Izvoarele dreptului

 surse care duc la apariţia normelor juridice

 realităţile sociale ce determină acţiunea
legiuitorului
 modalităţile specifice de exprimare a
conţinutului dreptului
 formele, procedeele de exprimare ale
normelor juridice, respectiv, actul normativ
în care sunt cuprinse aceste norme.
 După criteriul raporturilor dintre
conţinut şi formă
 izvoare materiale (reale, sociale) - fenomenele
sociale, economice şi morale care dictează
nevoia juridică, respectiv, substratul material al
dreptului realitatea socială, imperativele mediului
social;
 izvoarele formale (juridice) - procedeul, forma
exterioară specifică prin care se exprimă izvorul
material, procedeul prin care aceste idei sunt
materializate în reguli de conduită obligatorii;
„haina” pe care o îmbracă dreptul, „formula” de
exprimare a realităţii juridice.
După criteriul sursei de cunoaştere
a dreptului

 izvoare scrise (inscripţii, documente, acte

normative etc.);

 izvoare nescrise (tradiţii orale, cutume,

date arheologice etc.).
După criteriul sursei normative
 izvoare directe (imediate, nemijlocite) - sunt
actele normative (legi, decrete, hotărâri etc.)
elaborate nemijlocit de organele statului cu
atribuţii în acest sens, având forţă juridică
obligatorie;
 izvoarele indirecte (mediate, complexe) - sunt
normele obişnuielnice (obiceiul juridic), actele
organelor nestatale, acordurile şi tratatele
internaţionale, care capătă forţă juridică numai
după ce sunt recunoscute, sancţionate sau
consacrate ca atare de către autoritatea publică.
În funcţie de calitatea organului de
la care emană

 izvoare oficiale (legile, actele normative

subordonate legilor şi jurisprudenţa),
creaţie a organelor statului;
 izvoare neoficiale (obiceiul juridic şi
doctrina); produsul unor subiecte ce nu au
calitate oficială şi care astfel nu sunt
înzestrate cu obligativitate.
 Alte clasificări

 izvoare fundamentale (Constituţia,

tratatele internaţionale),
 izvoare generale (legi ordinare, coduri)
 izvoare detaliatoare (decrete, ordonanţe,
decizii).
 Alte clasificări

 izvoare potenţiale (ce exprimă posibilitatea

de a elabora, modifica sau abroga norme
juridice, factorul potenţial fiind voinţa
socială)
 izvoare actuale (reprezentate de toate
actele normative în vigoare)
 Alte clasificări
 izvoare creatoare (sunt legea, care emană
de la puterea publică şi cutuma creaţie a
colectivităţii, pentru că ele creează norme
juridice noi);
 izvoare interpretative (sunt doctrina şi
jurisprudenţa pentru că ele nu creează
norme noi, ci doar le interpretează pe cele
existente).
 Izvoarelor formale ale
dreptului

 obiceiul juridic (cutuma),

 jurisprudenţa (practica judiciară) şi
precedentul judiciar,
 doctrina,
 contractul normativ,
 actul normativ.
 Obiceiul juridic (cutuma).
 constituie cel mai vechi izvor de drept
 constituie expresia unor necesităţi legate de
conservarea valorilor sociale
 rodul unei experienţe de viaţă a unei comunităţi,
a unui grup social, a repetării unei practici
îndelungate în credinţa că se respectă o regulă
de drept
 are o origine spontană
 reprezintă o practică socială îndelungată şi
continuă
 Obiceiul juridic (cutuma).

 Obiceiul juridic ( cutuma sau obiceiul

pământului ) este o regulă de conduită
nescrisă care s-a format prin repetarea
unei practici în decursul timpului, fiind
acceptată cu rang de lege de comunitate.
 Obiceiul juridic (cutuma).
 2 elemente ale obiceiului juridic sunt:

 elementul material - practica îndelungată

(inveterata consuetudo)

 elementul psihologic - credinţa în

obligativitatea juridică (opinio juris seu
necesitatis).
 Obiceiul juridic (cutuma).
 Au devenit toate obiceiurile pe care le-a
creat societatea izvoare de drept?

 nevoie ca obiceiul să fie recunoscut

(sancţionat) de organele legislative şi
încorporat într-o normă oficială sau

 instanţa de judecată să-l valideze ca

regulă juridică (în alte sisteme de drept).
 Obiceiul juridic (cutuma).
 Rolul cutumei în prezent?
- subsidiar legii
- obiceiul juridic este invocat sporadic în Codul
civil român: spre ex, în art. 603 şi 613 în materie
de servituţi şi raporturi de vecinătate.
- art. 44 din Constituţia României din 1991
revizuită în 2003, stabileşte la pct.7 că „dreptul
de proprietate obligă....şi la respectarea
celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului,
revin proprietarului.”
 Obiceiul vs. Legea
 -unele legi sunt pur si simplu obiceiuri sociale
traditionale, formalizate;
 -desi unele legi se refera la probleme foarte
serioase - omorul, furtul si talharia -, cele mai
multe sunt in mod adecvat reglate de catre
obiceiurile propriu-zise, numai ca experienta
a dovedit ca singure, sanctiunile autoaplicate
nu sunt suficiente pentru a controla
comportarea tuturor indivizilor;
 Obiceiul vs. Legea
 -cele mai consistente legi sunt puternic
ancorate in obiceiuri, in timp ce legile fara o
astfel de baza sunt dificil de mentinut si,
probabil, ineficace, asa cum a fost cazul
reglementarilor legale din America, privind
Prohibitia;
 -legea, in mod obisnuit, este mai explicita
decat obiceiul, deoarece obiceiul poate
defini imprecis comportarea aprobata si
dezaprobata.
 Obiceiul vs. Legea
 -un stat nu-si poate permite sa admita rezolvarea
unor tipuri de dispute de catre persoanele private,
nu poate, deci, tolera o justitie privata in cazuri bine
definite pentru ca, astfel, s-ar ajunge la subminarea
autoritatii statale si s-ar deschide calea spre anarhie,
in consecinta, disputele serioase trebuind supuse
judecatii, in conformitate cu prevederile legii;
 -daca obiceiul este relativ static (exceptand, partial,
societatile moderne), legile pot fi decretate si
revocate cu relativa usurinta, pentru a servi nevoi ce
decurg din schimbarea sociala;
 Obiceiul vs. Legea
 -daca cele mai multe obiceiuri sunt
uneori ignorate de catre membrii
individuali ai societatii, legile devin
universal valabile, aplicandu-se tuturor
persoanelor dintr-o clasa anume de
indivizi, indiferent ca este vorba de o
natiune intreaga, sau de un segment
al ei.
 Obiceiul vs. Legea
 În unele situatii particulare, obiceiurile traditionale si
cele propriu-zise pot veni in contradictie flagranta cu
prevederile legale, impunandu-se ca, prin
intermediul controlului social, dar si printr-un act
educational prelungit si sistematic, sa se intervina
pentru introducerea corecturilor de rigoare in
privinta unor astfel de obiceiuri, mergandu-se pana
la dezideratul eliminarii lor.
 Doctrina (Ştiinţa juridică)

 cuprinde totalitatea analizelor,

comentariilor, opiniilor şi interpretărilor
făcute de către specialiştii în drept cu
privire la fenomenul juridic
 exprimate în scris în operele lor sau oral
cu ocazia unor pledoarii, simpozioane,
conferinţe
 Doctrina (Ştiinţa juridică)
 rolul doctrinei ca izvor de drept a fost diferit în funcţie de
epoci şi de ţări
 în prezent, doctrina exercită o influenţă incontestabilă asupra
procesului de creare, interpretare, aplicare şi adaptare a
normelor juridice
 formulează principii, elaborează concepte şi categorii juridice,
sistematizează regulile şi instituţiile juridice
 constituie un ghid de informare juridică, fundamentul
pregătirii juridice a practicienilor dreptului, a căror activitate
practică va fi puternic influenţată de interpretările şi opiniile
acestora
 un izvor de drept indirect, interpretativ, cu rol în studierea
legii, interpretarea şi chiar criticarea ei, drept pentru care, ea
poate să propună norme şi soluţii noi adaptate cerinţelor
societăţii prezente.
 Doctrina (Ştiinţa juridică)
 doctrina nu mai poate fi considerată în prezent
ca fiind un izvor de drept direct, formal.
 în dreptul internaţional, doctrina este
considerată ca fiind un izvor secundar de drept,
cu rol în determinarea, sistematizarea şi
interpretarea regulilor de drept: art.38 din
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
precizează că „hotărârile judecătoreşti şi doctrina
celor mai calificaţi specialişti în drept
internaţional public ai diferitelor naţiuni, sunt
mijloace auxiliare a regulilor de drept.”
 Jurisprudenţa (Practica
judiciară) şi precedentul
judiciar
- totalitatea soluţiilor şi hotărârilor judecătoreşti
pronunţate de către instanţele de toate gradele,
prin care s-au interpretat sau aplicat normele
juridice la diferite situaţii concrete.

Este jurisprudența anterioară legii ca și izvor de

drept?
 Jurisprudența
 Este rolul jurisprudenței același în toate
sistemele de drept?
- în ţările în care dreptul este reprezentat prin
common law (Anglia, SUA, Canada etc.) există
concepţia că înţelesul dreptului este cel dat de
instanţele judecătoreşti, deci, conţinutul
normelor juridice este determinat în precedentul
judiciar (ex. Hotărârile date de Consiliul privat al
Camerei Lorzilor în Anglia)
- judecătorul era considerat ca fiind autoritatea
care creează dreptul, care instituie reguli noi de
drept cu caracter permanent
 Jurisprudența
 Care a fost elementul care a condus la
diminuarea rolului jurisprudenței ca și izvor de
drept?
- Procesul de codificare + creșterea rolului actelor
normative
- Cu ocazia adoptării Codului Civil francez din
1804, Portalis afirma că trebuie să existe o
jurisprudenţă cu rol de a umple golurile legii,
susţinând în acelaşi timp că, „toate materiile
trebuie reglementate de legi (...) abandonând
jurisprudenţei cazurile rare şi extraordinare
precum şi cele neprevăzute de legi”.
 Jurisprudența
 Care este poziția jurisprudenței în dreptul
românesc?
- nu acordă practicii judiciare calitatea de izvor de
drept
- potrivit principiului separaţiei puterilor în stat şi
al legalităţii, puterea judecătorească nu este
competentă să legifereze (să creeze legea) ci
doar să aplice legea care este edictată de
Parlament (ca putere legislativă în stat)
 Jurisprudența

 Codul civil român stabileşte expres interdicţia ca

judecătorul să creeze norme juridice prin
hotărârea pe care o pronunţă.

 Hotărârea pronunţată de judecător într-o cauză

are forţă obligatorie numai faţă de cauza pentru
care s-a dat (numai pentru speţa respectivă) nu
şi pentru alte cauze similare
 Trăsături caracteristice ale
jurisprudenţei
- emană de la o autoritate publică, respectiv autoritatea
judecătorească;
- are caracter oficial;
- are forţă juridică obligatorie pentru cazurile concrete;
- au formă scrisă, fapt ce-i conferă precizie;
- este anterioară legii, sub aspectul apariţiei sale;
- are caracter evolutiv, dinamic, imprimat de nevoile sociale;
- a avut un rol creator în drept;
- are rol în interpretarea şi aplicarea legii la cazuri concrete;
- completează legea când este lacunară (art.3 Cod civil).
 Excepții.
 Deşi nu primeşte în dreptul contemporan
românesc considerarea de izvor de drept totuşi,
1. activitatea judiciară a Curţii Constituţionale de exemplu, poate
impune respectarea Constituţiei chiar şi legiuitorului, prin
declararea neconstituţionalităţii oricărui act emis de către
acesta.
2. deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casație și Justiţie în
soluţionarea recursurilor în interesul legii, la sesizarea
Procurorului General, sunt general-obligatorii, ca şi legea,
pentru toate instanţele.
3. hotărârile pronunțate de către Înalta Curte de Casație și
Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
 Contractul normativ

 Contractul este acordul de voinţe dintre

două sau mai multe persoane cu intenţia
de a constitui, modifica sau stinge un
raport juridic
 Contractul normativ
= acel contract care conţine reguli de
conduită cu aplicabilitate largă, (adică
reguli cu caracter general impersonal şi
repetabil) pentru a orienta
comportamentul părţilor
- are valoarea de act normativ (contract
normativ) şi este izvor al dreptului pozitiv
 Contractul normativ
 Contractul normativ este izvor de drept:

 în dreptul constituţional,

 în dreptul internaţional public şi

 în dreptul muncii şi securităţii sociale.

 Constituţional.
 contractele normative sunt izvoare de
drept, în materia organizării şi funcţionării
structurii federative a statelor (deci, în
cazul formării federaţiilor şi confederaţiilor
de state), ele fiind acte prin care se
stabilesc regulile şi principiile convenite de
statele membre în vederea existenţei lor
federative (asociate), acte ce devin odată
cu crearea statelor federale, adevărate
constituţii ale acestora.
 Dreptul internaţional public.
 contractul normativ se întâlneşte sub forma
tratatelor, fiind expresia liberului consimţământ
al statelor semnatare prin care se creează, se
modifică sau se sting norme de drept
internaţional public
De ex.:
- Carta O.N.U. adoptată în 1945 la care au aderat
toate statele membre ale O.N.U.
- Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la
Nürnberg adoptat la Londra în acelaşi an
 Dreptului muncii şi securităţii
sociale.
 Contractul normativ apare sub forma de contract colectiv
de muncă, încheiat prin negocieri între angajator şi
sindicate, sau sub formă de Statute şi Regulamente de
ordine interioară.
 cuprinde clauze cu caracter economic şi social şi stă la
baza încheierii contractelor individuale de muncă ale
salariaţilor cu angajatorul
 prevede condiţiile generale ale organizării procesului
muncii, reglementează relaţiile dintre cele două categorii
de subiecte ale raportului juridic de muncă, stabileşte
drepturi şi obligaţii a căror neîndeplinire este considerată
încălcare de lege şi atrage după sine răspunderea
juridică
 Legea.
În sens larg (lato sensu), legea reprezintă
orice act normativ emis de un organ de stat
competent, conform unei proceduri prestabilite,
(legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale
guvernului, ordine şi regulamente ministeriale)
În sens strict (stricto sensu), prin lege se
înţelege numai acel act normativ care este
elaborat de către puterea legislativă (Parlament),
după o procedură specială prestabilită.
 Legea.
 izvorul formal principal al dreptului

 reprezintă regula socială obligatorie

 stabilită de autoritatea publică
 sancţionată de forţa publică
 Trăsăturile legii
- legea emană de la puterea legiuitoare

- legea reprezintă principalul izvor de drept;

- legea este un izvor de drept oficial;
- legea are întotdeauna caracter normativ (celelalte acte
ale organelor executive pot avea atât caracter normativ
cât şi individual);

- legea este revoluţionară în raport cu alte izvoare de

drept (ea poate modifica unele situaţii de drept pozitiv,
poate modifica sau desfiinţa alte acte normative) care
sunt conservatoare;
 Trăsăturile legii

- legea este scrisă (Jus scriptum) şi se poate

constata uşor;

- legea este certă şi precisă;

- legea conferă legalitate structurii etatice, formei de

guvernământ, regimului politic, drepturilor şi
libertăţilor persoanelor etc.;

- legea este generală, ea se aplică tuturor

destinatarilor săi, fără nici o deosebire;
 Trăsăturile legii
- legea este permanentă, ea se impune repetat tuturor
circumstanţelor, până la ieşirea ei din vigoare;

- legea este o regulă obligatorie pentru toţi indivizii

dintr-o societate;

- legea este tipică, impersonală;

- legea este sancţionată;

- legea corespunde nevoilor de siguranţă şi stabilitate a

vieţii sociale.
 Clasificarea legilor.
 a) După forţa lor juridică legile sunt:
- legi fundamentale sau constituţionale - Constituţia şi legile
constituţionale ( cele prin care se revizuieşte Constituţia)

- legi organice –reprezintă o prelungire a materiilor

constituţionale şi intervin în domenii de activitate foarte
importante, care sunt expres prevăzute de lege;
- legi ordinare - codurile şi legile speciale - cuprind norme
juridice ale unei ramuri de drept sau domeniu de activitate.
Ele pot interveni în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu
excepţia celor ce sunt rezervate legilor constituţionale şi
organice.
 Clasificarea legilor.
 b) După sfera de cuprindere a relaţiilor sociale
reglementate, legile pot fi:
- legi generale - conţin dispoziţii comune pentru o categorie
mai largă de relaţii sociale (codurile). Legea generală este
numită dreptul comun;
- legi speciale - se aplică pentru reglementarea unei situaţii
particulare faţă de reglementările legii comune. În caz de
concurs cu legea generală, se aplică principiul “lex speciali
derogat generali”;
- legi excepţionale - se emit în situaţii deosebite (cum ar fi:
starea de necesitate, starea de război etc.), au o durată
limitată în timp, respectiv, atâta timp cât durează situaţia de
excepţie ce le-a impus.
 Clasificarea legilor.
 c) După criteriul conţinutului lor, legile se diferenţiază în:

 - legile materiale - ce reglementează activitatea

subiectelor de drept (persoane fizice şi juridice) şi
raporturile dintre ele;
- legi procedurale - ce stabilesc forma de desfăşurare a
unei activităţi publice sau private, precum şi forma de
emitere a actelor juridice şi de sancţionare a celor ce
încalcă legea materială. Ele cuprind norme de organizare
judecătorească, norme de competenţă şi norme de
procedură propriu-zisă.
 Clasificarea legilor.
 d) După conţinutul dispoziţiilor lor, distingem:
- legi imperative (onerative sau prohibitive), care obligă
sau interzic o anumită conduită, fără a se putea deroga
de la dispoziţiile lor;
- legi dispozitive, care dispun, fără a ordona sau
interzice, un anumit comportament atunci când voinţa
nu joacă nici un rol;
- legi permisive, care permit un anumit tip de conduită.

- legi supletive, care suplinesc voinţa părţilor atunci când

ele nu dispun în modul permis de legiuitor;
 Legile constituţionale.
 se remarcă după importanţa lor în cadrul
legilor
 Constituţia, legile de revizuire a
Constituţiei
 reglementează cele mai vitale relaţii
sociale
 baza juridică a întregii vieţi de stat
 Constituţia
 actul juridic normativ suprem
 dispune de forţă juridică superioară faţă de orice act
normativ datorită conţinutului reglementărilor sale şi
procedurii speciale de elaborare şi de adoptare
 constă într-un ansamblu de norme juridice ce consacră şi
oglindesc structurile economice şi formele proprietăţii,
instituţionalizarea şi exercitarea puterii, drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale omului
 toate celelalte acte normative sunt elaborate pe baza şi
în aplicarea Constituţiei şi trebuie să se conformeze
spiritului şi literei acesteia.
 Constituţia este supremă în sistemul juridic al
unui stat, pentru următoarele considerente:
- legitimează puterea statală;
- conferă autoritate guvernanţilor;
- determină funcţiile şi atribuţiile autorităţilor
publice;
- indică scopul activităţii statale;
- reprezintă temeiul fundamental şi garanţia
esenţială a ordinii de drept;
- este reperul decisiv după care se apreciază
validitatea actelor şi faptelor juridice.
 Clasificare a constituţiilor
 - Constituţie cutumiară (cuprinde un ansamblu
de reguli cutumiare) şi Constituţia scrisă
(cuprinde reguli codificate într-un document
oficial şi solemn);
 - Constituţie suplă (se poate revizui de organele
care adoptă legi ordinare după procedura
folosită la adoptarea acestora) şi
 - Constituţie rigidă (nu poate fi revizuită decât
de un organ distinct după o procedură specială
prestabilită)
 Legea organică
 deţin un loc secund în ierarhia legilor
 au o forţă juridică inferioară Constituţiei şi legilor
constituţionale, dar superioară celorlalte izvoare de drept
datorită importanţei obiectului lor de reglementare
juridică.
 o prelungire a normelor constituţionale, pentru că
intervin în domeniile de activitate expres prevăzute de
Constituţie ca fiind foarte importante
 sunt situate la un nivel intermediar între Constituţie şi
legile ordinare.
 sunt adoptate prin votul majorităţii absolute a membrilor
din fiecare cameră sau prin majoritate absolută în
şedinţa comună a celor două Camere, dacă procedura
de mediere nu a dat rezultate.
 Legea ordinară

reglementează orice domeniu al relaţiilor

sociale, cu excepţia celor rezervate legilor
constituţionale şi organice
 se impune conformitatea legilor ordinare
cu cele organice, în caz contrar, ar putea fi
declarate neconstituţionale.
Actele normative subordonate
legii.
 Pentru ca actele normative ale acestor organe
etatice (Preşedinte, Guvern, Ministere etc.) să
producă efecte juridice, trebuie să se
îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie conforme cu legile, adică să nu conţină

dispoziţii contrare legilor constituţionale,
organice sau ordinare;
- să intervină “secundum legem”;
- să intervină în domeniile în care legea nu
a intervenit;
- să respecte ierarhia forţei juridice a
actelor normative în stat;
- să fie date în forma şi cu procedura
prevăzută pentru ele;
- să intervină în limitele competenţei
teritoriale şi materiale ale organului
emitent.
Actele normative subordonate legii.
 Produc efecte juridice destinatarilor, ca şi
legea.

 Dacă este în dezacord cu legea, ce se

aplică?

 Legea are prioritate, aceste acte îşi pierd

efectul juridic.
 După organul de la care emană, aceste
normative se clasifică astfel:
1. Decrete prezidenţiale
2. Hotărârile Guvernului cu caracter normativ
3. Ordinele, instrucţiunile, regulamentele
miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai
organelor centrale de specialitate ale
administraţiei de stat (Banca Naţională,
Direcţia Centrală de Statistică
4. Actele normative ale organelor locale ale
administraţiei publice.
 Decrete prezidenţiale
 sunt acte normative emise de şeful statului
 pot fi normative şi individuale
 sunt actele emise de Preşedinte în situaţiile
prevăzute de Constituţie (declararea stării de
mobilizare, a stării de urgenţă, a stării de război)
 se semnează de către Preşedinte şi se
contrasemnează de Primul Ministru.
 decretele prezidenţiale individuale sunt emise în
scopul acordării şi avansării în grade militare,
numiri şi revocări din funcţii.
 Hotărârile Guvernului cu caracter
normativ.
 se fundamentează pe Constituţie şi pe legi
 prevăd măsurile de aplicare a legilor în cele mai
diferite domenii
 Guvernul poate adopta Ordonanţe de urgenţă,
numai în situaţii extraordinare, a căror
reglementare nu poate fi amânată, cu obligaţia
de motivare a acesteia, şi numai în domeniile ce
nu fac obiectul legilor organice ce se supun
ratificării ulterioare de către Parlament, potrivit
procedurii legislative.
 forţa juridică a actelor normative şi deci locul lor
în ierarhia izvoarelor de drept depind de poziţia
de autoritate a unui organ de stat în sistemul
autorităţilor publice, precum şi de caracterul
general sau special al competenţei sale
materiale.
 actele normative subordonate legii, dacă sunt în
conformitate cu aceasta (nu derogă de la ele),
au aceeaşi forţă juridică pentru destinatarii lor,
în măsura în care sunt valide, sunt la fel de
obligatorii, ei fiind ţinuţi cu aceeaşi forţă să le
respecte.