POMICULTURĂ

Prof. univ. dr. Viorel MITRE

 DEFINIȚII

Pomicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul biologiei şi tehnologiei speciilor

pomicole, în vederea realizării unor producţii mari de fructe, relativ constante de
la un an la altul, de calitate superioară şi profitabile în acelaşi timp.

Etimologic - pomus-i = arbore fructifer şi cultura-ae = îngrijire, cultivare.

Pomicultura ca știință a apărut după consolidarea ştiinţelor fundamentale

(biologia, fizica, chimia, biochimia).
Pomicultura generală studiază organografia și biologia pomilor fructiferi,
tehnologiile producerii materialului săditor pomicol, precum și tehnologiile
înființării și întreținerii plantațiilor pomicole

Pomicultura generală este completată şi aprofundată prin Pomicultura specială

Pomicultura specială este știința care studiază detailat fiecare specie de pomi și
arbuștii fructiferi, stabileşte sortimentele cele mai adecvate pentru fiecare dintre
specii şi elaborează tehnologii diferenţiate pe soiuri sau grupe de soiuri, în scopul
valorificării la maxim a potenţialului productiv al acestora.

Pomologia studiază soiurile de pomi şi arbuşti fructiferi, urmărind cu prioritate

caracterele morfologice și biologice ale acestora. Unele însuşiri şi particularităţi
ale soiurilor sunt incluse în capitolele de pomicultură specială
 IMPORTANŢA CULTURII POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI 

Valoarea alimentară a fructelor

 Fructele au un conţinut ridicat în substanţe organice şi minerale.

 Conţinutul în grăsimi şi proteine; fructele se încadrează în grupa alimentelor cu
aport scăzut în proteine (0,1-0,4%) şi substanţe grase (0,1-0,7%) cu excepţia nucilor,
alunelor şi migdalelor, la care conţinutul în grăsimi depăşeşte 50%.
 Fructele au, în compoziţia lor chimică, un număr foarte mare de aminoacizi (ex. la
măr, 26), printre care şi cei esenţiali (pe care organismul uman nu îi poate sintetiza).
 Conţinutul fructelor în glucide (factor energetic), este de 7,59-16,4% din substanţa
proaspătă. Glucidele sunt prezente în fructe sub formă de zaharuri reducătoare
(glucoză, fructoză, zaharoză, levulază la care se mai adaugă arabinoză, xiloză,
sorbitol etc.). Glucidele din fructe sunt uşor asimilabile, măresc capacitatea de efort
a organismului cât şi refacerea lui imediat după efort.
 Din punct de vedere energetic, fructele se plasează ca pondere în urma produselor
agricole (grâu, porumb, orez, cartofi), care au un conţinut în hidraţi de carbon de 4-5
ori mai mare.
 Pentru buna funcţionare a organismului uman un rol important îl are şi celuloza, care în fructe
se găseşte în proporţie de 0,8-1,0%.
 Calitatea de alimente indispensabile în hrana omului este conferită fructelor de conţinutul lor în
vitamine şi săruri minerale. Vitaminele şi sărurile minerale sunt factori de natură biocatalitică.
 Vitamina F este un amestec de acizi graşi nesaturaţi, deosebit de importantă în metabolismul
grăsimilor. În fructe se găseşte în cantităţi însemnate (măcieşe, lămâi, portocale).
 Pentru asigurarea necesarului de vitamine în organismul uman se recomandă consumul a circa
340-350 g fructe proaspete/zi, din cât mai multe specii şi diferite soiuri.
 Sărurile minerale se găsesc sub formă de compuşi (oxizi) ai principalelor metale (Fe, K, Ca,
Na, Zn etc.) sau sub formă de săruri ale acizilor clorhidiric, fosforic, carbonic, sulfuric etc.).
 Cu toate că sărurile minerale în fructe se găsesc în cantităţi mici, au un rol major în organismul
uman, prin influenţa pe care o au asupra secreţiei diferitelor glande.
 Acţionează, de asemenea, ca substanţe tampon în metabolismul intern, cu prioritate asupra
sucului gastric.
 Potasiul au acţiune alcalinizantă, favorizând eliminarea sodiului din organism şi contribuie
alături de magneziu la sinteza proteinelor.
 Fierul, alături de cupru, participă la refacerea hemoglobinei.
 Fosforul contribuie la desfăşurarea metabolismului glucidelor şi intră în componenţa ţesutului
osos.
 Calciul este componentul de bază al sistemului osos; stimulează coagularea sanguină.
 Sulful, alături de fosfor, contribuie la sinteza substanţelor proteice.
 Limitele de variaţie a componentelor chimice la principalele specii
de pomi şi arbuşti fructiferi
(după RADU şi GHERGHI)
  Apa Zahăr total Aciditate totală Substanţe Substanţe Acid ascorbic
Specia (%) (%) C sau M grase (%) proteice (mg%)
Alune 6–10 1,30–2,80 urme 52-77,5 13,96 -
Afine 80–84 6,90–11,90 0,67 C - 0,60 3-15
Agrişe 83–85 3,40–8,90 2,30 C - 0,60 100-300
Caise 79–88 6,45-14,86 1,19 M 0-12 1,10 10-30
Coacăze 83–88 4,96–6,89 2,32 C 0,53 - 5-30
albe
Cireşe 75–87 6,95–16,80 0,68 M 0,99 0,92 10-50
Gutui 77–81 7,04–12,75 0,87 M 0,69 0,48 -
Mere 77–88 6,95–16,80 0,68 M - 0,54 4-19
Nuci 3–5 1,80–3,20 urme 64-75 19,85 100-450
Pere 79–86 7,24–14,96 0,29 C 0,44 0,42 3-15
Piersici 79–86 4,34–12,39 0,65 M 0,48 0,72 5-18
Prune 72–87 7,25–15,95 1,46 M 0,85 0,65 3-10
Vişine 77–88 5,20–13,40 1,38 M - 0,84 10-24
Zmeur 80-85 4,10–7,00 2,18 C 1,12 1,00 -
 Valoarea medicinală a fructelor

Fructele au o mulţime de proprietăţi terapeutice, motiv pentru care sunt prezente în regimul
alimentar recomandat de medicina ştiinţifică şi populară în tratarea şi prevenirea unor
maladii.
Din antichitate sunt cunoscute efectele sucului de mere în combaterea tusei, însuşirea
astringentă, terapeutică a merelor şi tratarea rănilor pielii cu mere coapte.
Fructele au o mare importanţă în desfăşurarea digestiei, stimulează secreţia salivei datorită
acidităţii lor moderate, reglează funcţiile intestinale prin stimularea formării sucului gastric.
Pentru înlăturarea stării de constipaţie, sunt recomandate merele, prunele, gutuile, perele,
caisele şi piersicile. Prin înlăturarea stării de constipare se previne cancerul.
Merele, perele, gutuile şi afinele sunt recomandate în combaterea diareei.
Măcieşele sunt recomandate în afecţiunile renale şi în diminuarea acidului uric.
Cu ajutorul fructelor şi a ceaiurilor din frunze şi lăstari se poate corecta hipertensiunea
arterială şi colesterolul. Astfel, colesterolul poate fi redus prin consumarea fructelor bogate în
pectină (mere, pere, gutui).
Fructele sunt recomandate în prevenirea arterosclerozei şi a bolilor de miocard.

O bună parte din fructe (cele cu conţinut ridicat în zaharuri), nu sunt recomandate în
alimentaţia diabeticilor.
 Importanţa economică şi socială a culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi 

Importanţa economică

 permite valorificarea profitabilă a unor soluri slab productive (terenuri în pantă şi nisipuri);
 furnizează materii prime pentru industria alimentară şi stimulează dezvoltarea altor ramuri
ale economiei;
 este o sursă de venituri şi de stimulare a relaţiilor de schimb internaţional;
 contribuie la modelarea condiţiilor de mediu şi la înfrumuseţarea peisajului natural.

Valorificarea profitabilă a terenurilor mai slab productive

 Prin plantaţii pomicole se valorifică raţional condiţiile de pe pantă şi de pe psamosoluri.
 Valorificarea în parte a celor peste 350.000 ha de nisipuri nesolificate prin plantaţii pomicole
şi viticole, pentru economia naţională reprezintă foarte mult în comparaţie cu culturile de
câmp.
 Cu toate că plantaţiile pomicole, în 1998, ocupau doar 265.700 ha, ceea ce reprezintă mai
puţin de 2% din suprafaţa agricolă a ţării şi 3% din suprafaţa arabilă, un hectar de plantaţie
pomicolă este echivalent cu patru hectare de teren arabil. Prin echivalenţă, patrimoniul
pomicol al ţării noastre poate fi echivalat cu circa 1.103.200 ha teren arabil (11,9%).
 Asigură materii prime
 în obţinerea produselor alimentare (compot, sucuri, nectaruri, mâncăruri
gătite şi murate, gemuri, jeleuri, marmeladă, fructe deshidratate,
congelate, băuturi alcoolice, cidru etc.).
 Lemnul, eliminat la tăierea efectuată în perioada de repaus, poate fi
utilizat drept combustibil sau, prin tocare şi încorporare pe loc în sol,
contribuie la refacerea rezervei de elemente nutritive. Lemnul unor specii
pomicole se foloseşte pentru mobilă, obiecte de artizanat, instrumente şi
articole sportive.
 Din producţia totală de fructe a ţării noastre peste două treimi se consumă
în stare proaspătă şi mai puţin de o treime este destinată prelucrării.

 Izvor de venituri.
 Prin producţiile mari de fructe, cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi
contribuie la formarea produsului social şi a venitului naţional.
 Fructele şi produsele derivate din ele constituie un izvor de acumulări şi de
stimulare a schimburilor economice interne şi internaţionale.
 Modelează condiţiile de mediu. În cazul în care pomii şi arbuştii fructiferi se
cultivă pe suprafeţe mari, concentrate în bazine pomicole, ele pot avea un rol
moderator pentru unii factori climatici cu caracter de excesivitate cât şi în
purificarea atmosferei.
 Pomii şi arbuştii fructiferi pot contribui la conservarea solului şi îmbunătăţirea
stării lui de fertilitate.
 La aceasta se poate adăuga aportul plantaţiilor pomicole la valorificarea
superioară a forţei de muncă.
 Ocuparea unei părţi din forţa de muncă nemijlocit în procesul de producţie (la
aplicarea tehnologiilor), sau în ramuri care deservesc pomicultura (industria
chimică, industria prelucrătoare, comerţul cu fructe, transporturi, construcţii
etc.).
 Forţa de muncă, angajată în pomicultură poate fi folosită pe tot parcursul
anului.
 Cultura pomilor fructiferi este un domeniu de înaltă tehnicitate şi de mare
productivitate, care oferă mari satisfacţii personale tuturor celor ce sădesc şi
îngrijesc pomii.
Conversia energiei solare în biomasă. Prin plantaţii pomicole se valorifică
superior energia solară. Ecosistemul pomicol este capabil să fixeze şi să
transforme energia solară într-o importantă producţie de biomasă.

Fondul naţional de germoplasmă. Din speciile de pomi şi arbuşti fructiferi, de pe

teritoriul ţării noastre, s-au format prin munca cultivatorilor anonimi, numeroase
soiuri locale. Astfel, la măr: Creţesc, Domnesc, Pătul; la păr: Tămâioase,
Harbuzeşti, Sintileşti; la cireş: Pietroase Negre, Boambe de Cotnari; la prun: Grase
româneşti, Tuleu gras, Vinete.

COCIU (1975), citează existenţa, în colecţiile pomologice, a peste 943 soiuri şi

tipuri autohtone, dintre care la măr 118, prun 214, păr 168, gutui 27, cais 79,
piersic 42, cireş 87, vişin 76 etc. În câmpurile experimentale ale ICPP Piteşti-
Mărăcineni şi la SCPP-urile din ţară se găsesc numeroşi hibrizi şi elite, în diferite
stadii de ameliorare, care vor îmbunătăţi, în continuare sortimentul de cultivaruri
la pomii şi arbuştii fructiferi.
 SCURT ISTORIC AL CULTURII POMILOR

Cultura pomilor pe plan mondial

Se apreciază că fructele au reprezentat primul aliment în hrana omului ca fiind singurul
produs finit al naturii care poate fi consumat în starea în care se găseşte, fără a fi necesare
adaosuri de alte produse sau energie pentru preparare.
Examinarea aşezărilor lacustre a pus în evidenţă existenţa de seminţe, sâmburi sau fructe
întregi care atestă utilizarea fructelor în hrana omului.
La începutul activităţii sale de pomicultor, omul a fost culegător din flora spontană iar în
etapa următoare a trecut la cultivarea pomilor. Cele două etape nu pot fi precizate cu
exactitate în timp. Este vorba de un proces îndelungat, desfăşurat în timp, în strânsă
dependenţă cu evoluţia omului.
Dovezile materiale şi informaţiile oferite de sculpturi, basoreliefuri de pe vechile morminte,
scrieri vechi religioase, inscripţii, legende, fructe carbonizate etc. probează luarea în cultură
a diferitelor specii pomicole cu peste 3000-4000 de ani înainte de Hristos.
Se presupune că pomii au fost luaţi în cultură mai întâi în Orientul mijlociu: Egipt (pe valea
Nilului), Mesopotamia (pe valea Tibrului şi Eufratului), Fenicia, Persia, China, India.
Săpăturile arheologice şi scrierile istorice prezintă o pomicultură avansată în
Grecia antică (mileniul III î.e.n.), Macedonia, Peninsula Italică, Elveţia, Silezia etc.
Sunt numeroase dovezile care atestă evoluţia pomiculturii în mileniile II şi I î.e.n.
(selecţia unor soiuri noi, altoirea pomilor, aclimatizarea unor specii, cultura pe
terase, păstrarea fructelor în hrube, irigarea plantaţiilor, protejarea culturilor prin
legi (Codul lui Hammapi 1972-1950 î.e.n., legislaţia lui Macon 621 î.e.n.),
prelucrarea fructelor, comerţul cu fructe, descrierea unor soiuri, etc.
În ultimele secole, dinaintea erei noastre, ca urmare a progreselor obţinute în
cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, au apărut, lucrări în care se fac precizări cu
privire la portaltoi, tehnica altoirii, lucrările solului şi fertilizare (Teofrast, Cato,
Varero, Virgiliu, Columella, Cirus cel Bătrân şi Cirus cel Tânăr).
La începutul erei noastre, Imperiul Roman, în expansiunea lui, a contribuit la
lărgirea ariei de cultură a pomilor pe teritoriul Europei de azi, promovând specii şi
soiuri noi şi tehnologii de cultură îmbunătăţite.
Perioada următoare până la Renaştere este săracă în date cu privire la pomicultură.
Marile descoperiri geografice, legăturile mai strânse dintre ţări, ca urmare a
intensificării comerţului, migrarea popoarelor, cruciadele au determinat, începând cu
secolul al XIII-lea şi, în special, în secolele XVI-XVIII, formarea pieţii mondiale care a
stimulat dezvoltarea economiei şi în primul rând a agriculturii.

În această perioadă apar lucrări de pomicultură care ofereau sfaturi şi îndrumări
practice, sumare descrieri de soiuri (LE LECTIER,1628;JEAN MARLET,1667; LA
QUINTINEE,1690; JOHAN ABERCROMBIE,1767; DUHAMEL
DUMANCEAU,1768; ROSSLER,1795).

Se manifestă, de asemenea, preocupări pentru obţinerea de noi soiuri, prin semănarea
seminţelor obţinute din polenizare liberă (în special la păr) şi de la pomii identificaţi ca
valoroşi în flora spontană, fără a se aborda hibridarea artificială.HARDENPORT
(1705-1774), obţine pe această cale o serie de soiuri de păr care sunt apreciate şi în
zilele noastre (Passe Colmar, Untoasă Hardenport, Beurre).
WHEELER M., în Anglia, în anii 1770 obţine soiurile de păr Cretien Bon şi Williams,
ultimul fiind foarte apreciat şi azi cu pondere în unele ţări de până la 70% (Austria).

O parte însemnată a soiurilor au fost obţinute în perioada anilor 1800 sunt încă prezente şi
astăzi în cultură soiuri: la păr Passe Crassane (1845), Olivier de Serres (1847), President Mas
(1855); la măr Renet Baumann, Jonathan şi altele.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX se crează pieţe puternice pentru
desfacerea produselor agricole şi industriale.
În această etapă se remarcă o serie de amelioratori şi agrotehnicieni ca: VERCIER, J.; ENTZ,
F.; MULLER, H.M.; OBERDIEK, J.; GAUCHER, N.; SMITH, L.P.; MICIURIN, I.V. ;
BURBANK, L.; GAUTHIER, L.; HALE, I.H. etc.
În tehnologia de cultură a pomilor se manifestă tendinţa de orientare spre formele artistice de
coroană (coroane aplatizate pe spalier, cu o bună iluminare şi o intrare mai timpurie pe rod),
spre cultivarea unor soiuri de talie mai mică, cu producţii mari şi de calitate.
Tendinţa de intensificare a culturii pomilor a fost favorizată de realizarea portaltoilor vegetativi
la staţiunile East-Malling şi Merton Malling, Anglia, la care se adaugă ulterior cei obţinuţi în
Suedia la Staţiunea Alnarp.
Încă din perioada dintre cele două războaie mondiale şi, în special, după cel de al doilea, o serie
de ţări au trecut de la cultura extensivă a pomilor fructiferi la cea intensivă şi superintensivă.
Alături de intensivizarea culturii apare, în domeniul sortimentului, o adevărată explozie de noi
soiuri - anual se crează soiuri în număr tot mai mare - ca urmare a utilizării unor metode
moderne (ingineria genetică, înmulţirea "in vitro"). Se poate, deci, conchide că pomicultura
modernă este o ramură, care se sprijină pe cele mai noi realizări ale ştiinţei şi tehnicii
contemporane.
 Cultura pomilor în ţara noastră

 Există dovezi că poporul român a practicat cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi încă din
antichitate.
 Descoperirile arheologice atestă existenţa pomilor fructiferi cultivaţi pe teritoriul ţării noastre
încă din secolul al III-II î.e.n.
 Numeroase scrieri istorice pomenesc despre belşugul de fructe din Transilvania, Muntenia şi
Moldova încă înainte de perioada Evului Mediu.
 Vechimea culturii pomilor în ţara noastră este evidenţiată şi de numeroasele soiuri şi tipuri de
pomi obţinuţi ca urmare a selecţiei populare (empirică) practicată de pomicultorii autohtoni
(Pietroasele de Cotnari, Pietroasele de Leordeni, Tuleu Gras, Grase româneşti, Creţesc, Pătul
etc.).
 Preocuparea pentru cultura pomilor, în ţara noastră, este atestată şi prin denumirea unor
localităţi cum ar fi: Alunu, Nucet, Cireşu, Pruniş, Prunişor, Vişina Veche, Merişani, Valea
Mărului, Poiana Mărului etc.
 Dragostea şi preocuparea pentru cultura pomilor fructiferi este semnalată în scrierile
cărturarilor autohtoni (D. CANTEMIR, în Descrierea Moldovei - 1716 sau a călătorilor străini
(ex. W. BALTHAZAR, PAUL DE ALEP), care în lucrările lor au descris bogăţia şi frumuseţea
soiurilor autohtone de măr.
 Lucrarea "Dicţionarium valahico-latinum", scris de un autor anonim din zona Caransebeşului
(1742), cuprinde o serie de descrieri ale unor soiuri de pomi cultivate în partea de vest a ţării.
 La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe teritoriul ţării noastre au fost înfiinţate primele pepiniere pomicole: Strehaia
(1878), Ciuperceni (1892), Istriţa (1893), Cotnari (1896), Drăgăşani (1897), care au avut menirea de a produce
material săditor pomicol valoros.
 S-au remarcat, în această perioadă, o serie de specialişti cu preocupări şi de pomicultură cum ar fi: ION IONESCU
DE LA BRAD (evidenţiat prin lucrarea "Lecţiuni elementare de pomicultură", dedică pomiculturii un important
capitol), ION HENŢESCU (1871), G. NICOLAESCU şi V. BREZEANU (1900), GRIGORE MĂRUNTEANU
(1908) ş.a.
 În anul 1913 s-a înfiinţat "Societatea de horticultură din România", cu filiale la Cluj, Iaşi şi Timişoara. După primul
război mondial s-a înfiinţat, în cadrul Ministerului Agriculturii, prima Direcţie de Horticultură condusă de prof.
DUMITRU ŞTEFĂNESCU. Între cele dou războaie mondiale s-au afirmat, în domeniul pomiculturii, G.
NĂSTASE (1934), G. MIRON (1939), M. COSTACHI, TH. BORDEIANU, N.
 CONSTANTINESCU, V. SONEA şi mulţi alţii care au format adevărata şcoală naţională.
 În anul 1927 a fost înfiinţat Institutul de Cercetări Agronomice al României, în cadrul căruia, în anul 1937, s-a
înfiinţat Secţia de Horticultură condusă de I.C. TEODORESCU. Tot acum se înfiinţează primele staţiuni de
cercetare pomicolă la Fălticeni şi Strehaia.
 O importantă perioadă în dezvoltarea pomiculturii din ţara noastră este reprezentată de anii 1957-1967, cât a
funcţionat Institutul de Cercetări Horticole (ICHV) Băneasa. în această instituţie şi-au desfăşurat activitatea
numeroşi specialişti în pomicultură ca: T. BORDEIANU, C.CONSTANTINESCU, A.LIACU, V.SONEA,
D.VASNAI etc.
 În anul 1967 a luat fiinţă Institutul de Cercetare şi Producţie Pomicolă Piteşti-Mărăcineni, în cadrul căruia s-au
afirmat pomicultori ca: T.BORDEIANU, C.IONIŢĂ, A.ŞUTA, ŞT.COMAN, P.PARNIA, V.COCIU, M.BOTEZ,
I.ISAC, la care se adaugă noua generaţie de cercetători ce lucrază în prezent în această prestigioasă instituţie.
 În subordinea Institutului de Cercetare şi Producţie Pomicolă Piteşti-Mărăcineni se găsesc numeroase Staţiuni de
Cercetare şi Producţie Pomicolă răspândite, practic, în toate zonele pomicole ale României.
 În anul 1956 s-a editat prima lucrare de raionare şi microraionare a pomiculturii din ţara noastră prin care s-
a dat răspuns întrebărilor unde plantăm ca şi cum plantăm în pomicultura din România. În 1963 a fost
redactată lucrarea de microzonare a pomiculturii care a avut ca scop reducerea numărului de soiuri şi
introducerea în sortiment a noi soiuri superioare celor de până atunci, de promovare a unor sisteme de
cultură moderne şi a unor secvenţe tehnologice menite să stimuleze creşterea productivităţii muncii şi a
economicităţii în ansamblu.
 În 1974 a fost adoptată Legea pomiculturii care a reglementat regimul de producere a materialului săditor
pomicol, în staţiunile experimentale de profil, obţinerea de soiuri noi care să permită intensificarea culturii
pomilor, aplicarea celor mai noi tehnologii de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor, valorificarea superioară
a fructelor.
 În anul 1979 a fost realizat recensământul patrimoniului pomicol din ţara noastră, pe baza căruia s-au
stabilit direcţiile de dezvoltare a pomiculturii în etapele următoare.
 La dezvoltarea pomiculturii româneşti o contribuţie însemnată îşi aduce învăţământul superior horticol atât
prin formarea de specialişti cu o bună pregătire profesională cât şi prin activitatea ştiinţifică pe care o
desfăşoară în domeniul horticulturii.
 În anul 1948 s-a înfiinţat prima Facultate de Horticultură la Bucureşti, urmată de cea de la Iaşi (1951),
Craiova (1961), Cluj-Napoca (1977) şi cea de la Timişoara (1990).
 Au fost elaborate o serie de monografii ale speciilor pomicole: "Mărul" de T.Bordeianu şi D.Crasnâi (1954),
"Părul" de T.Bordeianu şi I.Modoran (1956), "Cireşul" de C.Ioniţă (1955), Pomicultura de N.Constantinescu
(1957), "Piersicul" de Gr.Mihăiescu şi Gh.Stanciu (1963), "Nucul şi migdalul" de V.Cociu (1958), "Arbuştii
fructiferi" de V.Sonea (1968), "Cultura caisului" de M.Botez şi colab. (1977), "Cultura nucului" de V.Cociu
şi colab. (1983), "Cultura caisului" de V.Cociu şi colab. (1993).
 Sub coordonarea academicianului I.Bordeianu, în intervalul 1963-1968 a fost elaborată Pomologia
R.S.România, în opt volume, periodic s-au editat manuale de Pomicultură generală şi specială. La aceste
publicaţii se adaugă numeroase lucrări cu privire la cultura speciilor pomicole din climat temperat şi
subtropical.
 Clasificarea taxonomică

 Speciile de pomi şi arbuşti fructiferi cultivate în climatul temperat aparţin

încrengăturii Angiospermae.
 Acestea s-au format în cursul erei secundare şi începutul celei terţiare, înainte
de apariţia omului.
 Această decalare în evoluţie i-a asigurat omului primitiv fructele necesare din
flora spontană, care au reprezentat pentru el o sursă de hrană alături de alte
produse din natură (vânat, rădăcini, ouăle unor păsări etc.).
 Speciile fructifere din climatul temperat, care participă la alcătuirea raţiei
alimentare a omului, sunt cuprinse în 10 ordine Rosales, Rubiales,
Juglandales, Fagales, Ericales, Eliagnales, Rhamnales, Cornales, Urticales şi
Actinidiales.
 Din ordinul Rosales fac parte familiile Rosaceae şi Saxifragaceae iar din
ordinul Fagales, familiile Fagaceae şi Betulaceae.
Ponderea familiilor în producţia de fructe a speciilor de climat temperat este foarte
variată.

Astfel, Rosaceae este familia de angiosperme care se plasează pe o treaptă superioară a

scării filogenetice, unde are un rol predominant, ca urmare a numărului mare de specii,
cât şi a diversităţii lor.

 Familia Rosaceae cuprinde patru subfamilii din care pentru pomicultură prezintă interes
subfamiliile:
 Pomoideae cu genurile Malus, Pirus, Cidonia, Sorbus şi Mespilus;
 Prunoideae cu genurile Prunus, Armeniaca, Piersica, Amigdalus şi Cerasus şi subfamiliile
 Rosoideae cu genurile Fragaria şi Rubus.

 Familia Saxifragaceae include subfamilia Ribesoideae cu genurile Ribes şi Grossularia.

Ordinul Juglandales cuprinde familia Juglandaceae cu genul Juglans.

Ordinul Fagales, include familiile: Fagaceae, Betulaceae şi Moraceae. Familia Fagaceae

cuprinde genul Castanea, familia Betulaceae include genul Corylus, iar familia
Moraceae genul Ficus.
 CLASIFICAREA SPECIILOR POMICOLE DUPĂ HABITUS

După habitus şi vigoarea de creştere, speciile pomicole se grupează în pomi propriu-zişi

arbustoizi, arbuşti, subarbuşti şi plante semierboase şi ierboase.

Pomii propriu-zişi sunt plantele lemnoase.

 de vigoare diferită, cu un singur trunchi şi o coroană în general de dimensiuni mai mari
(înălţimea de 10-20 m, diametrul coroanei 5-15 m).
 Durata de viaţă este mare, de la 15 ani la 50 şi chiar peste 100 de ani (nuc, castan).
 Din grupa pomilor propriu-zişi fac parte: mărul, părul, prunul, caisul, piersicul, cireşul,
vişinul, nucul şi castanul.

Arbustoizii sunt plante lemnoase.

 de vigoare mai mică.
 se prezintă sub formă de tufă, alcătuită din 2-4 tulpini inegale ca mărime, înserate în zona
coletului şi au grosime variabilă.
 în timp numărul tulpinilor ajung până la 6-8.
 înălţimea arbustoizilor este cuprinsă între 3-7 m.
 durata de viaţă este mai scurtă (20-30 ani).
 se înmulţesc uşor prin drajoni, marcote, butaşi.
 din această grupă fac parte: gutuiul, vişinul arbustoid, alunul, mărul paradis, cornul,
socul, scoruşul etc.
Arbuştii sunt plante lemnoase.
 de vigoare mică, cu înălţime de 1/1,5 până la 2,0 m.
 se prezintă sub formă de tufă cu numeroase tulpini subţiri (1-3 cm în diametru), slab
ramificate şi sunt înserate începând din zona coletului.
 durata de viaţă este de 10-15 ani.
 formează cu uşurinţă rădăcini adventive şi se înmulţesc prin marcote, drajoni, butaşi
sau despărţirea tufei; înmulţirea prin seminţe se practică pe scară redusă (doar în
procesul de ameliorare).
 din această categorie fac parte: coacăzul, agrişul, afinul etc.

 
Semiarbuştii sunt plante semilemnoase.
 tulpini cu durată de viaţă scurtă (doi ani).
 în primul an cresc lăstarii (tulpini simple), cu înălţimea de 1-2 m (la zmeur) şi 4-8 m la
mur şi au grosimea, de circa 1 cm. în lungul tulpinilor simple se diferenţiază muguri
micşti care în anul al doilea dau ramificaţii ce poartă inflorescenţe şi fructe.
 tulpinile de doi ani, fructifică după care se usucă, iar plantele se regenerează în
continuare prin drajoni.
 formarea, an de an, de noi drajoni asigură o durată de viaţă a plantei de 12-15 până la
20 de ani.
 din această grupă face parte zmeurul şi murul.
Plantele fructifere semierboase.
 Plantele din acestă grupă (fragul şi căpşunul), fac trecerea de la plantele arborescente la
cele ierboase.
 Sunt plante de talie mică ce se prezintă sub formă de tufă, cu înălţimea de 15-30 cm.
 Tulpina este scurtă (0,5-3,0 cm), sub formă de rizom şi îngroşare circulară (sub formă de
inele).
 În partea inferioară se formează sistemul radicular iar în cea superioară o rozetă de
frunze.
 După 3-4 ani de la plantare o parte din sistemul radicular se usucă apărând un
dezechilibru faţă de partea aeriană şi, în consecinţă, fructele sunt mici.
 Frunzele sunt lung-peţiolate, inflorescenţele sunt ramificate şi poartă un număr variabil
de flori, în funcţie de soi.
 Tulpinile târâtoare (stolonii) se formează în condiţii de zi lungă (16 ore) iar frunzele se
usucă anual.
 Planta trăieşte 6-8 ani şi dă producţii economice 3-4 ani.

Plante fructifere erabecee - bananierul –

 este o plantă erbacee, numită impropriu arbore, datorită înălţimii de 9-10 m.
 În sol bananierul are un rizom cu rădăcini fibroase, iar în partea aeriană un mugur din
care se formează frunze şi inflorescenţa.
 Trunchiul este format din tecile frunzelor îngroşate şi sudate una peste alta.
CLASIFICAREA POMICOLĂ A SPECIILOR FRUCTIFERE

Speciile pomicole de climat temperat, în funcţie de particularităţile biologice şi

tehnologice, au fost grupate astfel: pomacee, drupacee, nucifere şi bacifere. La
aceste grupe se adaugă şi cea a speciilor subtropicale.
 
Pomaceele.
 Din această grupă fac parte specii care aparţin familiei Rosaceae, subfamilia
Pomoideae (măr, păr, gutui, moşmon, sorb).
 Speciile din această grupă sunt bine adaptate condiţiilor din climatul temperat, unde
s-au format.
 Ele au o rezistenţă bună la ger, suportând foarte bine iernile grele din climatul
nostru.
 Repausul de iarnă (anual) fiind lung, mugurii şi florile nu sunt afectate de gerurile şi
brumele târzii de primăvară.
 Se comportă bine în zona colinară, de deal şi chiar în regiuni submontane şi
montane (unele soiuri de măr şi sorb), fiind pretenţioase faţă de umiditate şi de
fertilitatea solului.
 Soiurile de vară, cu cerinţe mai reduse faţă de apă, pot fi cultivate şi în regiunile mai
secetoase (pe versanţi nordici) şi la altitudini de peste 800 m, pe expoziţie sudică.
Durata de viaţă şi intrarea pe rod este relativ târzie (depinde de combinaţia soi x portaltoi).
 În plantaţiile extensive, durata de viaţă a pomilor este de 50-70 de ani iar fructificarea profitabilă,
se realizează după 5-8 ani de la plantare.
 Durata de viaţă a pomilor din plantaţiile intensive şi superintensive este de 15-30 de ani şi aceştia
dau producţii economice începând cu anul doi sau trei de la plantare.
Fructele sunt false (la formarea lor participă, pe lângă ovar, şi receptaculul florii) şi poartă
denumirea de poamă.
Pentru această grupă sunt caracteristice şi ramurile de garnisire care, terminal sau pe treimea
superioară din lungimea ramurii de rod, prezintă muguri micşti, iar mugurii vegetativi sunt
plasaţi pe treimea bazală şi mijlocie a ramurii.
Această dispunere a mugurilor face ca procesul de degarnisire la seminţoase să fie foarte
lent.
La măr şi la păr, la locul de prindere a fructului pe ramura suport, are loc o acumulare de
substanţe organice de rezervă, ceea ce face ca ţesuturile să se îngroaşe şi să dea naştere unor
formaţiuni numite burse.
Pe burse se formează noi ramuri de garnisire (de regulă prefructifere şi chiar fructifere în
proporţie de 8-10%).
Diferenţierea, la locul de formare a fructului, de noi formaţiuni de rod împiedică
degarnisirea ramurilor.
Tăierile de fructificare şi chiar şi cele de formare a coroanei pot fi efectuate pe tot parcursul
perioadei de repaus (la măr), deoarece aceste specii îşi vindecă relativ uşor rănile.
Majoritatea soiurilor de pomacee sunt autosterile şi au în general afinitate bună atât cu
portaltoii generativi cât şi cu cei vegetativi.
Drupaceele.

 Principalele specii din această grupă sunt: prunul, caisul, piersicul, cireşul, vişinul şi
migdalul.
 Aceste specii aparţin subspeciei Prunoideae.
 Rezistenţa lor la ger este mai redusă faţă de pomacee, iar repausul vegetativ al
mugurilor este mai scurt.
 Înfloritul are loc mai timpuriu, de aceea, în mod frecvent, florile şi fructele proaspăt
legate sunt afectate de gerurile şi brumele târzii de primpvară. înfloritul se produce
înainte sau concomitent cu înfrunzitul.
 La prun, cais, piersic şi vişin fructul este o drupă.
 După fruct, migdalul poate fi încadrat în grupa nuciferelor.
 Fructul este adevărat (se formează din ovar).
 Toate speciile din această grupă sunt pretenţioase faţă de căldură (cu excepţia unor
soiuri de prun, cireş şi vişin, care se comportă bine şi în regiunile de deal).
 Caisul şi migdalul merg bine şi în regiunile mai sărace în precipitaţii deoarece sunt
mai rezistente la secetă.
Durata de viaţă a pomilor este mai scurtă. în plantaţiile intensive şi
superintensive durata de viaţă este de 8-12 ani (cais, piersic).
În plantaţiile extensive, durata de viaţă este de 40-50 de ani la prun şi cireş şi
de 15-20 de ani la celelalte specii.
Vigoarea de creştere este mare şi rapidă, în special imediat după plantarea în
livadă.
Posedă o mare capacitate de formare a lăstarilor anticipaţi (în special
piersicul), se degarnisesc repede datorită dispunerii mugurilor floriferi pe
treimea bazală şi mijlocie a ramurilor de garnisire (în special la piersic şi
soiurie de vişin provenite din Crişana).
După recoltarea fructelor, la locul de prindere a fructului se formează o
cicatrice iar ramura rămâne degarnisită.
Creşterile vegetative se realizează în treimea superioară sau terminal (ramura
pleată), ceea ce face ca rodul să se deplaseze an de an spre periferia coroanei.
Numărul de soiuri şi de portaltoi, la prunoidee, este mai mic faţă de pomacee.
 
Nuciferele.

 Grupa nuciferelor cuprinde nucul, alunul şi castanul, specii ce aparţin unor familii
diferite (Juglondaceae, Betulaceae şi Fagaceae).
 Aceste specii au cerinţe mari faţă de căldură, suportă mai greu temperaturile scăzute
din timpul iernii şi chiar brumele şi îngheţurile târzii de primăvară.
 De aceea ele sunt plasate în bazinele pomicole cu ierni blânde, veri mai răcoroase şi
bogate în precipitaţii. Corylus avellana L. (alunul european, comun sau de pădure)
este mai rezistent la ger comparativ cu celelalte specii de alun (Corylus maxima Mill.
şi C.colurna L.).
 Speciile de nucifere au fructele uscate, iar intrarea pe rod este tardivă mai ales la
castan şi nuc.
 Au o durată de viaţă lungă (una sau mai multe sute de ani), cu excepţia alunului care
este mai precoce şi are o durată de viaţă mai scurtă (20-25 de ani).
 Polenizarea, la aceste specii, este anemofilă, indivizii obţinuţi din seminţe având o
mare diversitate genetică şi fenotipică.
 Pentru a răspândi în cultură soiurile şi biotipurile valoroase s-a introdus înmulţirea
prin altoire la nuc şi castan iar la alun se obţin rezultate bune prin marcotaj şi drajoni.
Baciferele.
 Din această grupă fac parte coacăzul, agrişul, afinul, zmeurul, murul şi căpşunul, specii
ce aparţin unor familii diferite, cu particularităţi agrobiologice specifice fiind grupate, în
principal, după fruct.
 Toate speciile incluse în această grupă au fructe foarte perisabile.
 Fructele sunt bace false la coacăz, agriş şi căpşun (la formarea fructului participă şi
receptaculul), polidrupe la zmeur şi mur.
 Coacăzul şi agrişul sunt specii lemnoase în timp ce căpşunul face legătura între speciile
lemnoase şi cele ierboase.
 Zmeurul şi murul sunt subarbuşti.
 Toate formează tufe.
 Durata lor de viaţă este 4-12-15 ani şi încep să fructifice din al doilea an de la plantare.
 Se înmulţesc uşor prin marcote, butaşi, drajoni, stoloni iar la agriş se practică şi altoirea
pe Ribes aureum Pursch.

Speciile subtropicale.
 În grupa speciilor subtropicale sunt incluse smochinul, citricele, kaki, kiwi şi alte specii
cu biologie mai mult sau mai puţin diferită faţă de speciile din climatul temperat.
 Smochinul, kaki şi kiwi pot fi cultivate în condiţiile de la noi în câmp, iar lămâiul,
mandarinul, grapefruitul şi portocalul se pot cultiva numai în spaţii protejate (seră,
apartament).
ORGANELE POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI (ORGANOGRAFIE)

Pomii fructiferi, pot să fie cu rădăcini proprii atunci când au fost

obţinuţi din sămânţă, butaşi, drajoni şi pomi obţinuţi prin altoire.
La rândul lor pomii pe rădăcini proprii sunt de două feluri (după
modul de obţinere),obținuți din sămânţă şi obținuți prin orice
metodă de înmulţire vegetativă cu excepţia altoirii.

Pomii altoiţi sunt categoria cea mai răspândită în plantaţiile

pomicole.
Ei sunt rezultatul îmbinării a doi sau trei partenerei (portaltoiul şi
altoiul sau portaltoi x intermediar x altoi).
 Intermediarul se foloseşte în cazul în care între cei doi parteneri
(portaltoi şi altoi) nu există afinitate.
Organele pomilor şi arbuştilor fructiferi se împart în două grupe şi anume:
 organe vegetative:
 Rădăcină
 Colet
 Tulpină
 muguri
o organe de reproducere: -
o Floarea
o fructul cu seminţele

La rândul lor, organele vegetative se împart în două grupe:

 organe subterane (sistemul radicular sau rădăcina)

 organe aeriene (tulpina).

 Între cele două părţi ale pomului există o permanentă influenţă reciprocă
 Sistemul radicular (rădăcina) este alcătuit din totalitatea rădăcinilor şi pot să
fie clasificate după criterii diferite, şi anume:
a) după origine;
b) după direcţia de creştere;
c) după funcţiile pe care le îndeplinesc.
 În funcţie de origine, rădăcinile pot să fie:
 embrionare, atunci când provin din radicula embrionului şi se întâlnesc la pomii sau
portaltoii proveniţi din seminţe;
 adventive, în cazul pomilor obţinuţi prin înmulţire vegetativă (marcotaj, butăşire, drajonare,
stoloni, micropropagare).
 În funcţie de direcţia de creştere rădăcinile pot fi:
 orizontale (trasante),
 oblice
 verticale.

 Rădăcinile orizontale sunt plasate la adâncimea de 5-100 cm, în solurile

profunde şi fertile, şi 0-70 cm când solul este mai puţin profund şi fertil.
Rădăcinile verticale pătrund în profunzime până la adâncimea
de 2-4 m, rareori mai mult, însă sunt mai puţin numeroase
decât cele orizontale. Materialul săditor provenit din seminţe
manifestă, în primii ani după plantare, o pronunţată tendinţă
de formare a rădăcinilor verticale. Datorită lucrărilor de
fasonare a rădăcinilor la plantare în prima etapă se dezvoltă,
cu prioritate, rădăcinile trasante (orizontale).
După funcţia lor, sistemul radicular cuprinde rădăcini groase
sau de schelet şi rădăcini fibroase sau de garnisire.
Rădăcinile de schelet sunt reprezentate de pivot şi de cele de
ordinul I, II şi III şi chiar de ordinul IV la pomii de vigoare
foarte mare. Au lungime variabilă (de la câţiva metri la zeci
de metri - nuc, castan), grosimi de la 3 mm la 20-30 cm; au o
durată de viaţă lungă, unele trăind cât pomul.
Datorită duratei mari de viaţă a rădăcinilor de schelet ele sunt considerate
elemente permanente ale organelor hipogee.

Rădăcinile de garnisire sunt plasate pe rădăcinile de schelet şi sunt de

ordin superior celor de schelet (IV-V-VI).
Au culoarea albă şi sunt subţiri, de la fracţiuni de mm la 3 mm; lungimea
lor nu depăşeşte 2,5 cm; prezintă ramificaţii laterale; cresc foarte repede şi
au rolul de a împânzi cât mai bine solul.
Această grupă de rădăcini îndeplineşte şi rolul de absorbţie a apei cu
săruri minerale.
În funcţie de stadiul de dezvoltare şi funcţiile pe care le îndeplinesc
rădăcinile axiale (de garnisire), pot fi clasificate în:
active,
intermediare
conducătoare.
TULPINA

Organele pomului, situate deasupra solului, formează tulpina.

Trecerea de la rădăcină la tulpină se realizează prin intermediul coletului.
La plantele înmulţite prin seminţe coletul este natural iar la cele înmulţite pe cale
vegetativă (butaşi, marcote, drajoni), coletul este numai convenţional.

Tulpina pomilor este alcătuită din trunchi şi coroană.

Trunchiul este porţiunea de tulpină cuprinsă între colet şi prima ramură din coroana
pomului.
În funcţie de înălţimea pe care o are trunchiul, el poate fi: pitic (30-60 cm), mijlociu
(80-120 cm), înalt (150-180 cm) şi foarte înalt (peste 200 cm).
Înălţimea trunchiului se stabileşte în funcţie de forma de coroană şi sistemul de
cultură preconizat, care la rândul lor sunt condiţionate şi de vigoarea de creştere a
combinaţiei soi şi portaltoi.
Pentru plantaţiile intensive şi superintensive se utilizează trunchiul pitic iar pentru
plantaţiile extensive trunchiul mijlociu, înalt sau foarte înalt.
Trunchi foarte înalt se utilizează mai mult în plantaţiile de aliniament şi pentru pomii
din grădina de lângă casă, unde se intenţionează să se circule pe sub coroana lor.
Coroana pomilor este formată din axul central, care se termină cu o creştere anuală
numită săgeată, apoi ramurile de schelet (şarpantele, ramurile de ordinul I), care se
prelungesc cu o creştere anuală numită ramură de prelungire, iar lateral pe şarpante sunt
inserate ramuri de semischelet.
Ramurile de schelet şi semischelet sunt îmbrăcate cu ramuri de garnisire, care la rândul
lor pot fi prefructifere şi fructifere.
Coroana este formată din totalitatea ramurilor plasate în partea superioară a trunchiului.
Ramurile de schelet pleacă direct din axul pomului.
Ele sunt elemente stabile ale coroanei, au o durată de viaţă egală cu a pomului şi se
formează în perioada de tinereţe a acestuia.
Grosimea şi lungimea ramurilor de schelet este dependentă de vigoarea pomului (la
pomi viguroşi, ramurile de schelet sunt bine dezvoltate iar la cei pitici sunt slab
dezvoltate).
La pomii conduşi pe spalier nu este necesar ca ramurile de schelet să fie groase deoarece
greutatea fructelor este parţial suportată de sistemul de susţinere (stâlpi şi sârmă de
susţinere).
În cazul în care ramurile de schelet nu sunt bine consolidate, sub greutatea
fructelor ele se arcuiesc şi formează arcade de rodire.
Între axul pomului şi ramurile de schelet se formează unghiul de inserţie (de
creştere sau ramificare).
Valoarea optimă a acestui unghi este de 45-55-60º.
La un unghi de inserţie mai mic se favorizează creşterea în detrimentul
ramificării şi fructificării.
Dacă unghiul este mai mare se stimulează fructificarea în detrimentul creşterii.
Ramurile de schelet pot fi dispuse în lungul axului pomului solitar sau sub
formă de etaje.
Unghiul format între două ramuri de schelet din acelaşi etaj se numeşte unghi
de divergenţă sau de deschidere.
Valoarea lui poate fi variabilă în funcţie de numărul de şarpante dintr-un etaj
(două, 180º; trei, 120º; patru, 90º).
Importanţa elementelor de schelet se reduce pe măsură ce se intensifică cultura
sau apare sistemul de susţinere.
 Ramurile de semischelet au o durată de viaţă mai mică (3-5 ani) iar
vigoarea lor este intermediară între a celor de schelet şi de garnisire.
Acestea se formează, de regulă, din ramurile de garnisire în evoluţie
sau din ramurile anuale vegetative viguroase care sunt inserate direct
pe şarpantă sau subşarpantă.
 Ramurile de garnisire. Această categorie are menirea de a garnisi
ramurile de schelet şi semischelet. Ele provin din creşterile anuale de
vigoare slabă sau submijlocie care îşi încheie perioada de vegetaţie
mai repede decât ramurile viguroase de schelet şi semischelet.
 Ramurile de garnisire, în funcţie de organele la care dau naştere,
sunt: prefructifere (pintenul şi smiceaua) şi fructifere (ţepuşe, buchete,
nuieluşe, ramuri mijlocii, mlădiţe etc.).
 Ramurile prefructifere sunt de vigoare slabă, nu poartă muguri
floriferi, internodurile sunt în general scurte, ţesuturile mecanice sunt
reduse, în anul sau anii următori ele vor evolua spre ramuri de
fructificare.
Ramurile de rod (fructifere) se formează din cele
prefructifere sau direct din creşterile anuale.
Ele diferenţiază muguri de rod, fructifică şi apoi
îmbătrânesc într-o anumită ordine (tipică fiecărei specii
sau grup de specii).
Ramurile fructifere mai bătrâne sunt plasate în interiorul
coroanei (baza şarpantelor şi pe ax) iar cele mai tinere la
periferia coroanei.
Cu cât ramurile fructifere sunt mai tinere (1-3 ani), cu atât
potenţialul lor biologic este mai mare.
Fructe mari şi de calitate se obţin pe ramurile de rod
tinere, de aceea se preferă ca semischeletul pomului să nu
fie mai bătrân de 4-5 ani.
Lăstarii sunt organe tinere, provenite din muguri vegetativi în
cursul perioadei de vegetaţie, în lungul lăstarului, la nivelul
nodurilor se formează frunze şi muguri. Procesul de formare a
lăstarilor are loc an de an. Se impune menţiunea că lăstarii se
formează şi din muguri micşti. Din mugurul mixt se formează atât
lăstar cât şi floare (gutui) sau inflorescenţă (măr, păr). În anumite
situaţii lăstari se pot forma din muguri dorminzi sau adventivi.
Creşterea în lungime a lăstarilor se realizează prin vârful de
creştere şi prin alungirea internodurilor.
Mugurii formaţi pe lăstari la nivelul nodurilor şi la subsioara
frunzelor pornesc în vegetaţie, de regulă, în anul următor când
formează o nouă generaţie de lăstari
Mugurii sunt organe care se formează pe lăstari în fiecare an. Ei pot fi
clasificaţi după poziţia şi după funcţia pe care o îndeplinesc.
După poziţia lor mugurii pot fi apicali (terminali), axilari (laterali) şi
stipelari. Cei stipelari în funcţie de modul de dispunere la nivelul nodului,
faţă de mugurele vegetativ pot fi colaterali (dispuşi în acelaşi plan
orizontal cu cel vegetativ) şi stipelari seriali (mugurele stipelar este plasat
sub cel vegetativ, în acelaşi plan vertical).
După funcţia pe care o îndeplinesc, mugurii pot fi activi şi latenţi. Cei
activi, la rândul lor, sunt vegetativi şi de rod. Mugurii de rod pot fi
floriferi (la sâmburoase) şi micşti (la seminţoase).
Din mugurii floriferi se formează una până la patru flori şi, eventual tot
atâtea fructe (sâmburoase).
Mugurii micşti, întâlniţi la seminţoase dau naştere la lăstari şi flori sau
inflorescenţe (cu 5 flori la măr şi până la 8-9 flori la păr).
La măr, păr, nuc şi alun mugurele terminal este vegetativ sau mixt în timp
ce la cireş, vişin, prun şi cais, mugurele terminal este vegetativ.
Inflorescenţele şi florile.
La speciile măr, păr, vişin, cireş, prun, nuc, castan, alun florile
sunt grupate în inflorescenţe: corimb, umbelă, cimă, racem,
ament.
Florile solitare se întâlnesc la porumbar, corcoduş, cais, piersic,
migdal, gutui şi moşmon).
La majoritatea speciilor pomicole florile sunt hermafrodite, iar
nucul, castanul şi alunul sunt specii unisexuat monoice.
Dudul, smochinul şi cătina albă sunt specii unisexuat dioice.
Fructele se formează în urma fecundării sau prin partenocarpie.
Fructificarea partenocarpică este frecventă la unele soiuri de
măr, păr şi smochin.