C 9 - PROBELE PROIECTIVE

Termenul de proiecţie este de origine psihanalitică. După Freud, proiecţia este

fenomenul prin care o persoană atribuie altei persoane o tendinţă proprie care-i aparţine,
dar care este o tendinţă refulată, deci inconştientă. Dar sensul proiecţiei poate fi şi altul.
Chiar Freud leagă termenul proiecţie de tendinţa identificării (a te contopi cu o anume
persoană în stări afective). Intră în discuţie şi fenomenul de empatie, de intropatie.
Proiecţia ar putea însemna şi atribuirea propriilor noastre tendinţe altor persoane cu
care ne identificăm mai mult sau mai puţin. Acest sens al proiecţiei se deosebeşte de sensul
iniţial a lui Freud pentru că proiecţia nu este totdeauna inconştientă, se proiectează şi
tendinţe pozitive, nu doar negative;

Cattell vorbeşte de mai multe fenomene care intervin în proiecţie:

 dispersia de coerenţă - subiectul justifică un sentiment deformând percepţia;
 dispercepţia prin autism - deformez lucrurile în sensul dorinţelor mele;
 raţionalizarea - justificarea unor acte reprobabile;
 atitudine reacţională - timidul poate fi arogant, agresiv;
 deprecierea unui obiect inabordabil.

În esenţă, testele proiective cer subiectului să structureze un material vag, ambiguu,

incomplet. Subiectul poate proiecta astfel în exterior anumite structuri interne ale
personalităţii sale.
Spre deosebire de testele de aptitudine sau chestionarele de personalitate, testele
proiective diferă mai ales prin gradul de libertate pe care-l are subiectul în răspuns (nu
există răspuns bun prestabilit, se face de fapt o anchetă în jurul subiectului pentru a afla ce
i-a determinat răspunsurile). Psihologul procedează la o dublă analiză calitativă şi
cantitativă a conţinutului şi formei răspunsului.
Testele proiective sunt caracterizate, de asemenea, de o rigoare mai redusă în
privinţa calităţilor psihometrice - standardizarea şi etalonarea, ca şi prin dificultatea de le
estima sensibilitatea, fidelitatea sau validitatea. Iată de ce autorii preferă să le denumească
metode sau tehnici proiective în sensul strict al termenului.
 L. Frank a propus urmatoarea clasificare a testelor proiective:
a) tehnicile constitutive - subiectul structureaza un material nestructurat (ex: Testul
petelor de cerneala al lui Rorschach);
b) tehnicile constructive - subiectul pleaca de la un material definit si construieste
structuri mai largi (ex: Testul mozaicului de forme si de culori, Testul satului);
c) tehnicile interpretative - subiectul interpreteaza un material care are o semniflcatie
afectiva (ex: TAT – Testul de Aperceptie Tematic);
d) tehnicile chatartice - subiectul exteriorizeaza o reactie emotionala sub efectul
stimulului (ex: desen liber, pictura cu degetul, marionete, joc dramatic improvizat);
e) tehnicile refractive - subiectul supune la distorsiuni o activitate de comunicare curenta
(ex: grafologie, testul miokinetic creat de Mira & Lopez).

THEMATIC APPERCEPTION TEST

Testul de Apercepţie Tematic (T.A.T), conform unei abrevieri uzuale, este o tehnică
proiectiva datorată lui C.D. Morgan şi H.A. Murray (1935), constând dintr-o serie de
imagini vagi, cu semnificaţie ambiguă, pornind de la care un subiect trebuie să inventeze o
întâmplare.
Autorii au realizat 30 de fotografii de dimensiuni standard care reprezintă una sau
mai multe persoane intr-o situaţie incertă, atitudinile fiind redate ambiguu. Totdeauna
planşele se distribuie diferit: 10 sunt pentru femei, 10 pentru bărbaţi şi 10 pentru
adolescenţi. La terminarea probei se mai adaugă o planşă albă pentru care subiectul este
rugat să alcătuiască o poveste mizindu-se pe exteriorizarea de tip proiectiv a problematicii
individuale.
 Fig. 12. Planşa T.A.T. pentru
adolescenţi

Fig. 13. Planşa T.A.T. pentru adulţi

TESTUL DE FRUSTRATIE
Tehnica proiectiva destinta evaluarii personalitatii unui subiect, pornind de la
modul sau de a reactiona in situatii de frustrare. Testul a fost formulat de catre S.
Rosenzweig, 1944. In Statele Unite Rosenzweig a fost profesor de psihologie la
Washington University (Saint Louis Missouri) si psiholog al Sectiei de psihiatrie infantila.
A elaborat o teorie a frustrarii, punand la punct in 1935 testul care ii poarta numele. Acest
instrument e utilizat cu precadere de clinicieni.
Testul consta dintr-un caiet cu 24 de desene ce reprezinta personaje plasate intr-o
situatie frustranta, la care subiectul trebuie sa dea raspunsuri. Acestea sunt apoi codificate
si interpretate cu referire la teoria generala a frustrarii elaborata de autor.
 Fig. 14. Varianta pentru adulţi Fig. 15. Varianta pentru copii

TESTUL RORSCHACH
Hermann Rorschach, psihiatru elvetian (1884-1922), specializat in clinica lui
Bleurer din Zurich a fost aderent al grupului psihanalitic din acest oras (prin urmare
influentat de conceptia lui C.G. Jung).
Excelent desenator, pasionat de pictura, Rorschach a fost interesat de modul in care
reactioneaza bolnavii la petele de cerneala si de culoare. Astfel, el compara raspunsurile
bolnavilor cu acelea ale subiectilor normali. Descopera astfel ca perceptia vizuala este
influentata de personalitate: raspunsurile "culoare", de exemplu, sunt legate de
introversiune (tipologie derivata din aceea a lui Jung). Petele de cerneala sunt mai mult
decat o proba de imaginatie, conform viziunii acestui autor, ele pot descrie structura
personalitatii.
Asadar, este vorba de o proba proiectiva larg utilizata in psihologia clinica si
patologica pentru evaluarea activitatii psihice.
Cuprinde 10 planse prezentate intr-o ordine precisa, subiectul fiind invitat sa spuna
"tot ce plansele il fac sa gandeasca".
 Planşa din proba Rorschach

TEHNICA SZONDI
A fost elaborată de Leopold Szondi 1939 si vizează explorarea pulsiunilor intime
ale individului. Formal, bazindu-se pe noţiunea de preferinţă estetică, proba este alcătuită
din 48 fotografii ale unor bolnavi psihic – 6 serii a cite 8 fotografii, cu reprezentanţi din 8
entităţi nosologice recunoscute clinic. Bolnavul alege din fiecare serie 2 fotografii care-i
plac mai mult şi 2 care-i displac, in ansamblu va alege 12, considerate simpatice şi 12 drept
antipatice.

TESTUL MIOKINETIC, tehnică proiectivă datorată lui Mira & Lopez (1939), înrudită
cu grafologia, care constă în reproducerea manuală a unor linii simple în diferite planuri ale
spaţiului. Sunt apoi studiate deviaţiile în raport cu modelele date, ceea ce permite obţinerea
de indicaţii privind personalitatea subiecţilor examinaţi.
TESTUL FABULEI, metodă proiectivă imaginată de L. Dus, care constă în a-l
determina pe copil să imagineze un final la mici istorioare care îi sunt povestite.
 In general bine suportata de copii, care sunt incantati de latura vie, atragatoare a
acestuia, metoda da psihologului informatii pretioase cu privire la starea afectiva, dorintele
si temerile copiilor. Relativ complexa in ceea ce priveste interpretarea, aceasta tehnica face
apel la concepte psihanalitice.
TESTUL SATULUI, tehnica proiectiva care consta in a-i cere subiectului sa
construiasca un sat cu un anumit numar de elemente figurative (stana, moara, biserica,
primarie...) si nefigurative (betisoare, paralelipipede…).
Acest test, derivat din testul lumii a fost introdus in Franta de H. Althus (1939)
codificat de elevul sau P. Mabille si pus la punct de R. Mucchielli (1960), Interpretarea ia
in considerare utilizarea spatiului, dispunerea obiectelor, structura satului, raspunsurile
subiectului la o serie de intrebari.
TESTUL LUMII, proba psihologica derivata din "Jocul Iumii" (World apparatus) de
M. Lowenfeld si codificata (1941) C. Btihler.
Apare ca un joc de constructie libera utilizand 150 de jucarii care reprezinta cladiri,
vehicule, personaje umane, animale, etc. Dupa autorii lor, acest test da indicatii si despre
aptitudinile intelectuale si afectivitatea copiiior examinati.
TEHNICA ASOCIATIV-VERBALĂ a fost iniţiată de Fr. Galton care a construit prima
tehnică proiectivă, ulterior dezvoltată de Jung. Acesta din urma utilizează testul ca un
,,detector” de complexe: la atingerea unor astfel de complexe printr-un cuvint inductor, se
presupune că se va produce o tulburare sau o blocare a răspunsurilor, manifestată prin
mărimea timpului de reacţie in raspuns sau chiar uitarea cuvintului indus. Jung arăta că
pornind de la această tehnică, cu unele suplimentări (ritmul şi amplitudinea respiraţiei,
observarea modificărilor mimicii) se pot studia reacţiile emoţionale, componente ale
structurii de personalitate.