MANAGEMENTUL

DEZVOLTARII SUSTENABILE
Note de curs
Master MO II
3. DISTRIBUTIA SPATIALA A MEDIULUI
 Abordarea sistemica
• Constituie un mare risc orice încercare de a
delimita un spaţiu concret care să cuprindă
structura fizică, fenomenele şi procesele foarte
complexe, pe care, în mod obişnuit, le numim
mediu înconjurător.
• Obiectivul acestui capitol este delimitarea în
cadrul complexului atmosferă-hidrosferă-
litosferă-biosferă, a unui spaţiu în care ne
propunem abordarea sistemică pentru un nou
mod de percepţie, analiză şi interpretare a
mediului fizic, atomic şi biologic .
 Sinteze
Cunoştinţele prezentate anterior ne permit să facem următoarele
precizări :
• Argumentat ştiinţific, se poate accepta că limita superioară a
spaţiului în care sunt cuprinse deopotrivă componentele mediului
fizic, chimic şi biologic (inclusiv ale mediului creat sau transformat
de specia umană) este tropopauza, adică interfaţa dintre troposferă
(care conţine 99% din masa atmosferei) şi stratosferă, care variază
în funcţie de latitudine şi sezon (anotimp) între 8-18 km, dar
măsoară în medie 12.5 km .
• Pe aceleaşi considerente, limita inferioară a învelişului care include
ceea ce considerăm a fi mediul înconjurător, se identifică în litosferă
la circa 11 km faţă de nivelul mării;
• Grosimea acestui înveliş variază aşadar între 19-20 şi 29-30 km .
 Factorii de echilibru pentru mediu
• Componentele biosferei se distribuie în cadrul acestui
înveliş de la limita inferioară de 11 km faţă de nivelul
mării, până la altitudinea de aproximativ 9 km, care
corespunde celor mai înalte formaţiuni muntoase .
• La altitudini mai mari de 18 km, învelişul care reprezintă
mediul este înconjurat de trei zone tampon concentrice :
– magnetosfera, care opreşte fluxul de radiaţii cosmice
– stratul dintre mezosferă şi heterosferă (mezopauză) format din
molecule de azot şi atomi de oxigen care absoarbe energia
radiantă solară, adică radiaţiile x şi γ din spectrul radiaţiilor
solare
– stratul de ozon din stratosferă (18-25km) care absoarbe radiaţiile
ultraviolete din componenţa radiaţiilor solare
Activitatea antropică ca factor de
presiune
Activitatea geologică este cantonată în orizontul superior al mantalei
terestre şi în scoarţa terestră şi influenţează puţin mediul datorită
unei zone tampon, care se creează din straturile de adâncime ale
litosferei .
Modificările din compoziţia troposferei şi hidrosferei, schimbările din
configuraţia uscatului au fost induse şi întreţinute la scări de timp
geologic de către factorii de comandă cosmici : radiaţia cosmică,
coliziuni cu meteoriţi, radiaţia solară, precum şi de factorii de
comandă antropici- emisiile de radicali, care sunt responsabile de
fotodisocierea catalitică a ozonului.
Mai ales in ultimul secol s-au produs modificări semnificative in
compoziţia troposferei si hidrosferei, ca si in structura si distribuţia
covorului vegetal, in structura climei si a biosferei, sub acţiunea
factorilor antropici, care au acţionat din interiorul ecosferei, cu
intensitate in continua creştere, odată cu dezvoltarea sistemului
socio-economic (SSE)
Organizarea ierarhicǎ a mediului

• După delimitarea spaţiului tridimensional în care se distribuie

componentele mediului fizic, chimic şi biologic, în marea lor
majoritate, este important să se precizeze câteva aspecte privind
modul de organizare a mediului :
• Programul Naţiunilor Unite pentru mediu (PNUE) a lansat, începând
din 1972, interpretarea clasică care definea mediul ca pe un
ansamblu de factori: apa, aerul, solul, flora şi fauna şi aşezările
umane, evident după o abordare sectorială a fiecărui factor de
mediu . Ca urmare a acestei abordări sectoriale în care
interacţiunea dintre factorii de mediu influenţează pe fiecare dintre
aceşti factori, au apărut o serie de discipline ecologice sau aşa zise
de mediu, cum ar fi : ecotehnologia, ecobiologia, ecologia forestieră
etc.
• Îmbogăţirea bazei teoretice a ecologiei cu elemente din teoria
sistemelor şi cibernetică a permis descoperirea organizării sistemice
a mediului, în plan metodologic, analiza sistemică, iar în plan
managerial, abordarea holistă (integrată) .
 Ecosistemele
• Aşadar, mediul este organizat în sisteme, iar
între aceste sisteme există relaţii ierarhice
specifice . Acest mod de înţelegere este
singura cale de a percepe şi fundamenta
dezvoltarea sistemului socio-economic, ca
parte integrantă a acestei ierarhii organizate
• Pin urmare, ecosistemele sunt unităţile
structurale şi funcţionale elementare ale
structurii organizatorice a mediului .
 Relaţiile dintre componentele
ecosistemelor

Între componentele biotice şi abiotice se

stabilesc relaţii multiple directe şi indirecte, iar
rezultatul acestor relaţii constă în particularităţile
structurale şi funcţionale ale componentelor, dar
şi ale sistemului – elemente ce determină o
anumită specificitate a schimburilor de materie şi
energie ale sistemelor de la diferite nivele de
organizare, începând cu nivelul ecosistemelor,
continuând cu complexele de ecosisteme
regionale, apoi complexele de ecosisteme
macroregionale şi terminând cu ecosfera
 Ecosistemele generează
capacitate de suport
După cum se vede, ierarhia sistemelor ecologice
integrează ierarhia sistemelor biologice, încât orice
sistem ecologic se compune dintr-un sistem biologic de
nivel suprapopulaţional şi ansamblul abiotic specific
spaţiului tridimensional pe care îl ocupă.
Datorită faptului că aceste sisteme ecologice, singure
sau organizate în complexe, se comportă ca structuri
disipative, adică evoluează în sensul creşterii gradului de
organizare (au comportament antientropic), ele devin
unităţi organizate ce constituie suportul vieţii, au o
dinamică specifică domenial, dar către stabilitate şi
armonie, generatoare a capacităţii de suport împotriva
presiunii factorilor de comandă
a Biosfera Toposfera
r
a
t
i 10
MEDIUL CA IERARHIE III.
3
m
p FUNCTIONALA
Complex macro-regional de ecosisteme

u
Complex Complex fizico-chimic 100mii km2
l mulţiregional mulţi-regional natural
u de ecosisteme şi transformat
i

10 II.
2
Complex regional de ecosisteme

Mai multe biocenoze Mediul bio-fizic

dintr-o regiune regional
natural şi transformat

500 km2
10
I.
Ecosistemul

Biocenoza Biotopul natural şi

transformat

Populaţia
specia
 Capacitatea productivă
Totodată, in plan fizic, rezulta capacitatea ecosistemelor şi
complexelor de ecosisteme de a acumula şi concentra energia şi a
produce, astfel, resurse regenerabile, adică capacitatea productivă .
Prin modul lor de funcţionare, sistemele ecologice, adică unităţile
structurale şi funcţionale ale mediului fizic, chimic şi biologic natural
şi antropizat, au un rol cheie în dinamica sistemului climatic.
Se impune precizarea că toate categoriile de sisteme ecologice nu
sunt numai nişte construcţii abstracte şi didactice, ci ele pot fi
identificate ca structuri fizice şi funcţionale ale mediului. Sigur că
graniţele unui ecosistem sau complex de ecosisteme nu se rezumă
la o linie, ci sunt zone de amplitudini variabile marcate de
discontinuităţi.
 Zonele de ecoton
Zonele de graniţă sau de tranziţie dintre sistemele
ecologice sunt numite zone de ecoton.
Ele reţin în mod obişnuit mai multe specii care îşi au
originea în biocenozele învecinate, dar şi specii
caracteristice numai acestor zone. Aici se manifestă
„efectul de graniţă”, care constă în faptul că numărul de
specii şi densităţile lor sunt mult mai mari in aceste zone,
decât în biocenozele pe care le delimitează.
Zonele de ecoton sunt, prin urmare, suport al unor
procese de interfaţă foarte active şi mult mai sensibile
faţă de acţiunea directă a factorilor de comandă
antropici.
 Domeniile de stabilitate
În aceste condiţii, organizarea ierarhică a mediului – fundament al
abordării holiste / integrate ne sugerează că domeniile de stabilitate
ale ecosistemelor se dezvoltă pe traiectorii care au ca principal
atractor, domeniile de stabilitate ale complexelor regionale de
ecosisteme, acestea la rândul lor se dezvoltă şi evoluează în
bazinele domeniilor de stabilitate specifice complexelor
macroregionale de ecosisteme, iar ale acestora în bazinul de
absorbţie al domeniului de stabilitate al ecosferei.

Rezultă, cu claritate, relaţia ierarhică şi dintre domeniile de

stabilitate ale sistemelor ecologice situate în cele patru nivele
ierarhice care alcătuiesc ierarhia ecologică (explicaţii pe fig. cu
Organizarea ierarhica a mediului).
Producţia de bunuri si servicii
Sistemele ecologice au comportamentul si particularităţile sistemelor
dinamice neliniare la care atât bazinul de absorbţie cat si atractorul
lor se modifica datorita influentei cumulate a factorilor de comanda.
Producţia lor de bunuri si servicii ca si capacitatea de suport sunt
dependente de dinamica componentelor constitutive si a modului lor
de a interacţiona.
Se poate concluziona prin urmare ca domeniul de stabilitate al unui
sistem ecologic constituie atractorul pentru traiectoriile posibile ale
subsistemelor componente.
De aceea, din noua perspectivă, dinamica sistemelor neliniare este
echivalentă cu procesul de dezvoltare, iar distincţia este clară între
cele două etape cuplate ale dezvoltării, pe de o parte în sensul
creşterii sistemelor, reprezentată de succesiunea ecologică în cazul
ecosistemelor naturale şi seminaturale şi de creşterea economică în
cazul sistemelor socio-economice, iar pe de altă parte în sensul
evoluţiei acestora.
 Eficientizarea managementului

În acest sens, acţiunile factorului antropic de comandă nu poate să nu ţină

seama de necesitatea eficientizării managementului capitalului natural şi
sistemului socio-economic, pornind de la următoarele aspecte:
• Dezvoltarea este un proces care presupune modificări în plan structural şi
funcţional, comun tuturor sistemelor ecologice din ierarhia numită mediu;
• Creşterea sistemelor, caracterizată preponderent prin parametrii cantitativi,
care exprimă productivitatea şi / sau complexitatea de produse sau resurse,
ca şi evoluţia, caracterizată cu precădere prin parametrii calitativi, cum ar fi
diversitatea şi calitatea serviciilor, sunt etape obligatorii ale dezvoltării.
• Fluctuaţiile neperiodice, adică cele haotice din partea factorilor interni şi,
mai ales, externi, determină modificarea traiectoriei dezvoltării, după
destabilizarea ecosistemelor
• În condiţiile în care sistemele socio-economice au o dinamică controlată, în
continuă tranziţie, rezultă că devine fără perspectivă, o dezvoltare aflată sub
presiunea economiei de piaţă, a sistemelor umane orientate exclusiv pe
creştere economică.
 Consecinţe in plan managerial

De aceea, cei ce proiectează şi gestionează la scară naţională,

regională sau globală, trebuie:
• să reconsidere relaţia dintre creşterea economică şi dezvoltarea
durabilă,
• sa reconsidere accesul actual inechitabil la resursele capitalului
natural şi prin urmare, sa contracareze acest factor determinant,
care alimentează conflictul real între ţările în curs de dezvoltare şi
ţările dezvoltate şi, mai ales,
• să reconsidere problema atât de dificilă a recalibrării coordonatelor
economiei de piaţă, axată pe maximizarea profitului si sa găsească
soluţia sa încadreze termenul dezvoltare in conceptul „dezvoltare
socio-economica durabila”, acţionând astfel si pentru diminuarea
disparităţii si realizarea păcii sociale.
 Fluxul de energie

În forma cea mai concisă, energia se defineşte prin „capacitatea de a

efectua lucru mecanic” indiferent de forma în care poate exista: căldură,
lumină, electricitate, energia potenţială a combustibililor fosili, energia
magnetică, energia nucleară, energia apelor,etc.
Conversia energiei dintr-o formă în alta este guvernată de legile
termodinamicii:
• Prima lege se ocupă de aspecte cantitative ale fenomenului, arătând că la
orice transformare a unei forme de energie în altă formă, bilanţul este
perfect între cantitatea de energie transformată şi cea rezultată în urma
transformării.
• A doua lege reglementează aspecte calitative ale conversiei unei forme de
energie în altă formă, în sensul că în cursul fiecărei transformări,
schimbările calitative se produc totdeauna de la forma mai concentrată de
energie (adică forma cu un potenţial mai mare de a produce lucru mecanic
către forma mai diluată, calitativ inferioară).
 Entropia

A doua lege este cunoscută şi ca lege a entropiei.

Entropia este măsura dezordinii exprimată prin cantitatea de energie
neutilizabilă dintr-un sistem termodinamic închis.
Deci, chiar dacă, prin conversie energia nici nu se creează, nici
nu se distruge, din punct de vedere calitativ, o parte din
aceasta se degradează într-o formă de energie neutilizabilă
pentru sistemele respective.
Dacă dinamica particulară a Pământului, în primul miliard de
ani de transformare şi stabilizare, a asigurat componentele
structurale ale atmosferei, hidrosferei şi biosferei, Soarele a
asigurat permanent un flux cu densitate relativ constantă de
energie.
 Producţia primara bruta
În medie 0.25% din energia solară incidentă la suprafaţa uscatului şi Oceanului
Planetar şi 0.5% din energia solară absorbită de către producătorii primari este
concentrată în biomasa acestora.
În funcţie de performanţele lor în absorbţia şi concentrarea energiei solare de către
producătorii primari, s-au diferenţiat trei categorii de sisteme ecologice şi s-a
aproximat productivitatea primară brută în kcal / m2 / an (tab. 2.1).
Tabelul 2.1 Producţia primară brută a principalelor sisteme ecologice
Categorii de sisteme ecologice
Suprafaţa(106 km2) PPb Kcal/m2.an% din PPb a ecosferei
Oceanul planetar (zonele cu adâncime > 200 m)32 6 800 30
Deşertul şi tundra 40
Zonele de coastă (alţitudine < 200 m) 34 4000 32
Păşunile 42 Pădurile de conifere 10 Pădurile cu climat temperat 10 Apele şi pădurile
umede în zona temperată 5 Agrosistemele cu management tradiţional 10
Estuare, delte, recife 2 18000 38 Pădurile umede tropicale şi subtropicale 15
Agrosistemele intensive 4
 Eficienta in absorbţia si
concentrarea energiei solare
Cea mai mare parte a Oceanului Planetar şi zonele deşertice ale
uscatului care acoperă circa 75% din suprafaţa planetei, au cea mai
redusă eficienţă în absorbţia şi concentrarea energiei solare.
În oricare din aceste sisteme ecologice, fluxul de energie se asigură,
aşadar, cu cheltuieli importante de energie. Spre exemplu, sistemele
biologice convertesc in procesul de respiraţie cantităţi foarte mari
(peste 40%) din energia concentrată în procesul de biosinteză şi
aceste cheltuieli energetice cresc de la producătorii primari către
consumatorii de ordin superior.
Este foarte important de subliniat că speciile ierbivore şi carnivore
concentrează în biomasa lor numai circa 20-30% din energia
absorbită şi asimilată, restul fiind cheltuit pentru menţinerea gradului
de organizare şi reciclare a macro şi microelementelor.
 Ecosistemele naturale

Esenţial este faptul că sistemele ecologice în regim

natural au capacitatea de a produce resursele
biologice şi de a recicla materia primă necesară
productivităţii biologice, concentrând în trepte
energia solară. Acest proces complex prin care se
produc resurse regenerabile şi servicii (calitatea apei
şi aerului, controlul componentelor atmosferei şi al
climei, etc.), adică se asigură comportamentul
antientropic al întregii ierarhii de sisteme ecologice,
este un proces foarte costisitor energetic, susţinut
gratuit de către energia solară.
Performantele sistemului socio-
economic

La sistemele transformate şi controlate de către comunităţile umane

(agrosistemele, complexele zootehnice, piscicultură intensivă, etc.)
creşterea densităţii fluxurilor de energie solară concentrată se
realizează prin subsidii energetice considerabile obţinute de fapt din
stocurile de energie foarte concentrată care s-au constituit la scări
de timp specifice proceselor geologice.
Sistemele create de către populaţiile umane (ecosistemele urbane,
complexele industriale sau alte asemenea) sunt din punct de vedere
energetic sisteme parazitare, strict dependente de stocurile de
energie foarte concentrata şi de materiile prime extrase din
sistemele naturale.
 Concluzii
Constatările de mai sus trebuie să se constituie în coordonate
majore ale strategiilor şi planurilor de dezvoltare socio-
economică pe termen lung.
Productivitatea primară şi respectiv productivitatea secundară (adică
densitatea fluxului de energie concentrată) ale oricărui sistem
ecologic depind de stocul de micro şi macroelemente disponibile în
masa apei pentru sistemele acvatice sau în sol şi apa interstiţială
pentru sistemele terestre, pe de o parte, iar pe de altă parte de
viteza cu care stocul respectiv este reciclat de către componenta
biologică a sistemului.
În aceste condiţii, sistemele care dispun de stocuri relativ mici de
micro şi macroelemente, dar care au un sistem de reciclare foarte
dinamic realizează o productivitate mare de bunuri şi servicii. Pe
aceste baze, se recomanda ca terenurile degradate, practic inapte
altor folosinţe, sa fie ameliorate prin împăduriri.
 Resurse limitate
• În condiţiile în care, în orizontul de timp de 50 până la 100 ani, majoritatea
resurselor de materii prime „neregenerabile” ar putea să limiteze sever
producţia de bunuri şi servicii ale sistemului socio-economic, rezultă logic că
este impetuos necesar ca strategiile şi politicile de dezvoltare economică să
se concentreze pe proiectarea şi construcţia unui sistem productiv bazat pe
reciclarea „materiilor prime” similar cu modul celor mai productive sisteme
ecologice naturale, adică zonele de coastă ale Oceanului Planetar, pana la
cel mult 100 m in larg, pădurile, păşunile, lacurile şi agrosistemele cu
management tradiţional.
• Orice compus chimic sintetizat şi folosit ca produs final (detergenţi,
insecticide, erbicide, etc.) sau rezultat dintr-un proces tehnologic, odată
intrat într-unul din componentele ecosferei, este antrenat într-un proces
similar circuitelor biogeochimice ale elementelor, cu efecte toxice asupra
suporturilor de reciclare, simplificarea diversităţii biologice şi deteriorarea
patrimoniului genetic, inclusiv al populaţiilor umane.
• Aceste efecte se propagă şi se amplifică la scări de timp şi spaţiu, deoarece
efectul lor este cumulativ.
 Deteriorarea sistemelor
ecologice
• Scopul acestor demonstraţii este prevenirea deteriorării calităţii sistemelor
ecologice şi, implicit, a stării de sănătate a populaţiilor şi indivizilor, inclusiv a
indivizilor şi populaţiilor umane prin regândirea managementului sistemelor
transformate, create şi/sau controlate de către specia umană, astfel încât să nu
se mai ignore fenomenele periculoase cum sunt: acumularea, concentrarea sau
transferul la distanţă ale elementelor cu grad mare de risc pentru mediu şi, în
primul rând, pentru componenta acestuia – biosfera.
• Statisticile din ultimii ani indică faptul că peste 100 000 de compuşi chimici (pesticide,
materiale plastice, medicamente, aditivi şi conservanţi alimentari, coloranţi,
îngrăşăminte, etc.) se utilizează zilnic, iar între aceştia, peste 7 000 sunt produşi şi
comercializaţi ca bunuri de larg consum (Novotug, 95).
• Mai grav este faptul că pentru mai mult de 80% din aceste produse nu există date
privind efectele toxice potenţiale ale lor.
• La fel, cele mai multe dintre deşeurile rezultate în procesele tehnologice din ţările
industrializate provin din industria chimică şi petrochimică. Acestea s-au acumulat în
cantităţi atât de mari încât, faptul că efectele lor nu sunt imediate asupra indivizilor,
nu mai poate fi un argument salvator, deoarece masa lor foarte mare acumulată în
interiorul sistemelor socio-economice produce deja efecte; de aceea sunt deja
cunoscute tentative de a se exporta deşeuri şi efecte nocive, ba chiar de a se
depozita în sistemele naturale.
 Sistem informaţional performant
• Se impune, deci, ca pornind de la aceste considerente privind efectele
potenţiale, la distanţă şi cumulate ale diferitelor clase de substanţe chimice,
să se efectueze evaluări integrate de ecotoxicologie privind structura şi
proprietăţile fizico-chimice, destinaţia şi modul de păstrare şi depozitare,
mecanismele de reciclare şi gradul de toxicitate al compuşilor la nivel
macromolecular şi celular, fenomene de biotransformare, bioacumulare şi
bioconcentrare şi efectele lor asupra structurii genetice a populaţiilor.
• Acest lucru se poate realiza numai printr-un sistem informaţional care să
includă toate aceste cunoştinţe, la care să aibă acces toate statele, în
primul rând producătorii şi apoi utilizatorii (importatorii) spre a se evita pe
viitor, ca din ignoranţă sau corupţie sau rea credinţă, să se afecteze, uneori
ireversibil, ecosistemele terestre sau acvatice.
• Un alt fenomen, dependent de fluxul de energie incidentă la suprafaţa
uscatului sau a Oceanului Planetar, este circuitul hidrologic sau circuitul
apei în natură, care determină dinamica resurselor de apă şi productivitatea
ecosistemelor terestre şi acvatice.
 Transferul apei
• Transferul apei din Oceanul Planetar şi de la suprafaţa blocurilor
continentale în troposferă se realizează cu cheltuieli energetice (1/3
din energia solară incidentă), iar mecanismele care controlează
închiderea acestui circuit constituie suportul unor bunuri şi servicii
fundamentale: resurse de apă, resurse biologice, resurse
hidroenergetice, epurarea apelor, transport de masă în circuitele
biogeochimice, etc.
• Câteva consideraţii teoretice legate de circuitul apei în natură sunt
importante pentru înţelegerea anvergurii fenomenului şi a pericolului
pe care îl reprezintă perturbarea la scară regională şi globală a
acestuia, prin erori grave ale politicii şi programe de dezvoltare,
dar şi de managementul sistemelor socio-economice şi al
capitalului natural, cu implicaţii de limitare severă sau chiar
compromitere a ideii de dezvoltare durabilă:
 Circuitul apei

• Evaporarea este un proces complex, dependent de densitatea

fluxului de energie solară incidentă, care constă în transferul
maselor de apă de pe uscat şi Oceanul Planetar în troposferă
• Deşi proporţia de ocupare este de circa 30% pentru uscat şi 70%
pentru Oceanul Planetar, se estimează că aproximativ 85% din apa
transferată în troposferă provine din învelişul de apă al Planetei şi
numai aproximativ 15% din rezervele continentale, iar în schimb, se
redistribuie sub formă de precipitaţii 77% şi respectiv 23%
• Prin circulaţia de suprafaţă, uscatul transmite Oceanului Planetar
20% din precipitaţiile anuale de la nivelul său prin intermediul reţelei
hidrografice, iar restul de 80% reîncarcă pânzele freatice
 SSE
• Dezvoltarea sistemului socio-economic este dependentă de circuitul
apei în natură, căruia, din păcate, extrem de multe din activităţile
antropice i-au degradat mecanisme cheie, afectând, în primul rând,
productivitatea ecosistemelor din cuprinsul covorului vegetal, cu
efecte devastatoare precum deşertificarea.
• Activităţile din cadrul sistemului socio-economic, precum lucrările de
desecare, pentru extinderea suprafeţei agricole, îndiguirea zonelor
umede şi canalizarea reţelei hidrografice, arderea turbăriilor şi a
pădurilor pentru instalarea unor culturi intensive de palmieri de ulei
spre exemplu, compactarea şi destructurarea solului datorită
agrotehnicilor intensive şi, în primul rând, defrişarea pădurilor şi
suprapăşunatul, au diminuat semnificativ capacitatea de retenţie a
solurilor, crescând scurgerile de suprafaţă, fenomenele erozionale şi
reducând astfel componenta de reîncărcare a pânzelor de apă
freatică în efecte devastatoare, ca: viituri, inundaţii, secete, etc.
 SSE

Recent, din ce in ce mai des, sistemele socio-economice sunt

implicate intr-un proces de integrare regionala, macroregionala si,
foarte recent, odată cu globalizarea se tinde către constituirea
sistemului socio-economic global. De-a lungul timpului, in structura
sistemelor socio-economice au fost integrate sisteme antropizate,
prin substituirea componentelor care funcţionează in regim natural si
seminatural. In acest mod, dezvoltarea sistemelor socio-economice
s-a realizat cu acumularea unei imense datorii fata de mediu.
Ca urmare, deteriorarea capitalului natural este un proces real,
complex, de lunga durata si cu o evoluţie ascendenta, determinata
de forţele motrice ale dezvoltării sistemelor socio-economice.
Dispariţia ecosistemelor naturale
Aceasta se realizează prin mai multe cai :
• transformarea si substituirea sistemelor ecologice care funcţionează
in regim natural si seminatural cu o gama diversa de sisteme de
producţie controlate structural si funcţional de câtre comunităţile
umane ;
• absorbţia resurselor regenerabile si neregenerabile de materii prime
si energie prin fenomene severe de supraexploatare ;
• exploatarea intensiva a agrosistemelor si supraexploatarea
solurilor ;
• supraexploatarea si substituirea ecosistemelor forestiere ;
• supraexploatarea resurselor de apa si a resurselor ecosistemelor
acvatice.
Spre exemplu, daca la începutul sec XVIII suprafaţa împădurita a
planetei reprezenta peste 50% din suprafaţa uscatului, la sfârşitul
deceniului al IX-lea al sec XX, pădurile mai acopereau mai puţin de
23%.
 Stabilitatea ecosistemelor
Încă de la fundamentarea conceptului de ecosistem (Tausley,
1935), pentru a se accentua unitatea dintre biotop şi biocenoză, s-a
considerat necesar să se reia ideea mai veche de „echilibrul naturii”
. Pornind, însă, de la faptul că un ecosistem are un comportament
complex, evident noţiunile de echilibru şi stabilitate au o semnificaţie
mult mai largă.
Cercetările recente asupra stabilităţii ecosistemelor şi a
comportamentului acestora la acţiunea factorilor perturbatori au
evidenţiat câteva aspecte semnificative:
• Viteza cu care variabilele de stare se reîntorc la condiţiile de
echilibru după acţiunea unor factori perturbatori defineşte
rezilienţa. Cu cât viteza de revenire la condiţiile de echilibru
este mai mare, cu atât rezilienţa ecosistemului este mai mare,
adică acesta este mai stabil.
 Stabilitatea ecosistemelor
• Capacitatea de conservare a unui sistem economic faţă de
acţiunea factorilor de presiune îi defineşte persistenţa. Sigur
că sistemele sunt cu atât mai stabile cu cât rămân mai mult
timp în stare de echilibru, atunci când se află sub acţiunea unor
factori externi.
• Gradul de modificare a variabilelor de stare sau amploarea
modificărilor sub acţiunea factorilor perturbatori definesc
rezistenţa sistemului ecologic şi rezultă logic, faptul că
sistemele rezistente sunt considerate mai stabile.
• Frecvenţa cu care variabilele de stare se modifică şi, prin
urmare, sistemul este scos din echilibru, defineşte gradul de
variabilitate, iar ecosistemele care au fost scoase mai rar din
starea de echilibru, se consideră mai stabile.
Organizarea ierarhica a mediului

În aceste condiţii, organizarea ierarhică a mediului – fundament al

abordării holiste / integrate, ne sugerează că domeniile de stabilitate
ale ecosistemelor se dezvoltă pe traiectorii care au ca principal
atractor, domeniile de stabilitate ale complexelor regionale de
ecosisteme, acestea la rândul lor se dezvoltă şi evoluează în
bazinele domeniilor de stabilitate specifice complexelor
macroregionale de ecosisteme, iar ale acestora în bazinul de
absorbţie al domeniului de stabilitate al ecosferei.

Rezultă, cu claritate, relaţia ierarhică şi dintre domeniile de

stabilitate ale sistemelor ecologice situate în cele patru nivele
ierarhice care alcătuiesc ierarhia ecologică (vezi fig. cu
organizarea ierarhica a mediului).
 Domeniul de stabilitate
Sistemele ecologice au comportamentul si particularităţile sistemelor
dinamice neliniare la care atât bazinul de absorbţie cat si atractorul
lor se modifica datorita influentei cumulate a factorilor de comanda.
Producţia lor de bunuri si servicii ca si capacitatea de suport sunt
dependente de dinamica componentelor constitutive si a modului lor
de a interacţiona.
Se poate concluziona prin urmare ca domeniul de stabilitate al unui
sistem ecologic constituie atractorul pentru traiectoriile posibile ale
subsistemelor componente.
De aceea, din noua perspectivă, dinamica sistemelor nelineare este
echivalentă cu procesul de dezvoltare, iar distincţia este clară între
cele două etape cuplate ale dezvoltării, pe de o parte în sensul
creşterii sistemelor, reprezentată de succesiunea ecologică în cazul
ecosistemelor naturale şi seminaturale şi de creşterea economică în
cazul sistemelor socio-economice, iar pe de altă parte în sensul
evoluţiei acestora.
 Factorul antropic

În acest sens, acţiunile factorului antropic de comandă

nu poate să nu ţină seama de necesitatea eficientizării
managementului capitalului natural şi sistemului socio-
economic, pornind de la următoarele aspecte:
• Dezvoltarea este un proces care presupune modificări în
plan structural şi funcţional, comun tuturor sistemelor
ecologice din ierarhia numită mediu
• Creşterea sistemelor, caracterizată preponderent prin
parametrii cantitativi, care exprimă productivitatea şi /
sau complexitatea de produse sau resurse, ca şi
evoluţia, caracterizată cu precădere prin parametrii
calitativi, cum ar fi diversitatea şi calitatea serviciilor, sunt
etape obligatorii ale dezvoltării
 Destabilizarea ecosistemelor
Fluctuaţiile neperiodice, adică cele haotice din partea factorilor interni şi, mai
ales, externi, determină modificarea traiectoriei dezvoltării, după
destabilizarea ecosistemelor
În condiţiile în care sistemele socio-economice au o dinamică controlată, în
continuă tranziţie, rezultă că devine fără perspectivă, o dezvoltare aflată sub
presiunea economiei de piaţă, a sistemelor umane orientate exclusiv pe
creştere economică.
De aceea, cei ce proiectează şi gestionează la scară naţională, regională
sau globală, trebuie:
• să reconsidere relaţia dintre creşterea economică şi dezvoltarea durabilă,
• sa reconsidere accesul actual inechitabil la resursele capitalului natural şi
prin urmare, sa contracareze acest factor determinant, care alimentează
conflictul real între ţările în curs de dezvoltare şi ţările dezvoltate şi, mai
ales,
• să reconsidere problema atât de dificilă a recalibrării coordonatelor
economiei de piaţă, axată pe maximizarea profitului si sa găsească soluţia
sa încadreze termenul dezvoltare in conceptul „dezvoltare socio-economica
durabila”.
 Fundamentarea managementului relaţiilor
sistemului socio - economic cu capitalul
natural
• Cercetările foarte recente au abordat problema capacităţii de suport a
ecosistemului, problemă solicitată atât de specialiştii în demografie cât şi de
cei în ecologia umană, spre a se putea estima pe baze ştiinţifice limitele
dezvoltării naturale şi ale creşterii demografice.
• Capacitatea de suport este o caracteristică a fiecărui sistem ecologic sau
categorie de ecosisteme, în funcţie de fazele lor de dezvoltare şi treapta
ierarhică în care se integrează. Ca urmare, capacitatea de suport este
expresia concretă a domeniului de stabilitate ce exprimă abilitatea
ecosistemului de a-şi modifica parametrii structurali şi funcţionali la influenţa
factorilor de comandă.
• Domeniul de stabilitate al unui ecosistem desemnează direcţia în care el se
dezvoltă, cu precizarea că procesul se desfăşoară la scări de timp foarte
mari, de peste 100 de ani şi că este reversibil, ori de câte ori asupra
sistemului se exercită un impact puternic din partea unor factori exteriori.
• Rezultă în acest context că noţiunea de „capacitate de suport” vizează de
fapt capacitatea de funcţionare a sistemelor mari, complexe şi dinamice,
aşa cum sunt sistemele ecologice.
 Capacitatea productiva
Totodată fiecărui sistem ecologic îi putem asocia în planul de
producţie de bunuri şi servicii o anumită capacitate productivă.
Această capacitate se exprimă concret în funcţie de fluctuaţiile
factorilor de comandă, adică de traiectoria pe care sistemele o
parcurg.
Analiza pe care o efectuăm are drept scop fundamentarea
necesităţii ca în proiectarea şi gestiunea tranziţiei socio-
economice ce se impune să se poată susţine cel puţin
următoarea paralelă de pragmatism managerial:
Creşterea sau succesiunea sistemelor ecologice în regim natural şi
dezvoltarea socio- economică dominată de creşterea economică în
sistemul socio- economic, pe de o parte,
Perfecţionarea sau evoluţia sistemelor ecologice şi dezvoltarea
socio- economică, care ar trebui să se concentreze pe eficientizarea
resurselor energetice, pe reciclarea în totalitate a materiilor prime,
pe folosirea extensivă a sistemelor informaţionale şi chiar,
redefinirea standardelor de calitate a vieţii.
 Armonizarea creşterii cu capacitatea
productivă şi de suport a sistemelor naturale

• Aşadar în orice sistem socio-economic, creşterea

este obligatoriu să fie recalibrată în sensul
armonizării ei cu capacitatea productivă şi de suport
a sistemelor naturale, ce asigură atât resursele
materiale şi energetice, cât şi o serie de servicii, de
care depinde sănătatea populaţiei umane.
• Pornind de la aceste considerente, se poate afirma că
dezvoltarea societăţii susţinută de creşterea economică
este sănătoasă, numai dacă această creştere se
transformă treptat pe măsură ce se ating limitele
capacităţii de suport şi productive ale capitalului natural,
printr-un proces de perfecţionare structurală şi
funcţională.
 Atenţie!

Procesul nu trebuie să presupună creşterea fluxurilor materiale şi

energetice dinspre sistemele naturale către sistemele socio-
economice şi nici să presupună acumularea de deşeuri în interiorul
sistemului socio- economic şi de noxe în troposferă şi hidrosferă.
Cel puţin în această etapă, când se constată numeroase agresiuni
asupra capitalului natural, managementul sistemului socio-
economic trebuie să presupună o alternanţă a creşterii economice
cu perfecţionarea structurală şi calitativă, care înseamnă
reconstrucţia ecologică a unor medii degradate, ce nu pot fi altfel
reabilitate. Prin acţiuni de reconstrucţie ecologică, se va putea
recupera, cel puţin parţial, datoria faţă de mediu a sistemului socio-
economic şi pe această bază, se vor crea premisele unei noi creşteri
Capitalul natural din perspectiva
economiei ecologice

S-a demonstrat faptul că suportul dezvoltării durabile a sistemului

socio - economic este capitalul natural şi biodiversitatea.
Practic, capitalul natural al unei ţări, regiuni sau al planetei în
general, se constituie din reţeaua sistemelor ecologice ce
funcţionează în regim natural şi seminatural şi din reţeaua
sistemelor antropizate, construite prin transformarea şi simplificarea
primelor două categorii. De aceea, resursele naturale regenerabile,
inclusiv apa şi solul şi neregenerabile la scări de timp la care se
proiectează dezvoltarea asigurată de componentele capitalului
natural, constituie factorul cheie al funcţiei de producţie a sistemului
economic şi suportul asa-zisei dezvoltării durabile.
CN cuprinde si specia umana
Continuând logica, capitalul natural devine parte integrantă a
diversităţii sistemelor ecologice şi biologice şi include pe lângă
componentele ce funcţionează în regim natural, specia umană,
împreună cu mediul ei.
Capitalul natural are , prin urmare, o anumită capacitate productivă
ce trebuie cunoscută de managerii activităţilor economice, spre a se
evita supraexploatarea, adică o anumită capacitate de suport –
parametru esenţial, necesar în procesul de dimensionare a presiunii
antropice, adică a societăţii umane, evitându-se degradarea
mediului.
Rezultă logic că, pentru a garanta dezvoltarea socio- economică
durabilă, este absolut necesar să se asigure conservarea unei
structuri diverse şi echilibrate a capitalului natural şi folosirea
resurselor şi serviciilor produse de aceasta, în limite
suportabile pentru componentele capitalului natural.
 Degradarea mediului
• Începând cu anii 1970, când s-au declanşat în cadrul Clubului de la Roma discuţiile
privind limitele creşterii, s-a pus pentru prima dată problema necesităţii modificării şi
transformării modelului de transformare economică.
• Au urmat o serie de teorii privind conceptul de creştere economică şi modul de
cuantificare a degradării mediului:
• Teoria economică generală interpretează capitalul natural fie ca pe un fond monetar
circulant, fie ca pe un stoc de mijloace tehnice existente la un moment dat, ce pot fi
reproduse şi diversificate spre a susţine un flux de bunuri şi servicii, necesar
dezvoltării. Interpretarea atât de largă a capitalului monetar în termeni monetari şi
fizici, a condus la concluzia conform căreia, capitalul natural ar fi o metaforă mai greu
de cuantificat şi de folosit, în proiectarea unui model de dezvoltare economică.
• Teoria economică neoclasică caracterizează sistemele economice fiind proiectate şi
dezvoltate pe principiul independenţei acestora faţă de mediu, în sensul că mediul nu
este un factor care să limiteze dezvoltarea sistemului socio- economic, pentru că
resursele sunt regenerabile şi se pot asigura la nesfârşit, iar deşeurile rezultate pot fi
absorbite fără restricţii. Teoria a fost repede combătută şi amendată chiar de
susţinătorii ei, după ce s-a constatat că deteriorarea mediului este o realitate, aflată
în relaţie directă cu dezvoltarea economică.
 Desprinderea de natura
Susţinătorii dezvoltării, au încercat să argumenteze că resursele furnizate
de către ecosistemele naturale pot fi treptat înlocuite cu cele produse de
către componentele mediului creat de om, pe baza progresului tehnologic,
adică lumea poate exista şi fără resurse naturale.
Altfel spus, o serie de teorii ce au avut darul de a încuraja dezvoltarea
economică bazată pe maximizarea profitului şi pe raportul cerere – ofertă,
au încercat să găsească argumente spre a susţine dezvoltarea cu orice
preţ, mergând chiar până la modalităţi de substituire a capitalului natural. Ei
au susţinut fie substituirea directă, atunci când o componentă a capitalului
creat poate asigura un serviciu echivalent cu cel furnizat de capitalul natural
sau una indirectă, definită generic „creştere eficientă prin progres
tehnologic”.
Cele două modalităţi nu au putut fi argumentate decât printr-o nouă
abordare – abordarea sistemică a mediului – care va putea demonstra că
mediul este o ierarhie a sistemelor simple sau grupate care se dezvoltă pe
baza unei ierarhii de stabilitate.
 Capitalul natural din perspectiva
ecologiei sistemice
Definirea capitalului natural prin prisma modului în care se percepe
mediul fizic, chimic şi biologic, ca reprezentând totalitatea sistemelor
ecologice naturale şi seminaturale, ne permit o nouă abordare asupra
managementului sistemelor ecologice.
Sistemele ecologice naturale sunt, în acest caz, interpretate ca sisteme care se
autoîntreţin şi asupra cărora influenţa antropică directă este absentă sau
foarte limitată (în general activităţi pentru satisfacerea nevoilor de ordinul 1
ale populaţiei locale, nevoi de cercetare şi, mai nou, ecoturism).
Sistemele ecologice seminaturale sunt reprezentate de către sisteme care, deşi
suportă influenţă antropică directă (în special exploatarea industrială a
resurselor regenerabile), îşi conservă trăsăturile structurale şi funcţionale,
prin care se autoîntreţin şi se dezvoltă.
Caracteristica de baza a sistemelor ecologice naturale si seminaturale
este ca productivitatea şi stabilitatea acestora nu necesită un aport
suplimentar de energie produsă în alte sisteme.
 Managementul
Este evident ca activităţile directe de exploatare a resurselor din
sistemele seminaturale, sau de control al unor factori de comandă,
reclamă un proces curent de management.
Aceste sisteme ecologice care funcţionează in regim seminatural,
sunt reprezentate de :
– Agrosistemele responsabile pentru producerea cerealelor, legumelor,
fructelor, plantelor tehnice şi furajelor
– Pădurile secundare sau plantaţiile forestiere pentru producţia de masă
lemnoasă
– Fermele zootehnice pentru producţia resurselor alimentare de origine
animală şi a materiei prime pentru industria pielăriei, fermele pentru
acvacultură, în general şi cele pentru piscicultură intensivă, în particular
– Lacurile de acumulare create pentru exploatarea potenţialului
hidroenergetic, sursă regenerabilă de apă şi exploatarea potenţialului
piscicol etc.
 Intervenţia antropică
• Intervenţia antropică este directă atât în fazele de creare a acestor
tipuri de sisteme ecologice prin îndepărtarea, practic, sau eliminarea
totală a componentelor ecosistemelor naturale şi afectarea unor
medii fizice şi chimice şi, mai ales, a mecanismelor bio - geo-
chimice începând cu fazele de însămânţare sau plantare,
ameliorarea speciilor, fertilizarea, combaterea dăunătorilor etc.
• Subliniem faptul că sistemele ecologice seminaturale produc
resurse şi servicii, prin concentrarea energiei radiante solare şi prin
maximizarea densităţii fluxului de energie. Spre exemplu, zonele
umede sunt sisteme ecologice cu poziţie intermediară, între
sistemele terestre şi acvatice şi se caracterizează prin capacitatea
lor de a epura apele de suprafaţă, datorită unor mecanisme cum ar
fi: periodic sau permanent solul este acoperit de specii hidrofite în
care se dezvoltă o faună specifică, capabilă să recicleze nutrienţii.
 Componenta CN extins
• Practic, capitalul natural ar fi deci compus din sisteme ecologice
naturale şi seminaturale şi din sisteme ecologice antropizate.
• Toate sistemele care compun capitalul natural conservă funcţia
productivă de resurse şi servicii bazată pe procesele ecologice
fundamentale. De aceea, fluxul de energie din energia solară
radiantă care este gratuită, ca şi reciclarea nutrienţilor –
mecanismul fundamental pentru întreţinerea circuitelor bio-
geo- chimice – sunt elemente definitorii ale structurii capitalul
natural.
• Totodată considerăm că menţinerea organizării spaţio- temporale, a
funcţiei productive, precum şi controlul dinamicii acestor sisteme
ecologice, se realizează numai dacă intervenţia directă şi
semnificativă a populaţiilor umane se asigură permanent şi
nevătămător adică nu deteriorează ecosistemele.
 Sisteme antropizate
Datorită dependenţei stricte de intervenţia directă şi
complexă a populaţiilor umane, asociată cu un flux de
energie auxiliară produsă în sistemele de conversie a
energiei, se poate susţine că aceste sisteme ecologice
au trăsături structurale şi funcţionale specifice sistemelor
antropizate şi, în consecinţă, le considerăm parte
integrantă şi în structura sistemelor socio - economice.
În fond, o treime din totalul agrosistemelor, de exemplu,
sunt structuri de producţie intensivă şi superintensivă,
care reclamă un aport energetic auxiliar foarte mare,
ajungând până la 10 kcal/m²/an. De aceea, astfel de
sisteme ecologice, sunt asimilate cu componentele
capitalului construit de către populaţiile umane.
 Sisteme antropizate
• În final, se considera această ultimă categorie de sisteme ecologice
ca reprezentând componente ale capitalul natural dominate şi
controlate de către populaţiile umane şi, prin urmare, spunem, că
aceste sisteme ecologice sunt subordonate din punct de vedere
structural şi funcţional, strategiilor de dezvoltare ale sistemului
socio- economic, demonstrând astfel, că ele sunt practic integrate în
sistemul socio- economic.
• Mai mult, considerăm că ponderea acestei categorii de sisteme
ecologice a crescut exponenţial în ultimul secol, odată cu creşterea
demografică şi a nevoilor de ordinul 1 ale membrilor societăţilor
umane, iar creşterea numerică a acestor sisteme, este rezultatul
unui proces de substituire a sistemelor naturale şi seminaturale.
• Nu excludem deci, posibilitatea substituirii, între anumite limite, a
unor componente ale capitalului natural, cu altele, în scopul creşterii
productivităţii, dar substituirea cu creşterea semnificativă a fluxului
de energie produsă în alte procese, nu este permisă.
 Comentarii
• Comentariile asupra problemei atât de controversate
privind, pe de o parte, posibilitatea şi oportunitatea
substituirii componentelor capitalului natural,
componente create de populaţiile umane, iar pe de altă
parte, cerinţa obligatorie de a garanta
complementaritatea, trebuie să conducă la concluzia că,
totdeauna, mersul normal este spre armonizarea
relaţiilor spaţiale şi a fluxurilor materiale şi energetice
dintre capitalul natural şi sistemul socio- economic.
• Reiterăm faptul că toate componentele în regim natural,
seminatural şi cele antropizate, sunt sisteme disipative,
care întreţin şi maximizează fluxurile de energie şi care
reciclează materia primă, producând resurse şi servicii.
 Comentarii
În acest fel, toate sistemele ecologice sunt dinamice la
scări mari de timp geologic şi se dezvoltă parcurgând
diferite faze de creştere, funcţie de care produc resurse
şi servicii.
Rezultă logic că la scări de timp ecologic şi geologic
(peste 100 000 de ani), toate resursele sunt
regenerabile.
Managementul sistemelor socio - economice se
fundamentează însă pe strategii emise pentru scări de
timp mult mai mici (5-15 ani), ori, în acest caz,
managementul lor, nu poate fi operabil in comparaţie cu
scările la care resursele sunt regenerabile.
 Reclasificarea resurselor
De aceea, în categoria resurselor regenerabile nu putem include
decât biomasa vegetală şi animală, majoritatea solurilor şi
rezervelor de apă şi parţial resursele minerale utilizabile ca
materiale de construcţii.
Minereurile şi combustibilii fosili (cărbune, petrol, gaze) au un timp
de înlocuire de ordinul sutelor de mii sau milioanelor de ani, fapt
care determină includerea lor în categoria resurselor
neregenerabile.
Din punct de vedere managerial, distincţia între resursele
regenerabile şi neregenerabile este extrem de importantă,
pentru că ea conduce la concluzia că resursele regenerabile au
nevoie de strategii de conservare a integrităţii funcţionale şi
productivităţii componentelor capitalului natural, menţinând
rata de exploatare sub, sau foarte aproape de, rata la care sunt
produse aceste resurse.
 Diversitatea CN
Pentru resursele neregenerabile însă, se impun strategii
flexibile care să implice măsuri de limitare a ratelor de
exploatare, de identificare a unor surse alternative şi în
mod special, măsuri tehnice de reciclare bio-geo-chimică
a produselor obţinute şi a reziduurilor.
Una dintre caracteristicile esenţiale ale capitalului
natural, care a fost neglijată aproape totdeauna, o
constituie diversitatea sa structurală şi funcţională.
Prezentarea problemelor până la această fază ne dă
posibilitatea să scoatem în evidenţă aspectele
structurale şi funcţionale ale sistemelor ecologice care
sunt de fapt, argumente în fundamentarea noului model
de dezvoltare socio- economică, dezvoltarea
sustenabilă.
 Heterogenitatea structurală şi
funcţională
• Dezvoltarea sustenabilă, prin urmare, nu presupune doar necesitatea de a
menţine capitalul natural ca pondere deasupra unui nivel critic, ci presupune
mai ales nevoia ca acesta să conserve nivelul maxim de heterogenitate
structurală şi funcţională de care vor depinde, de fapt, oportunităţile de
dezvoltare pe termen lung.
• Ca urmare, problema conservării diversităţii biologice şi ecologice nu
este o problemă colaterală care să reprezinte doar o tară pentru
factorul de decizie politică, ci este însăşi problema conservării
capitalului natural ca suport al dezvoltării şi garanţie a durabilităţii.
• Ultimele 3-4 decenii ale secolului trecut, ca si primii 15 ani din mileniul III au
fost marcate într-o măsură incomparabilă cu oricare altă perioadă din istoria
omenirii, de procesul evident de deteriorare a mediului perceptibil, prin
efectele toxice, deseori letale, ale produşilor secundari şi finali rezultaţi din
procesele sistemelor socio - economice. Aceşti produşi s-au acumulat şi
concentrat în compartimentele majore ale mediului (troposferă, litosferă,
hidrosferă) şi au afectat ierarhia taxonomică a biosferei, odată cu
degradarea mediului abiotic.
 Diversitatea sistemelor
ecologice şi biologice

• Reacţiile faţă de tendinţele de degradare a mediului prin activităţi

antropice vătămătoare s-a diversificat pe măsură ce efectele au fost
percepute, evaluate şi corelate cu o serie de activităţi umane
concrete.
• Ca urmare, s-au proiectat şi diversificat acţiuni de delimitare a
efectelor poluării şi foarte recent, de scădere şi prevenire a poluării.
• Faţă de tendinţa de creştere alarmantă a procesului de eliminare a
speciilor de plante şi animale, fenomen ce generează îngustarea
îngrijorătoare a biodiversităţii, s-a răspuns cu precădere prin acţiuni
de identificare a speciilor vulnerabile şi a celor pe cale de dispariţie
şi prin elaborarea unor programe speciale de protecţie a acestora.
• Totodată, pentru habitatele periclitate, s-a răspuns cu acţiuni de
reconstrucţie ecologică, evitând astfel şi procesul de eliminare.
 Agresiunea SSE
Procesul real de eroziune a diversităţii biologice ca urmare a
agresiunilor sistemului socio- economic, nu a putut fi stopat prin
abordări sectoriale de protecţie a unor specii sau reconstrucţia unor
habitate periclitate. De aceea, organisme precum U.E. sau O.N.U. s-
au văzut nevoite să adopte convenţii regionale sau globale pentru
protecţia biodiversităţii.
Semnificaţia restrânsă a conceptului de biodiversitate a putut fi
menţinută de către apologeţii „dezvoltării cu orice preţ” până la
începutul acestui mileniu, respectiv după conferinţa de la Rio de
Janeiro(1992).
Concluziile conferinţei au impus adoptarea „Convenţiei pentru
conservarea biodiversităţii”, care, deşi adoptată, semnată şi
ratificată de toate statele semnatare, este foarte greu de
operaţionalizat de la ţară la ţară, înainte de a aborda şi comenta
coordonatele şi restricţiile ce rezultă din aplicarea convenţiei.
 Sensurile biodiversitătii
• Se impun două precizări ce ne ajută să facem distincţie între
biodiversitate în sens larg şi cea în sens restrâns, promovată de cei
ce susţin „dezvoltarea cu orice preţ”:
• Mult timp acest concept a desemnat numai bogăţia de specii fără să
ia în calcul diversitatea unităţilor structurale şi funcţionale constituite
de mediul abiotic ;
• Sistemele socio- economice ce includ o mare diversitate a
capitalului social, cultural şi patrimonial, nu erau luate în calcul
atunci când se discuta despre biodiversitate.
• Rezultă că putem afirma următoarele:
• În fond, sensul larg al conceptului de biodiversitate include
totalitatea unităţilor organizate ce constituie capitalul natural,
specia umană şi totalitatea capitalului creat de acesta.
• În aceste condiţii, diversitatea sistemelor ecologice şi biologice
ar fi mai potrivit ca termen pentru conceptul de biodiversitate în
sens larg
 Planurile conservării
biodiversitătii
Diversitatea trebuie analizată şi cuantificată cel puţin
pe patru planuri distincte:
– al speciei şi ierarhiei de specii;
– al fiecărui nivel de dezvoltare pe linie ierarhică;
– al fiecărui sistem cu organizare supraindividuală;
– al fiecărei structuri genetice.
Aşadar conservarea biodiversităţii trebuie proiectată şi
realizată pe bază de strategii, programe şi metode ce
urmăresc pe de o parte folosirea durabilă, adică în
limitele capacităţii de suport a componentelor capitalului
natural, iar pe de altă parte, managementul dezvoltării
sistemului socio- economic, adică a capitalului creat de
populaţiile umane, asa incat sa se evite deteriorarea CN
 Dimensiunile biodiversitătii

În consecinţă, diversitatea sistemelor biologice şi ecologice se

impune să fie analizată în următoarele dimensiuni:
• Diversitatea ca suport al vieţii;
• Diversitatea sistemelor biologice în cadrul ierarhiei speciilor;
• Diversitatea structurii genetice a populaţiei şi speciilor, inclusiv
a speciei Homo sapiens;
• Diversitatea etno- culturală a sistemelor socio- economice.
Extinderea şi operaţionalizarea conceptului de biodiversitate a fost
necesară datorită numeroaselor tentative de îngustare a diferitelor
forme ale biodiversităţii, spre a se argumenta noi tehnici de
degradare a ecosistemelor.
 Argumente speculative
Abordarea biodiversităţii conform planurilor prezentate mai sus a generat numeroase
dezbateri controversate, organizate cu precădere de către organisme internaţionale
de profil: FAO, UNESCO, Consiliul Europei, dezbateri în care s-au angajat, pe de o
parte experţi guvernamentali, iar pe de altă parte, reprezentanţi ai cercetării ştiinţifice
şi ai organismelor internaţionale de finanţare.
În urma acestor dezbateri, deşi s-a semnat „Convenţia privind conservarea
biodiversităţii”, aplicarea ei contravine programelor economice regionale şi globale.
Experţii guvernamentali şi ai organismelor financiare importante, au şi astăzi
tendinţa de a interpreta restrictiv biodiversitatea , argumentând că afectarea
mediului este un proces normal al dezvoltării tehnologice, iar rezolvarea este
posibilă prin noi dezvoltări.
Trebuie precizat că întâlnirea de la Johanesburg din 2002 este o dovadă că factorii
de decizie politică au înţeles să renunţe la argumente speculative şi s-au văzut
obligaţi să adopte cel puţin formal măsuri clare de prevenire a degradării mediului.
Factorii de decizie politică, ca şi managerii, au fost obligaţi să recunoască faptul că
important pentru dezvoltarea pe termen lung este crearea condiţiilor necesare
dezvoltării durabile şi, implicit, a conservării biodiversităţii.
 Ecosistemele si mediul lor
Recunoaşterea largă a acestei necesităţi a fost argumentată cel puţin prin
argumentele următoare:
– Efortul pentru conservarea biodiversităţii nu se poate concentra numai asupra
sistemelor ecologice, pe motiv că acestea ar integra aproape toate speciile,
dintre care marea majoritate sunt necunoscute;
– Se impune conservarea în aceeaşi măsură şi a habitatelor ce asigură procesele
complexe ecologic- fundamentale şi în mod firesc, evitarea eliminării unor specii.
Din totalul de aproximativ 50.000.000 de specii existente pe Terra, mai mult
de 90% sunt specii de nevertebrate (ciuperci, bacterii), nestudiate încă, a
căror salvare nu ar fi necesară, întrucât contribuţiile lor la funcţionarea
sistemelor ecologice nu au fost încă cuantificate.
Conservarea sau menţinerea integrităţii structural - funcţionale în cadrul
domeniului de stabilitate al unui sistem ecologic natural sau seminatural dat,
implică în aceeaşi măsură, menţinerea cursului dinamicii compartimentelor
abiotice şi a dinamicii cursului compartimentelor biotice, dar şi a
interacţiunilor dintre ele.
Astfel, se introduce termenul de interconectivitate, care reprezintă
necesitatea intercomunicării permanente a componentelor, în sensul de
suport al vieţii, una pentru cealaltă.
 Comentariu
Atunci când se analizează dezvoltarea fiecărui sistem ecologic ca
proces complex de lungă durată, tendinţa generală este de a
asigura mecanismele prin care numărul de specii sau populaţii să
crească, fără a se lua în calcul necesitatea ca in cadrul acestora, să
intervină specializări şi interacţiuni, capabile să crească serviciile de
mediu, cum ar fi maximizarea fluxului de energie, reciclarea
nutrienţilor, mecanismele de reglaj, de echilibru şi stabilitate etc.
Rezultatul unui asemenea proces apare deci, în extinderea la scară
spaţială a domeniului de stabilitate, iar analiza la scară de timp
specifică sistemelor mari, ar fi obligatorie.
Deci, în nici un caz, nu se poate vorbi de existenţa unor specii
nefolositoare în cadrul unui model complex, ci în diferite faze de
creştere, funcţionarea ecosistemului se sprijină succesiv pe unele
sau altele dintre speciile cuprinse în ierarhia taxonomică.
Prin urmare, chiar dacă în acelaşi timp, nu sunt la fel de importante
toate elementele componente la scară spaţio - temporală la care se
analizează ecosistemul, fiecare specie are rolul său distinct.
 Interconectivitatea
Rezultă logic că pentru conservarea structurii ecologice la scara
complexelor naţionale şi macroregionale, este necesar să se ia în
calcul menţinerea unui mozaic de sisteme naturale şi seminaturale,
care să includă toate tipurile de ecosisteme şi să conserve cel puţin
jumătate din suprafaţa acestora. Conservarea sistemelor ecologice
implică aşadar, interconectivitatea acestora, care se asigură prin
coridoare naturale sau, acolo unde nu există, se impune
reconstrucţia tehnologică si ecologica a unor astfel de coridoare.
Conectivitatea sistemelor naturale şi seminaturale este o condiţie
esenţială pentru dispersia speciilor în cadrul arealului lor, pentru
translaţia acestora, pentru direcţiile noilor gradienţi modificaţi
datorită schimbărilor climatice, considerarea elementelor subliniate
trebuind să se facă de fapt prin politici şi strategii operaţionale, la
nivelul statelor sau uniunilor de state.
 Consiliul Europei
Consiliul Europei a stabilit că la nivelul Europei este necesar să se
înfiinţeze o reţea europeană de sisteme ecologice interconectate
prin programe de management, care să cuprindă conservarea
sistemelor naturale şi seminaturale specifice diferitelor lor regiuni
europene, reconstrucţia unor habitate periclitate, reabilitarea unor
ecosisteme şi reconectarea lor, precum şi programe speciale de
management durabil al sistemelor antropizate.
Toate acestea sunt necesare întrucât diversitatea sistemelor
biologice este deţinătoare de fapt, a unui uriaş fond genetic (a unei
imense bănci de informaţii genetice), fond ce asigură pe de o parte,
procesul natural al dinamicii speciilor, iar pe de altă parte, informaţii
pentru cercetarea tehnologică privind dinamica corectă a sistemelor
antropizate şi corectarea traiectoriilor acestora, imitând natura.
 Dezvoltarea bioindustrială
Foarte recent s-a impus termenul de dezvoltare bioindustrială, în
sensul evitării tendinţelor nocive generate de ideea că omul
stăpâneşte natura. Se recunoaşte astfel că factorul antropic, chiar
dacă este subsistemul de comandă, este parte integrantă a
ecosistemului, ca orice alta componenta a biodiversităţii.
Mai mult, în ultimul deceniu, s-a impus ideea creării unei
complementarităţi între industriile performante din ţările dezvoltate şi
diversitatea resurselor genetice din ţările subdezvoltate, în sensul că
prin „Convenţia pentru conservarea biodiversităţii” se obligă statele
dezvoltate să întoarcă cel puţin 20-25% profiturile obţinute prin
exploatarea patrimoniului genetic, in ţările subdezvoltate.
Aceste resurse financiare ar avea rolul de a finanţa creşterea
suprafeţelor aşa numitelor „arii protejate”, adică tocmai conservarea
acestui patrimoniu genetic inestimabil, principal suport al vieţii pe
planetă, cel puţin peste un prag critic.