CURENTELE ȘI EPOCILE

LITERARE ȘI OPERELE LOR

REPREZENTATIVE
Lect. univ. dr. Georgeta Moarcăs
getamoarcas@unitbv.ro
CURENT LITERAR
- ideologie comună (Zeitgeist = spiritul timpului, nouă sensibilitate,
atitudine morală, orientare intelectuală, aspirații estetice)
- „idee-forță”
- conștiință estetică caracterizată de programe, manifeste poetice,
enunțarea principiilor poetice, similitudini stilistice, tematice, tipologice,
legături între reviste, grupări
- definit și cu ajutorul criteriilor extraliterare (schimbări politice, epoci
de cultură și civilizație)
- stadiile curentului: inițiatori experimentali, protagoniști ai noului stil,
maeștrii, artiștii, decadenții
- uneori denumirile curentelor sunt aplicate retroactiv (clasicism,
romantism, expresionism)
EPOCĂ LITERARĂ
- Perioadă literară dominată de o anumită ideologie culturală, artistică
(Epoca Junimea) sau de o grupare de scriitori (Epoca marilor clasici)
- Se referă strict la anii în care ideologia sau gruparea dominantă sunt
în plină afirmare și efervescență creatoare
- Poate apărea cu nuanță istorică și în periodizarea literaturii: epoca
veche, epoca pre-modernă, epoca modernă, epoca postmodernă
- Într-o epocă literară pot coexista mai multe curente literare, vezi
epoca modernă unde pe lângă modernism (curentul dominant),
întâlnim curentele extremiste ale avangardei, care accentuează
ruptura de tradiție (dadaism) sau explorările unor noi teritorii
interioare ale inconștientului (suprarealism) dar și reacții critice față
de epoca modernă (expresionism sau tradiționalism)
ROMANTISM: M. Eminescu, Odin și poetul, Sonete I, II, III

SIMBOLISM: Ștefan Petică, Când vioarele tăcură, G. Bacovia,

Nocturnă (Stau și moina cade...)

REALISM: G. Călinescu, Bietul Ioanide (fragm.)

MODERNISM: T. Arghezi, Flori de mucigai, Ion Barbu, Timbru, L. Blaga

Dați-mi un trup, voi munților

AVANGARDISM: Ion Vinea, Un căscat în amurg

TRADIȚIONALISM: Ion Pillat, Ctitorii

 ROMANTISMUL
- Apariție: Germania și Anglia, din a doua jumătate a sec. XVIII; extindere pe plan
european
- Periodizare (Virgil Nemoianu, Îmblânzirea romantismului)
 1789-1815 – romantismul înalt: excerbare, intensificare
 1815-1830 – romantismul Biedermeier: temperare, dimensiune moralizatoare
- Trăsături:
 vs. Excesul de rațiune al epocii anterioare (Epoca Luminilor, sec. XVIII)
 Libertatea absolută a imaginației; poetul – geniu, vizionar
 Sensibilitate uneori excesivă, sentimente exacerbate, importanța vocii
interioare, a sinelui profund
 Expansiunea eului în timp și spațiu – epoci trecute, lumi exotice; visul;
noaptea
 Istoria, natura, folclorul, mitul (originile)
 Antiteza romantică
 Straniul, neobișnuitul, excepționalul, misteriosul
Doi bărbați contemplând luna
Caspar David Friedrich,
cca. 1825-1830 (Germania)
 ROMANTISMUL: M. Eminescu
Odin și poetul (https://ro.wikisource.org/wiki/Odin_%C8%99i_poetul)
 Antiteza: societate contemporană coruptă, disprețuită de poet pentru că și-a uitat trecutul (v.
„pigmei”, „pitici”, „nomazi”) vs. spațiul și timpul mitic în care se poate regăsi printre ai săi
(zeii nordici ai Valhalei, Decebal devin publicul căutat al poetului)
 Poetul vizionar, bard („Un scaun pentru bard” și-n scaunul nalt/ De piatră, cu sprijoanele
lui nalte,/ Eu m-aș simți că-s uriaș.) Mitizarea figurii poetului („De unde vii?" întreabă
Odin blând./ „Am răsărit din fundul Mărei Negre,/ Ca un luceafăr am trecut prin lume,/ În
ceruri am privit și pe pământ/ Și-am coborât la tine, mândre zeu,/ Și la consorții tăi cei plini
de glorii.”)
 Expansiunea în timp și spațiu: epoci îndepărtate, la origini, poetul devine contemporan cu
zeii; istoria universală
 Explorarea unei geografii mitice imaginare, revelația armoniei lumii: „Și ți-oi deschide-
atunci/ Portalele nalte de la hale/ Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri/ De neauă albă, ca
argint din Ophir,/ Cu bolți mai nalte decât însuși cerul./ Acolo printr-acele lungi coloane/
Suspendă lampe mari ca niște albe lune/ Ce împlu lumea visurilor mele/ Cu o lumină dulce,
albă, caldă.”
 Descoperirea frumuseții, a armoniei cosmosului, a iubirii și a originii poeziei întrupate
într-o singură ființă perfectă, Ondina (Să cânt? Dar oare la a ta privire/ Nu amuțește
cântul de-admirare/ Nu ești un cântec însăși ­ cel mai dulce,/ Cel mai frumos, ce a fugit
vodată/ Din arfa unui bard?)
 ROMANTISMUL: M. Eminescu
Sonete I, II, III https://ro.wikisource.org/wiki/Sonete_(Eminescu)
 Antiteza romantică: ia forma îmblânzită a căutării și evocării prin reverie a iubitei pierdute
în moarte („Minune cu ochi mari și mână rece”), a perfecțiunii trecutului simbolizat aici prin
iubire („ ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,/ Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm”) față de
prezentul dominat de tristețe și dezordine interioară (Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată,/ Iar
vântul zvârle-n geamuri grele picuri;/ Și tu citești scrisori din roase plicuri/ Și într-un ceas
gândești la viața toată.”)
 Intimism: cadru interior securizant, favorabil reveriei, pierderii în gânduri, evocării iubitei
(„Dar și mai bine-i, când afară-i zloată,/ Să stai visând la foc, de somn să picuri. (...) „În
juru-mi ceața crește rânduri-rânduri”); istoria personală
 Expansiunea în timp: în timpul interior, până la momentul originar al întâlnirii („ceasul
sfânt”)
 Explorarea sinelui, a lumii interioare, până la granițele memoriei, ale amintirii:
adâncirea în sine: citești, gândești/meditezi, visezi, cu scopul de a rechema/ reîntrupa iubita
(„Cobori încet... aproape, mai aproape,/ Te pleacă iar zâmbind peste-a mea față,/ A ta iubire
c-un suspin arat-o,// Cu geana ta m-atinge pe pleoape,/ Să simt fiorii strângerii în brațe/ Pe
veci pierduto, vecinic adorato!”)
 Transformarea radicală a sinelui în direcția trezirii calităților vizionare ale poetului
(„Privirea-mi arde, sufletul îmi crește”) sub privirea Muzei: „O, vino iar! Cuvinte dulci
inspiră-mi,/ Privirea ta asupra mea să plece,/ Sub raza ei mă lasă a petrece/ Și cânturi nouă
smulge tu din liră-mi.”
 REALISMUL
- Apariție: după 1830, Franța
- Trăsături:
 Detalii luate din realitatea contemporană – importanța mediului
 Inspirație din cotidian, faptul divers contemporan, modul de viață al
oamenilor din societatea contemporană, moravurile sunt observate cu atenție
 Scriitorul = impersonal, veridic, obiectiv – adevărul
 Viziune omniscientă, compoziție echilibrată (circulară)
 Balzac: romancierul va fi pictor, savant, filosof, moralist
 Flaubert: romancierul este un artist; credința că opera de artă perfectă poate
mântui, salva scriitorul; Arta devine Religie
Torcătoarea adormită
Gustave Courbet,
1873 (Franța)
 REALISMUL

„Odaia avea un mobilier de sufragerie în lemn sculptat de o complicație fantastică.

Bufetul, în special, bătea recordul. Era ca un bufet obișnuit, cu un cat superior aplicat
peste un parter, însă în dimensiuni așa de mari, încât servitoarea nu putea ajunge cu
mâna la cheia ușii de sus și se urca pe un scaun. Sculptura lui cu ecusoane, frunze și
volute era înrudită cu aceea a pupitrelor și jețurilor din bisericile baroce occidentale,
mai frenetică totuși, de un țesut indiscernabil. Atenția musafirilor, care sorbeau fie
ceai, fie cafea, era îndreptată asupra unei alte mobile. Acesta era un pendul,
extravagant ca tot interiorul lui Saferian. Un artist francez îl construise pentru un
bogătaș, din Siria, făcând toate hatârurile cumpărătorului fără a putea să iasă din sfera
unui anume înnăscut bun-simț. Printr-o întâmplare oarecare, pendulul intrase acum în
proprietatea lui Saferian.”

G. Călinescu, Bietul Ioanide

REALISMUL
 Construcția mediului ca revelator al personalității personajelor: „lemn sculptat de o
complicație fantastică”, „dimensiuni așa de mari încât servitoarea nu putea ajunge
cu mâna la cheia ușii de sus și se urca pe un scaun”, obiectul artistic evocă o tradiție
occidentală a barocului dar „mai frenetică totuși, de un țesut indiscernabil”.
Personajul Saferian este un colecționar rafinat. (V. „pendul, extravagant ca tot
interiorul lui Saferian”)
 Evenimentele prezentate aparțin lumii din prezentul apropiat, prozatorul surprinde
ritualuri cotidiene: „Atenția musafirilor, care sorbeau fie ceai, fie cafea, era îndreptată
asupra unei alte mobile. ”
 Narator omniscient
 SIMBOLISMUL
- Apariție: după 1870 în Franța
- Trăsături:
 Muzicalitatea poeziei; sugestia, vagul; stări nedefinite
 Elocvența (retorismul în poezie) este interzisă
 Puterea cuvântului poetic stă în sugestie, haloul cuvântului
 Procedee: analogie, sugestie, simbol, corespondențe, sinestezii
 Teme: univers citadin al provinciei (târgul), singurătatea, nevroza, plictisul în
marele oraș sau spleen-ul, evadarea, ținuturile exotice, inefabilul
Răsărit de soare
Claude Monet, 1872
(Franța)
 SIMBOLISMUL: Ștefan PETICĂ
Când vioarele tăcură , I (Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă)
(
https://ro.wikisource.org/wiki/C%C3%A2nd_vioarele_t%C4%83cur%C4%8
3#I_(Vioarele_t%C4%83cur%C4%83._O,_nota_cea_din_urm%C4%83
)
 Muzicalitatea poeziei: realizată și prin tematică (evocarea mai multor instrumente muzicale
și a părților lor componente: viori, arcușuri, strune; clape de fildeș, flaute de aur)
 Definirea unui tip de inefabil, legat de experiența muzicală: tăcerea care urmează ultimei
note muzicale, o anumită încordare ce poate sugera un nou început dar care aici nu se mai
produce
 Apăsarea sufletească, tristețea evocate muzical: „O, nota cea din urmă/ Ce plânge
răslețită pe strunele-nvechite,/ Și-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă/ Pe visurile stinse
din suflete-ostenite.”
 Tristețea, oboseala, resemnarea. Nota minoră a poeziei (cu referire la muzică: depresivă,
nostalgică). Există o promisiune de regenerare sufletească („Arcușurile albe în noaptea
solitară/ Stătură: triste paseri cu aripile întinse,/ Păreau c-așteaptă semne, și strunele
vibrară,/ Ah, strunele, ce tremur de viață le cuprinse!”) dar ea nu se concretizează, e
specifică vremurilor eroice de odinioară: „Și degetele fine, în umbră sclipitoare/ Păreau ca
niște clape de fildeș, ridicate/ Pe flaute de aur în seri de evocare/ A imnurilor triste din
templele uitate.// Murise însă cântul de veche voluptate,”
 Observați prezența adj. „solitar” în sintagma „noapte solitară”, unul din adjectivele
 SIMBOLISMUL: G. BACOVIA
Nocturnă (Stau... și moina cade, apă, glod...)
(http://georgebacovia.3x.ro/plumb/37nocturna.html)
 Muzicalitatea poeziei: poezia are o structură liberă, un limbaj poetic simplu, tranzitiv, nu
apar adjectivele dominante în poezia simbolistă folosite și de Bacovia în alte poeme: solitar,
funebru, secular, sinistru, hidos, carbonizat, lugubru, barbar, satanic, sumbru
 Universul citadin apăsător al târgului de provincie, sugerat și prin imagini poetice
construite pe o axă descendentă: „Un bec agonizează.../ Un alcoolic trece piața tristă”,
„umezeala grea”, „porțile grele”, „Umbra mea stă în noroi ca un trist bagaj”, „ninge
zoios”, „o roză galbenă se uită-n jos”
 Apăsarea sufletească, tristețea, existența efemeră, fără orizont: „Stau... şi moina cade,
apă, glod.../ Să nu mai ştiu nimic, ar fi un singur mod -/ Un bec agonizează, există, nu
există, -/ Un alcoolic trece piața tristă.”
 Pierderea speranței, simbolizată de transformarea umanului într-un obiect, despiritualizarea
omului, reificarea umanului (temă prin care Bacovia depășește cadrul strict al
simbolismului spre poezia modernă): „Umbra mea stă în noroi ca un trist bagaj”
 Elemente ale recuzitei simboliste: târgul, clavirul, roza
 MODERNISMUL
- Apariție: începând cu 1856 în spațiul francez; în literatura română - 1880
(Macedonski, articole programatice despre poezie), 1915-1916 dinspre simbolism
spre modernism (Ion Vinea, Tristan Tzara, G. Bacovia)
- Trăsături:
 Investigarea lumii moderne, de preferință citadine, radical diferită de lumea
anterioară, caracterizată prin desacralizare, proliferarea obiectelor,
schimbarea raportului dintre simțuri – văzul
 Criza reprezentării lumii, criza limbajului, criza eului – poetul identifică
aceste crize și propune adesea soluții. V. lumile posibile în poezia lui Ion
Barbu
 Epoca modernă: Apariția mișcărilor de avangardă – ruptura radicală cu
trecutul, noi explorări ale sinelui, ale lumii moderne
 Explorarea lumii interioare (subconștientul, fluxul conștiinței)
 Sintaxa fragmentată (simultaneismul lumii moderne), metafora (propune alte
legături între lucruri), versul alb
 Autenticitate, experiență, romanul de analiză psihologică
Noapte înstelată,
Vincent van Gogh, 1889
(Olanda)
Seara pe bulevardul
Karl Johann,
Edvard Munch, 1892,
Norvegia
Pastorală tahitiană,
Paul Gauguin, 1893,
Franța
 MODERNISMUL: T. ARGHEZI
Flori de mucigai
(http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/mucigai.php)
 Explorarea unei lumi desacralizate, a lumii infernale a închisorii, comparată de critici cu
o bolgie din Infernul lui Dante: „părete de firidă goală”, „pe întuneric”, „în singurătate”, „cu
puterile neajutate”
 Accent asupra efortului creator singular, fără intervenție divină. Lumea pe care o
explorează poetul produce asupra lui o schimbare radicală și poate determina o asociere cu
răul în vederea creației: „Când mi s-a tocit unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Şi nu
mi-a crescut -/ Sau nu o mai am cunoscut.”, „mă durea mâna ca o ghiară/ Neputincioasă să
se strângă/ Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”
 Artistul este creatorul suprem și poate utiliza și materiale impure, imunde, care până
atunci fuseseră considerate nedemne de spațiul poeziei: v. asocierea mână - gheară
 Estetica urâtului: „Sunt stihuri fără an,/ Stihuri de groapă,/ De sete de apă/ Şi de foame de
scrum,/ Stihurile de acum.”
 MODERNISMUL: I. BARBU
Timbru
(https://www.versuri.ro/versuri/ion-barbu-timbru-_fb17.html)
 Explorarea unei lumi desacralizate, a unei lumi decăzute: v. adj. veșted asociat luncii;
instrumentele muzicale prezente în primele două versuri produc sunete ascuțite (cimpoiul,
fluierul), care pot induce ideea de durere; este vorba despre o stare decăzută a materiei,
durerea naturii din prezent „durerea divizată o sună-ncet, mai tare...”
 Ermetismul limbajului poetic barbian: elipsa („cimpoiul veșted luncii”), termeni
matematici („divizată”)
 Efortul poetului de a crea un limbaj poetic nou, originar care să evoce, prin tonalitatea
solemnă și atotcuprindere, un moment inaugural, al începuturilor: „Ar trebui un cântec
încăpător, precum/ Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;/ Ori lauda grădinii de îngeri, când
răsare/ Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.”
 Poezia = cântec originar, cum va spune și Blaga, „cântare”
 Resacralizarea lumii: v. stările spirituale ale materiei „piatra-n rugăciune”, „unda logodită
sub cer” sau sugestiile unei creații aflate la începuturi, când pământul abia creat era gol „a
humei despuiare”. Poetul interoghează aceste instanțe, se întreabă în ce manieră aceste
materii „vor spune” povestea lor, vor exista în lume. Poetul este capabil să ofere o cale de a
exista a lumii, prin întemeierea de lumi posibile în poezie
 Restaurarea universului în poezie, deziderat prin care I. Barbu îi evocă și pe poeții
romantismului înalt, german și englez
 MODERNISMUL: L. BLAGA
Dați-mi un trup, voi munților
(
https://www.versuri.ro/versuri/lucian-blaga-dati-mi-un-trup-voi-muntilor-_7
d17.html)

 Natura decăzută a trupului uman: v. „trecătorul meu trup”, „lutul meu slab”, „prea
strâmt”. Refuzul poetului de a împodobi trupul derivă din incompatibilitatea trup/slab-
suflet/puternic. Resemnarea finală aduce o notă de scepticism modern față de elanurile de
natură expresionistă.
 Natura stihială – moștenire romantică, viziune expresionistă. Natura este însuflețită,
străbătută de o forță pe care poetul o poate percepe și cu care se poate identifica: „Dați-mi
un trup/ voi munților,/ mărilor,/ dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia/ în plin!
 Eul poetic proiectat la dimensiuni grandioase, cosmice: „Prin cosmos/ auzi-s-ar atuncea
măreții mei paşi/ şi-aş apare năvalnic şi liber/ cum sunt,/ pământule sfânt.” Eul poetic e
stăpânit de forțe incontrolabile, sentimentele lui sunt intensificate la scară cosmică.
Intensificarea, exacerbarea lor este un procedeu expresionist. Actele umane sunt proiectate
în cosmos, dobândind prin acest procedeu un fel de sacralitate.
 AVANGARDA
- Apariție: începând cu 1909 în spațiul italian (futurism), 1912-1925 în spațiul
german (expresionism), 1916 (dadaism), 1924 (suprarealism). Peste 40 de –isme,
curente și grupări avangardiste
- Trăsături:
 Încrederea în conceptul de progres, cultul noului
 Ruptura radicală cu tradiția, dorința de schimbare radicală a vieții
 Contestarea logicii, a gramaticii, dorința de a surprinde dinamismul vieții în
compozițiile avangardiste
 Conștientizarea convențiilor literare, înclinația spre artificiu, ironie, parodie
 Moartea avangardei – acceptarea discursului avangardist și a artiștilor de
avangardă în mediul burghez
Compoziție VIII,
Kandinsky, 1923
(Rusia)
Viermele strălucitor
Victor Brauner, 1933
(România)
 AVANGARDA: ION VINEA
Un căscat în amurg
(http://poetii-nostri.ro/ion-vinea-un-cascat-in-amurg-poezie-id-21428/)
 Detabuizarea unor locuri comune din poezia românească: satul pierdut în mijlocul
naturii, apărut mai degrabă ca rod al hazardului („pe un dâmb din fund Dumnezeu a jucat
table/ şi a scăpat Gîrcenii, zaruri cu geamul rotund.”) Un sat uitat de lume „De o săptămână
nici un factor poştal n-a mai sunat din corn”, unde ritmurile vechii lumi continuă neobosite:
„iată un popă-negru călăreşte cu picioarele în şosea/ iată depărtarea muge şi s-aşterne pe o
cireadă/ iată vântul se înhamă cu tălăngi moştenite din tată în fiu”
 Desacralizarea lumii, lumea cerească este tot una profană, cu ritmuri țărănești:
„gospodăriile cerului s-au închis/ sfinții şi-au lepădat pe nori nestinse pipele şi s-au culcat cu
nevestele”
 Plictisul, dezabuzarea ca temă a poeziei: „ iată.../ nu mai ştiu, pesemne e târziu”, amurgul
produce plictis, e convențional, „un căscat în amurg”
 Rutina lumii rurale, sursă de plictis, nu de exaltare (v. Zburătorul lui Ion Heliade
Rădulescu, 1844): „turme biblice şi plictisite urcă, urcă, urcă, urcă pe/ cărare şi pocnesc
printre bice, hăis-cea şi vorbe murdare.”
 TRADIȚIONALISM
- Apariție: în spațiul cultural românesc termenul „tradiționalism” apare concomitent
cu orientarea modernistă; se referă la forțe conservatoare
- Periodizare: orientarea tradiționalistă – sămănătorism, poporanism (sf. sec. XIX-
începutul sec. XX), tradiționalism, gândirism (revista „Gândirea” după 1930)
- Trăsături:
 Apărarea, promovarea tradiției, a comunității
 Interesul pentru păstrarea specificului național: datini, obiceiuri, mituri
 Atașamentul față de trecut, miturile vs. Lumea modernă, alienantă
 Literatură cu subiect rural, idilic, religios ortodox, refuzul literaturii cu
subiect urban
 Confuzia criteriilor estetic – etnic – etic
Car cu boi
Nicolae Grigorescu
sf. sec. XIX
(România)
 TRADIȚIONALISMUL: ION PILLAT
Ctitorii
(http://poetii-nostri.ro/ion-pillat-ctitorii-poezie-id-21840/)
 Atașamentul poetului față de spațiul familiar, conturând o geografie sentimentală,
retragerea în acest loc fericit: „Acolo unde-n Argeş se varsă Râul Doamnei/ Şi murmură
pe ape copilăria mea,/ Ca Negru-vodă, care descălecând venea,/ Mi-am ctitorit viața pe
dealurile toamnei.”, „Las altora tot globul terestru ca o minge,/ Eu am rămas în paza
pridvorului străbun”. Spațiul privilegiat este și un spațiu fericit.
 Asocierea specific pillatiană între un spațiu protector, parte din istoria familiei sale
„Închis-am fericirea în strâmtul ei hotar/ De nuci bogați în umbră, umbrind o casă albă.” și
posibilitatea pe care acest spațiu o deschide spre o recuperare a timpului trecut „Să
desluşesc cum piere trecutul, an cu an,/ Pe drumuri depărtate sunându-şi clopoțeii.”
 Dorința recuperării trecutului personal, amintind de impulsul care stă la baza marelui
roman al lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, unul din romanele definitorii
pentru experiența epocii moderne: „Să stau, pe când afară se stinge orice şoaptă,/ Privind
cenuşa caldă din vatra mea, de-acum,/ Şi să aud deodată cu-nfiorare cum/ Trosneşte
amintirea ca o castană coaptă.”
 Natura e descrisă prin elemente ale portului popular: „Prin viile de aur ca banii dintr-o
salbă,/ Pe al colinei mele împodobit pieptar”
Vă mulțumesc 