GEOGRAFIA AŞEZĂRILOR UMANE

• Geografia aşezărilor umane este o subramură a Geografiei populaţiei şi a aşezărilor

umane care studiază originea, evoluţia (în timp şi spaţiu), distribuţia teritorială,
funcţionalitatea, structura, fizionomia şi tipologia şi formele şi reţelei de aşezări rurale
şi urbane
• Se disting două subdiviziuni: - Geografia aşezărilor rurale
- Geografia aşezărilor urbane

HABITATUL UMAN: DEFINIRE ŞI COMPONENTE

Ansamblul teritoriului amenajat în care omul locuieşte şi îşi desfăşoară activităţile
vitale, economice şi sociale, în sensul său cel mai larg, este sinonim cu oicumena.
• Prin dimensiuni, natură şi specificul activităţilor desfăşurate, se diferenţiază două tipuri
principale: - habitat rural
- habitat urban
• Aceasta înseamnă că, printre altele, habitatul uman reflectă un anumit mediu de viaţă
şi, totodată, un anumit mod de viaţă şi nu se confundă cu locuinţa, sau cu limitele
perimetrului construit sau al celui construibil al localităţilor, el incluzând şi terenuri
situate în afara acestora, pe care se desfăşoară activităţi umane de muncă, recreere
sau circulaţie.
• Habitatul Rural

• Sinonim cu satul, habitatul cuprinde componente teritoriale şi sociale:

- vatra, locul în care sunt concentrate locuinţele şi construcţiile aferente
(depozite, adăposturi pentru bunuri şi animale etc), precum şi clădirile
semnificative din punct de vedere comunitar (biserica, primăria, şcoala) sau
utilitar (prăvăliile etc);
- locul de muncă sau „ţarina", teritoriu ce aparţine unei aşezări, având de regulă
o varietate de utilizări (arabil, păşuni şi fâneţe, vii, livezi, păduri etc); aici îşi
desfăşoară populaţia aşezării activitatea de bază, legată în principal de
agricultură; există însă şi sate ai căror locuitori se ocupă preponderent cu
pescuitul, mineritul, exploatarea forestieră, sau combină aceste activităţi.
- populaţia (colectivitatea persoanelor care trăiesc în aşezarea respectivă),
componentă cu multiple aspecte cantitative şi calitative.
• Există o mare diversitate de habitate rurale, care s-au individualizat în funcţie
de factorii fizico-geografici, istorici, sociali, economici, culturali etc.
• În foarte multe cazuri, habitatul rural a reprezentat — şi continuă să fie — baza
constituirii habitatului urban.
Mod de organizare a
spaţiului rural în
comuna Comana,
judeţul Giurgiu
• Habitatul Urban

• Sinonim cu oraşul rezultă, ca şi cel rural, din prezenţa şi intercondiţionarea

unor componente teritoriale şi sociale:
- intravilanul perimetrul construit, similar, din punct de vedere al conţinutului,
vetrei satului;
- extravilanul, zona înconjurătoare, aflată în administraţia oraşului, unde se află
unele obiective economice, turistice, terenuri agricole etc.
- populaţia, mult mai numeroasă şi mai diversificată din punct de vedere etnic,
religios, profesional etc, decât în sate;
• Se deosebeşte de cel rural prin:
- calitatea dotărilor tehnico-edilitare şi prin funcţiile socio-economice.
- aspect, activităţi desfăşurate şi mod de viaţă.
- locul de muncă îl reprezintă, în proporţie covârşitoare, chiar oraşul propriu-zis
(perimetru construit), fiind, aşadar, încorporat organic în teritoriul acestuia.
• Oraşele se înscriu în spaţiu printr-o multitudine de funcţii economice, sociale şi
politico-administrative, care fac să graviteze în jurul lor un anumit teritoriu, mai
mult sau mai puţin întins, în raport cu forţa şi influenţa oraşului în domeniile
amintite.
• Deşi în general este apreciat drept expresia cea mai concludentă a civilizaţiei
universale, oraşul, mai ales cel contemporan, generează şi efecte negative,
cum sunt mizeria şi delincvenţa întâlnite în cartierele sărace, poluarea,
fenomenul de înstrăinare a oamenilor etc.
• Datorită unei multitudini de factori — fizico-geografici, economici, sociali,
demografici, culturali etc. — există o extrem de mare diversitate de habitate
urbane, chiar mai accentuată decât în cazul habitatelor rurale.
• URBANIZAREA

• În prezent, unul din doi locuitori ai Planetei trăieşte în oraşe, faţă de numai
unul din 6-7 locuitori în urmă cu o sută de ani. Această situaţie este rodul
exploziei urbane care a caracterizat îndeosebi secolul al XX-lea.
• Începutul procesului de creştere urbană s-a produs în sec. al XlX-lea, în
principal datorită industrializării, care a determinat transferul masiv al
populaţiei din zonele rurale spre oraşe.

EVOLUŢIA POPULAŢIEI URBANE PE GLOB

Anul %
1800 3,0
1900 13,5
1960 28,5
1980 41,2
2004 48,2
• Dinamica urbană
• Procesul de urbanizare nu s-a produs pretutindeni în acelaşi ritm şi nu a
atins aceeaşi amploare în diferitele regiuni ale Globului:
- În Europa, ca urmare a revoluţiei industriale, fenomenul urbanizării s-a
manifestat cel mai puternic în secolul al XlX-lea.
- În America de Nord şi Australia, regiuni în care populaţia a cunoscut o
creştere accentuată în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea,
şi datorită unei imigraţii masive a europenilor, urbanizarea începe mai târziu
şi se prelungeşte mai mult decât în Europa.
- În Asia şi în Afica, în ciuda existenţei unor vechi civilizaţii urbane, precum şi
în America Latină, urbanizarea s-a manifestat abia în a doua jumătate a sec
al XX-lea, însă în ritmuri şi modalităţi diferite:
- în ţări cu dezvoltare economică dinamică, precum Japonia, Coreea de Sud,
Argentina, Brazilia ş.a, populaţia urbană a cunoscut creşteri însemnate,
atingând valori similare ţărilor occidentale
- în ţările slab dezvoltate, cu rare excepţii, a crescut spectaculos numai
populaţia capitalei.
• În prezent există unele diferenţe în ceea ce priveşte dinamica oraşelor în
ţările dezvoltate şi, respectiv, în cele în curs de dezvoltare:
- în ţările dezvoltate, aceste oraşe, ajunse la saturaţie, cunosc stagnarea
sau chiar descreşterea numărului populaţiei, care „migrează" fie spre
periferie (unde există un mediu ambiant mai favorabil), fie spre oraşe mai
mici;
- în ţările în curs de dezvoltare, oraşele mari cunosc în continuare o creştere
explozivă a populaţiei, dobândind dimensiuni disproporţionate faţă de
următorul eşalon de centre urbane.
 ORAŞE AJUNSE LA SATURAŢIE (mil. Loc.)

Oraşul/ Anii 1900 1940 2000

Londra 4,54 8,70 7,26
New York 3,44 7,46 7,81
Paris 2,71 2,73 2,12

ORAŞE CU CONCENTRARE SPECTACULOASĂ (mil. Loc)

Oraşul/ Anii 1900 1940 2000

Cairo 0,57 1,31 6,76
Ciudat de Mexico 0.35 1,45 8,60
Rio de Janeiro 0,81 1,71 6,41
Beijing 1,00 1,56 6,95
Moscova 1,04 4,14 8,80

• În ţările dezvoltate creşterea populaţiei marilor oraşelor se face pe baza

aportului de persoane din alte oraşe
• În ţările în curs de dezvoltare, noii locuitori provin direct din mediul rural.
 Gradul de urbanizare pe glob:
- regiuni puternic urbanizate, în care ponderea populaţiei urbane depăşeşte
70% din totalul populaţiei (Europa, America de Nord, cea mai mare parte a
Americii Latine, Oceania)
- regiuni slab urbanizate în care ponderea este în jur de 40% (Africa, Asia de
Sud, Asia de Sud-Est, mare parte a Asiei de Est).
PONDEREA POPULAŢIEI URBANE (%)

1950 2003
Total mondial 29,4 48,2
Ţări dezvoltate 53,6 77,7
Ţări în curs de 17,4 42,0
dezvoltare
Africa 14,8 39,0
America Latină 41,1 81,0
America de Nord 63,9 80,0
Asia 17,0 39,0
Europa 55,9 73,0
Oceania 61,2 73,0
• Explozia Urbană

• S-a manifestat cu adevărat în a II-a jumătate a sec. al XX-lea, când populaţia urbană
creşte mult mai rapid decât populaţia totală a planetei, ca rezultat al unei multitudini
de factori, între care:
- Creşterea demografică accelerată a populaţiei Planetei, caracteristică şi oraşelor;
- Industrializarea, proces care, pornind de la un grup restrâns de ţări (Anglia, Germania,
S.U.A. ş.a.), s-a extins pe toate continentele;
- Mecanizarea agriculturii, care a eliberat o însemnată parte a forţei de muncă, aceasta
fiind nevoită să se îndrepte către mediul urban;
- Extinderea teritorială a limitelor administrative ale unor centre urbane mari asupra
localităţilor rurale din jur, pe care le-au înglobat;
- Apariţia de noi oraşe, de regulă prin transformarea în centre urbane a unor aşezări
rurale;
- Mirajul metropolei — atracţia oraşului ca loc în care fiecare persoană crede că se poate
realiza în viaţă (îşi poate împlini visurile) sau, cel puţin, îşi poate asigura un loc de
muncă.
- Explozia urbană a determinat:
- modificarea rapidă a raportul dintre rural şi urban provocând creşterea spectaculoasă a
populaţiei oraşelor mari, îndeosebi a oraşelor „milionare",
- apariţia marilor concentrări urbane: metropole, conurbaţii şi megalopolisuri.
- modificarea raportul om-natură, ducând la o presiune crescândă asupra med înconjurător.
IERARHIA URBANĂ ÎN SUA
Scrieţi în dreptul numerelor, denumirile statelor şi oraşelor având funcţia de capitală de
stat, marcate pe modelul grafic de mai jos.
• ORGANIZAREA SPAŢIULUI URBAN ŞI RURAL

• Organizarea spaţiului urban

• Este o reflectare a celor trei aspecte fundamentale ale funcţiei urbane:
- rezidenţială (locuinţele)
- de producţie (ateliere, fabrici, uzine, mai ales în trecut, chiar şi mine)
- de servicii (comerţ, transporturi, administraţie, învăţământ, cultură etc).
• Profilul economico-social al oraşului este în funcţie de ponderea celor două
sectoare secundar (industrie prelucrătoare şi construcţii) şi terţiar (serviciile),
funcţia rezidenţială fiind întotdeauna bine reprezentată şi dezvoltată,
ocupând cea mai mare parte a suprafeţei oraşului.
• În orice oraş se disting mai multe spaţii:
- centrul
- spaţiile/zonele rezidenţiale
- zonele industriale
- zonele comerciale, de transport, etc
• Centrul Oraşului
• Centrul sau nucleu central, prezintă caracteristici bine definite şi are un rol
esenţial în viaţa citadină. Adeseori, acesta este chiar punctul nodal al oraşului,
aici intersectându-se principalele axe de circulaţie, la încrucişarea cărora s-a şi
format de altfel centrul. Reprezintă, totodată, zona celei mai intense activităţi
terţiare a oraşului, cea în care sunt concentrate clădirile administrative,
bancar-financiare, marile centre comerciale, anumite edificii reprezentative ale
vieţii publice, religioase sau culturale.
• Nucleul oraşului îl constituie aşa-numitul City, se diferenţiază pe continente în
funcţie de vechimea oraşelor:
- În Europa multe oraşe păstrează încă vechiul centru (numit, în unele cazuri,
Piaţa Sfatului), cu clădiri vechi, multe dobândind atributul de monumente
istorice şi de artă.
- În centrul oraşelor americane găsim de obicei edificii noi, impozante, în multe
cazuri aproape numai „zgârie-nori" (sky-scrapers).
• Dirijarea fluxurilor de transport, cu precădere spre zona centrală, a dus cu
timpul la congestionarea acesteia. Pentru a remedia o asemenea situaţie, în
multe mari oraşe, mai ales în cele americane şi vest-europene, s-a acţionat în
vederea dispersării activităţilor comerciale — care atrag cei mai mulţi citadini —
înspre alte zone, inclusiv spre cele periferice.
Frankfurt am Mein
• Spaţiile Rezidenţiale

• Aceste spaţii ocupă de obicei cea mai mare suprafaţă în cadrul oraşelor,
formând zonele rezidenţiale, care se diferenţiază în funcţie de:
- poziţia pe care o deţin: - centrale
- periferice, etc.
- arhitectura lor: - cartiere de vile
- cartiere de blocuri, ş.a.
Predominanţa caselor familiale, separate între ele prin grădini, este tot mai
evidentă pe măsură ce ne depărtăm de centrul oraşului. De asemenea, cu
cât urbanizarea este mai recentă, având în vedere, printre altele, faptul că
spaţiul disponibil este mai mare, cu atât acest tip de locuinţe este mai
generalizat.
• Zonele rezidenţiale se diferenţiază, mai ales în oraşele mai mari, şi în funcţie
de profesiile şi de veniturile locuitorilor:
- cartiere muncitoreşti, de obicei la periferie (în cazul oraşelor mai vechi,
datorită extinderii teritoriale, acestea au fost înglobate în oraş)
- cartiere ale funcţionarilor şi comercianţilor, în centru
- cartiere ale protipendadei (ale celor bogaţi).
• Uneori, cartierele rezidenţiale se diferenţiază şi pe criterii de rasă:
- cartiere ale negrilor (de pildă Brooklyn, în New York)
- cartiere ale asiaticilor (aşa-numitele Chinatown)
- cartierele ale nord-africanilor ( în Europa)
Newark
Jersey City
• Datorită mirajului metropolitan, dezrădăcinaţii sorţii (cei lipsiţi de resurse
materiale) se îndreaptă spre oraşe şi improvizează locuinţe sumare (din
tablă, scânduri, împletituri, chirpici etc), mai ales la marginea marilor centre
urbane, ivindu-se astfel cartierele sărăciei, numite în mod diferit de la oţară
la alta:
- bidonvilles în Africa
- favelhas în Brazilia
- barrios sau barriadas în celelalte ţări din America Latină
- shanty-towns în Asia
În alte cazuri, cei săraci au case pe piloni împlântaţi în nămolul canalelor şi
lagunelor sau trăiesc în joncile care populează fluviile şi porturile îndeosebi
din Asia de Sud şi de Sud-Est.
Rio, oraşul contrastelor
• Zonele Industriale

• Concentrarea întreprinderilor industriale cu precădere într-un anumit areal a

dus la individualizarea unor zone industriale de dimensiuni mai mici sau mai
mari, ce se diferenţiază în funcţie de vechime şi poziţia în cadrul oraşului.
• În funcţie de poziţia lor în cadrul oraşului şi, mai ales, faţă de cartierele
rezidenţiale, se disting mai multe tipuri de zone industriale:
- la marginea oraşului, în continuarea zonelor rezidenţiale sau despărţite de
acestea prin spaţii verzi – mai ales în oraşele noi;
- în alternanţă — zonele industriale sunt întrerupte de cartiere de locuit sau
areale comerciale, de transport etc. – în oraşele vechi din ţările dezvoltate;
- de-a lungul principalelor căi de comunicaţie (de exemplu, la Londra, pe
malurile Tamisei)
- sub formă de „pană" — zone industriale care pătrund adânc în teritoriul
rezidenţial al oraşului - în oraşele vechi .
• Alte Zone Funcţionale

• în unele oraşe se individualizează şi alte zone funcţionale:

• Zonele comerciale, de regulă în partea centrală, în oraşele vechi; în ultima
vreme, răspândite în diferite areale ale oraşelor;
• Zonele de transport, diferenţiate în funcţie de tipurile de căi de comunicaţie
mai importante pentru oraş (maritime, fluviale, feroviare, rutiere, aeriene),
dar şi de vechimea amplasării acestora; de exemplu, în multe oraşe, zona
transporturilor feroviare se află în partea centrală, aeroporturile se află în
afara oraşelor etc.
• Zone administrative şi socio-culturale, cu o concentrare însemnată de
instituţii de acest fel, prezente îndeosebi în partea centrală;
• Zonele cu spaţii verzi, recreative şi de agrement, cel mai adesea situate
la marginea oraşelor, fiind dependente de o serie de factori naturali (cursuri
de apă, lacuri, păduri etc).
• Planul Oraşului
• Planul oraşului este reprezentarea catografică elementelor esentiale ale
acestuia, reduse la scară mare ( 1:10 000,....1: 20 000) selecţionate şi redate
prin semne convenţionale.
Planul oricărui oraş cuprinde următoarele elemente:
- reţeaua de străzi, principalele intersecţii, pieţele, principalele construcţii
- zonele construite, denumirea cartierelor, zonele de spaţii verzi
- elementele de infrastructură, zonele industriale, etc.
• Planul oraşului are un aspect foarte relevant pentru a ne face o imagine
generală asupra caracteristicilor interne ale oraşului respectiv:
- Caracteristicile zonei centrale permite aprecierea felului în care a arătat
oraşul initial, întinderea acestuia şi dimensiunile lui demografice.
- Forma limitei exterioare arată foarte clar raportul perimetrului construit cu
restricţiile impuse de relief.
- Forma reţelei de străzi arată legăturile cu regiunile exterioare şi cu alte oraşe
precum şi modul de evoluţie a oraşului în teritoriu.
• În marile oraşe, care au ajuns la o înaltă dezvoltare urbană, au apărut în
partea centrală zone specializate cu activităţi predominante de afaceri.
De exemplu, în SUA acestea se numesc Central Business District (C.B.D.)
• Elementul cel mai uşor de sesizat în urma studierii planului unui oraş (la o
scară corespunzătoare) este forma reţelei de străzi principale. Aceasta, la
care se adaugă conturul aşezării, creează un anumit aspect al oraşului care
se numeşte morfostructură. Principalele tipuri morfostructurale ale oraşelor
sunt:
• Rectangulară, cu un pronunţat caracter geometric, în care străzile sunt
perpendiculare, creându-se suprafeţe interioare geometrizate; această
morfostructură a apărut datorită iniţiativei locuitorilor de a da un aspect siste-
matizat propriei localităţi; forme de acest fel au oraşele New York, San
Francisco,Torino, Alexandria, Chicago, Buenos Aires, Montreal, Atlanta etc.
Desigur, în cazul acestor exemple, nu este vorba ca întregul oraş să aibă
acest aspect rectangular, ci părţi mai însemnate din el sau anumite cartiere.
• Radiar-concentrică, aspect ce derivă din creşterea teritorială realizată de-a lungul tim-
pului pe direcţie radiară şi în anumite etape care s-au concretizat în creşteri concen-
trice, succesive; exemplul cel mai clar este al oraşului Paris, dar această structură se
regăseşte la numeroase alte oraşe cu nuclee istorice (Bruxelles, Bucureşti, Moscova).
Moscova
• Polinucleară, aspect ce este rezultatul creşterii simultane a oraşului (sau a unor oraşe
alăturate) în anumite puncte care ulterior, prin dezvoltare ajung să formeze un singur
perimetru urban; aceste forme polinu-cleare pot proveni şi din aglutinarea unor localităţi
mai mici situate la periferia unui centru mai mare. Un exemplu foarte clar în acest sens
este dat de oraşul Budapesta, cu două nuclee distincte pe cele două maluri ale Dunării
(Buda, în vest şi Pesta, în est).
• Liniară (alungită), când un anumit element al sitului impune o formă de acest fel. Este
cazul oraşelor dezvoltate în lungul unor fluvii, estuare, pe ţărmul mării, unde forma
reţelei de străzi este influenţată de anumite elemente naturale; deşi forma actuală a
oraşului Shanghai are un caracter complex, iniţial acesta s-a dezvoltat în lungul zonei de
vărsare al fluviului Chang Jiang în mare; bulevardele principale sunt şi astăzi paralele cu
fluviul.
Semicirculară, în care se îmbină un element natural, care favorizează o dezvoltare
liniară, cu evoluţia teritorială a oraşului, realizată radiar şi concentric.
Exemple interesante sunt cele ale oraşelor Bordeaux, Amsterdam, Anvers, Chicago,
Brăila. Există şi forme mai complexe care nu pot fi încadrate strict într-o anumită
tipologie. Privirea atentă a planului unor astfel de oraşe ne poate conduce la
identificarea unor elemente care să explice această formă prin anumite aspecte mai
puţin vizibile.
• Organizarea Spaţiului Rural

• La fel ca spaţiul urban, nici cel rural nu este omogen, fiind, la rândul său, o
reflectare a celor trei aspecte fundamentale ale funcţiei pe care o îndeplineşte:
- rezidenţială (vatra satului)
- de producţie (în principal, moşia, dar şi unităţi industriale şi de altă natură)
- de activităţi terţiare (servicii: comerţ, transporturi, administraţie, învăţământ,
cultură etc; acestea din urmă neavând importanţă însemnată, precum la oraş).
• Spre deosebire de spaţiul urban, în spaţiul rural se disting, în principal, numai
două tipuri de spaţii: vatra sau zona rezidenţială, mult mai restrânsă teritorial
decât în cazul spaţiului urban, şi moşia, care ocupă cea mai mare parte a
spaţiului.
• Vatra, respectiv zona rezidenţială concentrează locuinţele şi dependinţele agricole. Vatra
constă dintr-o aglomerare de case, dispuse într-o anumită ordine în lungul străzilor,
diversitatea aspectelor din acest punct de vedere aflându-se, printre altele, în raport direct
cu particularităţile şi natura factorilor geografici. De aici rezultă, în principal, şi tipul
morfostructural de aşezare rurală:
- adunată sau compactă
- răsfirată
- risipită, ori combinaţia dintre acestea.

Un loc important în amenajarea vetrei îl deţine arhitectura rurală, care dă expresia cea mai
convingătoare asupra civilizaţiei umane, întrucât reprezintă manifestarea cea mai concludentă a
raportului dintre natura locului, funcţia, tehnologia (rurală, desigur) şi spontaneitatea populaţiei
respective.
Din cele de mai sus rezultă că trebuie armonizate cerinţele modernizării cu cele ale conservării
caracteristicilor sale originale. Aşadar, păstrarea originalităţii tradiţionale, rezultate în timp, ca urmare
a raportului optim om-natură, cu cerinţele vieţii moderne.

A B C

1- vatra 2 - teren agricol 3 - păduri

• Moşia

• Aflată în afara zonei rezidenţiale (vatra), moşia reprezintă spaţiul de desfăşurare a

activităţilor productive de bază ale locuitorilor.
• Amenajarea spaţiului rural include, evident, şi valorificarea moşiei care, în funcţie de
unitatea geografică (munte, deal, podiş, câmpie), determină conturarea unor zone cu un
anumit profil: - cerealier
- zootehnic
- silvic
- minier
- industrial
- turistic etc, în multe cazuri profilul fiind mixt.
Funcţiile rurale inflenţează în mod direct amenajarea spaţiului rural şi reflectă
perspectivele dezvoltării ulterioare, pe termen mai scurt sau mai lung.
• Formele habitatului rural diferă de la un continent la altul, cele mai diverse
asemenea forme întâlnindu-se pe continentul european, urmat de cel asiatic.
• Particularizării amenajării spaţiului rural este în funcţie de:
- realităţile concrete (forma de relief în care se înscrie, mărimea demografică
şi teritorială, tipul morfostructural, funcţiile îndeplinite etc.)
- imperativele lumii moderne (viabilitate economică, dotări tehnico-edilitate,
infrastructură etc).
• De altfel, mai mult decât în cazul spaţiului urban, aici se impune
particularizarea în funcţie de condiţiile locale şi, totodată, armonizarea
cerinţelor modernizării cu cele ale conservării trăsăturilor originale,
tradiţionale. Rezultă de aici o mult mai mare diversitate din perspectiva
amenajării teritoriale.