Plăgile

Sunt traumatisme acute sângerânde în care leziunile şi tulburările locale sau generale sunt însoţite de
întreruperea continuităţii tegumentare

Clasificare
După modul de producere şi după evoluţia procesului de cicatrizare
întâlnim două tipuri distincte:
plăgi accidentale
plăgi chirurgicale

După agentul cauzal deosebim:

plăgi abrazive (contuze) rezultate în urma loviturilor cu
corpuri dure
plăgi tăiate produse de obiecte tăioase
plăgi înţepate produse de obiecte ascuţite

După profunzime avem:

plăgi superficiale
plăgi profunde
plăgi transfixiante –
 După întindere pot fi:
plăgi întinse
plăgi mici

După gravitate:
plăgi grave
plăgi minore

După timpul scurs de la producerea plăgii până la

intervenţia de prim ajutor:
plăgi recente (mai puţin de 6 ore) considerate
plăgi curate, neinfectate
plăgi vechi ( mai mult de 6 ore) considerate plăgi
infectate.

Diagnostic

anamneză şi examen clinic

Dintre simptome de obicei durerea se află pe primul plan. Durerea

depinde mult de sediul leziunii pentru că ea este determinată de
numărul nociceptorilor (receptori pentru durere) interesaţi.
Primul ajutor

constă în tratamentul local al plăgii şi se realizează prin pansament.

Pansamentul cuprinde manoperele chirurgicale, mecanice şi chimice care
asigură condiţii optime pentru vindecarea plăgii.
Principiile unui pansament corect sunt:

1. Combaterea infecţiei, realizată prin:

 asepsia materialelor şi a instrumentelor utilizate
 antisepsia plăgii şi a tegumentelor învecinate
 absorbţia secreţiilor din plagă
 drenajul

2. Combaterea hemoragiei prin mijloace hemostatice.

3. Netraumatizarea tegumentelor şi a accidentatului, apelând la manevre

blânde care să evite durerile suplimentare.

4. Protecţia plăgii care se realizează atât sub aspectul protecţiei mecanice cât
şi ca protecţie termică a ţesuturilor lezate
Tipuri de pansamente

Pansamentul protector se adresează plăgilor superficiale. El poate fi

simplificat actualmente prin folosirea unor răşini sintetice lichide care
pulverizate pe plagă formează solidificându-se un fin strat protector

Pansamentul absorbant se aplică în cazul plăgilor care secretă, sau care

comunică cu o cavitate secretantă (intestin, vezică). După curăţirea şi
aseptizarea tegumentului, acesta va fi vaselinat cu pomezi sterile pentru a
evita iritarea pielii de către produsele de secreţie, iar plaga va fi acoperită cu
straturi groase de vată, mai ales pe părţile declive.

Pansamentul compresiv urmăreşte compresiunea fie în scopul opririi unei

hemoragii, fie pentru reducerea mobilităţii unei regiuni (entorse, hidro sau
hemartroză). Compresiunea trebuie să fie uniform repartizată, suportată
uşor de bolnav şi să nu jeneze circulaţia.

Pansamentul umed este folosit în scopul menţinerii la nivelul plăgii (sau a

regiunilor inflamate) a unui antiseptic, sau a căldurii umede ce are calităţi
antiflogistice. Exemplu:
- soluţia de cloramină pentru panariţiu (infecţii ale extremităţii degetelor)
- soluţia Burow în entorse
 Hemoragiile

prin hemoragie se înţelege ieşirea sângelui în afara sistemului vascular, ca

urmare a întreruperii continuităţii pereţilor vasculari.

Clasificare
După cantitatea de sânge pierdut:

hemoragii mici, până la 500 ml sânge pierdut, adică mai puţin de

10% din volumul sanguin circulant.
hemoragii medii, cu sânge pierdut între 500 şi 1000 ml, adică între
10-20% din volumul sanguin circulant.
hemoragii mari cu pierderi sanguine mai mari de 1500 ml, deci peste
30% din volumul sanguin circulant.
hemoragii mortale, cataclismice, în care cantitatea mare de sânge
(peste 1500 ml) se pierde într-un timp scurt. Este cazul hemoragiilor
produse prin secţionarea arterelor mari (ex. carotidă, aortă, femurală).

În raport cu timpul scurs de la producerea accidentului până la apariţia semnelor clinice de hemoragie:

hemoragii primitive, evidenţiate imediat.

hemoragii secundare, care pot să, se evidenţieze după 1-2 zile, săptămâni
sau chiar luni de la producerea lor.
În funcţie de comunicarea vasului secţionat cu exteriorul:

hemoragii externe, în care ,vasul rupt comunică direct cu exteriorul. Exemplu: hemoragiile prin
plăgi tăiate.
hemoragii interne, când vasul erodat nu comunică cu exteriorul şi sângele se poate acumula la
diverse nivele, în organism. Exemple:

•hemotoraxul reprezintă acumularea de sânge în pleură şi se manifestă clinic prin durere

toracică şi insuficienţă respiratorie acută.
•hemoperitoneul, realizat prin pătrunderea şi acumularea sângelui în peritoneu şi se
manifestă clinic prin semne de iritaţie peritoneală cu: meteorism, sughiţ, durere la palparea
peretelui abdominal
•hemopericardul, noţiune ce defineşte prezenţa sângelui în pericard. Clinic sunt prezente
semne de insuficienţă cardiacă acută.
•hemartroza, produsă prin traumatisme articulare ce determină acumularea sângelui în
cavitatea articulară. Se manifesta clinic prin tumefiere articulară, eventual echimoză., durere
şi impotenţă funcţională.
•hemoragia intracerebrală ce determină (în funcţie de cantitatea de sânge acumulată) semne
de hipertensiune intracraniană.
hemoragii interne exteriorizate, sunt hemoragii cu evoluţie în doi timpi. Sângele provenit dintr-un vas rupt
(sau mai multe vase erodate), se adună într-o cavitate din interiorul corpului, de unde este apoi evacuat pe căile
naturale de comunicare ale cavităţii cu exteriorul. Exemple:
•epistaxisul, hemoragie nazală exteriorizată prin nări.
•hemoptizia, hemoragie bronhopulmonară exteriorizată prin expectoraţie cu sânge roşu, spumos, aerat.
•hematemaza, hemoragie digestivă superioară, exteriorizată prin vărsături cu sânge roşu.
•melena, tot o hemoragie digestivă care însă se exteriorizează pe cale rectală, sângele fiind negru .
•hematuria, hemoragie la nivelul aparatului renal, exteriorizată împreună cu urina.
•metroragia, hemoragie uterină exteriorizată pe cale vaginală

În funcţie de vasul din care provine sângele deosebim:

hemoragii arteriale, când sângele ţâşneşte sacadat, ritmat de sistola cardiacă; este roşu
aprins (pentru că sângele arterial este bine oxigenat), iar debitul hemoragiei este important.
În plagă vasul secţionat apare ca un inel alb-gălbui, peretele arterial fiind mai gros faţă de cel
venos. Acest lucru este important în acordarea primului ajutor pentru că vizualizarea în
plagă a vasului secţionat, ne permite o bună hemostază cu pensa hemostatică.
hemoragii venoase, caracterizate prin curgerea continuă a sângelui de culoare roşu închis,
(deoarece conţine hemoglobină redusă) şi cu debit mai mic decât hemoragiile arteriale.
Pereţii venelor secţionate se observă mai greu în plagă fiind mai subţiri.
hemoragii capilare, care de obicei sunt hemoragii difuze, în plagă neputându-se stabili cu
precizie vasul secţionat. Debitul hemoragiei este mic datorită calibrului vascular redus, iar
hemoragiile nu prezintă în general potenţial de gravitate decât dacă plăgile sunt întinse şi
interesează organe intens vascularizate (ficat, rinichi, etc.).
Semne clinice
Semnele clinice sunt dependente de cantitatea de sânge pierdut, care la rândul ei depinde de
calibrul vasului rupt, şi de debitul hemoragiei.
Semnele clinice devin sugestive pe măsura instalării şocului hemoragic. Putem vorbi de şoc
hemoragic când tensiunea arterială sistolică scade sub 60 mm Hg.

Şocul hemoragic se manifestă clinic prin:

paloare tegumentară cu piele rece şi umedă

tahicardie, puls rapid şi slab
hipotensiune arterială cu valori ce tind evolutiv spre 0 mm Hg.
sete de aer şi polipnee
oligurie până la anurie (reducerea cantităţii de urină eliminată)
psihic: agitaţie, apoi apatie
manifestări vegetative de tipul: transpiraţii, greaţă, vărsături.

Aceste semne clinice se explică prin faptul că şocul hemoragic este un şoc hipovolemic în care se
produce o perturbare în repartiţia irigaţiei globale. Are loc o redistribuire preferenţială a volumului
restant de sânge, ceea ce caracterizează etapa de şoc reversibil. În rinichi şi piele se produce
vasoconstricţie cu reducere accentuată a irigaţiei sanguine, sângele fiind dirijat către circulaţia
coronariană şi cerebrală.