Sunteți pe pagina 1din 7

Impozite noţiuni generale

Cea mai veche resursă financiară este impozitul. Originile sale aparţin perioadei de statornicire a
organizaţiei statale. Iniţial, s-a recurs la prelevări asupra bunurilor private, iar odată cu introducerea
monedei se practică impozite în bani.
În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe noţiuni de impozit, însă cele mai frecvent întâlnite sunt
următoarele:

 Impozitul este o prelevare pecuniară , în virtutea autorităţilor statului de la particulari cu titlul


definitiv şi fără contraprestaţie imediată şi directă, pentru acoperirea cheltuielilor publice.
 Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil, datorată,
conform legii, statului de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile care le obţin sau pentru
averea pe care o posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul şi termenul precis stabilit prin
lege.

Din noţiunile menţionate recurg şi principalele trăsături ale impozitelor:

 Legalitatea impozitelor . Aceasta presupune, că instituirea de impozite se face în baza autorizării


conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi percepe decât dacă există legea
respectivă la impozit.
 Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă, că plata nu este benevolă, ci are caracter
obligatoriu pentru toate persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri din categoria celor supuse
impozitării conform legilor în vigoare.
 Nerestituirea impozitelor. Prevede, că prelevările de impozite la fondurile publice de resurse
financiare se fac cu titlu definitiv şi nerambursabil. Adică, transferurile de impozite făcute în aceste
fonduri sunt utilizate numai la finanţarea unor obiective necesare tuturor membrilor societăţii şi nu
unor interese individuale sau de grup.
 Nonechivalenţa impozitelor. Poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca o plată în schimbul căreia
contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate ăi direct din partea statului, pe de altă parte,
ca o diferenţă între cuantumul impozitelor plătite şi valoarea serviciilor primite în schimb în viitor.

Între impozite şi taxe există deosebiri.


Taxele reprezintă plata efectuată de persoanele fizice sau juridice pentru serviciile prestate acestora de
instituţii publice. Prin urmare, taxele sunt reglementate ca obligaţii bugetare datorate de persoanele fizice
sau juridice, reprezentând plata neechivalentă pentru servicii solicitate de acestea unor instituţii de stat după
principiul recompensei speciale.
Trăsăturile specifice ale taxelor sunt:

 Plata neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituţii care primesc,
întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă alte interese legitime ale
persoanelor fizice sau juridice. Plata serviciilor sau lucrărilor este neechivalentă deoarece, conform
dispoziţiilor legale, aceasta poate fi mai mare sau mai mică comparativ cu valoarea prestaţiilor
efectuate de organe sau instituţii de stat.
 Subiectul plătitor este precis determinat din momentul când acesta solicită efectuarea unei
activităţi din partea unei instituţii de stat.
 Taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de diferite
persoane în mod direct şi imediat.
Astfel, între cuantumul serviciilor sau activităţile prestate de către stat nu există un raport de echivalenţă,
fiind independente de costul, preţul sau valoarea serviciului prestat, caracteristic pentru care taxele se
deosebesc fundamental de preţurile mărfurilor sau tarifele serviciilor executate de agenţii economici.
Preţurile şi tarifele oglindesc toate cheltuielile de producţie şi circulaţie, pe când taxele nu au decât o
valoare simbolică.
Dreptul de a institui un impozit sau o taxă îl are statul, care este exercitat de autoritatea publică –
Parlamentul. Impozitele şi taxele locale sunt stabilite de organele administraţiei publice locale în baza legii
“Cu privire la impozitele şi taxele locale” adoptată de parlament. Activitatea executivă în domeniul
impozitelor revine guvernului, care o exercită prin intermediul aparatului fiscal.

Elementele impozitului
Impozitele şi taxele se caracterizează fiecare în parte prin anumite trăsături determinate de modul de
aşezare, provenienţă, percepere, rolul lor etc. În acelaşi timp, însă sunt anumite elemente comune specifice
tuturor impozitelor care trebuie să se regăsească în reglementarea fiecărui tip de impozit, fără de care acesta
nu s-ar putea aşeza, determina, urmări şi realiza.
Aceste elemente trebuie să fie bine precizate în momentul instituirii unui impozit, deoarece din ele rezultă
în sarcina cui cade impozitul respectiv, cuantumul acestuia, modul de aşezare şi percepere, căile de
urmărire în caz de neplată, sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legale.
Elementele impozitului înaintate în teoria şi practica financiară sunt următoarele:
Obiectul impozitului , reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării acestuia şi poate fi diferit în
funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. Astfel, ca obiect al impozitului poate
apărea:

 Venitul , care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi veniturile persoanelor fizice;
 Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de transport;
 Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau lucrarea executată, bunul
importat în cazul impozitelor indirecte;
 Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru şi
înregistrare. Spre exemplu, eliberarea, legalizarea, autentificarea unor acte, deschiderea şi
dezbaterea succesiunilor, soluţionarea litigiilor de către organele de judecată.

Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se fundamentează evaluarea (calculul)


impozitului. Baza de calcul poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil sau să difere de acesta. Astfel,
atunci când obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul sau preţul acesta este în acelaşi timp şi bază
de calcul, ca de exemplu, în toate cazurile impozitului pe venit.
Când e vorba de bunuri ca obiect al impozitului, atunci avem două cazuri:

 în cazul impozitului funciar, când suprafaţa de teren este exprimată în m.p. sau ha este şi element de
calcul
 în cazul impozitului pe imobil obiectul impunerii este clădirea, iar calculul se face în funcţie de
valoarea acesteea.

Situaţie asemănătoare este în cazul taxelor pe succesiuni, când obiectul taxării îl constituie dezbaterea
succesiunii şi actele întocmite cu acest prilej, în timp ce baza de calcul este valoarea acesteea.
Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică deţinătoare sau realizatoare a
obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligat la plata acestuia.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima istanţă impozitul ( căruia i se
adresează). Deoarece adesea se fac confundări între subiect şi suportator al impozitului trebuie de făcut o
distincţie între ele. De cele mai multe ori subiectul şi suportatorul sunt una şi aceeaşi persoană fizică sau
juridică. Însă în anumite cazuri suportatorul impozitului este o altă persoană decât subiectul.
În cazul impozitelor directe aceste două elemente sunt reprezentate de una şi aceeaşi persoană. Spre
exemplu, în cazul impozitelor pe salarii, contribuabil este persoana fizică şi ea efectiv suportă această
sarcină fiscală. În cazul impozitelor indirecte (TVA, accize) aceste elemente apar ca persoane diferite.
Accizul are ca subiect pe agenţii economici care produc şi realizează produse şi mărfuri supuse acestui
impozit, însă suportatorul este consumatorul care efectiv achită acest impozit în momentul procurării
produsului sau mărfii respective. Deci, impozitele indirecte plătite de unele persoane sunt transpuse în
sarcina altor persoane. Astfel se ajunge la fenomenul repercusiunii impozitelor.
Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul ( venit ori, exepţional, averea). Venitul ca sursă
de plată poate apărea sub mai multe forme: salariu, profit, dividend etc. Averea poate apărea sub formă de
capital (în cazul acţiunilor emise) sau sub formă de bunuri (mobile sau imobile). În cazul impozitului pe
venit sursa impozitului întotdeauna coincide cu obiectul impunerii, pe când la impozitele pe avere sursa nu
coincide cu obiectul impunerii, deoarece impozitul se plăteşte din venitul obţinut în urma exploatării
( utilizării ) averii respective.
Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă, adică leul
(u.m.) în cazul veniturilor; m.p. sau ha la impozitul funciar; capacitatea cilindrică la mijloacele de transport
etc.
Cota impozitului ( cuantumul unitar, unitatea de evaluare ) reprezintă impozitul aferent unei unităţi de
impunere. Impozitul poate fi stabilit intr-o cotă fixă sau în cote procentuale.

 Cota fixă este o sumă absolută, invariabilă pe unitatea de măsură


 Cotă procentuală este un procent de impozit asupra bazei de calcul.

Cota procentuală poate fi.

 proporţională
 progresivă
 regresivă

Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind identificarea subiectelor şi


obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil, determinarea impozitului datorat statului.
Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat faţă de stat. El apare ca:

 interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget


 dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate

Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele normative fiscale (financiare) şi se referă la
reduceri, scutiri, bonificaţii, amânări şi eşalonări ale plăţii la buget.

 Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitor activităţi care folosesc forţa de muncă cu
randament scăzut. Ele pot avea şi un caracter social ca în cazul scutirii de la impozit a unor categorii
sociale de populaţie.
 Reducerile vizează atât scopuri sociale cît şi economice, cum este cazul reducerii bazei impozabile
la impozitul pe venit reînvestit în anumite scopuri prevăzute de lege.
 Bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de impozite şi taxe să-şi achite obligaţiile
înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege, de regulă, până la primul termen de plată. Ca
bonificaţiile să fie eficiente ele trebuie extinse pe mai multe categorii de contribuabili, mărindu-se şi
gradul lor de cointeresare, pentru ai determina pe plătitori să-şi achite cu anticipaţie obligaţiile faţă
de buget, ce este avantajos pentru stat în condiţiile de inflaţie.
 Amânările şi eşalonările au în vedere decalarea termenelor de plată şi respectiv, fragmentarea
sumei de plată în mai multe tranşe ce urmează să fie vărsate la buget.

Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a întări odată în plus
caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor, precizându-se totodată penalizările aplicate
plătitorilor ce se abat de la această îndatorire legală. Cele mai frecvent întâlnite sancţiuni în caz de neplată
la termen sau sustragere de la impunere sunt majorările de întârziere (penalităţile) şi amenzile fiscale pentru
încălcările care nu sunt infracţiuni, potrivit prevederilor legii penale.
Se poate înţelege că în domeniul impozitelor poate să intervină şi răspunderea penală pentru contribuabili
persoane fizice ori salariaţi ai persoanelor juridice, în cazurile în care încălcare normelor
privind impozitele şi taxele întrunesc elemente constitutive ale vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de
Codul Penal sau alte legi emise în acest scop.

Metode de impunere
Impunerea reprezintă una din laturile procesului fiscal şi constă în indetificarea tuturor categoriilor de
contribuabili; bazei de calcul a impozitului; în determinarea exactă a cuantumului acestuia. În practica
impunerii se utilizează metode şi tehnici diverse care diferă în funcţie de felul impozitului; de statutul
juridic al plătitorului şi de instrumentele folosite, ceea ce face ca impunerea să îmbrace mai multe forme.
Spre exemplu, agenţii economici, indetinfică singuri obiectul impozabil, evoluează baza de calcul şi
determină sumele de plată la buget, în cazul TVA, accizului, impozitului pe venit, situaţii în care se poate
considera că avem de-a face cu autoimpunere.
În situaţiile în care la bază stă momentul evaluării materiei impozabilă, impunerea poate fi de două tipuri:

 provizorie, care se efectuează în timpul anului


 definitivă, care se efectuează la finele anului

Spre exemplu, impozitul pe venit se stabileşte provizoriu in timpul anului ( trimestrial sau lunar) şi se
definitivează prin recalculare pe baza rezultatelor anuale.
În funcţie de modul cum se însumează elementele de calcul impunerea poate fi:

 parţială , impunerea veniturilor separat pe fiecare sursă de obţinere a lor de către un contribuabil
 globală, impunerea veniturilor cumulate din diferite surse de obţinere a lor de către o singură
persoană.

În funcţie de modul cum diferite persoane stăpânesc obiectul impozabil distingem impunere:

 individuală
 colectivă

În depedenţă de modul în care se face evaluarea obiectului impozabil se cunoaşte impunere:


 directă
 indirectă ( sau forfetară)

După metodele de aplicare a cotelor impunerea se poate efectua în cote:

 fixe
 procentuale

Impunerea în cote fixe


Cota fixă a impozitului reprezintă o suma concretă de unităţi monetare aferentă unei unităţi de măsură a
impozitului. Impunerea în cote fixe se foloseşte mai frecvent când baza de calcul o formează un anumit
bun, o faptă sau un act: suprafaţa de teren, capacitatea cilindrică a autoturismului, obţinerea unei autorizaţii.
De exemplu, în cazul impozitului funciar se foloseşte pe m2 sau pe ha. În acest caz caracterul de cotă fixă
este determinată de raportul acesteia faţă de unitatea de măsură a bazei de calcul. Ea poate fi diferenţiată în
funcţie de alte criterii, cum ar fi, modul de amplasare a terenurilor, zona de fertilitate ş.a.
Impunerea în cote fixe nu ţine seama de venitul contribuabilului şi nici de situaţia personală a acestuia.
Impunerea în cote procentuale
Sistemul de impunere în cote procentuale se utilizează mai des în cazurile când baza de calcul este valoarea
sau veniturile sub orice formă. Se întâlnesc următoarele tipuri de impunere procentuală:

 proporţională
 progresivă
 regresivă

Impunerea in cote proporţionale este o manifestare directă a principiului egalităţii în faţa impozitelor.


Conform acestei impuneri se aplică aceeaşi cotă de impozit indiferent de mărimea obiectului impozabil,
păstrându-se în permanenţă în aceeaşi proporţie între impozit şi volumul venitului ( valoare averii).
Cu toate avantajele faţă de impunerea în cote fixe impunerea proporţională care şi unele neajunsuri,
deoarece nu respectă echitatea în materie fiscală ( nu se i-a în consideraţie că puterea contributivă a
diferitor categorii sociale este diferită în funcţie de mărimea absolută a veniturilor şi mărimea absolută a
averii pe care o posedă).
Exemplu:
Veniturile realizate de doi subiecţi de impozit sunt de 1000 lei şi respectiv 5000 lei. Presupunem că cota
impozitului stabilită de lege este egală cu 5 %.
Impozitul de plată este:

 pentru primul contribuabil 1000*5% = 50 lei


 pentru al doilea contribuabil 5000*5%=250 lei.

După cum se vede, fiecare din cei doi contribuabili participă la constituirea fondurilor statului proporţional
cu mărimea veniturilor obţinute.
În prezent impunerea proporţională se foloseşte atât în cazurile impozitelor directe (18% pe venit pentru
persoanele juridice), cât şi în cazurile impozitelor indirecte ( TVA, taxe vamale, taxe de timbru etc.)
Impunerea în cote progresive constă în aceea ,că odată cu creşterea obiectului impozabil creşte şi cota
impozitului astfel încât impozitul creşte mai repede decât obiectul impozabil. Impunerea în cote progresive
cunoaşte două variante:
 impunere în cote progresive simple ( globală )
 impunere în cote progresive compuse ( pe tranşe )

Impunerea în cote progresive simple se caracterizează prin faptul că impozitul are câteva cote, care se
stabilesc în depedenţă de mărimea venitului, însă se aplică o singură cotă de impozit asupra întregii materii
impozabile, aparţinând unui contribuabil. Cota de impozit va fi cu atât mai mare cu cît venitul sau averea
respectivă va fi mai mare. Suma impozitului poate fi determinată după următoarea formulă:
I = O * C , unde
I - impozitul calculat
O - mărimea obiectului impozabil
C - cota de impozit aferentă nivelului respectiv a obiectului impozabil
Impunerea în cote progresive compuse ( pe tranşe ) are ca trăsătura divizarea materiei impozabile in mai
multe tranşe, iar pentru fiecare tranşă se stabileşte o anumită cotă de impunere. Prin însumarea impozitelor
parţial calculate pentru fiecare tranşă în parte se obţine impozitul total de plată ce cade în sarcina unui
contribuabil. Impozitul se determină prin următoarea formulă:

I=Oi*Ci, unde
I - impozitul calculat
O - mărimea obiectului impozabil pentru tranşa respectivă
C - cota de impozit aferentă nivelului respectiv a obiectului impozabil
i = 1 pînă la n , numărul tranşei de venit

Impunerea regresiva ( degresivă) cunoaşte mai multe opinii. Unii economişti consideră, că acelaşi tip de
impunere este o consecinţă a impunerii indirecte şi constă in aceea, că suma impozitului achitată pentru
consumul de aceeaşi valoare raportată la veniturile diferite ale contribuabililor capătă un caracter regresiv.
Adică, cei care obţin venituri mai mari achită un impozit mai mic, iar cei ce obţin venituri mai mici achită
un impozit mai mare.
Exemplu:
Doi contribuabili au venituri de 5000 lei si 20000 lei respectiv. Ambii au consumat în aceeaşi perioadă
de timp aceleaşi produse alimentare in sumă de 3000 lei. TVA în preţul produselor constituie 500 lei.
Raportul dintre impozit şi venit este:

 pentru primul contribuabil 10% =( 500 lei/5000 lei )*100%


 pentru al doilea contribuabil 2,5 %=(500 lei/20000 lei)*100%

Altă opinie faţă de impunerea regresivă este că la un nivel al veniturilor (averilor) mai mari se aplică o
scară descrescătoare de cote de impunere. Asemenea procedeu dă impozitul regresiv, care înseamnă un
procent mai mic pe un venit mai mare şi un procent mai mare pe un venit mai mic.

Sisteme de impozite și taxe


Impozite şi taxe şi tipurile lor
(1) Impozitul este o plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu ţine de efectuarea unor acţiuni
determinate şi concrete de către organul împuternicit sau de către persoana cu funcţii de răspundere a
acestuia pentru sau în raport cu contribuabilul care a achitat această plată.
(2) Taxa este o plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu este impozit.
(3) Alte plăţi efectuate în limitele relaţiilor reglementate de legislaţia nefiscală nu fac parte din
categoria plăţilor obligatorii, denumite impozite şi taxe.

În Republica Moldova se percep impozite şi taxe de stat şi locale.

Sistemul impozitelor şi taxelor de stat include:


a) impozitul pe venit;
b) taxa pe valoarea adăugată;
c) accizele;
d) impozitul privat;
e) taxa vamală;
f) taxele rutiere;
g) impozitul pe avere;

Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:


a) impozitul pe bunurile imobiliare;
a1) impozitul privat;
b) taxele pentru resursele naturale;
c) taxa pentru amenajarea teritoriului;
d) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale;
e) taxa de plasare (amplasare) a publicităţii (reclamei);
f) taxa de aplicare a simbolicii locale;
g) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii;
h) taxa de piaţă;
i) taxa pentru cazare;
j) taxa balneară;
k) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de călători pe rutele municipale, orăşeneşti şi
săteşti (comunale);
l) taxa pentru parcare;
m) taxa de la posesorii de cîini;