Conf. Dr.

Dragos Voicu
FARINGELE
 FARINGELE
• Faringele, al doilea segment al aparatului digestiv, este un
organ cavitar, median, situat înaintea coloanei vertebrale
cervicale şi posterior de cavităţile nazală, bucală şi laringe. La
nivelul său se încrucişează calea respiratorie cu cea digestivă.

• Ca formă, faringele se prezintă turtit în sens anteroposterior,

mai larg la extremitatea sa cranială, denumită fornix, şi mai
strâmt în partea caudală, spre esofag. Faringele are un perete
superior (tavanul) care corespunde bazei craniului, un perete
posterior, doi pereţi laterali şi unul anterior incomplet.
 FARINGELE
RAPORTURI
• Peretele posterior al faringelui vine în raport cu coloana vertebrală
cervicală, de care este despărţit prin spaţiul retrofaringian, în care se află
ţesut conjunctiv lax şi câţiva ganglioni limfatici.

• In părţile laterale se află aşa-numitul spaţiu latero-faringian, care, în

regiunea cervicală, conţine mănunchiul vasculonervos al gâtului, iar în
partea superioară sau cefalică, artera carotidă internă, vena jugulară
internă, ultimele patru perechi de nervi cranieni, glanda parotidă etc.

• Anterior, faringele comunică în partea superioară, prin choane, cu

cavitatea nazală, în porţiunea mijlocie, prin istmul bucofaringian, cu
cavitatea bucală şi în partea inferioară cu laringele, prin aditus laryngis.
Datorită acestor raporturi, faringelui i se descriu trei etaje: nazal, bucal şi
laringian.
 FARINGELE
Structura
• Din punct de vedere structural, faringele este alcătuit din patru tunici,
care, din afară înăuntru, sunt: adventicea, tunica musculară, tunica
submucoasă şi tunica mucoasă.
• Adventicea faringelui este formată din masa de ţesut conjunctiv lax care
înconjură organul. Tunica musculară este alcătuită din muşchi striaţi,
dintre care unii au fibrele circulare şi se numesc muşchi constrictori ai
faringelui, iar alţii au fibre longitudinale şi sunt muşchi ridicători ai
faringelui (muşchiul constrictor superior, muşchiul constrictor mijlociu,
muşchiul constrictor inferior, muşchiul stilofaringian).
• Tunica submucoasă a faringelui este alcătuită din ţesut fibros care
formează fascia faringobazilară, ce leagă faringele de baza craniului şi
pe care Toma Ionescu a denumit-o aponevroza internă a faringelui.
• Tunica mucoasă înveleşte suprafaţa internă a faringelui, a cărui cavitate
a fost denumită şi endofaringe.
 FARINGELE
• În etajul superior - nazofaringe (epifaringe), mucoasa se continuă la nivelul
choanelor cu cea nazală şi este formată dintr-un epiteliu cilindric, ciliat, de tip
respirator. Pe pereţii laterali, mărginit de două plici ale mucoasei, se află orificiul
faringian al tubei auditive, prin care mucoasa faringelui se continuă cu cea a
urechii medii. În jurul orificiului tubar, se află foliculi limfatici care formează
amigdala tubară a faringelui. Posterior de acest orificiu se află o depresiune
denumită foseta Rosenmüller. Pe bolta sau fornixul faringelui, ţesutul limfoid
formează amigdala faringiană.
• Mucoasa bucofaringelui (mezofaringe) se continuă anterior cu mucoasa bucală şi
este formată deci, din epiteliu pavimentos stratificat.
• Laringofaringele (hipofaringele) are anterior relaţii strânse cu laringele care
bombează în faringe. Mucoasa faringiană, formată din epiteliu pavimentos
stratificat, înveleşte lateral şi posterior laringele, iar la nivelul orificiului superior al
acestuia se continuă cu cea laringiană. Inferior, ea se continuă cu mucoasa
esofagiană.
• Formaţiunile limfoide din mucoasa faringelui şi submucoasă, reprezentate de
amigdala faringiană şi amigdalele tubare, sunt legate, prin vase limfatice, cu
amigdalele palatine şi amigdala linguală. În totalitatea lor, acestea formează aşa-
numitul inel sau cerc limfatic Waldeyer.
 FARINGELE
Vascularizaţia şi inervaţia
• Vascularizaţia faringelui este dată de ramuri ale arterei carotide
externe, prin artera faringiană ascendentă, ramuri ale maxilarei şi
ale arterei tiroidiene superioare. Limfaticele merg la ganglionii
retrofaringieni şi cervicali profunzi.

• Inervaţia provine din plexul faringian, care este format de ramuri

provenite din mai mulţi nervi. Inervaţia senzitivă este realizată în
etajul superior de ramuri ale nervului maxilar (din trigemen), iar în
rest, de nervii glosofaringian şi vag. Inervaţia motorie este dată de
nervul glosofaringian, nervul vag şi nervul accesor.
LARINGELE
 LARINGELE
• Laringele este primul organ al căilor respiratorii inferioare. Este
situat pe linia mediană, în spaţiul visceral al gâtului, sub osul
hioid, unde proemină sub piele. Posterior, laringele bombează în
etajul inferior al faringelui. Inferior, laringele se continuă cu
traheea.

• Din punct de vedere funcţional, laringele are doua funcţii

importante:
- funcţia respiratorie şi de protecţie a căilor respiratorii inferioare;
- funcţia fonatorie – odată cu apariţia ei s-a dezvoltat limbajul
articulat al omului.
 LARINGELE
Structura
Laringele este format dintr-un schelet format din cartilaje, care se leagă între ele prin
articulaţii, ligamente şi muşchi, şi din mucoasa laringiană care înveleşte suprafaţa
internă a organului.

• Scheletul cartilaginos şi fibros al laringelui

Este format din 3 cartilaje perechi si 3 cartilaje neperechi:
cartilajul tiroid – are forma unei cărţi deschise şi este format din două lame laterale
care se unesc pe linia mediană, formând muchia anterioară a acestui cartilaj şi care
proemină sub piele formând „mărul lui Adam”;
cartilajul cricoid – are forma unui inel cu pecete;
epiglota – are forma unei frunze cu coada îndreptată inferior;
cartilajele aritenoide – sunt cele mai mari cartilaje pereche ale laringelui; au forma
unei piramide triunghiulare;
cartilajele corniculate Santorini – sunt două mici cartilaje care se articulează cu
vârful cartilajelor aritenoide;
cartilajele cuneiforme Wrisberg – sunt cartilaje mici, care uneori pot lipsi
 LARINGELE
• Cartilajele descrise anterior se leagă între ele prin articulaţii şi
ligamente, dintre care cele mai importante sunt:
articulaţia cricoaritenoidiană – este articulaţia dintre baza
cartilajului aritenoid şi lama cricoidului; are rol în mişcările de
adducţie şi abducţie a plicilor vocale;
articulaţia cricotiroidiană – se face între coarnele inferioare ale
tiroidului şi cartilajul cricoid;
ligamentele laringelui – sunt formaţiuni fibroase şi elastice care
leagă cartilajele laringelui între ele şi de organele învecinate:
- membrana tirohioidiană;
- ligamentele tirohioidiene laterale;
- ligamentul tirohioidian mediu;
- ligamentul cricotiroidian;
- ligamentele ventriculare;
- ligamentele vocale.
 LARINGELE
• Muşchii laringelui
Se împart în două grupe: muşchi extrinseci şi muşchi intrinseci.
• Muşchii extrinseci sunt cei care cu un capăt se inserează pe
laringe, iar cu celălalt se prind de organele sau oasele învecinate.
Din această categorie fac parte: muşchiul sterotiroidian, muşchiul
tirohioidian şi muşchiul inferior al faringelui. Prin acţiunea lor,
aceştia contribuie la menţinerea în poziţie a laringelui, la ridicarea
şi coborârea lui în timpul deglutiţiei.
• Muşchii intrinseci ai laringelui se prind cu ambele capete de
cartilajele laringelui şi, după acţiunea lor, se împart în: muşchii
dilatatori ai glotei, muşchii constrictori ai glotei şi muşchii tensori
ai corzilor vocale.
 LARINGELE
• Muşchiul cricoaritenoidian posterior este singurul muşchi dilatator sau abductor
al glotei. Prin contracţie, el trage de apofiza musculară a cartilajului aritenoid în
direcţia posterioară şi realizează o puternică dilataţie a glotei.
• Muşchiul cricoaritenoidian lateral – prin contracţie trage apofiza musculară în
direcţia anterioară şi apropie plicile vocale. Este principalul antagonist al
muşchiului cricoaritenoidian posterior.
• Muşchiul cricoaritenoidian transvers şi muşchiul aritenoidian oblic realizează
prin contracţie adducţia glotei.
• Muşchiul tiroaritenoidian este un adductor sau constrictor al glotei.
• Muşchiul cricotiroidian este un tensor al corzilor vocale.
• Muşchiul vocal are un rol deosebit în fonaţie şi este format din două părţi:
muşchiul tirovocal şi muşchiul arivocal. Vibraţiile coloanei de aer care produc
sunetul laringian sunt date de contracţiile muşchiului vocal, contracţii reglate de
un complex mecanism nervos.

• Mucoasa laringelui înveleşte suprafaţa internă şi se continuă cu mucoasa

faringiană la nivelul superior, şi cu cea traheală la nivel inferior.
• Submucoasa laringelui este formată din ţesut conjunctiv lax.
 LARINGELE
Cavitatea laringelui
• Laringele este un organ cavitar şi suprafaţa sa internă,
învelită în mucoasa laringiană, prezintă un relief caracteristic.
• În cavitatea internă laringiană, proemină pe pereţii laterali
două perechi de plici, care strâmtează această cavitate în
două zone. Cele superioare se numesc plici ventriculare, iar
spaţiul cuprins între ele se numeşte rima vestibuli. Inferior de
acestea, se găsesc plicile vocale, în grosimea cărora se află
ligamentele vocale şi muşchiul vocal. Spaţiul dintre plicile
vocale şi plicile ventriculare poartă denumirea de glotă.
• Glota are două părţi: anterioară - glota intermembranoasă,
şi posterioară - glota intercartilaginoasă.
 LARINGELE
Vascularizatie si inervatie
- Laringele primeşte sânge prin artera
tiroidiană superioară şi prin artera tiroidiană
inferioară.
- Inervaţia senzitivă şi motorie a laringelui este
dată de nervul vag.
 LARINGELE
Funcţia fonatorie a laringelui
• Contracţia ritmică a muşchiului vocal imprimă vibraţii coloanei de aer pătrunsă în
laringe, dând astfel naştere tonului vocal sau sunetului laringian. Contracţia ritmică a
muşchiului vocal şi a celorlalţi muşchi ai laringelui se realizează printr-un reflex la care
participă centrii corticali şi subcorticali ai fonaţiei. Centrii din scoarţa cerebrală care
comandă contracţia muşchilor laringelui au legături strânse cu centrul vorbirii şi ai
auzului.
• Formarea vocii la nivelul laringelui este analogă cu formarea sunetelor în instrumentele
muzicale de suflat. Pentru aceasta, este necesară:
- o forţă de punere în mişcare a aparatului fonator;
- un aparat de producere a vibraţiilor sonore;
- un aparat de rezonanţă.
• Forţa care pune în mişcare mecanismul de producere a vocii o constituie creşterea
presiunii aerului intrapulmonar, prin contracţia muşchilor abdomenului şi ai toracelui şi
expulzarea coloanei de aer din plămâni.
• Aparatul de producere a vibraţiilor sonore este glota, care se închide şi se deschide
periodic prin contracţia ritmică a muşchiului vocal.
• Aparatul de rezonanţă îl formează: vestibulul laringelui, faringele, cavitatea bucală,
cavitatea nazală şi chiar cavitatea toracică.
TIROIDA
 TIROIDA
• Glanda tiroidă, cea mai mare dintre glandele endocrine, având la adult o
greutate de 40—60 g, este situată în regiunea anterioară sau viscerală a
gâtului, într-o lojă fibroasă formată de fascia cervicală mijlocie, denumită
loja glandei tiroide. Tiroida este alcătuită din doi lobi laterali, uniţi între ei
printr-o punte transversală de ţesut glandular care poartă denumirea de
istmul glandei tiroide.
• Lobii tiroidei sunt dispuşi vertical, de o parte şi de alta a laringelui şi părţii
superioare a traheii, iar istmul trece anterior de primele două inele
cartilaginoase traheale. Fiecărui lob i se disting: o bază, un vârf şi trei feţe.
Baza este orientată inferior, iar vârful corespunde marginii superioare a
cartilajului tiroid.
• Glanda prezintă la exterior învelişul fibros, format din fascia cervicală
mijlocie, după care urmează capsula fibroasă a glandei. Intre cele două
formaţiuni se află un mic spaţiu străbătut de tracturi fibroase şi vase, care
permite enuclearea glandei din loja sa. In acest spaţiu, în partea
posterioară, se găsesc cele patru glande paratiroide.
 TIROIDA
Structura
• Capsula fibroasă a glandei trimite în interior septuri conjunctive în care se
află vase sanguine, limfatice şi fibre nervoase şi care subîmpart parenchimul
tiroidian în lobuli. Lobulii sunt alcătuiţi din vezicule sau foliculi tiroidieni, cu
un diametru ce poate ajunge până la 0,9 mm. Celulele tiroidiene aşezate spre
interior, pe membrana bazală, sunt cubice în perioada de secreţie redusă şi
înalte (columnare) în fazele de activitate crescută. La polul dinspre cavitatea
foliculului, celulele tiroidiene prezintă microvili.
• Coloidul este o substanţă omogenă, a cărei consistenţă diferă după stadiile
funcţionale ale celulelor şi care umple cavitatea foliculului tiroidian. El
conţine iod, care este legat chimic de o proteină denumită tiroglobulină.
Aceasta conţine hormonul tiroidian, denumit tiroxină, şi alte substanţe
iodate, ca diiodotironina şi triiodotironina. În coloid se mai găsesc
mucoproteine şi enzime, ca peroxidaze, catepsină şi mucinază, precum şi
celule descuamate. In stroma conjunctivă din jurul foliculilor se află
capilarele sanguine, în care se varsă hormonul tiroidian, limfatice şi fibre
nervoase.
 TIROIDA
Vascularizaţia
Tiroida este unul dintre organele cele mai bogat vascularizate.
- artera tiroidiană superioară, ramură colaterală din carotida externă;
- artera tiroidiană inferioară, care provine din trunchiul tirocervical al arterei
subclavii;
- uneori există o arteră nepereche, a cincea – artera tiroidiana ima
(Neubauer), cu originea in trunchiul brahiocefalic drept, a. subclavie, a.
carotida externa sau arcul aortic. 
- venele formează plexuri în jurul glandei şi sunt tributare venei jugulare
interne.
În interiorul glandei există numeroase anastomoze arteriovenoase.
Limfaticele sunt tributare ganglionilor cervicali.

Inervaţia
- simpatică este dată de simpaticul cervical
- parasimpatica, de nervul vag.
 GLANDELE PARATIROIDE
Glandele paratiroide sunt patru formaţiuni mici şi ovoidale, de culoare
galbenă-brună, situate pe faţa posterioară a lobilor glandei tiroide, de care
aderă strâns. Două corespund lobului stâng şi două lobului drept al tiroidei,
de fiecare parte existând una superioară şi alta inferioară.

• Structura
- glandele sunt învelite la exterior de o capsulă fibroasă care trimite septuri
în interior; împreună cu acestea pătrund în glandă vasele sanguine şi nervii.
- parenchimul glandei este format din celule epiteliale dispuse în cordoane
neregulate sau mici foliculi, care la un pol vin în contact cu capilarul
sinusoid, în care îşi varsă produsul de secreţie - hormonul paratiroidian sau
parathormonul.
- celulele glandulare sunt de două tipuri: principale şi oxifile.
• Vascularizaţia - vasele tiroidiene
• Inervaţia - simpaticul cervical.