Program săptămânal (orientativ) pentru sezonul cald

Luni:
-gimnastică de înviorare, dimineața 10 minute;
- mers pe jos cel puțin 1 oră;
-gimnastică de relaxare, seara înainte de culcare
10 min.

Marți: - alergare 20 minute;

- înot 30 minute.

Miercuri: - mers cu bicicleta 60 minute.

Joi: - tenis de câmp 60 minute.

Vineri: - alergare 20 minute;

- înot 20 minute.

Sâmbătă: - excursie (drumeție) în afara reședinței și

practicarea unor jocuri.
 Program săptămânal (orientativ) pentru sezonul rece

 Zilnic: - gimnastică de înviorare, dimineața 10 minute;

 - gimnastică de relaxare, seara înainte de culcare 10 minute;
 - mers pe jos 60-90 minute.
 Luni: - pedalare pe bicicletă ergometrică, 20 minute;
 - gimnastică 15 minute;
 Marți: - alergare 20 minute.
 Miercuri: - înot la bazin sau tenis 45-60 minute.
 Joi: - pedalare la bicicleta ergometrică 20 minute;
 - gimnastică generală 15 minute.
 Vineri: - alergare 20 minute.
 Sâmbătă: - excursie la 2-3 săptămâni sau tenis ori înot 60 minute, urmate
de saună și masaj.
 Nu se recomandă prestarea unor activități ca: patinajul,
handbalul, săriturile, halterele, aruncarea greutății etc.
 Suntem în total de accord cu afirmația lui A. Dragnea
care referindu-se la activitățile motrice, consideră că
acestea redifinesc propria imagine corporală,
identitatea socială și disponibilitatea de a acționa pe
mai departe într-un context de comunicare
interpersonală.
 Societatea tebuie să restituie o parte din obligațiile sale
față de acest eșantion de populație și prin punerea la
dispoziție a unei oferte de organizare a timpului liber,
printr-o infrastructură specifică susținută de intervenția
activă a factorilor de decizie în această privință.
 Influențele activităților motrice asupra organismului

Aparatul locomotor este cel asupra căruia sunt exercitate multiple

influențe morfogentetice și fiziologice.

Sunt cunoscute două tipuri de influențe primele determină forma și

structura corporală, iar celelalte funcționalitatea sistemelor organice. În
principal sunt influențate grosimea și rezistența oaselor în funcție de
acțiunile statice sau dinamice pe care acestea trebuie să le
îndeplinească.

La persoanele care practică constant diverse activități fizice se constată o

îngroșare a oaselor și o mărire a rezistenței lor, în sensul creșterii diafizei
oaselor lungi, prin îngroșarea compactei osoase și a unor modificări în
structura arhitectonică a spongioasei – la cele scurte. Aceste modificări
sunt considerate adaptări ale osului al efort fizic repetat.
 Exercițiul fizic favorizează creșterea volumului
mușchiului, făcând să se dezvolte mai ales acele fibre
care în viața de zi cu zi nu participă la mișcare.
 Hipertrofia fibrelor musculare este posibilă grație unei
nutriții intense, favorizată de o circulație activă în
mușchiul care se conttractă. Activarea circulației nu se
datorează numai creșterii debitului de sânge din
capilarele lărgite ale mușchiului, ci mai ales deschiderii
unui mare număr de capilare de rezervă și formării
unor capilare noi.
 Îmbunătățirile funcționale se datoresc intervenței unor
factori fizico-chimici și neuro-umorali care intră în
acțiune mai ales în tipul efortului prelungit.
 Aparatul respirator se adaptează cu ușurință la efortul fizic.
 Debitul respirator crește proporțional cu intensitatea efortului,
ajungând de la 6-8 liti pe minut în repaus, la 50-90 și chiar 150 litri
în efort. Această creștere este posibilă datorită măriri frecvenței
respiratorii și a capacităților plămânilor. Datorită posibilităților de a
stăpâni și a dezvolta prin exerciții speciale respirația toraciă și
diafragmatică, actul respirator se îmbunătățește prin antrenament.

 La cei antrenați frecvența respirațiilor scade de la 16-18 resp/min

la 12-10 resp/min, iar amplitudinea lor și capacitatea vitală cresc.
 Aparatul cardiovascular are un rol important pentru
transportarea oxigenului și a materiilor energetice către țesuturi,
preluând produsele de dezasimilație în vederea eliminării lor.
 Frecvența pulsului crește de la 70-80 pus/min, cât este în repaus,
până la 120-180 și chiar peste 200 în timpul unui efort intens.
Activitățile motrice mobilizează funcțile de rezervă a apratului
cardiovascular, perfecționand mecanismele sale funcționale și
adaptându-le necesităților.

 În egală măsură sunt mobilizați factorii ajutători ai circulației:

respirația, contracțiile și relaxările musculare, presiunea în cavități
și țesuturi etc.
 Activitățile motrice influențează mai ales morfologia de ansamblu
a corpului, având un rol deosebit de important în menținerea
proporțiilor.
 Activitățile motrice generează efecte cu caracter profilactic
(preventiv) și terapeutic, datorită influențelor favorabile pe care le
are asupra diferitelor aparate și sisteme ale organismului.
 Cele profilactice rezultă din contribuția activităților motrice la
menținerea și îmbunătățirea sănătății, la mărirea capacității de
luptă a organismului asupra agenților patogeni.
 Cele terapeutice, contribuie la procesele de însănătoșire, de
refacere morfologică (corporală) și restabilire a funcțiunilor, de
recuperare a forței și a capacității de muncă.
 În realitate efectele profilactice se îmbină în așa fel, încât nu se
pot separa decât în mod teoretic.
 Efectele profilactice sunt legate de îmbunătățirea și păstrarea
sănătății, reprezentată printr-o dezvoltare normală a corpului, o
bună funcționare a organelor, o armonie între somatic și
funcțional, o sinergie psiho-fizică.
 În toate perioadele de viață ale omului, de la sugar până la
bătrânul împovărat de ani, activitățile motrice prin multiplele și
variatele lor forme aplicative oferă mijloace din cele mai eficace
pentru păstrarea și îmbunătățirea sănătății.
 Copilul și tânărul găsesc în activitățile motrice sub formă de
gimnastică, atletism și jocuri sportive cele mai potrivite mijloace de
recreație și odihnă activă.
 Activitățile motrice valorifică forțele și calitățile potențiale ale
organismului, punându-le în slujba educării și cultivării
intelectuale.
 În profilaxia îmbolnăvirilor, oamenii care practică diverse activități
motrice câștigă un fel de imunitate naturală, care îi apără de o
sumă de boli și accidente. Forțele de apărare a organismului cresc
nu numai prin lucrul neuromuscular, ci și prin acțiunea simultană a
factorilor naturali.

 Efectele terapeutice ale activităților motrice sunt legate de

stimularea proceselor de însănătoșire. Uneori, cu ajutorul
activităților motrice practicate se poate obține o vindecare
completă, alteori trebuie să ne mulțumim cu ameliorări mai mari
sau mai mici.

 După însănătoșirea clinică și funcțională trebuie să mergem mai

departe pe calea îmbunătățirii progresive a funcțiunilor, a
dezvoltării fizice și a perfecționării deprinderilor motrice.
TERMINOLOGIA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE

Din punctul de vedere al cercetătorilor o disciplină

știinţifică nu poate exista fără o ierharhizare a termenilor
care o compun.

Noţiunea primară de la care s-a pornit este mişcarea omului care se

caracterizează printr-o imensă cantitate de acte motrice. În
momentul în care sunt repetate cu o anumită finalitate instructiv-
educativă devin exerciţii fizice ce sunt integrate într-o activitate cu
un profil ca atare şi devin activităţi motice.

Termenul mişcarea omului cu următoarea definiţie: ,,expresie care

indică totalitatea actelor motrice realizate de om pentru
întreţinerea relaţiilor sale cu mediul natural şi social şi
efectuarea deprinderilor specifice disciplinelor sportive”.
Noţiunea se referă la mişcările omului efectuate numai cu ajutorul
muşchilor scheletici şi nu la cele obţinute cu mijloace mecanice.
 Motricitatea omului este o însuşire a fiinţei umane, înnăscută şi
dobândită, de a reacţiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimulii
externi şi interni sub forma unei mişcări. La baza motricităţii stau o
serie de factori neuro-edocrino-musculari şi metabolici care
condiţionează deplasarea în spaţiu a corpului omului şi a
segmentelor sale.

 Educaţia motrică este definită ca fiind o acţiune pedagogică de

dezvoltare şi perfecţionare a capacităţii de mişcare a individului şi
de formare a concepţiei sale despre aceasta.

 Experienţa motrică care cuprinde ansamblul reprezentărilor,

noţiunilor, priceperilor şi deprinderilor de mişcare pe care le-a
acumulat un individ ca urmare a activităţii şi studiului în acest
domeniu. Experienţa motrică este rezultatul educaţiei motrice, iar
acumulările ei determină nivelul culturii motrice a individului.
 În Belgia, Olanda, Canada şi Cehia se foloseşte
tot mai des termenul de kinartropologie pe care
respectivii autori l-au argumentat astfel:
 Din titlu rezultă că respectiva ştiinţă se ocupă de
mişcare (kin- prescurtarea de la kinetics).
 Antropos (om), logos (ştiinţă), deci ştiinţa despre
om, la care se adaugă mişcarea; în sinteză
aceasta desemnează ştiinţa despre omul în
mişcare.
 Integrarea în antropologie aduce numeroase
avantaje în argumentarea caracterului ştiinţific al
teoriei despre omul în mişcare.
 În S.U.A. nu s-a ajuns la o teorie unificată, paradigma acesteia fiind ,,o
cooperativă amalgamată de aserţiuni ale unor subdiscipline”, iar unii
autori vorbesc despre ,,studii de kinesiologie şi sport”;

 În Franţa Parbelais vorbeşte despre ,,ştiinţa activităţii motorii”, iar în

Canada, Landry foloseşte sintagma ,,ştiinţa activităţilor fizice”. În zilele
noastre termenul de care vorbeşte Landry la care se adaugă ,,sport”, deci
,,ştiinţa activităţilor fizice şi sportive” este tot mai des întâlnit şi folosit în
Franţa şi în documentele Consiliului Europei.

 În Germania tot mai mulţi teoreticieni optează pentru ,,ştiinţa sportului”

expresie care cuprinde ,,activităţile corporale” este dificil de vehiculat mai
ales în dezbaterile ştiinţifice, deoarece impune numeroase reveniri cu
completări pentru formarea unei imagini integrale asupra ,,motricităţii
omului”.
 Teoria activităţilor motrice studiază
motricitatea generală sprijinindu-se pe datele
altor ştiinţe care au în centrul preocupărilor
omul şi care studiază la rândul lor, din
perspectivă particulară, motricitatea umană.
 În acest context, teoria activităţilor motrice
reuneşte întreg ansamblul de teorii şi
metodologii referitoare la activităţile motrice,
multe din ele fiind deja consacrate, altele în
curs de elaborare şi argumentare.
 Acceptarea denumirii de teoria activităţilor
motrice reprezintă primul pas în reorganizarea
terminologică specifică domeniului, fiind o
definiţie interdiscilinară, explicativă şi
determinând o nouă ,,arhitectură” conceptuală
şi praxiologică.

 Teoria activităţilor motrice se constituie într-

un ansamblu de idei (propoziţii), aserţiuni
adevărate organizate într-un sistem logic
coerent, ce descrie şi explică o realitate
dinamică – motricitatea umană.
Teoriile explicative ale activităţilor
motrice

 Teorii psiho-fiziologice, care consideră activitatea

motrică ca un reflex condiţionat instrumental, cu care
individul e motivat specific fapt ce declanşează o
anumită conduită. Motivaţia e reprezentată de o idee
sau de o imagine suficient de puternică pentru a iniţia
un asemenea demers, în paralel cu eliminarea
factorilor perturbatori.

 Teoriile raţionaliste care pun raţiunea, actul deliberării

în centru activităţii. Rolul gândirii nu trebuie însă
absolutizat pentru că ea este impregnată puternic şi de
stările afective ale subiectului.
 Teoriile care evidenţiază rolul factorului afectiv, la baza
actului voluntar şi a deciziilor stau sentimentele, dar
dacă obiectul îl reprezintă activitatea, atunci doar
sentimentele superioare, real importante pentru subiect
vor avea rol dinamizator şi nu dorinţele sale de moment.

 Teoriile care evidenţiază rolul iniţiativei. Iniţiativa

presupune activism, ruperea de prejudecăţi, realizarea
unor proiecte care în planul motricităţii angrenează
subiectul în experienţe individuale şi de grup profund
pozitive (sub aspectul efecelor imediate sau de durată).
 Aptitudine motrică, ,,sistem de procese
psihice şi fizice organizate în mod original
pentru efectuarea cu rezultatea înalte a
activităţii;
 Calitatea motrică, ,,aptitudinea individului de a
executa mişcări cu indici de viteză, forţă,
rezistenţă, îndemânarea etc.”;
 Performanţa motrică, ,,rezultatul efectuării
unui anumit act motric (acţiuni motrice) ce
poate fi evaluat după anumite criterii, norme
stabilite.
Obiectivele disciplinei Teoria și Metodica Activităților Motrice pe
Grupe de Vârstă

 Cunoștințe aprofundate din domeniile:

 Anatomie – Fiziologie;

 Psihologie și Pedagogie;

 Teoria și metodica E.F.S. (Știința sportului).

  Cunoașterea particularităților de vârstă (sugar → vârsta a
IV-a);
 Informații despre particularitățile individuale - în general
- tehnici și metode de cunoaștere și diagnostic;

 Formarea unor calități de cunoaștere comunicare, consemnare,

cazuistică (experiență analizată), analiză și sinteză;

 Formarea capacităților de diagnoză și prognoză (limite și surse de

factori limitativi și de progres);

 Formarea capacității de elaborare a unor programe individualizate și

a unor dozări eficiente de lucru + elemente de control inițial – stadial
și final ale efortului;

 Selectivitatea mijloacelor și controlului permanent al adaptării (+, - )

la efortul prestat de subiect;

 Formarea unei game largi de mijloace și măsuri ameliorative;

 Evitarea stagnărilor, plafonării, scăderii lipsei de interes a subiectului
prin mijloace psiho-pedagogice adecvate;
  Instituirea unei informări corecte asupra:
 Stării de sănătate;
 Alimentație;
 Problemelor personale (familiale, școlare, de serviciu
atc.);
 Integrări socio-profesionale, familiale, grupuri,
preocupări, abilități repulsii etc.;
 Valorificarea profesională a succesului și insucceselor
( în plan strict profesional individual, cazuistic);
 Să nu faci rău! „Primum non nocere”!
 Incompetența profesională;
 Exagerearea bunelor intenții;
 Necunoașterea subiecților;
 Diagnostic greșit în cunoașterea particularităților;
selecționarea mijloacelor; dozarea efortului; răspunsul
și reacțiile la program; evoluția psihologică a
subiecților;
 Rutina și indiferența;
 Lipsa de empatie și apropierea față de subiecți;

 Conștientizarea obiectivelor pregătirii de către subiecți în funcție de

posibilitățile oferite de vârstă, pregătirea intelectuală și dotarea cu sau
fără putere de înțelegere (categorii speciale: copii cu handicap sau
reduși mintal).
Cunoașterea aprofundată a efectelor exercițiilor fizice:

 Efecte motrice (formare de priceperi și deprinderi motrice);

 Calități motrice de bază (viteză, îndemânare, rezistență,
forță + combinate);
 Capacitate de selectivitate în alegerea mijloacelor de
lucru;

 Cunoașterea efectelor factorilor asociați;

 Formarea unui puternic fond motivațional al subiecților
prin stăpânirea gamei metodelor și procedeelor de
învățare (asigurarea succesului continuu) și mai ales al
celor pedagogice (aprobare, dezaprobare, îndemn,
încurajare, laudă, premiere, sancțiuni) rațional aplicate;

 Formarea unor grupaje pe categorii de vârstă (pe motive

de dozare a efortului, posibilități și afinități de
comunicare) dar și a unor grupe eterogene ca vârstă
folosind entuziasmul și forța tinerilor dar și experiența și
echilibrul bătrânilor;
 Elaborarea unor programe strict individualizate (chiar și
în cadrul aceleiași categorii de vârstă);
 Cunoașterea stării de sănătate a subiecților prin
consultarea permanentă a medicului (sportiv) discuții
LEGILE CREȘTERII ȘI DEZVOLTĂRII NORMALE
1. Legea creşterii inegale şi asimetrice a ţesuturilor şi
organelor.
Ţesuturile şi organele constitutive ale organismului cresc şi se
dezvoltă în perioade variate de timp pe parcursul evoluţie.

În decursul primului an de viaţă, sistemul nervos central, dar

mai ales urechea internă, ajung la proporţii apropiate de cele
definitive.
Deasemenea între cele două jumătăţi verticale ale corpului se
produc asimetrii în forma şi dispoziţia organelor sau în lungimea
şi grosimea segmentelor, mai ales la nivelul membrelor
superioare şi inferioare.
 2. Legea ritmului diferit de creştere şi
dezvoltare

 La nivelul fiecărui organ şi ţesut, condiţionat de

factorii ereditari şi de mediu, există un anumit
sistem de creştere şi dezvoltare.
Organele păstrează, un ritm propriu de creştere şi
diferenţiere structurală şi de perfecţionare
funcţională.
Variaţii de ritm se constată în creşterea diferitelor
părţi sau regiuni ale corpului, astfel în timp ce capul
îşi dublează înălţimea de la naştere şi până la
maturitate, trunchiul creşte în acest răstimp de 3 ori,
membrele superioare de patru ori.

Ca urmare a ritmului diferit de creştere şi

dezvoltare, pot să apară discordanţe şi chiar
disociaţii fiziologice între diferite părţi ale
organismului .
3. Legea proporţiilor

Schimbarea proporţiilor dintre părţi începe din viaţa

intrauterină şi se continuă până după pubertate.
La naştere, lungimea corpului reprezintă de 4 ori
înălţimea capului; la opt ani de 6 ¼ ori; la zece ani de
6 ½; la doisprezece ani, de 7 ori.
În ceea ce priveşte raportul dintre membrele
superioare şi cele inferioare, se constată că, în timpul
vieţii intrauterine, membrele superioare sunt ceva mai
lungi decât cele inferioare; la puţin timp după naştere
lungimea lor devine egală; după zece ani membrele
inferioare devin mai lungi decât cele superioare.

De asemenea centrul de greutate se deplasează în

jos pe măsură ce copilul creşte.
4. Legea alternanţei
În fazele de creştere cantitativă foarte intensă,
îndeosebi în timpul creşterii taliei şi greutăţii, dezvoltarea
organelor şi perfecţionarea funcţiilor sunt încetinite.
După aceste perioade lungi de acumulare cantitativă
urmează o stagnare sau o diminuare a creşterii.
În perioadele scurte de pauză se produc adevărate
salturi calitative, care duc la o dezvoltare organică
superioară.
Bartels şi Stratz au împărţit vârsta de la 1 an pînă la 20
ani în perioade alternante de ,,împlinire” sau creştere în
greutate şi de ,,întindere” sau creştere în înălţime.
Perioada primei împliniri durează de la 1 an la 4 ani, iar
a primei întinderi de la 5 la 7 ani; perioada celei de a
doua împliniri durează de la 8 la 10 ani, iar a doua
întindere, de al 11 la 15 ani; perioada celei de a treia
împliniri şi întindere durează de la 15 la 20 ani.
 5. Legea creşterii şi dezvoltării diferenţiate pe
sexe

 Succesiunea perioadelor mai active şi mai puţin

active de creştere şi dezvoltare nu este indentică la
cele două sexe. Diferenţele de creştere dintre băiat şi
fată există încă din perioada intrauterină, dar se
accentuează la pubertate sub influenţa secreţiilor
hipofizare, tiroidiene, gonadice şi suprarenale.
Pubertatea la fete începe mai devreme la băieţi.
 În această perioadă, fetele au o creştere mai grăbită şi
îi depăşesc pentru scurt timp pe băieţi, în înălţime şi
greutate. Procesele de creştere se opresc în general
al fete în jurul vârstei de 17-19 ani, iar băieţii continuă
să crească până la 21- 25 de ani.