Constantin

Brâncoveanu
 Constantin Brâncoveanu
Domnitor al Țării Românești între
anii 1688 și 1714. În timpul în care
a domnit, Țara Românească a
cunoscut o lungă perioadă de
pace, de înflorire culturală și de
dezvoltare a vieții spirituale, în
urma sa rămânând un mare număr
de ctitorii religioase și un stil
arhitectural eclectic ce-i poartă
numele.
Alegerea ca domnitor
Constantin Brâncoveanu nu şi-a dorit să ajungă la
domnie. La insistenţele boierilor şi a promisiunilor
de a fi sprijinit la domnie cu devotament de către
aceştia, Constantin Brâncoveanu a acceptat
urcarea pe tron la vârsta de 34 de ani, în anul
1688, imediat după moartea lui Şerban Cantacuzino
care l-a dorit şi i-a lăsat "pecetea" domnească.
Domnul a avut o activitate diplomatică intensă. În
anul 1695 primeşte titlul de principe al Imperiului
Habsburgic, iar mai apoi turcii îi recunosc domnia
pe viaţă.
 În politica externă Brâncoveanu a acționat
cumpătat, evitând să se poziționeze decisiv în
tabăra imperială, care într-un avânt
semnificativ recuperase Ungaria și
Transilvania de la otomani.
În plan extern întăreşte constant relaţiile cu
Moldova şi Transilvania, militând pentru o
unire prin limbă şi cultură, dacă cea politică
nu poate fi realizată încă.
 Pe plan intern este preocupat de
asigurarea semi-independenţei şi semi-
autonomiei ţării faţă de puterile imperiale
vecine prin practicarea politicii pungilor
de aur, cu ajutorul cărora cumpăra
bunăvoinţa ofiterilor otomani recunoscuţi
pentru corupţia lor. Instituie, în acelaşi
timp, în Ţara Românească un nou mod de
a face politică bazat pe actul de cultură.