Introducere in

PSIHOLOGIE
Wikipedia consemneaza:
Psihologia (din limba greacă: ψυχή psyché = suflet, λόγος logos = știință) este
știința care studiază comportamentul uman, inclusiv funcțiile și procesele
mentale ca inteligența, memoria, percepția, precum și experiențele interioare
și subiective cum sunt sentimentele, speranțele și motivarea, procese fie
conștiente, fie inconștiente.
În acest cadru general al activității psihice distingem următoarele categorii:
Conținut psihic sau de conștiință: elementul care, într-un moment determinat,
face obiectul unei funcțiuni psihice.
Funcțiuni psihice: modalitatea specifică a activităților conștiente independent
de conținutul lor.
Mecanisme psihice: modalitatea specifică a activităților inconștiente.
Sfere sau straturi psihice: ansamblul de funcțiuni și mecanisme comune unei
anumite funcțiuni psihice (de ex.: sfera afectivă, sfera cognitivă etc.).
Tipul psihologic: ansamblul caracteristicilor individuale intelectuale, afective și
voluntare care pot fi schematizate într-un mod abstract (personalitatea).
Psihologii adoptă diverse modalități în studiul activității psihice.
De exemplu, psihologia experimentală folosește metode
științifice în descrierea și înțelegerea cauzelor și relațiilor
reciproce ale unor procese diferite cum sunt percepția,
învățarea, memorizarea și comportamentul social.
Psihologia umanistică face mai de grabă investigații calitative
pentru a cerceta experiențele subiective ale ființelor umane.
De la înființarea primului laborator experimental de psihologie
de către Wilhelm Wundt în 1879 la Universitatea din Leipzig,
psihologia s-a separat treptat de filozofie, din care provenea,
pentru a deveni o specialitate de sine stătătoare cu o serie de
direcții și subspecialități, care dispun doar în parte de un limbaj
comun.
K.J. Schneider definea psihologia ca ”știință a inimii”, atrăgând
atenția asupra necesității apropierii psihologiei de om, de viață, de
problemele lui reale.
J.B. Watson: ”știința comportamentului, a faptelor exterioare
observabile și măsurabile”
Pagini din istoria psihologiei
Din antichitate și până la sfârșitul secolului al 19-lea psihologia a fost
considerată parte componentă a filozofiei. Primele referiri le găsim la
Aristotel în lucrarea "Despre suflet" (gr. Peri psychês).
Teofrast definește 30 de caractere omenești, ceea ce reprezintă prima
încercare de tipologie a persoanelor.
Termenul psihologie este folosit totuși abia către sfârșitul evului mediu
de către Philipp Melanchton în lucrarea lui Kommentar über die Seele
(1540, Considerații asupra sufletului). Empirismul englez al secolului al
17-lea reducea funcțiile psihice la fenomene previzibile cu legi proprii. În
teoria mecanicistă a lui Thomas Hobbes "sufletul" nu-și găsea niciun loc.
Într-o lucrare din 1704, Leibnitz menționează pentru prima dată
existența unor procese subconștiente.
Adevărat părinte al psihologiei este considerat Johannes Nikolaus Tetens,
care în lucrarea sa Philosophische Versuche über die menschliche Natur
und ihre Entwicklung (1777) (Considerații filozofice asupra naturii umane
și dezvoltării sale) face o descriere amănunțită a funcțiilor și proceselor
psihice cu valabilitate până în timpurile noastre.
Începând cu secolul al 19-lea psihologia a început să se
contureze ca disciplină de sine stătătoare. În același timp s-au
dezvoltat diverse curente și diferite orientări, în funcție de
concepțiile respectivilor psihologi.
Ca în orice ramură a științei care s-a desprins din filozofie,
probleme pur filozofice asupra naturii spiritului n-au încetat să
fie dezbătute, ducând chiar la apariția unei filozofii a spiritului
sau psihologii filozofice.
Psihologia experimentală, fondată pe lucrările lui
Wilhelm Wundt și William James, își îndreaptă în special atenția
asupra problemelor generale cum sunt comportamentul și
dispoziția, incluzând și stările patologice, importante pentru
psihologia clinică.
Școala fenomenologică cu Wilhelm Dilthey, Franz Brentano și
Karl Jaspers consideră procesele psihice ca fenomene indivizibile, în
timp ce behaviorismul, bazat în mare parte pe lucrările lui
Ivan Petrovici Pavlov, privește comportamentul uman ca manifestare
condiționată, o asociație de stimuli cu răspunsuri specifice.
În psihologia germană un loc deosebit îl ocupă
Psihologia configuraționistă (Gestaltpsychologie), ai cărei reprezentanți
(Max Wertheimer, Wolfgang Köhler) privesc viața psihică ca un întreg
unitar.
Încă de la sfârșitul secolului al 19-lea, Sigmund Freud folosește ca
metodă terapeutică Psihanaliza și inaugurează Psihologia abisală.
Psihologia umanistă, apărută ca reacție împotriva behaviorismului și
psihanalizei, are rădăcini în Existențialism și pune accentul pe
experiența individuală, încercând să explice esența ființei umane prin
investigații calitative (Abraham Maslow).
La începutul anului 1960 Anthony Sutich și Abraham Maslow pun
bazele celei de a patra forță din punct de vedere istoric în
psihologie numită Psihologia Transpersonală (cele patru forțe:
behaviorismul, psihanaliza, psihologia umanistă, psihologia
transpersonală) .
Studiul aprofundat al experiențelor de vârf (peak experiences) i-a
determinat pe Sutich și Maslow să realizeze existența unei noi
dimensiuni în cercetarea psihologică.
In 1968, el scrie în lucrarea „Toward a Psychology of Being” (Spre
o psihologie a ființei): „Consider că psihologia umanistă, cea de-
a treia forță, este una tranzițională, o pregătire pentru o alta,
transpersonală, trans-umană”.
Folosirea termenului:
 Philipp Melanchton în lucrarea lui Kommentar über die Seele
(1540, Considerații asupra sufletului)
 1553 este utilizat de Rudolf Goelenius intr-o lucrare morala;
 in 1732 si 1734 apare in lucrarile lui Christian Wolff "Psihologia
empirica" si Psihologia rationalista" scrise in limba latina.
Problematica psihologiei o reprezinta cunoasterea de sine si
cunoasterea altuia, cu scopul de a asigura eficienta activitatii si
adaptarea la conditiile sociale si de mediu.
Experienta psihologica este intalnita in mituri, legende, proverbe;
ea reprezinta o psihologie nesistematizata care filtrata, este
prezentata in multe genuri de literatura culta si filme.
 Abordări ale psihologiei
Cele 6 abordări principale în psihologie sunt:
Abordarea behavioristă (comportamentală)-examinează modul în
care mediul înconjurător ne afectează comportamentul.
Behavioriștii sunt interesați de învățare și deprinderi, și consideră că
psihologii ar trebui să studieze doar comportamentul, nu și
gândurile și experiențele, deoarece comportamentul este singurul
aspect pe care oamenii îl pot vedea cu adevărat.
Abordarea cognitivă- se referă la studiul proceselor noastre
mentale. Psihologii cognitiviști consideră că, dacă vrem să înțelegem
de ce oamenii acționează într-un anumit fel, este necesar să
înțelegem felul in care gândesc, memorează și argumentează. Ei
sunt interesați de modul în care noi interpretăm și dăm un sens
lumii din jurul nostru.
Abordarea biologică- cercetează modul în care procesele
fiziologice interne și structura genetică ne influențează
comportamentul.
Oamenii nu sunt roboți biologici…biologicul din noi nu este
destinat să ne permită să acționăm eficient în lumea reală.
Această orientare este interesată de interacțiunile dintre mediul
înconjurător și fiziologia noastră internă și de modul în care
aceste interacțiuni ne influențează experiența.
Abordarea socială- studiază modul in care interacționăm cu alți
oameni.
Unii psihologi sociali accentuează factorii individuali în
comporatmentul social, unii sunt interesați de credințele și
atitudinile sociale, iar alții se ocupă de grupuri și interacțiuni
sociale.
Abordarea dezvoltării - studiază modul in care oamenii/
animalele se schimbă de-a lungul timpului. Psihologii acestei
școli au tendința de a fi interesați de 3 domenii ale dezvoltării
omenești: emoțional, social și cognitiv.
Când e vorba de dezvoltarea unui copil separarea celor 3
domenii este greșită pentru că fiecare domeniu îl influențează pe
celălalt.
Abordarea umanistă- se concentrază pe experiența individuală,
decât pe cea a oamenilor în general. Psihologii umaniști sunt
preocupați în special de dezvoltarea personală și de experiența
subiectivă a oamenilor.
Consideră că fiecare individ este unic și sunt interesați în a-i ajuta
pe oameni să se descopere și să-și utilizeze propriul potențial.
 PSIHOPATOLOGIE
CONCEPTUL DE NORMALITATE, ANORMALITATE, BOALA SI
DEFECT PSIHIC
Născută în marginea practicii medicale psihiatrice, psihopatologia
poate releva lucruri esenţiale despre om, despre infrastructura
existenţei conştiente şi aduce mărturie despre situaţii limită în
care persoana umană conştientă alunecă spre minusul
dezorganizării şi anulării specificităţii sale, afirmă M. Lăzărescu
(2011) abordând domeniul dintr-o perspectivă antropologică.
Dicţionarul LAROUSSE consideră că există o sinonimie între
psihopatologie şi psihologia patologică (disciplina având drept
obiect studiul tulburărilor de comportament, de conştiinţă şi de
comunicare –
În ceea ce priveşte obiectul psihopatologiei, acesta nu este individul în
sens restrâns, ci persoana umană în toate ipostazele organizării sale
multinivelare.
Nivele în organizarea persoanei
(după C. Enăchescu, 2000)
 Personalitatea Corpul + psihismul (soma + psyche)
 Fiinţa umană Supraeu + conştiinţă umană
 Individul social Persoana umană ca instituţie
social-juridică
 Fiinţa istorică Existenţa persoanei în sens
psihobiografic
 Fiinţa metafizică Persoana ca proiecţie sau ca
trans-subiectivitate individuală
 Conceptul de normalitate
Normalitatea- adică sănătatea (în cazul de fata cea mintală) pare
a fi o vastă sinteză, o rezultantă complexă a unei mulţimi de
parametri ai vieţii organice şi sociale aflaţi în echilibru dinamic,
ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale,
nealterat funcţional şi morfologic, în istoria sa vitală.
Ca şi în alte domenii de studiu ale medicinii, pare complicat, în
primul rând, a defini normalul, la fel şi sănătatea mintală, aici
fiind mai adevărată ca oriunde în altă parte părerea că acest
atribut al omului nu se poate cuantifica precis.
Normalitate este un concept ce poate fi definit doar în condiţiile
în care se ţine seama de:
- multitudinea interferenţelor dintre persoană şi lume
- modalităţile individuale de reacţie, expresie şi
comportament acceptate de către grupul social
 obiceiurile, tradiţiile şi mentalitatea care domină
cantitativ într-o socio- cultură dată
Conceptul de normalitate (concept dinamic) include 3 tipuri
de norme definitorii :
1. norma statistică/ norma frecvenţei maxime – conform
căreia o manifestare psiho- comportamentală este
considerată normală cu cât este mai frecventă, deci mai
apropiată de media statistică ;
Deşi crează impresia că este foarte obiectivă, nu este
suficient de operantă pt medicină.
norma valorică/ norma ideală – care cuantifică normalitate în raport
cu gradul de apropiere sau asemănare cu un « tip standard » sau «
ideal » care include şi armonizează valorile morale individuale şi pe
cele comunitare; aceasta rămâne un deziderat dificil de atins deoarece
este condiţionată de contextul social, istoric, geografic şi cultural;

norma funcţională/ norma responsivă – conform căreia normalitatea

se defineşte prin măsura în care sunt îndeplinite obligaţiile şi rolurile
individuale de către o persoană privită ca parte integrantă a unei
comunităţi sociale.

Persoana normală – aceea care corespunde într-o măsură cât mai

mare normei statistice şi normei valorice şi funcţionează în rolurile
sale în deplină armonie cu funcţionalitatea comunităţii.
 CRITERII DE NORMALITATE (după Ellis şi Diamond)
1.conştiinţă clară a eului personal
2. capacitate de orientare în viaţă
3. nivel înalt de toleranţă la frustrare
4. auto-acceptare
5. flexibilitate în gândire şi acţiune
6. realism şi gândire anti-utopică
7. asumarea responsabilităţii pentru tulburările sale emoţionale
8. angajarea în activităţi creatoare
9. angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante
10. conştiinţă clară a interesului social
11. gândire realistă
12. acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare a acesteia
13. îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă
Anormalitatea înseamnă îndepărtarea de la normele descrise.
Acest proces se manifesta în sens pozitiv sau in sens negativ.
Anormalitatea negativă – presupune îndepărtarea de la cele 3
norme în sens negativ şi include :
· persoanele ale căror trăsături structurale le aduc dezavantaj
prin lipsa armoniei dintre ele sau prin nedezvoltare intelectuală
· boala psihică prin care sunt afectate multidimensional persoana
şi viaţa psihică individuală

Anormalitatea pozitivă – împlică persoanele cu trăsături şi

aptitudini deosebite, persoanele excepţionale şi geniile, a căror
participare şi contribuţie la viaţa comunitară înseamnă
întotdeauna progres şi aport valoric pozitiv.
Boala -stare de anormalitate in minus, care intr-un anumit moment al vietii
persoanei, are substrat si cauze specifice, anumite caracteristici clinic-
evolutive si de raspuns terapeutic;
Boala psihica = proces care determina:
1. deficit si dezorganizare evidente si persistente ale psihismului si persoanei
constiente, afectarea echilibrului personal in plan bio- psiho - social;
2. reorganizarea vietii psihice la un nivel inferior cu aparitia de manifestari
anormale;
3. pierderea sentimentului de libertate interioara si afectarea prezentei in
lume= sentiment de instrainare/alienare;
4. perturbarea capacitatii de comunicare, autoadministrare si a
randamentului individual;
5. etiologic se asociaza cu factori organici, psihologici, sociali;
6. tabloul clinic si evolutia sunt influentate de varsta, experienta de viata,
factori culturali, perioada istorica;
In descrierea bolii psihice se iau in considerare terenul, episodul
psihopatologic, starea defectuala, modelul evolutiv;
 Relaţia dintre anormalitate şi boală
În antiteză cu starea de normalitate, apare cea de anormalitate,
definită ca fiind o abatere de la normă, fapt care determină
existenţa bolii ca o discontinuitate a vieţii normale.
De aceea, anormalitatea, Iamandescu I. B. (2002), apare mai
degrabă în raport cu o perturbare de fundal, iar boala implică
întotdeauna un aspect procesual;
anormalitatea se referă mai ales la structura şi organizarea
psihică, iar boala implică un proces morbid.
Se profilează a fi o relaţie indestructibilă între boală şi starea de
anormalitate? În această situaţie „compatibiliatea” este aceeaşi,
astfel Lăzărescu M. (1994), remarcă faptul că boala se
îndepărtează de norma ideală a comunităţii în sensul deficitului,
al neîmplinirii persoanei umane ce eşuează în zona dizarmoniei
nefuncţionale, necreatoare.
Practic, este momentul în care, din punct de vedere psihologic,
boala vs anormalitatea, crează acel disconfort psihic şi fizic ce
aduce disfuncţionaliatea, pe o perioadă de timp limitat sau nu,
fapt observat mai ales în cadrul comunicării cu semenii şi
apartenenţa sau nu la comunitate.
De fapt, calitatea stării de anormalitate poate să ducă sau nu
destructurare şi dezadaptare.
Aici este momentul de a puncta faptul că anormalitatea poate
crea prejudicii atunci când orice reacţie la o stare de normalitate
aduce suspiciunea anormalităţii, fara sa mai treaca prin prisma de
„abatere”.
Astfel, curentele din literatură şi artă s-au constituit la un moment
dat într-o astfel de „anormalitate” ele fiind de fapt o exprimare a
creativităţii şi unicităţii celui în cauză.
De aceea este necesar sa decodificam atât normalitatea vs.
anormalitatea cât şi anormalitatea vs. boala si sa identificam
situatiile care pot da girul patologic sau nu.
A cataloga în întregime „ad literam” întreaga experienţă umană
între cei doi poli, ai normalului şi anormalului, reprezintă pasul
înapoi şi nu înainte al cunoaşterii valorii umane.
Certificând practic cele spuse, Coleman J. & Broe W. E. Jr. (după
Tudose Fl. – 2003), stabilesc o serie de termeni care se referă la
comportamente anormale ca: boala psihică; comportament
neadecvat; tulburări emoţionale; tulburări comportamentale;
tulburări psihice- arătând că nici unul dintre aceştia nu este
suficient de clar pentru delimitarea sferei unui asemenea
comportament care variază în funcţie de o serie de criterii şi
modele.
În acest context, Enăchescu C. (2000), surprinde evoluţia spre
anormalitate în patru tipuri comportamentale şi anume:
1)- comportamentul de tip criză bio- psihologică de dezvoltare
sau involuţie (pubertate, adolescenţă, menopauză, andropauză)
cu caracter pasager şi reversibil;
2)- comportamentul de tip carenţial legat de stări de frustrare
afectivă, carenţe educaţionale, disfuncţii familiale şi în modul de
viaţă, ce crează dificultăţi de adaptare;
3)- comportamentul de tip sociopatic, constând din conduite
delictuale, agresive, toxicomanice, sau de furie, cu caracter
recurent sau episodic;
4)- comportamentul de tip patologic, parţial sau deloc reversibil,
de natură exogenă, endogenă sau mixtă, cu intensităţi şi forme
variabile (stări reactive, nevroze, psihopatii, psihogenii,
endogenii).
Toate converg în principiu spre chintesenţa spuselor lui Hipocrate
şi anume „nu există boli, ci numai bolnavi”, fapt care denotă că
„boala” se dezvoltă nu numai în funcţie de natura şi intensitatea
agentului patogen, ci în funcţie de reactivitatea bio- psihică a
individului, de coeficientul de psihogenie pe care acesta îl
dezvoltă faţă de agresiunea psihică sau somatică, de experienţa
sa patologică, în ultimă instanţă, în funcţie de personalitatea sa,
Ionescu G. (1973).
Acceptarea stării de anormalitate sau/ şi de situaţii anormale într-
un „nomenclator” al evenimentelor vis- a- vis de normalitate,
reprezintă în fond, actul prin care „abaterea” de la „unghiul
drept” este sau nu semnificativă în planul activităţii umane.
Doar atunci psihicul îşi manifestă forţa de a echilibra dezechilibrul
şi a armoniza dezarmonia.
 NATURA PSIHICULUI UMAN
Probabil că în istoria ştiinţei nu există un alt concept a
cărui definire să fi suscitat atâtea dispute şi controverse
ca cel de psihic. Tocmai pe tărâmul lui s-a produs
scindarea gândirii filosofice în materialistă, care va
subordona psihicul determinaţiilor şi însuşirilor materiei,
şi idealistă, care va lega psihicul de determinaţiile pur
spirituale, extramateriale, transcendentale.
Psihologia ştiinţifică se întemeiază esenţialmente pe
principii materialiste, considerând psihicul ca fenomen
natural, care se individualizează prin atribute calitative
specifice, ireductibile la atributele altor fenomene
naturale.
Definirea lui se realizează printr-o serie de raportări corelate, şi
anume:
a) raportarea la lumea externă, din care rezultă natura sa
existenţială de formă subiectivă, ideală de reflectare şi de
formă particulară de informaţie la nivelul organismelor
animale, bazată pe semnalizare-designare- reprezentare;
b) raportarea la sistemul nervos, la creier, din care rezultă
statutul lui de funcţie specifică a creierului realizată în cadrul
comunicării informaţionale a individului cu lumea externă;
c) raportarea la serviciile de adaptare şi de reglare ale
organismului, din care decurge statutul său de formă specifică,
calitativ superioară, a vieţii de relaţie, şi rolul instrumental-
reglator în desfăşurarea comportamentului.
Psihologia contemporană abordează psihicul ca sistem, de pe
poziţiile metodologiei sistemice.
Prin natura componentelor sale, este un sistem informaţional-
energetic, deci nonsubstanţial. Se încadrează în categoria
sistemelor: dinamice (evolutive, cu autoorganizare),
semideschise, supercomplexe şi probabiliste.
De asemenea, se include în clasa sistemelor cibernetice, fiind
dotat cu mecanisme de autoreglare: feedback negativ (de
stabilizare – homeostazia psihică), feedback pozitiv antientropic
(de optimizare şi de dezvoltare), feedthrought (de mediere şi de
transfer), feedbefore (de prospectare-anticipare).
Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate
într-o permanentă interacţiune şi intercondiţionare:
subsistemul inconştient, subsistemul subconştient sau
preconştient şi subsistemul conştient.
Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută,
ansamblul tendinţelor, pulsiunilor, trebuinţelor şi instinctelor
determinate biologic şi legate de afirmarea şi conservarea
fiinţei biologice a personalităţii umane, şi o componentă
dobândită, ansamblul experienţelor timpurii şi al preceptelor
conştiinţei morale a societăţii, asimilate şi interiorizate în
primii cinci ani de viaţă.
Subsistemul subconştient cuprinde, pe de o parte,
conţinuturile informaţional-cognitive şi actele care au fost
cândva conştiente, dar care în prezent se realizează fără
controlul conştient, iar pe de altă parte, amintirile,
cunoştinţele şi schemele operatorii latente, care intră succesiv
în fluxul actual al conştiinţei, în funcţie de solicitări şi situaţii.
Tot în subconştient se includ şi acele elemente care emerg din
inconştient, aşteptând să intre în conştiinţă.
Subsistemul conştient este nivelul superior, evolutiv cel mai
înalt pe care îl atinge organizarea psihicului, fiind propriu, în
forma sa specifică, numai omului. Funcţionarea sa se bazează
pe principiul disocierii, al analizei critice, al teleonomiei
(formularea anticipată a scopurilor), al planificării, al realităţii.
Structural, subsistemul conştient cuprinde procese cognitive
(senzaţii, percepţii, reprezentări, gândire, imaginaţie), trăiri
emoţional-afective, structuri motivaţionale (trebuinţe, interese,
idealuri etc.), acţiuni şi acte voluntare despre care putem da
seama şi pe care le putem controla şi justifica, explica. Întreaga
dinamică a proceselor şi actelor conştiente este mediată e
limbajul verbal, de analiză şi deliberări mentale succesive.
Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic şi
istoric, subsistemul conştient va fi componenta cea mai activă şi
dinamică a psihicului uman, care, pe de o parte, se
caracterizează prin disponibilitatea cea mai mare la schimbare-
dezvoltare, iar pe de altă parte, va înregistra grade de
organizare-funcţionare diferite atât în succesiunea istorică a
generaţiilor, cât şi în interiorul aceleiaşi generaţii, de la un
individ la altul. De aceea, în evaluarea dezvoltării şi organizării
psiho-comportamentale a unei persoane, elementul de
referinţă esenţial trebuie să fie subsistemul conştient. Tocmai în
cazul acestui subsistem se diferenţiază şi ating valorile cele mai
ridicate funcţiile: cognitivă, proiectivă (modele şi proiecte
mentale de transformre a realităţii imediate, de creare a unei
realităţi noi – vezi invenţiile), de planificare şi anticipare –
predicţie şi de reglare prin analiză critică şi comparaţie
criterială.
Interacţiunea dintre cele tei subsisteme care alcătuiesc
sistemul psihic uman are un caracter circular (realizând-se atât
în sens ascendent – influenţa inconştientului asupra
subconştientului şi conştientului, cât şi în sens descendent –
influenţa conştientului asupra subconştientului şi
inconştientului) şi dialectic (incluzând atât compatibilitate şi
sinergie finalistă, cât şi contradicţie, antagonism finalist – ceea
ce „cere”, de pildă, inconştientul la momentul dat poate să fie
respins de conştient şi viceversa).
De aici, derivă dramatismul şi imprevizibilitatea
comportamentelor umane.
 PROCESE PSIHICE REGLATORII:
Motivatia, Vointa, Afectivitatea, Atentia
MOTIVAȚIA
Motivaţia reprezintă toţi acei factori cu rol de stimulare şi activare, de
sensibilizare selectivă şi imblod. Modalitati si structurile
motivationale sunt: trebuintele, motivele, interesele, convingerile,
idealurile, conceptia despre lume si viata.
Formele motivaţiei:
a) Motivaţia pozitivă şi motivaţia negativă
— Motivaţia pozitivă este produsă de stimulări premiale (laudă,
încurajare) şi se soldează cu efecte benifice asupra activităţii şi
relaţiilor interumane.
— Motivaţia negativă este produsă de stimuli aversivi (ameninţare,
blamare, pedeapsă) şi se soldează cu efecte de abţinere, evitare şi
refuz.
b) Motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă
Motivaţia intrinsecă are sursa generatoare în interiorul
psihismului subiectului.
Motivaţia extrinsecă are sursa în exteriorul psihismului
subiectului (subiectul este motivat de altcineva sau de
altceva).
c)Motivaţia cognitivă şi motivaţia afectivă.
Motivaţia cognitivă acţionează dinlăuntrul proceselor
cognitive (gândire, memorie, imaginaţie). Ea se traduce prin
nevoia de a înţelege, a explica, a rezolva.
Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a
obţine aprobarea din partea altor persoane, de a se simţi
bine în compania altora.
Optimum motivaţional exprimă nivelul adecvat de
intensitate a motivaţiei în raport cu o anumită sarcină.
Modul cum oamenii percep dificultatea sarcinii determină o
anumită intensitate a motivaţiei. De exemplu, dacă o sarcină e
percepută ca fiind prea uşoară, atunci intensitatea motivaţiei
pentru efectuarea sarcinii este mică. Uneori oamenii tind să
subestimeze sau să supraestimeze dificultatea unei sarcini. În
aceste condiţii optimum motivaţional se obţine astfel:
Dacă individul subestimează sarcina, atunci este necesară
supraestimarea ei pentru ca ea să fie îndeplinită corect;
Dacă individul supraestimează sarcina, atunci este necesară o
uşoară subestimare a ei pentru ca ea să fie îndeplinită corect.
Piramida trebuintelor sau motivelor.
În spatele actiunilor umane este postulata o piramida a trebuintelor cu mai
multe paliere. Se propune un model ierarhic care are la baza motivele
fiziologice: trebuinta de hrana, de odihna, de adapost, pulsiunea sexuala
s.a. Odata satisfacute aceste trebuinte de baza la un prag rational se creeaza
o fâsie de siguranta, un câmp disponibil pentru reliefarea motivelor
supraordonate.
Pentru fiecare palier sau categorie exista un minim necesar, un prag de
satisfacere dincolo de care apar în lumina nevoi de ordin imediat superior.
Piramida motivelor umane, schitata de Maslow înca din anii '50 cuprinde
în ordine opt nivele:
1) motive fiziologice amintite mai sus;
2) motivele de siguranta, legate de mentinerea echilibrului emotional,
asigurarea conditiilor de munca si de viata;
3) motive sociale, corespunzând trebuintei de afiliere,
apartenenta la un grup, de identificare cu altii;
4) motive relative la eu: nevoia de apreciere, de stima si
aprobare sociala, nevoia de statut;
5) motive de autorealizare: obiectivare si sporire a
potentialului creativ;
6) motivatia cognitiva, descrisa mai sus;
7) motive estetice: orientarea spre frumos, simetrie, puritate;
8) motive de concordanta între cunoastere, simtire si actiune,
ceea ce înseamna reechilibrari ale conduitei si integrarea
personalitatii sub unghiul validitatii.
Aceasta clasificare - acceptata ca punct de plecare - are doar
statut de prima aproximatie a lucrurilor.
Voinţa reprezintă un proces psihic complex de reglaj
superior, realizat prin mijloace verbale şi constând în acţiuni
de mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase în
vederea biruirii obstacolelor şi atingerii scopurilor conştient
stabilite.
— Reglajul voluntar se manifestă fie ca iniţiere şi susţinere a
acţiunilor, fie ca amânare sau diminuare a acestora. Reglajul
voluntar se realizează prin intermediul efortului voluntar.
— Efortul voluntar constă într-o mobilizare a resurselor
fizice, emoţionale şi intelectuale prin intermediul
mecanismelor verbale. El este trăit ca o stare de tensiune, de
încordare internă, de mobilizare a resurselor în vederea
depăşirii obstacolului.
Fazele actului voluntar
1) Actualizarea motivelor care determină scopul acţiunii, formularea
intenţiei de a realiza acest scop şi construirea planului de rezolvare a
acţiunii. — În activităţile simple, acest moment este urmat de execuţia
efectivă.
2) Lupta motivelor este generată de apariţia mai multor motive şi scopuri
aferenţe lor. Unele motive au satisfacţii imediate dar nu sunt foarte
valoroase, pe când altele sunt mai puţin tentante, dar sunt importante
pentru viitor. — Deliberarea implică efort de evaluare a motivelor.
3) Luarea hotărârii presupune alegerea unui motiv şi scop şi inhibarea
altora sau amânarea lor. Acum planul mental se îmbogăţeşte şi se
definitivează.
4) Executarea hotărârii luate sau realizarea efectivă a planului şi atingerea
scopului. În această fază sunt pregătite şi utilizate mijloace materiale, se
însuşesc cunoştinţe, deprinderi, se dezvoltă capacităţi. — În acţiunile mai
complexe, această fază este urmată de verificare rezultatului şi formularea
unor concluzii valoroase pentru activitatea viitoare.
Calităţile voinţei
1. Puterea voinţei se exprimă în intensitatea efortului
depus de o persoană pentru a depăşi obstacolele şi
atinge scopurile .
— Slăbiciunea voinţei reprezintă incapacitatea de a
realiza efortul voluntar cerut.
2. Perseverenţa presupune relizarea efortului voluntar
pe o perioadă îndelungată de timp, chiar şi în condiţii
extrem de dificile.
— Opusul perseverenţei este încăpăţânarea- urmărirea
unor scopuri când împrejurările nu oferă şanse de
reuşită.
3. Independenţa voinţei- tendinţa constantă de a lua
hotărâri în baza chibzuinţei proprii. Acestă calitate nu se
identifică cu lipsa de receptivitate faţă de opiniile celor din
jur. Ea implică atitudine critică faţă de opiniile personale şi
ale celorlalţi.
— Opusul ei este sugestibilitatea.
4. Promptitudinea reprezintă rapiditatea cu care omul
deliberează într-o situaţie complexă şi adoptă hotărârea cea
mai potrivită.
— Opusul ei este nehotărârea.
AFECTIVITATEA

Dacă raţiunea poate fi reprodusă de calculator (inteligenţa artificială),

afectivitatea este doar apanajul omului. Procesele afective sunt procese
psihice care reflectă relaţia dintre subiect şi obiect sub formă de trăiri. Prin
urmare, nu obiectul în sine determină o trăire,ci relaţia dintre subiect şi obiect.
Proprietăţile proceselor afective
1. Polaritatea constă în tendinţa proceselor afective de a gravita fie în jurul
polului pozitiv, fie în jurul celui negativ, ca urmare a satisfacerii sau
nesatisfacerii trebuinţelor. Exemplu: bucurie-tristeţe, simpatie-antipatie,
entuziasm-deprimare, iubire-ură
2. Mobilitatea exprimă fie trecerea de la o fază la alta în interiorul aceleiaşi
trăiri, fie trecerea de la o stare afectivă la alta. — Mobilitatea diferă de
fluctuaţie care desemnează trecerea de la o stare la alta fără motiv, fiind semn
de patologie sau imaturitate.
3. Expresivitatea- capacitatea proceselor afective de a se exterioriza.
Exteriorizarea se face prin intermediu expresiilor emoţionale: mimică,
pantomimică, gestică, modificări de natură vegetativă, schimbarea vocii.
Clasificarea trăirilor afective
1. Procese afective primare- apropiate de biologic, nefiind
întotdeauna controlate conştient:
a) Tonul afectiv al proceselor cognitive- reacţiile emoţionale
ce însoţesc actele cunoaşterii. De exemplu, o culoare sau un
miros pot fi însoţite de trăiri afective de plăcere sau
neplăcere.
b) Trăirile afective de provenienţă organică sunt cauzate de
buna sau proasta funcţionare a organelor interne. De
exemplu, în cardiopatii pot apare stări de alarmă afectivă.
c) Afectele- trăiri afective simple, primitive, implusive, cu
apariţie bruscă, cum ar fi groaza, mânia, frica, spaima,
plânsul zgomotos sau râsul în hohote. Ele se supun uneori
controlului conştient.
2. Procesele afective complexe au un grad mai mare de
conştientizare.
a) Emoţiile curente sunt forme afective de scurtă durată
provocare de însuşirile obiectelor (obiect fizic, persoană,
eveniment). Ele sunt modelate socio-cultural. De exemplu:
bucurie, tristeţe, simpatie, antipatie, admiraţie, speranţă,
entuziasm, dispreţ etc.
b) Emoţiile superioare sunt determinate de activităţile
omului şi se supun învăţării (învăţare afectivă). De exemplu
emoţiile cauzate de activităţile intelectuale, artistice ş.a.m.d.
c) Dispoziţiile afective sunt stări difuze cu intensitate variabilă
şi durată relativă. Ele nu sunt cauzate de un element précis,
fiind mai vagi decât emoţiile. De exemplu: veselie, anxietate.
3. Procesele afective superioare se raportează la
personalitate.
a) Sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată,
relativ stabile şi specifice omului. Ele pot lua forma unor
atitudini afective păstrându-se toată viaţa. De exemplu:
dragoste, ură, invidie, gelozie, admiraţie, îndoială etc.
b) Pasiunile sunt sentimente care antrenează întreaga
personalitate. Ele pot fi pasiuni pozitive sau nobile (în slujba
adevărului, dreptăţii, progresului), care revitalizează şi
energizează individul, sau pasiuni negative, patimi sau vicii
care devitalizează.
Procesele afective sunt fenomene psihice complexe,
caracterizate prin modificari fiziologice, printr-o conduita
marcata de expresii emotionale si printr-o traire subiectiva.
Emotia nu se reduce la aspectul de traire subiectiva, ci
formeaza o configuratie complexa ce integreaza trei
dimensiuni: manifestari organice, vegetative, manifestari
comportamentale si trairea afectiva a relatiei cu lumea.
Aceste dimensiuni sunt mediate cognitiv, adica stimulii
emotionali dobândesc semnificatie în functie de experienta
individuala si de sensurile sociale. Diferentele fiziologice dintre
emotii sunt mai putin relevante comparativ cu rolul
diferentiator al factorilor cognitivi din acelasi tip de emotii.
Principalele teorii asupra emotiilor sunt:
· teoria intelectualista (emotia este redusa la actul de
cunoastere);
· teorii fiziologice periferice (reduce continutul emotional la
senzatii de ordin periferic, considerând în acelasi timp ca
reactile fiziologice sunt determinante în construirea
semnificatiei afective constiente);
· teorii fiziologice centrale (trairea emotionala constituie prin
excelenta un eveniment central în care cel mai important rol îl
detine talamusul);
· teorii cognitiv fiziologice (emotia este un sindrom organizat
în care se integreaza dimensiunea cognitiv subiectiva,
vegetativa si manifestarile motorii comportamentale).
Atenţia este fenomenul psihic de activare selectivă, concentrare şi orientare a
energiei psihonervoase în vederea desfăşurării optime a activităţii psihice, cu
deosebire a proceselor senzoriale şi cognitive.
În funcţie de natura reglajului (involuntar/voluntar), atenţia
poate fi:
a) Atenţia involuntară, întâlnită şi la animale. Ea poate fi
determinată de factori externi (intensitatea stimulilor, apariţia sau
dispariţia bruscă a stimulilor, mobilitatea unui stimul pe fondul
unor stimuli ficşi, gradul de complexitate al stimulului) şi factori
interni (interesul faţă de un obiect, trăirea afectivă pozitivă a
relaţiei cu obiectul);
b) Atentia voluntară, este intenţionată şi autoreglată conştient.
Autoreglajul se exprimă în orientarea intenţionată spre obiectul
atenţiei, intensificarea activităţii psihice, inhibarea altor
preocupări, izolarea de excitanţi perturbatori, mentinerea
concentrării atenţiei pe durata necesară
În funcţie de direcţia principală de orientare, atenţia
poate fi:
a) Atenţia externă- obiectul atenţiei se află în exteriorul
individului (observarea unui peisaj, ascultarea unei
conferinţe etc.);
Atenţia internă- obiectul atenţiei se află în interiorul
psihicului individului: suntem preocupaţi de rezolvarea
unei probleme, suntem captivaţi de amintiri etc.
Însuşirile atenţiei
1) Volumul atenţiei- cantitatea de elemente asupra
cărora se poate orienta şi concentra atenţia simultan.
Volumul mediu al atenţiei este de 5-7 elemente.
2) Stabilitatea atenţiei- persistenţa în timp a posibilităţii de a
menţine atenţia asupra unui obiect,
fenomen sau acţiune. Ea creşte odată cu vârsta (12-15 minute
la preşcolari, 40-50 minute la adulţi).
3) Concentrarea atenţiei- focalizarea atenţiei asupra unui
obiect şi inhibarea altor factori perturbatori.
4) Distributivitatea atenţiei- focalizarea atenţiei asupra mai
multor obiecte în mod simultan. De exmplu, un elev poate
asculta ce spune profesorul şi lua notiţe în acelaşi timp.
5) Mobilitatea sau flexibilitatea atenţiei- deplasarea şi
orientarea de la un obiect la altul în intervalele cerute de
desfăşurarea activităţii. De exemplu, piloţii aparatelor de zbor
trebuie să perceapă rapid o multitudine de stimuli care
variază în timp.
PSIHOLOGIA PERSONALITATII
Sillamy N.-Larousse-1996- personalitatea este în esenţă
elementul stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o
caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană,
adică, “Cognito ergo sum” (Cuget, deci exist.)
După Hipocrat, delimitarea celor patru tipuri
temperamentale sunt:
1)- coleric = puternic-mobil-neechilibrat;
2)- sangvin = puternic-mobil-echilibrat;
3)- flegmatic = puternic-inert-echilibrat;
4)- melancolic = slab-mobil/inert-neechilibrat
Sunt recunoscute prin reacţii ca:
1)-colericul-reacţii emoţionale puternice şi reactivitate motorie accentuată;
-impulsiv şi uneori chiar violent, agresiv;
-face risipă de energie, reuşind însă să-şi dovedească rapid capacităţile;
-inconstant cu relaţiile cu ceilalţi;
-vorbire inegală, înclinaţie spre exagerare;
2)-sangvinicul-vioi, vesel, bine dispus, trece totuşi rapid de la o trăire afectivă
la alta;
- se adaptează rapid, reuşind să se stăpânească relativ uşor, ceea ce îi permite
stabilirea rapidă de relaţii sociale;
-abundenţă a expresiei verbale şi fire comunicativă;
-ia uşor decizii, simţind nevoia variaţiei situaţiilor;
3)-flegmaticul-calm, imperturbabil, chiar lent;
- echilibru emoţional, fiind puţin reactiv din acest punct de vedere, dar
cu sentimente durabile;
-caracterizat de răbdare şi toleranţă;
-se adaptează mai greu şi trece cu o oarecare dificultate de la o
activitate la alta;
-meticulos, înclinat spre rutină;
4)-melancolicul-emotiv şi sensibil, are dificultăţi de adaptare;
-capacitate de lucru redusă, dar obţine un randament progresiv
-înclinat spre reverie şi interiorizare;
-puternic afectat de insuccese, compensează insuccesele prin
închiderea în sine;
-capabil de activităţi de migală;
I.P.Pavlov stabileşte pe baza studiilor de laborator
existenţa unei corespondenţe între tipurile de activitate
nervoasă superioară şi tipurile temperamentale, făcând
corespondenţa:
1.-tipul puternic, neechilibrat, excitabil = colericul
2.-tipul puternic, echilibrat, mobil = sangvinicul
3.-tipul puternic, echilibrat, lent = flegmaticul
4.-tipul slab = melancolicul
C.G.Jung (1928) porneşte de la contradicţii bipolare de
tipul: zi- noapte, flex- reflex, naşterea-moartea,
insipraţie- expiraţie, ajungând să distingă:
a) -tipul extravertit = este orientat spre exterior, spre
cunoaşterea lumii externe, evită singurătatea, este
sociabil, agreat de comunitate, animator şi poate deveni
conducător de grup;
b)-tipul introvertit = este inapt pentru dezvoltarea unor
relaţii sociale, slab adaptat la realitate, evită lumea, se
complace în singurătate, este uneori egoist şi bizar,
găsind în sine ceea ce extrovertitul găseşte în ceilalţi;
Fromm a sustinut ca omul are nevoie de identitate, ca
individ unic. De exemplu o persoana îsi poate descoperi
propriul talent sau se poate identifica cu un grup - o secta
religioasa, o uniune, sau o natiune - uneori pâna la
conformitate. Fromm spune ca aceasta conformitate este un
mod nesanatos de a satisface nevoia de identitate, deoarece
identitatea ar fi definita doar cu referinta la calitatile proprii
ale individului.
Nevoia unui cadru de orientare - stavileste ratiunea si
imaginatia, care necesita n cadru pentru a da sens
fenomenelor lumii externe. Acest cadru de orientare poate fi
bazat pe considerente atât rationale cât si irationale. Un
cadru rational ofera o perceptie obiectiva a realitatii. Unul
irational implica o perceptie subiectiva, care ar separa
legatura noastra cu realitatea.
Nevoia de excitare si stimulare - se refera la
prelucrarea stimulilor din mediul extern în mediul în
care traim. Fara asemenea excitatie ne va fi dificil sa ne
mentinem o implicare activa în activitatea de zi cu zi.
Modul în care aceste nevoi sunt satisfacute depind de
conditiile noastre culturale si sociale, precum si de
oportunitati. Deci modul de a învinge sau a ne adapta
societatii este de a face un compromis între propriile
nevoi si mediul înconjurator.
Ca rezultat al compromisului nostru se va dezvolta
structura personalitatii - ceea ce Fromm numeste tipul
caracterial.
Tipurile caracteriale
Tipurile caracteriale sunt dihotomizate în: orientarea neproductiva
(receptiv, exploatativ/ acumulativ, asupritor, comercial/afacerist) si
productiva.
Tipul receptiv se asteapta sa obtina tot ceea ce-si doreste -
dragoste, informatii, placere - din surse externe, de obicei o alta
persoana. Oamenii de acest gen sunt îngaduitori în relatiile lor cu
ceilalti, având nevoie sa fie iubiti decât sa iubeasca, preferând sa ia
decât sa creeze. Asemenea persoane sunt foarte dependente de
altii si se simt de-a dreptul paralizati când sunt lasati sa se descurce
singuri. Se simt incapabili sa faca pâna si cel mai mic si neînsemnat
lucru fara ajutorul altcuiva.
Exista o similititudine între tipul caracterial receptiv si tipul
incorporativ oral a lui Freud, ambii gasind satisfactie în bautura si
mâncare.
Tipul exploatativ/ acumulativ - persoana este de
asemenea directionata spre ceilalti pentru a obtine
ceea ce doreste. In schimb, nu asteapta sa primeasca de
la altii, ci mai degraba ia prin forta sau prin viclenie.
Daca le este dat ceva, ei primesc acest lucru ca fiind fara
nici o valoare. Ei doresc doar ceea ce apartine si are
valoare pentru altii. Acest gen de persoane, tot ceea ce
fura sau îsi însusesc singuri este mai de pret decât ceea
ce li se da.
Tipul caracterial asupritor este asemanator cu tipul
agresiv a lui Freud si a lui Horney.
Tipul comercial/ afacerist este specific sec. XX identificat
cu societatea capitalista. Fromm a argumentat faptul ca
succesele si esecurile noastre depind de modul cum ne
„vindem", personalitatea devenind marfa de vânzare.
Astfel, nu sunt calitatile noastre personale, priceperile sau
cunostintele cele care conteaza cât mai degraba marioneta
frumoasa pe care o constituim.
Aceasta orientare nu poate asigura securitatea deoarece
suntem lipsiti de adevaratele legaturi cu ceilalti. Rolul de
„marioneta" pe care suntem nevoiti sa-l jucam ne ascunde
adevaratul nostru caracter fata de noi însine cât si de altii.
Prin urmare le devenim aliati fara un nucleu personal.
Tipul productiv presupune ca ne putem folosi capacitatile
pentru realizarea potentialelor noastre si dezvoltarea Eu-
lui. Productivitatea nu este redusa la creativitatea artistica
sau la achizitionarea lucrurilor materiale. Mai degraba
orientarea productiva este o calitate pe care fiecare dintre
noi o putem dezvolta.
Desi caracterul productiv este ideal atât pentru oameni cât
si pentru societate, el nu s-a putut realiza. Ceea ce putem
realiza în societatea actuala este sa combinam orientarea
productiva cu cea neproductiva. Influenta celei productive
poate transforma tipul neproductiv.
Spre exemplu agresivitatea tipului exploatator poate fi
transformata în initiativa.
În contradictie cu Freud, Fromm nu a considerat oamenii ca fiind
sortiti conflictului si anxietatii de forte biologice neschimbate.
Potrivit lui Fromm, noi suntem concretizati de caracteristicele
social-politice si economice ale societatii; în orice caz, aceste
forte nu ne determina caracterul nostru, pe deplin. Noi nu
suntem papusi care sa reactionam la sforile trase de societate.
în schimb noi dispunem de un set de calitati psihologice sau
mecanisme cu care ne formam propria noastra natura si
societatea noastra. Fromm credea ca avem o tendinta înnascuta
pentru a creste, a ne dezvolta si realiza profesional. Aceasta este
principala noastra sarcina în viata, scopul nostru ultim
si cel mai necesar. De asemenea posedam o dorinta înnascuta
pentru dreptate si adevar. Esuând în a atinge tipul de caracter
productiv - am cadea în nefericire si boala mintala.
Desi Fromm a propus o universalitate în personalitate - un
caracter social comun înauntrul unei culturi – de asemenea el a
crezut ca fiecare persoana este unica. A avea o identitate ca
individ unic -este o necesitate umana de baza.
Fromm nu a crezut ca suntem prin ereditate fie buni, fie rai, dar
spunea el, putem deveni rai daca esuam în a ne realiza
potentialul.
Fromm a propus o personalitate universala - un caracter social
comun, fara o cultura data, crezând ca fiecare persoana este
unica.
A avea o identitate ca individ unic este o nevoie umana
fundamentala. Fromm a propus o societate ideala, pe care o
denumeste socialism comunitar umanistic.
Erikson E. Teoria identitatii. Stadiile de dezvoltare psihosociala
Erikson a extins teoria lui Freud în trei directii. În primul rând a
elaborat mai amanuntit stadiile dezvoltarii. In timp ce Freud pune
accentul pe copilarie si sugereaza ca personalitatea se contureaza
în jurul vârstei de 5 ani, Erikson sugera ca personalitatea continua
sa se dezvolte într-o serie de opt stadii de-a lungul întregii vieti.
A doua schimbare pe care Erikson o face teoriei freudiene a fost sa
accentueze Ego-ul mai mult decât Id-ul. Din punctul de vedere a lui
Erikson Ego-ul este o parte independenta a personalitatii; nu este
nici dependent, nici subordonat Id-ului. în al treilea rând, Erikson
recunoaste impactul culturii, societatii si istoriei asupra
personalitatii. El argumenteaza ca noi nu suntem condusi în mod
complet de forte biologice active în copilarie. Desi factorii înnascuti
sunt importanti, ei nu ofera explicatia completa privind dezvoltarea
personalitatii.
1. Stadiile psihologice ale dezvoltarii
Erikson a împartit dezvoltarea / formarea personalitatii în opt stadii
psihosociale. Desi Erikson accentueaza corelatiile psihosociale, în
timp ce Freud îsi îndreapta atentia asupra celor biologice.
Pentru Erikson procesul dezvoltarii este guvernat de principiul
epigenetic al maturizarii. Prin acesta el vrea sa se înteleaga ca
stadiile dezvoltarii sunt determinate de factorii mosteniti.
Fortele sociale si cele din mediu, la care suntem expusi,
influenteaza modul în care se realizeaza determinarea genetica a
stadiilor de dezvoltare. Astfel, rezumând, dezvoltarea personalitatii
este afectata atât de factori biologici cât si de factori sociali - atât
de variabilele personale cât si de cele situationale.
Erikson sugereaza ca dezvoltarea umana implica o serie de conflicte
carora fiecare persoana trebuie sa le faca fata. Potentialul acestor
conflicte exista la nastere sub forma unor predispozitii înnascute
care devin proeminente la stadiile specifice de dezvoltare, atunci
când mediul o cere. Fiecare întâlnire sau confruntare cu mediul
nostru este numita criza. Criza implica o schimbare în perspectiva,
cerându-se astfel o refocalizare a energiei instinctuale în
concordanta cu noile cerinte ale fiecarui stadiu de viata. Fiecare
stadiu de dezvoltare prezinta o criza sau punctul sau de rascruce ce
necesita niste schimbari în comportamentul si personalitatea
noastra.
Suntem pusi în fata unei alegeri dintre doua modalitati de a
raspunde unei crize: o modalitate neadaptativa ori negativa, si o
modalitate adaptiva ori pozitiva. Doar când am rezolvat fiecare
conflict personalitatea poate sa-si continue dezvoltarea normala si
sa dobândeasca puterea de a înfrunta criza asociata stadiului
urmator.
Atunci când conflictul oricarui stadiu nu este rezolvat, suntem mai
putin capabili de-a ne adapta stadiilor urmatoare. Erikson crede ca
Ego-ul trebuie sa cuprinda atât modalitati de înfruntare a crizei
adaptive cât si neadaptive. De exemplu, în primul stadiu al
dezvoltarii psihosociale, putem raspunde crizei prin dezvoltarea
unui simt al încrederii sau a unui simt al neîncrederii. Increderea,
modalitatea mai adaptiva si dezirabila, este în mod evident
atitudinea psihologica cea mai sanatoasa. Si totusi, fiecare trebuie
sa-si dezvolte un anumit grad de neîncredere ca o forma de
protectie. Daca suntem încrezatori în mod absolut si naivi, vom fi
vulnerabili la încercarile altora de a ne deceptiona, de a ne induce
în eroare sau de a ne manipula. In mod ideal, la fiecare stadiu de
dezvoltare identitatea Ego-ului va consta în primul rând într-o
atitudine pozitiva sau adaptiva, dar va fi echilibrata de un aport de
atitudine negativa. Doar atunci criza va fi rezolvata în mod
satisfacator.
1. COPILUL MIC. Copiii se nasc cu nevoi, trebuinte fiziologice pe
care parintii trebuie sa fie capabili sa le satisfaca. Daca nu satisfac
aceste nevoi, poate aparea inevitabil prima criza datorita neglijarii
din partea parintilor în satisfacerea acestor nevoi. Atasamentul
copilului se formeaza prin sentimentul de securitate, de încredere
în parinti, ca acestia îi pot satisface nevoile. In opozitie cu
atasamentul este respingerea, teama de apropiere; copilul se simte
abandonat si neajutorat atunci când parintii nu-i satisfac nevoile.
Increderea este un sentiment pe care fiecare mama îl formeaza la
copilul sau în mod diferit. Fiecare mama este unica si fiecare
converteste acest sentiment de încredere într-un mod unic.
Erikson este de parerea ca atât sentimentul de încredere cât si cel
de neîcredere sunt învatate. Increderea se afla la baza primului
sentiment, speranta, credinta în capacitatea satisfacerii
trebuintelor. Esecul în dezvoltarea sentimentului de încredere si
ajutor se poate rasfrânge pana în perioada maturitatii, convertindu-
se în frustrari sau depresii.
COPILARIA MICA TIMPURIE. De-a lungul celui de-a 2-lea stadiu la copil se
dezvolta o serie de deprinderi motorii care deschid oportunitati spre primele
posibilitati de a fi independent. Arunci când copilul învata sa aiba încredere în
propria-i mama si în ceilalti oameni, el trebuie sa devina independent, trebuie
sa-si schimbe atitudinea de a avea încredere într-o singura persoana (mama) în
atitudinea de a împarti acest sentiment si altora.
Acum copiii se pot deplasa pâna la obiectele de care au nevoie fara ajutorul
parintilor. Puterea de a apuca obiectele permite copilului sa experimenteze
perceperea obiectelor cu degetele, palmele, bratele. Puterea se manifesta de
asemenea si ca renuntare, desprinderea de obiecte. "A renunta“ poate avea
doua întelesuri aditionale: a renunta la ceva placut din dorinta de a o face, sau a
lasa de la sine sa se întâmple. Odata cu aceste noi achizitii în privinta
deprinderilor motorii, experienta copilului depinde acum doar de el. Din pacate
el cunoaste de asemenea frustrarea generata de nevoia de ajutor din partea
altora care pot face mai mult pentru el decât el însusi.
In conformitate cu aceasta orientare, cei doi poli ai crizei implica
ideea de independenta si stima de sine în opozitie cu lipsa stimei
de sine (sentiment de inferioritate), care acompaniaza starea de
independenta. Rusinea si îndoiala iau nastere din sentimentul
neplacut de a fi controlat de altii si de a-si pierde propriul control.
Acestea sunt precursoarele nevrotismului si ale paranoiei.
3. VÂRSTA JOCULUI. La trei, patru ani copiii devin constienti de
diferentele dintre sexe. În timpul celui de-al treilea an de viata
apare conceptul de rol-sex, precum si sentimentul sexualitatii la
baieti. în conceptia lui Erikson fetele joaca roluri feminine
încercând sa arate atractiv si îngrijite.
Constiinta apare în acest stadiu si întotdeauna joaca un rol restrictiv
în actiuni, gânduri, fantezie. Unul din polii acestui stadiu este
INITIATIVA, actionând în conformitate cu dorintele impulsurilor si
potentialitatilor.
Celalalt pol este VINA, ceea ce tine în frâu, constrânge preocuparea
persoanei pentru satisfacerea dorintelor, impulsurilor si
potentialelor. Baietii învata sa fie competitivi pentru a câstiga o
pozitie favorabila în ochii mamei. Rezultatul este aparitia
sentimentului de vina pentru luarea initiativei mai mult decât i se
permite. Fetele au probleme identice asociate cu preocuparea
pentru atragerea atentiei tatalui. Pentru ambele sexe, sentimentul
vinovatiei poate lua nastere dintr-un esec în a-si demonstra
competenta atunci când initiativa este luata.
La început, jocurile copiilor nu implica scopuri reale, dar implica
dorinte de realizare si fantezie. Gradual, aceasta începe sa se
schimbe.
Copilul începe sa-si realizeze scopurile pentru care demersurile sale
motrice si cognitive l-au pregatit. Copilul începe de asemenea sa
creada ca este mare si sa se identifice cu oameni a caror meserie
sau personalitate o poate întelege sau aprecia.
Copiii încep sa se comporte conform realitatii prin adoptarea unor
scopuri practice, prin curajul de a se implica în scopuri sigure
ghidate de constiinta si nu paralizate de sentimentul de vina si de
teama de pedeapsa. Este rezultatul ce ia nastere prin rezolvarea
crizei din stadiul vârstei jocului. Esecul în rezolvarea acestei crize
duce la inhibitie.
4. VÂRSTA SCOLARA. în acord cu Erikson, la fiecare stadiu, copilul
devine alta persoana. La vârsta scolara, cel de-al patrulea stadiu,
copiii devin mici intelectuali curiosi. Ei vor sa stie tot, sa învete.
Pentru început, ei se adapteaza la societate si la munca. Ei învata
sa-si asume responsabilitati, sarcina de a avea un venit, un profit,
cum ar fi salariul pentru munca depusa. Aceste sarcini pot fi
absolvirea si activitatea scolara sau sarcinile de acasa pentru o
recompensa materiala.
Erikson se refera la vârsta scolara ca la o perioada de latenta. în
acest sens, el arata ca interesul si activitatea sexuala sunt reprimate
în aceasta perioada. Unul din polii perioadei scolare este harnicia,
atragerea copiilor în lumea instrumentala, într-o lume a muncii
zilnice, astfel pregatindu-I pentru o ierarhie si un rol status viitor, în
învatarea prin experienta în care vor fi ajutati de cooperarea si
instructia adultilor. Scoala este prima situatie productiva, care
furnizeaza o vaga banuiala despre cultura instrumentala. Celalalt
pol al crizei, sentimentul de inferioritate apare, daca copiii percep
priceperile lor sau status-ul lor ca inadecvat. Aceasta perceptie
gresita apare datorita esecului în formarea competentei într-o
specializare anume, cum ar fi practicarea unui sport.
5. ADOLESCENTA. Asa cum arata Allport si asa cum multi
teoreticieni au confirmat, adolescentul în cautare de sine
reprezinta balanta în functie de care criza de identitate se
echilibreaza. Pentru Erikson vârsta adolescentei reprezinta o sinteza
a stadiului anterior, dar depaseste în acelasi timp acest stadiu. Un
pol din criza adolescentei este „identitatea" care reprezinta
acumularea încrederii în continuitatea proprie si care este apreciata
de altii, permitând formarea si întarirea competentei si a propriului
stil de viata. Continuitatea reprezinta un element important în
definirea conceptului de identitate. Identitatea reprezinta o
integrare a tuturor identificarilor permise si imaginea de sine,
incluzând chiar si partea negativa a acesteia. Criza de identitate
apare atât datorita unui sentiment de a nu fi înteles de catre ceilalti
cât si de a nu se întelege pe sine; apare datorita contradictiei dintre
propria imagine si imaginea celorlalti. Aceste simptome pot
degenera în episoade psihotice.
Problemele de identitate ale adolescentilor apar atât din cauza unor
probleme ascunse din istoria personala, cât si din neadaptarea la grup. În
cautarea propriei identitati, adolescentii se confrunta cu valabilitatea
normelor sociale.
Unul din rezultatele perioadei adolescentei este fidelitatea,
„oportunitatea de a-si pune în valoare potentialul, într-un context care
permite tânarului sa fie sincer cu sine si cu ceilalti, sa sustina loialitatea
fata de grupul din care face parte". Nevoia de a adopta o ideologie si în
special una de baza, centrala poate fi o capcana în care pot cadea
adolescentii impulsivi. Erikson este de parere ca adolescentii sunt foarte
usor de sedus de catre regimurile totalitare, sau orice astfel de sistem.
Tinerii trebuie sa evite sa fie impulsivi, repeziti în adoptarea unei
ideologii, deoarece ei se îndreapta, de obicei, spre cea mai simpla. Doar
prin constrângere ei pot rezista fortei magnetice a ideologiilor simple ca
nationalismul si va rezista chiar fata de ideologia care este considerata
cea mai raspândita.
6. PRIMA TINERETE. în timpul stadiului anterior, forta permitea sexelor sa
se înteleaga si sa comunice fructuos. Când sunt îndragostiti, adolescentii
se ataseaza de o alta persoana într-o încercare de a-si defini propria
identitate. Adolescentii îndragostiti se vad pe ei însisi prin prisma celuilalt,
care este un ideal al sau. Acum, în cel de-al saselea stadiu, diferentele
dintre sexe sunt tot mai evidente, astfel încât cele doua sexe, similare în
constiinta si limbaj, gândesc diferit în problema dragostei sau a
procreatiei. Cei doi poli ai acestui stadiu se refera la atasament pe de o
parte si la alienare pe de alta parte. Intimitatea psihica este „capacitatea
de a împartasi propria identitate cu o alta persoana fara teama de a
pierde ceva prin aceasta". Este mai mult decât intimitatea fizica care
apare în raporturile sexuale. Celalalt pol al crizei acestui stadiu este
izolarea, singuratatea, esecul în a mentine aproape si în a coopera cu
acelasi sex, în special cu sexul opus. Triumful singuratatii condamna
individul la fixatii infantile si imaturitate. Pe de alta parte, intimitatea
aduce forta, achizitia de baza a acestei perioade. în acest stadiu fiecare
începe sa ia locul cuiva în societate.
7. MATURITATEA. în acest stadiu fiecare începe sa-si ocupe propriul loc în
societate si sa ajute la dezvoltarea si perfectionarea a tot ceea ce
societatea produce, în timpul acestui stadiu oamenii se straduiesc sa fie
productivi. Erikson admite ca productivitatea nu este un cuvânt elegant.
El arata ca s-ar fi putut folosi creativitatea în locul productivitatii, dar
substitutia ar putea strecura prea multa confuzie pentru conceptia de
creativitate, care se refera doar la o anumita tipologie.
Productivitatea are înteles larg care se aplica oamenilor în general: tot
ceea ce este generat de la o generatie la alta. Esecul productivitatii duce
la stagnarea proceselor nereusite care apar datorita incapacitatii de
dezvoltare. Plictiseala este o constanta a stagnarii, asa cum este falsa
intimitate si indulgenta fata de sine. Inevitabil, esecul productivitatii apare
la generatia viitoare ca o agravare a lipsei de atasament în copilarie,
adolescenta si prima tinerete. Forta maturitatii este cea mai raspândita
preocupare pentru ceea ce a fost generat de dragoste, necesitate sau
accident- o preocupare care trebuie sa înfrânga ambivalenta specifica
obligatiei ireversibile.
8. BATRÂNETEA. Puterea vârstei batrânetii este întelepciunea - o
înmagazinare imensa de cunostinte, o întelegere totala si o
maturizare completa a gândirii. Aceste contributii intelectuale
furnizeaza o punte pentru generatiile urmatoare. Criza acestei
perioade implica contributia la continuitatea conditiei umane
împotriva distragerii de la scopul nobil al obsesiei mortii. Polii
acestui stadiu se învârt în jurul întregului si completului (împlinirii
totale) în opozitie cu dezintegrarea si distrugerea. Erikson nu este
în întregime satisfacut cu termenul de „întelepciune“ pentru ca, la
anumite persoane se pare ca înseamna o realizare prea activa. De
fapt, în timpul batrânetii, oamenii pot trai o reîntoarcere la sarcinile
copilariei, incluzând si senilitate copilareasca. Întelepciunea, în
orice sens al cuvântului, nu este o necesitate la vârsta batrânetii.
Problema adevarata este una de dezvoltare: doar la batrânete se
poate dezvolta întelepciunea si doar la cei carora le este dat acest
dar.
 TEORII PSIHOMETRICE ALE PERSONALITATII
R. Cattell si teoria factoriala a personalitatii
Personalitatea este cea care permite o predictie asupra a ceea ce
va face o persoana într-o situatie data" R. Cattell
Tinta lui Cattell în studiul sau asupra personalitatii este de a
prevedea comportamentul, de a prevedea ceea ce o persoana va
face ca raspuns la stimulul unei situatii. El nu face referire la
modificarea comportamentului de la nedorit la dorit sau de la
anormal la normal. Subiectii lui Cattell erau oameni normali ale
caror personalitati le-a studiat si nu tratat. Cattell credea ca este
imposibil (sau cel putin neîntelept) sa încerci sa schimbi o
personalitate înainte de a întelege în detaliu ce trebuie schimbat.
Teoria lui Cattell despre personalitate nu a avut originea într-o
situatie clinica.
Abordarea sa este riguros stiintifica, dovedind observarea
comportamentului si adunarea a numeroase date asupra fiecarui
subiect, în cercetarea lui Cattell nu este neobisnuit ca peste 50 de
tipuri de masurari sa se faca la un subiect. Aspectul specific al
abordarii de catre Cattell este ceea ce face cu datele obtinute. El
aplica procedeul statistic al analizei factoriale ce implica evaluarea
relatiilor dintre fiecare pereche posibila de masuratori luate de la
un grup de subiecti pentru determinarea factorilor comuni. Daca 2
masuratori arata o corelatie ridicata, Cattell este sigur în sugerarea
ca masoara aspecte similare sau legate între ele ale personalitatii.
Cattell numeste acesti factori „trasaturi" pe care le vede ca si
elemente mentale ale personalitatii. Numai când cunoastem
trasaturile caracteristice ale unei persoane putem prevedea cum va
actiona acea persoana într-o situatie data. Pentru a întelege deplin
o persoana trebuie apoi sa putem descrie în termeni precisi
modelul (sablon) trasaturilor ce definesc acea persoana ca individ.
Modul Iui Cattell de abordare a trasaturilor personalitatii
Cattell a definit trasatura ca o relativa permanenta tendinta de
reactie, alcatuind unitatile structurale de baza ale personalitatii. A
clasificat trasaturile în câteva moduri. O trasatura comuna este cea
pe care o are oricine într-o anumita masura. Inteligenta,
extrovertirea, sociabilitatea sunt exemple de trasaturi comune.
Oricine are aceste trasaturi, dar unii le au într-un grad mai mare
decât altii. Motivul pentru care Cattell a sugerat ca aceste trasaturi
comune sunt universale este acela ca oamenii au un potential
ereditar similar si sunt supuse unor presiuni sociale similare, cel
putin în interiorul aceleiasi culturi. Oamenii difera ca urmare a
faptului ca au în masura diferita aceste trasaturi comune. De
asemenea difera datorita trasaturilor unice pe care le au; acele
aspecte ale personalitatii pe care le detin putini alti oameni.
Trasaturile unice sunt vizibile în atitudinile si interesul nostru.
Al doilea mod de clasificare a trasaturilor este acela de a le împarti
în: trasaturi de abilitate, de temperament si dinamice.
Trasaturile de abilitate determina cât de eficienta va fi o persoana
în munca pentru atingerea scopului propus. Inteligenta este o
trasatura de abilitate; nivelul nostru de inteligenta ne ajuta sa
decidem cât de mult ne vom stradui sa ne atingem scopul, cum ar fi
de exemplu absolvirea facultatii.
Trasaturile de temperament descriu stilul general si tonul
emotional al comportamentului nostru- de exemplu cât de
perseverenti, usuratici sau iritabili suntem. Aceste trasaturi
afecteaza modul în care reactionam la o situatie data.
Trasaturile dinamice sunt fortele dinamice ale comportamentului
nostru si definesc motivatia, interesul, ambitia.
Al treilea mod de clasificare a trasaturilor - trasaturi de suprafata si
trasaturi sursa (profunde) - este în functie de stabilitatea,
permanenta lor.
Trasaturile de suprafata sunt caracteristici ale personalitatii ce sunt
în legatura unele cu altele, dar nu sunt un factor al personalitatii
pentru ca nu sunt determinate de o singura sursa. De exemplu,
câteva elemente de comportament cum sunt anxietatea, indecizia,
teama irationala sunt trasaturi de suprafata ale nevroticismului.
De o mai mare importanta sunt trasaturile sursa, factori unitari ai
personalitatii, care sunt mult mai stabili si permanenti. Fiecare
trasatura sursa da nastere unui aspect al comportamentului. Ele
sunt factori individuali ce se combina pentru explicarea trasaturilor
de suprafata.
Dupa origine, trasaturile sursa se clasifica în trasaturi structurale
sau de mediu înconjurator.
Trasaturile structurale îsi au originea în conditiile biologice, dar nu
sunt neaparat înnascute. De exemplu, bautul alcoolului poate da
nastere comportamentelor ca: lipsa de grija, flecareala, vorbirea
mormaita. Analiza factoriala va arata care din aceste caracteristici
sunt trasaturi sursa.
Trasaturile determinate de mediu deriva din influentele asupra
noastra a mediului social si fizic.
Ele sunt trasaturi învatate si comportamente ce-si pun pecetea
asupra personalitatii.
Comportamentul unei persoane dintr-un ghetou din interiorul unui
oras este modelat diferit de comportamentul cuiva din clasa de sus,
dintr-un mediu luxos. Un ofiter militar de cariera are un alt mod de
comportament decât un muzician de jazz. Astfel vedem ca Cattell a
recunoscut interactiunea dintre persoana si variate situatii.
Trasaturile sursa - factorii de baza ai personalitatii
Dupa mai mult de 2 decenii de intensa cercetare pe baza analizei
factoriale, Cattell a identificat 16 trasaturi sursa ca si factori de baza
ai personalitatii. Acesti factori sunt probabil cel mai bine cunoscuti
în forma în care sunt cel mai des utilizati, în Testul obiectiv de
personalitate numit "16 factori de personalitate" (16 PF).
 Eysenck H. si teoria factoriala a tipurilor de personalitatii
Eysenck a fost influentat puternic de traditia behaviorista.
Behavioristii sustineau ca singura modalitate de întelegere a
oamenilor dintr-o perspectiva autentic stiintifica este prin analiza
dovezilor obiective. În cazul oamenilor si al animalelor, aceasta
presupune simpla analiza a comportamentului lor si nu a
aspectelor de genul gândirii sau al intentiilor, pe care
experimentatorul nu le poate observa niciodata cu adevarat.
Totusi, când studiem personalitatea, nu putem sta sa urmarim
comportamentul subiectilor toata ziua, pentru a descoperi ceva
despre ei. (Chiar daca am putea, când cineva este urmat peste tot,
actiunile sale sunt diferite fata de comportamentul normal). Astfel,
Eysenck a adoptat varianta prelevarii de esantioane din diferite
aspecte ale comportamentului unei persoane, punându-i
subiectului întrebari despre felul în care se comporta în mod
normal.
Testele sale au fost elaborate sub forma de chestionare si, prin
analiza rezultatelor la aceste chestionare, cercetatorul a reusit, în
cele din urma, sa elaboreze o teorie a personalitatii foarte diferita
de cea a lui Freud.
Influentat de teoriile temperamentale timpurii ale lui Galenus si
Hippocrat, W. Wundt sau C. G.Jung, si de abordarile behavioriste
ale lui Pavlov, Eysenck considera, bazându-se pe cercetari
considerabile, ca toate trasaturile de personalitate pot fi repartizate
în trei tipuri de dimensiuni.
Aceste dimensiuni de personalitate sunt combinatii de trasaturi sau
factori si le putem considera ca „superfactori". Cele trei dimensiuni
ale personalitatii pe care Eysenck le-a propus sunt urmatoarele: 1)
Extraversiune vs. introversiune (E); 2) Nevroticism vs. stabilitate
emotionala (N); 3) Psihoticism vs. controlul impulsurilor (P).
Ponderea cea mai mare a cercetarilor lui Eysenck se concentreaza
asupra dimensiunilor E si N; multe din aceste cercetari au fost
destinate stabilirii bazei biologice a acestor dimensiuni. Eysenck a
descoperit ca extravertitii se diferentiaza de introvertiti prin nivelul
de baza al activarii corticale (cortical aromai); extravertitii au un
nivel mai scazut de activare corticala decât introvertitii.
Astfel, responsabil pentru diferentele dintre extravertiti si
introvertiti este sistemul activator reticulat ascendent, o retea de
fibre nervoase situata de-a lungul canalului spinal, servind la
stimularea cortexului si excitarea neuronilor corticali. Datorita
nivelului lor scazut de activare corticala, extravertitii cauta activ
stimularea si emotia. În opozitie, introvertitii se feresc de stimulare
si excitatie, deoarece nivelul lor de activare corticala este deja
ridicat.
Eysenck a descoperit ca. la baza dimensiunii nevrotism/stabilitate
sta creierul visceral, o formatiune de la baza creierului, alcatuita din
hipotalamus, hipocamp si sistemul limbic, responsabila cu
raspunsul fizic al organismului la activarea emotionala. Astfel,
persoanele cu un scor înalt pe scala N au un prag scazut al activarii
creierului visceral, fapt care determina intense manifestari
corporale specifice (accelerarea batailor inimii, transpiratie,
tremuraturi etc.) chiar si la nivele mai scazute de excitare
emotionala.
Cercetarile lui Eysenck pe esantioane considerabile au demonstrat
ca pe baza cunoasterii nivelului de activare corticala se pot predica
cu mare probabilitate posibilele tulburari nevrotice carora
persoanele le pot cadea prada. Astfel, introvertitii, cu
hiperactivarea de care dau dovada, sunt predispusi distimiei (un
grup de simptoame nevrotice manifestate prin anxietate, fobii,
depresie, tulburari obsesiv-compulsive), în timp ce extravertitii, cu
un nivel scazut de activare, sunt predispusi tulburarilor isterice.
Eysenck sustine ca oamenii, având oricare din aceste dimensiuni de
personalitate, pot contribui la bunastarea societatii, dar unii se vor
adapta mai bine decât altii. De exemplu, o persoana cu un
psihotism ridicat, care se caracterizeaza prin comportament ostil
sau agresiv, fie poate ajunge la tulburari emotionale, fie îsi poate
canaliza aceste trasaturi într-o activitate dezirabila social, cum ar fi
antrenor de fotbal american. Eysenck crede ca societatea are
nevoie de diversitatea furnizata de toate tipurile si ca toti ar trebui
sa avem oportunitatea de a ne folosi cât mai bine potentialul.
Allport G. si psihologia individualitatii
Conform ideilor lui Allport, personalitatea „reprezinta organizarea
dinamica în interiorul individului a acelor sisteme psihofizice care
determina comportamentul si gândirea caracteristica a acestuia".
Precum majoritatea teoreticienilor despre dezvoltarea
personalitatii - Freud si Sullivan – Allport este un teoretician al
stadiilor. în una dintre cele mai importante lucrari scrise ale sale,
Allport (1961) dedica un capitol notiunii pe care el o numeste
„simtul Eu-lui" formal etichetat „proprium",
„eu asa cum ma simt si ma cunosc ... eul ca "obiect" al cunoasterii".
A descris urmatoarele stadii de dezvoltare:
1. Copilaria timpurie, primul stadiu, nu implica nici un
sentiment al Eu-lui. Bebelusii initial sunt iresponsabili se pare ei
însusi de mediul lor. Sunt constienti dar nu sunt constienti de
sine. Daca un copil unic ia un obiect, degetele si obiectul sunt
unul si acelasi lucru. Daca se raneste la picior nu îsi da seama ca
el si-a provocat durerea. Se contopeste cu mama si fuzioneaza.
Mai târziu, cum deprinderile motorii ajuta copilul sa se
descurce în aceasta faza timpurie, el se târaste de jur împrejur
si loveste în obiecte. În acest fel, el învata ca sunt lucruri care nu
sunt parti ale corpului sau; devine constient de obiectele „de
afara" dintr-o alta lume. Oricum, înca nu stie ca este distincta si
diferita de cealalta lume.
2. Eul corporal. Cel mai primitiv predecesor al Eu-lui merge de-
a lungul celei de-a doua parti a primului an. Copiii arata semne
ale unui eu corporal, sanatatii ce emana din muschi, încheieturi,
tendoane, ochi, urechi si asa mai departe. Frustratiile legate de
organism, cum ar fi un deget scrântit, foame nepotolita,
contribuie de asemenea la aprecierea Eu-lui corporal. Eul
corporal devine fundatia Eu-lui si ramâne cu noi pentru
totdeauna. Oricum ar fi, este observat numai în conditii
neobisnuite.
3. Identitatea de sine. Eul corpului este numai primul capitol
din povestea Eu-lui. Emigrând de-a lungul celui de-al doilea an
din viata, al treilea stadiu al lui Allport este identitatea de sine,
continuitatea Eu-lui în trecut si viitor care rezulta din procesul
de memorie. „Astazi îmi amintesc câteva din gândurile de ieri, si
mâine îmi voi aminti câteva din gândurile de ieri si azi, si sigur
ca sunt gândurile aceleiasi persoane ale mele". Pentru ca toti
ne schimbam de-a lungul timpului, chiar si ca adulti, acest
sentiment al continuitatii este esential pentru simtul Eu-lui.
învatarea limbajului fundamenteaza abilitatea de a aprecia
continuitatea. Cuvintele sunt cea ce îsi aminteste cineva si care
îl asigura ca astazi este aceeasi persoana ca si ieri. Cel mai
important dintre acestea este numele copilului, un cuvînt care
serveste drept o ancora de care corabia identitatii de sine este
legata.
4. Stima de sine. Daca eul corporal este temelia Eu-lui si
identitatea de sine cadrul sau, câtiva pereti si un acoperis
trebuie ridicate. Stima de sine a fost tradusa literar ca „stima în
care cineva se mentine pe sine". Allport este mai specific: stima
de sine este mândria în profesia cuiva si în realizarile sale. în
timpul celui de-al treilea an, cel de-al patrulea stadiu al lui
Allport, una dintre exclamatiile favorite ale copilului este „Lasa-
ma pe mine!", „Eu" a evoluat dincolo de corp si de simtul
continuitatii catre un sentiment al instrumentalitatii - abilitatea
de a manipula cu succes mediul înconjurator. „Pot sa fac"
implica „Sunt ceea ce pot sa fac, nu ma diminua facând în locul
meu". Aceasta mândrie insistenta de a face ceva pentru sine, se
potriveste cu rusinea de a face altii ceva pentru el.
Nascut odata cu stima de sine este fratele sau geaman
negativismul.
Extinderea Eului simtul corpului, al continuitatii si al mândriei
este o mare parte din structura Eu-lui nostru, dar nu include si
cel mai important element al mediului, ceilalti oameni.
În timpul celui de-al cincilea stadiu al lui Allport, cuprins între 4
si 6 ani, copilul îsi dezvolta un al patrulea aspect al Eu-lui, o
componenta egocentrica.
Aceasta extindere a Eu-lui se largeste încât sa includa toate
aspectele semnificative ale mediului, inclusiv oameni, acum,
familia si sinele sunt una. Sunt ca o constiinta extrema care
poate ataca copilul.
5. Imaginea de sine. Strâns legat de relatia cu ceilalti este al
cincilea aspect al sinelui care ia nastere în al cincilea stadiu.
Imaginea de sine este compusa din sperantele si aspiratiile care
se dezvolta din perceptie si asteptare pe care ceilalti le au de la
ei.
Parintii spun despre copil ca este „cuminte" sau „obraznic",
„destept" sau „prost". Trebuie sa faca asta, sa faca aia, sa fie
asa, sa fie altfel.
Pentru a descoperi daca îsi dezvolta propria-i imagine de sine,
copilul compara asteptarile celorlalti referitoare la modul cum
ar trebuie sa se comporte si comportamentul actual.
6. Operatorul rational. In timpul celui de-al saselea stadiu (de
la 6 la 12 ani) imaginea de sine continua sa se dezvolte si un
nou aspect ia nastere: operatorul rational, simt al sinelui care
nu numai ca este în stare sa rezolve probleme, dar de
asemenea le poate rationaliza în capul sau si vine cu solutii
logice.
Operatorul rational este asemanator cu „ego"-ul lui Freud. El
încearca sa satisfaca eficient cererile organismului (id), ale
mediului înconjurator si ale societatii (superego).
Cum operatorul rational se dezvolta, copiii devin capabili sa
gândeasca.
7. Lupta de sine. în timpul celui de al saptelea stadiu -
adolescenta, individul continua sa-si dezvolte imaginea de sine
si experimenteaza o noua cautare, o identificare de sine. Acum
identitatea de sine se focalizeaza spre a lega imaginea
adolescentului de cea a viitorului adult. Un adolescent se poate
întreba „Cum pot fi adult si totusi sa ramân eu?". Continuitatea
trebuie sustinuta în fata unei tranzitii majore de la o faza a vietii
urmatoare. Societatea face prea putine pentru a rezolva dilema
adolescentilor. Se pot încorpora în armata, dar în mod legal nu
pot sa-i ia.
Pot vota, dar nu pot pastra o slujba aproape nicaieri. Asadar,
adolescenta experimenteaza revoltându-se, stau afara pâna
târziu, beau, sunt activ sexual, tot timpul sperând ca restrictiile
parintilor lor asupra activitatii îi vor ajuta sa se defineasca. Vor
sa devina adulti, dar simultan sa fie fideli personalitatii lor de
acum.
Când gândurile se orienteaza catre o profesie adulta, o alta
componenta a sinelui intra în scena, lupta proprie, planuri
pentru viitor prin fixare a unui lung sir de scopuri, în timpul
adolescentei, oamenii ajung sa realizeze ca succesul în viata va
depinde de planurile dinainte facute.
Pentru a implica aceasta lupta de sine efectiv, telurile trebuie sa
fie centrate rezonabil în virtutea abilitatilor umane. Mai
devreme, ar fi putut avea visuri de a deveni o vedeta de cinema
sau un faimos atlet, acum, pentru a fi matur, scopurile trebuie
sa fie realiste si însotite îndeaproape de un plan care sa
conduca la atingerea lor.
În adolescenta, indivizii se afla într-o „criza de identitate". Ei
încearca sa-si gaseasca propria identitate „departe" de parintii
lor.
În adolescenta, indivizii se afla într-o „criza de identitate". Ei
încearca sa-si gaseasca propria identitate „departe" de parintii
lor. Adolescentii încearca sa înlature ideea ca parintii si
societatea au o forta asupra lor si sa se construiasca ei însisi. În
acest moment, constiinta se muta din afara sinelui în interior.
Acum, stima de sine este sustinuta de actiunea de a face ce e
„bine". Imaginea de sine include aspiratiile spre a face ceea ce
trebuie facut si lupta proprie se compune din planuri de a fi
cinstiti, buni si altfel spus o persoana ce merita a fi luata în
seama; Cum adolescenta trece la maturitate, oamenii numai
savârsesc fapte bune pentru a evita o constiinta razbunatoare,
ci pentru a lupta activ pentru scopuri pretioase ce vor sustine o
imagine de sine matura.
8. Etapa adulta Adultii functioneaza independent de motivatiile
copilariei. Ei functioneaza în mod rational în prezent si îsi
elaboreaza în mod constient propriul stil de viata.
Tipologia dietetică
Dacă celelalte capitole s-au identificat cu elemente cunoscute
în literatura de specialitate, vom încerca în continuare a aduce
elementul de specificitate surprinzând o tipologie aparte privită
dintr-o perspectivă ce se modelează pe interesul nostru
cognitiv- tipologia dietetică.
Considerând absolut necesară cunoaşterea unei asemenea
tipologii din perspectiva implicării într-o componentă teoretică
a psihopedagogiei nutriţionale, cele ce urmează se subscriu
mesajului interpretativ al unei noi identităţi şi modalităţi de
exprimare, făcând cogniscibil un nou domeniu, prin prisma de
abordare. Astfel, în această nouă conjunctură este important a
observa faptul că între mediu şi temperament se realizează o
relaţie reciprocă ce-şi găseşte aplicabilitatea, atât în modul de
hrănire, cât şi de dietă menţionând un echilibru între
construcţie, evoluţie şi valoare umană.
Dacă la nivelul tipologiei umane sunt cunoscute cele patru
temperamente: coleric; sangvinic; flegmatic; melancolic-
raportate ca identificare prin forţă , mobilitate , echilibru …în
noua structură privită din perspectiva modului de a trăi şi a se
hrăni, cât şi a influenţei mediului ca o evoluţie armonioasă şi de
împlinire distingem, dupa Blin C. (2002), cele patru aparate
anatomice care pun omul în raport cu cele patru medii
exterioare, acestea fiind:
1)- aparatul digestiv = primeşte impulsurile mediului alimentar;
2)- aparatul respirator = preia impulsurile din mediul
atmosferic;
3)- sistemul nervos = preia impulsurile mediului mintal (psiho-
social);
4)- sistemul osteo- muscular = fiind cel ce se exercită asupra
mediului fizic
iar predominanţa uneia sau alteia din aceste grupe de organe,
va declanşa nevoiloe vitale de ordin diferit:
- ambianţa nutriţională;
- cheltuielile de energie musculară;
- cheltuieli de energie nervoasă şi psihică.
A avea un temperament bun înseamnă, Dupont P. (2007):
- să fim în elementul nostru;
 să ne menţinem în armonie cu ciclurile vieţii;
- să profităm de elemente şi de simpatia naturală care uneşte
anotimpurile, plantele, alimentele, climatele, perioadele zilei şi
temperamentul nostru;
- să descoperim virtuţile numite de strămoşii nostri umori care
ne leagă de elemente.
Vechii filosofi foloseau în exprimarea temperamentului unei
persoane unul din cele patru elemente: foc, aer, pământ, apă,
pentru a defini melancolicul, sangvinicul, colericul, flegmaticul,
pornind de la: umed, rece, uscat şi cald.
Astfel, Dupont P. (2007) vorbeşte despre:
1)- temperamentul melancolic = temperament dominat de foc,
cald şi uscat, prezintă o constituţie tonică- plastică;
2)- temperamentul sanguin = temperament dominat de aer,
cald şi umed, prezintă o constituţie tonică- plastică;
3)- temperamentul coleric = temperamentul dominat de
pământ, rece şi uscat, prezintă o constituţie atonică- plastică;
4)- temperamentul flegmatic = temperamentul dominat de
apă, rece şi umedă, prezintă o constituţie atonică- plastică.
Din punctul de vedere al dietei, o implicare a temperamentelor,
după acelaşi autor este evidentă, iar întreaga abordare îi
aparţine.
Se ajunge astfel nu numai a alege alimentele şi plantele în
funcţie de temeperament, a le prepara cât şi implementa
anumite reguli care au în vedere atât partea dominantă a
elementului cât şi complementaritatea celorlalte, cel mai
important lucru fiind acela de a menţine un echilibru mintal
prin actul nutriţional/ hrănire.
În acelaşi context, au loc şi se remarcă similitudinile dintre
temperament şi anotimpuri, forma de exprimare fiind cura de:
1)- primăvară = sangvinicul de aer cald şi umed, care necesită
un regim alimentar vegetal, nici prea umed nici prea cald, nici
prea sărat, este indispensabil ca acesta să fie sobru, iar ceaiurile
digestive uşor amare îi pot face mult bine;
2)- vara = melancolicul de foc, cald şi uscat, trebuie diminuat printr-
un regim alimentar de natură rece şi umed, compus din vegetale
alimentare cu condimente uşor acide. Vara se consumă obligatoriu
alimente reci şi umede pentru a nu se deshidrata corpul, iar Aristotel
spunea „Vara puţină apă rece de fântână este foarte bună. Atât timp
cât este cald, îţi vei umple palmele cu apă: acest lucru este mai bun
decât orice alt remediu. Acest lucru calmează stomacul, fiind foarte
eficace împotriva bilei, când, pe timpul verii, aceasta trebuie să
crească”;
3)- toamna = colericul de pământ, rece şi uscat, trebuie temperat
printr-un regim alimentar umed şi cald, compus din vegetale
întăritoare şi dulci;
4)- iarna = flegmaticul de apă, rece şi umed, temperat printr-un regim
alimentar cald şi uscat, compus din legume aromatice şi sărate, dar şi
produse marine bogate în iod, neuitând că iarna putem mânca orice,
noptile sunt mai lungi, iar mâinile să fie spălate cu apă caldă
dimineaţa şi seara, totul fiind înţelept.
Ca şi la precedentele tipologii, nici aici nu putem vorbi de tipuri
pure, ci de o combinaţie, una fiind dominantă. Deoarece
vorbim de un individ prins în mişcarea şi dezvoltarea proprie/
individuală/ personală va fi necesar a avea în vedere adaptarea
alimentară (Blinc C. -2002), care trebuie să se efectueze în
funcţie şi de starea de sănătate, de potenţialul vital al
momentului, nutriţia nefiind doar o problemă de aporturi
nutritive, ci, înainte de toate, o problemă de asimilare şi de
utilizare, aşa cum subliniază Corton (1965), faptul că „nu trebui
hrănit un individ viguros ca pe un debil, nici un bolnav ca pe un
om sănătos”, trebuie să se ţină cont de rezistenţa vitală, altfel
riscăm să provocăm nişte dezastre în starea de sănătate, o
uzură viscerală „irepetabilă”.
Putem constata astfel faptul că şi din aceste puncte de vedere
exprimate anterior, tipologia dietetică se înscrie ca un demers
constructiv spre cunoaşterea bunelor condiţii alimentare,
atenţionând asupra carenţelor şi/ sau exceselor, prevenind în
timp, uzura prematură, atât fizică, psihică şi chiar morală.
Ajungem structural în momentul de identificare a tipologiilor
dietetice, pornind de la studiile întreprinse într-o unitate psiho-
somatică de către Rostan în 1826 şi fiind prezentate sub o nouă
identitate calitativă (după Blin C. 2002):
1) Tipul „digestiv”- D =
a)- din punct de vedere morfologic, individul este destul de
palid, gras şi rotund, cu un abdomen proeminent, în raport
direct cu mărimea etajului inferior al feţei, care este cel mai
adesea înecată în grăsime la nivelul gâtului şi devine piriformă;
b)- din punct de vedere fiziologic, ţesuturile sunt infiltrate cu
uşurinţă de grăsime şi de apă, o tendinţă clară către obezitate şi
către o încetinire a circulaţiei artero- venoase;
c)- din punct de vedere psihologic are loc o diminuare a
tonusului muscular şi a excitabilităţii nervilor, o înclinaţie către
sedentarism, calm, pasivitate, ce însoţeşte reacţiile
psihomotrice lente, rezistenţa organică este bună, dar deficitară
când este vorba despre forţă, abilitate sau viteză;
d)- din punct de vedere alimentar sunt de preferat mâncărurile
grase, pronunţat sărate şi dulci.
Deci, tipul D = va trebui să evite: excesul de alimente grele,
supra- alimentaţia; un prea mare sedentarism;
 inacţiunea fizică şi mentală; climatele reci sau moleşitoare;
- vecinătatea mării, malurile râurilor, navigaţia şi pescuitul îi pot
furniza o linişte binevenită.
2)- Tipul „respirator” – R =
a)- din punct de vedere morfologic, individul are o piele
colorată, posedă o musculatură suplă, un torace relativ
proeminent, corespunzător în mod normal etajului median al
feţei, aceasta dobândind forma unui oval destul de lat;
b)- din punct de vedere fiziologic, sângele său este bogat, iar
capacitatea toracică este importantă, corespunzând funcţiei
respiratorii dominante, posedă un tonus bun;
c)- din punct de vedere psihologic, această dispoziţie induce un
bun dinamism al organismului la nivel global, este entuziast, se
pasionează uşor, îi place reînnoirea situaţiilor, cucerirea,
adaptarea sa este lejeră atât pe plan psihic cât şi intelectual;
d)- din punct de vedere alimentar, este înclinat în mod natural
către o bucătărie variată, către mese destul de copioase şi
distanţate în timp, pe care le asimilează rapid.
Deci tipul R = foarte reactiv pe toate planurile şi mai ales în
domeniul emotiv-afectiv, va avea nevoie să-şi modereze
exuberanţa, eventualele excese, să-şi tempereze entuziasmul,
dar păstrându-le totuşi ca resorturi personale în caz de
deficienţă. El va avea întotdeauna nevoie să se descarce în aer
liber, cu atât mai mult cu cât meseria sa l-ar putea priva de
asemenea ocazii. Va trebui să evite o prea îndelungată
expunere la soare, fiind predispus la congestii.
3)- tipul „muscular” – M =
a)- din punct de vedere morfologic, este caracterizat printr-o
puternică dezvoltare a membrelor şi a musculaturii, existând o
proporţie între torace şi abdomen, iar etajele feţei sunt sensibil
egale;
b)- din punct de vedere fiziologic, reprezintă particularitatea de a fi
hipercrinic, glandele endocrine funcţionând din abundenţă, cu o
predominantă funcţonală a hipofizei, tiroidei şi glandelor, iar lipsa de
activitate musculară antrenează rapid tulburări hepatice;
c)- din punct de vedere psihologic, este un individ activ, autoritar şi
sincer, iar ca şi coleric, ştie să se stăpânească, deciziile sale fiind clare,
categorice, manifestând uneori o prea mare siguranţă sau dorinţă de
a se impune psihic sau intelectual, ştiind că forţa, rezistenţa şi viteza
se află într-un raport bine echilibrat;
d)- din punct de vedere alimentar, preferă bucătăria simplă, mesele
cât mai sobre, regulate, ritmice, apetitul său fiind mijlociu.
Deci tipul M = fiind în mod esenţial motor, e necesar să-şi lucreze
constant muşchii, este de dorit să trăiască într-un mediu în care să
aibă preocupări solicitând o mare cheltuială de energie fizică, în sens
contrar, fiind necesar să facă sport cu regularitate.
4)- Tipul „cerebral” – C =
a)- din punct de vedere morfologic, este în general înalt, destul
de palid, subţire sau slab, el posedă o constituţie
osteomusculară subţire sau puţin evidentă, predominanta
etajului superior al feţei, ochi, frunte, îi conferă figurii sale cu
trăsături fine, o formă triunghiulară, cu bărbia care se
îngustează până devine chiar ascuţită in partea inferioară;
b)- din punct de vedere fiziologic, se observă absenţa grăsimilor
şi a muşchilor, dar şi o osatură delicată, hipotenic, cu tendinţe
de variaţie a tensiunii nervoase de natură tiroidiană, vitalitatea
sa generală este măsurată, fiind vioi, iar gesturile numeroase îi
uşurează exprimarea;
c)- din punct de vedere psihologic, sensibilitatea emotivă
atrage după sine bogăţia şi reînnoirea senzaţiilor a căror
exploatare are loc în sfera mentală, care, la intelectuali se
activează la rândul său, vulnerabilitatea din exces de
sensibilitate, determină reacţii de izolare, „fugă”, fiind motivată
printr-o reacţie de apărare;
d)- din punct de vedere alimentar caută instinctiv tot ce este în
stare să-i excite nervii, să-i înmulţească senzaţiile şi să-i
stimuleze curiozitatea nativă.
Deci, tipul C = trebuie să evite ceea ce ar putea să-l
traumatizeze, să-l irite, surmenajul, frecventarea oamenilor
pesimişti sau revoltaţi, emoţiile prea violente, va trebui să-şi
menţină o tensiune nervoasă şi psihică suficientă conservând
un minimum de activităţi şi de poli de interes, totuşi, fiind
înclinat spre ocupaţii ce pun în mişcare spiritul, se va uza în
activităţi excesiv fizice, dar tentat să trăiască în apropierea casei
va trebui să aducă o cât mai mare varietate existenţei sale.
 Psihopedagogia nutriţională
Prin raportarea noastră ca fiinţă şi nu obiect la mediul
înconjurător apare elementul de interdisciplinaritate ca semn al
cunoaşterii prin acceptare, înţelegere şi toleranţa din perspectiva
evoluţiei şi valorii umane.
În acest context psihopedagogia nutriţională se înscrie în aria de
influenţă a patru domenii care au în prim plan- omul, sub toate
aspectele dezvoltării sale şi nu numai.
Astfel, structural, pentru a înţelege interacţiunea, vom porni la
definirea conceptuală a celor patru domenii şi anume:
 Psihologia
 Pedagogia
 Psihopedagogia
 Nutritia
Psihologia: dupa Cosmovici A. (1996) este ştiinţa care se ocupă
cu descrierea şi explicarea fenomenelor şi însuşirilor psihice
verificabile.
Continuând ideea, Paul Popescu Neveanu (1991) afirma faptul că
psihologia este ştiinţa centrală despre om şi relaţiile interumane.
Mergând pe aceeaşi linie, Iordăchescu G. (2006), psihologia este
o ştiinţă a comportamentului, aceea de a şti „cum şi de ce
organismele fac ceea ce fac”.
Este totodată suma a doi termeni care definesc două domenii:
psyche (gr)= „suflet sau spirit”
si logos (gr)= studiu, ştiinţă
concluzionând ca fiind studiul ştiinţific al minţii, al
comportamentului oamenilor şi animalelor.
Cu toate acestea, definiţia psihologiei surprinde interpretări
variate, dar, atenţie, toate pornesc de la acelaşi numitor comun.
Se remarcă ideea lui Binet A. (1996), ce defineşte psihologia ca
ceea ce studiază un anumit număr de legi, pe care le numim
mentale spre a le opune legilor naturii externe, de care se
deosebesc, dar care, la drept vorbind, nu merită calificativul de
mentale, deoarece sunt, cel puţin cele pe care le cunoaştem mai
bine, legi ale imaginilor, iar imaginile sunt elemente materiale.
Pedagogia, Nicola I. (1996) este ştiinţa care studiază fenomenul
educaţional cu toate implicaţiile sale asupra formării personalităţii
umane în vederea integrării sale active în viaţa socială.
Sillamy N. (1996) surprinde ideea generală că pedagogia este
ştiinţa şi arta educaţiei, delimitând faptul că azi desemnează doar
metodele şi tehnicile utilizate de educatori.
Psihopedagogia după DEX (1975) reprezintă aplicarea metodelor
psihologiei experimentale în pedagogie, în ideea în care elementul
de educaţie se structurează pe cunoaşterea, evoluţia şi dezvoltarea
personalităţii umane. Psihopedagogia este astfel, liantul dintre cele
două ştiinţe ale cognoscibilităţii umane, realizând în timp
componentele unui echilibru bio- psiho- social al individului.
Nutriţia este definită ca fiind DEX (1999)- totalitatea proceselor
fiziologice prin care organismele îşi procură hrana necesară creşterii
şi dezvoltării, obţinerii energiei pentru desfăşurarea proceselor
vizate refacerii ţesuturilor. Defineşte nutriţia ca ansamblul
proceselor de asimilare a hranei necesare creşterii, dezvoltării şi
activităţii organismelor vii. La toate aceste interpretări conceptuale,
Mica enciclopedie de biologie şi medicină (1976) concluzionează,
arătând că nutriţia este ansamblul prin care se întreţine viaţa, cu
ajutorul importului şi prelucrării de „materii prime”
Asadar, psihopedagogia nutriţională este acea dimensiune care implică actul
comportamental- educaţional privind fenomenul nutriţional prin prisma
formării şi dezvoltării umane şi raportarea sa la comunitate în configuraţia
unei atitudini pozitive despre conceptul şi importanţa unei vieţi sănătoase ca
efect al echilibrului dintre suflet şi corp/ corp şi suflet.
Ca obiective psihopedagogia nutriţională îşi propune:
- menţinerea sănătăţii fizice şi psihice;
- cunoaşterea şi aplicarea cerinţelor nutriţionale după particularităţile de
vârstă umane;
- implicarea elementelor educaţionale în actul nutriţional;
- formarea şi adoptarea unui stil sănătos de viaţă prin creşterea calităţii vieţii;
- menţinerea unui echilibru evolutiv şi valoric între suflet şi trup ca rezultant
al unei vieţi sănătoase;
- eliminarea carenţelor atitudinal- comportamental- educaţionale vizând
actul nutriţional;
- elaborarea unor concepte structurale privind rolul nutriţiei asistarea
psihopedagogică şi socială a persoanelor CES (cerinţe educative speciale).
Conceptul de sănătate se înscrie în perimetrul care defineşte normalitatea ;
astfel :
- reprezintă starea de echilibru structural şi funcţional al persoanei privit
dintr-o perspectivă internă (aferent raporturilor dintre sub- ansamblele
componente, conform normelor generale ale speciei, vârstei şi sexului) şi
dintr-una externă (definită prin adaptarea echilibrată la mediul ambiant)
- poate fi privită ca un proces dinamic dependent de: maturizare, înaintarea
în vârstă, funcţionarea în diverse roluri, capacitatea de adaptare la stress a
persoanei
- rol parţial, dar foarte important, joacă şi perspectiva subiectivă – felul în
care se simte şi se consideră
- un alt rol – dimensiunea interpersonală a capacităţii de iubire şi prietenie
echilibrată
- dimensiunea socială – modul de funcţionare socială a persoanei şi opinia
colectivităţii privitoare la normalitatea şi sănătatea psihică a unui individ
În aceeaşi aceeaşi notă de subscriere a binelui cu sănătatea, sunt
elocvente şi proverbele şi zicătorile care se remarcă prin mesaje ca:
Sănătatea e o mare avere. (proverb arab);
- Sănătatea e temelia bogăţiei. (proverb persan);
- Pentru omul sănătos în fiecare zi e sărbătoare. (proverb turc);
- Medicul te vindecă de boală, dar nu şi de moarte; el e ca acoperişul
care te apără contra ploii, dar nu şi contra trăznetului. (proverb
chinezesc),
toate regăsindu-şi chintesenţa în dictonul latin: „Mens sana in corpore
sano”(Minte sănătoasă în corp sănătos).
După acest imaginar periplu psiholingvistic privind elementul de
sănătate, îl putem identifica alături de starea de bine, aşa cum o
defineşte Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Pentru OMS sănătatea nu
este condiţionată doar de absenşa bolii şi disfuncţia ei, ci se referă la
un proces complex şi multidimensional, în care starea subiectivă de
bine este un element fundamental.
Componentele stării de bine sunt:
a)- acceptarea de sine – atitudine pozitivă faţă de propria persoană,
acceptarea calităţilor şi defectelor personale, percepţia pozitivă a
experienţelor trecute şi viitoare;
b)- relaţii pozitive cu ceilalţi – încredere în oameni, socialul, intim,
nevoia de a primi şi a da afecţiune, atitudine empatică, deschisă, caldă;
c)- controlul – sentimentul de competenţă şi control personal asupra
sarcinilor, îşi creează oportunităţi pentru valorizarea nevoilor
personale, face opţiuni conform cu nevoile proprii;
d)- sens şi scop în viaţă – direcţionat de scopuri de durată medie şi
lungă, experienţa pozitivă a trecutului şi relevanţa viitorului,
convingerea că merită să te implici, curiozitatea;
e)- dezvoltarea personală – deschidere spre experienţe noi,
sentimentul de valorizare a potenţialului propriu, capacitatea de
autoreflexie, percepţia schimbărilor de sine pozitive, eficienţă,
flexibilitate, creativitate, nevoia de provocare, respingerea rutinei.
Concentrând larga definiţie dată de OMS sănătăţii ajungem la identificarea sa
prin forma de stare de bine din punct de vedere: psihic, somatic şi social al
individului, fapt care determină a ne opri o clipă la ceea ce sublinia Athanasiu A.
1983, adică faptul că „Sănătatea este privită de către patolog ca o stare de
integritate; de către clinician ca o lipsă de simptome, iar de către bolnav ca o
stare de bien- etre.
Interrelaţia: sănătate- mediu- alimentaţie
Sa pornim metaforic de la intrebarea retorică a Aliciei Hart (2006) „ Dacă aveţi
norocul să deţineţi o palmă de pământ, de ce nu vă faceţi propria grădină de
legume?” ceea ce ar demonstra interrelaţia elementelor amintite anterior sub
aspect evolutiv.
Se oferă astfel posibilitatea sa găsim similitudinile care ajung la un moment dat a
defini un concept ce generează o atitudine comportamentală faţă de actul de
nutriţie în sine.
Astfel, dacă sănătatea este o stare de bine, continuând ideea, spunem că ea
este, cea care permite omului să-şi îndeplinească cu randament maxim şi eficient
rolul în societate (Tunea, 1989).
Această situaţie este condiţionată, pe lângă absenţa bolii şi de o buna şi
echilibrată stare – morfo- fiziologică; psiho- afectivă; social- morală .
De aici, spre influenţa mediului în triada conceptuală, e doar un singur
pas, ştiind că adaptarea la anumite condiţii şi determinarea unui
comportament adaptativ, depinde de fiecare individ în parte, prin
prisma sa de raportare. Chiar dacă suntem obişnuiţi a găsi mediul
printre factorii dezvoltării alaturi de ereditate şi educaţie, plasarea sa în
triada –S- M- A- reprezintă un moment de implicare în ceea ce priveşte
evoluţia umană, raportată la: nutriţie- actul de nutriţie şi
comportamentul nutriţional, reacţia în lanţ a termenilor denumind
impactul, atât sub aspectul biologic, cât şi socio- cultural.
Ajungem astfel, să ne punem următoarele întrebări, ca efecte ale
mediului, dar şi puncte de reper spre alimentaţie remarcând dacă
ştim: Ce să mâncăm?/ Ce mâncăm?; Când să mâncăm?/ Când
mâncăm?; Cum să mâncăm?/ Cum mâncăm?; Unde să mâncăm?/
Unde mâncăm?; Cât să mâncăm?/ Cât mâncăm?; De ce să mâncăm?/
De ce mâncăm?...răspunsurile fiind de fapt decodificari pentru o viaţă
raţională în care starea fizică, şi cea mentală, să se găsească în
permaneţă într-un echilibru al evoluţiei, valorii şi progresului uman.
Putem sa abordam alimentaţia umană din două perspective:
a) cea a raţiei alimentare ce trebuie să menţină un echilibru
constant între nutrienti (calorii, proteine, vitamine, săruri
minerale etc.);
b)pespectiva elementului raţional având la bază principiile
generale ale schimbului de materie şi energie în fiinţele vii, ale
homeostazei organismului uman, ale adaptării omului la
particularităţile concrete fiziologice şi patologice, etc., şi de
aceea, se diferenţiază după împrejurările şi condiţiile variate în
care se află individul.
Toate premerg instaurarea ştiinţei alimentaţiei ca generatoare
atât a evoluţiei biologice cât şi psdihologice a fiinţei umane în
ideea interrelaţionării factorilor ce guvernează concepte, atitudini
şi comportamente.
Ne identificăm cu indivizi ce-şi arogă dreptul de a se alinia sub deviza
„We are what we eat!” (Suntem ceea ce mâncăm!) din perspectiva
interrelaţiei S-M- A?
Cu siguranţă NU, dacă pornim de la necesităţile alimentare,
clasificate după criteriile, Iordăchescu G. (2006) şi anume:
1)- după natura necesităţilor:
a)- necesităţi fizice sau fiziologice;
b)- necesităţi spirituale;

2)- după subiecţii purtători ai necesităţilor:

a)- necesităţi individuale;
b)- necesităţile unui grup sau colectivitate;
c)- necesităţi ale societăţii;
3)- după gradul de satisfacere:
a)- necesităţi deficitare (în special cele biologice de care depinde
supravieţuirea);
b)- neceistăţi suficiente (prin asigurarea lor se obţine un nivel de
trai acceptabil, superior nivelului supravieţuirii);
c)- necesităţi sporite (permit dezvoltarea individului dincolo de
suficienţa materială);

4)- după rolul jucat în sistemul condiţiilor vieţii sociale:

a)- necesităţi primare;
b)- necesităţi secundare;
c)- necesităţi terţiare;
5)- după posibilităţile de acoperire ale necesităţilor economice:
a)- necesităţi solvabile;
b)- necesităţi nesolvabile;

şi DA, atunci când aspectul cantităţii ocupă locul raţiunii,

cumpătării şi echilibrului alimentaţiei menită a ne conduce ea pe
noi, implicarea noastră fiind minimă şi nesemnificativă.
Din aceste perspective, relaţia sănătate- mediu- alimentaţie, e
necesar a se număra printre variabilele credibile şi calitative ale
strategiei nutriţionale, aplicată şi aplicabilă personalizat, la
fiecare individ în parte, dispus a se interesa şi a monitoriza
„bunul mers al sănătăţii sale”, pornind de la cauză, şi ajungând la
efect.
 Implicarea psihopedagogică în actul nutriţional
Identitatea actului nutriţional
Aşa cum aminteam în primele pagini, nutriţia, Segal R. (2002), este
ştiinţa alimentaţiei, ea comportând:
- digestia alimentelor;
- nevoile nutriţionale;
- ştiinţa alimentelor;
- comportamentul alimentar.
Mergând pe aceeaşi filieră a identităţilor, acelaşi autor specifică
faptul că „alimentaţia constituie una din cele mai importante
necesităţi fiziologice ale organismului” primindu-se din mediul
înconjurător diferite subordonate nutritive care realizează trei
funcţii vitale:
 plastică = adică asigură dezvoltarea şi continua renovare a
celulelor şi ţesuturilor;
 energetică = furnizează compuşii ce asigură energia necesară
pentru consumul energetic atât în repaus cât şi în efort fizic;
 biologică = este izvorul unor substanţe biologice active din
care în organism se formează enzime, hormoni şi alţi
regulatori ai proceselor metabolice.
Dupa Segal R. (2002), o alimentaţie corectă asigură o dezvoltare
normală si armonioasă a organismului, sănătatea şi rezistenţa la
factori nocivi ai mediului, o înaltă capacitate intelectuală şi fizică, o
longevitate activă.
Continuând periplul nostru conceptual, ajungem la definirea nutriţiei
(Yudkin -1969, Garban Z. -2000), ca fiind o relaţie între om şi
alimentul său cu implicarea aspectelor psihologice şi sociale, precum
şi aspectelor fiziologice şi biochimice.
Foarte important este modul în care prin nutriţie, practic prin
actul nutriţional/ de hrănire, se poate menţine echilibrul între
sănătate şi boală, determinări exercitate de anumite condiţii şi
stări evolutive a celorlalte componente care transformă totul în
energie, practic asigurând evoluţia şi dezvoltarea umană.
Ajungem astfel în situaţia aprecierii omului în legătura sa cu
mediul, cu natura încă de pe vremea când lumea antică înţelegea
profund totul, readucând în atenţie, pe lângă lumea materială şi
pe cea interioară a observaţiilor asupra propriilor organisme;
propriile reacţii la alimente şi băuturi; propiilor emoţii; gândirii şi
experienţei spirituale, cât şi a interacţiunilor complexe dintre
toate acestea, astfel încât au fost determinate cinci elemente
principale. (Ballentine R. -2007):
 pământul = lucrurile sunt materiale şi solide, iar conceptul
este valabil şi în cazul gândurilor care tind să fie elementele de
concenntrare, de bază, de bun- simţ ale activităţii mintale;
 apa = se referă la natura apei lichidă, fluidă, mobilă, astfel
încât gândurile fluide şi fluxul vocii sugerează acest element;
 focul = nu este de natură materială şi nici nu poate fi cuprins
cu mâna, dar ne ajută să vedem lumina şi efectele sale;
 aerul = nu poate fi văzut, măsurat şi cuprins, chiar dacă i se
simte atingerea la nivelul pielii el determinând mobilitatea
lucrurilor;
 spaţiul (eterul) = ca fiind ceea ce ar exista dacă orice altceva
ar fi eliminat, fiind de fapt elementul în care există lucrurile
tangibile, pământeşti.
Aceste concepte scoase la lumină de arheologii lumii filosofice
nu sunt nici dependente, nici invalidate de cercetările moderne
de laborator ci ofera mai degrabă o perspectivă independentă,
solidă şi perenă, care ne poate ajuta să corelăm observaţiile
dispersate pe care le avem despre nutriţie şi spirit.
Cu alte cuvinte, legăturile dintre material şi imaterial, pământ-
apă- foc- aer şi spaţiu, pot reglementa un anumit mod de hrănire
care implică şi spiritul în aşa fel încât acesta determină mutaţii
conceptuale la nivelul organismului: este doar un simplu act de
nutriţie sau din contră, în filosofia sa se împletesc elemente ce
pot stabili la un moment dat, un echilibru?
Retorica întrebare îşi găseşte prin actul de nutriţie un răspuns
afirmativ ce rezidă, de ce nu, din însăşi concepţia despre lume şi
evoluţia sa, într-o contextualitate dată.
 Implicarea psihopedagogică în actul nutriţional
Este momentul în care relaţia dintre dezvoltarea unor procese
psihice se poate raporta la cantitatea de nutrimente necesară
progresului, în dimensiunea dezvoltării umane. Astfel, se
cunoaşte din practică faptul că, atunci când din alimentaţia
curentă a unei persoane lipsesc anumite nutrimente (proteine,
calorii, vitamine, lipide, glucide) dezvoltarea psihică este în
pericol.
Apar: retardul psihic; eşecul şcolar; retardul fizic; tulburările de
comportament, atitudine, etc. …toate pe fondul unui
dezechilibru din punctul de vedere al actului nutriţional.
S-a constatat în acest caz că printr-o nutriţie adecvată şi
echilibrată se elimină dezechilibrul, putându-se stimula:
- inteligenţa şi creşte procentul rezolvării situaţiilor problemă;
- atenţia şi apartenenţa la mediu este cu totul alta;
- ameliorează dificultăţile şcolare, reducând stările de eşec şi
incertitudine;
- se pot controla manifestările agresive, diminuându-se
atitudinile comportamentale- delictuale;
- se reduce violenţa şi comportamentul deviant;
- memoria poate fi stimulată, îmbunătăţindu-i performanţa la
anumite vârste.
Toate cele menţionate anterior şi enumerarea poate continua în
ideea în care, prin unicitatea noastră, ne putem manifesta
nutriţional diferit, apar ca o atitudine şi nu numai, dacă luăm în
calcul cele două componente ce pot asigura şi un echilibru
psihopedagogic, şi anume:
energia
şi stresul
remarcate mai ales prin: oboseală; epuizare; letargie; lipsa poftei
de viaţă; apatie; slaba putere de concentrare.
Energia si stressul influenţeaza negativ întregul demers
constructiv fizico- psihic al unei persoane.
Reflectand la ceea ce reprezintă stresul, mai ales dependenţa de
el, sa citim cele remarcate într-un stil personal şi inconfundabil
de Holford P. (2008):
„Bineînţeles că nu puteţi trăi aşa o veşnicie, astfel încât multe
persoane se îndreaptă către litoral să se prăjească pe plajă la
soare. În timpul aşteptării în sala aeroportului, ce poate fi mai
relaxant decât citirea unui roman ieftin de groază. Pe copertă se
sugerează crime, mister, lăcomie de putere, pasiune şi suspans
captivant. Sună bine. După o ceaşcă de cafea, un pahar de vin şi
o călătorie istovitoare, ajungi pe plajă. Apoi, după două ore
fericite petrecute – este timpul pentru ceva acţiuni mai agitate.
Wind surfing, schi pe apă, ceva mai înviorător. Problema este că
majoritatea persoanelor devin dependente de stres deoarece în
lipsa lui se prăbuşesc, scoţându-se la iveală adevărata lor stare
de epuizare. Poate de aceea oamenii se simt extenuaţi sau se
îmbolnăvesc când intră în vacanţă”.
Şi ca un simplu comentariu, ne-am pune întrebarea: de ce
elementele de eustres le transformăm în cunoştinţă de cauză în
cele de distres?
Dacă în acest caz, stresul ajunge să guverneze şi actul de nutriţie,
provocând perturbări majore şi revenirea pe linia de plutire se
face destul de greu, e nevoie ca măcar să reuşim a ne păstra
echilibrul energetic, Holford P. (2008), mesajul nutriţional
presupune să: consumaţi hidraţi de carbon cu eliberare lentă- cei
care eliberează „combustibil” într-un timp mai lung; vă asiguraţi
porţii optime de nutrienti esenţiali- vitamine, minerale şi altele;
evitaţi stimulentele şi depresivele.
Creşterea nivelului de energie ne va ajuta să facem faţă
eforturilor stresante din viaţa cea de toate zilele.
Se mai poate adauga un „ingredient”, cel care influenţează
organismul, gândirea, starea psihică/sufletească - ajutându-ne sa
fim pozitivi, câştigând în modul de experesie, stabilind starea de
bine prin: creativitate, bucurie, strălucire, simţul umorului.
Dacă extrapolam o anumită conduită, cele două tipuri A şi B
după Friedman S. H. (1991), se pot modela la un moment dat pe
actul nutriţional sub forma:
A) = persoanele de acest tip sunt percepute în mare măsură ca
fiind implictae într-o luptă constantă de a face cât mai multe
lucruri în cât mai puţin timp şi care devin uneori chiar agresive în
eforturile lor de a termina ceea ce au început. Sunt întotdeauna
în criză de timp, mereu grăbite şi agitate.
B) = persoanele de acest tip sunt calme şi relaxate, deschise şi
prietenoase, nu sunt obediente, au o mină bună, fiind mai
degrabă calmi şi veseli, decât anxioşi şi deprimaţi.
Personalizarea actului nutriţional ţine cont de cei patru factori
întâlniţi în literatura de specialitate:
analiza dietei;
testele biochimice;
analiza simptomelor;
examinarea modului de viaţă.
In angrenajul atitudii specifice, ultimul factor enumerat este
foarte important.
 Rolul tradiţiilor alimentare şi ale postului
Tradiţia alimentară între mit şi realitate
Aşa cum aminteam şi în capitolele de început, e necesar sa
facem din nutriţie/ alimentaţie, o artă pornind de la:
- orele de servire a meselor;
- ambientul de pregătire a hranei si de servire a mesei;
- respectarea regulilor culinare privind felurile mâncărurilor;
-cantitatea si calitatea alimentelor;
- designul culinar; cromatica alimentelor; locaţia servirii mesei;
- rugăciunea de la început si de multumire la sfarsit
(binecuvântarea bucatelor);
Ritualul mesei într-o familie puncteaza reunirea acesteia
De aceea bucătăria/ vatra/ căminul este cea mai importantă
încăpere a casei, masa şi-a mărit numărul de scaune, de la două,
la patru, şase şi douăsprezece, iar tradiţia spune că marile
evenimente ale anului se sărbătoresc acasă, împreună cu familia
(Crăciun, Paşti, zile aniversare).
Se conturează astfel tradiţia unei vieţi sănătoase legate de actul
nutriţional, în sensul în care vorbele înţelepte sunt ascultate.
Importantă în acest sens pare a fi evoluţia la indieni care
spuneau la un moment dat legat de mâncare că:
- dimineaţă să mănânci şi mâncarea duşmanului;
- la amiază s-o împarţi cu el;
- seara să i-o dai şi pe a ta
…fapt ce structurează o anumită filosofie a calităţii şi cantităţii
alimentelor.
Din propriile noastre experienţe, ştim că tradiţia este controlată
de: timp istoric; anotimp; rasă umană; condiţie şi evoluţie
socială, astfel încât, gândindu-ne doar la poporul român, putem
prin extrapolare sa observam evoluţia sa de la boţul de mămăligă
cu lapte, la pizza sau hamburgeri.
Si constituţia noastră fizică a avut de suferit, trecând de la „înalt
ca bradul şi mlădie ca trestia” la ceva fără formă, cu burtă,
transpiraţie, chef de ceartă şi plângându-se tot timpul că „moare
de foame”. De aceea, fiecare continent, popor, ţară, oraş şi chiar
familie îşi are regulile sale scrise şi nescrise, dând în final un
profil de personalitate celor implicaţi în acest proces.
Regăsim dulciurile în Orient, cerealele în Asia, fructele în Africa şi
America de Sud, peştele în părţile nordice, eticheta şi abundenţa
în Europa, astfel încât toate completează un tablou în care
ajungem să vorbim de erudiţia nutriţională.
Ştiinţa servirii vinului, puterea magică a sucurilor naturale, magia
ritualului, fac ca în actul de nutriţie imaginaţia, creativitatea şi
caracterul, să determine atitudini, conduite şi comportamente.
Învăţăm acum mânuirea tacâmurilor, licoarea băuturilor,
binecuvântarea, mireasma şi nu în ultimul rând, respectul şi
educaţia pentru hrană, percepând-o aşa cum începeam, ca o
artă, cartea de bucate nefiind decât, proba materială în acest
caz.
În realitatea cotidiana insa ne alimentam fără sa trecem prin
simţuri hrana, înfulecam sau înghiţim fără sa simţim mesajul de
bucurie, plăcere şi chiar inteligenţă reprezentat de mancare, ne
stresam uitând de ceasul mesei, iar când credem că totul e O.K.
primul drum obligatoriu va fi la nutriţionist. De ce? Pentru ca am
uitat să conştientizăm actul de hrănire si am făcut dintr-o
bucurie gastronomică o corvoadă cotidiană.
 Postul între izbăvire, penitenţă şi modă
Dacă pornim de la explicaţia cuprinsă în DEX- postul reprezintă
interdicţia de a mânca unele alimente (de origine animală)
prescrisă creştinilor de către biserică în anumite zile sau
perioade ale anului. În acelaşi context- mâncarea de post este
cea pregătită numai din alimentele îngăduite de biserică, ceea ce
reprezintă o selecţie care îngăduie totuşi, menţinerea unui
echilibru între hrana trupească şi cea sufletească.
Astfel postul, din perspectiva sa creştină se caracterizează prin:
abstinenţă; înfrânare; purificare;
toate făcând trimitere atât la partea trupească cât şi la cea
sufletească, îngăduind: cumpătarea; echilibrul; înţelegerea;
acceptarea, fapt ce determină o atitudine nu numai a bisericii
faţă de post, cât şi a fiecărui creştin în parte.
Ajungem astfel a clasifica postul după Dumitrescu R. (1996):
1)- creştinesc, care poate fi: negru, adică numai cu pâine şi apă;
- obişnuit, cu interdicţia „de dulce”, adică fără carne, lapte,
grăsimi, ouă, etc.
2)- medical, sau dieta care se recomandă de către medicina
alopată în diverse medii:
-fără sare, prăjeli, alcool, cafea, cacao, carne şi produse din
carne;
-vegetarian, adică legume, fructe, zarzavaturi, preparate termic;
-lactovegetarian, adică vegetarian plus lactate şi ouă;
-lactovegetarian combinat cu carne slaba de viţel. Pasăre, peşte
alb, etc.
3)- de antrenament, adică luni, miercuri, vineri, post creştinesc,
negru, sau numai cu ceaiuri medicinale sau sucuri
4)- de întreţinere, după un tratament necontrolat, adică
„înfometare”, o dată pe săptămână timp de 3 zile pe lună, 7 zile
pe trimestru, 18- 21 zile pe an, etc;
5)- de autovindecare, unde neapărat trebuie să ţinem cont de
faptul că totul se adaptează la noi, individualizând procesul ca
atare
Din punctul de vedere psihopedagogic, postul are atribuţiile unei
relaţii dintre trup şi spirit în sensul în care „alterarea” unui
proces sau a unui organ, aduce atingere întregului. De aceea,
considerând postul o modă, ca să mai facem economie la
mâncare, reuşim doar a ne înfometa, fiind aproape de o cădere
nervoasă, depresie sau boală nutriţională. Important este a
înţelege fenomenul nutriţional înainte de a-l considera „cura
noastră de slăbire” punându-ne „bine” şi cu cele sfinte,
metaforic vorbind, împuşcând doi iepuri deodată.
De fapt, postul oscilează între ritual şi voinţă impusă de a te
abţine să te hrăneşti, atitudine care completează la un moment
dat un profil de personalitate ce poate creiona:
1)- un comportament vădit religios (dogmă, penitenţă, încercare,
izbăvire);
2)- un comportament alimentar impus datorită unor împrejurări
cu implicaţii personale (stare de sănătate, status social);
3)- o tendinţă la modă prin aderarea la curente şi structuri noi
privind dieta şi nutriţia optimă.
Şi cu toate acestea, cel mai imprtant obiectiv al evoluţiei noastre
psihice este acela de a îmbina nevoia de a te hrăni cu actul de
educaţie în a privi hrana, oferind organismului atât cât are nevoie
ca digestia cuvântului şi a alimentului să se facă cu chibzuinţă şi
echilibru, neuitând că „non multa sed multum” (Nu tot ce e mult
e şi bun).