CANTUL XIX

Cerul al şaselea, al lui Jupiter. Spiritele drepţilor. Vorbirea acvilei. Invectiva împotriva principilor nedrepţi.
Vedeam cu-aripi întinse sus pe cer imaginea1 ce-n dulce desfătare o-ntruchipau2 cei care-n veci nu pier.
Păreau3 rubine-n care ardea-atare
o rază coborâtă din tărie,
că-n ochii mei se răsfrângea ca-n mare.
Tot ce mi-i dat într-acest cânt a scrie n-a fost rostit , nici scris de vreo cerneală şi nici urzit în gând de fantezie
Căci auzit-am pajura regală5
grăind „al meu"6 şi „eu", când „noi" să zică
şi-„al nostru" se cădea, fară-ndoială.
„Fiindc-am fost drept7, la ceruri mă ridică Hristos, grăi, în slava lui, la care n-ajungi uşor, numai dorind-o-adică.
Lăsat-am jos un nume-atât de mare,
că şi mişeii8-l poartă zi pe gură,
dar pilda mea nu-şi află-n ei urmare."
Precum simţeşti o singură căldură9 din mulţi cărbuni, la fel din multe guri un singur glas ieşea printr-o făptură.
„O, bucurii cereşti, grăii, răsuri10
ce din a voastre dulci parfumuri'' unul
alcătuiţi, îmbătător şi pur,
638
îmi stamparăţi cu graiul vost' ajunul12, căci n-am găsit în lume jos merinda13 şi-am flămânzit14, şi gol mi-a fost
ceaunul.
Prea bine ştiu15 că-n cer, de-şi face-oglindă
dreptatea sfântă dintr-un alt regat,
şi-al vostru-i scris în luciul ei s-o prindă.
Voi ştiţi16 cu cât nesaţ am aşteptat ca să v-aud şi ştiţi şi-n ce-ndoială mă zbat de-atâta vreme-nfometat."
Ca şoimul17 care scapă din opreală şi dând din aripi bucuros se-arată şi capul şi-o ridică cu-ndrăzneală,
la fel făcu şi pajura-njghebată de duhuri ce-nălţau spre nevăzut cântări18 cum doar în ceruri te desfată.
„Cel ce-şi roti compasul19 priceput pe-a lumii margini, zise-apoi, făcând şi ce-i spre taină20-n ea şi ce-i ştiut,
n-a-ntipărit tutindeni al său gând21 şi-a sa virtute-astfel ca mai presus să nu rămână pururi cugetând.
Dovadă stă dintâiul nesupus22, făptura cea mai mândră dintre toate, ce harul23 n-aşteptând, căzu răpus.
Deci firile24 ce-s mai prejos create, sunt vase ce nu-ncap supremul Bine ce sieşi şi-e măsură-n bunătate.
Iar mintea noastră care nu-i în sine decât o rază25-a minţii creatoare, de care-s toate-n lumea asta pline,
639
prin firea sa nu poate fi atare încât izvorul26 ei să nu pătrundă mult mai adânc decât e ea în stare.
De-aceea zic, privirea noastră scundă în veşnica dreptate27 se-adânceşte atât cât ochiul într-a mării undă.
Căci chiar de fundul de pe mal28 zăreşte, în larg nicicând nu-l vede pe deplin, şi totuşi e; ci-adâncu-l tăinuieşte.
Lumina29 vine dintr-acel senin ce-i veşnic pur; e restu-întunecime şi umbră-a cărnii noastre ori venin.
Ţi-am desluşit, socot, în întregime
ce-nseamnă şi ce e Dreptatea vie
şi rupt-am vălul30 ce-o-ascundea-n desime.
Căci tu-ţi ziceai31: «Se naşte în pustie un om, de pildă, şi de Crist nu-i cine să-i spune-acolo ori de el să scrie;
tot ce simţeşte şi ce face-i bine32, precât să vadă el, ca om, e-n stare şi dreapta cale-n grai şi-n faptă ţine.
Nebotezat, fără credinţă moare. De ce-l condamnă-al cerului judeţ? Unde-i păcatul când credinţă n-are?»
Sărmane om33, ce mi te-aşezi în jeţ şi judeci de la postii depărtare ce nu zăreşte ochiul tău orbeţ!
Fireşte celui ce cu sârg şi-ardoare şi-ascute mintea, de n-ar fi Scriptura34, i-ar fi spre taină-acestea şi mirare.
640
O, minţi nătânge , cum vă-neacă zgura!
Voinţa primă36, ce-i prin sine bună,
şi-i Bun suprem, nu-şi schimbă-n veci natura.
E drept doar ceea ce cu ea consună37: şi nici un bun creat n-o amăgeşte38, ci ea39, sclipind, îl naşte şi-i e mumă."
Aşa cum stârcul40 peste cuib pluteşte, când stârcii mărunţei şi-a fost hrănit şi-aşa cum puiul cel sătul priveşte,
aşa şi eu spre pajură-am privit, şi-aşa şi ea plutea prin veşnicie, de duhuri dusă-n zborul lor rotit.
Şi-n cânt grăia41: „Precum îţi este ţie cântarea mea ce n-o-nţelegi, la fel şi lumii voastre-i e dreptatea vie.
Iar când şezură cei purtaţi de zel, strânşi iar sub semnul42 ce romana ginte de faimă-n lume o-nvrednici prin el,
ea zise iar: „Pe-aceste locuri sfinte n-ajunse43 om tară credinţă-n Crist, nici după moartea lui, nici înainte.
Pre câte vezi, mulţi strigă-n lume «Crist44!» dar sta-vor la judeţ45 mult mai departe de el, ca cei ce nu-l cunosc pe
Crist;
Pe-aceşti creştini46 i-or osândi în moarte păgânii,-atunci când tineri şi moşnegi în buni şi răi s-or despărţi-n
cohoarte.
Ce-or zice perşii47 despre-ai voştri regi când vor vedea deschisă cartea48-n care stau scrise-a lor cumplite făr-de-
legi?
641
în ea se va vedea49 câtă-ntristare adus-a Albert la Praga,-ncât citeţ de-acu se-ndeamnă pana la scrisoare.
în ea se va vedea cu cât dispreţ
rănit-a Franţa călpuind parale
cel ce muri50 de colţii-unui mistreţ.
în ea se va vedea ce pun la cale englezul51 şi scoţianul, de trufie mânaţi să-şi dea regatelor târcoale.
Şi s-o vedea cum zac în trândăvie boemul52 şi spaniolul53, viţă rea, ce-n veci n-au cunoscut cucernicie.
Şi s-o vedea cu I-nsemnată-n ea a Şchiopului54 din Rusalim credinţă şi cu un M ticăloşia sa.
Şi s-o vedea ce lacom55 e-n dorinţă
cel ce păzeşte insula de foc56
în care-Anchis sfârşit-a-n neputinţă.
Spre-a-i da măsura Domnul, la soroc cu litere truncheate57 va să scrie pe fila lui, să-ncapă mult pe-un loc.
De unchi58 şi de nepot va să se ştie, ce cu-a lor fapte-şi pângăriră neamul59 bătându-şi joc60 de el şi-mpărăţie.
Şi cel din Portugal61, şi norvegianul62; vor fi-nsemnaţi, şi sârbul63 care-n casă la el Veneţiei călpuit-a banul.
Ferice de maghiari64 că nu se lasă batjocoriţi, şi de Navarra65, dacă şi-o face scut din munţii care-o-apasă.
642
Căci drept arvună - toţi o ştiu - se pleacă Nicosia66 şi Famagusta care tânjesc sub jugul fiarei67 ce le joacă
păşind în rând cu celelalte fiare."
643