LECTIA 3

Cicluri biogeochimice
GREEN HORIZON
CHEMISTRY vs ECOLOGY

Gheorghe DUCA, academician

President of Academy of
Sciences of Moldova
 Chimie si ecologie

Chimie
Ecologie
Ştiinţa care studiază legităţile Ştiinţă despre structura
de interacţiune dintre substanţelor şi
organismele vii şi mediu transformările lor
 Chimia ecologica
Studiaza procesele
chimice, fizico-chimice si
biochimice, care aduc la
formarea compozitiei
chimice a mediului
ambiant adecvat valorii
biologice de abitare
 Ciclul materiei de pe Pamânt se
desfășoară prin reacțiile chimice, care
se afla într-o stare de ECHILIBRU

Acestea se studiaza de
CHIMIA MEDIULUI AMBIANT
Chimia mediului ambiant
este o ramură a ştiinţei,
care se ocupa cu studiul
atmosferei, hidrosferei,
litosferei şi a relatiilor
dintre ele.
Relație ATMOSFERĂ-APĂ
Diferite acțiuni antropice distrug acest echilibru efemer.
De exemplu, dezvoltarea tehnologiilor chimice
(CHIMIE INDUSTRIALĂ).
Uzinele, precum și stațiile de energie atomică
elimină substanțe toxice, ce au tendința spre
acumulare.
În scurt timp mediul ambiant nu se va mai
potrivi valorii biologice de habitare.
 Problema dată trebuie rezolvată.
Cu căutarea soluțiilor se ocupă mai
multe domenii, inclusiv
CHIMIA ECOLOGICĂ.
 Chimia ecologica
Studiaza procesele
chimice, fizico-chimice si
biochimice, care aduc la
formarea compozitiei
chimice a mediului
ambiant adecvat valorii
biologice de abitare
 CHIMIA ECOLOGICĂ este o ştiinţă foarte largă.
CHIMIA VERDE, ca o parte a CHIMIEI ECOLOGICE,
are ca scop de a rezolva problema “priorităţilor false”
– preferinţa economiei faţa de starea mediului
ambiant
 Ca o parte a CHIMIEI ECOLOGICE,
CHIMIA VERDE se ocupă cu:
Prevenirea deseurilor
Proiectarea produselor sau
Analiza în timp real pentru prevenirea poluării,
monitorizare şi control
Proiectarea sintezei chimice mai puţin
periculoase şi a substanţelor chimice mai sigure
Utilizarea materiei prime regenerabile
Proiectarea produselor si substanţelor chimice
care să se degradeze dupa utilizare
Creşterea eficienţei energetice a proceselor
tehnologice
CICLURI BIOGEOCHIMICE

Apariţia vieţii pe Pămînt. Biosfera.

Ciclurile de oxigen, carbon, azot,
fosfor, sulf, de apă şi energie.
 BIOGEOCHIMÍE
Ramură a geochimiei
care studiază compoziţia
chimică a biosferei
 Geneza Universului
Astronomii cred ca totul (Universul) a aparut
în urma cu 15 miliarde de ani cu formarea
particulelor, care se agitau cu viteze apropiate
luminii ,intr-o mare masă de materie
concentrata intr-un spațiu relativ redus. În
urma presiunii si temperaturii uriașe a aparut
fenomenul de fuziune nucleara. Particulele
(protoni si neutroni) au fost „obligate” sa se
uneasca , formand nuclee. Apoi s-au format
atomii. Dupa sute de milioane de ani s-au
format galaxiile.
 Geneza Universului
Teoria Big Bang-ului a fost elaborata in baza
analizei spectrale a luminii emisa de galaxii. Efectul
spre rosu al galaxiilor care se departeaza de noi este
numit efect Dopler Cristian (matematic austriac). Cu
ajutorul acestuia putem afla distantele între acestea
precum si daca se apropie sau se departează de noi.
Daca expansiunea va continua, Universul, va
devenii din ce în ce mai gol, iar spatiul din ce în ce mai
rece. Însa daca Universul va începe sa se contracte,
galaxiile se vor apropia pâna când vor intra în coliziune
si vor fuziona. Totul va fi distrus. Acesta va fi Big
Crunch.
 Sistemul Solar
Sistemul Solar face parte din Galaxia
numitã Calea Lactee, o galaxie în
formã de spiralã cu un diametru de
100 000 ani de luminã fațã de o
grosime de 1000-2000 ani luminã.
 Formarea sistemului solar

Formarea sistemului solar a avut loc cu aproximativ

6 miliarde de ani în urmă unei explozii iniţiale, urmată
de condensarea substanţei interstelare
În procesul comprimării gravitaţionale, substanţa
stratificată pe orbite s-a concentrat determinând
formarea planetelor la distanţe diferite de soare
În funcţie de distanţa de soare, compoziţia chimică a
planetelor diferă
Apariţia vieţii pe Pămînt este strîns legată de evoluţia
planetelor
Ilustratie in care se vede discul de gaz
din care s-au format planetele (discul
protoplanetar), Soarele si cîteva planete
deja formate.
 Aspecte istorice
Organizarea Sistemului Solar propusa in anul
1543 de astronomul polonez Nicolas Copernic
(sistem care se numeste si heliocentric, adica
cu Soarele in centru) a fost o idee
revolutionara pentru timpul sau. Dar sistemul
heliocentric propus de Copernic a fost aspru
criticat de Biserica Catolica, institutie care, din
considerente religioase adoptase sistemul
geocentric, adica cel care avea in centrul sau
Pamantul. Pentru ca au sustinut si dezvoltat
ideea heliocentrica, nu putini invatati au avut
de suferit din ordinul Bisericii.
Sistemul solar
 Sistemul solar
Nume Orbitează Distanţa(mlnkm) Raza(km) Masa(kg)
Soarele 697000 1.99e30
Mercur Soarele 58 2439 3.30e23
Venus Soarele 108 6052 4.87e24
Pământul Soarele 149 6378 5.98e24
Marte Soarele 227 3398 6.42e23
Jupiter Soarele 778 71492 1.90e27
Saturn Soarele 429 60268 5.69e26
Uranus Soarele 2870 25559 8.69e25
Neptun Soarele 4504 24764 1.02e26
Pluton Soarele 5913 1160 1.32e22
 Structura sistemului solar
Saturn, Uranus, Neptun, Pluton- cele mai îndepărtate planete
Compoziţia chimică: hidrogen, heliu, amoniac, apă, metan, diferiţi oxizi şi
hidroxizi
Temperatura pe suprafaţa: 40-55 K
Atmosfera (în afară de Pluton, căruia îi lipseşte atmosfera): heliu şi
hidrogen
Jupiter – 790 milioane km de la soare (liquida)
Compozitia chimică: hidrogen(90%), heliu(10%)
Temperatura medie pe suprafaţa planetei: 400 K
Atmosfera: hidrogen, heliu, presiunea 110 atm.
Marte - 230 milioane km depărtare de Soare
Compozitia chimică: fier, titan, aluminiu, siliciu, sulf. clor
Temperatura medie pe suprafaţa planetei: 200 K
Atmosfera: foarte rarefiată
Venus - “planeta furtunilor”, 110 milioane Km de Soare
Atmosfera: 90% de bioxid de carbon
Norii atmosferici - acid sulfuric sub formă de cristale
Temperatura: 700K (efect de seră)
Mercur - planeta cea mai apropiată de soare - 58 de milioane de km
Compoziţia chimică: fier, siliciu, potasiu, sodiu, oxigen
Temperatura medie: 400 K
Atmosfera lipseşte (cratere)
Planeta Pământ(Albastră,Terra)
văzută de pe Lună
 Planeta Pământ
Cuvîntul „Pământ” provine din latinescul
„pavimentum”, care înseamnă „pavaj”, „drum
pietruit”.
Simbolul astrologic şi astronomic al
Pământului este reprezentat de o cruce
încadrată de un cerc ce reprezintă un
(+). O altă varianta
meridian şi Ecuatorul
aşează crucea deasupra cercului (♁).
 Planeta Pământ,
Structura

Litosfera
Hidrosfera
Atmosfera
Suprafața Planetei
Pământ

APĂ – 70,8%
USCAT - 29,2%
 Compoziţia Chimică
a Pămîntului
49,13% oxigen 26,00% siliciu
7,45% aluminiu 4,20% fier
3,25% calciu 2,40% sodiu
2,35% potasiu 2,35% magneziu
1,00% hidrogen 0,61% titan
0,35% carbon 0,20% clor
Evoluţia Pământului
în Evoluţia Pămîntului se pot distinge două mari etape:
1. cosmică
Etapa cosmică, cu durata de circa 2 miliarde ani,
este etapa în care Pămîntul era constituit dintr-o materie
fluidă incandescentă, cu temperatura foarte mare, circa
4000-50000°C, şi care prin răcire treptată a trecut de la
faza gazoasă la cea lichidă, apoi la faza lichido-viscoasă
şi viscoasă. Din aceasta din urmă a luat naştere scoarţa
terestră.
2. geologică
Etapa geologică sau terestră propriu-zisă începe cu
formarea primei scoarţe solide (cu cristalizarea
mineralelor şi a rocilor) şi a cărei vîrstă este stabilită în
perioada actuală circa 4,6 miliarde ani.
 Planeta Pământ
Vârsta Terrei numără în prezent 4,6 miliarde
de ani (sau 46 de ani după scara geologică
Kaldar)
Condensarea vaporilor de apă, ce a dus la
formarea oceanului mondial - 4 miliarde de ani
în urmă
Particularităţile atmosferei timpurii: lipsa
oxigenului liber, radiaţii ionizante şi
temperaturi până la 1370 K
Procese abiotice de sinteză, din gaze simple,
diverse substanţe chimice au dus la formarea
substanţelor organice cu structuri tot mai
complicate
 Planeta Pământ
Nasterea pe cale chimică a macromoleculelor
(coacervate)ce se reproduceau şi transmiteau
informaţia “ereditară” a avut loc cu 3,8
miliarde de ani în urmă
Atmosfera era reducătoare şi conţinea CO, CO2,
N2, HCl, HF, H2 şi alte gaze.
Oceanul, iniţial avea aciditate sporita datorată
dizolvării HCl, HF şi altor gaze vulcanice acide.
Centrul pămîntului ar fi un nucleu metalic,
format din fier, în proporţie de 90% şi din
nichel, în proporţie de 10%.
 Planeta Pământ
Evoluţia vieţii biologice a dus la apariţia a unor bacterii
care s-au “învăţat” să folosească apa în calitate de
donor cu eliminarea oxigenului molecular în mediul
extern
Formarea atmosferei aerobe a Pământului a început
atunci când toate rezervele de substanţe reducătoare
conţinute în apă au fost oxidate, principalul consumator
de oxigen fiind ionii Fe2+
Apariţia stratului de ozon care protejează suprafaţa
Pământului de radiaţia solară a determinat ieşirea vieţii
pe uscat
Apariţia vegetaţiei a intensificat procesul de fotosinteză
şi compoziţia atmosferei a atins un nivel staţionar
 Biosfera

Biosfera a fost definită de englezul

Hutchinson G.E. (1970) ca fiind
”spaţiul planetar ocupat
de către mediul viu”
 Biosfera
Biosfera este un înveliş termodinamic cu
temperatura de la +50°C până la -50°C
presiunea în jurul unei atmosfere;
Aceste condiţii constituie limita vieţii pentru
majoritatea organismelor;
limita superioară a biosferei este la 22 km deasupra
nivelului mării;
În oceane, limita inferioară a vieţii o constituie la
adâncimea de 10 km;
în scoarţa terestră dură (litosferă) limita vieţii este
determinată de temperatura înaltă şi organismele
pătrund pînă la 4-5 km.
 Ecosfera
Ecosfera - sistemul unde se desfăşoară
toate fenomenele biologice.
Este alcătuit din:
1. Mediu chimic (litosferă, hidrosferă,
atmosferă);
2. Mediu biologic (organismele vii);
3. Mediu cosmic (soarele - sursa de
energie necesară vieţii) – fotosfera;
 Cicluri biogeochimice
 Circuitul elementelor biogene (carbon, oxigen,
azot, sulf) în biosferă – reprezintă trecerea lor
din forma minerală în materia vie şi invers, ca
urmare a unor transformări chimice şi biologice
 Se pot distinge două mari categorii de circuite
biogeochimice globale:
 circuite gazoase, în care rezervorul principal
al elementelor este atmosfera (ex. C, N, O)
 circuite sedimentare, în care rezervorul
principal al elementelor îl reprezintă
litosfera
 Timpul caracteristic pentru circuitul biologic al
rezervelor de substanţe nutritive din mediul
ambiant este de circa 10 ani
 Ciclul de oxigen
Atmosfera conţine aproximativ 1,21011 t O2 -
21%.

În urma fotosintezei se formează anual

2,31011 t O2

Aproape toată această cantitate de oxigen este

folosită în procesele de respiraţie şi
fermentaţie

Cantitatea de oxigen nefolosită se apreciază

după masa substanţei organice care se depune
în roci
 Ciclul de oxigen

O altă sursă de oxigen atmosferic o

constituie procesul de fotodisocie-
re a moleculelor de apă:
hν
H2O H2 + O 2
În urma fotodisocierii se formează
circa 2106 t oxigen pe an
 Ciclul oxigenului în biosferă

Astfel, formarea şi consumarea oxigenului reprezintă

practic un ciclu închis între fotosinteză şi distrucţia
microbiologică a substanţei organice în biosferă:

   fotosinteza

 
H 2O respiraţie O2
 
H2O2
cataliza
 
 Schema de reducere a
oxigenului în apă prin
intermediul particulelor reactive
Ciclul oxigenului în biosferă
 Circuitul carbonului

Carbonul (C) reprezintă elementul de bază al materiei

vii, ocupând 49% din greutatea substanţei uscate

La fel, carbonul, deţine 24,9% din compoziţia globală a

biosferei

Principalul rezervor de carbon implicat în funcţionarea

biosferei îl constituie bioxidul de carbon (CO2) dizolvat
sub formă de ioni carbonici în mările şi oceanele
planetei (35 000 milioane tone)
Formele de dioxid de carbon
EVOLUŢIA CONCENTRAŢIEI DE CO2 DIN ATMOSFERĂ ÎN
ULTIMII 500 MILIOANE DE ANI (DE LA APARIŢIA
PLANTELOR ÎNCOACE).
Colonizarea uscatului cu plante

Diversificarea plantelor vasculare

RCO2 = raportul concentraţiei de CO2 de

atunci, către concentraţia CO2 de acum.

Ext. din Devonian

Ext. din Permian

Extincţia din
Ordovician Ext. din Triasic

Ext. din Cretacic

Milioane de ani în urmă

Ciclul carbonului implicat în materia vie
Rate de schimb a carbonului in biosfera
Felul schimbului în tone/an
Oxigen eliberat de plante 230
din care: de păduri 130
de suprafeţe cultivate 45
Bioxid de carbon consumat de biosferă 300
din care: de păduri 170 circa 30
t/ha
de suprafeţe cultivate 60
circa 5 t/ha
Bioxid de carbon eliminat prin arderi 25
Producţia de deşeuri organice 40
Producţia de biomasă 117 (58.109 t carbon)
Prelevări de lemn (1982) 2,5
din care pentru combustibil 1,4
Producţia de combustibili fosili 7,5
din care:cărbune 3,9
petrol 2,6
gaze combustibile 1,0
 Circuitul global al carbonului

Deoarece ieşirile din „sistem" realizate numai prin

fotosinteză nu cresc în aceeaşi proporţie cu intrările
industriale, se înregistrează în atmosferă, în ultimul secol
al mileniului II, o creştere progresivă de CO2 în aer (de la
280 ppm, la începutul secolului, la 375 ppm astăzi)

Acest lucru a condus la încălzirea atmosferei şi crearea

unor dezechilibre globale în circuitul apei în natură,
îndeosebi, topiri ale calotelor glaciare
 Circuitul azotului
Circuitul azotului este mult mai
complex decât al celorlalte elemente
biogene analizate până acum; acest
ciclu este influenţat de rezerva uriaşă
de azot liber din atmosferă.
 Circuitul azotului

Spre deosebire de carbon, atmosfera este foarte bogată

în azot (79%)

Azotul se prezintă sub formă moleculară (N2)

Deasupra fiecărui hectar de pământ sau apă se află

80.000 t azot molecular (considerat practic un gaz
inert); există însă foarte puţine organisme capabile să-l
utilizeze şi sub această formă (N2)

Din punct de vedere biologic, principalul rezervor de

azot este alcătuit din azotul mineral, amoniac, nitriţi,
nitraţi etc.
Circuitul azotului implicat în materia vie
Circuitul azotului implicat în materia vie
În evoluţia mediului viu, câteva fenomene
biologice şi biochimice, în care este implicat
azotul, sunt determinante pentru funcţionarea
„sistemului biologic“:
 Fixarea azotului (se efectuează de către bacterii, alge
albastre şi anumite ciuperci)
 Amonificarea (proces de mineralizare a substanţelor
organice cu formare de amoniac)
 Nitrificarea (procesul de transformare a amoniacului
în nitraţi)
 Denitrificarea
 Ciclul apei in natura
Hidrologia este stiinta care se ocupa cu studierea
distribuirii apei pe pamant.
Ciclu hidrologic este miscarea continua a apei intre
pamant si atmosfera.
Datorita diferitor influente , apa se evapora atat de pe
suprafata pamantului cat si a apei si transpira din celulele vii.
Acesti vapori circula prin atmosfera si se precipita sub forma
de ploaie si zapada.
Atingand suprafata pamantului , apa urmeaza doua cai : o
parte determinata de intensitatea ploii , de porozitatea ,
permeabilitatea , si umiditatea anterioara a solului , se scurge
pe suprafata solluli direct in rauri , lacuri si oceane. Cealalta
parte se ifiltreaza in sol..
 Circuitul apei în biosferă

Cantităţile de apă reprezintă milioane km3/an

 Ciclul de apă
Biosfera conţine circa 1 350 milioane km3 de
apă, din care cea mai mare parte (97%) se află
în oceane

Apele continentale (fluvii, lacuri, pânze freatice

etc.) reprezintă 8,3 milioane km3, adică numai
0,6% din cantitatea totală

Restul de apă din biosferă se distribuie astfel:

12 700 km3 este prezentă în atmosferă sub formă de
vapori
400 km3 este conţinută în biomasa animală şi vegetală
 Ciclul de apă
Dinamica ciclului este variabilă în funcţie de
sectoarele sale: Statistic, o moleculă de apă
staţionează în medie 9 zile în rezervorul
atmosferic şi mai multe milenii în rezervorul
oceanic şi în calotele glaciare. Totalul
evaporaţiei este evaluat la 70 x 1012 m3 / an
deasupra continentelor şi 350 x 1012 m3 / an
deasupra oceanelor, iar cantitatea totală de
precipitaţii 100 x 1012 m3 / an deasupra
continentelor şi 320 x 1012 m3 / an deasupra
oceanelor.
 Ciclul de apă
Norii sunt mase de apă uneori enorme, chiar
dacă nouă ne par "uşori". Ei sunt cel mai
mare mijloc de transport de pe Terra,
deoarece un singur nor de furtună poate
conţine sute de mii de tone de apă! 633 mm
de precipitaţii (cât e media anuală pe la noi)
pe o suprafaţă de 1 km pătrat înseamnă
633.000.000 litri de apă, adică zeci de mii de
vagoane pentru un singur km pătrat. Moldova
are 37 000 km pătraţi, deci.23,4mlrd tone
apa.
 Ciclul de apă
Formarea norilor necesită,
paradoxal, existenţa unei
cantităţi de particule solide fine
cu rol de nuclee de condensare,
adică dacă "poluarea" ar lipsi
complet şi aerul ar fi "pur" nu
am avea nori!
 Modificări ale ciclului
hidrologic
· Defrişări: scade capacitatea de retenţie a apei, creşte eroziunea şi
sedimentarea
·  Lacuri aritificiale: cresc evaporarea, sedimentarea şi timpul de
rezidenţă a apei, astfel că în aval scad nutrienţii şi suspensiile şi adesea creşte
salinitatea; Prizarea de ape de la fund la lacuri adânci dau aval ape reci, anoxice,
cu compuşi toxici etc.; uzinarea neregulată produce debite cu mari oscilaţii;
· Irigaţiile: Produc sărăturarea solurilor şi apelor subterane în regiuni
semiaride şi aride;
·  Dragarea(a sapa fundul apei pentru a extrage material) pentru
navigaţie produce mobilizarea sedimentelor şi creşterea concentraţiei unor toxici;
· Aducţiuile (canale de transport artificial al apei) interbazinale
scad capacitatea de diluţie a râului din care se fac şi îi cresc salinitatea, coboară
nivelele freatice şi fac transfer interbazinal de poluanţi;
 Circuitul apei în plante

 Apa reprezintă solventul pentru substanţele minerale şi

unii compuşi organici solubili şi sub această formă este
absorbită prin rădăcini şi condusă prin vasele luminoase
(xilem) câtre frunze, unde participă la biosinteza organică

 O parte din această apă se pierde prin evaporare şi

transpiraţie şi reintră în circuitul natural

 O altă parte coboară împreună cu „elaboratele

biosintetizate" şi se depozitează în organe de rezervă,
constituind apa înglobată (tuberculi, bulbi, parenchime
speciale). Această coborâre se face prin vasele liberiene
(floemul).
 Circuitul apei în plante

Prin circulaţia ei în plante, apa asigură următoarele

procese:
a) Transport ca solvent substanţele minerale câtre frunze;
b) Asigură turgescenţa celulelor şi conferă poziţia erectă
plantelor ierboase:
c) Asigură mediul pentru desfurarea unor reacţii de
biosinteză şi de biodegradare a unor substanţe din plante;
d) Participă la procesul de creştere a plantelor;
e) Contribuie la reglarea temperaturii plantelor. Pentru
vaporizarea unui gram de apă în procesul de transpiraţie se
consumă o energie echivalentă cu 2257 kJ;
f) Participă la procesul de fotosinteză cu protonii şi
electronii din procesul de fotoliză a apei.
Circuitul apei în plante
 Ciclul de energie
La nivelul planetei au loc transformări
energetice de tot felul, însă ele se supun
legilor şi principiilor termodinamicii
Fiecare fenomen biologic are, neapărat,
o componentă energetică
Principala sursă energetică a biosferei o
constituie soarele
Cantitatea totală de energie care intră
în atmosferă prin fluxul solar însumează
132020 Kcal sau 54,51020 KJ
Fluxul energiei solare în biosferă
 Distribuţia fluxului energetic
Parte de flux
32%, manifestat prin spectrul
ultraviolet şi infraroşu scurt
circa 5%, în principal razele UV
scurte, razele x şi gama
circa 13%
24%
Distribuţia
este reflectată, deci, retrimisă
în spaţiu, de către ecranele de
nori, praf, alte molecule şi de
suprafaţa Pământului
sunt absorbite în stratosferă
este interceptat de către nori şi
alte particule din atmosferă
evaporarea apei

5% se dispersează către atmosferă

21% compensarea pierderilor de
radiaţie termică la suprafaţa
terestră
 Alte tipuri de energie
Energia geotermică
Energia mareelor
Energia cinetică a nivelului

Aceste tipuri de energie sunt prezente în

bilanţul energetic al biosferei, dar într-o
măsură cu totul neglijabilă

Ele pot juca un rol important în bilanţul

energetic al unor ecosisteme locale , în raport
cu fluxul energetic solar
 Procese cinetice şi fotochimice de
transformare a energiei solare
Asigurarea cu energie electrică determină nivelul
de dezvoltare a societăţii
Consum de energie creşte în 2 ori fiecare 10-15
ani
Mai mult de 90% din energetica contemporană se
bazează pe utilizarea combustibilului natural:
petrol, gaz, cărbune
Este necesar de a găsi noile surse de energie –
ieftine şi ecologic pure
Hidrogen – combustibil secolului XXI

Avantajele:
Înaltă capacitate de energie
Tehnologie ecologic pură – oxidarea hidrogenului
în orice regim duce la formarea H2O
Sursa practic neepuizabilă a materiei prime – apa
conţine 10% de hidrogen
Energia obţinută se transformă uşor în energia
termică
 Energetica hidrogen-solară

Concepţia energiei
hidrogen-solare se
bazează pe hν
transformarea hidrogen
Transport şi
Fotoliza apei
energiei solare în păstrarea
cea chimică în Energie
rezultatul apă oxigen Combustibil
descompunerii H2O
oxigen apă

Mediul ambiant
 Descompunerea apei

Metode termochimice
Utilizarea energiei termice, obţinute din energia solară
Electroliza apei
Metoda fotochimică – cea mai perspectivă
Descompunerea fotochimică a apei este posibilă numai în baza
proceselor fotocatalitice
 Fotocataliza şi fotosensibilizarea
La elaborarea sistemelor fotocatalitice artificiale pentru fotoliza
apei se folosesc fenomene de fotosensibilizare şi fotocataliză

Fotosensibilizarea – modificarea regiunii spectrale de sensibilitate

a substanţei date în rezultatul trecerii energiei de la un
sensibilizator

Fotocataliza - iniţierea sub acţiunea luminii a transformărilor

chimice într-un sistem ce conţine substanţa dată şi un
fotocatalizator

Fotocatalizator – substanţa care sub acţiunea luminii reacţionează cu

alte substanţe, iniţiind transformările lor chimice, şi se regenerează
după fiecare ciclu de transformări intermediare
 Fotosinteza
Clrf
H2O + CO2 + hν (CH2O) + O2
În acest proces clorofilă (Clrf) participă ca fotosensibilizator
şi fotocatalizator
Mai mult de 90% întră în componenţa complecşilor care
asigură absorbţia efectivă a luminii (fotosensibilizatori)
S hν S*
Energia acestui complex se transmite dimerului clorofilei P
(fotocatalizator)
S* + P P*
P* participă în transferul electronilor de la H2O la
nicotinamiddinucleotid fosfatului, NADP+
2H2O + 4NADP+ + 8hν O2 + 4NADPH
 Biofotoliza apei (sisteme-model)
hν

O2
Cloroplast FD H2
F II H2O TE Dehidrogenaza

+M

MH2 H2
Pt
F II – faza a II-a a fotosintezei
TE – reţea de transport de electroni
FD – ferredoxin (proteină, acceptor de electroni)
M – transportor de electroni
 Sisteme fotocatalitice artificiale de
descompunere a apei
O direcţia perspectivă – crearea sistemelor fotocatalitice
artificiale preconizate pentru descompunerea apei, prin
folosirea principiilor de transformare a energiei solare în
cea chimică
În prezenţa fotocatalizatorului (FK):
D + A + hν FK D + + A-
4D+ + 2H2O K1 4D + 4H+ + O2
K
4A- + 4H2O 2 4A + 4OH- + 2H2

Procesul sumar de fotodescompunere a apei:

FK, K1, K2
2H2O + 4hν 2H2 + O2
ΔG = 113,4 kkal/mol
 Transport de electroni în sisteme
moleculare de fotodescompunere a apei

Eliminarea Eliminarea
Împărţirea
catalitică catalitică
fotocatalitică a sarcinilor
a oxigenului a hidrogenului
Cerinţe către substanţe ce pot fi folosite în
calitate de fotocalizatori, donori şi
acceptori de electroni
Fotocatalizatori:
Absorbţia intensivă a radiaţiei solare
Rezistenţa chimică şi fotochimică
Capacitatea de regenerare a formei iniţiale după interacţiune
cu donori şi acceptori intermediari

Donori şi acceptori:
Rezistenţa chimică şi fotochimică
Capacitate de a participa în procese catalitice reversibile de
eliminare a oxigenului şi hidrogenului din H2O
 Concluzii

Metode propuse până în prezent pentru

descompunerea fotolitică a apei nu au fost
acceptate pentru aplicare în industrie

Este posibilă crearea transformatorilor

fotocatalitici pentru modificarea energiei solare
în cea chimică prin fotodescompunerea apei cu
formarea oxigenului şi hidrogenului
 CELULĂ VEGETALĂ TIPICĂ. SE REMARCĂ PERETELE
CELULAR REZISTENT MECANIC ŞI CLOROPLASTELE,
ORGANITE CAPABILE DE FOTOSINTEZĂ, COMPONENTE
ESENŢIALE ALE CELULEI VEGETALE.

Tonoplast
(membrana
vacuolei centrale) Mitocondrie

Vacuolă
centrală
Inveliş
nuclear
NU Microtubuli
CL Cromatină
EU
Nucleol
Microfilamente
Reticul
endoplasmic
grosier Cloroplast

Reticul
endoplasmic
fin Plasmodesmate,
canale prin
peretele celular
Peroxizom
Ribozomi
Perete
celular Aparat Golgi
Membrană plasmatică