1.1. Ce studiază economia industrială?

Economia industrială studiază comportamentul firmelor, comportamentul industriilor şi

funcţionarea pieţelor. Ea este o aplicaţie a teoriei microeconomice asupra analizei firmei, industriei şi
pieţelor. Termenul de economie industrială este adesea considerat sinonim cu cel de organizare industrială.
Există însă cercetători (Ferguson şi Ferguson, 1994, Carlsson, 1989) care consideră că economia industrială
are o sferă mai largă de cuprindere, incluzând alături de organizarea industrială şidinamica industrială.
Începutul economiei industriale moderne este plasat în deceniul trei al secolului trecut, perioadă în care a
început conturarea paradigmei „structură comportament performanţă”:
a) conditi de baza: costuri, cerere, tehnologie
b) Structura pietei: concentrarea pietei,barierele la intrare, diferentierea produselor integrarea
verticala, integrarea orizontala
c) Comportament: obiective de afaceri, strategii de afaceri, practici concurentiale
d) Performanta: eficienta, profitabilitate, progres tehnologic, crestere.
Şcoala de la Harvard, asociată cu numele lui J.S. Bain şi a lui E. Mason, s-a dezvoltat în linia deschisă de
această paradigmă, remarcându-se prin numeroase studii empirice legate în principal de structura pieţelor
(barierele la intrare, oligopolul puternic, strategiile competitive, economiile de scară, costurile de tranzacţie,
cazurile antitrust).
Şcoala de la Chicago, a cărei tradiţie începe cu Aaron Director şi George Stigler, diferă de cea de la
Harvard sub mai multe aspecte. Această şcoală a încercat să utilizeze teoria tradiţională a mecanismulu
preţurilor pentru a critica şi infirma/contrazice, dacă era cazul, ipotezele şi argumentele avansate de şcoala de
la Harvard, mai ales în ceea ce priveşte acele elemente cu impact asupra politicilor industriale (această şcoală
îşi exprima rezervele asupra intervenţiei puterii publice în domeniul industrial).
Şcoala Austriacă, a treia şcoală care a marcat dezvoltarea economiei industriale, este cea legată de numele
lui C. Menger, L. von Mises şi von Hayek. Conform acesteia, concurenţa este un proces complex, care nu
poate fi analizat prin modele economice statice. Profitul este un un aspect esenţial al concurenţei, car
semnalează antreprenorilor direcţia de alocare a resurselor. El nu este un indicator al puterii de monopol.
Această şcoală pledează pentru o intervenţie minimală sau nulă a statului asupra pieţelor.

1.2. Firma: perspectiva neoclasică

Din punct de vedere al teoriei neoclasice, firma este unitatea economică fundamentală în care se realizează
producţia. Funcţia fundamentală a firmei este transformarea factorilor de producţie în bunuri şi servicii
destinate pieţei. În cadrul perfect al echilibrului general, nu există firme în adevăratul sens al termenului, ci
funcţii de producţie.Aşa se explică de ce neoclasicii studiază firma prin prisma teoriei preţurilor şi a alocării
resurselor.

1.3. Economia firmei

1.3.1. De ce există firmele?

În realitate, instituţii ca firmele, partidele politice sau sindicatele există sub forma unor structuri
instituţionale de complexităţi diferite, iar existenţa lor trebuie să poată fi explicată ca o formă de răspuns a
indivizilor la problema rarităţii resurselor.
Incertitudinea comportamentală (Williamson, 1998) apare atunci când părţile sunt într-o relaţie de
dependenţă şi când îşi ascund în mod conştient informaţii. Ea determină două tipuri de comportament
oportunist: cel ex-ante, concretizat în selecţia adversă, şi cel ex-post, concretizat în hazardul moral.
Costurile de tranzacţie sintetizate de Coase (1988) prin sintagma „costul utilizării mecanismului
preţurilor” includ: „să descoperi cu cine vrei să tranzacţionezi, să informezi persoana că cineva doreşte să
tranzacţioneze şi în ce termeni, să derulezi negocierile care conduc la înţelegere, să redactezi contractul, să
realizezi inspecţia necesară pentru a fi sigur că termenii contractului sunt observaţi e.t.c.”.
Dreptul de proprietate este definit în sensul general ca „un drept socialmente recunoscut de a alege
utilizările unui bun economic”, iar dreptul de proprietate privat este „dreptul atribuit unui individ specificat,
alienabil prin schimb contra unor drepturi similare asupra altor bunuri”.
1.3.2. Teorii ale firmei: privire de ansamblu

♦ Perspectiva tehnologică Această perspectivă are drept scop definirea taliei (dimensiunii) unei întreprinderi.
Economiile de scară încurajază gruparea în cadrul firmei a diferitelor activităţi, în timp ce creşterea costurilor,
dincolo de un anumit nivel al producţiei, limitează creşterea în dimensiuni a firmei. Prin urmare, unul dintre
determinanţii principali ai dimensiunii unei întreprinderi este gradul în care aceasta este capabilă să
exploateze economiile de scară.
♦ Economia costurilor de tranzacţie Economia costurilor de tranzacţie susţine că „instituţiile economice ale
capitalismului au ca principal scop şi rezultat economisirea costurilor de tranzacţie”. Costurile de tranzacţie
sunt „costurile comparate de planificare, de adaptare şi de urmările a transferului de drepturi asociate
sarcinilor în cadrul aranjamentelor organizaţionale alternative”. Tranzacţia este înţeleasă drept transferul
drepturilor de utilizare asupra bunurilor şi serviciilor între unităţi tehnologic separabile. Principalele
caracteristici ale tranzactiei sunt:specificitatea activelor, incertitudinea comportamentala, frecventa.
Potrivit lui Williamson există trei mecansime alternative de guvernare: piaţa, firma şi forma hibridă.
Fiecare formă generică de guvernare este definită printr-un ansamblu de atribute care se sprijină reciproc.
I. Fiecare formă de guvernare este sprijinită de legi contractuale diferite:
a) Contractul clasic: părţile sunt independente, identitatea lor nu contează, continuarea contractului nu aduce
nici o valoare, iar contractul este supus unor reguli stricte, bine precizate, eventualele litigii fiind rezolvate de
tribunal. Nu există relaţii de dependenţă între ofertanţi şi cumpărători, tranzacţiile sunt monetizate la nivel
maxim,Acest tip de contract este potrivit tranzacţiilor prin PIAŢĂ.
b) Contractul neoclasic şi doctrina justificării, care degrevează părţile de o întărire strictă, se aplică acelor
contracte în care părţile unei tranzacţii îşi menţin autonomia, dar sunt dependente bilateral într-un grad relativ
însemnat. Identitatea părţilor este importantă, iar contractul îmbracă forma unui „contract cadru”, ce permite
adaptări în faţa unor perturbaţii neprevăzute. Dacă intervin perturbaţii majore, se poate ajunge la tribunal, ceea
ce presupune costuri foarte mari şi face acest tip de contract ineficient.Contractul neoclasic este caracteristic
FORMEI HIBRIDE.
c) Contractul personalizat (forbearance): contract juridic intern, prin care procesul de adaptare se realizează
prin intermediul autorităţii; litigiile sunt rezolvate în sânul aceleiaşi organizaţii şi nu prin intermediari.
Contractarea în interiorul firmei nu mai este clasică, ci „relaţională”, în sensul că au loc schimburi continue,
implicite, informale. Indivizii cooperează între ei prin aceste schimburi pentru că ei percep cooperarea ca fiind
în interesul lor pe termen lung şi pentru că ajung să capete încredere în instituţia „firmă”. Este specific
IERARHIEI.
II. Alte elemente de diferenţiere între formele de guvernare sunt adaptarea şi instrumentele de incitaţie şi
control. Adaptarea poate îmbrăca două forme: autonomă (A) şi coordonată (C).
În cazul pieţei, adaptarea este una autonomă, se realizează prin intermediul mecanismului preţurilor
(este acea adaptare neoclasică, walrasiană). Coordonarea autonomă poate însă să eşueze deoarece părţile
autonome reacţionează diferit la semnale, chiar dacă îşi doresc atingerea în timp a unui răspuns compatibil. O
explicaţie este cea a aşteptărilor nonconvergente.
În cazul ierarhiei, adaptarea este coordonată, este acel tip de cooperare între indivizi conştientă,
deliberată, cu un scop determinat, care se realizează prin organizaţii formale (ierarhia fiind principala
organizaţie). Adaptarea coordonată are însă un cost: responsabilitatea diviziilor din interiorul unei firme
pentru câştig sau pierdere este greu de determinat.
În cazul formei hibride (forme contractuale pe termen lung, comerţ reciproc, reglementare, franciză),
contractul este mai elastic decât cel clasic, dar mai „legal” decât cel personalizat.Ea păstrează autonomia
proprietarilor, ceea ce oferă incitaţii puternice şi favorizează adaptarea de tip A. Pentru că apare dependenţa
bilaterală, pe termen lung (t.l.) forma hibridă este sprijinită prin adăugarea de mijloace de protecţie şi de
aparat administrativ (de ex, relevarea informaţiei, mecanisme de administrare a disputelor).
♦ Teoria drepturilor de proprietate Teoria drepturilor de proprietate consideră că tranzacţia înseamnă un
schimb de drepturi de proprietate asupra unor bunuri. Conform lui Alchian (1987), existenţa drepturilor de
proprietate garantate şi alienabile asupra produselor şi resurselor productive ar fi condiţia funcţionării unei
economii descentralizate şi coordonării activităţilor productive specializate. Principala funcţie a drepturilor de
proprietate, mai ales a celor private, este de a furniza indivizilor incitaţia de a crea, conserva şi valoriza
activele (de a-şi valorifica eficient activele). Sistemul drepturilor de proprietate este unul complex, în sensul
că diferitele atribute ale proprietăţii pot fi deţinute simultan de indivizi diferiţi: drepturile de proprietate sunt
partiţionabile, separabile şi alienabile. De exemplu, proprietarul unui apartament are dreptul de a-l utiliza, de
a-l închiria şi de a-l vinde.
♦ Teoria contractelor incomplete Economia costurilor de tranzacţie şi teoria drepturilor de proprietate oferă
o perspectivă contractuală asupra firmei şi sunt completate de teoria contractelor incomplete. Tirole
defineşte un contract complet ca „un contract în care variabilele adecvate (transferul, schimbul ş.a.) depind de
un ansamblu de variabile verificabile”. Din perspectiva acestei teorii, firma corespunde unor relaţii bilaterale
administrate prin contracte incomplete, contracte care stipulează o relaţie ierarhică sau o gestiune unificată. În
teoria contractelor incomplete se ajunge la integrare numai dacă investiţia este asimetrică prin prisma
costurilor şi rezultatelor aferente părţilor. Prin urmare parametrii modelului influenţează natura relaţiei dintre
părţi. În plus, autoritatea va fi conferită agentului care are cel mai mare randament net din investiţie.
♦ Firma evoluţionistă Punctul de plecare al acestei abordări este respingerea celor două perspective: firma ca
funcţie de producţie şi firma ca nod de contracte. Firma este definită ca un ansamblu de competenţe esenţiale,
fundamentale – prin competenţe fundamentale înţelegându-se un ansamblu integrat de cunoştiinţe şi
tehnologii – datorită capacităţii sale de învăţare şi rutinelor, obişnuinţelor, netransferabile. Firma este „un
subiect evolutiv”, al cărui comportament se construieşte prin învăţare, după procedeul încercărilor şi
greşelilor. De aceea rutina joacă un rol central în cadrul acestei teorii. Evoluţionismul recunoaşte firmei şi
întreprinzătorului funcţia de inovare,funcţia de achiziţie şi exploatare a informaţiilor şi funcţia de
organizare şi coordonare a producţiei.