TESTUL DE FRUSTRAŢIE

ROSENZWEIG
Rosenzweig
 A avut o formare eclectică, inclusiv psihanalitică.
 În 1935 a prezentat prima dată acest studiu al
frustrării prin imagine.
 A construit o teorie generală a frustrării ce stă
sub semnul psihanalizei experimentale,
încercând să reformuleze unele aspecte ale
psihanalizei. Metoda iniţială constituia un
procedeu restrâns pentru a releva tipurile de
reacţie la stress, pornit de la imaginile TAT, cu
alte conţinuturi şi cu cerinţa de a completa
spaţiul lacunar. Ea avea şi un sistem mai
restrâns de cotare.
 Zece ani mai târziu a revenit asupra teoriei,
păstrând ideea că psihicul şi organismul
alcătuiesc un tot unitar.
 Organismul se apără la trei niveluri:
 nivelul celular imunologic: reacţia imunitară a
organismul de producere de anticorpi sub acţiunea
agenţilor infecţioşi,
 nivelul autonom de urgenţă: reacţia sistemului nervos
vegetativ şi a glandelor suprarenale, pregătirea pentru
luptă sau fugă, ce la nivel psihologic se exprimă prin
reacţii de teamă, durere, mânie,
 nivelul cortical de apărare: Eul se implică în apărarea
faţă de agresiunea psihologică – teoria frustrării.
 Cele trei niveluri se întrepătrund: durerea (toate
trei nivelurile), teama (ultimele două), anxietatea
(ultimul).
Frustrarea
 Apare atunci când organismul întâlneşte un
obstacol în calea satisfacerii unei trebuinţe
vitale.
 Astfel, stressul reprezintă situaţia care constituie
acest obstacol.
 Tipuri:
 Primară (privaţiunea): insatisfacţia este determinată de
absenţa situaţiei finale necesare satisfacerii trebuinţei
active (nu am mâncare în casă să mănânc),
 Secundară: când intervine un obstacol în calea
satisfacerii (nu pot mânca din cauză că am un vizitator
nedorit).
Toleranţa la frustrare
 Aptitudinea unei persoane de a suporta o frustrare fără
să-şi piardă apărarea psihobiologică, adică fără a face
apel la moduri de reacţie inadecvate.
 Există diferenţe interindividuale privind nivelurile de
toleranţă la frustrare: în funcţie de gradul de gravitate al
stresului, fiecare individ are o zonă între două intensităţi
ale stimulului în limitele cărora răspunsul este adecvat.
 Implică operarea unui proces de inhibiţie astfel că dacă
frustrarea este urmată de creşterea tensiunii,
satisfacerea este urmată de descărcarea acesteia.
Aptitudinea de a inhiba descărcarea imediată înseamnă
susţinerea acestei tensiuni şi evitarea descărcării ei.
Această aptitudine este în legătură cu maturizarea
intelectuală, care facilitează operarea ei. În acest
context, regresia înseamnă apariţia unei reacţii
catastrofice în lipsa acestei aptitudini.
Toleranţa la frustrare
 La dezvoltarea ei contribuie factori:
 Biologici (oboseala, boala etc.) care sunt înnăscuţi,
 Psihogenetici printre care: absenţa oricărei frustrări în
copilăria mică, frustrarea în exces (în acest caz, datorită
imaturităţii, persoana este constrânsă să reacţioneze
inadecvat prin reacţii de apărare ale eului care-i inhibă
dezvoltarea ulterioară).
 Dacă stresul este situaţia care constituie
obstacolul, starea organismului ce răspunde
acestui stres poate fi concepută ca o creştere a
tensiunii.
Tipuri de reacţii la frustrare şi
de manifestare a agresivităţii
 Orice frustrare determină o creştere a
tensiunii şi a agresivităţii.
În funcţie de direcţia agresiunii
 Răspunsuri:
 Extrapunitive: în care agresivitatea este dirijată
spre exterior, mai ales spre individul care este
în cauză,
 Intrapunitive: persoana se autoacuză,

 Nonpunitive: situaţia frustrantă este

minimalizată iar responsabilitatea oricui negată.
Combinat cu tipul de reacţie:
 Reacţii de dominare a obstacolului (OD) subiectul
insistă pe situaţia frustrantă
 Extrapunitive, E’
 Intrapunitive, I’
 Nonpunitive, M’
 Reacţii de apărare a Eului (ED) (articulate întregii
personalităţi) persoana insistă pe ceea ce simte ea:
 Răspunsuri extrapunitive, E: atribuirea agresivă a frustrării unui
obiect exterior, emoţii asociate: furia, iritaţia (la nivel patologic
proiecţia din paranoia),
 Răspunsuri intrapunitive, I: autoatribuirea agresivă a frustrării cu
emoţii asociate de culpabilitate, remuşcare, ca mecanisme
deplasarea şi izolarea (patologic depresie şi comportament
obsesional),
 Impunitive, M: agresiunea nu apare ca forţă generatoare, se
încearcă concilierea şi evitarea reproşurilor, mecanism de
apărare – reprimarea (patologic isteria de conversie).
Reacţii de persistenţă a trebuinţei (PT)

 Accentul se pune pe soluţionarea pe orice

căi. Se pot manifesta:
 extrapunitiv, e, celuilalt i se cere să realizeze
satisfacerea trebuinţei,
 intrapunitiv, i, subiectul îşi atribuie satisfacerea
trebuinţei,
 nonpunitiv, m, trebuinţa se va rezolva de la
sine, din întâmplare sau cu ajutorul divinităţii.
În funcţie de caracterul direct sau indirect

 Reacţii directe: răspuns bine adaptat

situaţiei frustrante, continuând pe linia
trebuinţei iniţiale,
 Reacţii indirecte: răspuns substitutiv în
diferite grade,
 După adecvarea reacţiei: răspunsurile
leagă subiectul de trecut sau sunt
inadecvate, faţă de cele care îl lasă liber
să rezolve noua situaţie.
 În funcţie de persistenţă:
 Persistenţă adaptativă: comportament clar
direcţionat spre scop,
 Persistenţă neadaptativă: comportament
repetitiv, stupid.
Administrare
 Individuală sau colectivă: scopul este de a obţine prima
asociaţie a subiectului (care se identifică cu personajul).
 Se citeşte subiectului prima pagină cu instrucţiuni, se
priveşte desenul, psihologul citind cuvintele personajului
din stânga; se cere subiectului să reţină prima replică pe
care ar da-o şi s-o scrie în locul liber, să continue în
acelaşi mod; se notează timpul total.
 Ancheta (individual) – subiectul citeşte răspunsul cu
voce tare, se notează inflexiunile pentru lămurirea
intenţiei, se pot pune întrebări scurte, neimperative,
pentru clarificare.
Cotarea răspunsurilor
Direcţia agresiunii extrapunitivă intrapunitivă impunitivă
Tip de reacţie

Dominanţa E’ I’ M’
obstacolului OD

Apărarea Eului ED E sau E I sau I M

Persistenţa e i m
trebuinţei
 Sublinierea E sau I: când subiectul nu este
total convins de atribuirea vinovăţiei şi
aceasta se vede în răspunsuri.
Semnificaţia celor nouă factori:
 E’ – prezenţa obstacolului frustrant este subliniată
 I’ – obstacolul frustrant este indicat ca non-frustrant,
favorabil, subiectul este necăjit că a frustrat altă
persoană,
 M’ – obstacol minimizat, chiar negat,
 E – ostilitate împotriva persoanei sau obiectului extern,
 E – subiectul neagă agresiv răspunderea,
 I – auto-culpabilizare,
 I – subiectul îşi admite culpa, dar nu în întregime,
 M – situaţia este considerată ca inevitabilă, fără
culpabilitate, indiciul frustrant nu are nicio vină,
 e – soluţia este aşteptată din partea altcuiva,
 i – soluţia este prezentată culpabil de către subiect,
 m – timpul va soluţiona.
Factori de cotat
 În general se cotează sensul propoziţiei, afirmaţiei,
negaţiei subiectului. În situaţia în care avem o singură
propoziţie sau, deşi avem o frază, ambele propoziţii
semnifică aceeaşi poziţie a subiectului, se cotează cu un
singur factor.
 În fraze complexe, în care subiectul poate exprima două
sau mai multe afirmaţii şi propoziţii, toate acestea sunt
cotate ca factori de sine stătători; se înscriu între bare de
demarcaţie pentru a le indica unitatea:
 / E; I/ - agresiune externă datorată propriei incapacităţi (Item 20:
Nu este destul de bun pentru ea)
 M’/ E/ reducerea frustraţiei prin deprecierea scopului originar.
Alegerea cotărilor
 În cazul răspunsurilor ambigui, se favorizează factorul
care apare ultimul în desfăşurare; dacă răspunsul este
din propoziţii distincte se folosesc ambii factori.
 Înjurăturile pe:
 Obiecte neînsufleţite sau pe soartă: E’
 Persoane: E
 Ajutorul solicitat –e, 3: “Aş dori ca ea să-şi scoată
pălăria” – E’, “Îi voi cere să-şi scoată pălăria” – e.
 M’: “Pe ploaia asta voi întârzia la lucru.”
 e: “Dar plouă şi am nevoie de ea.”
 Răspunsuri umoristice:
 E: în care subiectul încearcă să-şi facă interlocutorul de râs,
 I: subiectul se ridiculizează pe sine,
 M: răspunsuri non-agresive (Perfect, în orice caz a trebuit să mă
scol, aşa că şi răspund la telefon.)
Tipuri de interpretare
 Indicele de conformitate cu grupul – GCR
 Conformitatea răspunsurilor subiectului cu răspunsurile
cele mai frecvente ale populaţiei (cu diferenţe
semnificative).
 E şi I se asimilează cu E şi I:
 1pct: răspunsul corespunde total GCR
 ½ pct: răspunsul este combinat, dar conţine şi GCR;
 1/3 pct: dacă coincidenţa este valabilă pentru o treime
din cele trei cotări ale replicii complexe.
 Se face totalul punctelor GCR şi se exprimă în
procente – total maxim GCR este de 16. Se
trece în note T.
Profile
O - D E - D N - P total % Nota T

E
I
M
Total
%

Nota T
 Se trece în tabelul de profil frecvenţa apariţiei
fiecăruia dintre cei 9 factori (cu asimilarea E şi I
la E şi I) înmulţită cu nota GCR
corespunzătoare, urmărind coloanele de
despuiere.
 Ex: E’ a ieşit de 4 ori dar mereu însoţit de alt
factor, fiind punctat cu 1/2 pct., în tabelul profil
se trece 4 x 0,5, adică 2, în dreptul lui E’ (E
intersectat cu O-D)
 Se fac sumele (Total), se transformă în procente
– celule % (în raport cu maximul de 24) şi note T
Pattern-uri
 Se notează cele 4 subprofile (1, 2, 3 şi unul suplimentar
referitor la valorile E şi I).
 Patternul 1: frecvenţa relativă a diferitelor direcţii de
răspuns indiferent de tipul de reacţie. Ex: E cel mai
frecvent în coloana E – D (9), I (3,5) şi M (2,5) tot în
această coloană. Se ordonează după frecvenţe şi
obţinem patternul 1: E I M (9; 3,5; 2,5).
 Patternul 2 exprimă frecvenţa relativă a diferitelor direcţii
de răspuns indiferent de direcţia agresiunii. Ex.: le fel pe
coloana O – D E’=M=2, în E-D E=9 în N-P avem m=2.
Patternul 2: E=M’=m
 Patternul 3 frecvenţa relativă a celor 3 factori cei mai
frecvenţi indiferent de direcţia agresiunii şi tipul de
reacţie: E (9), I (3,5), M(2,5) Patternul 3: E I M
 15

Item O-D E-D N-P GCR

16 E, I
1 M
2 I 17 E
3
18
4 M m
5 i
19 I
6
7 E 20
8
21 I’
9 E
10 E 22 M’
11 E
12 23 E
13 E
24
14

GCR Total
GCR%= Nota T