POVESTEA LUI MELC

D E S I LV I A K E R I M
 Într-un amurg, cucul zbură în jos, la rădăcina groasă a unui paltin. Văzuse ceva nemaivăzut. De
parcă o piatră mititică s-ar fi urnit la drum.
Era un melc cât o alună.
Cucul îl privi c-un fel de milă. Ș-apoi, văzând cât e de mic și cum se opintește s-ajungă sus, pe-un
fir mai gros de iarbă, pasărea pufni ușor. De parcă ar fi râs.
Melcul se opri.
Se-ntoarse încet, prevăzător, spre cuc.
- Știu, sunt cam mărunt. Nu am nici aripi, nici pene-mpestrițate. Nu zbor, abia mă târâi. Zăresc
doar câteodată cerul – e prea sus pentru mine. Habar n-am cât de întinsă e pădurea. Nici de unde vin și
unde pleacă norii. Nu-mi cânt numele. Nu știu să cânt. Dar am casă.