Tema 11.

ACTIVITATEA INVESTIȚIONALĂ A
UNITĂȚII ECONOMICE
 Planul temei:
1. Esența și caracteristicile activității.
investiţionale a unității economice.
2. Clasificarea investițiilor .
3. Politica investiţională a unităţii economice.
4. Metode de evaluare a eficienței proiectelor
investiționale.
5. Surse de finanţare a proiectelor investiţionale.
 1. Esența și caracteristicile activității investiţionale a unității
economice
• Investițiile reprezintă totalitatea cheltuielilor unității economice
orientate către achiziția de active în scopul obținerii profiturilor
viitoare.

• Noţiunea de investiţii poate fi prezentată în două sensuri:

în sens restrâns, prin investiţii sunt considerate plasamentele
unității economice în imobilizări corporale (în clădiri, utilaje,
terenuri etc. - acestea mai poartă numele de investiții capitale);
în sens larg, investiții sunt considerate plasamentele băneşti
atât în active imobilizate (corporale, necorporale și financiare),
cât şi plasamentele în active circulante.

• Indiferent de forma de realizare, investițiile presupun

efectuarea de către unitatea economică a unor cheltuieli
considerabile în prezent, în speranța obținerii beneficiilor
viitoare.
Elementele obligatorii, esentiale unei investitii:
•  subiectul investitiei, reprezentat de cel care investește;
•  obiectul investitiei, reprezentat de activele reale și financiare
realizate în urma activității investiționale;
•  efortul, care reprezinta costul sau cheltuiala certa actuala,
adica efortul necesar pentru realizarea obiectului investitiei;
•  efectele, care pot fi economico-financiare, valorice sau
sociale, politice, ecologice etc., asteptate în viitorul apropiat
sau mai îndepartat.
Implicatiile pozitive investitiilor straine  la nivel
macroeconomic se refera la urmatoarele aspecte:
•  Sustin cresterea economica,
•  Stimuleaza investitiile interne,
•  Genereaza efecte pozitive asupra balanței comerciale,
•  Sustin cresterea veniturilor la bugetul statului
•  Conduc la îmbunatațirea standardului de viață a
populației.
• Activitatea investițională este un proces complex, care presupune
identificarea necesităților și oportunităților investiționale, crearea
unui program investițional echilibrat, selectarea surselor de
finanțare și implementare a proiectelor investiționale.

Caracteristicile activității investiţionale :

Activitatea investițională este parte integră a strategiei de
dezvoltare a unității economice. Sub aspectul participării
investițiilor la formarea potențialului de dezvoltare acestea pot fi
divizate în două categorii:
investiții brute – cuprind întreg volumul de investiții realizat de
către unitatea economică pe un segment de timp (de regulă un an);
investițiile nete – corespund diferenței dintre investițiile brute și a
amortizării capitalului fix ce corespunde perioadei de analiză. Acest
gen de investiții indică asupra creșterii potențialului economic al
unității economice, investițiile realizate în baza fondului de
amortizare asigurând doar menținerea în timp a acestuia.
• Exista un decalaj de timp, intre momentul investirii si cel al
obtinerii rezultatelor si veniturilor scontate.

• Investițiile presupun apariția unor riscuri, generate, în special,

de modificările eventuale ale factorilor ce formează mediul
extern al unității economice.

• Investițiile capitale ale unității economice au un caracter ciclic.

Caracterul ciclic al investițiilor capitale este determinat atât de
necesitatea periodică de substituire a capitalului real, care se
depreciază moral și fizic, cât și de extinderea periodică a
capitalului real, în baza resurselor financiare acumulate în
intervalele dintre aceste investiții.
 Ciclul investițional al unității economice

Impact social

Etapa investițională

Activitatea investițională
(construcția/achiziția
capitalului)
Elaborarea proiectului
investițional, evaluarea Implementarea
eficienței și luarea proiectului
deciziei de a investi

Etapa operațională

exploatarea lichidarea

Repartizare

Venituri din investiții

Acumulare
 2. Clasificarea investițiilor

TIPURI DE INVESTIȚII

Investiții reale Investiții financiare

capitale în stocuri directe de portofoliu

Investițiile reale - presupun achiziția de bunuri materiale sau non-

materiale, care vor fi utilizate ulterior în activitatea desfășurată de către
unitatea economică,
Investițiile financiare - presupun achiziția de titluri de valoare emise de
către diverși agenți economici sau de către stat.
Investițiile capitale constau din totalitatea cheltuielilor
direcționate către crearea de noi fonduri fixe precum şi pentru
reconstruirea, lărgirea şi modernizarea celor existente. Ele
fiind divizate în două categorii:
investiţii de înlocuire – sunt destinate înlocuirii bunurilor de
capital scoase din funcţie ca urmare a uzurii fizice și/sau
morale, având ca sursă de finanţare mijloacele din fondul de
amortizare;
investiţii pentru dezvoltare – mai poartă numele de investiții
nete și sunt destinate sporirii volumului capitalului, având ca
sursă de finanțare profitul acumulat și/sau resursele atrase din
exterior.

Investițiile în stocuri presupun utilizarea resurselor financiare

în vederea formării stocurilor de materii prime, combustibil
etc. în vederea asigurării ritmului normal de producție și/sau
formarea de rezerve de resurse/produse finite în vederea
acoperirii unor creșteri spontane a cererii.
Investițiile financiare constau din totalitatea plasamentelor
în titluri de valoare (acțiuni, obligațiuni etc.) emise de către
alte entități economice.
Pot fi distinse două categorii de investiții financiare:
• investiții financiare directe – plasamente în titluri de valoare
care conferă investitorului controlul parțial sau total asupra
companiei-emitent;
• investiții financiare de portofoliu  - plasamente în titluri de
valoare care au ca scop obținerea de dividende, dobânzi sau
venituri rezultate din modificarea cursului de piaţă a titlurilor
de valoare.
După sursa de finanţare, putem întâlni:

a) investiţii realizate din sursele proprii ale unei firme, care pot
fi:
• fondul de amortizare;
• profitul net;
• Emisiunea hârtiilor de valoare noi;
• Suplimentarea capitalului de către fondatori.

b) investiţii realizate din surse atrase sau împrumutate, prin

intermediul unor credite interne sau externe.
După riscul asociat proiectului de investiţie, investiţiile sunt:
• cu risc minim sau zero, de genul plasamentelor în obligaţiuni;
• cu risc redus, cazul investiţiilor de înlocuire;
• cu risc mediu, în cazul investiţiilor de modernizare;
• cu risc ridicat şi foarte ridicat pentru investiţiile de dezvoltare
sau de cercetare-dezvoltare.

După modul de realizare a lucrărilor, întâlnim:

• investiţii în antrepriză, adică lucrările sunt realizate de o firmă
specializată şi nu de agentul economic în cauză;
• investiţii în regie, în care lucrările mai puţin specializate, sunt
realizate cu forţe proprii de agentul economic.
• Politica investițională – parte integră a strategiei de dezvoltare a unității
economice, care vizează direcțiile de mobilizare a resurselor financiare,
proprii sau atrase din exterior, în vederea extinderii potențialului economic
și asigurării echilibrului financiar.
• Politica investițională a unității economice poate fi orientată către atingerea
separată sau concomitentă a următoarelor obiective: 1. supraviețuirea în
condiții dificile de piață; 2. asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt și
lung; 3. formarea condițiilor necesare pentru modernizarea și extinderea
activității economice. Indiferent de obiectivul urmărit, elaborarea politicii
investiționale presupune respectarea unui set de principii:
• corelare politicii investiționale cu strategia de dezvoltare a unității economice
și obiectivul de asigurare a stabilității financiare;
• justificarea investițiilor în baza calculelor economice;
• luarea în calcul a inflației și a factorilor de risc asociate eventualelor investiții;
• formarea unei proporții optime dintre investițiile directe și cele de portofoliu;
• ierarhizarea proiectelor investiționale după importanța lor strategică;
• luarea deciziilor de implementare a proiectelor investiționale în funcție de
resursele disponibile și a posibilităților de atragere a resurselor externe;
• alegerea resurselor financiare sigure și a metodelor de finanțare ieftene.
Procesul investiţional poate fi reprezentat printr-un ciclu compus din trei faze
separate:

Faza pre- Faza Faza

investițională investițională de exploatare

Figura 11.3. Fazele procesului investițional

I. Faza pre-investiţională sau de concepţie, constă în elaborarea deciziei

investiţionale. Această fază cuprinde, în principal, activităţi de natură
intelectuală, de cercetare ştiinţifică, analize, calcule, concretizate în final
într-un proiect de investiţii.
II. Faza investiţională cuprinde perioada de timp, în care se realizează fizic
obiectivul de investiţii. Această fază a proiectului investițional poate fi
împărţită în câteva etape: 1. negocierile propriu-zise şi încheierea
contractelor; 2. elaborarea documentaţiei tehnice şi de proiect; 3.
construcţia; 4. pregătirea cadrelor; 5. darea în exploatare a obiectului.
III. Faza de exploatare, perioada pe parcursul căreia sunt folosite elementele
de capital obținute în urma investiției realizate.
• Studiul de fezabilitate – cercetare asupra potențialului
investiției din punctul de vedere al utilizării raționale și
eficiente a resurselor financiare, umane și materiale, în care
este determinat modul în care sunt satisfăcute cerințele
tehnice și economice impuse de sectorul în care va fi efectuat
proiectul de investiții.
• Studiul de fezabilitate constituie baza tehnică, economică şi
comercială necesară pentru a lua decizia de a investi într-un
anumit proiect. Un studiu de fezabilitate trebuie să cuprindă
o analiză amplă a tuturor componentelor proiectului
investițional şi a rezultatelor implementării lui, cuprinzând
informația cu referire la următoarele direcţii necesare a fi
analizate: 1. Motivaţia şi istoria proiectului; 2. Analiza
generală a pieţei şi a concepţiei de marketing; 3. Materia
primă şi livrările; 4. Localizarea în spaţiu şi mediul
înconjurător; 5. Proiectarea şi tehnologia; 6. Organizarea
activităţii; 7. Resursele umane. 8. Schema implementării
proiectului; 9. Analiza financiară şi evaluarea investiţiilor.
 4. Metode de evaluare a eficienței proiectelor
investiționale

• Proiectul de investiţii - plan complex de acţiuni, ce

include fundamentarea raţionalităţii unei investiţii cu
scopul obţinerii unui profit.

• Orice proiect investițional are un obiectiv bine

determinat, el poate fi orientat spre extinderea,
modernizarea sau formarea unui nou mod de producţie a
mărfurilor sau serviciilor.
 Indicatorii de evaluare a eficienţei proiectelor
investiţionale
 
1. Indicatori cu caracter general:
• cifra de afaceri
• cheltuieli anuale de productie
• productivitatea muncii
• numarul salariatilor
• marimea bruta a profitului, etc.

2. Indicatori de baza:
• Investiția specifica
• durata de recuperare a investitiei
• rentabilitatea investiției
• randamentul economic al investitiei
1. Coeficientul eficienţei absolute a investiţiilor capitale - Ea –
exprima profitul anual ce revine la 1 leu investit; reprezintă de
asemenea rentabilitatea investiției.
П
Ea 
IС

IС – volumul investiţiilor capitale;

∆П – sporul profitului (beneficiului) brut mediu anual.

Această metodă este aplicată în cazul în care unitatea economică

urmează să ia o decizie comparând câteva proiecte investiționale
– un proiect care oferă o rentabilitate mai ridicată va fi preferat
unuia cu o rentabilitate mai scăzută.
2. Termenul de recuperare a investiţiilor capitale – T – exprimă
perioada de timp in care investitia se recupereaza din profitul anual.

, ani

adică, numărul de ani, în timpul căruia beneficiul obţinut trebuie să

recupereze investiţiile capitale consumate.

Tr ≤ Tn ,
unde
T r - perioada de recuperare reală a investiţiilor capitale
T n = 5 ani - perioada de recuperare normativă a investiţiilor capitale.

• Aceasta valoare trebuie sa fie cat mai mica. In cazul in care avem
mai multe variante de proiecte se va alege varianta cu durata cea
mai mica.
• Termenul de recuperare a investiției corespunde numărului de ani pe
parcursul cărora suma cash-flowlui net va deveni egală cu valoarea iniţială a
investiţiei sau perioada pe parcursul căreia unitatea economică își recuperează
integral suma investită.
• Recuperarea investiției de către unitatea economică are loc prin intermediul
amortizării mijloacelor fixe și a profitului net, acestea două formând în sumă
cash-flowul net (CF) al unității economice.

• Caseta 11.2. Exemplu de determinare a termenului de recuperare a investiției

Unitatea economică a elaborat un proiect investițional, conform căruia valoarea
inițială a investiției este de 900 000 lei. Durata funcționării utile a mijloacelor
fixe este de 6 ani, iar unitatea economică a decis utilizarea metodei liniare de
amortizare. Conform estimărilor, unitatea economică va înregistra profit net
începând cu anul 2, profitul net anual fiind de 100 000 lei.
Rezolvare:
Conform caracteristicilor proiectului, investiția se va recupera timp de 4 ani.
Total CF pentru 4 ani – 900 000 lei:
• Anul 1: CF=150 000 lei (150 000 lei amortizare);
• Anul 2: CF=250 000 lei (150 000 lei amortizare + 100 000 lei profit net);
• Anul 3: CF=250 000 lei (150 000 lei amortizare + 100 000 lei profit net);
• Anul 4: CF=250 000 lei (150 000 lei amortizare + 100 000 lei profit net).
3. Investiţia specifică – Is – exprimă necesitatea de investiţii pe o
unitate de capacitate de producţie:

Is = IC / CPma

CPma – capacitatea de producţie medie anuală.

• Investiția specifica - este efortul investițional necesar pentru

realizarea unei unități de producție exprimata fizic sau în
unități monetare (lei/tona de piese turnate).
• Se calculează pentru obiective noi si pentru activități de
modernizări, retehnologizări sau dezvoltări parțiale.
 Sursele de finanţare a proiectelor investiţionale

proprii
resurse financiare rezultate din exploatarea capitalului propriu sau din
autofinanțare

atrase
SURSE DE FINANȚARE

resurse financiare atrase prin credite sau împrumuturi, subvenții, emisiune de

hârtii de valoare, colaborări cu partenerii, etc.

din interiorul țării

resurse financiare reprezentate de fondurile proprii ale unităților economice,
emiterea și vinderea acțiunilor pe piața internă de capital, credite bancare pe
termen lung sau termen mijlociu, alocații (subvenții) de la buget

din exterior
resurse financiare atrase din străinătate sub forma împrumuturilor bancare, a
investițiilor directe de capital, granturi ale instituțiilor internaționale etc.

Figura 11. 4. Surse de finanțare a investițiilor

Unitățile economice pot folosi una dintre următoarele metode de
finanțare a investiţiilor:
• Autofinanţarea presupune finanțarea investiţiilor pe seama
fondurilor proprii, această metodă fiind una preferabilă, în sensul că
decizia investițională nu induce către apariția unor dependențe de
finanțatorii din exteriorul unității economice.
• Finanțarea prin mecanismele pieței de credit, presupune apelarea
de către unitatea economică la resurse financiare sub formă de
credite şi leasing. Această metodă este utilizată în cazul proiectelor
investiționale cu eficienţă sporită şi termene de realizare mici. 
• Finanţarea prin mecanismele pieţei de capital, implică atragerea
de capital prin emisiunea de acţiuni și obligațiuni (presupun
rambursarea resurselor atrase într-un interval de timp
predeterminat).
• Finanţarea în baza subvențiilor și granturilor - care nu presupune
rambursare și plata unor recompense către finanțatori.
• Finanţarea mixtă, aceasta  presupune aplicarea diferitor combinaţii
dintre metodele de finanţare numite mai sus.
 Surse interne de finanţare
• Profitul net rezultat din exerciţiul financiar este repartizat atât
pentru dezvoltare, cât şi pentru alte destinaţii: dividendele
acţionarilor, premii pentru salariaţi etc.

• Fondul de amortizare – folosit pentru finanţarea înnoirii activelor

fixe (imobilizărilor) ajunse la limita duratei lor de funcţionare,
precum şi pentru nevoile de dezvoltare-modernizare (mai rar). Prin
amortizare întreprinderea realizează de fapt recuperarea
investiţiilor realizate anterior.

• Suplimentarea capitalului de către fondatori – reprezintă

contribuţiile suplimentare ale fondatorilor unităţii economice, care
vor determina creşterea capitalului statutar.

• Emisiunea suplimentară de acţiuni – atragerea de resurse

financiare prin punerea în vânzare pe piaţa de capital a acţiunilor
suplimentare.
 Surse externe de finanţare
• Finanțarea în baza subvenţiilor – acordarea de către stat a suportului financiar,
nerambursabil pentru susţinerea şi dezvoltarea unităţilor economice după anumite
criterii prestabilite.
• Finanțarea în baza granturilor - investițiile sunt realizate în baza sumelor de bani
acordate drept finanţare nerambursabilă pentru îndeplinirea unor scopuri anume.
Finanţatorii urmăresc atingerea unor obiective generale (economice, sociale, culturale).
• Finanţarea prin credite de la instituţiile bancare şi non-bancare. Creditele pentru
investiții, în funcție de garanțiile care stau la baza lor, îmbracă mai multe forme:
Credite bancare. Resurse creditare care se acordă pe baza de garanții materiale. Aceste
garanții se referă la capitalul sau patrimoniul unității economice, în special unele
elemente ale activului imobilizat, care ar putea fi valorificate la nevoie pentru
recuperarea datoriei.
Credite ipotecare. Cel care solicită creditul ipotechează o valoare, de regulă clădiri,
terenuri și mijloace circulante cu mare transferabilitate (caracterizate prin convertire
rapidă în lichidități).
Credite de cash-flow. Aceste credite nu sunt garantate material, singura garanție fiind
studiul de fezabilitate al afacerii. În țările dezvoltate acest tip de credit este foarte
răspândit. Din punct de vedere al creditorilor, creditul de cash-flow implică cele mai mari
riscuri, comparativ cu celelalte categorii de credite. Astfel, dacă din volumul creditelor
acordate cu garanție materială doar 5% ajung în pierdere, la creditele de cash-flow
pierderea este de 20% și chiar mai mare. Băncile comerciale din RM evită să acorde astfel de credite,
datorită riscului pe care-l presupun. Pentru acoperirea eventualelor pierderi, băncile trebuie să instituie măsurile
care se impun şi să exercite un control asupra agentului economic în cauză, control care să cuprindă toate laturile
activităţii.
• Finanţarea prin leasing, este o soluţie modernă şi avantajoasă de
finanțare a investițiilor. În acest caz, în loc să împrumute bani pentru
achiziţionarea unor echipamente, maşini, utilaje, instalaţii, clădiri,
unitatea economică poate să “împrumute” aceste resurse prin sistemul
de leasing. În esenţă, “leasing-ul” este un acord prin care se transferă
dreptul de a folosi un bun pentru o perioada de timp stabilită şi cu
posibilitatea de cumpărare a acestuia la sfârşitul perioadei.
În scopul finanțării investițiilor unităţile economice pot utiliza:
 leasing direct, unde producătorul/vânzătorul bunului îl încredinţează spre
folosinţă unui beneficiar, care va plăti valoarea bunului în rate;
 leasing indirect, în acest caz, în mecanismul de obținere a bunului de
capital intervine o societate specializată de leasing (aceasta fiind
finanţator), care cumpără bunul la indicaţia beneficiarului şi îl pune la
dispoziţia acestuia contra unor plăţi periodice, numite redevenţe.