe Iosua în dormitorul unde zăcea fata.
— Salveaz-o, rogu-te, rabi.
Iosua se aplecă şi o cercetă pe fată.
— Ieşi, îi spuse el bătrânului. Ieşi din casă. După ce plecă primarul, Iosua se
uită la mine.
 — Nu-i moartă.
— Ce?
— Fata asta doarme. Probabil că i-au dat ceva vin tare sau prafuri de somn,
dar nu-i moartă.
— Deci e o capcană?
— Pe asta n-am prevăzut-o nici eu, spuse Iosua. Se aşteaptă ca eu să pretind
că am sculat-o din morţi, că am tămăduit-o, când ea e doar adormită. Blasfemie
şi tămăduire de Sabat.
— Atunci lasă că o scol eu din morţi. Adică asta pot şi eu, dacă e doar
adormită.
— O să mă socotească vinovat şi pentru ce faci tu. Poate că şi pe tine te-au
luat la ochi. Fariseii locali n-au ticluit singuri chestia asta.
— Iacan?
Iosi încuviinţă din cap.
— Du-te după moşneag şi adună cât mai mulţi mar
tori, inclusiv farisei. Fă tărăboi.
După ce am adunat vreo cincizeci de oameni în şi pe lângă casă, Iosua
anunţă:
— Fata asta nu e moartă, ci doarme, bătrân nătâng ce
eşti. Iosua o scutură pe fată, care se sculă în capul oaselor,
frecându-se la ochi. Păzeşte-ţi vinul cel tare, moşule.
480
Bucură-te că n-ai pierdut o fiică, dar întristează-te că ai încălcat Sabatul din
pricina ignoranţei tale.
Apoi, Iosua ieşi valvârtej din casă şi eu după el. Când am ajuns mai în josul
străzii, mi-a zis:
— Crezi că i-am păcălit?
— Nu, am zis.
— Nici eu, spuse Iosua.
D
e dimineaţă, un soldat roman sosi acasă la Petru cu veşti. încă dormeam când
am auzit strigătele.
— Am poruncă să vorbesc doar cu Iosua din Naza-ret, spuse cineva în
latineşte.
— O să vorbeşti cu mine sau o să taci pe vecie, veni răspunsul cuiva.
(în mod evident, era cineva care n-avea nici un chef să trăiască o viaţă
lungă.) într-o clipă am sărit din pat şi am luat-o la fugă, cu tunica fluturându-mi
neîncinsă pe urme. Am ieşit de după colţul casei lui Petru şi am dat peste Iuda,
care se înfrunta cu un legionar. Soldatul îşi scosese parţial sabia scurtă din teacă.
 — Iuda! am strigat. înapoi.
M-am băgat între ei. Ştiam că pot să-1 dezarmez uşor pe soldat, dar nu şi
legiunea care ar fi venit după el dacă o făceam.
— Cine te-a trimis, soldat?
— Am un mesaj de la Gaius Iustus Gallicus, coman-dantul Legiunii a Şasea,
pentru Iosua, fiul lui Iosif din Nazaret. Se încruntă la Iuda peste umărul meu.
Dar poruncile pe care le-am primit nu mă împiedică să-1 omor pe câinele ăsta
cât le împlinesc.
M-am întors spre Iuda, care se învăpăiase la faţă de furie. Ştiam că poartă la
brâu un pumnal, deşi nu-i spusesem asta lui Iosua.
— Iustus ne e prieten, Iuda.
— Nici un evreu n-are prieteni romani, spuse Iuda, fără să se sinchisească să
coboare tonul.
481
în momentul ăla, dându-mi seama că mesajul de iertare universală al lui
Iosua nu-i parvenise noului ucenic zelot şi că omul avea să sfârşească omorât,
mi-am vârât iute mâna pe sub tunica lui Iuda, l-am prins de scrot, am strâns o
dată, rapid şi extrem de tare şi, după ce slobozi un jet de bale pe pieptul meu,
ochii i se dădură peste cap şi se prăbuşi în genunchi, fără cunoştinţă. L-am prins
şi l-am culcat pe jos, ca să nu se lovească la cap. Apoi m-am întors către roman.
— II ia uneori cu leşin, am zis. Hai să mergem la Iosua.
I
ustus ne trimisese trei mesaje de la Ierusalim: Iacan divorţase într-adevăr de
Maggie; consiliul fariseilor se întrunise în păr şi plănuia să-1 ucidă pe Iosua; şi
Irod Antipa auzise de minunile lui Iosua şi se temea să nu fie cumva reincarnarea
lui Ioan Botezătorul. Singurul comentariu personal al lui Iustus se reducea la un
cuvânt: Atenţie.
— Iosua, trebuie să te ascunzi, spuse Maggie. Pleacă
din fieful lui Irod până se liniştesc lucrurile. Du-te la
Decapole, dă-le învăţătură neevreilor. Irod Filip nu-1
are deloc la inimă pe fratele lui, soldaţii lui te vor lăsa
în pace.
Maggie devenise ea însăşi o predicatoare grozav de devotată. Parcă şi-ar fi
canalizat pasiunea personală pentru Iosua într-o pasiune pentru învăţătură.
— încă nu, spuse Iosua. Până nu se întorc Filip şi
Tadeu cu adepţii lui Ioan, nu. N-o să-i las în rătăcire,
îmi trebuie o predică, una care să-mi slujească de
parc-ar fi ultima, una care să-i sprijine pe rătăciţi în
lipsa mea. Cum o rostesc în Galileea, am plecat spre
 teritoriul lui Filip.
M-am uitat la Maggie, iar ea încuviinţă din cap ca şi cum mi-ar fi zis: Fă ce
ştii, numai să-l aperi.
— Atunci hai s-o scriem, am zis.
482
C
a orice discurs tare, Predica de pe Munte pare să fi ieşit spontan, dar de fapt
am lucrat cu Iosua la ea o săptămână întreagă - Iosua dictându-mi, iar eu făcând
însemnări pe un pergament. (Inventasem un mod de a face sendviş o bucată de
cărbune între două bucăţi de lemn de măslin, ca să pot scrie fără să iau după
mine peniţă şi călimară.) Lucram în faţa casei lui Petru, pe barcă, ba chiar şi pe
culmea muntelui unde avea să ţină predica. Iosua voia să dedice adulterului o
bună parte a predicii, gest motivat în mare parte, după câte îmi dau seama acum,
de relaţia mea cu Maggie. Deşi Maggie se legase să rămână castă şi să
propovăduiască învăţătura, cred că Iosua voia să lămu-rească lucrurile o dată
pentru totdeauna.
— Bagă acolo: „Dacă bărbatul se uită numai la femeie cu poftă în suflet, se
cheamă că a comis adulter", spuse Iosua.
— Pe bune, chiar vrei să mergi pe ideea asta? Şi asta, „Dacă femeia divorţată
îşi ia alt bărbat, comite adulter"?
— Da.
— Pare niţel cam dur. Niţel cam fariseic.
— Am scris-o cu gândul la cineva. Ţie ce ţi-a ieşit?
— „Adevăr vă spun vouă" - ştiu că-ţi place să zici „adevăr vă spun" când
vorbeşti despre adulter -, mă rog, deci „Adevăr vă spun vouă, că dacă bărbatul
unge cu ulei trupul despuiat al femeii şi-o pune să stea în patru labe şi să latre ca
un câine, în timp ce o cunoaşte mai bine, dacă-nţelegi ce vreau să zic, atunci se
cheamă că a comis adulter şi nu-ncape vorbă că dacă femeia îi răspunde cu
aceeaşi monedă, atunci a sărit şi ea în căruţa trasă de măgari a adulterului. Şi
dacă femeia se dă drept o regină puternică, iar bărbatul, drept un sclav tânăr şi
umil, şi dacă ea îi strigă măscări înjositoare şi-1 pune să-i lingă trupul, atunci
fără îndoială că au
483
păcătuit amândoi ca nişte câini de talie mare - şi vai de bărbatul ce se va da
drept o regină puternică şi...
— Ajunge, Biff.
— Dar trebuie să spui totul pe şleau, nu-i aşa ? Nu ţi-ar conveni ca oamenii
să umble de colo-colo, între-bându-se „Hei, chestia asta e sau nu adulter? Poate
că ar trebui să te întorci pe partea cealaltă".
 — Nu sunt convins că-i o idee bună să vorbim chiar atât de pe şleau.
— Bine, da' de asta ce zici: „Dacă bărbatul sau femeia au avut oareşice
bucurii reciproce de pe urma părţilor lor ruşinoase, atunci e mai mult decât
probabil că sunt pe cale de a comite adulter sau, dacă nu, ar trebui să ia măcar în
considerare varianta asta".
— Mă rog, poate ceva mai exact.
— Haide, Iosi, asta nu-i una din alea uşoare, gen „Să nu ucizi". Practic,
acolo, dacă ai un leş, ai şi un păcat, corect?
— Da, adulterul poate fi o problemă spinoasă.
— Păi, da... Uite, un pescăruş!
— Biff, înţeleg că te simţi obligat să ţii partea păcatelor tale preferate, dar eu
n-am nevoie de aşa ceva. Am nevoie de ajutor ca să scriu predica asta. Cum stăm
cu Fericirile?
— Pardon?
— Cu binecuvântările.
— Avem: „Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate; fericiţi cei
săraci cu duhul, cei curaţi cu inima, cei ce plâng, cei blânzi...
— Stai aşa, blânzilor ce le dăm?
— Să vedem, ăă, uite aici: Fericiţi cei blânzi, căci lor le vom spune „bravo,
băiatu'".
— Cam slăbuţ.
— Mda.
— Hai să-i lăsăm pe blânzi să moştenească pământul.
484
— Nu le-ai dat pământul plângăcioşilor?
— Păi, atunci taie-i pe plângăcioşi şi dă-le pământul blânzilor.
— Bine. Pământul celor blânzi. Mai departe. Fericiţi făcătorii de pace, cei
milostivi şi asta-i tot.
— Asta cât înseamnă?
— Şapte.
— Nu ajunge. Ne mai trebuie una. Ce zici de bătuţii în cap?
— Nu, Iosi, fără bătuţi în cap. Ai făcut destule pentru bătuţii în cap. Nataniel,
Toma...
— Fericiţi cei bătuţi în cap pentru că... ăă - ştiu şi eu - nu vor fi niciodată
dezamăgiţi.
— Nu, totul până la bătuţii în cap. Haide, Iosi, de ce nu putem s-avem şi noi
nişte ţipi tari în echipă? De ce trebuie neapărat să-i avem pe blânzi, pe săraci, pe
prigoniţi şi pe-ăia de li se pişă toţi în cap? De ce nu putem şi noi, măcar o dată,
să zicem „Fericiţi tipii ăia mari, tari şi bogaţi, cu săbii"?
 — Pentru că ăştia n-au nevoie de noi.
— Bine, dar nu punem „Fericiţi cei bătuţi în cap".
— Atunci cine?
— Târfele?
— Nu.
— Ce zici de labagii? Ştiu vreo cinci sau şase ucenici care ar fi tare fericiţi.
— Fără labagii. Am găsit: Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate.
— De acord, e mai bine. Ce le dai?
— Un coş cu fructe.
— Nu poţi să le dai blânzilor pământul întreg şi ăstora un coş cu fructe. %.
— Dă-le împărăţia cerurilor.
— Pe-asta o au ăia săraci cu duhul.
— Toată lumea primeşte câte o bucată.
485
— Bine atunci, „a lor este împărăţia cerurilor". Am notat.
— Putem să le dăm coşul cu fructe celor bătuţi în cap.
— FĂRĂ BĂTUŢI ÎN CAP!
— Scuze, pur şi simplu mi-e milă de ei.
— Ţie ţi-e milă de toată lumea, Iosi. Asta-i treaba ta.
— A, chiar. Uitasem.
Am terminat de scris discursul cu doar câteva ceasuri înainte ca Filip şi
Tadeu să se întoarcă din Iudeea în fruntea a trei mii de adepţi ai lui Ioan. Iosua i-
a pus să se adune pe un deal de lângă Capernaum, apoi şi-a trimis ucenicii în
mulţime ca să-i caute pe bolnavi şi să-i aducă la el. Toată dimineaţa a făcut
minuni tămăduitoare, iar la amiază ne-a chemat pe toţi la izvorul de sub munte.
— Iosua, pe deal mai sunt încă o mie de oameni din
Galileea, pe puţin, şi sunt înfometaţi.
— Câtă mâncare avem? întrebă Iosua. Iuda se apropie cu un coş.
— Cinci pâini şi doi peşti.
— Ajunge, dar o să mai aveţi nevoie de coşuri. Şi de
vreo sută de voluntari care să ajute la împărţitul mân
cării. Nataniel, tu cu Bartolomeu şi Toma băgaţi-vă în
mulţime şi găsiţi-mi cam cincizeci, o sută de oameni
care să aibă coşuri la ei. Aduceţi-i încoace. Până vă
întoarceţi voi, o să avem mâncare pentru ei.
Iuda îşi aruncă jos coşul.
— Avem cinci pâini, cum crezi că...
Iosua îşi ridică mâna, cerând linişte, iar zelotul amuţi.
— Iuda, azi i-ai văzut pe ologi umblând, pe orbi văzând şi pe surzi auzind.
 — Ca să nu mai vorbim de orbii care au auzit şi de surzii care au văzut, am
adăugat.
486
Iosua se încruntă la mine.
— Nu-i nevoie de mult mai mult ca să hrăneşti o mână de credincioşi.
— Dar nu sunt decât cinci pâini! strigă Iuda.
— Iuda, a fost odată un om bogat, care a construit hambare şi grânare mari,
ca să-şi pună deoparte toate roadele avuţiei încât sa-i ajungă vreme îndelungată
la bătrâneţe. Dar chiar în ziua când hambarele lui au fost gata, Dumnezeu a zis:
„Hei, avem treabă cu tine aci, sus". Iar bogătaşul a zis: „Of, căcat, am murit".
Deci la ce i-au folosit lucrurile?
— Ha?
— Nu-ţi bate capul cu ce-ai să bagi în gură.
Nataniel, Bart şi Toma porniră să-şi îndeplinească
misiunea, dar Maggie îl înşfacă pe Nataniel şi-1 ţinu strâns locului.
— Nu, spuse ea. Nimeni nu face nimic până nu ne
fagăduieşti că după predica asta te duci să te ascunzi.
Iosua zâmbi.
— Cum să mă ascund, Maggie? Cine va mai răspândi învăţătura? Cine-i va
tămădui pe bolnavi?
— Noi, continuă Maggie. Acum făgăduieşte. Du-te în ţara neevreilor, unde
Irod nu te poate ajunge, doar până se liniştesc lucrurile. Dacă nu fagăduieşti, nu
ne mişcăm de-aici.
Petru şi Andrei trecură în spatele lui Maggie, ca să-şi arate sprijinul. Ioan şi
Iacov încuviinţară din cap la vorbele ei.
— Aşa să fie, spuse Iosua. Dar acum avem guri
înfometate de hrănit.
Şi le-am hrănit. Pâinile şi peştii s-au înmulţit, din satele vecine au fost aduse
urcioare, care au fost umplute cu apă şi duse pe munte şi în tot acest timp,
fariseii locali au privit, au mormăit şi au iscodit, dar tămăduirile nu le-au scăpat
şi nici Predica de pe Munte
487
nu le-a scăpat şi de ea s-a auzit până-n Ierusalim, din dările lor de seamă
otrăvite.
După aceea, la izvorul de pe ţărm, am adunat ultimele bucăţi de pâine ca să
le luăm cu noi acasă. Iosua coborî pe mal cu un coş pe cap, pe care şi-1 scoase
când ajunse lângă mine.
— Când ţi-am spus că vrem să te ascunzi, ne-am refe
rit la ceva niţeluş mai subtil, Iosua. Apropo, tare predica.
 Iosua începu să mă ajute să strâng pâinea împrăştiată pe jos.
— Voiam să vorbesc cu tine şi n-am putut scăpa de mulţime decât
ascuzându-mă sub coş. Nu prea-mi iese propovăduirea umilinţei.
— Eşti aşa de priceput la aşa ceva. Lumea stă la coadă ca să audă predica
despre umilinţă.
— Cum pot să-i învăţ că cei umili vor fi slăviţi, iar cei slăviţi vor fî umiliţi
când în timpul ăsta sunt slăvit de patru mii de oameni?
— Bodhisattua, Iosi. Adu-ţi aminte ce te-a învăţat Gaspar despre ce
înseamnă să fii bodhisattua. Nu trebuie să fii umil, pentru că-ţi refuzi propria
slavă vestind altora vestea cea bună. Nu intri-n circuitul umilinţei, ca să zic aşa.
— A, da.
Zâmbi.
— Dar acu' că ai adus vorba, am zis, chiar pare niţeluş cam ipocrit.
— Nu sunt mândru de asta.
— Atunci e-n regulă.
Î
n seara aceea, când ne adunaserăm cu toţii iarăşi în Capernaum, Iosua ne
chemă în jurul focului din faţa casei lui Petru şi am privit cum ultimele raze aurii
ale soarelui se reflectau pe lac în timp ce Iosua ne dădea tonul unei rugăciuni de
mulţumire.
488
Apoi dădu strigarea:
— Bine, deci cine vrea să fie apostol?
— Eu vreau, eu vreau, spuse Nataniel. Ce-i ăla apos-tol?
— Un tip care face leacuri, am zis.
— Eu, eu, spuse Nataniel. Eu vreau să fac leacuri.
— Ăla e apotecarul, spuse Matei. Apotecarul amestecă prafuri şi face leacuri.
Apostol înseamnă „a trimite".
— Băiatul ăsta e genial, ce mai încolo şi-ncoace, am spus, arătând spre
Matei.
— Aşa-i, spuse Iosua, soli. Veţi fî trimişi să daţi şfară-n ţară că a venit
împărăţia.
— Nu facem asta şi acum? întrebă Petru.
— Nu, acum sunteţi ucenici, dar vreau să numesc apostoli care să ducă
Vestea în ţară. Vor fî doisprezece, pentru cele douăsprezece triburi ale lui Israel.
O să vă dau puterea de a tămădui şi putere asupra diavolilor. Veţi fî ca mine, doar
că sub un alt chip. Nu veţi lua cu voi nimic în afară de haine. Veţi trăi doar din
mila celor cărora le propovăduiţi. Veţi fî singuri, ca oaia printre lupi. Veţi fî
prigoniţi şi scuipaţi, ba poate chiar bătuţi şi, dacă se întâmplă asta, ei, se
întâmplă şi gata. Vă scuturaţi de colb şi mergeţi mai departe. Şi acum, cine se
oferă?
Şi printre ucenici se lăsă o tăcere de ne ţiuiau urechile.
— Poate tu, Maggie?
— Nu mă prea omor cu drumurile, Iosi. Mi se face greaţă. Ucenică îmi
convine.
— Dar tu, Biff?
— Sunt bine. Mersi.
Iosua se ridică şi-i luă pur şi simplu la rând.
— Nataniel, Petru, Andrei, Filip, Iacov, Ioan, Tadeu,
Iuda, Matei, Toma, Bartolomeu şi Simon. Voi sunteţi
apostolii. Acum mergeţi şi apostolaţi.
Iar ei se uitară cu toţii unii la alţii.
489
- Răspândiţi vestea cea bună că a venit fiul omului! Vine împărăţia. Valea!
Valea! Valea!
Se ridicară şi începură să se fâţâie oarecum de colo-colo.
— Putem să ne luăm soţiile? întrebă Iacov.
— Da.
— Sau vreo femeie ucenică? întrebă Matei.
~ Da-
— Poate să vină şi Toma Doi?
— Da, poate să vină şi Toma Doi.
După ce li se răspunse la întrebări, se mai fâţâiră un pic.
— Biff, spuse losua. Atribui tu, te rog, teritorii pentru toată lumea şi-i trimiţi
în treaba lor?
— S-a făcut, am zis. Cine vrea Samaria? Nimeni? Bun. Petru, e a ta. Fă-i
praf. Cezareea? Haideţi, păm-pălăilor, oferiţi-vă...
Şi astfel li se încredinţa celor doisprezece sfânta lor misiune.
A,
doua zi dimineaţă, şaptezeci dintre cei pe care-i ecrutaserăm ca să ne ajute să
hrănim mulţimea veniră la losua după ce aflaseră de numirea apostolilor.
— De ce doar doisprezece? întrebă unul din ei.
— Cu toţii vreţi să vă lepădaţi de bunuri, să vă părăsiţi familiile şi să
înfruntaţi prigoana şi moartea ca sa duceţi vestea cea bună? întrebă losua.
— Da, strigară ei în cor.
losua se uită la mine de parcă nici măcar lui nu-i venea să creadă.
— Chiar a fost o predică tare, am zis.
— Aşa să fie, spuse losua. Biff, tu şi Matei le atribuiţi teritorii. Să nu trimiteţi
pe nimeni în oraşul de baştină. Nu pare să dea rezultate prea grozave.
Şi astfel, cei doisprezece şi cei şaptezeci au fost trimişi în ţară, iar losua,
Maggie şi cu mine ne-am dus
490
la Decapole, care era teritoriul fratelui lui Irod, Filip, unde ne-am instalat, am
pescuit şi ne-am dat, practic, la fund. losua a ţinut ceva predici, dar doar pentru
grupuri mici şi, deşi i-a tămăduit pe bolnavi, le-a cerut să nu spună nimănui de
miracole.
N
e ascundeam de trei luni pe teritoriul lui Filip când de peste lac sosi cu barca
vestea că cineva intervenise pentru losua la farisei şi condamnarea la moarte,
care nu fusese niciodată oficială, fusese ridicată. Ne-am dus acasă, la
Capernaum, şi am aşteptat întoarcerea apostolilor. Entuziasmul li se cam subţiase
după câteva luni pe teren.
— E de căcat.
— Oamenii sunt răi.
— Leproşii sunt siniştri.
Matei veni din Iudeea cu noi veşti despre misteriosul binefăcător al lui losua
din Ierusalim.
— îl cheamă Iosif din Arimateea, spuse Matei. E un negustor bogat şi are
corăbii, vii şi prese de măsline. Se pare că se bucură de trecere în rândul
fariseilor, dar nu-i de-al lor. Datorită averii are influenţă şi asupra romanilor. Aud
că se gândesc să-i dea cetăţenie.
— Şi de ce vrea să ne ajute? am întrebat.
— Am stat de vorbă îndelung cu el despre împărăţie, Duhul Sfânt şi restul
mesajului lui losua. Crede. Matei zâmbi larg, vizibil mândru de influentul lui
prozelit. Vrea să vii la el acasă la cină, losua. în Ierusalim.
— Eşti sigur că losua va fî în siguranţă acolo? întrebă Maggie.
— Iosif a trimis scrisoarea asta în care garantează siguranţa lui losua şi a
tuturor celor care-1 vor însoţi la Ierusalim.
Matei întinse scrisoarea. Maggie luă sulul şi-1 desfă-şură.
— Apare aici şi numele meu. Şi al lui Biff.
491
— Iosif ştia că o să vii şi tu şi i-am zis eu că Biff se ţine de Iosua ca o
lipitoare.
— S-avem pardon?
— Vreau să zic că-1 însoţeşti pe învăţător oriunde se duce, adăugă iute
Matei.
— Dar de ce eu? întrebă Maggie.
 — Fratele tău, Simon, zis şi Lazăr, e tare bolnav. Pe moarte. A cerut să te
vadă. Iosif a vrut să ştii că ai cale liberă.
Iosi puse mâna pe desagă şi o şi luă la picior.
— Să mergem, zise el. Petru, tu eşti şeful până mă
întorc. Biff, Maggie, trebuie să ajungem la Tiberia până
la căderea nopţii. O să văd dacă pot împrumuta nişte
cămile de acolo. Matei, vino şi tu, că-1 cunoşti pe Iosif
ăsta. Şi să vii şi tu, Toma, vreau să stau de vorbă cu tine.
Aşa că am pornit spre ceea ce eram convins că era o capcană întinsă.
Pe drum, Iosua îl chemă pe Toma să meargă alături de el. Eu şi Maggie am
rămas la doar câţiva paşi în urma lor, ca să auzim ce discută. Toma se tot oprea
ca să se asigure că Toma Doi ţinea pasul cu ei.
— Toţi mă cred nebun, spuse Toma. Râd de mine pe la spate. Mi-a spus
Toma Doi.
— Toma, ştii că dacă pun mâna pe tine, te vei lecui. Toma Doi nu-ţi va mai
vorbi niciodată. Ceilalţi nu vor mai râde de tine.
Toma îşi văzu de drum o vreme fără să spună nimic, dar când se uită iar la
Iosua, am văzut lacrimi şiro-indu-i pe obraji.
— Dacă Toma Doi dispare, o să rămân singur cuc.
— N-o să fii singur. Mă ai pe mine.
— Nu pentru multă vreme. Nu mai ai de stat multă vreme cu noi.
— De unde ştii?
— Mi-a zis Toma Doi.
492
— Deocamdată n-o să le spui şi celorlalţi, bine, Toma?
— Nu, dacă tu nu vrei. Dar nu-i aşa că n-o să mă lecuieşti? N-o să-1 faci pe
Toma Doi să dispară?
— Nu, spuse Iosua. Poate în scurt timp, amândoi vom avea nevoie de un
prieten în plus.
îl bătu uşor pe Toma pe umăr, apoi se întoarse ca s-o ia înainte şi să-1 prindă
pe Matei din urmă.
— Păi, nu călca pe el! îi strigă Toma.
— Scuze, spuse Iosua. M-am uitat la Maggie.
— Ai auzit?
Ea încuviinţă din cap.
— Nu poţi îngădui una ca asta, Biff. Se pare că lui nu-i pasă de viaţa lui, dar
mie şi ţie da şi, dacă-1 laşi să păţească vreun rău, n-o să te iert niciodată.
— Dar, Maggie, toată lumea ar trebui să aibă parte de iertare.
— Tu nu. Dacă Iosi păţeşte ceva, nu.
 — Aşa să fie. Deci ia zi, după ce-1 lecuieşte Iosua pe frate-tău vrei să
mergem pe undeva, la un suc de rodii sau la un falafel sau să ne căsătorim sau
chestii de-astea?
Ea se opri locului, aşa că m-am oprit şi eu.
— Tu eşti vreodată atent la ce se petrece în jurul tău?
— Scuze, o clipă m-a copleşit credinţa. Ce-ai zis?
C
ând am ajuns în Betania, Marta ne aştepta în stradă, în faţa casei lui Simon.
Se duse drept la Iosua, care-şi deschise braţele ca s-o îmbrăţişeze, dar când
ajunse lângă el, îl împinse la o parte.
— Fratele meu a murit, spuse ea. Unde-ai fost?
— Am venit imediat ce-am aflat.
Maggie se apropie de Marta, o luă în braţe şi amândouă se puseră pe plâns.
Noi, ceilalţi, stăteam pe lângă ele, stânjeniţi. Cei doi ţipi orbi, Crustus şi Abel, pe
493
care-i vindecase losua la un moment dat, veniră la noi de peste drum.
— Mort, mort şi-ngropat de patru zile, spuse Crus-tus. Către sfârşit căpătase
un fel de verde de mătasea broaştei.
— Smarald, era smarald, nu chartreuse, spuse Abel.
— Aşadar e adevărat că prietenul meu Simon a adormit, spuse losua.
Toma se apropie şi puse o mână pe umărul lui losua.
— Nu, învăţătorule, e mort. Toma Doi crede că de
vină trebuie să fi fost un cocoloş de blană. Simon era
leopard, nu?
Nu m-am putut abţine.
— Era LEPROS, idiotule! Nu leopard.
— Ei, tot MORT e! Nu doarme.
— losua vorbea la figurat, ştie că a murit.
— Băieţi, credeţi că puteţi fi niţel mai insensibili de-atât? spuse Matei,
arătând spre surorile înlăcrimate.
— Ascultă, vameşule, când o să am nevoie de ăia doi shekeli ai tăi, o să ţi-i
cer...
— Unde e? întrebă losua, tunând peste corul de
suspine şi proteste.
Marta se smulse din îmbrăţişarea surorii ei şi se uită la losua.
— A cumpărat un mormânt la Chedron, spuse ea.
— Du-mă acolo, trebuie să-1 trezesc pe prietenul meu.
— Mort, spuse Toma. Mort, mort, mort.
In ochii Martei, printre lacrimi, apăru o scânteie de speranţă.
 — Să-1 trezeşti?
— E mort de-a binelea. E mort ca Moise. Mmmm....
Matei îi astupă lui Toma gura cu mâna, astfel că nu
m-am mai văzut silit să-1 scot pe geamăn din uz cu o cărămidă.
494
— Crezi că Simon se va scula din morţi, nu-i aşa? întrebă losua.
— La urmă, când vine împărăţia şi cu toţii se vor scula, da, cred.
— Crezi că sunt cine spun că sunt?
— Bineînţeles.
— Atunci arată-mi unde se odihneşte prietenul meu.
Marta se mişca întocmai ca o somnambulă, stăpâ-
nindu-şi epuizarea şi durerea doar atât cât să ne arate drumul în sus pe
Muntele Măslinilor şi în jos până-n Valea Chedronului. Şi Maggie fusese
puternic zdruncinată de vestea morţii fratelui ei, aşa că Toma şi Matei o ajutau să
meargă, în timp ce eu păşeam alături de losua.
— E mort de patru zile, Iosi. De patru zile. Scânteie Divină sau nu, trupul e
pustiu.
— Simon va umbla iarăşi chiar şi să fi rămas doar oasele din el, spuse losua.
— Cum zici tu. Dar asta nu s-a numărat niciodată printre minunile la care
excelezi.
Când am ajuns la mormânt, un bărbat înalt, subţire, cu înfăţişare aristocratică
stătea afară şi mânca o smochină. Era proaspăt ras şi îşi purta părul cărunt tuns
scurt ca romanii. Dacă n-ar fi fost îmbrăcat în tunica vărgată de evreu, l-aş fi luat
drept cetăţean roman.
— M-am gândit că o să vii aici, spuse el. Ingenunche în faţa lui losua. Rabi,
sunt losif din Arimateea. Ţi-am trimis vorbă prin ucenicul tău Matei că vreau să
te întâlnesc. Cu ce-ţi pot fi de folos?
— Ridică-te, losif. Ajută-mă să dau de-a dura piatra asta.
Ca la multe alte morminte mari săpate în povârnişul muntelui, intrarea era
acoperită cu o lespede mare de piatră. losua le cuprinse cu braţele pe Maggie şi
Marta, în timp ce noi, ceilalţi, ne luptam cu piatra.
495
Imediat ce pecetea a fost ruptă, m-a lovit o putoare care m-a sufocat şi care
pe Toma chiar 1-a făcut să-şi lepede cina pe jos.
— Pute, spuse Matei.
— M-am gândit că o să miroasă mai ceva ca o pisică, spuse Toma.
— Nu mă face să vin la tine, Toma, am spus.
Am împins piatra cât se putea de mult, apoi am
luat-o la, fugă, gâfâind după aer curat.
 Iosua îşi întinse braţele ca şi cum ar fi aşteptat să-şi îmbrăţişeze prietenul.
— Ieşi, Simon Lazăr, ieşi la lumină.
Din mormânt nu ieşi nimic în afară de putoare.
— Arată-te, Simon. Ieşi din mormântul acesta, po
runci Iosua.
Şi nu se întâmplă absolut nimic. Iosif din Arimateea se bâţâia stânjenit de pe
un picior pe altul.
— Voiam să discutăm despre cina de la mine de-acasă
înainte să ajungi aici, Iosua.
Iosua ridică mâna, cerând linişte.
— Ce dracu', Simon, ieşi de-acolo odată.
Şi, slab de tot, din mormânt se auzi o voce.
— Nu.
— Cum adică „nu"? Te-ai sculat din morţi, acum arată-te. Arată-le
necredincioşilor ăstora că te-ai sculat.
— Cred, am zis.
— Pe mine m-ai convins, spuse Matei.
— Un „nu" e la fel de bun ca o apariţie în carne şi oase, din punctul meu de
vedere, spuse Iosif din Arima-teea.
Nu sunt convins că vreunul din noi, ăştia care sim-ţiserăm duhoarea de carne
putredă, chiar voia să vadă sursa. Până şi Maggie şi Marta păreau niţel cam
îndoite de ideea ca fratele lor să iasă la lumină.
496
— Simon, mişcă-ţi curul ăla lepros încoace, îi porunci Iosua.
— Dar... sunt scârbos şi lipicios tot.
— Nu-i prima oară când vedem scârboşenii lipicioase, spuse Iosua. Acum
ieşi la lumină.
— Am pielea verde ca o măslină necoaptă.
— Verde măslină! anunţă solemn Crustus, care venise după noi în Chedron.
Ţi-am spus eu că nu era mătasea broaştei.
— Ce dracu' ştie el? E mort, spuse Abel.
în sfârşit, Iosua lăsă mâinile jos şi intră valvârtej în mormânt.
— Nu-mi vine să cred că scoli omu' din morţi şi el
n-are nici măcar bunul-simţ să iasă - HAIT! SFINTE
SISOE!
Iosua ieşi din mormânt mergând de-a-ndoaselea, cu picioarele ţepene. Foarte
calm şi încet, spuse:
— Ne trebuie haine curate şi nişte apă de spălat şi bandaje, bandaje cât mai
multe. Pot să-1 lecuiesc, dar mai întâi trebuie să lipim la loc bucăţile, cum ar
veni. Ţine-te bine, Simon, strigă apoi spre mormânt, mergem să facem rost de
nişte provizii, după care vin să-ţi tămăduiesc suferinţa.
— Care suferinţă? întrebă Simon.
497
Capitolul 29
La sfârşit de tot, Simon arăta excelent, mai bine decât îmi aminteam să fi
arătat vreodată. Iosua nu numai că-1 sculase din morţi, ci îl tămăduise şi de
lepră. Maggie şi Marta erau în extaz. Varianta cea nouă şi îmbunătăţită a lui
Simon ne invită înapoi la el acasă, pentru a sărbători. Din păcate, Abel şi Crustus
fuseseră martori la înviere şi la tămăduire şi, în pofida avertismentelor noastre,
au început să răspândească povestea în toată Betania şi în Ierusalim.
Iosif din Arimateea ne însoţi acasă la Simon, dar nu era în cine ştie ce
dispoziţie festivă.
— Cina asta nu-i tocmai o capcană, îi spuse el lui Iosua, ci mai degrabă o
încercare.
— Am fost la o judecată de-asta de-a lor sub formă de cină, spuse Iosua. Am
crezut că eşti credincios.
— Sunt, spuse Iosif, mai ales după toate câte am văzut azi, dar tocmai de-
asta trebuie să vii la mine acasă şi să iei cina cu fariseii din consiliu. Să le arăţi
cine eşti. Să le explici într-un cadru relaxat ce anume faci.
— însuşi Satana mi-a cerut la un moment dat să dovedesc cine sunt, spuse
Iosua. Cu ce dovezi le sunt eu dator acestor ipocriţi?
— Te rog, Iosua. Or fi ei ipocriţi, dar au mare influ-enţă asupra oamenilor.
Pentru că ei te condamnă, oamenii se tem să asculte Cuvântul. II ştiu pe Pilat din
498
Pont, nu cred că cineva ţi-ar face vreun rău în casa lui, riscând să-1 înfurie.
Iosua stătu o clipă, sorbindu-şi vinul.
— Atunci în cuibul viperelor am să intru.
— Nu face asta, Iosua, am spus.
— Şi trebuie să vii singur, spuse Iosif. Nu poţi lua cu tine nici un apostol.
— Nu-i problemă, am zis eu. Sunt un simplu ucenic.
— Cu atât mai puţin pe el, spuse Iosif. Iacan, fiul lui Iban, va fi acolo.
— Deci cred că şi pe mine mă aşteaptă încă o noapte de stat acasă, spuse
Maggie.
Mai târziu ne-am uitat cu toţii, făcând cu mâna, după Iosif şi Iosua, care
mergeau la Ierusalim pentru cina din casa lui Iosif.
— Imediat ce dau colţul, te iei după ei, îmi spuse Maggie.
— Bineînţeles.
— Să te ţii îndeajuns de aproape încât să auzi dacă are nevoie de tine.
 — Categoric.
— Vino încoace.
Mă trase în pragul uşii, unde ceilalţi nu ne puteau vedea, şi-mi dădu un sărut
din ăla marca Maggie care mă făcu să mă izbesc de pereţi şi să uit cum mă
cheamă timp de câteva minute. Era primul de luni întregi. îmi dădu drumul, mă
împinse la o parte şi spuse:
— Ştii că, dacă n-ar exista Iosua, numai pe tine te-aş iubi, spuse ea.
— Nu trebuie să mă cumperi ca să am grijă de el, Maggie.
— Ştiu. Ăsta-i unul din motivele pentru care te iubesc, spuse ea. Acum du-te.
A:
nii în care încercasem să mă strecor nevăzut de ălugări la mănăstire mi-au
fost de folos când i-am
499
filat pe Iosua şi Iosif prin Ierusalim. Habar n-aveau că-i urmăresc în timp ce
lunecam din umbră în umbră, din perete în copac şi într-un final până la casa lui
Iosif, care se afla la sud de zidurile oraşului, la doar o aruncătură de băţ de
palatul marelui preot Caiafa. Casa lui Iosif din Arimateea era doar o idee mai
mică decât palatul pro-priu-zis, dar am reuşit să găsesc un loc pe acoperişul unei
clădiri vecine de unde puteam să urmăresc cina pe fereastră şi să am şi vedere
asupra uşii de la intrare.
Iosua şi Iosif au stat o vreme singuri în sufragerie şi au băut vin, după care
slugile au început să-i primească pe ceilalţi oaspeţi, pe măsură ce veneau câte
doi-trei deodată. Până s-a servit cina, se făcuseră doisprezece, toţi fariseii
prezenţi la cina din casa lui lacan, plus încă cinci pe care nu-i mai văzusem, dar
cu toţii au abordat grav şi meticulos spălatul de dinainte de cină, cerce-tându-se
reciproc ca să se asigure că totul era în ordine.
Nu auzeam ce spun, dar de fapt nici nu-mi păsa. Iosua nu părea să fie în nici
o primejdie imediată şi asta era singura mea grijă. Putea să facă faţă pe frontul
retoricii. Dar apoi, când părea că totul se va sfârşi fără incidente, am văzut în
stradă tichia înaltă şi roba albă a unui preot, însoţit de doi străjeri ai Templului
înarmaţi cu suliţele lor lungi, cu vârf de bronz. Am sărit de pe acoperiş şi am dat
ocol laturii opuse a casei, ajungând exact la timp ca să văd cum o slugă îl
pofteşte înăuntru pe preot.
I
mediat ce Iosua intră pe uşa casei lui Simon, Marta şi Maggie îl potopiră cu
sărutări de parcă s-ar fi întors de la război, apoi îl aşezară la masă şi începură
să-1 descoasă în legătură cu cina.
— Mai întâi s-au răstit la mine pentru că mă distrez, beau vin şi chefuiesc.
Zicând că, dac-aş fi cu adevărat proroc, aş posti.
500
 — Şi ce le-ai spus? am întrebat, răsuflând încă niţel cam greu pentru că
alergasem ca să ajung acasă la Simon înaintea lui Iosua.
— Am zis că, mă rog, Ioan nu mânca decât gândaci şi în viaţa lui n-a pus vin
în gură şi cu siguranţă că nu s-a distrat niciodată şi tot nu l-au crezut, aşa că ce
fel de standarde încearcă ei să aplice şi vă rog să-mi pasaţi şi mie nişte
tabbouleh.
— Şi atunci ei ce-au zis?
— Apoi s-au răstit la mine că stau la masă cu vameşi şi târfe.
— Hei! făcu Matei.
— Hei! făcu Marta.
— Nu s-au referit la tine, Marta, ci la Maggie.
— Hei! făcu Maggie.
— Le-am spus că târfele şi vameşii vor vedea împă-răţia lui Dumnezeu
înaintea lor. Apoi s-au răstit la mine că tămăduiesc de Sabat, că nu mă spăl pe
mâini înainte de masă, că, iarăşi, mă înhăitez cu dracul şi că blasfemiez
susţinând că sunt Fiul lui Dumnezeu.
— Şi dup-aia?
— Dup-aia am mâncat desertul. A fost un fel de prăjitură cu miere şi
curmale. Mi-a plăcut. Apoi a venit la uşă un tip în robă preoţească.
— Aoleu, făcu Matei.
— Da, a fost nasol, spuse Iosua. S-a dus şi le-a şuşotit tuturor fariseilor la
ureche, după care lacan m-a întrebat cu ce drept l-am sculat pe Simon din morţi.
— Şi tu ce-ai zis?
— N-am zis nimic, cu saducheul de faţă. Dar Iosif le-a spus că Simon nu era
mort. Doar adormit.
— Şi la asta ce-au zis?
— M-au întrebat cu ce drept l-am trezit.
— Şi tu ce-ai zis?
501
— Atunci m-am enervat. Cu drept de la Dumnezeu şi de la Duhul Sfânt, zic,
cu drept de la Moise şi Ilie, cu drept de la David şi Solomon, cu drept de la tunet
şi fulger, cu drept de la mare, aer şi focul pământului, aşa le-am zis.
— Şi ei ce-au zis?
— Au zis că Simon trebuie să fi dormit foarte profund.
— E păcat de sarcasm să-1 strici pe tipii ăştia, am zis.
— Mare păcat, spuse Iosua. Oricum, dup-aia am
plecat şi afară erau doi străjeri din Templu. Aveau
lăncile rupte şi amândoi zăceau fără cunoştinţă. Unul
avea ţeasta plină de sânge. Aşa că i-am tămăduit şi
 când am văzut că-şi vin în simţiri, am venit încoace.
— Nu cred că tu i-ai atacat pe străjeri ? întrebă Simon.
— Nu, preotul a venit după mine până jos. I-a văzut în acelaşi timp cu mine.
— Şi faptul că i-ai tămăduit nu i-a convins?
— Nici pe departe.
— Deci acum ce facem ?
— Cred că ar trebui să ne întoarcem în Galileea. Iosif o să trimită vorbă dacă
iese ceva de pe urma întrunirii consiliului.
— Ştii ce-o să iasă, spuse Maggie. Eşti o ameninţare pentru ei. Şi acum i-au
amestecat şi pe preoţi. Ştii ce-o să se întâmple.
— Da, ştiu, spuse Iosua. Dar voi nu ştiţi. Mâine-di-mineaţă plecăm spre
Capernaum.
Mai târziu, Maggie veni la mine în odaia cea mare din casa lui Simon, unde
ne aşternuserăm cu toţii culcuşul peste noapte. Se strecură sub pătura mea şi-şi
lipi buzele de urechea mea. Ca de obicei, mirosea a lămâie şi scorţişoară.
— Ce le-ai făcut străjerilor ălora? îmi şopti ea.
— I-am luat prin surprindere. M-am gândit că poate veniseră să-1 aresteze pe
Iosua.
— Puteau să-1 aresteze din cauza ta.
502
— Ascultă, tu ai mai făcut vreodată chestia asta? Pentru că dacă ai un soi de
plan, te rog să mă faci şi pe mine părtaş la el. Eu, unul, improvizez totul din
mers.
— Ai făcut bine, şopti ea. Mă sărută pe ureche. Mul-ţumesc.
M-am întins spre ea, dar se smuci de lângă mine.
— Dar tot n-am de gând să mă culc cu tine, spuse.
S
olul trebuie să fi călărit mai multe nopţi la rând ca să ajungă înaintea noastră,
dar când ne-am întors la Capernaum, ne aştepta deja un răvaş de la Iosif din
Arimateea.
Iosua:
Consiliul fariseilor te-a condamnat la moarte pentru blasfemie. Irod şi-a dat
încuviinţarea. Nu s-a emis o sentinţă oficială, dar te sfătuiesc să-ţi duci ucenicii
pe teritoriul lui Irod Filip până se calmează lucrurile. Nu se aude încă nimic de la
preoţi, ceea ce e bine. A fost o plăcere să te am oaspete la cină, te rog să-mi faci
o vizită data viitoare când treci prin oraş.
Prietenul tău, Iosif din Arimateea
Iosua ne citi tuturor mesajul cu voce tare, apoi arătă spre un vârf golaş de
munte de pe ţărmul de nord al lacului, lângă Betsaida.
 — înainte să părăsim iar Galileea, eu o să urc muntele
ăla. O să rămân acolo până când se strânge toată suflarea
din Galileea care vrea să audă vestea cea bună. Doar
atunci voi pleca în teritoriul lui Filip. Acum duceţi-vă să-i
găsiţi pe credincioşi. Spuneţi-le unde mă aflu.
— Iosua, spuse Petru, la sinagogă s-au strâns deja
două-trei sute de bolnavi şi ologi, care te aşteaptă să-i
tămăduieşti. S-au adunat în toate zilele cât ai lipsit.
503
— De ce nu mi-ai spus?
— Păi, Bartolomeu i-a întâmpinat şi le-a notat numele, apoi le-am zis că o să
te ocupi de ei imediat ce o să ai răgaz. Sunt bine mersi.
— Din când în când mai plimb câinii încoace şi-ncolo pe lângă ei, ca să
părem ocupaţi, spuse Bart.
Iosua se repezi ca o furtună spre sinagogă, agi-tându-şi mâinile în aer de
parcă l-ar fi întrebat pe Dumnezeu de ce-1 năpăstuise cu o gaşcă de imbecili, dar,
la urma urmei, poate că aşa am interpretat eu gestul. Noi, ceilalţi, ne-am risipit
prin Galileea ca să dăm de ştire că Iosua va ţine o mare predică pe muntele de la
nord de Capernaum. Am călătorit împreună cu Maggie, Simon canaaneanul şi
prietenele lui Maggie, Ioana şi Suzana. Am stabilit să ne luăm trei zile şi să
trasăm în nordul Galileii un cerc care avea sa ne ducă prin douăsprezece oraşe şi
să ne scoată înapoi pe munte la tanc ca să ajutăm la îndrumarea pelerinilor care
aveau să se adune. în prima noapte ne-am aşezat tabăra într-o vale ferită, lângă
un oraş numit Iamnit. Am mâncat pâine şi brânză lângă foc şi-apoi am împărţit
vinul cu Simon, iar femeile s-au dus la culcare. Era prima oară când aveam
ocazia să stau de vorbă cu zelotul fără prietenul lui, Iuda, prin preajmă.
— Sper că Iosua va putea să le dea cu împărăţia în
cap, spuse Simon. Altfel, s-ar putea să caut alt proroc
căruia să-i închin sabia.
Era cât pe ce să mă înec cu vinul şi i-am dat lui plosca în timp ce mă
chinuiam să-mi recapăt suflul.
— Simon, am zis, crezi că e Fiul lui Dumnezeu?
— Nu.
— Nu crezi şi totuşi îl urmezi?
— Nu zic că nu-i un mare proroc, dar Hristos ? Fiul lui Dumnezeu? Nu ştiu.
— Ai mers alături de el. L-ai auzit vorbind. I-ai văzut puterea asupra
diavolilor, asupra oamenilor. L-ai
504
văzut tămăduind oameni. Dându-le de mâncare. Şi ce anume cere el?
 — Nimic. Un loc unde să-şi pună capul. Ceva de mâncare. Un pic de vin.
— Dar dacă ai fi în stare să faci asemenea lucruri, tu ce ai avea?
Atunci, Simon se lăsă pe spate şi privi către stele, în timp ce-şi lăsa
imaginaţia să se desfăşoare.
— Aş avea în pat sate întregi de femei. Aş avea un palat frumos şi robi care
să mă îmbăieze. Aş avea mâncăruri şi băuturi dintre cele mai fine, iar regii ar
veni de departe doar ca să-mi vadă aurul. Aş fi măreţ.
— Dar Iosua n-are decât tunica şi sandalele din picioare.
Simon păru să se trezească brusc din reverie, ceea ce nu prea i-a convenit.
— Doar pentru că eu sunt slab, asta nu înseamnă că el e Hristos.
— Ba tocmai de-asta e el Hristos.
— Poate că e doar naiv.
— De-asta să fii sigur, am zis. M-am ridicat şi i-am oferit plosca. Poţi s-o
termini tu. Mă duc să mă culc.
Simon îşi arcui sprâncenele.
— Magdalena asta e o muiere nurlie. Poate să ducă
un bărbat la pierzanie.
Am respirat adânc şi m-am gândit să-i apăr onoarea lui Maggie sau chiar
să-1 previn pe Simon ca nu care cumva să-i facă avansuri, dar apoi m-am
răzgândit. Zelotul trebuia să primească o lecţie pe care nu eram eu în măsură să
i-o dau. Maggie însă da.
— Noapte bună, Simon, am zis.
A doua zi dimineaţă l-am găsit pe Simon aşezat lângă cenuşa rece a focului,
cu capul sprijinit în mâini.
— Simon? l-am strigat.
Ridică privirea spre mine şi am văzut că avea un cucui uriaş şi vineţiu cât un
ou de gâscă pe frunte,
505
chiar sub bretonul frezei lui romane. Un firicel de sânge i se prelingea pe
mijloc. Avea ochiul drept aproape închis de umflat ce era.
— Au, am zis. Cum ai ajuns aşa?
Tocmai atunci apăru Maggie de după un tufiş.
— Azi-noapte s-a strecurat din greşeală în culcuşul Suzanei, spuse ea. L-am
luat drept un agresor, aşa că i-am crăpat capul cu o piatră, fireşte.
— Fireşte, am zis.
— îmi pare aşa de rău, Simon, spuse Maggie. Le auzeam pe Ioana şi Suzana
chicotind în tufiş.
— A fost fără intenţie, spuse Simon.
Nu-mi dădeam seama dacă se referea la el sau la Maggie, dar în ambele
cazuri minţea.
— E bine de tine că eşti apostol, am zis. Până la
prânz te-ai şi vindecat.
Ne-am terminat bucla prin nordul Galileii fără inci-dente şi, într-adevăr,
Simon era aproape vindecat când am ajuns înapoi la muntele de lângă Betsaida,
unde losua ne aştepta împreună cu peste cinci mii de adepţi.
— Nu pot să plec de lângă ei nici cât să mă duc după coşuri, se plânse Petru.
— Oriunde mă duc, cincizeci de inşi se ţin scai de mine, spuse Iuda. Cum
cred ei că le putem aduce de mâncare dacă nu ne lasă să lucrăm?
Am ascultat plângeri asemănătoare de la Matei, Iacov şi Andrei şi până şi
Toma se văicărea că lumea îl tot călca în picioare pe Toma Doi. losua înmulţise
şapte pâini, cât să sature toată gloata, dar nimeni nu putea ajunge la mâncare, s-o
împartă. într-un final, am reuşit cu chiu, cu vai să-mi croiesc drum până-n vârful
muntelui împreună cu Maggie, unde l-am găsit pe losua predicând. Făcu semn
mulţimii că-şi ia o pauză, apoi veni la noi.
— E minunat, spuse el. Atâţia credincioşi.
506
— Aă, Iosi...
— Ştiu, spuse el. Voi doi duceţi-vă la Magdala. Luaţi corabia cea mare şi
aduceţi-o la Betsaida. După ce-i hrănim pe credincioşi, o să-i trimit la voi pe
ucenici. Mergeţi pe lac şi aşteptaţi-mă.
Am reuşit să-1 scoatem pe Ioan din mulţime şi l-am luat cu noi la Magdala,
ca să ne ajute să cârmim corabia înapoi de-a lungul coastei. Nici eu, nici Maggie
nu ne simţeam îndeajuns de stăpâni pe noi ca să cârmim uriaşa corabie fără un
pescar la bord. După jumătate de zi am acostat în Betsaida, unde ne aşteptau
ceilalţi apostoli.
— I-a dus pe cealaltă parte a muntelui, spuse Petru. O să le dea o
binecuvântare şi o să-i trimită în treburile lor. Să sperăm că or să plece acasă, ca
el să poată veni la noi.
— Aţi văzut ceva soldaţi în mulţime? am întrebat.
— încă nu, dar ar fi trebuit să fim deja plecaţi din fieful lui Irod. Fariseii dau
târcoale mulţimii ca şi cum ar şti că o să se întâmple ceva.
Am presupus că va veni înot sau vâslind într-una din bărcile mici, dar când
coborî în sfârşit pe mal, gloata se ţinea încă după el, iar el continuă pur şi simplu
să meargă înainte, chiar peste suprafaţa apei, până la corabie. Mulţimea se opri
pe mal şi izbucni în urale. Până şi noi eram uluiţi de minunea asta nouă şi
stăteam pe corabie cu gurile larg căscate când losua se apropie de noi.
— Ce-i? făcu el. Ce-i? Ce-i? Ce-i?
— învăţătorule, mergi pe apă, spuse Petru.
 — Am mâncat de curând, spuse losua. După ce mă-nânci, n-ai voie să intri în
apă timp de un ceas. Poţi să te alegi cu crampe. Ce, voi n-aveţi nici unu' mamă?
— E o minune, strigă Petru.
— Nu-i mare scofală, spuse losua, alungând nepăsător minunea cu o
fluturare a mâinii. E uşor. Zău aşa, Petru, ar trebui să încerci şi tu.
507
Petru se ridică prudent în picioare în barcă.
— Zău aşa, încearcă.
Petru dădu să-şi lepede tunica.
— Las-o pe tine, spuse losua. Şi sandalele la fel.
— Dar, Doamne, e o tunică nouă.
— Atunci ai grijă să n-o uzi, Petru. Vino la mine. Calcă pe apă.
Petru puse un picior peste bord în apă.
— Pune-ţi nădejdea în credinţa ta, Petru, i-am zbie
rat. Dacă te îndoieşti, n-o să-ţi iasă.
Apoi, Petru păşi cu ambele picioare pe suprafaţa apei şi, timp de o fracţiune
de secundă, rămase acolo. Şi cu toţii ne-am minunat.
— Hei, merg...
Apoi se scufundă ca un pietroi. Ieşi la suprafaţă scuipând. Eram cu toţii
încovoiaţi de spate şi chicoteam, până şi losua se scufundase până la glezne, aşa
de tare râdea.
— Nu-mi vine să cred că ai înghiţit-o pe-asta, spuse
losua. O luă la fugă pe apă şi-1 ajută pe Petru să urce
pe corabie. Petru, eşti prost ca un sac cu bolovani. Dar
ce credinţă uluitoare ai. O să-mi construiesc biserica
pe sacul ăsta cu bolovani.
— Eşti gata să-1 pui pe Petru să-ţi construiască biserica? întrebă Filip. Pentru
că a încercat să meargă pe apă?
— Tu ai fî încercat? întrebă losua.
— Normal că nu, spuse Filip. Nu ştiu să înot.
— Atunci cine are credinţă mai mare ? losua se urcă pe corabie şi-şi scutură
sandalele de apă, apoi îi ciufuli lui Petru părul ud. Cineva va trebui să ducă
biserica înainte când eu nu voi mai fi şi în curând nu voi mai fi. In primăvară
vom merge la Ierusalim pentru Paşte şi acolo voi fi judecat de învăţaţi şi de
preoţi şi acolo voi fi schingiuit şi omorât. Dar la trei zile după moartea mea, mă
voi scula şi voi fî iarăşi cu voi.
508
în timp ce losua vorbea, Maggie se înfipsese în braţul meu. Când a terminat
de vorbit, unghiile ei îmi zgâriaseră bicepsul până la sânge. O umbră de durere
păru să treacă peste chipurile ucenicilor. Nu ne-am uitat unii la alţii şi nici în
pământ, unde presupun că se uită omul, aşteptând să se ivească un răspuns
limpede dintr-un şoc nelămurit.
— Păi, e nasol, spuse cineva.
A
m acostat în oraşul Hippo de pe ţărmul de răsărit al Mării Galileii, aflat chiar
peste lac faţă de Tibe-ria. losua mai predicase aici când ne refugiaserăm pentru
prima oară şi în oraş erau oameni dispuşi să-i primească pe apostoli în casele lor
până când losua avea să-i trimită iar în lume.
Aduseserăm cu noi multe coşuri cu fărâme de pâine rămase din Betsaida, iar
Iuda şi Simon mă ajutară să le descarc de pe corabie, intrând şi ieşind din apele
puţin adânci unde acostaserăm, căci Hippo nu avea doc.
— Pâinea stătea în mormane ca nişte munţi pitici,
spuse Iuda. Era mult mai multă decât când i-am hrănit
pe ăia cinci mii. O armată evreiască ar putea lupta
zile-n şir cu asemenea provizii. Dacă am învăţat ceva de
la romani, asta ar fi că o armată luptă cu burta.
M-am oprit din cărat şi m-am uitat la el.
Simon, care stătea lângă mine, a lăsat coşul jos, pe plajă, apoi şi-a ridicat un
colţ al brâului ca să-mi arate mânerul pumnalului.
— împărăţia va fi a noastră numai când o vom
câştiga prin sabie. Am vărsat sânge roman fără pro
bleme. N-avem alt stăpân în afară de Dumnezeu.
M-am întins şi, cu blândeţe, am acoperit la loc mâ-nerul pumnalului lui
Simon cu brâul.
— L-ai auzit vreodată pe losua spunând să vătă-
măm pe cineva? Chiar şi un duşman?
509
— Nu, spuse Iuda. Nu poate vorbi făţiş despre
cucerirea împărăţiei până nu e gata de atac. De-aia
vorbeşte tot timpul în parabole.
— Ăsta-i un boţ de unt rânced de iac, spuse o voce
de pe corabie.
Iosua se ridicase în capul oaselor, cu un năvod atâr-nându-i pe cap ca o
broboadă de rugăciune zdrenţuită. Adormise la prora navei şi uitaserăm complet
de el.
— Biff, cheamă-i pe toţi aici, pe plajă. In mod evi
dent, nu m-am exprimat pe înţelesul tuturor.
Am aruncat coşul şi am alergat în oraş, ca să-i aduc pe ceilalţi. în mai puţin
de un ceas şedeam cu toţii pe plajă, iar Iosua se plimba de colo-colo prin faţa
noastră.
— împărăţia e deschisă tuturor, spuse Iosua.
Tu-tu-ror, aţi priceput?
Toată lumea încuviinţă din cap.
— Chiar şi romanilor.
Toată lumea încetă să mai încuviinţeze din cap.
— împărăţia Domnului bate la uşă, dar romanii vor rămâne în Israel.
împărăţia Domnului n-are nici o legătură cu împărăţia Israelului, a-nţeles toată
lumea?
— Dar Mesia ar trebui să ne conducă poporul spre libertate! strigă Iuda.
— N-avem alt stăpân în afară de Dumnezeu, adăugă Simon.
— Gura! spuse Iosua. N-am fost trimis ca să abat urgia. Vom ajunge în
împărăţie prin iertare, nu prin cucerire. Oameni buni, am mai discutat chestiile
astea, unde anume nu m-am făcut înţeles?
— Cum o să facem ca să-i alungăm pe romani din împărăţie? strigă Nataniel.
— Ar trebui să ai mai multă minte, îi spuse Iosua lui Nataniel, aberaţie
blondă ce eşti. încă o dată, nu-i putem alunga pe romani din împărăţie pentru că
împărăţia e deschisă tuturor.
510
Şi cred că începuseră să prindă ideea, cel puţin cei doi zeloţi, pentru că
păreau profund dezamăgiţi. Aşteptaseră toată viaţa să vină Mântuitorul şi să
instaureze împărăţia zdrobindu-i pe romani, iar el le spunea acum cu propriile lui
cuvinte dumnezeieşti că asta nu avea să se întâmple. Dar atunci, Iosua se puse pe
parabole.
— împărăţia e ca un câmp de grâne plin de neghină,
n-ai cum să smulgi neghina fără să distrugi grânele.
Zgâieli tâmpe. De două ori tâmpe dinspre pescari, care nu pricepeau o iotă
din metaforele agricole.
— Neghina e o buruiană, explică Iosua. îşi împle
teşte rădăcinile cu rădăcinile grâului sau ale orzului şi
nu-i chip s-o smulgi fără să distrugi recolta.
Nimeni nu prinse ideea.
— Bine, continuă Iosua. Copiii Domnului sunt ăia buni şi buruienile sunt ăia
răi. Avem şi de-ăia, şi de-ăia. Şi când se trage linie, îngerii îi aleg pe ăia răi şi-i
ard.
— Nu pricep, spuse Petru.
Clătină din cap, iar coama lui sură care-i biciuia faţa îl făcea să semene cu un
leu buimac care încerca să scape de imaginea unei antilope zburătoare.
 — Cum predicaţi voi chestiile astea dacă nu le înţe-legeţi? Bine, hai să
încercăm aşa: împărăţia cerurilor e ca, ăă, ca un negustor care umblă după perle.
— Ca alea înşirate în faţa porcilor, spuse Bartolo-meu.
— Da, Bart, da! Doar că de data asta fără porci, doar cu perle.
După trei ceasuri, Iosua încă îi dădea înainte şi începuse să rămână fără
lucruri cu care să compare împărăţia după ce preferatul lui, grăuntele de muştar,
dăduse greş în trei rânduri.
— Bine, deci împărăţia e ca o maimuţă. Iosua răguşise şi îi tremura vocea.
— Cum?
511
— O maimuţă evreică, nu?
— E ca o maimuţă care mănâncă un grăunte de muştar?
M-am ridicat, m-am dus la losua şi i-am cuprins umărul cu braţul.
— Ia o pauză, Iosi.
L-am condus în jos pe plajă spre sat. El clătină din cap.
— Ăştia sunt cei mai cretini ipochimeni din lume.
— Au ajuns precum copiii, cum le-ai spus tu.
— Copii mici şi proşti, spuse losua.
Am auzit paşi uşori pe nisip în spatele nostru şi Maggie se aruncă în braţele
noastre. îl sărută pe losua pe frunte, cu un ţocăit zgomotos şi umed, apoi păru să
se îndrepte spre mine cu aceeaşi intenţie, aşa că am dat înapoi.
— Voi doi sunteţi ăia nerozi. Amândoi îi ţineţi de
rău pe chestia cu inteligenţa, când asta n-are nici o
legătură cu pricina pentru care sunt aici. I-aţi auzit
vreunul cum predică? Eu da. Petru poate lecui acum
bolnavii. L-am văzut. L-am văzut pe Iacov făcându-i pe
ologi să umble. Credinţa nu-i un act de inteligenţă, e un
act de imaginaţie. De fiecare dată când le serveşti o
nouă metaforă pentru împărăţie, ei văd metafora - un
grăunte de muştar, un câmp, o grădină, o vie; e ca şi
cum ai arăta ceva unei pisici - pisica se uită la degetul
tău, nu la ce-i arăţi. Nu trebuie să înţeleagă, trebuie
doar să creadă şi cred. îşi imaginează împărăţia după
cum le sunt nevoile, n-au pricină s-o priceapă, e deja
limpede, pot să fie liniştiţi. Imaginaţie, nu intelect.
Maggie ne dădu drumul la gâturi, apoi rămase acolo rânjind ca o nebună.
losua se uită la ea, apoi la mine. Am ridicat din umeri.
— Eu ţi-am zis că-i mai deşteaptă decât noi amândoi.
— Ştiu, spuse losua. Nu ştiu dacă suport să aveţi amândoi dreptate în aceeaşi
zi. Am nevoie de un răgaz ca să chibzuiesc şi să mă rog.
512
— Atunci du-te, spuse Maggie, făcându-i semn s-o
ia din loc.
M-am oprit şi m-am uitat după prietenul meu, care intra în sat, fără să am
habar ce-ar fi trebuit să fac. M-am întors iar spre Maggie.
— Ai auzit profeţia Paştelui? Ea încuviinţă din cap.
— Presupun că nu i-ai cerut explicaţii.
— Nu ştiu ce să spun.
— Trebuie să-1 convingem să renunţe. Dacă ştie ce-1 aşteaptă la Ierusalim,
atunci de ce să se ducă? De ce să nu mergem în Fenicia sau Siria? Ar putea duce
vestea cea bună până şi în Grecia fără să păţească absolut nimic. Locul ăla
mişună de indivizi care predică felurite idei -uită-te la Bartolomeu şi la cinicii
lui.
— Când eram în India, am văzut o sărbătoare în oraşul zeiţei lor, Kali. E o
zeiţă a distrugerii, Maggie. A fost cea mai sângeroasă chestie pe care am văzut-o
în viaţa mea, mii de animale măcelărite, sute de oameni decapitaţi. Lumea
întreagă părea năclăită de sânge, losua şi cu mine am salvat nişte copii ca să nu
fie jupuiţi de vii, dar la sfârşit, losua spunea întruna să nu se mai verse sânge.
Destul.
Maggie mă privea ca şi cum ar fi aşteptat să continui.
— Şi? A fost groaznic, ce-ai fi vrut să zică?
— Nu vorbea cu mine, Maggie. Vorbea cu Dumnezeu. Şi nu cred că adresa o
rugăminte.
— Vrei să spui că e convins că tatăl lui vrea să-1 omoare pentru că încearcă
să schimbe lucrurile şi nu se poate opune, pentru că e vrerea Domnului?
— Nu, spun că o să se lase omorât ca să-i arate
tatălui lui că lucrurile trebuie să se schimbe. N-o să
încerce deloc să se opună.
T
rei luni la rând ne-am milogit, am stăruit, am argumentat şi am plâns, dar tot
nu l-am putut convinge
513
pe Iosua să renunţe la ideea de a merge la Ierusalim de Paşte. Iosif din
Arimateea ne trimisese vorbă că fariseii şi saducheii complotau încă împotriva
lui Iosua şi că Iacan îi vorbise făţiş de rău pe adepţii lui Iosua la Judecata
Neevreilor din afara Templului. Dar ameninţările păreau doar să întărească
hotărârea lui Iosua. De două ori, eu şi Maggie am reuşit să-1 legăm fedeleş şi
să-1 ascundem pe fundul unei bărci, cu noduri pe care învăţaserăm să le facem
de la fraţii Petru şi Andrei, dar de ambele daţi Iosua apăruse după câteva minute
cu frânghiile cu care fusese imobilizat în mână, spunând chestii de genul:
„Zdravene noduri, dar nu îndeajuns de zdravene, nu-i aşa?".
înainte să plecăm la Ierusalim, m-am perpelit îm-preună cu Maggie zile în
şir.
— Poate că se înşală în privinţa execuţiei, am zis.
— Da, poate, căzu de acord Maggie.
— Crezi că aşa e? Că se înşală, vreau să zic.
— Cred că o să borăsc.
— Nu văd cum l-ar putea opri chestia asta.
Şi nu 1-a oprit. A doua zi am plecat la Ierusalim. Ne-am oprit pe drum să ne
odihnim într-un oraş de pe malul Iordanului care se numea Bet Shemesh.
Stăteam acolo, simţindu-ne neajutoraţi şi oropsiţi, uitându-ne la şirul de pelerini
care se mişca de-a lungul râului, când o bătrână ieşi din coloană şi-şi croi cărare
printre apostoli cu bastonul.
— La o parte, trebuie să vorbesc cu băiatul ăsta.
Mişcă, mocofane, nu ţi-ar strica o baie.
II păli pe Bartolomeu în cap în timp ce trecea pe lângă el, iar prietenii lui
canini se repeziră s-o muşte de călcâie.
— Ascultaţi aci, sunt femeie bătrână, trebuie să-1 văd pe Iosua ăsta din
Nazaret.
— O, nu, mamă, se văicări Ioan.
514
Iacov se ridică s-o oprească, iar ea îl ameninţă cu toiagul.
— Cu ce-ţi pot fi de folos, mamaie? întrebă Iosua.
— Sunt nevasta lui Zevedeu, mama ăstora doi. Arătă cu toiagul spre Iacov şi
Ioan. Aud că te duci curând în împărăţie.
— Dacă aşa e dat, aşa să fie, spuse Iosua.
— Ei, păi, răposatul meu bărbat, Zevedeu, Dumnezeu să-i odihnească
sufletul, le-a lăsat băieţilor ăstora un negoţ cât se poate de rentabil şi, de când se
ţin după coada ta, l-au dus de râpă. Se întoarse spre băieţii ei. De râpă!
Iosua îi puse o mână pe braţ, dar în loc de liniştea obişnuită pe care o
văzusem pogorându-se asupra oa-menilor când îi atingea el, doamna Zevedeu se
trase la o parte şi-şi roti toiagul spre el, ratându-i la mustaţă căpăţâna.
— Nu-ncerca să mă abureşti pe mine, Domnu'
Vorbă-Dulce. Băieţii mei au îngropat negoţul tatălui lor
pentru tine, aşa că vreau cuvântul tău că, drept răsplată,
or să ajungă să şadă de-o parte şi de alta a tronului
în împărăţie. Până la urmă, e corect. Sunt băieţi buni.
 — Dar, mamaie, nu eu hotărăsc cine va şedea lângă tron.
— Da' cine?
— Păi, Domnul, tatăl meu.
— Păi, atunci du-te şi întreabă-1. Se sprijini în toiag şi începu să bată dintr-
un picior. Aştept.
— Dar...
— îi refuzi tu unei muribunde ultima dorinţă?
— Nu eşti muribundă.
— Mă omori tu acum. Du-te să vezi. Du-te.
Iosua ne aruncă o privire bleaga. Cu toţii ne-am
ferit ochii, laşii de noi. Doar nici pe noi nu ne învăţase nimeni cum s-o
scoatem la capăt cu o mamă evreică.
515
— O să mă duc sus pe munte, să întreb, spuse Iosua, arătând spre cel mai
înalt vârf din zonă.
— Păi, atunci du-te. Vrei să întârzii de Paşte?
— Bine. Gata atunci, mă duc să întreb chiar acum.
Iosi bătu încet în retragere, luând-o oarecum sfios
spre munte. Muntele Tabor, cred că aşa-i zicea.
Doamna Zevedeu se repezi la băieţii ei de parc-ar fi uşuit găinile din grădină.
— Da' voi ce sunteţi, stâlpi de sare ? Duceţi-vă cu el.
Petru râse, iar ea se întoarse pe călcâie cu toiagul
pregătit, gata să-i crape capul. Petru simula că-1 apucase tuşea.
— N-ar strica să mă duc şi eu cu ei, ăă, doar în caz
că au nevoie de un martor.
O luă la picior după Iosua şi ceilalţi doi. Bătrâna îmi aruncă o căutătură
cruntă.
— Tu la ce te uiţi? Crezi că durererile facerii se
termină când pleacă ei? Ce ştii tu? Ce-i pasă inimii
frânte că te-ai mutat în alt cartier?
A
u lipsit toată noaptea, o noapte foarte lungă în care cu toţii am avut ocazia să
aflăm cum era Zevedeu, tatăl lui Ioan şi lacov, care, fireşte, fusese înzestrat cu
vitejia lui David, înţelepciunea lui Solomon, puterea lui Samson, devotamentul
lui Avraam, nurii lui David şi scula lui Goliat, Dumnezeu să-1 odihnească. (In
mod bizar, lacov îşi descrisese întotdeauna tatăl ca pe un tip mic, viermănos şi
gângav.) Când cei patru se întoarseră peste deal, am sărit cu toţii în picioare şi le-
am alergat în întâmpinare - aş fi fost gata să-i port pe umeri dacă asta ar fi redus-
o la tăcere pe bătrână.
 — Ei bine? spuse ea.
— A fost incredibil, ne zise Petru tuturor, ignorând-o pe bătrână. Am văzut
trei tronuri. Pe unul stătea Moise, pe al doilea stătea Ilie, iar cel de-al treilea era
pregătit
516
pentru Iosua. Şi din cer s-a auzit o voce colosală, care a zis: „Acesta este Fiul
Meu cel iubit întru Care am binevoit".
— A, da, a mai zis chestia asta, am spus.
— De data asta am auzit şi eu, spuse Iosua zâmbind.
— Deci numai alea trei tronuri erau? spuse doamna Zevedeu. Se uită la cei
doi băieţi ai ei, care veneau în urma lui Iosua. Pentru voi doi nu s-a făcut loc,
normal, începu să se îndepărteze clătinându-se, cu mâna încleştată pe inimă.
Presupun că ne putem bucura pentru mama lui Moise, a lui Ilie şi a băiatului
ăstuia din Naza-ret. Ele nu vor fi silite să afle ce înseamnă să ţi se înfigă un ţăruş
în inimă.
Şi o luă şchiopătând în jos pe malul râului, spre Ierusalim.
Iosua îi luă pe fraţi de umeri.
— Rezolv eu. O luă la Fugă pe urma doamnei Zeve
deu.
Maggie îmi trase un ghiont şi când m-am uitat la ea, avea lacrimi în ochi.
— Nu se înşală, spuse ea.
— Asta e, am zis. Păi, roag-o pe maică-sa să-1 con-vingă să renunţe. Ei nu-i
poate rezista nimeni - mă rog, eu nu pot. Adică nu e ca tine, dar... Ia uite! Ala nu-
i un pescăruş?
517
PARTEA A ŞASEA Patimile
„Nimeni nu-i perfect... Mă rog, la un moment dat a fost un tip, dar l-am
omorât."
Anonim
Duminică
Mama lui Iosua şi frate-său Iacov ne-au găsit în faţa Porţii Aurite din
Ierusalim, unde-i aşteptam pe Ioan şi Bartolomeu, care-i căutau pe Nataniel şi
Filip, care plecaseră să-i aducă pe Iacov şi Andrei, care se duseseră după Iuda şi
Toma, care fuseseră trimişi în oraş să-i caute pe Maggie şi Petru, care-i căutau pe
Tadeu şi Simon, care fuseseră trimişi după un măgar.
— Ar fi trebuit să facă rost de unul până acum, spuse Măria.
Conform prorocirii, Iosua trebuia să intre în oraş pe un măgar tânăr.
Bineînţeles că nimeni n-avea de gând să găsească aşa ceva. Asta era planul. Până
şi Iacov, fratele lui Iosua, se învoise să participe la complot. Se dusese înainte să
aştepte dincolo de poartă, în eventualitatea că unul din ucenici nu prinsese ideea
şi chiar venea înapoi cu un măgar.
în jur de o mie de adepţi ai lui Iosua din Galileea se adunaseră pe drumul
spre Poarta Aurită. împodobiseră calea cu ramuri de palmier pentru intrarea lui
Iosua în oraş şi au strigat şi au cântat osanale toată după-amiaza în aşteptarea
intrării lui triumfale, dar pe măsură ce se lăsa seara şi nu se vedea nici urmă de
măgar, mulţimea s-a împrăştiat treptat când pe toţi i-a răzbit foamea şi s-au dus
în oraş după ceva de-ale gurii. Doar Iosua, mama lui şi cu mine am rămas să
aşteptăm.
521
— Am sperat să-i bagi tu minţile în cap, i-am spus Măriei.
— Am prevăzut asta de multă vreme, spuse Măria. Purta aceeaşi rochie şi
acelaşi şal albastru ca de obicei, iar obişnuita lumină de pe chipul ei părea să fi
pălit, dar nu de bătrâneţe, ci de durere. De ce crezi c-am trimis după el acum doi
ani?
Era adevărat, îi trimisese pe fraţii mai mici ai lui Iosua, Iuda şi Iosif, la
sinagoga din Capernaum ca să-1 cheme acasă, sub pretextul că-şi pierduse
minţile, dar Iosua nici măcar nu ieşise să le vorbească.
— Mi-aş dori ca voi doi să nu mai vorbiţi despre mine de parcă n-aş fi de
faţă, spuse Iosua.
— încercăm să ne obişnuim cu ideea, am spus. Dacă nu-ţi place, atunci
renunţă la intenţia asta idioată de a te sacrifica.
— Dar tu pentru ce crezi că ne-am pregătit atâţia ani, Biff?
— Dacă ştiam că pentru asta, n-aş fi pus umărul. Ai fi şi acum înţepenit într-
o amforă de vin în India.
îşi miji ochii, ca să vadă dincolo de poartă.
— Unde sunt oamenii ăştia? Cât de greu poate fi să
găseşti un amărât de măgar?
M-am uitat la mama lui Iosua şi, deşi avea ochii îndureraţi, a zâmbit.
— Nu te uita la mine, spuse ea. Nimeni dintre ai
mei n-ar rata o astfel de replică.
Era prea uşor, aşa că am renunţat.
— Sunt cu toţii în Betania, la Simon acasă, Iosi. Nu
se mai întorc în seara asta.
Iosua nu scoase o vorbă. Se ridică pur şi simplu în picioare şi o luă la pas
spre Betania.
—"N-aveţi voi cum să schimbaţi cursul lucrurilor! urlă JLNlosua la apostoli,
care se adunaseră în odaia din faţă din casa lui Simon.
522
 Marta fugi plângând din cameră când Iosua se încruntă la ea. Simon se uita
la pământ, iar noi ceilalţi la fel.
— Preoţii şi învăţaţii mă vor lua şi mă vor judeca.
Mă vor scuipa, mă vor biciui şi apoi mă vor omorî. în a
treia zi mă voi scula din morţi şi voi umbla iarăşi printre
voi, dar nu puteţi opri ceea ce trebuie să se întâmple.
Dacă mă iubiţi, veţi accepta ce vă spun.
Maggie se ridică şi ieşi în fugă din casă, smulgând în drum de la Iuda
puşculiţa comună. Zelotul dădu să se ridice şi să se ducă după ea, dar eu l-am
împins la loc pe perna lui.
— Las-o în pace.
Am rămas cu toţii în tăcere, încercând să găsim ceva de făcut, ceva de spus.
Nu ştiu la ce se gândeau ceilalţi, dar eu încercam încă să formulez o soluţie
pentru ca Iosua să demonstreze ceea ce avea de demonstrat fără să-şi piardă
viaţa. Marta se întoarse în odaie cu vin şi cupe şi ne servi pe rând pe fiecare, fără
să se uite la Iosua în timp ce-i umplea cupa. Mama lui Iosua o urmă afară din
cameră, probabil ca s-o ajute să pregătească cina.
După o vreme se întoarse Maggie, lunecând pe uşă, ducându-se ţintă la Iosua
şi aşezându-se la picioarele lui. Scoase puşculiţa comună din mantie şi alese din
ea o cutiuţă mică din alabastru, ca alea în care erau păstrate pomezile scumpe cu
care femeile ungeau trupurile morţilor înainte de îngropăciune. îi aruncă lui Iuda
punga goală. Fără un cuvânt, desfăcu pecetea cutiei şi turnă pomăda pe
picioarele lui Iosua, apoi îşi desfăcu părul lung şi începu să-i şteargă cu el uleiul
de pe picioare. Aroma grea de parfum şi mirodenii umplea încăperea.
într-o clipă, Iuda sări în picioare şi străbătu camera. Izbi cutia cu pomadă de
podea.
— Banii ăştia ar fi hrănit sute de sărmani.
523
Iosua îşi ridică privirea spre zelot, cu lacrimi în ochi.
— Pe sărmani n-o să vi-i ia nimeni, Iuda, dar eu nu mai am mult de stat pe-
aici. Dă-i pace.
— Dar...
— Dă-i pace, spuse Iosua.
întinse mâna, în care Iuda îi trânti cutiuţa de alabastru, după care ieşi
valvârtej din casă. îl auzeam răcnind pe stradă, dar nu desluşeam ce spune.
Maggie turnă restul de ulei pe capul lui Iosua şi-i desenă cu degetul pe
frunte. Iosua încercă să-i ia mâna, dar ea şi-o trase şi se dădu înapoi până când el
lăsă mâna jos.
— Un mort nu poate iubi, spuse ea. Stai cuminte.
 A doua zi dimineaţă, când l-am urmat pe Iosua la
Templu, Maggie nu se zărea nicăieri.
Luni
Luni, Iosua ne-a dus pe Poarta Aurită în Ierusalim, dar de data asta drumul
nu mai era presărat cu ramuri de palmier şi nimeni nu mai cânta osanale. (Mă
rog, în afară de un tip, dar ăla cânta tot timpul osanale la Poarta Aurită. Dacă-i
dădeai un ban, se oprea o vreme.)
— Ce bine ar fi să ne putem cumpăra ceva pentru micul dejun, spuse Iuda.
Asta dacă Magdalena aia n-ar fi cheltuit toţi banii noştri.
— Totuşi, Iosua miroase frumos, spuse Nataniel. Nu vi se pare că Iosua
miroase frumos?
Uneori te pomeneşti că eşti recunoscător pentru cele mai improbabile lucruri.
In momentul ăla, când am văzut cum scrâşnea Iuda din dinţi şi cum i se umfla
vena pe frunte, am spus o rugăciune de mulţumire pentru naivitatea lui Nataniel.
— Chiar miroase bine, spuse Bartolomeu. De-i vine omului să-şi reconsidere
valorile în ceea ce priveşte bunurile lumeşti.
— Mulţumesc, Bart, spuse Iosua.
— Da, nimic nu se compară cu un bărbat plăcut mirositor, spuse loan visător.
Brusc ne lovi pe toţi o mare stânjeneală, toată lumea începu să-şi dreagă
vocea şi să tuşească şi ne depărtarăm unii de alţii cu câţiva paşi. (Nu-i aşa că nu
v-am zis de loan?) După care loan începu să facă o paradă
524
525
zgomotoasă şi penibilă, comentând femeile care treceau pe lângă noi.
— Viţica asta mică e în stare să-i facă bărbatului nişte flăcăi zdraveni, zău
aşa, spuse Ioan cu voce tunătoare şi fals masculină. Bărbatul are unde planta
sămânţa, clar că are.
— Te rog să-ţi ţii gura, îi spuse Iacov fratelui său.
— Poate, spuse Filip, îi zici maică-tii să vină şi să-i spună femeii să se
alipească de tine.
Toată lumea chicoti, inclusiv Iosua. Mă rog, toată lumea în afară de Iacov.
— Vezi? îi spuse el fratelui lui. Vezi ce-ai stârnit?
Homalău amărât.
— Uite o fătucă nubilă, exclamă neconvingător Ioan.
Arătă spre o femeie târâtă spre porţile oraşului de
un grup de farisei, cu hainele atârnându-i zdrenţe pe trup (care părea într-
adevăr nubil, aşa că bravo lui Ioan că funcţionase în afara domeniului lui).
— Blocaţi drumul, spuse Iosua.
Fariseii ajunseră la blocada noastră umană şi se opriră.
 — Lasă-ne să trecem, rabi, spuse cel mai în vârstă
dintre ei. Femeia asta a fost prinsă chiar azi săvârşind
adulter şi o scoatem din oraş ca s-o omoram cu pietre,
după Lege.
Femeia era tânără, iar părul îi atârna în cârlionţi murdari de jur împrejurul
feţei. Groaza îi schimonosise chipul şi avea ochii afundaţi în orbite, dar probabil
că până în urmă cu un ceas fusese frumuşică.
Iosua se lăsă pe vine şi începu să scrie în praful de la picioarele sale.
— Cum te cheamă? o întrebă el.
— Jamal, spuse conducătorul grupului. M-am uitat cum Iosua scrie numele
omului şi, lângă el, o listă de păcate.
526
— Oa, Jamal, cu o gâscă? am zis. Nici măcar nu
ştiam că se poate.
Jamal dădu drumul braţului femeii adulterine şi se retrase. Iosua îşi ridică
ochii spre celălalt bărbat care o ţinea pe femeie.
— Dar pe tine cum te cheamă?
— Ăă, Steve, spuse omul.
— Nu-1 cheamă Steve, spuse alt bărbat din grup. îl cheamă Iacov.
Iosua scrise „Iacov" în ţărână.
— Nu, spuse Iacov.
îi dădu drumul femeii, îmbrâncind-o spre noi. Apoi, Iosua se ridică şi luă
piatra de la omul aflat cel mai aproape de el, care i-o cedă imediat. Atenţia îi era
îndreptată spre lista de păcate scrise în ţărână.
— Acum haideţi s-o omoram cu pietre pe desfrânată.
Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra
asupra ei.
Şi le întinse piatra. încetul cu încetul, dădură cu toţii înapoi. După câteva
clipe, duşi au fost cu toţii de unde veniseră, iar păcătoasa se prăbuşi la picioarele
lui Iosua, înlănţuindu-i gleznele.
— Mulţumesc, rabi. Mulţumesc mult de tot.
— Stai liniştită, spuse Iosua. O ridică în picioare. Du-te şi de-acum să nu mai
păcătuieşti!
— Miroşi tare frumos, ştiai? spuse ea.
— Mda, mersi. Acum du-te.
Dădu să plece.
— Ar trebui să mă asigur că ajunge cu bine acasă,
am zis.
M-am luat după ea, dar Iosua mă prinse de tunică şi mă trase înapoi.
 — Ţi-a scăpat cumva partea cu „să nu mai păcătuieşti" din sfaturile mele?
— Uite ce e, am păcătuit deja cu ea în inima mea, aşa că, mă rog, de ce să
nu-mi fac o plăcere?
527
— Nu.
— Tu eşti ăla care fixează standardele. După regulile astea, până şi Ioan a
păcătuit cu ea în inima lui şi lui nici măcar nu-i plac femeile.
— Ba cum să nu! spuse Ioan.
— Spre Templu, spuse Iosua, grăbind pasul.
— Asta înseamnă să faci risipă de o păcătoasă a-ntâia, dacă mă întrebi pe
mine.
Î
n curtea exterioară a Templului, unde aveau voie să intre şi femeile şi
neevreii, Iosua ne-a strâns pe toţi şi a început să ne propovăduiască împărăţia.
De flecare dată când se pornea, apărea câte un vânzător care urla:
— Ia de-aici porumbiţa! Ia porumbiţa pentru jertfa !
Pură ca neaua spulberată de vânt. Toată lumea trebuie
să aibă câte una.
Apoi, Iosua o lua de la capăt şi apărea următorul vânzător.
— Pâine nedospită! Ia pâinica nedospită! Doar un
shekel. Matzo fierbinte şi bună, cum a mâncat Moise
la întoarcerea din Egipt, doar că mai proaspătă.
Apoi, lui Iosua i se aduse o fetiţă oloagă, iar el începu s-o tămăduiască şi s-o
întrebe de credinţa ei când...
— Cât staţi şi aşteptaţi, vă schimbăm dinarii în shekeli! Nu contează dacă-s
mulţi sau puţini. Drahme în taleri, taleri în shekeli - vă schimbăm toţi banii cât
staţi şi aşteptaţi.
— Crezi că Dumnezeu te iubeşte? o întrebă Iosua pe fetiţă.
— Ierburi amare! Ia ierburile amare! strigă un vân-zător.
— Dă-o dracului de treabă! strigă Iosua exasperat. Eşti tămăduită, copilă,
acum şterge-o.
O goni cu o fluturare a mâinii pe fetiţă, care se ridică şi merse pentru prima
oară în viaţa ei, apoi îi
528
cârpi o palmă unui vânzător de porumbei, smulse uşiţa unei colivii cu păsări,
dând drumul unui nor de porumbei pe cer.
— Asta-i casă de rugăciune, nu peşteră de tâlhari!
— O, nu, nu zarafii, îmi şopti Petru.
Iosua înşfacă o masă lungă şi joasă unde lumea schimba o duzină de monede
străine în shekeli (singura monedă cu care se putea face negoţ în perimetrul Tem-
plului) şi o răsturnă.
— Hopa, gata, a belit-o, spuse Filip.
Şi aşa a fost. Preoţii încasau un procent zdravăn de la zarafi. Poate că până
atunci s-ar mai fi strecurat, dar acum îşi băgase nasul în câştigul lor.
— Afară, viperelor! Afară!
Iosua luase un colac de funie de la un vânzător şi-1 folosea pe post de bici ca
să-i mâne pe vânzători şi pe zarafi afară din Templu. Nataniel şi Toma îi ţineau şi
ei isonul lui Iosua, trăgându-le picioare negustorilor care fugeau mâncând
pământul, dar noi, ceilalţi, stăteam şi ne holbam sau ne îngrijeam de cei care
veniseră să-1 asculte pe Iosua.
— Ar trebui să oprim chestia asta, i-am spus lui Petru.
— Crezi că poţi s-o opreşti tu?
Petru arătă din cap colţul curţii, unde pe puţin douăzeci de preoţi ieşiseră din
curtea interioară a Templului ca să asiste la scandal.
— O să abată mânia preoţilor asupra noastră, a
tuturor, spuse Iuda.
Se uita la gărzile Templului, care se opriseră din patrulat pe ziduri şi priveau
evenimentele de jos, din curte. Spre lauda lui Iuda, trebuie spus că reuşise îm-
preună cu Simon şi alţi câţiva să calmeze mica ceată de credincioşi care se
adunaseră să fie binecuvântaţi şi tămăduiţi înainte ca Iosua să intre-n criză.
529
Dincolo de porţile Templului, îi vedeam pe soldaţii romani holbându-se în
jos de pe zidurile fostului palat al lui Irod cel Mare, pe care guvernatorul îl
rechiziţiona în perioada sărbătorilor, când îşi aducea legiunile în Ierusalim.
Romanii nu intrau în Templu decât dacă simţeau că e rost de insurecţie, dar dacă
intrau, avea să curgă sânge evreiesc. Şuvoaie.
— N-or să intre, spuse Petru, cu o uşoară undă de îndoială în glas. îşi dau
seama că e o problemă între evrei. Nu le pasă dacă ne omoram între noi.
— Tu fii atent la Iuda şi la Simon, am zis. Dacă îl apucă pe vreunul chestia
aia cu „n-avem alt stăpân în afară de Dumnezeu", romanii se vor năpusti ca
tăişul unui călău.
Intr-un sfârşit, Iosua rămăsese fără suflu, era lac de sudoare şi abia de mai
era în stare să agite colacul de frânghie pe care-1 ţinea în mână, dar Templul
fusese curăţat de negustori. O ceată numeroasă începuse să se ţină după el,
strigând la vânzători în timp ce Iosua îi alunga din Templu. Mulţimea (să fî fost
cam la vreo opt sute, o mie de oameni) era singurul lucru care-i împiedica pe
preoţi să asmuţă pe loc gărzile asupra lui Iosua. Iosi aruncă la o parte frânghia şi
duse mulţimea înapoi unde stăteam noi, privind îngroziţi scena.
 — Tâlhari, ne spuse cu răsuflarea tăiată în timp ce
trecea pe lângă noi.
Apoi se duse la o fetiţă cu un braţ uscat, care aştepta lângă Iuda.
— Cam de groază, ai? o întrebă Iosua.
Ea dădu din cap. Iosua îşi puse mâinile pe braţul ei uscat.
— Băieţii ăia cu tichii înalte vin cumva încoace? Ea dădu iar din cap.
— Ia uite, poţi să faci semnul ăsta cu degetul? O învăţă cum să arate degetul
mijlociu.
530
— Nu, nu cu mâna aia, cu asta.
Iosua îşi luă mâna de pe braţul ei uscat, iar ea îşi mişcă degetele. Muşchii şi
tendoanele îi crescuseră până când braţul arăta identic cu celălalt.
— Acum, spuse Iosua, fă semnul ăla. Foarte bine.
Acum arată-1 băieţilor ălora cu tichii înalte din spatele
meu. Aşa, eşti o fetiţă cuminte.
— f^u ce drept săvârşeşti aceste tămăduiri, spuse unul V^din preoţi, care era
în mod evident cel mai sus-pus.
— N-avem alt stăpân, începu să strige Simon, dar
Petru îl întrerupse cu o lovitură nimicitoare în plexul
solar, apoi îl doborî pe zelot la pământ şi se aşeză pe
el, în timp ce-i şuşotea furios la ureche.
Andrei apăruse în spatele lui Iuda şi părea să-i ţină o predică asemănătoare,
fără să se bucure însă de avantajul loviturii în plin.
Iosi luă un băieţel din braţele mamei lui şi-1 ţinu strâns. Picioarele băiatului
se bălăngăneau în aer de parcă n-ar fi avut deloc oase. Fără să-şi desprindă
privirea de copil, Iosua spuse:
— Cu ce drept boteza loan?
Preoţii se uitară unii la alţii. Gloata se strânse mai aproape. Eram în ludeea,
fieful lui loan. Pe preoţi îi ducea mintea să nu nege dreptul divin al lui loan în
faţa unei gloate de asemenea dimensiuni, dar bineînţeles că n-aveau de gând nici
să-1 recunoască în faţa lui Iosua.
— Deocamdată nu ne putem pronunţa, spuse un preot.
— Atunci nici eu nu pot, spuse Iosua.
Puse băieţelul în picioare şi-1 ţinu bine până când picioarele lui preluară
toată greutatea corpului, probabil pentru prima oară în viaţa lui. Băiatul se
bălăbănea ca un mânz abia fătat, iar Iosua îl prinse şi începu să râdă. îl luă pe
băiat pe după umeri şi-1 ajută să meargă
531
înapoi la mama lui, apoi se întoarse către preoţi şi se uită la ei pentru prima
oară.
— Vreţi să mă puneţi la încercare? Puneţi-mă la
încercare. întrebaţi-mă ce poftiţi, viperelor ce sunteţi,
dar o să-i lecuiesc pe oamenii ăştia, iar ei vor afla
cuvântul Domnului orice aţi face voi.
Filip se strecurase în spatele meu în timpul acestui discurs şi-mi şopti:
— Nu poţi să-1 laşi lat sau o chestie din asta cu metodele tale din Orient?
Trebuie să-1 scoatem de aici înainte să mai spună şi altele.
— Cred că e prea târziu, Ioan, am zis. Măcar nu lăsa mulţimea să se
împrăştie. Du-te în oraş şi mai adu oameni. Mulţimea e singura lui pavăză acum.
Şi găseşte-1 şi pe losif din Arimateea. El s-ar putea să ne ajute daca lucrurile o
iau razna.
— N-am luat-o deja razna?
— Ştii ce vreau să zic.
Interogatoriul dură două ceasuri, timp în care preoţii născociră toate
capcanele verbale la care îi ducea mintea, pe care uneori losua reuşea să le evite,
iar alteori se împotmolea. Am căutat o cale de a-1 scoate pe losua din Templu
fără să fie arestat, dar cu cât căutam mai mult, cu atât mai evident era că gărzile
coborâseră de pe ziduri şi dădeau târcoale pe lângă porţile ce dădeau spre curte.
Intre timp, mai-marele preoţilor turuia înainte:
— Un bărbat moare fără să lase în urmă vreun fiu,
dar nevastă-sa se mărită cu frate-său, care are trei fii
cu prima lui nevastă... [şi aşa mai departe] Pleacă toţi
trei din Ierihon şi se îndreaptă spre miazăzi, depla-
sându-se cu o sută de stânjeni pe oră, dar mână doi
măgari, care poartă două... [şi aşa mai departe] Deci
se termină Sabatul şi pot să-şi continue drumul peste
cei o mie de paşi îngăduiţi de lege... Iar vântul bate
dinspre sud-vest cu două sute de stânjeni pe oră... [şi
532
aşa mai departe] De câtă apă au nevoie pentru drum? Exprimă răspunsul în
vedre.
— Cinci, spuse losua, imediat ce preoţii tăcură. Şi
toată lumea se minună.
Mulţimea vuia.
— Nu încape vorbă că e Mesia, strigă o femeie.
— A venit Fiul lui Dumnezeu, spuse alta.
— Să ştiţi că nu-i faceţi nici un bine, le-am strigat ca răspuns.
— Nu ne-ai arătat calculele, nu ne-ai arătat calculele, lălăi cel mai tânăr
dintre preoţi.
Iuda şi Matei scrijeliră problema pe dalele de piatră din curte în timp ce
preotul recita, dar pierduseră de mult şirul. Ridicară ochii şi clătinară din cap.
— Cinci, repetă losua.
Preoţii se uitară unii la alţii.
— Corect, dar asta nu-ţi dă dreptul să tămăduieşti în Templu.
— în trei zile nu va mai exista nici un Templu, căci o să-1 nimicesc cu tot cu
voi, cuib de vipere ce sunteţi. Şi după încă trei zile se va înălţa un nou Templu,
în cinstea tatălui meu.
Atunci l-am înhăţat de piept şi am început să-1 târăsc după mine spre poartă.
Ceilalţi apostoli respectară planul, deplasându-se în triunghi în jurul nostru.
Dincolo de ei se înghesuia mulţimea. Sute de oameni se mişcau odată cu noi.
— Staţi, încă n-am terminat! strigă losua.
— Ba da.
— Nu încape vorbă că adevăratul rege al Israelului a venit să aducă
împărăţia, strigă o femeie.
Petru o plesni peste ceafă.
— Nu ne mai ajuta. ^
Prin simpla forţă a mulţimii, am reuşit să-1 scoatem pe losua din Templu şi
să-1 ducem pe străzi până acasă la losif din Arimateea.
533
Iosif ne-a deschis şi ne-a dus în camera de la etaj, care avea un tavan înalt şi
arcuit de piatră, covoare scumpe pe podea şi pereţi, mormane de perne şi o masă
lungă şi joasă pentru cină.
— Aici eşti în siguranţă, dar nu ştiu câtă vreme. Deja s-a convocat o întâlnire
a Sinedriului.
— Dar abia ce-am plecat din Templu, am zis. Cum aşa?
— Trebuia să-i lăsaţi să mă ia, spuse losua.
— Masa va fi aşternută pentru ospăţul de Paşte al esenienilor, spuse Iosif.
Rămâneţi la cină.
— Să sărbătorim Pastele mai devreme ? De ce ? întrebă Ioan. De ce-am
sărbători cu esenienii?
Iosif răspunse fără să se uite la losua.
— Pentru că la ospăţul esenienilor nu se omoară miei.
Marți
În noaptea aceea am dormit cu toţii în camera de la etajul casei lui Iosif. De
dimineaţă, losua coborî la parter. A lipsit o vreme, apoi s-a întors sus.
— Nu mă lasă să plec, spuse el.
— Cine?
 — Apostolii. Propriii mei apostoli nu mă lasă să plec. Se întoarse pe scară.
Vă vârâţi nasul în vrerea Domnului! strigă el în jos. Apoi se întoarse iar spre
mine. Le-ai spus tu cumva să nu mă lase să plec?
— Eu? Mda.
— Nu poţi să faci aşa ceva.
— L-am trimis pe Nataniel acasă la Simon s-o cheme pe Maggie. S-a întors
singur. Maggie n-a vrut să stea de vorbă cu el, dar Marta da. Soldaţii de la
Templu au trecut pe acolo, Iosi.
— Ei, şi?
— Cum adică ei, şi? Veniseră să te aresteze.
— Lasă-i să mă aresteze.
— losua, nu e nevoie să te sacrifici ca să-ţi demon-strezi ideile. M-am tot
gândit la chestia asta toată noaptea. Poţi negocia.
— Cu Dumnezeu? ^
— Avraam a făcut-o. Mai ţii minte? In chestiunea nimicirii Sodomei şi
Gomorei. Pentru început 1-a convins pe Dumnezeu să cruţe oraşele dacă va reuşi
să
534
535
găsească cincizeci de oameni cinstiţi, dar până la urmă îl îmbrobodeşte pe
Dumnezeu să accepte numai zece. Poţi să încerci şi tu o chestie ca asta.
— Nu prea e asta ideea, Biff. Se apropie de mine, dar mi-am dat seama că
nu-1 pot privi în ochi, aşa că m-am dus la una din ferestrele mari şi arcuite care
dădeau spre stradă. Mă tem de asta - de ce-o să se întâmple. îmi vin în minte pe
puţin zece chestii pe care aş prefera să le fac săptămâna asta mai degrabă decât
să mă las sacrificat, dar ştiu că trebuie să se întâmple. Când le-am spus preoţilor
că o să fac una cu pământul Templul peste trei zile, am vrut să spun că toată
depravarea, toată prefăcătoria, toate ritualurile Templului care-i împiedică pe
oameni să-l cunoască pe Dumnezeu vor fi distruse. Iar în a treia zi, când mă voi
întoarce, totul va fi nou, iar împărăţia lui Dumnezeu va fi pretutindeni. O să mă
întorc, Biff.
— Mda, ştiu, ai mai zis.
— Păi, ai încredere în mine.
— Nu te pricepi la învieri, Iosi. O mai ţii minte pe bătrâna aia din Iafia?
Soldatul ăla din Seforis cât a rezistat? Trei minute?
— Dar uită-te la fratele lui Maggie, Simon. S-a întors din morţi de câteva
luni bune deja.
— Mda, şi miroase ciudat.
— De unde ştii tu? Nici măcar nu te apropii de el, pentru că pe vremuri a fost
lepros.
— Mi-a zis Tadeu deunăzi. „Biff, zice, „cred că tipul ăsta, Simon Lazăr, s-a
stricat".
— Zău? Atunci hai să-l întrebăm pe Tadeu.
— S-ar putea să nu mai ţină minte.
Iosua coborî treptele până într-o odaie cu tavan jos, cu mozaic pe podea şi
ferestruici, tăiate sus în pereţi. Mama lui Iosua şi frate-său Iacov se alăturaseră
apostolilor. Stăteau cu toţii sprijiniţi de pereţi, cu feţele
536
întoarse spre Iosua ca florile spre soare, aşteptând să spună ceva care să le
aprindă speranţa.
— O să vă spăl pe picioare, spuse el. îmi trebuie un
lighean cu apă şi un burete, îi spuse el lui losif din
Arimateea.
Aristocratul cel înalt făcu o plecăciune şi se duse să cheme o slugă.
— Ce surpriză plăcută, spuse Măria.
Fratele Iacov îşi dădu ochii peste cap şi oftă zgomotos.
— Eu ies, am zis.
I-am aruncat lui Petru o privire care voia să spună: Să nu care cumva să-l
scapi din ochi. El înţelese perfect şi încuviinţă din cap.
— Să vii înapoi la seder1, spuse Iosua. Am câteva
lucruri să vă împărtăşesc în puţinul timp care mi-a
mai rămas.
N
u era nimeni la Simon acasă. Am bătut la uşă multă vreme şi până la urmă
am intrat. Nu se vedea nici urmă de masa de dimineaţă, dar mikveh-u\ fusese
folosit, aşa că am presupus că se îmbăiaseră cu toţii şi plecaseră apoi la Templu.
Am străbătut străzile Ierusalimului, încercând să găsesc o soluţie, dar tot ce
învăţasem până atunci părea inutil. La căderea serii m-am întors acasă la losif,
luând-o pe ocolite ca să nu fiu nevoit să trec pe lângă palatul marelui preot.
Când am intrat, Iosua aştepta înăuntru, aşezat pe scara care ducea în odaia de
la etaj. Petru şi Andrei şedeau de-a stânga şi de-a dreapta lui, evident ca să se
asigure că n-o zbugheşte spre marele preot, să se predea pentru blasfemie.
— Unde-ai fost? spuse Iosua. Trebuie să te spăl pe
picioare.
1. Masă tradiţională de Paşte la evrei, în timpul căreia se spune povestea
Ieşirii şi se consumă alimente simbolice.
537
— Ai idee cât e de greu să găseşti şuncă în Ierusalim în săptămâna Paştelui?
am zis. M-am gândit că ar fi drăguţ, mă-nţelegi, nişte şunculiţă pe matzo cu un
pic de iarbă amară.
— Ne-a spălat pe toţi, spuse Petru. Fireşte că pe Bart a trebuit să-1 ţinem cu
forţa la pământ, dar până şi el e curat.
— Şi aşa cum i-am spălat eu pe ei, vor merge şi ei să-i spele pe alţii,
arătându-le iertare.
— A, m-am prins, am zis. E o parabolă. Drăguţ. Hai la masă.
Ne-am aşezat cu toţii în jurul mesei mari, cu losua în cap. Mama lui losua
pregătise o cină tradiţională de Paşte, mai puţin miel. Ca să înceapă seder-\i\,
Nataniel, care era cel mai tânăr, trebuia să pună o întrebare:
— De ce e seara asta altfel decât toate celelalte seri din an?
— Pentru că e Bart curat pe picioare ? spuse Toma.
— Pentru că face cinste Iosif din Arimateea ? spuse Filip.
Nataniel râse şi clătină din cap.
— Nu. Pentru că în toate celelalte seri mâncăm
pâine şi matzo, dar în seara asta mâncăm doar matzo.
Ce naiba!
Rânji, simţindu-se probabil deştept pentru prima oară în viaţă.
— Şi de ce mâncăm matzo doar în seara asta? întrebă Nataniel.
— Dă-i bătaie, Nate, am zis. Suntem cu toţii evrei aici. Fă un rezumat. Pâine
nedospită pentru că n-avea timp să crească aluatul cu soldaţii lui Faraon după
coada noastră, ierburi amare de la amărăciunea robiei, Dumnezeu ne-a călăuzit
în Tărâmul Făgăduinţei, a fost grozav, hai să halim.
— Amin, spuse toată lumea.
— A fost penibil, zise Petru.
538
— Da, nu-i aşa? am replicat furios. Păi, stăm aici cu Fiul lui Dumnezeu şi
aşteptăm să vină cineva să-1 ia şi să-1 omoare şi nici unul din noi n-are de gând
să ridice nici măcar un afurisit de deget, incluzându-1 aici şi pe Dumnezeu, aşa
că scuză-mă că nu mă piş pe mine de fericire că am fost izbăviţi din mâinile
egiptenilor acum vreun milion de ani.
— Eşti iertat, spuse losua. Apoi se ridică în picioare. Ceea ce sunt eu e în voi
toţi. Scânteia Divină, Duhul Sfânt, vă uneşte pe toţi. E Dumnezeul din voi toţi.
Pricepeţi chestia asta?
— Normal că Dumnezeu e parte din tine, spuse
fratele Iacov, doar e tatăl tău.
— Nu, în voi toţi. Fiţi atenţi, luaţi azima asta.
Luă matzo şi o rupse în felii. Dădu câte o bucată
tuturor celor din cameră şi luă şi el una. Apoi o mancă.
 — Acuma pâinea asta e parte din mine, pâinea asta
sunt eu. Acum luaţi şi mâncaţi cu toţii.
Toată lumea se uită la el.
— MÂNCAŢI-0! urlă el.
Aşa că am mâncat-o.
— Acum e şi în voi, eu sunt în voi. împărtăşiţi cu
toţii aceeaşi părticică din Dumnezeu. Hai să mai încer
căm o dată. Daţi-mi vinul ăla.
Şi am ţinut-o tot aşa vreo câteva ceasuri şi cred că până s-a terminat vinul,
apostolii au priceput totuşi ce le spunea losua. Apoi a început milogeala, căci
fiecare dintre noi a stăruit pe lângă losua să renunţe la ideea că trebuia să moară
ca să ne mântuiască pe noi, ceilalţi.
— înainte să se sfârşească totul, spuse el, cu toţii va trebui să vă lepădaţi de
mine.
— Ba nu, spuse Petru*
— Tu ai să te lepezi de mine de trei ori, Petre. Nu doar că mă bizui pe asta,
ţi-o şi poruncesc. Dacă vă iau şi pe voi când mă vor lua pe mine, atunci nu va
mai
539
rămâne nimeni care să ducă oamenilor vestea cea bună. Acuma, Iuda,
prietene, vino încoace.
Iuda se apropie de Iosua, care-i şopti ceva la ureche, apoi îl trimise la locul
lui la masă.
— Unul dintre voi mă va vinde chiar în această noapte, spuse Iosua. Tu vei fi
acela, Iuda?
— Ce?
Iuda se uită în jur la noi, dar când văzu că nimeni nu-i ia apărarea, se repezi
în jos pe scară. Petru dădu să iasă după el, dar Iosua îl prinse pe pescar de păr şi-
1 trase îndărăt, făcându-1 să se clatine pe picioare.
— Lasă-1 în pace.
— Dar palatul marelui preot e la nici două sute de paşi, spuse Iosif din
Arimateea. Asta dacă se duce direct acolo.
Iosua ridică mâna cerând tăcere.
— Biff, du-te direct la Simon acasă şi aşteaptă.
Numai tu eşti în stare să te strecori nevăzut pe lângă
palat. Spune-i lui Maggie şi celorlalţi să ne aştepte.
Noi o s-o luăm prin oraş şi prin valea Ben Hinon, ca
să nu fim nevoiţi să trecem pe lângă palatul preotului.
Ne întâlnim în Betania.
 M-am uitat la Petru şi la Andrei.
— N-o să-1 lăsaţi să se predea?
— Bineînţeles că nu.
Am dispărut în noapte, întrebându-mă chiar în timp ce fugeam dacă Iosua se
răzgândise cumva şi avea de gând să fugă din Betania în pustiul Iudeei. Ar fi
trebuit să-mi dau seama pe loc că fusesem tras pe sfoară. Zici şi tu că poţi avea
încredere într-un tip, iar el îţi face figura şi te minte.
S
imon deschise uşa şi mă pofti înăuntru. îşi duse degetul la buze, făcându-mi
semn să tac.
— Maggie şi Marta sunt în spate. Sunt supărate pe
tine. Pe voi toţi. Acum o să se supere pe mine că te-am
primit în casă.
540
— Scuze, am zis. El ridică din umeri.
— Ce pot să facă? E casa mea.
Am trecut direct din camera din faţă într-o a doua cameră care dădea spre
dormitoare, mikveh şi curtea unde se pregătea mâncarea. Am auzit voci dinspre
dormitoare. Când am intrat, Maggie îşi ridică privirea de la cozile pe care i le
împletea Martei.
— Deci ai venit să-mi spui că s-a sfârşit, spuse ea.
Lacrimile îi luceau în ochi şi am simţit că o să mă
lase nervii în faţa ei dacă se pune pe bocit în clipa aia.
— Nu, am zis. El şi ceilalţi vin încoace. Prin Ben Hinon, aşa că s-ar putea să
dureze câteva ore. Dar am un plan. Am scos din tunică amuleta cu yin-yang pe
care mi-o dăduse Lumi şi le-am fluturat-o prin faţa ochilor.
— Plănuieşti să-1 cumperi pe Iosua cu bijuterii urâte ? întrebă Marta.
Am arătat spre dopurile minuscule de la capetele amuletei.
— Nu, plănuiesc să-1 otrăvesc.
Le-am explicat lui Maggie şi Marta cum funcţiona otrava, apoi am aşteptat,
numărând în gând orele, privind cu ochiul minţii drumul apostolilor prin
Ierusalim, afară pe poarta esenienilor, prin valea abruptă din Ben Hinon, unde
mii de morminte fuseseră săpate în stâncă şi pe unde odinioară curgea un râu, dar
acum rămăseseră doar salvia, chiparoşii şi ciulinii agăţaţi de crăpăturile din
calcar. După câteva ceasuri am ieşit să aşteptăm în stradă, iar când luna începuse
să coboare, iar noaptea făcea loc zorilor, am văzut o siluetă singuratică
apropiindu-se dinspre apus, nu dinspre miazăzi, aşa cum ne-am fi aşteptat. Când
s-a apropiat mai mult, mi-am dat seama după umerii masivi şi strălucirea lunii pe
ţeasta lui pleşuvă că era Ioan.
 541
— L-au luat, spuse el. La Ghetsimani. Ana şi Caiafa
au venit personal împreună cu străjile Templului şi
l-au luat.
Maggie se repezi în braţele mele şi-şi îngropa faţa la pieptul meu. Am întins
mâna şi am tras-o şi pe Marta lângă mine.
— Ce căuta la Ghetsimani? am zis. Trebuia să veniţi încoace prin Ben
Hinon.
— Asta ţi-a spus-o doar ţie.
— Ticălosul ăla m-a minţit. Deci i-au arestat pe toţi?
— Nu, ceilalţi se ascund pe aproape. Petru a încercat să se lupte cu străjile,
dar Iosua 1-a oprit. Iosua s-a înţeles cu preoţii să ne dea drumul. A venit şi losif,
1-a ajutat să-i convingă să ne dea drumul nouă, celorlalţi.
— losif? losif 1-a trădat?
— Nu ştiu, spuse Ioan. Iuda a fost cel care i-a condus la Ghetsimani. El le-a
arătat gărzilor care e Iosua. losif a venit mai târziu, când voiau să ne aresteze şi
pe noi.
— Unde l-au dus?
— La palatul marelui preot. Asta-i tot ce ştiu, Biff. Jur.
Se prăvăli în mijlocul străzii şi începu să plângă. Marta se apropie de el şi-i
luă capul la sânul ei. Maggie îşi ridică ochii spre mine.
— Ştia că tu ai să te lupţi. De-aia te-a trimis aici.
— Planul nu se schimbă, am zis. Trebuie doar să-1 recuperăm ca să-1 putem
otrăvi.
Ioan ridică ochii din îmbrăţişarea Martei.
— Tu ai trecut cumva în cealaltă tabără în lipsa
mea?
Miercuri
Cum s-a crăpat de ziuă, Maggie şi cu mine am bătut la uşa lui losif. O slugă
ne-a deschis. Când losif a ieşit din dormitor, a trebuit s-o ţin pe Maggie să nu se
înfigă în el.
— L-ai trădat!
— Nu-i adevărat, spuse losif.
— Ioan a zis că erai cu preoţii, i-am spus.
— Eram. I-am urmărit ca să nu-i las să-1 omoare pe Iosua pentru tentativă de
evadare sau în legitimă apărare chiar acolo, în Ghetsimani.
— Cum adică „în legitimă apărare"?
— Vor să-1 vadă mort, Maggie, spuse losif. Vor să-1 vadă mort, dar n-au
dreptul să-1 execute, nu pricepi? Dacă n-aş fi fost acolo, ar fi putut să-1 omoare
şi să spună că el i-a atacat primul. Romanii sunt singurii care au dreptul să
omoare-pe cineva.
— Irod a pus să fie omorât Ioan Botezătorul, am zis. Acolo n-a fost băgat
nici un roman.
— Iacan şi bătăuşii lui omoară oameni cu pietre tot timpul, spuse Maggie.
Fără consimţământul romanilor.
— Ia gândiţi-vă voi. E săptămâna Paştelui. Oraşul mişună de romani care
stau cu ochii-n patru după evrei răzvrătiţi. Toată Legiunea a Şasea e aici, plus
toată garda personală a lui Pilat din Cezareea. In mod normal, ar fi fost doar o
mână de oameni. Marii preoţi,
542
543
Sinedriul, Consiliul Fariseilor, până şi Irod se vor gândi de două ori înainte
să se abată cât de puţin de la litera legii romane. Nu intraţi în panică. încă nu s-a
ţinut nici măcar o judecată în Sinedriu.
— Când o să fie judecata?
— Azi după-amiază, probabil. Trebuie să cheme pe toată lumea. Acuzarea
adună martori împotriva lui Iosua.
— Dar martori care să-1 susţină sunt? am întrebat.
— Lucrurile astea nu merg aşa, spuse losif. O să vorbesc eu în apărarea lui,
la fel şi prietenul meu Nico-dim, dar altfel, Iosua va fi nevoit să se apere singur.
— Grozav, spuse Maggie.
— Cine-1 acuză?
— Credeam că o să vă daţi seama, spuse losif, chir-cindu-se uşor. Cel care a
iniţiat şi celelalte două com-ploturi ale Sinedriului împotriva lui Iosua, Iacan,
fiul lui Iban.
Maggie se întoarse pe călcâie şi se încruntă la mine.
— Ar fi trebuit să-1 omori.
— Eu? Tu ai avut la dispoziţie şaptesprezece ani să-1 împingi pe individ pe
scări sau ceva de genul ăsta.
— Nu-i timpul pierdut, spuse ea.
— Asta nu-1 mai poate ajuta pe Iosua acum, spuse losif. Să sperăm măcar că
situaţia nu va ajunge la urechile romanilor.
— Vorbeşti de parcă ar fi deja condamnat, am spus.
— O să fac tot ce-mi stă în puteri, losif nu părea prea optimist.
— Du-ne să-1 vedem.
— Şi să vă aresteze pe amândoi? Nu prea cred.
Rămâneţi aici. Camerele de la etaj vă aparţin. O să mă
întorc sau o să trimit vorbă imediat ce se întâmplă ceva.
 losif o îmbrăţişa pe Maggie şi o sărută pe creştet, apoi ieşi din cameră să se
îmbrace.
544
— Ai încredere în el? spuse Maggie.
— L-a prevenit pe Iosua o dată, când voiau să-1 omoare.
— Eu n-am încredere în el.
A
m aşteptat cu Maggie toată ziua în camera de la etaj, sărind în picioare ori de
câte ori auzeam paşi pe stradă, până când am ajuns la capătul puterilor şi
tremuram de îngrijorare. Am rugat-o pe una dintre slujnicele lui losif să se ducă
la palatul marelui preot ca să vadă ce se întâmplă. Fata s-a întors la scurtă vreme
ca să ne dea de veste că judecata era încă în toi. Am făcut cu Maggie un culcuş
din perne sub fereastra mare şi arcuită din faţă, ca să auzim până şi cel mai slab
zgomot din stradă, dar pe măsură ce se întuneca, iar paşii deveneau mai rari şi
mai răzleţi, cântecul îndepărtat dinspre Templu s-a stins, iar noi ne-am cuibărit
unul în braţele celuilalt, o singură grămadă de durere surdă, chinuitoare. La un
moment dat, după ce se întunecase, am făcut dragoste pentru prima oară de la
noaptea aceea de dinainte să plec cu Iosua în Orient. Trecuseră atâţia ani şi totuşi
părea familiar. Acea primă dată, cu atâta vreme în urmă, dragostea fusese un
mod disperat de a împărtăşi durerea pe care o simţeam amândoi pentru că eram
pe cale să pierdem o fiinţă iubită. De data asta, pierdeam aceeaşi fiinţă. De data
asta, am dormit după ce s-a săvârşit.
losif din Arimateea nu s-a întors acasă.
545
Joi
Simon şi Andrei au fost cei care au urcat scările într-un suflet ca să ne
trezească în dimineaţa zilei de joi. Mi-am aruncat tunica peste Maggie şi am sărit
în picioare gol, în afara peticului de pânză de la brâu. Când l-am văzut pe Simon,
am simţit cum mi se aprinde faţa.
— Trădător nenorocit! Eram prea furios ca să-1 lo-vesc. Stăteam pur şi
simplu acolo, răcnind la el. Laşule!
— N-a fost el, îmi zbieră Andrei în ureche.
— N-am fost eu, spuse Simon. Eu am încercat să mă lupt cu străjile când au
venit să-1 ia pe Iosua. Eu şi Petru.
— Iuda a fost prietenul tău. Voi şi căcaturile voastre de zeloţi!
— A fost şi prietenul tău.
Andrei m-a îmbrâncit la o parte.
— Destul! N-a fost Simon. L-am văzut înfruntând două străji cu suliţe.
Lasă-1 în pace. N-avem timp de crizele tale, Biff. Iosua e biciuit la palatul
marelui preot.
— Unde-i losif? spuse Maggie.
Se îmbrăcase în timp ce eu îl ocăram pe Simon.
— S-a dus la pretoriul pe care 1-a ridicat Pilat la palatul Antonia de lângă
Templu.
— Ce dracu' caută acolo dacă Iosua e bătut la palat, în capătul ăsta al
oraşului?
546
— Acolo or să-1 ducă dup-aia pe Iosua. A fost condamnat pentru blasfemie,
Biff. Vor pedeapsa cu moartea. Pilat din Pont e cârmuitorul Iudeii. losif îl
cunoaşte, o să-i ceară eliberarea lui Iosua.
— Ce ne facem? Ce ne facem?
începusem să mă isterizez. De când mă ştiam, prietenia mea cu Iosua fusese
punctul meu de reper, motivul meu de a exista, de a vieţui; acum motivul ăsta, el,
se năpustea spre nimicire ca o corabie purtată de furtună spre un recif, iar eu nu
găseam altceva de făcut decât să intru în panică.
— Ce ne facem? Ce ne facem?
Gâfâiam, aerul refuza să-mi umple plămânii. Maggie mă apucă de umeri şi
mă scutură.
— Nu uita că ai un plan.
Trase de talismanul de la gâtul meu.
— Aşa-i, aşa-i, am spus, trăgând adânc aer în piept.
Aşa-i. Planul. Am înşfăcat tunica şi am tras-o peste
cap. Maggie mă ajută să-mi înfăşor brâul.
— îmi pare rău, Simon, am spus. Mă iertă cu o fluturare a mâinii.
— Ce facem?
— Dacă-1 duc pe Iosua la pretoriu, acolo mergem şi
noi. Dacă Pilat îi dă drumul, va trebui să-1 scoatem de
acolo. Nu se ştie de ce e în stare Iosi ca să-i facă să-1
omoare.
A şteptam împreună cu o mulţime colosală în faţa JLJLpalatului Antonia
când străjile îl aduseră pe Iosua la porţile de la intrare. Marele preot Caiafa,
îmbrăcat în anteriul lui albastru şi cu un pieptar incrustat cu neste-mate, era în
fruntea procesiunii. Tatăl lui, Ana, care fusese mare preot înaintea lui, îl urma la
mică distanţă. Un zid de străji îl împresura pe Iosua în centrul proce-siunii, îl
vedeam printre străji şi mi-am dat seama că
547
cineva îl acoperise cu o cămaşă curată, dar avea spatele vrâstat de dâre de
sânge. Părea cufundat într-un soi de transă.
 Printre străjile Templului începură ample mişcări de trupe şi strigăte, iar de
undeva din procesiune apăru Iacan şi începu şi el să se certe cu străjile. Era
evident că romanii n-aveau de gând să lase gărzile Templului să intre în pretoriu,
aşa că transferul prizonierului avea să aibă loc acolo, la poartă, sau deloc.
Cumpăneam dacă pot să mă strecor prin mulţime, să-i rup gâtul lui Iacan şi să
mă strecor înapoi fără să pun în pericol planul nostru când am simţit o mână pe
umăr. Când m-am uitat în jur, l-am văzut pe Iosif din Arimateea.
— Măcar nu l-au bătut cu un bici roman. A încasat treizeci şi nouă de
lovituri, dar era doar piele, nu biciul ăla cu vârf de plumb pe care-1 folosesc
romanii. Ăla l-ar fi omorât.
— Unde-ai fost? De ce-ai stat atât?
— Acuzarea nu mai termina. Iacan a ţinut-o langa jumătate de noapte,
ascultând depoziţiile unor martori care, evident, nu auziseră în viaţa lor de losua,
darămite să fi văzut vreo fărădelege.
— Dar apărarea?
— Păi, am ţinut eu o pledoarie despre faptele bune, dar a fost atât de
copleşită de acuze, că s-a pierdut în vacarm. losua n-a scos un cuvânt în apărarea
lui. L-au întrebat dacă e Fiul lui Dumnezeu şi a zis că da. Asta a confirmat
acuzaţia de blasfemie. De altceva nici nu mai aveau nevoie, zău aşa.
— Acum ce se întâmplă? Ai vorbit cu Pilat?
— Da.
-Şi?
Iosif îşi frecă nasul de parcă s-ar fi luptat cu o mi-grenă.
— A zis că o să vadă ce poate face.
548
Ne-am uitat cum soldaţii romani îl duc pe losua înăuntru, iar preoţii îl
urmează. Fariseii, nişte neică nimeni pentru romani, au rămas afară. Un legionar
era cât pe ce să-i prindă lui Iacan faţa cu poarta când a trântit-o.
Am surprins un freamăt cu coada ochiului şi mi-am ridicat ochii spre un
balcon înalt şi lat care se vedea deasupra zidurilor palatului. Fusese în mod
evident conceput de către arhitecţii lui Irod cel Mare ca o plat-formă de unde
regele se putea adresa mulţimii din Tem-plu fără să-şi pună în pericol siguranţa.
Un roman înalt cu o mantie purpurie scumpă stătea pe balcon uitân-du-se în jos
la gloată, fără să pară din cale-afară de încântat de prezenţa ei.
— Ăla e Pilat? l-am întrebat pe Iosif, arătând spre
roman.
Iosif încuviinţă din cap.
— O să coboare ca să ţină judecata lui losua.
Dar în momentul acela nu mă interesa unde se ducea Pilat. Pe mine mă
interesa centurionul care stătea în spatele lui, purtând coiful cu creastă înaltă şi
platoşa de comandant de legiune.
D
upă mai puţin de un ceas, poarta s-a deschis şi o trupă de soldaţi 1-a scos pe
losua legat din palat. Un centurion de rang inferior îl trăgea pe losua după el de o
sfoară înfăşurată în jurul încheieturilor. După el veneau preoţii, care au fost
bombardaţi cu întrebări de fariseii care aşteptaseră afară.
— Du-te să vezi ce se întâmplă, i-am spus lui Iosif.
Ne-am croit drum anevoie prin alaiul care venea în
urma lor. Cei mai mulţi urlau la losua şi încercau să-1 scuipe. Am observat în
mulţime câţiva oameni despre care ştiam că erau adepţii lui losua, dar aceştia
înaintau în tăcere, aruncând în jur priviri fugare, de parcă
549
s-ar fi aşteptat ca în orice clipă să îngroaşe rândurile arestaţilor.
Eu, Simon şi Andrei ne-am ţinut la o oarecare distanţă în spatele lor, în timp
ce Maggie a înfruntat mulţimea ca să se apropie de Iosua. Am văzut-o cum se
repede asupra fostului ei soţ, Iacan, care se ţâra în urma preoţilor, dar a fost
oprită la jumătatea saltului de către Iosif din Arimateea, care o prinse de păr şi o
trase îndărăt. Mai era cineva care încerca să se ţină de ea, dar avea capul acoperit
cu un şal, aşa că nu mi-am dat seama cine era. Probabil că Petru.
Iosif o târî pe Maggie înapoi la noi şi ne-o predă mie şi lui Simon.
— O să se sinucidă.
Maggie îşi ridică privirea spre mine, cu o frenezie în ochi pe care n-o puteam
descifra, dar care nu era nici mânie, nici nebunie. Am luat-o în braţe şi am ţinut-
o în aşa fel încât să stea cu braţele ţepene pe lângă corp în timp ce mergeam
înainte. Bărbatul cu glugă mergea lângă mine, cu o mână pe umărul lui Maggie,
liniştind-o. Când s-a uitat la mine mi-am dat seama că era Petru. Pescarul cel
vânjos părea să fi îmbătrânit cu douăzeci de ani de marţi seara, când îl văzusem
ultima oară.
— II duc la Antipa, spuse Petru. Când Pilat a aflat că Iosua e din Galileea, a
spus imediat că nu e sub autoritatea lui şi 1-a trimis la Irod.
— Maggie, i-am spus la ureche, te rog, nu mai fi nebună. Tocmai mi s-a dus
dracului planul şi nu mi-ar strica niţică judecată raţională.
A
m aşteptat iarăşi în faţa unuia dintre palatele construite de Irod cel Mare, dar
de data asta, pentru că era reşedinţa unui rege iudeu, fariseii au fost primiţi
înăuntru, iar Iosif din Arimateea intră după ei. După câteva minute ieşi din nou
afară.
550
 — încearcă să-1 înduplece pe Iosua să facă o minune, spuse Iosif. îi dă
drumul dacă Iosua face o minune pentru el.
— Şi Iosua nu vrea?
— Nu, spuse Maggie.
— Dacă nu vrea, spuse Iosif, ne-am întors de unde am plecat. Pilat are
căderea să poruncească executarea sentinţei la moarte dată de Sinedriu sau să-i
dea drumul lui Iosua.
— Vino cu mine, Maggie, am zis, trăgând-o de rochie în timp ce dădeam
înapoi.
— De ce, unde?
— Planul e din nou valabil.
Am alergat înapoi la pretoriu, cu Maggie după mine. M-am oprit lângă un
stâlp, vizavi de palatul Antonia.
— Maggie, Petru poate să lecuiască pe bune? Pe bune?
— Da, ţi-am mai zis.
— Răni? Oase frânte?
— Răni da. De oase nu ştiu.
— Eu aşa sper, am zis.
Am lăsat-o acolo şi m-am dus la centurionul cu cel mai înalt grad dintre cei
postaţi în faţa porţilor.
— Vreau să vorbesc cu comandantul tău, am spus.
— Pleacă, evreule.
— Sunt prieten cu el. Spune-i de Levi din Nazaret.
— Nu-i spun nimic.
Aşa că m-am apropiat, am scos sabia centurionului din teacă, i-am vârât
tăişul sub bărbie preţ de o fracţiune de secundă, apoi am pus-o la loc în teacă. El
întinse mâna după sabie şi într-o clipă era iar în mâna mea şi iar sub bărbia lui.
Dar până să apuce să strige, sabia era la loc în teacă.
— Poftim, am zis, ţi-am cruţat de două ori viaţa.
Până strigi tu ca să pui să mă aresteze, îţi iau iarăşi
551
sabia şi, în afară de faptul că o să te faci de râs, o să ţi se cam bălăngăne
capul pe motiv că o să ai gâtul tăiat. Sau dacă nu, poţi să mă duci la prietenul
meu Gaius Iustus Gallicus, comandantul Legiunii a Şasea. Apoi am respirat
adânc şi am aşteptat. Ochii centurionului scăpărară spre soldaţii care erau cel mai
aproape de el, apoi iar spre mine.
— Gândeşte-te, centurionule, am zis. Oricum, dacă
mă arestezi, unde ajung până la urmă?
Logica ideii păru să pătrundă până la el prin frustrare.
 — Vino cu mine, îmi spuse.
I-am făcut semn lui Maggie să aştepte şi l-am urmat pe soldat în fortăreaţa
lui Pilat.
I
ustus nu părea să se simtă în largul lui în încăperea luxoasă din palat care i se
repartizase. Imprăştiase scuturi şi lănci prin toată camera, de parcă ar fi simţit
nevoia să aducă aminte oricui îi călca pragul că acolo locuia un soldat. Am
rămas în pragul uşii în timp ce el umbla în sus şi-n jos, uitându-se din când în
când la mine de parcă ar fi vrut să mă omoare. îşi şterse sudoarea din părul lui
sur tuns îngrijit şi o scutură, lăsând o dâră pe podeaua de piatră.
— Nu pot împiedica sentinţa. Indiferent ce aş vrea.
— Pur şi simplu nu vreau să sufere, am zis.
— Dacă Pilat îl răstigneşte, o să sufere, Biff. Cam asta e ideea.
— Adică să nu fie schilodit. Fără oase rupte, fără tendoane retezate. Pune-i
să-i lege mâinile de cruce.
— Trebuie să folosească piroane, spuse Iustus, strâm-bându-şi gura într-o
grimasă crudă. Piroanele sunt din fier. Sunt pe inventar. Toate au o socoteală.
— Voi, romanii, sunteţi maeştrii livrărilor.
— Ce vrei?
552
— Bine, atunci foloseşte-le, dar bate cuiul prin pieliţa degetelor de la mâini
şi de la picioare şi pune o scândură pe cruce, ca să-şi poată susţine greutatea cu
picioarele.
— Nu-i faci o favoare. în felul ăsta poate rezista o săptămână.
— Ba nu, am zis. O să-i dau otravă. Şi-i vreau trupul imediat cum moare.
La cuvântul „otravă", Iustus se opri locului şi-şi ridică privirea spre mine cu
indignare fatişă.
— Nu predau eu trupul, dar dacă vrei să te asiguri că rămâne întreg, o să pun
acolo soldaţi de pază până la sfârşit. Uneori, neamul vostru preferă să-i ajute pe
răstigniţi să moară mai repede aruncând cu pietre. Nu ştiu de ce se mai
deranjează.
— Ba da, ştii, Iustus. Tu ştii mai bine ca oricine. Poţi să împroşti cât pofteşti
milostenia cu acreală din asta romană, dar ştii. Tu eşti ăla care a trimis după
losua când prietenul tău se chinuia. Te-ai înjosit şi ai cerut îndurare. Asta fac şi
eu, nimic mai mult.
Atunci, indignarea i se şterse de pe faţă, fiind înlocuită de uimire.
— O să-1 trezeşti, nu-i aşa?
— Vreau doar să-mi îngrop prietenul întreg.
— O să-1 trezeşti din morţi. Ca pe soldatul ăla din Seforis, ăla pe care 1-a
omorât sicarul. De-aia ai nevoie de trupul lui nevătămat.
— Ceva de genul ăsta, am încuviinţat din cap, uitân-du-mă în podea ca să mă
feresc de ochii soldatului.
Iustus încuviinţă din cap, evident tulburat.
— Pilat trebuie să permită coborârea trupului. Cru-cificarea ar trebui să fie o
lecţie pentru alţii.
— Am un prieten care poate obţine predarea trupului.
— losua poate fi încă eliberat, să ştii.
— Nu va fi, am zis. Nu vrea să fie.
553
Apoi Iustus îmi întoarse spatele.
— O să dau poruncă. Omoară-1 iute, apoi ia leşul şi scoate-1 de sub
jurisdicţia mea încă şi mai iute.
— Mulţumesc, Iustus.
— Să nu mă mai faci de râs în faţa ofiţerilor mei, că altfel amicul tău o să
ceară două leşuri.
C
ând am ieşit din fortăreaţă, Maggie mi s-a aruncat în braţe.
— E groaznic. I-au pus pe cap o coroană de spini şi
mulţimea 1-a scuipat. Soldaţii l-au bătut.
Mulţimea se rotea în jurul nostru.
— Acum unde e?
Mulţimea vuia, iar oamenii începuseră să arate cu degetul spre balcon. Pilat
stătea acolo lângă losua, care era ţinut de doi soldaţi. losua se uita fix înainte,
părând tot în transă. Sângele i se scurgea în ochi.
Pilat ridică braţele, iar gloata amuţi.
— Nu-i găsesc nici o vină acestui om şi totuşi preoţii
voştri spun că a săvârşit blasfemie. Asta nu-i un delict
după legea romană, spuse Pilat. Ce vreţi să fac cu el?
— Răstigneşte-l! strigă cineva de lângă mine.
Când m-am uitat, l-am văzut de Iacan agitându-şi
pumnul. Ceilalţi farisei începură să incanteze „Răstig-neşte-l, răstigneşte-l".
Şi în curând, întreaga mulţime păru să li se alăture. Am văzut cum, în
îmbulzeală, puţinii adepţi ai lui losua care mai rămăseseră încep s-o şteargă pe
furiş înainte ca furia să se întoarcă asupra lor. Pilat făcu un gest ca şi cum s-ar fi
spălat pe mâini şi intră înăuntru.
Vineri
Unsprezece apostoli, Maggie, mama lui losua şi Iacov, fratele lui, se adunară
în camera de la etajul casei lui Iosif din Arimateea. Negustorul se dusese la Pilat,
iar guvernatorul se învoise să predea trupul lui losua, în cinstea Paştelui.
Iosif ne lămuri:
— Romanii nu sunt proşti, ştiu că femeile noastre primenesc morţii, aşa că
nu putem trimite apostolii după el. Soldaţii or să le dea trupul Măriei şi lui
Maggie. Iacov, pentru că eşti fratele lui, or să-ţi dea voie să le ajuţi să-1 aducă.
Voi, ceilalţi, ar trebui să vă ascundeţi feţele. Fariseii or să-i caute pe ucenicii lui
losua. Preoţii au pierdut deja destulă vreme cu chestia asta într-o săptămână de
sărbătoare, aşa că vor fi cu toţii la Templu. Am cumpărat un mormânt lângă
dealul pe care or să-1 răstignească. Petru, tu o să aştepţi acolo.
— Şi dacă nu-1 pot lecui? spuse Petru. N-am încercat niciodată să învii
morţii.
— N-o să fie mort, am spus. Doar că n-o să se poată mişca. N-am găsit
ingredientele de care aveam nevoie pentru o poţiune care să-i ostoiască durerea,
aşa că o să pară mort, dar o să simtă tot. Ştiu cum e, la un moment dat am stat
săptămâni întregi în starea asta. Petru, tu va trebui să-i lecuieşti rănile de bici şi
de cuie, dar, în principiu, alea nu sunt mortale. O să-i dau antidotul
554
555
imediat ce romanii nu-1 mai pot vedea. Maggie, în clipa în care ţi-1 dau să-i
închizi ochii, dacă sunt deschişi, că altfel se usucă.
— Nu pot să mă uit, spuse Maggie. Nu pot să mă uit cum îl pironesc de
copacul ăla.
— Nu te obligă nimeni. Aşteaptă la mormânt. O să trimit pe cineva după tine
la momentul potrivit.
— Poate să iasă chestia asta? spuse Andrei. Poţi să-1 aduci înapoi, Biff ?
— Nu-1 aduc înapoi de nicăieri. N-o să fie mort, ci doar rănit.
— Ar trebui să mergem, spuse Iosif, uitându-se la soare pe fereastră. La
amiază îl scot.
Î
n faţa pretoriului se adunase o gloată, dar cei mai mulţi veniseră doar din
curiozitate; doar câţiva farisei, printre care şi Iacan, chiar veniseră să vadă
execuţia lui losua. Eu m-am ţinut la distanţă, la câteva clădiri depărtare, atent la
ce se întâmpla. Ceilalţi ucenici se împrăştiaseră, ascunzându-şi chipurile sub
şaluri sau turbane. Petru îl trimisese pe Bartolomeu să stea cu Maggie şi Măria la
mormânt. Nici un şal nu i-ar fi putut masca statura sau duhoarea.
Trei grinzi masive stăteau sprijinite de zid în faţa porţilor palatului,
aşteptându-şi victimele. La amiază, losua fu scos împreună cu doi tâlhari care
fuseseră şi ei condamnaţi la moarte şi li se puseră grinzile pe umeri. losua
sângera din zeci de locuri de pe cap şi faţă şi, deşi purta încă mantia purpurie cu
care îl acoperise Irod, am văzut că avea dâre de sânge pe picioare de când fusese
biciuit. Părea încă afundat într-un soi de transă, dar se vedea limpede că simţea
durerea rănilor. Gloata strânse rândurile în jurul lui, urlând măscări şi scuipându-
1, dar am observat că, atunci când se împleticea, se găsea întotdeauna cineva
care să-1
556
ridice în picioare. Adepţii lui erau încă împrăştiaţi în mulţime, doar că le era
frică să se arate.
Din când în când mă uitam spre marginea gloatei şi surprindeam privirea
unui apostol. De fiecare dată vedeam acolo mâhnire şi de fiecare dată vedeam
durere şi furie. Am avut nevoie de toată stăpânirea de care eram în stare ca să nu
mă reped în mijlocul soldaţilor, să iau o sabie şi să mă pun pe ciopârţit.
Temându-mă de propria-mi fire, am rămas în urma mulţimii până când m-am
pomenit lângă Simon.
— Nici eu nu pot, am zis. Nu pot să mă uit cum îl pun pe cruce.
— Trebuie, spuse zelotul.
— Nu, stai tu, Simon. Stai aşa încât să te vadă la faţă. Dă-i de ştire că eşti
acolo. Vin şi eu după ce înalţă crucea.
Niciodată nu fusesem în stare să mă uit la un răstignit, nici măcar când nu-1
cunoşteam. Ştiam că n-o să mă ţină curelele să-i văd cum îi fac asta celui mai
bun prieten al meu. Mi-aş fi ieşit din fire, aş fi sărit pe cineva şi am fi fost
amândoi pierduţi. Simon era soldat, pe ascuns, ce-i drept, dar tot soldat se
chema. El putea s-o facă. îmi trecu prin minte oribila scenă de la templul lui
Kali.
— Simon, spune-i că i-am spus eu să respire contient. Spune-i că frigul nu
există.
— Ce frig?
— O să-şi dea el seama ce înseamnă. Dacă-şi aduce aminte, o să se poată
detaşa de durere. A învăţat să facă asta în Orient.
— O să-i spun.
Eu n-aş fi avut cum să-i spun, cel puţin nu fără să mă dau de gol.
M-am uitat de pe zidurile oraşului cum îl duc pe losua pe drumul care urca
muntele zis Golgota, la cinci
557
sute de stânjeni de Poarta Grădinii. M-am întors cu spatele, dar chiar şi de la
o mie de iarzi îl auzeam cum urlă în timp ce băteau piroanele.
I
ustus trimisese patru soldaţi ca să-1 păzească pe Iosua până murea. După o
jumătate de ceas rămăseseră singuri, în afară de vreo zece gură-cască şi de rudele
celor doi tâlhari, care se rugau şi boceau la picioarele condamnaţilor. Iacan şi
ceilalţi farisei stătuseră doar cât să-1 vadă pe Iosua ridicat la verticală şi crucea
priponită, după care plecaseră să chefuiască împreună cu familiile.
— O partidă, am spus, aruncând în aer o pereche de
zaruri în timp ce mă apropiam de soldaţi. Doar o partidă
mică. împrumutasem o tunică şi un brâu scump de la
Iosif din Arimateea. îmi dăduse şi punga lui cu bani, pe
care am ridicat-o şi am zornăit-o în faţa soldaţilor.
— O partidă, legionarule? Unul din romani râse.
— Şi de unde să facem noi rost de bani ca să jucăm?
— O să jucăm pe straiele alea din spatele tău. Pe
mantia purpurie de la piciorul crucii.
Romanul ridică mantia cu vârful suliţei, apoi privi în sus la Iosua, care făcuse
ochii mari când mă văzuse.
— Cum să nu, se pare că mai avem de stat aici. Hai
să facem o partidă.
Mai întâi a trebuit să pierd suficienţi bani ca să le dau romanilor cu ce să
joace, apoi a trebuit să-i câştig înapoi suficient de încet încât să stau acolo atât
cât era nevoie ca să-mi duc misiunea la bun sfârşit. (I-am mulţumit în gând lui
Lumi pentru că mă învăţase să trişez la zaruri.) I-am dat zarurile primului soldat
de lângă mine, care avea cam la vreo cincizeci de ani şi era mic de statură şi
vânjos, dar plin de cicatrice şi cu membre strâmbe, urme ale unor oase frânte
prost vindecate. Arăta prea bătrân ca să facă pe soldatul atât de departe
558
de Roma şi prea sleit ca să reziste la drumul de întoarcere. Ceilalţi soldaţi
erau mai tineri, la vreo douăzeci şi ceva de ani, din câte-mi dădeam seama, toţi
cu pielea măslinie şi ochi negri, toţi mlădioşi, bine făcuţi şi cu un aer flămând.
Doi dintre soldaţii mai tineri purtau lăncile standard ale infanteriei romane, o
coadă lungă cu o ţepuşă de fier îngustă şi lungă cât un antebraţ de om, terminată
într-un vârf solid, în trei colţuri, menit să pătrundă prin armură. Ceilalţi doi
purtau acea sabie iberică scurtă, cu mâner îngust, pe care o văzusem de atâtea ori
la cingătoarea lui Iustus. Trebuie să le fi importat special pentru legiunea lui, ca
să-şi satisfacă propriile gusturi. (Romanii foloseau în general o sabie scurtă cu
lama dreaptă.)
I-am dat zarurile soldatului bătrân şi am aruncat nişte monede în colb. în
timp ce romanul dădea cu zarurile de piciorul crucii lui Iosua, am scrutat
dealurile şi i-am văzut pe apostoli uitându-se la noi de după copaci şi stânci. Am
făcut un semn, care s-a transmis de la unul la altul ca să ajungă în sfârşit la o
femeie care aştepta pe unul din zidurile oraşului.
 — Vai mie, zeii îmi sunt potrivnici azi, am spus, aruncând o combinaţie
necâştigătoare.
— Credeam că voi, evreii, aveţi un singur zeu.
— Vorbeam despre zeii tăi, legionarule. Pierd.
Soldaţii râseră şi am auzit un geamăt de deasupra
noastră. M-am chircit şi am avut senzaţia că or să mi se surpe coastele de cât
mă durea inima. Am riscat o privire fugară spre Iosua, iar el se uita fix la mine.
— Nu trebuie să faci asta, spuse el în sanscrită.
— Ce bazaconii mai zice evreul? întrebă bătrânul
soldat.
— Nu-mi dau seama, .soldat. Pesemne delirează.
Am văzut două femei apropiindu-se de piciorul crucii
din stânga lui Iosua, care duceau cu ele un vas mare, un urcior cu apă şi un
băţ lung.
559
— Hei, voi, de colo, plecaţi de lângă ei.
— Am venit doar să le dăm o gură de apă condam-naţilor, domnule. N-am
vrut să facem nici un rău.
Femeia luă un burete din vas şi-1 stoarse. Era Su-zana, prietena lui Maggie
din Galileea, şi cu ea era Ioana. Veniseră încoace de Paşte ca să-1 primească pe
losua cu urale în oraş şi acum le mobilizaserăm să ne ajute să-1 otrăvim.
Soldatul se uită cum femeile înmoaie buretele, apoi îl pun în vârful băţului şi-i
dau tâlharului să bea. A trebuit să mă uit în altă parte.
— Credinţă, Biff, spuse losua, tot în sanscrită.
— Băi, tu taci şi crapă! urlă unul dintre romanii mai tineri.
Am tresărit şi m-am chiorât la zaruri în loc să-i sucesc gâtul romanului.
— Dă-mi un şapte. Tăticu' are nevoie de sandale
noi, spuse alt roman tânăr.
Nu mă puteam uita la losua şi nu mă puteam uita să văd ce făceau femeile.
Ne înţeleseserăm să se ducă mai întâi la cei doi tâlhari, ca sa nu dea de bănuit,
dar începusem să regret hotărârea de a tărăgăna lucrurile.
In sfârşit, Suzana veni cu vasul unde jucam noi şi-1 lăsă jos, în timp ce Ioana
turnă apă pe burete.
— N-aveţi acolo nişte vin pentru un soldat însetat ?
spuse unul din soldaţii tineri. Ii trase Ioanei o palmă
peste fund. Sau vreun alt soi de întăritor?
Soldatul bătrân îl prinse pe soldatul tânăr de braţ şi-1 împinse la o parte.
— O să sfârşeşti pe băţ lângă amărâtul ăsta, Mar-
cus. Evreii nu glumesc dacă te atingi de femeile lor.
 Iustus nu îngăduie una ca asta.
Suzana îşi strânse şalul în jurul feţei. Era frumuşică, suplă şi cu trăsături
mărunte, în afară de nişte ochi mari şi căprui. Era prea coaptă ca să nu fie
măritată, dar bănuiam că lăsase în urmă un soţ ca să-1 urmeze pe losua. Şi Ioana
avea aceeaşi poveste, doar
560
că soţul ei venise şi el cu ea o vreme, apoi divorţase când ea refuzase să se
întoarcă acasă cu el. Era mai robustă de statură şi se legăna ca o căruţă când
mergea. Luă buretele şi mi-1 întinse.
— Vreţi să beţi, domnule?
In punctul ăsta, coordonarea era crucială.
— Vrea careva o gură de apă? am întrebat înainte să iau buretele. în timpul
ăsta palmam talismanul yin-yang.
— Să beau după un câine evreu. Puţin probabil, spuse bătrânul soldat.
— încep să cred că banii mei evreieşti ţi-ar putea mânji punga ta romană, am
spus. Poate că ar fi mai bine să plec.
— Nu, banii tăi sunt foarte buni, spuse un soldat tânăr, trăgându-mi jovial un
pumn în umăr.
Am fost ispitit să-1 uşurez de dinţi.
Am luat buretele şi m-am prefăcut că beau. Când am ridicat buretele ca să-mi
storc apă în gură, am turnat peste el otrava. I l-am dat imediat înapoi Ioanei, să
nu cumva să mă otrăvesc. Ea îl fixă pe băţ fără să-1 mai înmoaie în apă şi-1
ridică în dreptul feţei lui losua. El îşi răsuci capul, iar limba îi ieşi în colţul gurii,
lipindu-se de buretele ud.
— Bea, spuse Ioana, dar losua nu părea s-o audă. îi apăsă şi mai tare buretele
pe gură până când picură pe unul dintre romani.
— Bea.
— Dă-te de acolo, Marcus, spuse bătrânul soldat. Când o să-şi dea duhul, o
să te împroaşte cu toate lichi-dele din el. Nu cred că vrei să stai prea aproape.
Bătrânul roman râse răguşit.
— Bea, losua, spuse Suzana.
într-un sfârşit, losua deschise ochii şi-şi lipi buzele de burete. Mi-am ţinut
răsuflarea în timp ce-1 auzeam cum soarbe apa din el.
561
— Destul! spuse soldatul cel tânăr. Smulse cu o lovitură băţul din mâinile
Suzanei. Buretele ateriza în praf. Mult n-o mai duce.
— Ba o s-o ducă destul, totuşi, cât are scândura aia pe care să stea, spuse
bătrânul soldat.
Apoi, timpul începu să treacă mai încet decât îmi aminteam să fi trecut
vreodată. Când Lumi mă otrăvise, paralizasem după doar câteva secunde, iar
când îl otrăvisem pe tipul ăla din India, se prăbuşise aproape instantaneu. Am
încercat să mă prefac că sunt atent la joc, dar căutam un semn că otrava îşi făcea
efectul.
Femeile se îndepărtaseră şi priveau de la o oarecare distanţă, dar am auzit-o
pe una din ele icnind şi, când mi-am ridicat privirea, capul lui Iosua atârna într-o
parte. Din gura deschisă îi curgea salivă.
— Cum îţi dai seama că e mort? am întrebat.
— Aşa.
Tânărul soldat pe nume Marcus îl împunse pe Iosua în coapsă cu suliţa. Iosua
gemu şi deschise ochii şi am simţit cum mi se strânge stomacul. Auzeam
suspinele Ioanei şi Suzanei.
Am aruncat zarurile şi am aşteptat. Trecu un ceas şi Iosua tot mai gemea. Din
când în când îl auzeam rugându-se încetişor, printre râsetele soldaţilor. încă un
ceas. începusem să tremur. Simţeam fiecare sunet venit de pe cruce ca pe un fier
înroşit în foc înfipt în şira spinării. Nu reuşeam să-mi fac curaj să mă uit la el.
Ucenicii veniseră mai aproape, temându-se mai puţin că vor fi văzuţi, dar
romanii erau prea concentraţi asupra jocului ca să observe. Din păcate, eu nu
eram suficient de concentrat.
— Pentru tine jocul s-a terminat, spuse bătrânul soldat. Asta dacă nu cumva
vrei să-ţi joci tu haina de data asta. Punga ţi s-a golit.
— Nenorocitul ăsta o să moară vreodată? spuse unul din soldaţii mai tineri.
562
— Trebuie ajutat, atâta tot, spuse tânărul soldat pe
nume Marcus, care se ridicase în picioare şi se sprijinea
în suliţă.
Până să apuc să mă ridic, aruncase deja suliţa în sus spre pieptul lui Iosua,
vârful i se împlântă sub coaste, iar sângele din inima lui împroşcă fierul în trei
şuvoaie mari, apoi se prelinse într-un firicel subţire. Marcus scoase suliţa cu o
smucitură. întregul deal răsună de ţipete, inclusiv ale mele. Am rămas pironit
locului, tremurând, uitându-mă cum şiroia sângele din coasta lui Iosua. Nişte
mâini mi se înfipseră în braţe şi am fost tras îndărăt, departe de cruce. Romanii
începură să-şi adune lucrurile ca să se întoarcă la pretoriu.
— Ţicnit, spuse bătrânul soldat, uitându-se la mine.
Iosua îmi aruncă o ultimă privire, apoi închise ochii
şi muri.
— Hai să mergem, Biff, îmi spuse o voce de femeie
la ureche. Hai să mergem.
Mă răsuciră şi începură să mă îmboldească spre oraş. Simţeam că mă ia cu
frig în timp ce vântul se înteţea, iar cerul se întuneca tot mai mult. Din senin se
iscase o furtună. Se auzeau încă ţipete care nu se mai opreau, iar când Ioana mi-a
acoperit gura cu mâna, mi-am dat seama că eu eram cel care ţipa. Am clipit ca
să-mi alung lacrimile, iar şi iar, încercând să văd măcar unde mă duceau, dar
imediat cum mi se limpezeau ochii, un nou suspin îmi zgâlţâia trupul, iar apa
creştea din nou.
Mă duceau spre Poarta Grădinii, măcar atâta lucru pricepeam şi eu, iar pe
peretele de deasupra porţii stătea o siluetă întunecată, care ne privea. Am clipit
şi, într-o clipă de luciditate, mi-am dat seama cine era.
— Iuda! am ţipat până când vocea mi s-a frânt.
M-am descotorosit de femei şi am alergat spre poartă,
mi-am făcut vânt şi am sărit pe zid. Iuda alerga pe zid spre miazăzi, uitându-
se în toate părţile după un loc de unde să sară jos.
563
Nu exista pic de raţiune în ceea ce făceam, doar durere preschimbată în furie,
iubire preschimbată în ură. L-am urmărit pe Iuda pe acoperişurile din Ierusalim,
azvârlind la o parte pe oricine îmi stătea în cale, spulberând oale, răsturnând
coteţe de păsări de pe aco-perişuri, dărâmând rufe întinse la uscat. Când ajunse
pe un acoperiş care nu mai ducea nicăieri, Iuda sări jos de la o înălţime de două
etaje, se ridică şchiopătând şi traversă în goană strada spre Poarta Esenienilor de
la Ben Hinon. Am sărit de pe acoperiş din fugă şi am aterizat fără să-mi ies din
ritm. Deşi am auzit cum mi se rupe ceva la gleznă, nu simţeam nimic.
La Poarta Esenienilor era un şir de oameni care încercau să intre în oraş,
căutând probabil să se adăpos-tească din calea furtunii iminente. Fulgerele
trosneau în aer, iar picături de apă mari cât broaştele începură să pleoscăie pe
străzi, săpând cratere în praf şi îmbrăcând oraşul într-un strat subţire de noroi.
Iuda îşi croi drum prin mulţime de parcă ar fi înotat în smoală, îmbrâncind
oamenii de pe ambele părţi, înaintând un pas doar ca să fie tras un pas îndărăt.
Am văzut o scară sprijinită de zidul oraşului şi am urcat-o în fugă. Pe zid
erau postaţi soldaţi romani şi am gonit pe lângă ei, ferindu-mă de lănci şi săbii şi
apropiindu-mă de poartă, apoi sărind peste ea şi aterizând pe zidul din partea
cealaltă. II vedeam pe Iuda dedesubt. Scăpase din mulţime şi înainta pe o creastă
care se înălţa paralel cu zidul. Era prea departe ca să sar, aşa că l-am urmărit de
la înălţime până când am ajuns la colţul parapetului, unde zidul cobora ca să facă
loc grosimii necesare colţului. Am alunecat în jos pe mâini şi pe picioare pe
piatra de var udă până când am aterizat pe pământ la zece paşi în urma zelotului.
Nu ştia că sunt acolo. Ploaia cădea în rafale, iar tunetele erau atât de dese şi
de puternice că nu auzeam
564
 nimic în afară de larma furiei din capul meu. Iuda ajunse la un chiparos
aplecat peste o stâncă înaltă, în care erau săpate sute de morminte. Cărarea trecea
printre zidul de morminte şi chiparos; dincolo de copac era o prăpastie adâncă de
treizeci de stânjeni. Iuda scoase o pungă de la brâu, dădu la o parte o piatră mică
de la gura unui mormânt şi vârî punga înăuntru. L-am prins de ceafă şi a urlat.
— Haide, pune piatra la loc, am zis.
încercă să se întoarcă spre mine şi să mă lovească cu piatra. I-am luat-o şi am
pus-o la loc pe mormânt, apoi i-am secerat picioarele şi l-am târât la marginea
prăpastiei. L-am apucat strâns de beregată şi, ţinând chiparosul cu mâna liberă, l-
am aplecat peste prăpastie.
— Nu te zbate! am strigat. Oricum dacă scapi o să cazi.
— N-aveam cum să-1 las în viaţă, spuse Iuda. Cineva ca el nu poate trăi.
L-am tras pe zelot înapoi pe stâncă şi i-am smuls brâul care-i lega tunica.
— Ştia că trebuie să moară, spuse Iuda. De unde crezi că ştiam că o să fie la
Ghetsimani, nu la Simon? El mi-a spus!
— Nu trebuia să-1 dai în gât! am urlat.
I-am înfăşurat brâul în jurul gâtului, apoi l-am petrecut strâns peste ciotul
unei crengi de chiparos.
— Nu. Nu face asta. Trebuia s-o fac. Cineva trebuia s-o facă. El doar ne-ar fi
adus aminte tuturor de ceea ce nu vom fi niciodată.
— Aha, am făcut.
L-am aruncat cu spatele peste marginea prăpastiei şi am prins capătul brâului
în timp ce se înfăşură strâns pe creangă. Brâul a pârâit când i-a preluat greutatea,
iar gâtul i s-a frânt scoţând un zgomot de încheieturi care trosnesc. Am dat
drumul brâului, iar trupul lui
565
Iuda a căzut în beznă. Bubuitul tunetului a acoperit zgomotul impactului.
Atunci furia m-a părăsit, lăsându-mă cu senzaţia că până şi oasele mele îşi
pierdeau consistenţa. M-am uitat drept înainte, peste valea Ben Hinon, în
perdeaua de apă înălbită de fulgere.
— îmi pare rău, am spus şi am sărit de pe stâncă.
Am simţit o străfulgerare de durere, apoi nimic.
Asta-i tot ce-mi amintesc.
Epilog
566
îngerul îi luă cartea, apoi ieşi, traversă holul şi bătu la uşă.
— A terminat, zise îngerul către cineva din cameră.
— Cum, te cari? Pot să plec aşa de capul meu? întrebă Levi, zis şi Biff.
Uşa de vizavi se deschise şi acolo stătea un alt înger, care părea să aibă o
înfăţişare mai feminină decât Raziei. Şi ea ţinea în mână o carte. Ieşi pe hol,
lăsând să se vadă că în spatele ei stătea o femeie îmbrăcată în blugi şi într-o
bluză verde de bumbac. Avea părul lung şi drept, brunet cu reflexe arămii şi
ochii albaştri de o limpezime de cristal, care păreau să scânteieze în contrast cu
pielea ei închisă la culoare.
— Maggie, spuse Levi.
— Bună, Biff.
— Maggie şi-a terminat Evanghelia de câteva săptă-mâni, spuse Raziei.
— Zău?
Magdalena zâmbi.
— Păi, n-am avut de scris la fel de mult ca tine. Nu m-am văzut cu voi doi
şaisprezece ani.
— O, aşa e.
— E vrerea Fiului ca voi doi să fiţi împreună în această nouă lume, spuse
femeia înger.
567
Levi traversă holul şi o luă în braţe. Se sărutară îndelung, până când îngerii
începură să-şi dreagă glasurile şi să mormăie în barbă „Luaţi-vă şi voi o cameră".
Se dezlipiră unul de altul.
— Maggie, spuse Levi, o să fie cum a fost întotdea-una? Ştii ce vreau să zic,
adică eşti cu mine, mă iubeşti şi aşa mai departe, dar asta doar pentru că nu-1
poţi avea pe Iosi?
— Bineînţeles.
— E aşa de jalnic.
— Nu vrei să fim împreună?
— Ba vreau, doar că e jalnic.
— Am bani, spuse ea. Mi-au dat bani.
— Asta-i bine.
— Duceţi-vă, spuse Raziei, care începea să-şi piardă răbdarea. Hai, hai, hai.
Valea.
Arătă spre capătul coridorului.
O luară în jos pe coridor, braţ la braţ, cu frică, uitându-se înapoi la îngeri
după fiecare câţiva paşi, până când în sfârşit se uitară îndărăt şi îngerii
dispăruseră.
— Ar fi trebuit să rămâi cu noi, spuse Magdalena.
— N-am putut. Mă durea prea tare.
— S-a întors.
— Ştiu, am citit.
— L-a întristat ceea ce ai făcut.
 — Mda, şi pe mine.
— Ceilalţi s-au înfuriat pe tine. Au zis că tu aveai cel mai tare motiv să crezi.
— De-aia m-au tăiat din Evangheliile lor?
— Te-ai prins, spuse ea.
Urcară în lift, iar Magdalena apăsă pe butonul de parter.
— Apropo, era Sfinţească-se, spuse ea.
— Ce era Sfinţească-se?
— S-ul. Celălalt nume al lui. Era Sfinţească-se. E un nume de familie, nu
mai ştii, „Tatăl nostru care eşti în ceruri, Sfinţească-se numele tău".
— Fir-ar să fie, eram sigur că era Harvey1, spuse Biff.
1. In engleză, „Hallowed be thy name", în traducere „Sfinţească-se numele
tău" şi prenumele Harvey încep cu litera H.
569
Cuvântul autorului Lecţii de yoga cu un elefant
„Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi
scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.
Amin."
Ioan 21:25
Chiar poţi să ţii lecţii de yoga unui elefant? Ei bine nu, voi nu puteţi, dar aici
discutăm despre Iisus. Nimeni nu ştie ce putea el să facă.
Cartea pe care tocmai aţi citit-o e o poveste. Eu am inventat-o. Nu e menită
să schimbe convingerile sau perspectiva nimănui asupra lumii, asta dacă nu
cumva hotărâţi, după ce o citiţi, să fiţi mai buni cu semenii voştri (ceea ce e în
regulă) sau că aţi vrea să încercaţi pe bune să faceţi lecţii de yoga cu un elefant,
caz în care vă rog să vă procuraţi o casetă video.
M-am documentat pentru Mielul, zău că m-am docu-mentat, dar fără îndoială
că m-aş fi putut documenta zeci de ani şi tot aş fi reuşit să fiu inexact. (E un
talent, ce pot să zic?) Deşi m-am străduit să zugrăvesc exact lumea în care a trăit
Hristos, am făcut schimbări după cum îmi pica mai bine şi, uneori, în mod
evident, pentru că n-aveam cum să ştiu care erau condiţiile reale între anii 1 şi
33.
571
Istoria scrisă disponibilă despre clasa de jos, societate şi practica iudaismului
în Galileea secolului întâi dege-nerează imediat în teorie. Rolul fariseilor într-o
societate agricolă, influenţa elenistică, influenţa unui oraş cosmopolit precum
Ioppa în apropiere - cine ştie cum l-ar fi putut afecta toate astea pe Hristos în
copilărie ? Unii istorici pretind că Iosua din Nazaret n-ar fi putut fi altceva decât
un mocofan ignorant, în timp ce alţii spun că, datorită apropierii de Seforis şi
Ioppa, ar fi putut fi expus culturii greceşti şi romane de la o vârstă fragedă. Am
ales ultima variantă pentru că face povestea mai interesantă.
Viaţa istorică a lui Iisus, în afară de câteva însemnări ale lui Iosefus, istoricul
evreu din secolul întâi, şi câte o menţiune răzleaţă a vreunui istoric roman, e tot
speculaţie, în mare parte. Ceea ce ştim azi despre viaţa lui Iisus din Nazaret se
găseşte în cele patru Evanghelii subţirele din Noul Testament: Matei, Marcu,
Luca şi Ioan. Cititorii care cunosc Evangheliile (puţină răbdare, vă rog) ştiu că
Matei şi Luca sunt singurii care pomenesc de naşterea lui Hristos, în timp ce
Marcu şi Ioan acoperă doar partea de propovăduire a vieţii lui Iisus. Magii sunt
menţionaţi doar într-un singur pasaj scurt din Matei, iar păstorii sunt pomeniţi
doar în Luca. Masacrul inocenţilor şi fuga în Egipt apar doar în Matei. Pe scurt,
pruncia lui Iisus e un talmeş-balmeş, dar povestea copilăriei lui e şi mai rău. De
la naşterea lui Iisus şi până la treizeci de ani, când şi-a început propovăduirea,
Biblia ne dă o singură scenă: Luca ne spune că Iisus predica în Templul din
Ierusalim când avea doisprezece ani. In afară de asta, avem un gol de treizeci de
ani în viaţa celui mai influent om care a trăit vreodată pe faţa pământului. In
Mielul am încercat, la modul meu cretin, să umplu acest gol al istoriei, dar repet,
eu nu încerc să prezint istoria aşa cum ar fi putut fi în realitate, ci nu fac decât sa
spun poveşti.
572
Unele dintre elementele istorice din Mielul sunt incomod de acceptat de către
mintea modernă. Mă gândesc la sexualitatea precoce. Că Maggie ar fi fost
logodită la doisprezece ani şi măritată la treisprezece e aproape sigur din câte
ştim despre societatea evreiască din secolul întâi, aşa cum e şi faptul că un băiat
evreu de pe vremea aceea şi-ar fi început ucenicia la zece ani, s-ar fi logodit la
treisprezece şi s-ar fi însurat la paisprezece ani. încercarea de a crea empatie
pentru rolurile de adulţi ale celor pe care azi îi considerăm copii m-a preocupat
destul de mult când am scris acea parte a cărţii, dar s-ar putea să fie singura parte
în care sexualitatea personajelor să nu fie deplasată din punct de vedere istoric.
Un ţăran obişnuit din Galileea s-ar fi considerat norocos dacă ar fi prins
patruzeci de ani, aşa că e posibil ca, de nevoie, copiii să fi atins maturitatea
sexuală mai devreme decât în condiţii mai puţin dure.
Deşi sunt convins că există multe1 inexactităţi şi improbabilităţi în carte, cea
mai strigătoare la cer, pe care mi-am permis-o cu bună ştiinţă, e în partea în care
Biff şi Iosua îl vizitează pe Gaspar în munţii Chinei. Deşi Gautama Buddha a
trăit şi a propovăduit într-adevăr cu vreo cinci sute de ani înainte de naşterea lui
Hristos şi deşi învăţăturile lui erau larg răspândite în India la vremea când eroii
noştri au luat drumul Orientului, budismul a ajuns în China abia la aproape cinci
sute de ani după moartea lui Hristos. Călugării budişti n-ar fi avut cum să
inventeze artele marţiale decât ulterior, dar dacă aş fi vrut să respect acurateţea
istorică ar fi trebuit să omit o chestiune importantă care, în opinia mea, se cerea
abordată, şi anume: „Şi dacă Iisus ar fi ştiut kung fu?".
Viaţa lui Gaspar, aşa cum e descrisă în Mielul (cei nouă ani petrecuţi în
peşteră etc), e inspirată de legendele despre viaţa patriarhului budist
Bodhidharma,
573
omul despre care se spune că ar fi adus budismul în China în jurul anului 500
după Hristos. Lui Bodhidharma (sau Daruma) i se atribuie întemeierea şcolii
budiste pe care o cunoaştem azi sub numele de Zen. Legenda budistă nu
pomeneşte că Bodhidharma s-ar fi întâlnit cu vreun yeti, dar se zice că şi-a tăiat
pleoapele ca să nu adoarmă şi că din ele au răsărit plante de ceai pe care mai
târziu călugării aveau să le fiarbă ca să stea treji în timpul meditaţiei (chestie pe
care am omis-o), aşa că am dat la schimb povestea asta pe un abominabil om al
zăpezii şi pe teoria selecţiei naturale a lui Biff. Mi s-a părut corect. Despre
Bodhidharma se mai spune şi că a inventat şi i-a învăţat kung fu pe faimoşii
călugări Shaolin ca să-i fortifice pentru regimul riguros de meditaţie pe care-1
recomanda.
Majoritatea detaliilor despre festivalul lui Kali, inclusiv sacrificiile şi
mutilările, sunt din Oriental Mytho-logy a lui Joseph Campbell, din seria lui,
Masks of God. Campbell citează relatări ale unor soldaţi englezi din secolul al
nouăsprezecelea, martori oculari la ritualul sângeros, şi afirmă că până şi în
zilele noastre la festivalul lui Kali din Calcutta sunt decapitate peste opt sute de
capre. (Cine a avut probleme cu respectivul pasaj e rugat să-i scrie lui Campbell
în incarnarea lui actuală.)
Versetele citate din Upanişade şi Bhagavad Gita sunt chiar traduceri ale
acelor scrieri venerate. Versetele din Kama Sutra provin integral din imaginaţia
mea, dar veţi găsi chestii şi mai ciudate în cartea originală.
D
in punct de vedere teologic, am făcut anumite presupuneri despre cine a fost
Iisus, în principal că ar fi fost într-adevăr cine spun Evangheliile că a fost. Deşi
m-am folosit din plin de Evanghelii pentru trimiteri - şi există câteva trimiteri la
Faptele Apostolilor (mai ales acordarea harului limbilor, fără de care Biff
574
n-ar fi avut cum să spună povestea în limbaj americănesc modern) -, am
încercat să nu mă inspir din restul Noului Testament, mai ales din epistolele lui
Pavel, Petru, Iacov şi Ioan şi nici din Apocalipsă, toate scrise la ani buni după
Crucificare (ca şi Evangheliile, de altfel). Epistolele astea au ajuns în cele din
urmă să delimiteze creştinismul, dar orice aţi crede despre ele, trebuie să
recunoaşteţi că Iisus n-avea cum să fie la curent cu ele sau cu evenimentele din
ele şi, cu siguranţă, nici cu urmările învăţăturilor lor, aşa că nu-şi aveau locul în
această poveste. Totuşi, ar fi fost normal ca Iosua şi Biff, ca băieţi evrei, să fie
cunoscători ai cărţilor Vechiului Testament, dintre care primele cinci alcătuiau
Tora, temelia credinţei lor, iar restul erau cunoscute oamenilor din acele vremuri
sub denumirea de Profeţii şi Scrierile, aşa că le-am menţionat când mi s-a părut
nimerit. Cu toate astea, din câte înţeleg, nici Talmudul şi, în mare parte, nici
Midrash (poveşti reprezentative ce explicau legea lui Dumnezeu) nu fuseseră
încă formulate şi acceptate, aşa că nu au fost folosite ca inspiraţie pentru Mielul.
Din Evangheliile gnostice (un set de manuscrise des-coperite în 1945 în
Egipt, la Nag Hammadi, dar care s-ar putea să fi fost scrise de fapt mai devreme
decât Evangheliile canonice), m-am inspirat doar o idee din Evanghelia lui
Toma, o carte cu pilde ale lui Hristos, pentru că se potrivea bine cu perspectiva
budistă (multe dintre pildele din Evaghelia lui Toma se găsesc şi în Marcu).
Celelalte Evanghelii gnostice erau ori prea incomplete, ori, ca să fiu sincer, de-a
dreptul macabre (Evanghelia Prunciei a lui Toma ni-1 înfăţişează pe Iisus la şase
ani folosindu-şi puterile supranaturale pentru a omorî un grup de copii care-1
necăjeau. Un fel de „Carrie la Nazaret". Până şi eu a trebuit să mă abţin.)
Mielul e condimentată de la cap la coadă cu trimiteri biblice, atât reale, cât şi
inventate (de exemplu, Biff
575
-
citează cu toptanul din cărţi biblice inexistente, cum ar fi Dalmaţieni,
Excreţii şi Amfîbieni). Am discutat cu editorul meu oportunitatea explicării
acestor trimiteri în note de subsol şi am hotărât că notele de subsol ar afecta
fluenţa poveştii. Problema care se pune, totuşi, este că, dacă cititorul cunoaşte
Biblia suficient de bine ca să recunoască adevăratele trimiteri, există o mare
probabilitate ca el sau ea să aleagă să nu citească această carte. Decizia noastră
finală -mă rog, decizia mea, căci editorului meu nu i s-a cerut de fapt părerea în
această chestiune, pentru că ar fi putut spune nu -a fost să-i sfătuim pe cei care
nu se pricep la Biblie să găsească pe cineva care se pricepe, să-1 invite să ia loc,
să-i citească pasajele în chestiune şi să-1 întrebe: „Ăsta-i real? Dar ăsta?". Dacă
nu cunoaşteţi pe nimeni care să se priceapă la Biblie, aveţi puţintică răbdare,
până la urmă o să apară cineva la uşa voastră. Păstraţi la îndemână exemplare
suplimentare din Mielul, ca să le daţi şi lor unul.
Când spui o poveste care a mai fost spusă de atâtea ori, o altă problemă e că
oamenii caută elemente care le sunt familiare. Deşi m-am aplecat asupra multor
fapte care sunt consemnate în Evanghelii, există numeroase elemente despre care
lumea crede că sunt acolo şi nu sunt. Unul dintre acestea este că Măria Magda-
lena era prostituată. în filme e mereu prezentată în felul ăsta, dar în Biblie nu
scrie nicăieri că ar fi fost. E pomenită pe nume de unsprezece ori în Evangheliile
sinoptice (Matei, Luca şi Marcu). Majoritatea referirilor la ea vorbesc de
pregătirea ei pentru înmormântarea lui Iisus şi despre faptul că a fost primul
martor la învierea sa. Se spune şi că Iisus a vindecat-o de spirite rele. Nici o
referire la preacurvie şi cu asta am spus tot. Evangheliile sunt pline de „Marii"
fără nume de familie şi bănuiesc că unele sunt trimiteri la Magda-lena, mai ales
Măria aceea care îi unge picioarele lui
576
Iisus cu pomadă scumpă cu puţin înainte de moartea lui şi i le şterge cu
părul, fără îndoială unul dintre cele mai tandre momente din Evanghelii şi
principalul meu punct de pornire pentru descrierea caracterului lui Maggie. Ştim
din epistole că mulţi dintre conducătorii primei biserici erau femei, dar în
Israelul secolului întâi o femeie care se descurca singură, fără un soţ, nu numai
că era considerată îngâmfată, ci-şi atrăgea, după toate probabilităţile, apelativul
de târfa (la fel ca o femeie divorţată). E posibil ca de aici să fî pornit mitul.
O altă presupunere greşită legată de Evanghelii este că cei trei înţelepţi erau
regi sau, la drept vorbind, că erau într-adevăr trei. Facem această presupunere
pentru că pruncul Iisus a primit trei daruri. Numele magilor nu sunt pomenite
niciodată. Numele de Baltazar, Gaspar şi Melchior ne-au parvenit din tradiţia
creştină scrisă la sute de ani după epoca în care a trăit Hristos. Presupunem că
Iosif din Nazaret, tatăl vitreg al lui Iisus, moare înainte de Crucificare şi totuşi
Evangheliile nu precizează asta. Poate că pur şi simplu n-a fost implicat. Facem
presupuneri pe baza lucrurilor care ne-au fost servite de-a lungul anilor la
spectacole de Crăciun şi reconstituiri teatrale ale Patimilor, dar adesea, deşi e
inspirat de credinţă, materialul nu diferă prea mult de ceea ce tocmai aţi citit - un
produs al imaginaţiei cuiva. Evangheliile nu cad de acord asupra succesiunii
evenimentelor din timpul propovăduirii, de la botezul lui Ioan până la
Crucificare, aşa că am aranjat evenimente din toate Evangheliile în ceea ce părea
a fî ordinea logică, cronologică, adăugând în acelaşi timp acele elemente care
permit participarea lui Biff la poveste. Există, desigur, elemente din Evanghelii
pe care le-am omis de dragul conciziei, dar le găsiţi oricând în Evanghelii, dacă
doriţi.
Faptul că i-am trimis pe Iosua şi pe Biff în Orient e motivat exclusiv de
poveste, fără să aibă vreo bază în
577
Evanghelii sau dovezi istorice. Deşi există într-adevăr asemănări uluitoare
între învăţăturile lui Iisus şi cele ale lui Buddha (ca să nu mai vorbesc de cele ale
lui Lao-Zi, Confucius şi ale religiei hinduse, care par să conţină toate o versiune
sau alta a Regulii de Aur), e mai probabil ca acestea să decurgă din ceea ce
consider a fi concluziile logice şi morale la care ajunge orice persoană aflată în
căutarea binelui, ca de pildă: e preferabil să ne arătăm unii altora iubire şi
blândeţe; câştigul material e, până la urmă, un ţel găunos prin raportare la
eternitate; şi suntem cumva, ca fiinţe umane, uniţi spiritualiceşte. Deşi istoricii şi
teologii nu exclud cu totul posibilitatea ca Iisus să fî călătorit în Orient, par să
cadă de acord că ar fi putut formula învăţăturile pe care le găsim în Evanghelii
fără alte influenţe în afara învăţăturilor rabinice din Galileea şi Iudeea. Dar unde
mai era distracţia?
In încheiere, povestea se desfăşoară în vremuri negre, în vremuri extrem de
grave, iar lumea evreului din secolul întâi sub dominaţia romanilor nu era una
care să inspire cu uşurinţă veselie. Faptul că-1 prezint pe Iosua având şi făcând
haz nu-i deloc un anacronism minor şi totuşi pe undeva îmi place să cred că, în
timp ce-şi îndeplinea misiunea sacră, Iisus din Nazaret s-a bucurat de simţul
ironiei şi de compania unui prieten şmecher. Povestea nu-şi propune şi nu şi-a
propus niciodată să pună la îndoială credinţa nimănui; totuşi, dacă poveştile
dintr-un roman comic pot zdruncina credinţa cuiva, s-ar putea ca acel cineva să
mai aibă nevoie de o porţie de rugăciuni.
Le mulţumesc numeroaselor persoane care au ajutat la documentarea şi
scrierea acestei cărţi, mai ales celor care au fost suficient de generoase încât să-şi
exprime convingerile fără a judeca sau a condamna.
Multe mulţumiri lui Neil Levy, Mark Joseph, profe-sorului William
„Sundog" Bersley, lui Ray Sanders şi lui
578
John Campbell „Ereticul" pentru sfaturile lor despre religie, filosofie şi
istorie. Lui Charlee Rodgers pentru că a suportat crizele, poticnirile, lamentările
şi hybri-sul procesului şi lui Dee Dee Leichtfuss pentru lecturi şi comentarii.
Mulţumiri speciale lui Orly Elbaz, care mi-a fost ghid în Israel şi care a dat
dovadă de o răbdare infinită în faţa întrebărilor mele pisăloage pe teme istorice.
Le mulţumesc şi agentului meu, Nick Ellison, şi editorului meu, Tom Dupree,
pentru răbdare, toleranţă şi sfaturi.
Christopher Moore
Big Sur, California.
Noiembrie 2000