APARATUL GENITAL FEMEL

 
• Aparatul genital femel îndeplineşte mai multe funcţii majore care permit
reproducerea indivizilor şi perpetuarea speciilor, respectiv:
-produce gametul femel, ovulul;
-recepţionează gametul mascul, spermatozoidul;
-asigură condiţii corespunzătoare pentru fecundaţie;
-permite dezvoltarea foetusului în organismul matern (la mamifere) sau produce
substanţele nutritive necesare dezvoltării embrionului în afara organismului matern,
în timpul incubaţiei la păsări;
-realizează expulzarea foetusului (la mamifere) sau a zigotului la păsări;
-asigură nutriţia nou-născuţilor.
• Toate aceste funcţii sunt integrate şi coordonate prin mecanisme
hormonale şi nervoase.
• Aparatul genital femel este sistematizat în trei unităţi morfofuncţionale:
-gonada femelă (ovarul), ce produce ovulul;
-tractusul genital (căile genitale) ce cuprinde: oviductele, uterul, vaginul, vestibulul
vaginal şi vulva;
-mamela, ca glandă anexă.

1
1. OVARUL
 
Ovarul reprezintă gonada femelă şi îndeplineşte două funcţii în procesul de reproducţie:
-o funcţie exocrină de producător ciclic, la intervale regulate sau sezonal a gametului femel;
-o funcţie endocrină, de elaborare a progesteronului şi hormonilor estrogeni, necesari pentru
nidaţia zigotului şi dezvoltarea embriofoetală.

Histostructura ovarului cuprinde epiteliul superficial, albugineea şi parenchimul. Structura

ovarului prezintă mari diferenţe în funcţie de specie, vârstă şi fazele ciclului sexual.
Epiteliul germinativ (superficial) este format dintr-un singur rând de celule cubice, cu microvili
sau aplatizate la animalele în vârstă.

Albugineea, formată dintr-o densificare a ţesutului conjunctiv, cuprinde fibre de colagen care se
orientează paralel cu suprafaţa ovarului. Este ruptă în momentul ovulaţiei.

Parenchimul ovarian este organizat pe două zone: corticală şi medulară.

- Zona corticală (zona parenchimatoasă) este situată periferic şi cuprinde corionul citogen,
foliculii, corpii galbeni şi corpii albicans. La iepele mature, zonele parenchimului apar inversate,
zona corticală găsindu-se numai pe suprafaţa feţei de ovulaţie.
- Zona medulară (zona vasculară) cuprinde două porţiuni: o porţiune vasculară, ce mărgineşte
hilul şi cuprinde vasele mari, sinuoase, şi medulara propriu-zisă, care se întinde până la corticală,
conţinând vase mai mici, ţesut conjunctiv, fibre musculare netede, filete nervoase, celule
cromafine (ale paraganglionilor) şi corpusculi senzitivi.

2
 OVARUL LA PĂSĂRI
 
La păsările domestice se dezvoltă numai ovarul stâng, ovarul drept rămânând
rudimentar. Imediat după ecloziune, ovarul prezintă o zonă corticală,ce conţine
numeroşi foliculi, şi o zonă medulară, intens vascularizată. Delimitarea dintre zone
dispare în curând.
Ovarul este acoperit de un epiteliu germinativ simplu, cubic sau pavimentos, sub care
se dispune o albuginee redusă. Stroma ovariană, redusă la ţesutul conjunctiv
perifolicular, conţine celule mezenchimale, fibroblaste şi celule interstiţiale.
Zona corticală este ocupată aproape în exclusivitate de foliculi constituiţi din ovocite
primare şi celule foliculare. În perioada embrionară, ovogoniile se înmulţesc şi
evoluează în ovocite primare, înconjurate de celule foliculare şi de o teacă conjunctivă
foarte subţire.
Până la pubertate, foliculii cresc sub influenţa FSH-ului, devenind foliculi secundari,
terţiari, maturi, încât la pubertate toate ovocitele sunt primare.
La maturitate, ovulul sau zigotul păsărilor apare foarte mare din cauza vitelusului pe
care îl conţine şi care trebuie să asigure nevoile nutritive şi plastice până în momentul
ecloziunii. Vitelusul este elaborat de celulele foliculare ale granuloasei.

3
2. CĂILE GENITALE FEMELE
 
Căile genitale femele sunt conducte prin care circulă gameţii (ovulul şi
spermatozoizii), în care are loc fecundaţia, în care se dezvoltă produsul de concepţie şi
prin care este expulzat foetusul. Sunt reprezentate de oviducte, uter, vagin, vestibul
vaginal şi vulvă. Au acelaşi plan general de organizare, fiind formate din : mucoasă,
musculoasă şi seroasă sau adventice.

1. OVIDUCTELE
Oviductele, tubele uterine sau salpinxurile sunt organe bilaterale, cu aspect
flexuos. Prezintă trei porţiuni: pavilionul, corpul şi extremitatea uterină.
Mucoasa oviductului apare cutată, prezentând pliuri, astfel încât lumenul
oviductului are un aspect labirintic. Pliurile sunt înalte şi ramificate în regiunea
infundibulului şi mai puţin dezvoltate, în regiunea istmului. Epiteliul mucoasei apare
simplu columnar, cu cili mobili pe majoritatea celulelor, care sunt epiteliocite ciliate.
Celulele neciliate posedă microvili. Epiteliul oviductului cuprinde patru tipuri de
celule:
-celule columnare ciliate;
-celule secretoare;
-celule cuneiforme;
-celule bazale.
4
 Corionul cuprinde o reţea de capilare sanguine şi limfatice, mai bogată în
pavilion. Capilarele se întreţes cu fascicule reduse de leiocite, alcătuind împreună un
ţesut “erectil”, bine evidenţiat la taurine şi suine.
Lipseşte musculara mucoasei, astfel încât mucoasa se continuă fără
delimitare cu submucoasa. Mucoasa apare foarte cutată la cabaline şi suine. La taurine
există 40 de cute primare longitudinale, pe care se găsesc cute secundare şi terţiare,
încât lumenul oviductului apare foarte anfractuos. În apropierea joncţiunii tubo-uterine,
numărul cutelor primare se reduce la 4 - 8, iar cutele terţiare şi secundare lipsesc.
Musculoasa oviductului este redusă la un strat subţire de fibre musculare
netede, dispuse circular la nivelul pavilionului. Se îngroaşă spre uter prin adăugarea
unor fibre longitudinale, care conferă istmului o consistenţă mai fermă. Musculoasa
asigură o mişcare peristaltică îndreptată spre canalul uterin.
Seroasa este reprezentată de peritoneul visceral şi conţine multe vase de
sânge şi nervi.

2. UTERUL
Uterul se prezintă ca un organ tubular, interpus între oviducte şi vagin.
Prezintă trei porţiuni: coarnele uterine, corpul uterin şi cervixul.
Coarnele uterine şi corpul au aceeaşi histostructură, prezentând trei tunici:
mucoasa, musculara şi seroasa.
Tunica mucoasă (endometrul) este formtată din epiteliu şi un corion foarte bogat în
celule, denumit corion citogen sau ţesut conjunctiv celular.
5
 Endometrul prezintă două zone, diferite ca structură şi funcţie: un strat
superficial şi un strat profund.
Stratul superficial sau funcţional degenerează parţial sau total în timpul ciclului
reproductiv sau estral, fiind eliminat la unele specii. Stratul funcţional cuprinde
epiteliul şi ţesutul conjunctiv subepitelial.
Stratul profund sau bazal persistă pe toată perioada ciclului, este mai subţire şi
participă la refacerea stratului superficial.
Epiteliul endometrial apare simplu columnar (la ecvine, carnivore) sau
pseudostratificat columnar (la suine şi rumegătoare). Pe arii restrânse poate fi simplu
cubic, aşa cum apare de la naştere la pubertate, sau în perioada de climacterium. În
perioada fertilă, endometrul prezintă un dinamism deosebit, endocrino-dependent,
manifestat prin modificări morfometabolice, determinate de hormonii ovarieni.
Aspectele morfologice sunt, în linii mari, asemănătoare la femelele diferitelor specii
de animale, variaţiile interspecifice fiind reprezentate de durata fazelor ce alcătuiesc
ciclul endometrial.
Miometrul (tunica musculară) este format din fibre musculare netede, dispuse pe trei
straturi:
-longitudinal intern sau submucos;
-plexiform şi vascular – mijlociu;
-longitudinal extern sau subseros.

6
 Coarnele uterine prezintă un strat muscular circular, un strat vascular şi un
strat muscular longitudinal.
Miometrul trece printr-un ciclu de modificări, denumit ciclu miometrial
endocrinodependent. La suine lipseşte stratul vascular individualizat. De obicei,
straturile musculare se întreţes, formând o masă musculară plexiformă.
Cervixul reprezintă segmentul uterin care se interpune între corpul uterin şi
vagin, prezentând un perete mult îngroşat, mai consistent şi bogat în fibre elastice. Are
o porţiune prevaginală şi o porţiune vaginală.
Peretele cervical este format din mucoasă, musculară şi seroasă.
Mucoasa cervicală apare intens cutată, prezentând cute primare, secundare şi
terţiare, astfel încât lumenul cervical prezintă un aspect dantelat. Epiteliul mucoasei
cervicale este simplu columnar, mai înalt în faza de estru şi metestru. Cuprinde mai
multe tipuri de celule: caliciforme granulate; caliciforme veziculare; epiteliale ciliate
şi epiteliale cuneiforme. Corionul sau lamina propria este format din ţesut conjunctiv
dens nemodelat, ce cuprinde numeroase glande cervicale tubulare, care se ramifică în
oestrus.
Musculoasa cervicală cuprinde un strat circular intern, bine evidenţiat, şi
altul longitudinal extern, slab reprezentat. Fibrele elastice predomină în stratul
circular, jucând un rol important în restabilirea structurilor cervicale după parturiţie.
Stratul muscular circular prezintă variaţii interspecifice.
Seroasa cervicală cuprinde ţesut conjunctiv lax, acoperit de un mezoteliu
peritoneal. 7
 Vaginul este un segment musculotubular, ce se extinde de la cervixul uterin
la vestibulul vaginal. Prezintă trei tunici: mucoasa, musculara şi adventicea.
•Mucoasa, cutată longitudinal, apare formată dintr-un epiteliu pluristratificat
pavimentos şi un corion, continuat fără delimitare cu submucoasa. Corionul mucoasei
vaginale cuprinde ţesut conjunctiv lax sau dens, cu numeroşi corpusculi senzitivi
(Vater-Pacini, Krause, Meissner) şi noduli limfoizi, mai ales în porţiunea caudală a
vaginului. Corionul este foarte bogat în reţele venoase.
•Musculoasa cuprinde două sau trei straturi de fibre musculare netede: un strat circular
gros, separat în fascicule prin ţesut conjunctiv, acoperit pe faţa externă şi internă (la
suine şi carnivore) prin straturi subţiri de fibre musculare longitudinale. Stratul
longitudinal extern poate fi considerat ca o porţiune a tunicii seroase, denumită
musculara seroasei.
•Adventicea, înlocuită în jumătatea cranială de tunica seroasă, este formată din ţesut
conjunctiv lax, cu vase de sânge şi numeroşi ganglioni nervoşi.
Vestibulul vaginal continuă în sens caudal conductul vaginal, întinzându-se
între meatul urinar şi orificiul vulvar. Mucoasa vestibulară cuprinde un epiteliu
stratificat pavimentos şi un corion, în grosimea căruia există glande vestibulare mici şi
mari, conductele longitudinale epooforice - Gärtner, noduli limfatici, în special în
apropierea clitorisului. Limfonodulii se pot inflama mărindu-şi mult volumul, încât pot
deranja funcţia de reproducţie.
Vulva cuprinde formaţiunile care delimitează orificiul vulvar, respectiv
labiile vulvare şi clitorisul.
8
 GLANDA MAMARĂ
 
Glanda mamară sau mamela este o glandă cutanată specializată, dependentă
funcţional de activitatea aparatului genital femel, specifică mamiferelor.
După pubertate, dezvoltarea glandei mamare este determinată de stimulările
hormonale ciclice. O data cu instalarea gestaţiei, dezvoltarea glandei se accelerează,
atingând maximul în timpul lactaţiei.
Structura glandei mamare cuprinde: pielea, o fascie superficială, o capsulă,
stroma şi parenchimul.
Pielea ce acoperă glanda mamara este foarte fină, cu glande sebacee,
sudoripare şi foliculi piloşi (la taurine, cabaline, ovine, caprine). La nivelul
mamelonului, lipsesc formaţiunile glandulare şi perii (la taurine şi suine).
Fascia superficială se găseşte sub cutis şi continuă fascia superficială a
abdomenului, formând ligamentul suspensor lateral. Sub fascia fibroasă se distinge o
capsulă fibro-elastică puternică, ce provine din tunica abdominală şi structurează
ligamentul suspensor medial, foarte bogat în fibre elastice. De la nivelul capsulei se
desprind, spre interior, septe care împart ţesutul glandular în lobi şi lobuli.
Stroma este reprezentată prin ţesut conjunctiv intralobular şi interlobular,
jucând un rol deosebit în troficitatea glandei prin vasele pe care le conţine. La taurine,
raportul optim este de 75 - 80% ţesut glandular şi de 20 - 25% ţesut conjunctiv, cu
mari diferenţe în funcţie de rasă,vârstă, lactaţie, stare de întreţinere.
9
 Parenchimul este structurat după un model tubuloalveolar compus,
apărând în urma modificării unor glande sudoripare. Unitatea morfofuncţională a
parenchimului este alveola mamară. Alveolele mamare au forme şi mărimi ce
variază în funcţie de cantitatea de lapte acumulat în ele, de perioada de lactaţie, de
rasă, de vârstă şi de nivelul alimentaţiei. În primele luni de lactaţie, la taurine,
diametrul alveolelor este în medie de 70 µm, micşorându-se după luna a 6-a la 25
µm.
Alveolele se pot prezenta în două faze:
-într-o fază de relativă linişte, cu două stadii - postsecretor şi presecretor;
-într-o fază de secreţie, cu două stadii - de acumulare şi de elaborare.
În stadiul postsecretor, celulele secretoare sau lactocitele apar cubice, cu
un nucleu veziculos, nucleolat, situat central.
În glanda mamară aflată în repaus, ţesutul conjunctiv ocupă un volum mai
mare decât ţesutul glandular, delimitând insule izolate de alveole şi canale.
Alveolele prezintă un epiteliu simplu cuboidal şi evidente celule mioepiteliale.
Septele conjunctive apar dezvoltate şi cuprind grupe de celule grase. Limfocitele şi
plasmocitele sunt relativ numeroase. Mici corpi amilacei, intens coloraţi, se pot
întâlni în alveole, conducte şi în ţesutul interstiţial.
La animalele bătrâne, unde glanda interstiţială a ovarului nu mai
funcţionează, iar ciclul luteinofoliculinic nu se mai produce, glanda mamară
involuează ireversibil, cuprinzând alveole rare, mici, cu lumen redus şi epiteliu
simplu cubic. 10
 Dezvoltarea şi structura glandei mamare sunt endocrinodependente. În
perioada prepuberă, creşterea sistemului de conducte primare şi secundare are loc
simultan cu dezvoltarea generală a corpului, sub influenţa hormonilor hipofizari.
După pubertate, estrogenii modulează dezvoltarea conductelor
lactifere, în timp ce dezvoltarea alveolelor este determinată de progesteron.
Hipofiza influenţează dezvoltarea glandei mamare prin intermediul prolactinei şi
somatotropinei. Pentru menţinerea lactaţiei, secreţia prolactinei este
indispensabilă.

APARATUL GENITAL MASCUL

 
Aparatul genital mascul are în componenţa sa:
-organe esenţiale sau gonadele, reprezentate de testicule,
-căi spermatice intratesticulcare (tubii drepţi, reţeaua testiculară, canalele
eferente),
-căi spermatice extratesticulare (conuri eferente, epididim, canal deferent, canal
ejaculator şi uretra);
-glande anexe (glandele seminale, prostata şi glandele bulbo-uretrale);
-organul copulator.
Aparatul genital mascul produce, transportă spermatozoizii şi sperma,
pe care le depune în tractusul genital femel.
11
 1. TESTICULUL
 
Reprezentând gonada masculină, testiculul este un organ
hormonodependent, mixt (exo- şi endocrin), producând atât spermatozoizi, cât şi
hormoni sexuali.
Funcţia spermatogenetică este modulată de hormonul foliculo-stimulant
adenohipofizar, în timp ce funcţia endocrină este controlată de hormonul luteinizant
hipofizar sau hormonul stimulator al celulelor interstiţiale.
Testiculul este format dintr-un parenchim tubular şi din ţesut conjunctiv,
care intră în alcătuirea albugineei şi stromei.
Albugineea apare ca o capsulă fibroasă, foarte rezistentă, dublată pe faţa
externă de porţiunea viscerală a peritoneului tecii vaginale. Albugineea menţine
parenchimul sub presiune, facilitând eliberarea spermatozoizilor. Albugineea este
formată, în cea mai mare parte, din fibre de colagen şi puţine fibre elastice. De pe faţa
profundă, albugineea detaşează o serie de septe conjunctive, care converg spre
mediastinul testicular şi împart parenchimul în 250 - 300 lobuli sau loji testiculare, cu
aspect piramidal.
Tubii seminiferi prezintă două porţiuni: o porţiune flexuoasă, lungă, şi o
porţiune dreaptă, foarte scurtă, comună pentru mai mulţi tubi seminiferi dintr-un
lobul. Porţiunea dreaptă se deschide în reţeaua testiculară, situată în mediastin. Din
reţeaua testiculară se desprind canalele eferente, ce părăsesc testiculul, continuându-
se cu conurile eferente, ce se deschid în canalul epididimar. 12
 Spaţiul dintre căile spermatice intratesticulare este ocupat de un ţesut
conjunctiv vascularizat, ce cuprinde endocrinocite interstiţiale (Leydig), care
structurează glanda interstiţială. Epiteliul seminal conţine două tipuri celulare:
celule de susţinere - Sertoli şi celulele liniei seminale, aflate în diverse stadii de
evoluţie.
Celulele spermatogonice sunt dispuse pe mai multe rânduri pe membrana
bazală, aflându-se într-o continuă evoluţie. Există patru tipuri de celule
spermatogenice: spermatogonii, spermatocite, spermatide şi spermatozoizi.
Spermatogeneza se desfăşoară în două etape:
-spermatocitogeneza, ce cuprinde fazele de evoluţie a spermatogoniilor, până la
apariţia spermatidelor;
-spermiogeneza, ce corespunde transformării spermatidelor în spermatozoizi.
Spermatogeneza se desfăşoară ciclic repetitiv, sub formă de unde
spermatogenetice, iar tubii seminiferi sau porţiuni ale lor se găsesc în diferite etape
ale spermatogenezei. Descendenţii fiecărei celule stem (a fiecărei spermatogonii)
parcurg în acelaşi timp fiecare etapă, iar generaţiile succesive fiecare un ciclu
propriu, deplasându-se de la periferie spre lumenul tubului seminifer.

13
 Tubii drepţi se formează prin confluarea tubulilor seminiferi contorţi
din fiecare lobul, având lungimi între 200 - 400 µm şi diametrul între 40 - 90 m.
Fac legătura între tubii seminiferi contorţi şi reţeaua testiculară. Segmentul
terminal al tubilor seminiferi contorţi este căptuşit cu celule de susţinere
modificate, care proemină în lumenul tubilor drepţi, realizând o “valvă” ce
previne refluxul fluidului din reţeaua testiculară în tubii seminiferi contorţi. Tubii
drepţi sunt căptuşiţi de un epiteliu monostratificat pavimentos sau columnar.
Acest epiteliu conţine numeroase macrofage şi limfocite, fiind capabil să
fagociteze spermatozoizii.
Reţeaua testiculară se formează prin anastomozarea tubilor drepţi. La
mamifere are aspectul unei reţele neregulate de canale. Canalele reţelei sunt
căptuşite de un epiteliu simplu columnar ce cuprinde:
-celule columnare, ciliate, foarte bogate în incluzii;
-celule cubice sau bazale;
-celule endoteliforme.
Se apreciază că aceste tipuri de celule reprezintă stadii funcţionale ale
aceluiaşi tip de celulă.
Canalele eferente sunt o serie de canale intratesticulare, cu origine în
reţeaua testiculară. Ele se continuă extratesticular cu conurile eferente, canale
flexuoase, ce se deschid în canalul epididimar. Există între 8 - 25 de canale şi
conuri eferente. Conurile eferente reprezintă lobulii epididimului, delimitaţi între
ei prin septe conjunctive. 14
 Epididimul este un organ ataşat testiculului, în a cărui alcătuire intră: o
seroasă, ce provine din seroasa viscerală a pungilor testiculare; o albuginee, ce se
continuă cu ligamentul epididimo-testicular şi emite septe, care despart lobulii
epididimului; şi canalul epididimar.
Canalul deferent continuă canalul epididimar, având lumenul îngust şi
peretele gros, format din mucoasă, musculoasă şi seroasă sau adventice.
Uretra masculină îndeplineşte un rol de conduct comun uro-genital, cu
peretele format din mucoasă şi musculară. Prezintă o porţiune prostatică, o
porţiune membranoasă şi o porţiune spongioasă sau peniană.
Penisul reprezintă organul copulator, cuprinzând în structura sa: uretra
extrapelvină, formaţiuni erectile, musculare, vasculare şi nervoase.
Glandele genitale accesorii sau glandele anexe ale aparatului genital
mascul sunt reprezentate de glandele ampulelor canalelor deferente, glandele
veziculare, prostata şi glandele bulbouretrale.

15
16
17
18
19