FACTORI GEOECOLOGICI ANTROPICI

Ceea ce ne înconjoară (mediul înconjurător) reprezintă rezultatul unei evoluţii de

aproape 4 miliarde de ani. În faza iniţială, cea de constituire a Terrei, au existat numai
componente fizice (abiotice) ale mediului, considerate componente primare (rocă, apă,
aer), pe seama cărora s-au dezvoltat componentele biotice (plante, animale), solurile şi
omul (componenta socială), acestea fiind considerate componente secundare, deci
derivate din primele. Toate aceste componente, aflate în relaţii complexe de interacţiune,
alcătuiesc mediul înconjurător. Environament este echivalentul străin, folosit frecvent şi
în România.
Într-o accepţiune generală, prin mediu înconjurător se înţelege ansamblul
spaţiotemporal al factorilor naturali şi ai celor rezultaţi în urma activităţii umane, aflaţi în
relaţii de interdependenţă, care influenţează echilibrul ecologic şi determină apariţia unor
noi condiţii de mediu care, la rândul lor, influenţează funcţionarea sistemelor biologice şi
sociale. Caracteristicile iniţiale ale mediului sunt astfel modificate, iar noului sistem îi
sunt caracteristice structuri şi funcţionalităţi noi.
Ştiinţa contemporană foloseşte termeni diferiţi care definesc mediul:
– Mediu Geografic este noţiunea cea mai cuprinzătoare, fiind definit ca “spaţiu natural
sau amenajat ce înconjoară fiinţele şi societatea umană, asupra căruia ea acţionează şi ale
cărui componente (climatice, biologice, hidrologice, edafice, economice, politice,
psihosociologice etc.) au repercusiuni asupra stării şi comportamentului grupurilor
umane”.
Mediul geografic analizat la scară globală, regională sau locală este obiectul de studiu al
Geografiei.
– Mediu natural: totalitatea factorilor naturali aflaţi în relaţii de interdependenţă şi într-o
stare de echilibru dinamic, cuprinzând apa, aerul, roca şi solul, relieful şi subsolul, şi care
determină condiţiile de viaţă pentru vegetaţie, animale şi om. Este un sistem natural
complex în continuă transformare, cu două dimensiuni distincte: una temporală şi alta
spaţială. Este considerat natural mediul în care predomină elementele care nu au suferit

1
modificări antropice (pădurea ecuatorială primară, o insulă nelocuită, taigaua siberiană,
lacurile glaciare etc.).
– Mediu antropizat: rezultanta interferenţei activităţii umane cu mediul natural, acesta
din urmă păstrând unele caracteristici iniţiale. Bivalenţa activităţii umane se manifestă în
doua direcţii antagoniste: distrugerea unor elemente ale mediului natural, dar şi crearea
unui mediu nou. Se naşte astfel a treia dimensiune a mediului şi anume mediul social,
specific fiecărei societăţi.
– Mediu antropic: mediu în care componentele naturale iniţiale au fost înlocuite în cea
mai mare parte în urma activităţii umane, rezultând sisteme funcţionale noi, adaptate
necesităţilor vieţii omului (medii urbane, rurale, industriale, de transport, agricole).
– Peisaj: Spaţiu unitar în care câteva componente ale mediului geografic dau nota
caracteristică (peisaj glaciar, deşertic, savană, taiga, peisaj urban, industrial).
– Geosistem: orice unitate teritorială pe care relaţiile dintre elementele geografice care o
compun îi dau o structură şi o funcţionalitate distincte, ierarhizate în timp şi spaţiu
geografic, cărora le sunt proprii un peisaj, un potenţial energetic şi o productivitate
biologică .
Aproape fără excepţie, astăzi nu se mai poate vorbi despre un mediu natural nemodificat
deoarece activitatea umană a indus (direct sau indirect) transformări în cele mai retrase
regiuni ale Terrei. Biosfera primară este puternic transformată. Se apreciază că
modificările generate de activitatea umană vor transforma treptat biosfera într-un sistem
radical modificat, care poate fi denumit biotehnosferă, şi care va evolua după legi încă
insuficient cunoscute.
Tot ce ne înconjoară este alcătuit din două componente majore, una naturală şi
alta antropică. Interacţiunea permanentă dintre acestea determină starea mediului la un
moment dat.
Geoecologia studiază natura relaţiilor mediului cu vieţuitoarele, factorii şi
procesele din mediu care determină modificări ale lumii vii, deci se bazează pe
identificarea şi analiza arealelor geografice specifice anumitor organisme. Analiza
porneşte de la mediu către vieţuitoare, dar influenţa activităţii antropice este
minimalizată.

2
Factori geoecologici
Fenomenele naturale extreme (erupţii vulcanice, cutremure, valuri seismice,
tornade etc.) sau activitatea umană pot determina schimbări majore în structura şi
funcţionalitatea geosistemelor, producând în acelaşi timp importante pagube materiale şi
mii de victime.
Fenomene naturale extreme
Pe o scară a efectelor pe care le produc fenomenele naturale extreme se
diferenţiază următoarele categorii :
– Accidente: produc un impact minor asupra unor părţi ale geosistemelor, fără a produce
dezechilibrul acestora, iar efectele pot fi suportate.
– Dezastre: implică un impact important asupra geosistemelor, producând victime
umane şi pagube materiale. În structura şi funcţionalitatea geosistemelor se produc
modificări care pot fi redresate în timp îndelungat.
– Catastrofe: produc efecte distructive majore care afectează toate componentele unui
sistem geografic.
Factori geoecologici antropici
Dezvoltarea societăţii umane a determinat creşterea presiunii exercitată de aceasta
asupra mediului natural. Necorelarea caracterului limitat al resurselor naturale cu nivelul
în creştere al consumului şi necunoaşterea funcţionării sistemice a mediului a produs
treptat apariţia unor disfuncţionalităţi majore ale acestuia. Primele semnale despre
efectele negative ale activităţii umane apar în a doua parte a secolului XIX . Semnalul de
alarmă este dat de lucrarea Silent Spring , în care este denunţat pericolul unor activităţi
agricole şi industriale pentru sănătatea oamenilor. Astăzi, ideea potrivit căreia nici un loc
de pe Pământ nu este imun la influenţa omului a devenit un truism.
Activitatea umană care generează disfuncţionalitatea mediului poate fi grupată în
următoarele trei categorii:
• introducerea în mediu a unor substanţe organice sau anorganice diferite de cele
necesare funcţionalităţii acestuia, sau într-o cantitate care depăşeşte capacitatea de
preluare de către mediu, definită drept poluare;
• preluarea din mediu a unor resurse minerale sau organice şi, prin aceasta, perturbarea

3
funcţionalităţii acestuia, deteriorarea calităţii peisajului, diminuarea rezervelor, şi
periclitarea dezvoltării durabile a societăţii umane;
• modificări în structura mediului prin diferite categorii de amenajări (îmbunătăţiri
funciare, irigaţii sau desecări, navigaţie, turism) sau prin construcţii industriale sau
socialculturale, consum de spaţiu şi saturarea demografică şi tehnică a peisajului
geografic.
Marile aglomerări urbane supradimensionează elementele perturbatoare şi amplifică
disfuncţionalitatea nu numai a arealului ocupat direct, ci a unui spaţiu natural mult mai
mare.
Dintre cauzele care determină modificări complexe în mediul înconjurător şi care au la
origine activitatea umană, menţionăm: incendiile, supraexploatarea pădurilor,
suprapăşunatul, supraexploatarea resurselor oceanice, introducerea de noi specii în
ecosisteme, supraexploatarea zăcămintelor naturale, construcţiile hidrotehnice,
agricultura şi zootehnia, urbanizarea şi activitatea industrială, transporturile etc. Fiecare
în parte sau acţionând simultan, sunt poluatoare ale mediului înconjurător. Unele dintre
cele mai importante activităţi şi efectele acestora vor fi prezentate în continuare.
Incendii
Cele mai multe incendii au la origine neglijenţa, accidentele sau sunt provocate voit. În
spaţiul mediteranean, între 1981-1985, 23 % dintre incendii au fost datorate neglijenţei,
32 % incendierilor, 40 % unor cauze necunoscute şi numai 5% unor cauze naturale .
Dintre cauzele naturale menţionăm erupţiile vulcanice, fulgerele şi, mai rar, radiaţia
solară puternică.
Efecte: eliberează în atmosferă pulberi, fum şi energie termică, până la 4-10 km înălţime;
biocenozele sunt distruse în totalitate sau sunt modificate calitativ şi cantitativ; distrug
suprafeţe imense de pădure: 1.000.000 km2 în Siberia (1915); 4.800.000 ha în Canada
(1980); 3.500.000 ha de pădure tropicală în Borneo (1982-1983). În Europa, în intervalul
1980-1990 au avut loc 513 incendii care au afectat o suprafaţă totală de aproape 6,6
milioane de hectare .
Supraexploatarea resurselor biologice
Biosfera reprezintă unica sursă de hrană pentru om, exploatată sistematic din chiar
momentul apariţiei acestuia. Tot biosfera furniză materiale necesare pentru menţinerea şi

4
dezvoltarea comunităţilor umane (materiale de construcţie, materie primă pentru
industrie).
Ca urmare, omul a acţionat permanent asupra unor compartimente ale biosferei, prin
mijloace şi cu intensităţi diferite.
Exploatarea pădurilor
Pădurea naturală este caracterizată prin complexitate şi diversitate. Ecosistemele
forestiere naturale sau quasinaturale îndeplinesc concomitent numeroase funcţii
socialeconomice şi au rol determinant în menţinerea unor echilibre din natură.
• Transformă energia solară în energie chimică potenţială şi asigură reciclarea
carbonului prin consumul de CO2.
• Reglează circuitului apei prin procesul de evapotranspiraţie, reţine stratul de zăpadă şi
reglează scurgerea de suprafaţă şi infiltraţiile în sol.
• Protejează solul şi acţionează ca factor pedogenetic, reduce eroziunea, fixează solurile
nisipoase şi alunecările de teren.
• Reduce radiaţia solară directă şi evaporaţia, dispersează precipitaţiile, ridică
umiditatea atmosferică.
Pe măsura dezvoltării habitatelor urbane, necesarul acestora este asigurat pe seama
celorlalte folosinţe. În Municipiul Bucureşti, alimentat din ape subterane, consumul
mediu/locuitor/24 ore este de 850 l (locul 3 în Europa). Preluarea de apă din râuri, lacuri
şi din acumulările subterane are următoarele consecinţe:
• Diminuarea debitelor râurilor aval de folosinţe. Unele dintre marile fluvii sunt expuse
fenomenului de secare înainte de vărsare (Colorado, Amu Darya, Fluviul Galben), iar
altele au debite derizorii (Nil, Gange).
• Scăderea nivelului unor lacuri alimentate de râuri (Aral) şi deprecierea ecosistemelor
de ţărm.
• Scăderea nivelului apelor subterane cu o medie anuală de până la 3 m, fapt care
depăşeşte capacitatea de reîncărcare naturală a acestora (câmpia din Nordul Chinei,
India, câmpia Nilului inferior).
• Ridicarea nivelului apelor subterane în zonele intens irigate şi deprecierea calităţii
solurilor.
• Modificarea ecosistemelor hiporeice şi a celor freatice.

5
• Scăderea productivităţii solurilor şi creşterea riscului de degradare a acestora.
• Creşterea volumului de ape uzate reintroduse în circuitul natural.
Deteriorarea mediului prin turism
Activitatea turistică poate produce modificări semnificative ale mediului înconjurător.
Efecte:
– Deteriorarea echilibrului ecologic al ariilor protejate în care se practică turismul, prin:
abaterea de la căile de circulaţie, reducerea biodiversităţii, camparea şi focurile de tabără
practicate în afara spaţiilor destinate acestor activităţi, tăierea arborilor, depozitarea
gunoaielor etc.
– Deteriorarea unor ecosisteme, prin realizarea de construcţii turistice sau pentru sport şi
divertisment în zona din vecinătatea unor arii protejate, şi deschiderea de căi de acces la
acestea.
– Deprecierea proprietăţilor fizico-chimice ale substanţelor minerale balneare (ape
minerale, ape termale, ape termominerale, nămoluri terapeutice, prin nerespectarea
normativelor de exploatare şi protecţie;
– Deteriorarea habitatelor subterane, prin practicarea necontrolată a speoturismului, prin
recoltarea de suveniruri, practicarea de săpături, culegere de faună etc.
– Deteriorarea estetică a peisajului, prin executarea de construcţii neadecvate şi prin
dotările tehnice ale acestora (transformatoare, alimentare cu energie electrică, reţea de
telecomunicaţii etc.).
Industrializarea şi urbanizarea
Cele mai importante modificări ale mediului sunt datorate activităţilor industriale, de
transport şi urbanizării care acţionează prin: (1) sustragerea din circuitul agricol şi
distrugerea potenţialului productiv al solurilor a unor suprafeţe pe care se construiesc
edificii industriale, rezidenţiale, şosele, parcări pentru automobile, baze sportive,
aeroporturi etc. În SUA, în intervalul 1982-1992, dintr-un total de 2 400 000 ha de teren
scos din circuitul agricol, dezvoltarea habitatelor urbane a beneficiat de peste 1 600 000
ha, iar în Indonezia, industrializarea scoate din circuitul agricol peste 20 000 ha teren
arabil pe an, de pe care s-ar putea produce hrana necesară pentru 380 000 locuitori; (2)
distrugerea sau modificarea radicală a ecosistemelor; (3) accelerarea proceselor de
degradare a solurilor; (4) producerea de deşeuri şi poluarea tuturor geosistemelor.