CAPITOLUL IV: GESTIUNEA PRODUCȚIEI

• 4.1. Producţia – activitate de bază în întreprinderea de

turism şi servicii

• Producţia, funcţie de bază în întreprinderile prestatoare de

servicii, cuprinde ansamblul activităţilor care asigură
transformarea de către om, cu ajutorul factorilor de
producţie, a materiilor prime, materiale etc. în vederea
obţinerii preparatelor culinare şi serviciilor turistice.
• În acest context, conducerea producţiei se ocupă de luarea
deciziilor referitoare la procesele de producţie, astfel încât
bunurile sau serviciile rezultate să fie conform
specificaţiilor, să fie livrate în cantităţile şi la timpul cerut
precum şi la un cost minim.
4.1. Producţia – activitate de bază în întreprinderea de
turism şi servicii

• Pentru realizarea acestor obiective conducerea producţiei

vizează perfecţionarea permanentă a structurilor
organizatorice corespunzătoare celor două procese distincte de
producţie - de bunuri şi de servicii.
• Caracteristica comună a celor două procese (figura nr. 4.1)
impune conducerii coordonarea unitară a tuturor factorilor
care participă la realizarea celor două tipuri de producţie.
• În acelaşi timp însă, conducerea trebuie să cunoască
particularităţile celor două procese şi să le abordeze în
consecinţă pentru că ele se deosebesc atât prin formele pe care
le îmbracă rezultatele finale, cât şi prin productivitatea muncii
realizată în cadrul celor două tipuri de activităţi.
 Figura nr. 4.1: Activităţi desfăşurate în diverse
compartimente ale întreprinderii de turism-servicii
4.1. Producţia – activitate de bază în întreprinderea de
turism şi servicii
• A. Producţia de preparate culinare
• Producţia de preparate culinare este o activitate complexă,
datorită varietăţii operaţiilor de transformare a materiilor prime
alimentare în preparate culinare, care se realizează pe baza
specificaţiilor din reţetele de fabricaţie şi din planurile meniu.
• Reţetele de fabricaţie cuprind cantităţile de materii prime
necesare fabricării fiecărui preparat; ele servesc şi calculării
costurilor de producţie şi a celor de vânzare cu amănuntul.
• În planul meniu sunt trecute cantităţile din fiecare sortiment ce
urmează să se realizeze într-o zi şi necesarul total de materii
prime pentru realizarea producţiei din ziua respectivă. Prin
întocmirea planului meniu se urmăreşte stabilirea unei structuri
sortimentale care să asigure satisfacerea cererii consumatorilor, în
condiţiile unor costuri de producţie minime.
4.1. Producţia – activitate de bază în întreprinderea de
turism şi servicii
• Faţă de procesele de producţie din întreprinderile industriale,
producţia de preparate are câteva trăsături specifice şi anume:
• grad redus de mecanizare;
• număr mare de secţii de producţie de acelaşi tip;
• producţie de serie mică şi unicate;
• structura sortimentală foarte variată;
• modificarea zilnică a unei părţi din structura sortimentală;
• reluarea zilnică a producţiei de la faza aprovizionării
(bucătăriilor) cu materiale prime necesare;
• proces de producţie fără stoc;
• durată mică de realizare a fiecărei operaţii din procesul de
producţie.
4.1. Producţia – activitate de bază în întreprinderea de
turism şi servicii
• Deciziile conducerii, fundamentate pe cunoaşterea
particularităţilor producţiei, vor viza mobilizarea următorilor
factori care asigură creşterea productivităţii muncii:
– creşterea calificării personalului productiv;
– identificarea acelor operaţii care pot fi mecanizate şi mecanizarea lor;
– organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii, prin alocarea resurselor
umane corespunzător volumului de muncă solicitat de fiecare fază şi
operaţie în parte.
• Tehnologia de fabricaţie a preparatelor culinare cuprinde
următoarele faze, mai importante:
• planificarea producţiei zilnice;
• recepţionarea cantitativă şi calitativă a materiilor prime;
• pregătirea materialelor prime pentru fabricaţie - curăţire,
spălare, tranşare etc. şi lansarea lor în producţie;
4.1. Producţia – activitate de bază în întreprinderea de
turism şi servicii
• fabricaţia (executarea amestecurilor, fierbere, coacere);
• controlul cantitativ şi calitativ al producţiei;
• distribuţia preparatelor culinare;
• întreţinerea şi repararea utilajelor.

• În organizarea muncii se poate avea în vedere, în funcţie de

produsul elaborat, organizarea fabricaţiei pe secţii distincte.
De exemplu, pentru preparatele pe bază de carne sau legume,
pregătirea materiilor prime se realizează în secţii separate
special şi corespunzător amenajate şi dotate cu utilaje (maşini
de tocat, malaxoare, maşini de curăţat legume, camere
frigorifice etc.).
4.1. Producţia – activitate de bază în întreprinderea de
turism şi servicii
• B. Producţia serviciilor
• Reprezintă cel de-al doilea sector de bază al activităţii de
producţie în întreprinderile de turism datorită, pe de o parte,
ponderii mari în veniturile întreprinderii, iar pe de altă parte,
datorită volumului mare de resurse umane, materiale şi
financiare pe care le mobilizează.
• Producţia serviciilor cuprinde un ansamblu de operaţii specifice
fiecărui gen de servicii prestate turiştilor - cazare, agrement,
igienă, tratament etc. La producerea lor participă numeroase
secţii şi colective de angajaţi din întreprindere, specializate pe
operaţii şi faze ale tehnologiei de fabricaţie.
• Conducerea producţiei de servicii trebuie să aibă în vedere
trăsăturile specifice ale fiecărei categorii de servicii, din care
vom analiza pe cele mai importante.
 4.1. Producţia – activitate de bază în întreprinderea de
turism şi servicii
• CAZAREA. Conceperea şi organizarea tehnologiei de realizare a
acestui serviciu trebuie să aibă în vedere faptul că unitatea de cazare
este, pentru client, un domiciliu temporar faţă de care însă are pretenţii
mai mari decât faţă de domiciliul permanent. În aceste condiţii prestarea
serviciului de cazare trebuie să urmărească satisfacerea exigenţelor
clienţilor la cel mai înalt nivel de când sosesc şi până când pleacă din
hotel.
• Se pot distinge două etape în producţia serviciului de cazare,
respectiv:
• - înaintea consumului de către client al serviciului, când conducerea
hotelului trebuie să asigure pregătirea camerei (sau a apartamentului)
pentru utilizare; în acest scop, secţia de spălătorie, atelierele de
întreţinere, personalul operativ etc. procedează la curăţirea camerei şi a
holurilor, verificarea instalaţiilor electrice şi înlocuirea pieselor defecte,
verificarea şi punerea în funcţiune a aparatelor electrocasnice din
dotarea camerelor - aparat radio, TV, frigider, schimbarea lenjeriei etc.
4.1. Producţia – activitate de bază în întreprinderea de
turism şi servicii
• - în timpul consumului, când se asigură de către personalul
operativ centrala termică, recepţie etc., curăţenia şi încălzirea
camerei şi a holurilor, comunicarea prin telefon şi telex etc.

• Conducerea operativă a producţiei serviciilor de cazare este

asigurată de şefii departamentelor şi secţiilor, de
administratorul hotelului. Aceştia iau o serie de decizii legate
de executarea diverselor operaţii şi în acelaşi timp (în special
administratorul de hotel) urmăresc şi aspectele economice ale
activităţii – consumul de materiale de întreţinere, nivelul
rentabilităţii, productivitatea muncii etc.
 4.1. Producţia – activitate de bază în întreprinderea de
turism şi servicii
• Calitatea serviciului de cazare este determinată de:
– gradul de calificare şi de disciplina de care dă dovadă personalul în
realizarea diferitelor operaţiuni;
– performanţele tehnice ale mijloacelor de muncă;
– activitatea de conducere;
– gama serviciilor complementare oferite clientului.
• AGREMENTUL. Este un complex eterogen de servicii care se
constituie într-o componentă majoră a produsului turistic oferit.
• Agrementul cuprinde o gamă foarte largă de forme, care se
individualizează de către conducere în funcţie de condiţiile specifice ale
fiecărui grup (preferinţe, vârstă, sănătate) sau zonă (mediu natural şi
artificial, sezon, condiţii climaterice etc.); de asemenea, serviciile de
agrement cu caracter permanent sau sporadic se pot desfăşura
individual sau în grup, aspecte care influenţează organizarea producţiei
de “voie bună” pentru turişti.
4.1. Producţia – activitate de bază în întreprinderea de
turism şi servicii

• La realizarea serviciilor de agrement contribuie mai multe

compartimente din cadrul întreprinderii de alimentaţie
publică şi turism cum ar fi: agenţia care asigură publicitatea şi
vânzarea, biroul ghizi şi monitori, serviciul tehnic şi de transport
etc. şi chiar mai multe întreprinderi şi instituţii (din aceeaşi
localitate, ţară dar şi din alte ţări cum ar fi: teatre, întreprinderi de
transport, muzee, parcuri de distracţii etc.).
• În acest fel, eterogenităţii de formă sub care se prezintă
serviciul de agrement i se adaugă eterogenitatea celor care
contribuie la asigurarea lor ceea ce ridică probleme deosebite
de coordonare şi coroborare între compartiment şi întreprinderi.
4.1. Producţia – activitate de bază în întreprinderea de
turism şi servicii
• Conducerea operativă a serviciilor de agrement, datorită
particularităţilor analizate se realizează la un nivel ierarhic
superior conducerii serviciului de cazare, urmăreşte pe lângă
găsirea unor forme de agrement inedite şi o serie de măsuri
organizatorice privind:
• amenajarea şi întreţinerea bazei tehnico-materiale pe care o
presupune (terenuri de sport, piscine, costume şi recuzită pentru
carnavaluri şi serbări, echipament, jocuri, premii, aparate etc.);
• asigurarea şi instruirea monitorilor şi a animatorilor;
• asigurarea desfăşurării serviciului în condiţiile planificate
(oferite).
 4.1. Producţia – activitate de bază în întreprinderea de
turism şi servicii
• SERVICIILE COMPLEMENTARE.
• Calitatea serviciului de cazare depinde, printre altele, aşa cum
am menţionat, şi de gama serviciilor complementare;
• In acest fel, organizarea modernă a activităţii în hoteluri trebuie
să aibă în vedere satisfacerea complexă şi integrală a cererilor
clienţilor acordând, deci, o atenţie sporită acestui gen de servicii
care, prin diversitatea şi conţinutul lor eterogen, oferă hotelurilor
un domeniu practic nelimitat de posibilităţi de a-şi individualiza
oferta, de a satisface integral exigenţele clienţilor, ştiut fiind că
ele pot doar din necesităţi didactice să fie separate de serviciul de
cazare.
4.1. Producţia – activitate de bază în întreprinderea de
turism şi servicii

• Serviciile complementare sunt individualizate în două mari

categorii, grupare care-şi pune amprenta asupra modului cum
sunt ele organizate:
• pe de o parte servicii obligatorii care intră în oferta normală a
hotelului respectiv, în funcţie de categoria de confort în care este
încadrat (căratul bagajelor, lift, informaţii etc.)
• şi pe de altă parte servicii la cerere care, în funcţie de modul
cum a fost proiectat hotelul, de dotarea lui, sunt oferite
(clienţilor) pentru a mări competitivitatea hotelului; serviciile la
cerere pot fi, la rândul lor, gratuite (trezirea, rezervări de locuri
de parcare etc.) sau cu plată (închirieri de bunuri).
4.1. Producţia – activitate de bază în întreprinderea de
turism şi servicii
• Conducerea trebuie să depună toate eforturile pentru a presta
serviciile obligatorii la nivelul de exigenţă presupus de categoria
hotelului;
• în ceea ce priveşte serviciile complementare la cerere,
posibilităţile de introducere a lor depind atât de baza tehnico–
materială aflată la dispoziţia conducerii, cât şi de modul de
organizare a tehnologiei de producţie a fiecărui tip de serviciu în
parte, având în vedere nevoile clienţilor privind informarea,
unele împrejurări neprevăzute, igiena corporală, achiziţii
mărunte.
4.1. Producţia – activitate de bază în întreprinderea de
turism şi servicii
• Astfel, conducerea producţiei în turism şi servicii are drept
principale domenii de activitate pe de o parte
• alegerea şi proiectarea produsului turistic (în întreaga sa
complexitate)
• stabilirea echipamentului şi a metodelor necesare pentru
elaborarea produsului mai ales în vedere lansării, organizarea
propriu – zisă a producţiei de bunuri şi servicii
• – decizii cu efecte de lungă durată –
• iar pe de altă parte, proiectarea sau planificarea operativă a
producţiei, controlul producţiei, a muncii, a cheltuielilor,
întreţinerea sistemului de producţie – decizii operative.
 4.2. Tipuri de decizii în conducerea producţiei
• A. Decizii privind capacitatea de producţie
• Stabilirea capacităţii de producţie reprezintă o decizie deosebit
de importantă, deoarece o capacitate prea mare poate rămâne
nefolosită, pe când una prea mică ar putea conduce la o
nesatisfacere a cererii şi, de aici, la o pierdere de clientelă.
• În sectorul terţiar, măsurarea capacităţii se poate face în diverse
moduri; în general, ea se exprimă ca măsură a ieşirilor sau a
rezultatelor (de exemplu: capacitatea de 4000 porţii preparate
pe zi) sau ca măsură a intrărilor (de exemplu: număr utilaje de
preparare, număr de maşini-instalaţii etc.).
• Importanţa deosebită a deciziei privind stabilirea capacităţii
rezidă şi din dependenţa dintre aceasta şi alte decizii
operaţionale, cum sunt: gestiunea stocurilor; managementul
calităţii produselor/serviciilor; programarea resurselor umane;
programarea producţiei; amplasarea subunităţilor etc.
 4.2. Tipuri de decizii în conducerea producţiei
• În stabilirea capacităţii de producţie într-o firmă de turism pot fi avute în
vedere două strategii:
• 1. Determinarea şi măsurarea capacităţii neutilizate (100% minus
coeficientul de utilizare a capacităţii); aceasta reprezintă de fapt o rezervă în
cazul creşterii imprevizibile a cererii. De exemplu: un hotel îşi planifică să
vândă zilnic în medie 75 camere, fixându-şi un grad mediu de ocupare de
75%; rezultă deci ca el va trebui să construiască 100 camere ( 75 camere
vândute / grad de ocupare), deci îşi va păstra o rezervă de 25 camere pentru
perioadele cu o cerere peste aşteptări.
• 2. Planificarea şi evaluarea extinderilor de capacitate - cu două variante:
• strategia expansionistă, care presupune creşteri bruşte ale capacităţii, fără o
anumită frecvenţă; ea se utilizează pentru a minimiza riscul neacoperirii
cererii şi pentru a preveni extinderea capacităţii concurenţilor;
• strategia de aşteptare (“wait-and-see”), care presupune creşteri mici şi
dese, ca o reacţie la creşterea cererii.
• Pentru a alege o bună strategie, de mare însemnătate este veridicitatea
previziunii cererii.
 4.2. Tipuri de decizii în conducerea producţiei
• B. Programarea operativă a producţiei
• Producţia nu poate fi stocată (un serviciu neconsumat într-o zi
este pierdut, iar preparatele culinare au un grad înalt de
perisabilitate astfel încât ele nu se pot păstra de pe o zi pe alta),
iar vânzarea este influenţată de o serie de factori necontrolabili
(starea timpului, modificările în volumul şi structura cererii
etc.).
• În aceste condiţii orice decizie privind volumul şi structura
producţiei (mai ales culinare) prezintă un anumit risc pe care
conducerea urmăreşte să-l minimizeze.
• Dacă pentru cazare limita superioară a planului zilnic este dată
de capacitatea de cazare, pentru producţia culinară această
limită trebuie să varieze odată cu cererea clienţilor. Utilizând
mijloace moderne de programare, conducerea poate minimiza
pierderile determinate de oscilaţiile cererii.
 4.2. Tipuri de decizii în conducerea producţiei
• Astfel, să considerăm situaţia conducerii producţiei în care
trebuie să se planifice câte porţii dintr-un preparat trebuie
produse zilnic, pentru a obţine profitul maxim. Fiecare porţie
vândută îi aduce un profit. Fiecare porţie nevândută în ziua
respectivă, fiind aruncată, reprezintă o pierdere.
• Numărul consumatorilor acestui preparat variază de la o zi la
alta, dar probabilitatea de a vinde un anumit număr de porţii într-
o zi poate fi estimată pe baza vânzărilor din trecut.
• Controlul producţiei
• Prin controlul producţiei (al costurilor, cantităţii şi calităţii
produselor) conducerea asigură măsurarea permanentă a
performanţelor tehnice şi economice ale sistemului de producţie
şi fundamentează deciziile de reglare necesare realizării
obiectivelor fixate.
 4.2. Tipuri de decizii în conducerea producţiei
• Controlul costurilor. Unul dintre numeroasele instrumente
ale analizei economice utilizate de conducere pentru a-şi
realiza funcţia de control (a costurilor) este pragul de
rentabilitate. Prima etapă în analiza pragului de rentabilitate
constă în delimitarea în cadrul costurilor totale de producţie, a
costurilor fixe şi a costurilor variabile.

• Costurile fixe cuprind acea parte din costurile totale de

producţie, care nu variază într-o anumită perioadă de timp –
amortizarea mijloacelor fixe, cheltuielile cu iluminatul şi
încălzitul hotelurilor şi secţiilor de producţie, cheltuielile cu
combustibilul pentru prepararea hranei etc.
 4.2. Tipuri de decizii în conducerea producţiei
• Costurile variabile sunt cheltuielile care se modifică în raport
direct cu valoarea producţiei de bunuri şi servicii – valoarea
materiilor prime şi materialelor utilizate, retribuţia
personalului operativ etc..
• În etapa a doua se reprezintă grafic aceste elemente şi se
calculează pragul de rentabilitate cu ajutorul formulei:
• unde:
R  CF
P  CV
• R – pragul de rentabilitate;
• CF – totalul costurilor fixe;
• P – preţul unitar (mediu) de vânzare;
• CV – costul variabil pe unitate de produs sau serviciu.
 4.2. Tipuri de decizii în conducerea producţiei
• Curba costurilor totale prezintă o rată de creştere constantă până
aproape de limita capacităţii de producţie sau cazare (figura nr.
4.2). În punctul “R” curba desfacerilor o intersectează pe aceea a
costurilor totale marcând pragul de rentabilitate, respectiv acel
grad al utilizării capacităţii de producţie (cazare) la care
sunt recuperate în întregime costurile, fără însă să se obţină
profit. Sub acest prag capacitatea de producţie va înregistra
pierderi, iar peste el până la limita capacităţii totale se
înregistrează profit.
• Pentru preparatele culinare, calculul pragului de rentabilitate se
poate realiza pentru fiecare sortiment în parte sau pe grupă de
preparate. Se pot elimina astfel din producţie acele preparate
care necesită un consum mare de muncă vie şi de materii prime
scumpe şi care nu ocupă un loc important în cererea de consum
a populaţiei, produse care nu aduc beneficii întreprinderii.
4.2. Tipuri de decizii în conducerea producţiei
 4.2. Tipuri de decizii în conducerea producţiei

• Controlul costurilor nu se rezumă doar la analiza pragului de

rentabilitate, el se face ori de câte ori se iau decizii operative
care afectează costul producţiei, adică decizii referitoare la
utilizarea eficientă a resurselor în procesul de producţie
(eliminarea risipei de materii prime, folosirea integrală a
timpului de lucru etc.).

• Pentru fundamentarea lor, analiza economică a costurilor se

face pe principalele posturi de cheltuieli cu amortizarea
mijloacelor fixe, cheltuieli cu energie electrică şi combustibil,
costul materiilor prime şi materialelor etc.
 4.2. Tipuri de decizii în conducerea producţiei
• Controlul cantităţilor produse. Prin obiectivele sale, controlul
cantităţilor produse vizează satisfacerea volumului cererii de
consum prin creşterea indicelui de utilizare a capacităţilor de
producţie ale întreprinderii.
• Dacă prin controlul costurilor se urmăreşte corelarea indicelui
de utilizare a capacităţii de producţie (cazare) cu rata
rentabilităţii producţiei, prin controlul cantităţilor produse
conducerea urmăreşte corelarea acestui indice cu gradul de
satisfacere a cererii de consum a clienţilor întreprinderii.
• Aceasta presupune un permanent proces de reglare, care nu se
poate realiza decât prin cunoaşterea dimensiunilor reale ale
capacităţii de producţie şi a tuturor factorilor care influenţează
mărimea şi gradul de utilizare a acestei capacităţi.
 4.2. Tipuri de decizii în conducerea producţiei
• Cunoaşterea mărimii reale a capacităţii de producţie serveşte la:
fundamentarea principalelor secţiuni ale planului economico–
financiar al întreprinderii (planul desfacerilor de mărfuri, planul
producţiei proprii, planul de investiţii); descoperirea şi evaluarea
corectă a rezervelor interne ale producţiei; cunoaşterea
posibilităţilor de introducerea a progresului tehnic prin
mecanizarea anumitor operaţii din tehnologia de fabricaţie;
alegerea soluţiei optime de concentrare şi specializare a
producţiei.
• O gamă din ce în ce mai mare de preparate culinare se realizează în
afara unităţilor tradiţionale de producţie şi desfacere, în adevărate
“fabrici de mâncare”. Conducerea producţiei în întreprindere trebuie
să decidă asupra sortimentelor care dau specificul unităţilor de
alimentaţie publică şi care va rămâne în continuare în sarcina de
producţie a acestor unităţi şi sortimentele care se vor realiza
centralizat pentru toate unităţile.
 4.2. Tipuri de decizii în conducerea producţiei
• Factorii care acţionează asupra mărimii capacităţii de
producţie şi a gradului de folosire a acesteia sunt:
• mecanizarea operaţiilor în procesele de producţie;
• concentrarea şi specializarea producţiei;
• regimul de lucru (numărul de schimburi);
• durata reparaţiei mijloacelor de muncă;
• ritmul schimbărilor sortimentelor în producţie (zilnic,
sezonier);
• organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii;
• gradul de calificare a forţei de muncă.
• Cunoaşterea acestora va fundamenta soluţiile de utilizare
intensivă a capacităţilor de producţie, în condiţiile unor limite
reale de dezvoltare extensivă.
 4.2. Tipuri de decizii în conducerea producţiei
• Pentru unităţile de cazare, dezvoltarea extensivă presupune
constituirea unor noi unităţi, în vreme ce valorificarea
intensivă se realizează prin asigurarea funcţionării
“permanente” a tuturor camerelor; în acest scop, activităţile
de întreţinere şi reparaţii vor fi astfel programate încât
numărul mediu zilnic de camere în funcţiune să fie maxim.
• Pentru unităţile de alimentaţie publică, spălătorii etc.,
soluţiile de mecanizare sau mărirea numărului de
schimburi (de exemplu, introducerea schimbului III în
unităţile de alimentaţie publică în care să fie realizate în
anumite faze din procesul de pregătire a hranei sau producţie
preparatelor care se consumă reci) rezolvă doar temporar
realizarea cantităţilor solicitate; concentrarea şi specializarea
producţiei sunt soluţii reale.
 4.2. Tipuri de decizii în conducerea producţiei
• Controlul calităţii producţiei. Realizarea unei producţii “gata de
consum”, în condiţiile în care întreprinderea este confruntată cu o
piaţă din ce în ce mai exigentă, determină creşterea responsabilităţii
conducerii producţiei pentru asigurarea cerinţelor de calitate la
mărfurile şi serviciile produse. Aceste cerinţe se traduc diferit de la
o activitate de producţie la alta, în cadrul întreprinderii.
• Astfel, realizarea corespunzătoare, a tuturor fazelor din
producţia serviciului de cazare asigură respectarea cerinţelor de
confort la care trebuie să funcţioneze unitatea.
• În unităţile de alimentaţie publică, calitatea se traduce prin
respectare reţetelor de fabricaţie, respectarea structurii
sortimentale stabilite prin planurile meniu, utilizarea materiilor
prime de calitate, respectarea tuturor fazelor de fabricaţie a
preparatelor, asigurarea unui consum raţional.
 4.3. Cateringul industrial

• Turismul şi tendinţa de servire a mesei în afara domiciliului, în

restaurante cu autoservire, bufete de incintă, cantine şi alte
unităţi de alimentaţie publică au contribuit la creşterea
permanentă a cererii de produse culinare.
• Fluxul turistic determină o permanentă fluctuaţie a intensităţii
cererii de produse culinare creând, în anumite ore ale zilei o
aglomeraţie în care satisfacerea exigenţelor clienţilor
devine o problemă greu de soluţionat, în special datorită
prelungirii timpului de servire a mesei, datorită lipsei
temporare de locuri cât şi a timpului necesar executării
comenzii.
• Acest din urmă aspect are, printre altele, drept explicaţie,
producţia preparatelor culinare cuprinse în planul–meniu,
în bucătăriile proprii ale unităţilor operative.
 4.3. Cateringul industrial
• Sistemul prezintă o serie de dezavantaje dintre care
menţionăm:
• un necesar de forţă de muncă greu de acoperit (în mod deosebit
la bucătari, cofetari şi patiseri);
• utilizarea neraţională a resurselor umane cu înaltă calificare,
mai ales a celor angajaţi pe litoral, datorită sezonalităţii cererii;
• greutăţi în satisfacerea cererilor în perioadele de vârf;
• nefolosirea unor metode ştiinţifice pentru determinarea
numărului de porţii sau meniuri, ceea ce duce, de multe ori, la
pierderi datorate atât lipsei unor produse cât şi excesului din
altele;
• investiţii foarte mari pentru bucătării, pe total întreprindere;
• utilizarea neraţională a utilajului tehnologic.
 4.3. Cateringul industrial
• În aceste condiţii, în ultimul timp, s-a extins producţia
centralizată şi industrializată a preparatelor culinare –
cateringul – în cadrul căruia unităţile de alimentaţie publică sunt
aprovizionate cu preparate culinare care, în bucătăria acestora,
sunt aduse imediat sau la nevoie, în stare de consum.
• Sistemul are drept obiectiv nu numai producţia unor
preparate finite (gata de consum) - cele mai solicitate de altfel
– ci şi a unor semipreparate sau, şi mai simplu, prelucrarea
primară centralizată a legumelor şi cărnii.
• Sistemul catering s-a extins în practica internaţională datorită
posibilităţilor sporite pe care le oferă unităţilor de alimentaţie
publică de a-şi adapta oferta de preparate culinare la cererea
chiar şi a celor mai exigenţi clienţi. De altfel, aplicarea în
turism oferă o serie de avantaje, respectiv:
 4.3. Cateringul industrial
• - reducerea necesarului de personal şi a sezonalităţii
utilizării lui. Restaurantele afiliate la o fabrică de catering
folosesc doar 50% din personalul de care ar fi avut nevoie
dacă pregăteau toate preparatele pe loc;
• - lărgirea gamei de preparate culinare oferite;
• - satisfacerea la un înalt nivel a cerinţelor clienţilor, în
special în perioadele de aglomeraţie, prin stocurile de
produse culinare “gata de consum” existente în unitate;
• - preparatele culinare au o calitate constantă şi superioară
prin controlul mai eficient al respectării reţetarelor, a
tehnologiei de fabricaţie. Centralizarea oferă posibilitatea
utilizării unor utilaje de randament înalt care asigură păstrarea
calităţilor organoleptice şi igienico-sanitare ale preparatelor;
 4.3. Cateringul industrial
• - se reduc pierderile, datorate păstrării preparatelor în
stoc; se apreciază că acestea se reduc cu până la 75%;
• - se asigură îmbunătăţirea serviciului oferit de unităţile
operative atât pe seama reducerii timpului de servire cât şi pe
seama introducerii unor forme mai rapide de servire;
• - determină o utilizare mai judicioasă a spaţiului construit
al unităţilor de alimentaţie publică datorită reducerii cu până
la 60% a spaţiilor pe care trebuie să le ocupe bucătăriile.

• Producţia în sistemul catering se desfăşoară în proces

tehnologic continuu cu ajutorul unor utilaje de înalt
randament cărora nu le-am putea justifica exploatarea
judicioasă în bucătăriile tradiţionale ale unităţilor de
alimentaţie publică, oricât de mari ar fi ele.
 4.3. Cateringul industrial
• Unele probleme tehnico–organizatorice, datorită separării
locului producţiei de cel al consumului, sunt de o importanţă
deosebită. Dintre acestea, menţionăm ambalarea, care se poate
face în porţii individuale (soluţie mai avantajoasă) sau într-un
număr determinat de porţii.
• La rezolvarea acestei probleme complexe este solicitat sprijinul
industriei ambalajelor care trebuie să asigure o mare diversitate de
ambalaje;
• pentru conservare se pot folosi metodele cunoscute: sărare şi
afumare pentru carne şi peşte, deshidratarea pentru legume,
pasteurizare, sterilizare, congelare şi refrigerare;
• trebuie făcută o menţiune specială pentru congelare (în special
cea rapidă la minus 35 grade C), care este cea mai utilizată în
practica mondială şi care, la rândul ei, presupune rezolvarea
problemei condiţiilor optime de depozitare şi a duratei admise
de păstrare.
 4.3. Cateringul industrial
• Cele mai utilizate soluţii sunt:
– submersia în apă clocotită (pentru pungi impermeabile şi
rezistente la temperaturi ridicate);
– grătarul;
– decongelarea naturală;
– cuptoarele, care pot fi:
• obişnuite (pentru preparate pe bază de aluat),
• cu convecţie (electrice, cu aer cald la 150-250 grade
recirculant, recomandate pentru multiple tipuri de ambalaje);
• cu microunde care folosesc curenţi de înaltă frecvenţă în care
se pot introduce preparate în ambalaje nemetalice.
• În practica turismului internaţional, introducerea şi exploatarea
sistemului de catering a condus la obţinerea unor rezultate
economice superioare ceea ce atestă, fără putiinţă de negare
avantajele economice ale sistemului.
4.4. Întreţinerea utilajelor şi instalaţiilor

• Analiza tehnologiilor de fabricaţie pune în evidenţă

necesitatea funcţionării permanente a utilajelor şi instalaţiilor
pentru realizarea producţiei programate de preparate şi
servicii. Astfel, pentru producţia culinară este vitală
funcţionarea instalaţiilor de coacere şi fierbere (cuptoare,
plite), maşini de tocat carne, instalaţiilor frigorifice,
malaxoarelor etc., pentru cazare funcţionarea instalaţiilor de
iluminat şi încălzit, pentru spălătorii funcţionarea maşinilor de
spălat şi instalaţiilor de călcat.

• Funcţionarea corespunzătoare a acestor mijloace de muncă

este asigurată de secţiile de întreţinere şi reparaţii din
cadrul întreprinderii sau de alte întreprinderi specializate
care prestează servicii de reparaţii şi întreţinere.
 4.4. Întreţinerea utilajelor şi instalaţiilor
• În mod obişnuit, sunt programate reparaţii capitale în perioadele
de extrasezon, utilizându-se pentru coordonarea activităţii şi
asigurarea terminării în termen - metode matematice de
programare - PERT sau “drumul critic”.

• Folosirea acestora se impune în mod deosebit pentru reparaţiile

capitale ale unităţilor de cazare sau de alimentaţie publică,
reparaţii care afectează întreaga capacitate a unei unităţi precum
şi pentru modernizări sau reparaţii în secţiile de producţie
din cadrul fabricilor de catering, caz în care conducerea
producţiei trebuie să asigure, printr-un complex de măsuri,
funcţionarea sistemului la un nivel acceptabil al capacităţii
sale.
 4.4. Întreţinerea utilajelor şi instalaţiilor
• Defectarea unei maşini antrenează după sine, într-o fabrică de
catering, o serie de costuri: pierderi de vânzări, forţă de muncă
neutilizată, afectează capacitatea de producţie şi a altor utilaje din
flux, nemulţumirea clienţilor, costul de remediere etc.
• Aceste costuri trebuie să le avem în vedere la alegerea soluţiei, pentru
menţinerea siguranţei în exploatare din următoarele căi:
– mărirea formaţiilor de lucru care au în grijă supravegherea bunei funcţionări a
utilajelor,
– întreţinerea preventivă, care presupune înlocuirea pieselor înainte de uzura lor,
– asigurarea unei capacităţi suplimentare de lucru pentru cazurile unor căderi
de utilaje şi
– crearea unor stocuri de siguranţă între fazele tehnologice pentru a nu fi
afectat în cazul unor defecţiuni.
• Fondurile pe care le presupune fiecare din soluţiile posibile trebuie să
fie justificate prin posibilitatea recuperării lor și să fie mai reduse decît
costurile generate de defecţiunea unei maşini.
 CAPITOLUL VI
GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII
• Funcţiunea financiar - contabilă reprezintă ansamblul
activităţilor prin care se asigură obţinerea şi folosirea
raţională a resurselor financiare necesare realizării
obiectivelor întreprinderii, precum şi activităţile de
înregistrare, evidenţiere şi analiză a fenomenelor economice
manifestate în întreprindere.

• Această funcţiune, mai ales prin latura activităţilor contabile, se

manifestă cu aceeaşi intensitate în oricare întreprindere,
indiferent de proprietate, profil, dimensiune, întrucât legislaţia
şi metodologia indicatorilor financiari-contabili este unitară
(excepţie fac întreprinderile multinaţionale).
 6.1. Activitatea contabilă
• Activitatea contabilă cuprinde un ansamblu de metode pentru
înregistrarea cheltuielilor şi veniturilor întreprinderii, potrivit
cadrului normativ-legislativ specific fiecărei ţări. Instrumentele
contabile care oferă informaţii importante managementului
întreprinderii sunt: bilanţul contabil şi contul de profit şi pierdere.
• Bilanţul este un document contabil de sinteză care prezintă situaţia
existentă la un anumit moment ca rezultat al activităţii desfăşurate în
perioada precedentă şi cuprinde inventarul resurselor de care dispune
întreprinderea, înscrise în pasiv, şi al utilizării acestora, înscrise în
activ.
• Dacă se înregistrează un excedent al activului faţă de pasiv, rezultă
că perioada respectivă s-a încheiat cu un profit a cărui valoare se
înscrie în pasivul bilanţului; pentru situaţia inversă se constată o
pierdere consemnată în partea de activ. Bilanţul trebuie să fie
întotdeauna echilibrat, această echilibrare realizându-se pe seama
profitului sau a pierderilor.
 6.1. Activitatea contabilă
• În partea de activ a bilanţului, posturile se împart în trei mari grupe: 1.
activ imobilizat, 2. activ circulant şi 3. conturi de regularizare şi
asimilate.
• Activul imobilizat cuprinde în cea mai mare parte bunurile utilizabile pe
parcursul a mai multor exerciţii, a căror rotaţie este lentă: 1.1. imobilizări
necorporale, 1.2. imobilizări corporale şi 1.3. imobilizări financiare.
• 1.1. Imobilizările necorporale includ cheltuielile de înfiinţare, de
cercetare-dezvoltare, concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile şi fondul
comercial. Aceste cheltuieli sunt specifice operaţiunilor care condiţionează
existenţa şi dezvoltarea întreprinderii, dar nu sunt legate de producţia
propriu-zisă de bunuri şi servicii.
• 1.2. Imobilizările corporale se referă la bunurile fizice, adică la terenuri,
construcţii, instalaţii tehnice, maşini şi utilaje etc. Aceste imobilizări sunt
contabilizate la preţul lor de achiziţie (imobilizări brute) şi micşorate prin
deprecierea survenită de-a lungul timpului (amortismentul), pentru a
calcula valoarea lor contabilă (imobilizarea netă).
 6.1. Activitatea contabilă
• Imobilizările financiare reprezintă toate titlurile de participare şi toate
formele pe care participaţiile le pot lua în activitatea economică:
creanţe legate de participaţii, împrumuturi, depozite sau garanţii.
• 2. Activul circulant cuprinde acele elemente de patrimoniu care, prin
natura lor, nu rămân o perioadă îndelungată în întreprindere şi sunt
supuse unor mişcări ciclice şi continue. În activul circulant se includ:
2.1. stocurile de materii prime şi materiale în prelucrare, 2.2. creanţele
şi 2.3. disponibilităţile.
• Stocurile de materii prime și materiale cuprind toate materiile prime,
materialele, produsele intermediare, piesele şi subansamblele destinate
transformării lor în cadrul procesului de producţie, la care se adaugă
mărfurile destinate comerţului, ca şi produsele finite sau în curs de
fabricaţie care vor fi vândute ulterior.
• Creanţele. Această poziţie a activului circulant înglobează toate
împrumuturile legate de terţi (clienţi, administraţie, avansuri acordate
personalului etc.).
 6.1. Activitatea contabilă
• 2.3. Disponibilităţile reprezintă lichidităţile deţinute de întreprindere
în casă, în conturile bancare proprii, sub formă de cecuri etc.
• 3. Conturile de regularizare şi asimilate. La sfârşitul exerciţiului se
constată că anumite cheltuieli nu au fost înregistrate în conturile
întreprinderii, dar că ele corespund unor cumpărări de bunuri şi
servicii a căror furnizare sau prestaţie va interveni ulterior.
Datorită semnificaţiei lor aparte, aceste cheltuieli nu pot fi incluse în
activul circulant, şi nici în cel imobilizat.
• Ca poziţii la această rubrică apar cheltuielile înregistrate în avans
(anticipate), decontări din operaţii în curs de clarificare şi diferenţele
nefavorabile de curs valutar.
• În partea de pasiv a bilanţului se înscriu următoarele grupe de
posturi: 1. capitaluri proprii, 2. datorii şi 3. conturile de
regularizare şi asimilate.
 6.1. Activitatea contabilă
• 1. Capitalurile proprii reprezintă evaluarea contabilă a tuturor
fondurilor investite de proprietari la sfârşitul exerciţiului. Ele apar sub
diverse rubrici, cum ar fi: capitalul social, primele de emisiune,
rezultatul reportat, rezervele (beneficii conservate în cadrul
întreprinderii), rezultatul exerciţiului, subvenţii pentru investiţii.
• 2. Datoriile sunt regrupate la aceeaşi rubrică, indiferent de termenul
lor, şi se împart în două categorii:
– datorii financiare, reprezentând împrumuturile întreprinderii la
instituţii financiare, respectiv împrumuturi obligatare;
– alte datorii, adică acele datorii legate de activitatea de producţie,
cum ar fi: avansuri şi aconturi primite pentru comenzi în curs,
datorii la furnizori, datorii sociale şi fiscale etc.
• 3. Conturile de regularizare şi asimilate. Ca şi în cazul activului, la sfârşitul
exerciţiului anumite încasări au putut fi percepute şi contabilizate înaintea
efectuării unor prestaţii sau vânzării efective a unor produse. Aceste sume
sunt la dispoziţia întreprinderii, iar în cazul în care prestaţia nu va avea loc
dintr-un motiv oarecare, întreprinderea va fi datoare clientului său. Tot aici
sunt incluse şi diferenţele favorabile de curs.
 6.1. Activitatea contabilă
• Contul de profit şi pierdere se utilizează pentru determinarea
rezultatului financiar al exerciţiului care, după natura activităţii
degajate, se compune din: rezultatul din exploatare și rezultatul
financiar și rezultatul extraordinar.
• Rezultatul din exploatare se determină ca diferenţă între veniturile şi
cheltuielile din exploatare, conform relaţiei:
• Rex = Vex ­– Cex,
• în care: Rex - reprezintă rezultatul din exploatare;
• Vex – veniturile din exploatare (venituri din vânzarea stocurilor,
executări de lucrări şi/sau prestări de servicii, venituri din variaţia
stocurilor etc.);
• Cex – cheltuielile de exploatare (cheltuieli cu materiile prime şi
materialele consumabile, alte cheltuieli din afară cu energia şi apa,
cheltuieli cu personalul, cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială
etc.).
 6.1. Activitatea contabilă
• Rezultatul financiar se determină ca diferenţă între veniturile
financiare şi cheltuielile financiare, conform relaţiei:
• Rfin = Vfin – Cfin
•
• în care: Rfin reprezintă rezultatul financiar;
• Vfin – veniturile financiare (venituri din imobilizări financiare,
venituri din investiţii financiare pe termen scurt, venituri din
diferenţe de curs valutar, venituri din dobânzi etc.);
• Cfin – reprezintă cheltuielile financiare (cheltuieli privind
investiţiile financiare cedate, cheltuieli din diferenţe de curs
valutar, cheltuieli privind dobânzile).
• Prin cumularea rezultatului din exploatare cu rezultatul
financiar se obţine rezultatul curent.
 6.1. Activitatea contabilă

• Rezultatul extraordinar se determină ca diferenţă între

veniturile extraordinare (sume încasate din exproprieri, daune
primite de deţinătorii de poliţe de asigurare) şi cheltuielile
extraordinare (cheltuieli cu calamităţile, cheltuieli cu furturi şi
sustrageri, cheltuieli cu exproprierea şi alte cheltuieli
extraordinare).
• Prin cumularea rezultatului curent al activităţii cu rezultatul
extraordinar se obţine rezultatul brut al exerciţiului.
• Dacă din rezultatul brut al exerciţiului se scade impozitul pe
profit datorat bugetului, conform legii, se obţine rezultatul net
al exerciţiului.
 TESTE GRILĂ
• 1) Rezultatul (profit) obţinut din activitatea întreprinderii se
înregistrează:
• a) în activul bilanţului;
• b) în pasivul bilanţului;
• c) în situaţia fluxului de numerar;
• d) în bugetul trezoreriei.
• 2) Dacă se cunosc profitul brut (Prbrut ) şi cota impozitului pe
profit (I), cum se determină profitul net (Prnet ) al întreprinderii?
I
• a) Prnet  Prbrut  (1  ) ;
100
• b) Pr  Pr  (1  I ) ;
net brut
100

• c) Prnet  Prbrut  I;
• d) Pr  Prbrut  100.
net
I
 TESTE GRILĂ
• 3) Bilanţul întreprinderii reprezintă:
• a) un tablou enumerativ al tuturor conturilor, care furnizează informaţii în
legătură cu soldurile iniţiale, mişcările sau rulajele intervenite într-o anumită
perioadă de gestiune şi soldurile finale la data întocmirii sale;
• b) un instrument de analiză financiar-contabilă care oferă informaţii, pe de o
parte, despre activitatea industrială, comercială sau financiară a întreprinderii
iar, pe de altă parte, despre modul cum întreprinderea îşi gestionează
resursele prin mărimea veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor pe care le
realizează;
• c) o metodă previzională utilizată pentru proiectarea şi promovarea unei
afaceri noi sau dezvoltarea semnificativă a unei afaceri existente, prin care se
stabilesc obiectivele de realizat, se dimensionează şi alocă principalele
resurse şi activităţi necesare, demonstrându-se profitabilitatea afacerii şi
atractivitatea sa;
• d) un procedeu de lucru prin intermediul căruia se prezintă generalizat
activul şi pasivul unităţilor patrimoniale în expresie bănească precum şi
rezultatele obţinute de întreprindere la un moment dat.
 TESTE GRILĂ
• 4) Ce reflectă activul şi pasivul bilanţului?
• a) activul grupează elementele în venituri şi cheltuieli, iar pasivul în
capitaluri şi datorii;
• b) activul desemnează utilizarea resurselor întreprinderii, iar pasivul –
inventarul acestora;
• c) activul evidenţiază resursele latente, care pot fi activate de către
întreprindere pentru a fi introduse în circuitul economic, iar pasivul,
resursele care au fost deja utilizate şi care trebuie înlocuite pentru reluarea
unui nou circuit economic;
• d) activul cuprinde stocurile de materii prime şi materiale, iar pasivul
datoriile întreprinderii.
• 5) Imobilizările necorporale reprezintă o componentă a:
• a) activelor imobilizate;
• b) activelor circulante;
• c) activelor fixe;
• d) capitalurilor proprii.
 TESTE GRILĂ
• 6) Creanţele reprezintă împrumuturile legate de terţi şi sunt
înscrise în:
• a) activul bilanţului;
• b) pasivul bilanţului;
• c) contul de profit şi pierdere;
• d) tabloul surselor de finanţare a întreprinderii.
•  
• 7) Capitalurile proprii reprezintă evaluarea contabilă a tuturor
fondurilor investite de proprietari şi sunt înscrise în:
• a) activul bilanţului;
• b) pasivul bilanţului;
• c) contul de profit şi pierdere;
• d) tabloul necesarului de finanţare a ciclului de exploatare.
 TESTE GRILĂ

• 8) Datoriile pe termen scurt sunt înscrise în:

• a) activul bilanţului;
• b) pasivul bilanţului;
• c) tabloul soldurilor intermediare de gestiune;
• d) tabloul capacităţii de autofinanţare a întreprinderii.
•  
• 9) Contul de profit şi pierdere se utilizează pentru:
• a) calculul rezultatului financiar şi detalierea modului de
obţinere a performanţelor întreprinderii.
• b) demonstrarea echilibrului dintre activul şi pasivul bilanţului;
• c) determinarea veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii;
• d) stabilirea soldului producţiei stocate.
 6.1. Activitatea financiară
• Ciclul financiar reprezintă totalitatea operaţiunilor care intervin între
momentul transformării monedei, a lichidităţilor proprii sau
împrumutate în bunuri şi servicii până când se recuperează sumele
băneşti alocate iniţial.

• În funcţie de activele constituite şi de poziţia lor în structura de exploatare

a întreprinderii se disting cicluri financiare lungi ale capitalurilor fixe şi
cicluri financiare scurte ale capitalurilor circulante.

• Se poate vorbi şi despre ciclurile financiare ale imobilizărilor care sunt

de mărimi diferite, în funcţia de natura acestora precum şi de caracterul lor
amortizabil sau neamortizabil. De regulă, ciclul financiar al imobilizărilor
se suprapune peste mai multe cicluri financiare ale capitalurilor circulante
prin care se recuperează, capitalul financiar avansat în imobilizări (prin
amortizări acumulate).
Ciclul de exploatare reprezintă o succesiune de activităţi începând cu
aprovizionarea în vederea formării stocurilor necesare desfăşurării
procesului de producţie până la încasarea clienţilor pentru mărfurile
vândute sau serviciile prestate.
 Necesităţile de finanţare a întreprinderii
• Întreprinderea are, mai întâi, nevoie să finanţeze reînnoirea,
modernizarea echipamentelor sale ca şi investiţiile pe care le impune
strategia sa de creştere, de dezvoltare. În afară de aceasta, ea trebuie
să-şi poată asigura rambursarea datoriilor pe termen mediu şi lung.
• Reînnoirea şi modernizarea echipamentelor reprezintă o necesitate
care rezultă din uzura pe care acestea o suferă ca urmare a utilizării lor
productive sau ca urmare a deprecierii tehnice.
• Înlocuirea nu se realizează decât rareori cu exemplare identice şi, deci,
se pune problema alegerii de echipamente mai moderne sau cu totul noi.
De aici rezultă că nevoile de finanţare, determinate de reînnoirea
echipamentului, sunt superioare valorii iniţiale a acestora, valoare
acoperită din cotele anuale de amortismente (cote actualizate din cauza
creşterii preţurilor); apar nevoi noi, care fac necesare resurse noi.
• Nevoile născute din creşterea întreprinderii antrenează achiziţionarea
de bunuri de echipament noi care se adaugă la echipamentele aflate în
funcţionare.
 Necesităţile de finanţare a întreprinderii
• Investiţiile sunt prevăzute, în general, pe termen lung şi sunt
înscrise în planuri care constituie baza informaţiilor pentru
determinarea nevoilor de finanţare a activelor fixe.
• Dacă un împrumut, pe termen mediu sau lung, reprezintă o
resursă financiară permanentă pentru întreprindere,
rambursarea capitalului împrumutat constituie o folosinţă
(destinaţie) a resursei. Aceste rambursări, în mod logic, se
includ în nevoile de finanţare ale activelor fixe.
• Independent de investiţiile de finanţat, ciclul de exploatare
generează alte necesităţi de finanţare. În acest context, între
momentul în care întreprinderea angajează cheltuieli de
exploatare şi cel când încasează preţul produselor vândute,
se scurge un interval de timp mai scurt sau mai lung.
 Necesităţile de finanţare a întreprinderii
• De exemplu, pentru o întreprindere industrială acest timp
mediu este egal cu suma:
– timpului mediu de stocare a materialelor,
– timpului de fabricaţie,
– timpului mediu de stocare a produselor finite
– timpului în care se face plata de către clienţi.
• În această perioadă, întreprinderea trebuie să cumpere
materiale, servicii, să plătească salarii, să regleze diferite
cheltuieli, referitoare la fabricaţie, la stocare şi la distribuţia
produselor, deci, ea trebuie să avanseze fonduri pe care le va
recupera la sfârşitul perioadei.
• Pe total, nevoile de finanţare care rezultă din activitatea
normală a întreprinderii, se identifică cu activele circulante,
respectiv cu valorile de exploatare (stocurile), cu creanţele
asupra clienţilor, cu încasarea minimală, care corespund
exploatării curente.
 TESTE GRILĂ
• 10) Ciclul de exploatare reprezintă:
• a) totalitatea operaţiunilor care intervin între momentul
transformării monedei, a lichidităţilor proprii sau împrumutate în
bunuri şi servicii până când se recuperează sumele băneşti alocate
iniţial;
• b) ansamblul activităţilor prin care se asigură obţinerea şi
folosirea raţională a resurselor financiare necesare realizării
obiectivelor întreprinderii;
• c) o succesiune de activităţi începând cu aprovizionarea în
vederea formării stocurilor necesare desfăşurării procesului de
producţie până la încasarea clienţilor pentru mărfurile vândute
sau serviciile prestate;
• d) totalitatea operaţiunilor pe care le presupune procurarea
resurselor materiale, financiare şi umane necesare întreprinderii şi
exploatarea corespunzătoare a acestora.
 TESTE GRILĂ
• 11) Nu se includ printre necesităţile de finanţare ale întreprinderii:
• a) reînnoirea şi modernizarea echipamentelor de producţie:
• b) investiţiile pentru dezvoltarea de noi activităţi;
• c) resursele financiare necesare pentru rambursarea datoriilor pe
termen mediu şi lung;
• d) acoperirea eventualelor pierderi înregistrate în exerciţiile
financiare anterioare.
• 12) Prin prag de rentabilitate se înţelege:
• a) profitul total înregistrat de o firmă într-o perioadă determinată
de timp;
• b) acel volum al producţiei în care veniturile sunt egale cu
cheltuielile, profitul fiind egal cu zero;
• c) diferenţa dintre încasările totale şi costurile totale;
• d) raportul procentual dintre masa profitului şi costurile totale.
 Sursele de finanţare a întreprinderii
• Activele imobilizate şi activele circulante trebuie acoperite cu surse de
finanţare specifice. Astfel activele imobilizate, în principiu investiţiile,
sunt finanţate din surse stabile: capitaluri proprii şi capitaluri
împrumutate.
• Capitalurile proprii sunt furnizate de asociaţii întreprinderii sau
acumulate de întreprinderea însăşi prin autofinanţare. Creşterea
întreprinderii se bazează, în mod curent, pe autofinanţare.
• Autofinanţarea presupune că întreprinderea îşi asigură dezvoltarea cu
forţe proprii folosind drept surse de finanţare o parte a profitului
obţinut în exerciţiul expirat şi fondul de amortizare. Pe baza celor
două surse de finanţare se acoperă atât nevoile de înlocuire a activelor
imobilizate, cât şi creşterea activului economic.
• Legat de noţiunea de autofinanţare se poate vorbi şi despre capacitatea
de autofinanţare, adică surplusul monetar obţinut ca rezultat al tuturor
operaţiunilor de încasări şi plăţi efectuate de întreprindere, într-o
perioadă de timp, având în vedere şi incidenţa fiscală.
 Sursele de finanţare a întreprinderii

• De regulă, autofinanţarea efectivă este mai mică decât capacitatea de

autofinanţare fiind influenţată de profitul distribuit acţionarilor sub
formă de dividende şi de participaţiile la profit ale salariaţilor.

• Capacitatea de autofinanţare se poate determina cu următoarea relaţie de

calcul:
 I 
Caut  V  C  A  Cf  1    A,
 100 
• în care: Caut reprezintă capacitatea de autofinanţare; V – veniturile
totale obţinute din activitatea economică şi financiară; C – cheltuielile
de exploatare (costurile de producţie); A – cheltuielile de amortizare a
activelor imobilizate; Cf – cheltuielile financiare (dobânzile şi
rambursarea creditului); I – rata de impozit pe profit.
 Sursele de finanţare a întreprinderii
• Capacitatea reală de autofinanţare se obţine scăzând din capacitatea de
autofinanţare, calculată cu relaţia (6.3), valoarea dividendelor plătite şi
a participaţiilor la profit ale salariaţilor.
• Autofinanţarea reprezintă o condiţie necesară în vederea obţinerii
unui împrumut constituind o garanţie şi un mijloc de rambursare.
Pentru a aproba creditele solicitate, băncile cer întreprinderilor
încadrarea în anumite limite de îndatorare. În cazul creditelor pe termen
lung şi mijlociu trebuie să se respecte următoarea cerinţă:
Dt
 4,
Caut
• în care: Dt reprezintă datorii la termen.
•  În structura financiară a întreprinderii, un loc important îl ocupă
creditele pe termen mediu şi lung. Aceste credite se obţin prin:
• apelul la organisme specializate (credite bancare);
• apelul la economiile publice (împrumuturi obligatare).
 Sursele de finanţare a întreprinderii
• Apelul la organisme specializate presupune efectuarea de
împrumuturi pe termen lung sau mijlociu de la bănci şi alte instituţii
specializate. De regulă, băncile comerciale acordă credite pe termen
mediu (2-7 ani) pentru cumpărarea de active imobilizate (maşini,
instalaţii, echipamente), iar statul, prin intermediul unor instituţii
financiare specializate, acordă credite pe termen lung pentru
investiţii de interes naţional.
• Creditele bancare se acordă pe bază de garanţii ferme prezentate de
debitori. Toate condiţiile creditului se negociază între bănci şi
solicitator (debitor):
– rata dobânzii,
– termenul de rambursare,
– eventuala perioadă de graţie,
– penalizări pentru nerespectarea clauzelor contractuale etc.
• Nivelul dobânzii la creditele bancare este sensibil mai ridicat decât
cel utilizat de organismele financiare specializate.
 Sursele de finanţare a întreprinderii
• Împrumutul obligatar este un contract de credit, o modalitate de
procurare a resurselor financiare necesare asigurării
dezvoltării şi respectării unor obligaţii de plăţi asumate.
• Împrumutul obligatar este accesibil numai societăţilor pe acţiuni
sau statului şi presupune o emisiune de obligaţiuni.
• Pentru a emite un împrumut obligatar, societăţile pe acţiuni trebuie
să aibă cel puţin doi ani de existenţă şi două bilanţuri legal
aprobate de organele fiscale, să ofere garanţii obligatarilor fie
direct prin patrimoniul propriu, fie indirect prin mijlocirea unor
terţi, precum bănci, consorţii bancare etc.
• Pentru puterea publică sau diverse instituţii ale statului, recurgerea
la împrumutul obligatar urmăreşte finanţarea investiţiilor statului
sau acoperirea deficitului bugetar fără a face apel la credite interne
sau externe.
 Sursele de finanţare a întreprinderii
• Obligaţiunea reprezintă un titlu de credit pe termen lung, emis de către
o societate pe acţiuni sau o instituţie guvernamentală a cărei rambursare
este în mod obişnuit garantată prin bunuri patrimoniale sau ipoteci.
• Obligaţiunile reprezintă valori mobiliare, emise în diferite sume, care şi
pot fi transmise liber de la un deţinător la altul.
• Pentru emitent, obligaţiunile constituie datorii care generează plăţi
periodice sub formă de dobânzi, iar pentru subscriptori reprezintă
drepturi de creanţă. Fiecare creditor primeşte un înscris, denumit
obligaţiune, cu o anumită valoare nominală.
• Spre deosebire de acţiuni, care conferă dreptul de coproprietate şi de
participare la repartizarea profitului (în condiţiile riscului asumat),
cumpărarea obligaţiunilor reprezintă un credit acordat emitentului.
Acesta trebuie rambursat în cursul unei perioade de timp conform
contractului şi generează remuneraţii sigure la nivelul pieţei, fără
asumarea de riscuri din partea creditorilor. In caz de faliment al
societăţii, obligatarii au dreptul de acţiune în justiţie pentru recuperarea
drepturilor lor (împrumutul şi dobânda).
 Sursele de finanţare a întreprinderii
• Finanţarea ciclului de exploatare este asigurată prin fondul de
rulment şi împrumuturi pe termen scurt.
• Fondul de rulment reprezintă un surplus de surse permanente
degajat de ciclul de finanţare şi este expresia realizării echilibrului
financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea
echilibrului finanţării pe termen scurt. Fondul de rulment se
determină astfel:
• Fr = Sp – Ap = (Cp + Df) – In,
• în care: Fr - reprezintă fondul de rulment net;
• Sp – surse permanente;
• Ap – alocări permanente;
• Cp – capitaluri proprii;
• Df – datorii financiare;
• In – imobilizări nete (fără amortizări).
 Sursele de finanţare a întreprinderii
• Responsabilii financiari ai întreprinderii trebuie să se asigure că
activele circulante sunt suficient de lichide pentru a face faţă
angajamentelor înscrise în pasiv; numai în acest caz structura
financiară a întreprinderii este considerată sănătoasă. Pentru ca situaţia
să se prezinte astfel, resursele de care dispune întreprinderea
pentru o perioadă destul de lungă (capitalurile permanente) trebuie
să fie cel puţin egale cu activele fixe (imobilizările corporale).
• În mod corelativ, activele circulante trebuie să fie cel puţin egale cu
exigibilul pe termen scurt. În caz contrar, întreprinderea nu ar fi în
măsură să-şi plătească datoriile pe termen scurt, cu excepţia situaţiei
când ritmul scadenţelor ar corespunde ritmului realizării (încasării)
stocului şi al creanţelor. Chiar dacă presupunem că activele circulante
sunt egale cu exigibilul pe termen scurt, întreprinderea nu poate plăti
datoriile decât dacă vinde stocul său de produse finite şi încasează
creanţele fără pierderi, ceea ce este foarte improbabil. Deci, această
situaţie este periculoasă deoarece nu există o marjă de siguranţă.
Marja de siguranţă există dacă activele circulante sunt mai mari decât
exigibilul pe termen scurt sau când activele imobilizate sunt mai mici
decât capitalurile permanente. Marja de siguranţă se măsoară prin
diferenţa dintre capitalurile permanente şi activele imobilizate.
Această diferenţă este denumită fond de rulment net, a cărui
reprezentare grafică este redată în figura:
 Sursele de finanţare a întreprinderii
• Existenţa fondului de rulment net are cel puţin trei semnificaţii:
– 1. contribuie la finanţarea, prin resurse stabile, a unei părţi din activele
circulante, adică a nevoilor născute din ciclul de exploatare;
– 2. exprimă gradul de solvabilitate, pe termen scurt, al întreprinderii
(cu cât este mai mare fondul de rulment cu atât îi va fi mai uşor
întreprinderii să ia împrumuturi);
– 3. exprimă valoric ce stocuri şi ce creanţe neîncasate poate suporta
întreprinderea fără ca să pună în pericol situaţia sa financiară.
• Acestea sunt motivele pentru care eventualii creanţieri (bancheri,
furnizori) examinează foarte îndeaproape fondul de rulment net.
• Necesităţile de finanţare a producţiei, respectiv a ciclului de
exploatare, sunt acoperite în cea mai mare parte din surse temporare
corespunzătoare (datorii de exploatare: furnizori, creditori etc).
Diferenţa dintre necesităţile de finanţare a ciclului de exploatare şi
datoriile de exploatare defineşte nevoia de fond de rulment (NFr) şi se
calculează conform relaţiei:
 Sursele de finanţare a întreprinderii
• NFr = (St + Cr) – Dex,
• în care: St - reprezintă valoarea stocurilor; Cr – valoarea creanţelor; Dex – datorii
de exploatare sau exigibile.

• Dacă această diferenţă este pozitivă, evidenţiază un surplus de nevoi

temporare (ciclice) în raport cu sursele temporare (de asemenea
ciclice) posibile de mobilizat. O astfel de situaţie poate fi apreciată ca
fiind normală dacă este rezultatul unei politici de investiţii privind
creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare. Altfel, nevoia de fond
de rulment poate evidenţia un decalaj nefavorabil între lichiditatea
stocurilor şi creanţelor şi exigibilitatea datoriilor de exploatare (ritmul
încasărilor a încetinit, iar cel al plăţilor s-a accelerat).

• Dacă nevoia de fond de rulment este negativă, atunci ea pune în evidenţă

un surplus de surse temporare în raport cu nevoile corespunzătoare de
capitaluri circulante. Ea poate fi apreciată ca o situaţie favorabilă dacă
este rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante şi al angajării de
datorii cu scadenţe mai relaxante, altfel nu poate fi decât consecinţa unor
întreruperi temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor.
Sursele de finanţare a întreprinderii

Împrumuturile pe termen scurt sunt constituite

din:

Creditul furnizor

Scontul bancar al efectelor de

comerţ

Factoringul

Descoperitul bancar
 Sursele de finanţare a întreprinderii
• Creditul furnizor reprezintă suma de bani pe care
beneficiarul nu o achită furnizorului în momentul efectuării
cumpărărilor (recepţiei bunurilor şi serviciilor), ci după un
interval de timp convenit de ambele părţi. Creditul furnizor are
tendinţa de a căpăta o importanţă mare în finanţarea ciclului
de exploatare.

• Scontul bancar al efectelor de comerţ. Întreprinderea care

deţine creanţe asupra clienţilor săi, sub formă de efecte de
comerţ, poate să le păstreze până la scadenţă. În acest caz,
furnizorul va cere clientului său să-şi recunoască datoriile cu
ajutorul unor documente denumite efecte de comerţ, care vor
servi ulterior pentru mobilizarea creanţelor.
 Sursele de finanţare a întreprinderii
• Cele mai importante efecte de comerţ sunt:
– Cambia (trata);
– Biletul la ordin.
• Cambia:
– este înscrisul prin care un creanţier, numit trăgător, dă ordin unuia dintre
debitorii, trasul, să plătească, la o anumită scadenţă, o sumă determinată
unei persoane desemnate, beneficiarul (care poate fi însuşi trăgătorul);
– cambia este negociabilă, adică poate fi vândută contra lichidităţi;
– cambia este transmisibilă, adică beneficiarul ei poate transmite
proprietatea asupra sa unui nou beneficiar;
– plata cambiei se efectuează fie prin prezentarea directă la domiciliatar, fie
prin intermediul unei bănci;
– în cea mai mare parte a cazurilor, întreprinderile nu încasează ele însele
cambiile pe care le deţin în portofoliu, ci însărcinează banca cu operarea
acoperirilor, cu câteva zile înainte de scadenţă.
 Sursele de finanţare a întreprinderii
• Biletul la ordin:
– este un înscris prin care o persoană, subsciptorul (emitentul) se obligă să plătească
unei alte persoane denumită beneficiar (sau la ordinul acestuia), o sumă de bani la o
dată scadentă;
– beneficiarul emite un bilet la ordin în favoarea băncii, îl depune la bancă (îl
mobilizează) şi primeşte în schimb un credit într-un volum şi la termenul specificate
în biletul la ordin.;
– caracteristicile biletului la ordin sunt sensibil asemănătoare cu cele ale cambiei;
– diferenţa esenţială dintre biletul la ordin şi cambie rezidă în faptul că biletul la ordin
este un angajament direct subscris de către debitor.
• Operaţiunea bancară privind cumpărarea de către o bancă comercială a
unor efecte de comerţ (cambii şi bilete la ordin) de la beneficiarii lor,
înainte ca acestea să ajungă la scadenţă, poartă denumirea de scont.
• Ca urmare a operaţiei de scontare, întreprinderea primeşte lichidităţi,
care reprezintă valoarea nominală a efectului de comerţ respectiv, mai
puţin dobânda pentru sumele avansate de către bancher şi comisioanele
care remunerează intervenţia băncii.
 Sursele de finanţare a întreprinderii
• Factoringul este un sistem prin intermediul căruia o
întreprindere îşi vinde creanţele comerciale (sub formă de
facturi) unui stabiliment financiar, societate de factoring sau
factor, care se însărcinează cu acoperirea lor, contra unui
comision proporţional cu cifra de afaceri (valoarea facturilor).
Factoringul prezintă avantajul că valoarea cuprinsă în
facturi este imediat disponibilă, ceea ce primite alimentarea
trezoreriei întreprinderii imediat după vânzări, iar riscurile de
neplată sunt asumate de către factor.
• Descoperitul bancar este determinat de apariţia unor decalaje
trecătoare, de câteva zile, între încasări şi plăţi, în mod
deosebit cu ocazia scadenţelor periodice (salarii, cheltuieli
sociale, impozite). În acest, caz se utilizează:
 Sursele de finanţare a întreprinderii
Facilităţile de casă – acordate regulat pentru plăţi de salarii, furnizori pe
F un anumit termen, variind de la câteva zile la câteva săptămâni sau chiar o
O lună.
R
M Creditele sezoniere – pot fi acordate întreprinderilor care lucrează
E sezonier şi înregistrează un decalaj între încasări şi plăţi. Decalajul
se poate produce când veniturile sunt sezoniere dar cheltuielile au
D caracter de regularitate sau invers, când veniturile sunt regulate dar
E cheltuielile au oscilaţii sezoniere mari.
A Creditele de legătură – apar când întreprinderea resimte
C necesităţi de fonduri cu caracter permanent (pentru investiţii).
O
Aceste credite servesc, de regulă, până la obţinerea capitalului
P
E permanent care finanţează nevoi permanente.
R Creditele pe termen foarte scurt (Spot) se acordă de la o zi la alta
I
marilor întreprinderi, din disponibilităţile zilnice de numerar ale
R
E băncii care, în loc să fie plasate pe piaţa monetară, sunt folosite
pentru acordarea de împrumuturi. Acest credit se acordă numai
clienţilor bancari cu bonitate recunoscută.
 Echilibrul financiar al întreprinderii
• Echilibrul financiar al întreprinderii se poate aprecia prin analiză pe
bază de bilanţ şi analiză a contului de profit şi pierdere (contul de
rezultate).

• Bilanţul sintetizează starea patrimonială a întreprinderii la un

moment dat, în timp ce contul de profit şi pierdere sintetizează
rezultatul fluxurilor economice şi financiare de intrare, de
prelucrare şi de ieşire pe perioada considerată. Informaţia comună
care se întâlneşte în cele două documente de sinteză este rezultatul
net (profitul sau pierderea), ca o reflectare a rentabilităţii
întreprinderii şi a noii stări patrimoniale a acesteia.
• Bilanţul contabil se stabileşte la sfârşitul perioadei de gestiune şi
descrie separat elementele de activ şi de pasiv ale întreprinderii.
• Diferenţa dintre activul total şi datoriile totale contractate redă
situaţia netă a întreprinderii, respectiv averea netă a acţionarilor
(activul neangajat în datorii).
 Echilibrul financiar al întreprinderii
• Creşterea situaţiei nete cu valoare pozitivă de la o perioadă la alta reflectă
o situaţie favorabilă şi este consecinţa reinvestirii unei părţi din profitul
net şi al altor elemente de acumulări: reporturi din exerciţiul precedent,
subvenţii etc.
• Situaţia netă poate avea valoare negativă avertizând falimentul. Aceasta
semnifică o depăşire a activului de către datoriile totale contractate de
întreprindere, ca o consecinţă a încheierii cu pierderi a exerciţiilor
anterioare care au consumat integral capitalurile proprii, iar partea
neacoperită rămâne în sarcina creditelor ca rezultat al asumării riscului de
insolvabilitate al întreprinderii.
• Aşadar, bilanţul este instrumentul de reflectare a echilibrului financiar al
întreprinderii la încheierea exerciţiului.
• Din punct de vedere financiar, fiecare element de activ reprezintă o
alocare de fonduri băneşti în vederea constituirii unei structuri de
producţie adecvate intenţiilor productive ale întreprinzătorilor. Pasivul
bilanţului reflectă sursele de provenienţă a capitalurilor proprii şi
împrumutate.
Pentru a realiza echilibrul financiar este necesară o analiză de
structură a bilanţului, posturile acestuia fiind grupate după cum
urmează:
Activ Pasiv

- Active imobilizate; - Capitaluri proprii;

- Active circulante; - Datorii pe termen mediu şi

lung;
- Valori realizabile pe termen - Exigibil pe termen scurt.
scurt
(creanţe pe termen scurt, titluri  
de plasament);
- Disponibil (în bancă, în cecuri,  
în casă).
 Echilibrul financiar al întreprinderii
• Prin simplificare, putem spune că rezultatul este afectat atunci
când o parte din profit urmează să fie distribuit
proprietarilor (fiind integrat exigibilului pe termen scurt), iar
cealaltă parte să fie integrată în capitalurile proprii (în caz
de pierdere aceasta este scăzută din capitalurile proprii).
• Expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung şi a
echilibrului finanţării pe termen scurt se găseşte în
dimensiunea fondului de rulment.
• În situaţia când fondul de rulment la un moment dat este
superior nevoii de fond de rulment, excedentul de finanţare se
regăseşte sub forma unei trezorerii nete (Tn), concretizată în
disponibilităţi în conturi bancare şi în casă.
• Tn = Fr – NFr
• Trezoreria netă poate fi pozitivă şi negativă.
 Echilibrul financiar al întreprinderii
• Trezoreria netă pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al
întreprinderii. În acest caz, exerciţiul financiar s-a încheiat cu un surplus
monetar, expresie a profitului net din pasivul bilanţului. Excedentul de
trezorerie urmează să fie plasat pe piaţa monetară şi/sau financiară.
Trezoreria netă negativă pune în evidenţă un dezechilibru financiar la
încheierea exerciţiului. Deficitul monetar astfel constatat a fost acoperit
prin angajarea de noi credite.
• Creşterea trezoreriei nete pe perioada exerciţiului contabil reprezintă
"cash-flow"-ul perioadei, respectiv fluxul monetar al exerciţiului. În
condiţiile constanţei nevoii de fond de rulment, cash-flow-ul este egal cu
profiturile nete şi amortizările acumulate şi exprimă disponibilitatea
monetară efectivă a întreprinderii.
• Un cash-flow pozitiv pune în evidenţă creşterea capacităţii reale de
finanţare a investiţiilor întreprinderii şi reprezintă o îmbogăţire a
activului real. Un cash-flow negativ sugerează o diminuarea a capacităţii
reale de finanţare a investiţiilor şi, în consecinţă, o sărăcire a activului net
real, o reducere a valorii proprietăţii întreprinderii.
 Echilibrul financiar al întreprinderii
• Pentru analiza financiară, respectiv a echilibrului financiar,
structura bilanţului contabil trebuie adaptată potrivit unor criterii
financiare de lichiditate şi exigibilitate, obţinându-se astfel aşa-
numitul bilanţ financiar cu următoarele componente:
– activele fixe (imobilizările) – Imo; activele circulante – Acr; disponibilităţi
în conturile bancare şi în casă – Dbc; capitaluri permanente – Cpm; datorii
de exploatare – Dex; credite de trezorerie – Ctr,
• Activ = Imo + Acr + Dbc;
• Pasiv = Cpm + Dex + Ctr;
• Fr = (Acr + Dbc) – (Dex + Ctr);
• Fr = (Acr – Dex) + (Dbc – Ctr).
• Aceste componente, în expresie algebrică, permit, pe de o parte,
determinarea activului şi pasivului iar, pe de altă parte, stabilirea
fondului de rulment, astfel:
 TESTE GRILĂ
• 14) Fondul de rulment se poate determina ca o diferenţă între:
• a) necesităţile de finanţare a ciclului de exploatare şi datoriile de exploatare;
• b) veniturile din exploatare şi cheltuielile din exploatare;
• c) trezoreria netă şi nevoia de fond de rulment;
• d) sursele permanente şi alocările permanente.
• 15) Care dintre următoarele afirmaţii în legătură cu nevoia de fond de
rulment (NFR) sunt adevărate?
• a) NFR exprimă diferenţa dintre necesităţile de finanţare a ciclului de
exploatare şi datoriile de exploatare;
• b) NFR exprimă diferenţa dintre capitalurile proprii şi nevoile imobiliare;
• c) NFR contribuie la finanţarea din resurse stabile a unei părţi din activele
circulante;
• d) NFR exprimă valoric datoriile pe care le poate angaja întreprinderea fără
a pune în pericol situaţia financiară.
 TESTE GRILĂ
• 16) Cum se calculează trezoreria netă?
• a) TREZORERIA NETĂ = NEVOIA DE FOND DE RULMENT- FOND DE
RULMENT;
• b) TREZORERIA NETĂ = FOND DE RULMENT – NEVOIA DE FOND DE
RULMENT;
• c) TREZORERIA NETĂ = TOTAL ACTIV – TOTAL PASIV;
• d) TREZORERIA NETĂ = ÎNCASĂRI TOTALE – PLĂŢI TOTALE.
• 17) Autofinanţarea se referă la următoarea situaţie:
• a) întreprinderea îşi acoperă integral cheltuielile de fabricaţie şi desfacere prin
intermediul veniturilor încasate din vânzări;
• b) întreprinderea îşi acoperă integral necesităţile de finanţare a ciclului de
exploatare;
• c) întreprinderea îşi realizează echilibru financiar pe termen lung fără a fi
nevoită să apeleze la împrumuturi;
• d) întreprinderea îşi asigură dezvoltarea cu forţe proprii folosind drept surse de
finanţare o parte a profitului obţinut în exerciţiul expirat şi fondul de
amortizare.
 TESTE GRILĂ
• 18) Considerăm următoarele notaţii:
• V – veniturile totale obţinute din activitatea economică şi financiară;
• C – cheltuielile de exploatare;
• A – cheltuielile de amortizare a activelor imobilizate;
• Cf – cheltuielile financiare;
• I – rata de impozit pe profit.
• Capacitatea de autofinanţare (Caut) a întreprinderii se poate calcula cu
relaţia:
• a) Caut  V  C  A  Cf  1  I   A
 100 

• b) Caut  V  C  A  Cf  1  I   A

 100 
I 
• c) Caut  V  C  A  Cf  1  
 100 
 I 
• d) Caut  
V  C  Cf    1   A
 100 
 TESTE GRILĂ
• 19) Fondul de rulment net reprezintă:
• a) diferenţa dintre activul şi pasivul bilanţului;
• b) diferenţa dintre veniturile încasate din vânzări şi costurile suportate pentru
producerea şi desfacerea bunurilor respective;
• c) diferenţa dintre capitalurile permanente şi activele imobilizate;
• d) diferenţa dintre sursele permanente şi alocările permanente.
• 20) În anul 2002, SC Promob SA, care produce şi vinde mobilier hotelier, a
efectuat cumpărări, a plătit salarii, taxe, cotizaţii, dobânzi şi dividende, astfel:
4000 lei echipamente; 2500 lei materii prime; 1000 lei combustibil, apă,
energie; 3500 lei salarii, 200 lei taxe; 150 lei cotizaţii; 450 lei dobânzi şi 300 lei
dividende. De asemenea, în acel an a obţinut din vânzarea produselor 13.500
lei. Valoarea adăugată şi autofinanţarea întreprinderii au înregistrat valorile:
• a) VA= 1400 lei; A= 6000 lei;
• b) VA= 6000 lei; A= 1400 lei;
• c) VA = 4000 lei; A = 1600 lei;
• d) VA = 1600 lei; A = 4000 lei.
 TESTE GRILĂ
• 22) Obligaţiunea reprezintă:
• a) o hârtie de valoare care conferă deţinătorului dreptul de
coproprietate şi de participare la repartizarea profitului unei
societăţi pe acţiuni;
• b) un angajament scris al unei întreprinderi, care prevede
obligaţia acesteia de a-şi achita datoriile contractate de la
organismele financiare;
• c) un titlu de credit pe termen lung, emis de către o societate pe
acţiuni sau o instituţie guvernamentală a cărei rambursare este
garantată prin bunuri patrimoniale sau ipoteci;
• d) o declaraţie de politică financiară prin care întreprinderea se
obligă să-şi asigure finanţarea investiţiilor viitoare prin resurse
financiare proprii.
 TESTE GRILĂ

• 23) Cum se determină rata profitabilităţii resurselor

consumate?
• a)

• b)

• c)

Pr ofit brut
• d) R pr   100
Cifra de afaceri
 TESTE GRILĂ

• 24) Valoarea adăugată reprezintă:

• a) surplusul de valoare peste cheltuielile de exploatare degajat
din activitatea curentă a întreprinderii;
• b) diferenţa dintre cifra de afaceri şi consumurile intermediare;
• c) diferenţa dintre necesităţile de finanţare a activităţilor
productive şi datoriile contractate;
• d) surplusul de valoare obţinut de acţionari peste sumele
investite pentru finanţarea activităţii întreprinderii.
• 25) Situaţia netă a întreprinderii reprezintă:
• a) capitalurile proprii şi împrumutate;
• b) diferenţa dintre activul total şi datoriile totale contractate;
• c) diferenţa dintre veniturile totale şi cheltuielile totale;
• d) diferenţa dintre capitalurile proprii şi cele împrumutate.
 CAPITOLUL VII: GESTIUNEA RESURSELOR UMANE
• 7.1. Categorii de personal: structura personalului unei întreprinderi
• Personalul unei întreprinderi este constituit din totalitatea resurselor
umane care îşi desfăşoară activitatea în cadrul întreprinderii având
calitatea de salariaţi.
• Categoriile de salariaţi din cadrul unei întreprinderi sunt: muncitorii,
personalul operativ şi personalul cu funcţii de execuţie şi conducere.
• 1) Muncitorii reprezintă cea mai importantă categorie de salariaţi. În
funcţie de rolul pe care îl au în activitatea unei întreprinderi, avem:
• a) Muncitorii direct productivi – acţionează direct asupra obiectelor
muncii, cu ajutorul uneltelor, maşinilor, instalaţiilor pe care le deţine
întreprinderea (ex.: lăcătuşi, mecanici, strungari etc.);
• b) Muncitorii indirect productivi – acţionează indirect asupra obiectelor
muncii şi realizează deplasarea lui pentru a-l conserva, prelucra sau
livra (ex.: şoferii, muncitorii care transportă bunurile în afara
depozitelor, personalul de întreţinere).
 7.1. Categorii de personal
• 2) Personalul operativ reuneşte ansamblul persoanelor care asigură realizarea
unor sarcini operative în cadrul întreprinderii. De regulă, desfăşoară activităţi în
ramurile prestatoare de servicii (se întâlnesc în transporturi, telecomunicaţii şi
comerţ – ex.: conductori, controlori de bilete, casieri, poştaşi, telefonişti etc.).
• 3) Personal cu funcţii de execuţie şi conducere desfăşoară activităţi de
administraţie, contabilitate, control tehnic de calitate, laborator etc. Aceştia
lucrează în compartimentele funcţionale, iar o parte sunt manageri (de nivel
mediu sau superior).
• După nivelul de pregătire şi locul de muncă, se disting următoarele trei
categorii de salariaţi:
• a) Personal cu funcţii de execuţie:
• - personal cu pregătire liceală sau postliceală pentru activităţi administrative
(ex: secretariat) sau pentru activităţi de specialitate (ex: contabili, tehnicieni
etc.);
• - personal cu pregătire superioară (ingineri, economişti, jurişti, informaticieni
etc.);
• - personal cu atribuţii în activităţile de întreţinere, pază, securitate, pompieri
etc.
 Categorii de personal. Selecţia şi încadrarea
personalului
• b) Personal cu funcţii de conducere a compartimentelor
funcţionale de producţie, cercetare, proiectare etc. (ex.: şefii
de servicii sau birouri, şefii de secţii, şefii de laborator);
• c) Personal cu funcţii în conducerea întreprinderii (ex.:
director general, director adjunct, contabil-şef, inginer-şef etc.).
• 7.2. Selecţia şi încadrarea personalului
• Prin selecţionarea personalului înţelegem ansamblul proceselor
prin care se aleg persoanele care întrunesc calităţile,
cunoştinţele, deprinderile şi aptitudinile necesare realizării
obiectivelor, sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor
circumscrise anumitor posturi.
• Încadrarea personalului reuneşte ansamblul proceselor de
atribuire efectivă a posturilor prevăzute în structura
organizatorică persoanelor selecţionate, inclusiv întocmirea
tuturor formalităţilor necesare.
 Selecţia şi încadrarea personalului
• Selecţionarea şi încadrarea personalului se bazează pe patru elemente ce
reprezintă fie numai premise pentru selecţionarea şi încadrarea
personalului, fie numai criterii de selecţie, fie ambele. Aceste elemente
sunt:
– studii atestate de certificate sau diplome;
– vechimea în muncă;
– postul deţinut anterior;
– calităţile, cunoştinţele, deprinderile, aptitudinile şi comportamentele
persoanelor în cauză.
• Calităţile, cunoştinţele, aptitudinile, respectiv deprinderile şi
comportamentele se recomandă să constituie elementul hotărâtor în
ceea ce priveşte selecţia şi încadrarea personalului, deoarece, în fapt, pe
acestea se bazează în mod decisiv eficacitatea îndeplinirii obiectivelor de
toate gradele din cadrul firmelor.
• Metodele şi tehnicile de selecţie se concep diferenţiat, în funcţie de
natura posturilor pentru care se efectuează selecţia şi de calităţile,
cunoştinţele, aptitudinile, deprinderile sau comportamentale ce se
testează.
 Selecţia şi încadrarea personalului
• Pentru selecţionarea muncitorilor, componenţii principali ai
personalului de execuţie din întreprindere, se utilizează cu prioritate
testele şi probele practice.
• Cu ajutorul testelor se determină, folosind o aparatură de specialitate,
calităţile, aptitudinile şi deprinderile psihomotorii de bază ale
personalului – timp de reacţie, îndemânare senzorială, acuitate
vizuală şi cromatică; intelectuale – memoria formelor.
• Proba practică este modalitatea clasică de selecţie. Persoana care
solicită ocuparea respectivului post, după ce a făcut dovada formală a
pregătirii sale prin diplomă, efectuează activităţile solicitate o
anumită perioadă, de la câteva zeci de minute la câteva zile, în funcţie
de complexitatea şi natura sarcinilor circumscrise postului respectiv.
• În selecţionarea personalului de specialitate accentul care
îndeosebi asupra identificării cunoştinţelor necesare. Modalitatea cel
mai frecvent utilizată în acest scop este susţinerea de probe de
examinare, scrise şi orale, a cunoştinţelor posedate în domeniul
respectiv.
 Selecţia şi încadrarea personalului
• În afara acestora, se mai utilizează şi elaborarea unei lucrări
tipice domeniului în care va lucra – un fel de probă practică – şi
bateriile de teste. Forma organizatorică în cadrul căreia se
folosesc tehnicile prezentate mai sus, este de regulă concursul,
anunţat din timp şi desfăşurat conform prevederilor legii.

• O varietate mai mare de metode şi tehnici de selecţie se

întrebuinţează în cazul personalului managerial, corespunzător
complexităţii cerinţelor de faţă de acestea şi implicaţiilor majore
pe care munca sa le are asupra stabilirii şi realizării obiectivelor
firmei. Pentru evaluarea calităţilor intelectuale ale candidaţilor la
posturile de management se folosesc o serie de teste vizând
determinarea capacităţii de memorare, nivelul de inteligenţă a
potenţialului de comunicare, abilităţi de a negocia etc.
 Selecţia şi încadrarea personalului
• Testarea cunoştinţelor manageriale şi de specialitate se poate
efectua prin intermediul discuţiilor, a lucrărilor scrise pe un
anumit subiect, chestionarelor de cunoştinţe, alcătuite din
întrebări axate asupra aspectelor considerate absolut necesare
în realizarea viitoarei muncii ş.a.
• Determinarea aptitudinilor pe care o posedă un candidat la un
post managerial este mai dificilă, întrucât numai confruntarea
cu situaţii reale de conducere oferă indicaţii convingătoare
asupra acestei laturi deosebit de importante a potenţialului
managerului. Anumite indicii se pot obţine şi cu testele special
concepute pentru evaluarea aptitudinilor bazate, de regulă, pe
prezentarea de cazuri pe care cadrele de conducere le
soluţionează. Uneori se utilizează şi chestionare sau teste ce
cuprind cazuri cu mai multe soluţii, din care trebuie aleasă cea
mai corectă şi mai argumentată opţiune.
 7.3. Formarea şi perfecţionarea personalului
• Prin formarea personalului, în calitate de activitate, desemnăm
ansamblul proceselor prin care salariaţii îşi însuşesc într-un cadru
organizat, cunoştinţele, aptitudinile, deprinderile şi comportamentele
necesare exercitării unor ocupaţii necesare respectivei firme.
• O fază ulterioară angajării este aceea a orientării şi socializării. Ea
constă în stabilirea unui program care să-i ajute pe noii angajaţi să se
adapteze mai bine specificului şi cerinţelor organizaţiei. În această
frază, noul angajat trebuie să primească trei tipuri de informaţii:
• informaţii generale despre activităţile curente ale organizaţiei şi despre
munca pe care angajatul va trebui s-o desfăşoare;
• o informare asupra evoluţiei întreprinderii, privind scopurile
principale etc., modul cum activitatea concretă a postului pe care îl va
ocupa angajatul va contribui la succesul general al firmei. Prin aceasta,
angajatul conştientizează rolul său distinct şi responsabilitatea ce-i
revine;
• prezentarea detaliată, de regulă, în scris, a regulilor de muncă, a
facilităţilor sociale etc.
 7.3. Formarea şi perfecţionarea personalului
• Pentru asigurarea unei integrări şi motivări cât mai ridicate, se
impun următoarele:
• varietatea sarcinilor de muncă: individul trebuie să efectueze
o muncă diversă, complexă, care să-i solicite calităţi deosebite,
să înlăture monotonia muncii, făcând lucrul mai plăcut;
• identitatea sarcinii de muncă: măsura în care persoana este
implicată de la început până la sfârşit în realizarea unei sarcini
specifice, finalizată cu un rezultat clar;
• semnificaţia sarcinii de muncă: gradul în care munca
angajatului are un efect substanţial asupra activităţii altor
membrii sau chiar a întregii organizaţii;
• autonomia: posibilitatea ca angajatul să-şi aleagă procedurile
şi ordinea în care îşi va efectua sarcinile;
• feed-back-ul: cunoaşterea periodică a rezultatelor muncii.
 7.3. Formarea şi perfecţionarea personalului
• În strânsă legătură cu activitatea de formare se desfăşoară activitatea de
perfecţionare a pregătirii personalului, prin care desemnăm ansamblul
proceselor prin intermediul cărora salariaţii firmei îşi îmbogăţesc, de regulă pe
baza frecventării unor programe special organizate de întreprindere, bagajul de
cunoştinţe, metode, aptitudini, deprinderi şi comportamente în domenii în care
au deja o calificare de bază, în vederea realizării la un nivel superior al
obiectivelor şi sarcinilor ce le revin.
• Concret, formarea personalului în cadrul firmei se realizează prin licee de
specialitate şi şcoli prin calificare la locul de muncă (ucenicie) şi cursuri de
serale de calificare. Din enunţarea modalităţilor frecvent folosite rezultă că
activitatea de formare a personalului în întreprindere se rezumă la personalul
de execuţie, de regulă muncitori. Celelalte cadre calificate necesare firmei –
ingineri, economişti, tehnicieni etc. – precum şi o parte din muncitori, se
pregătesc prin sistemul de învăţământ.
• Perfecţionarea pregătirii personalului firmelor se efectuează prin instituţiile
de învăţământ superior, firmele private sau publice de pregătire a personalului,
care realizează cursuri sau programe proprii, special organizate în cadrul lor.
 7.4. Evaluarea personalului
• Evaluarea personalului poate fi definită ca ansamblul proceselor
prin intermediul cărora se emit judecăţi de evaluare asupra
salariaţilor din întreprindere, consideraţi separaţi, în calitate de
titulari al anumitor posturi, în vederea relevării elementelor
esenţiale ale modului de realizare a obiectivelor şi sarcinilor
conferite şi de exercitare a competenţelor şi responsabilităţilor, a
acordării de recompense şi sancţiuni, a stabilirii modalităţilor de
perfecţionare a pregătirii, a conturării perspectivelor de
promovare.
• În funcţie de sfera de aplicabilitate, metodele şi tehnicile de
evaluare se împart în generale şi speciale.
• Metodele de evaluare generale sunt aplicabile la orice
component al firmei, indiferent de postul deţinut. Principalele
metode de acest fel sunt: notaţia, aprecierea globală şi aprecierea
funcţională.
 7.4. Evaluarea personalului
• Notaţia, constă în acordarea unei note care exprimă gradul în care
titularul unui post realizează obiectivele circumscrise acestuia.
• Aprecierea globală constă în formularea unor evaluări generale prin care
se sintetizează principalele calităţi şi îndeosebi, munca şi rezultatele în
muncă ale persoanei respective. Aprecierea globală se concretizează în
calificative.
• Aprecierea funcţională constă în formularea unei evaluări pe baza
comparării calităţilor, cunoştinţelor, aptitudinilor, deprinderilor şi
comportamentelor unui component al firmei, cu cerinţele postului actual
sau vizat a i se atribui, evidenţiind concordanţele şi neconcordanţele
constatate.
• Alături de metodele de evaluare generală în întreprinderea modernă se
folosesc, într-o măsură sporită, metodele de evaluare speciale, utilizabile
doar pentru anumite categorii de personal din firme, mai ales manageri şi
specialişti de înaltă calificare. Între metodele din această categorie cele
mai frecvent întrebuinţate enumerăm: cazul, testele de autoevaluare şi
centrul de evaluare.
 7.4. Evaluarea personalului
• Cazul presupune, ca metodă de evaluare, presupune constituirea
unei comisii de evaluare care examinează munca persoanei în
cauză, adică a „cazului”, de regulă în vederea luării unei decizii
importante referitoare la cariera acesteia. Comisia de evaluare se
alcătuieşte din 5-7 persoane, între care: şeful ierarhic direct al
persoanei evaluate, alţi manageri şi specialişti în probleme de
personal de la compartimentul de specialitate.
• Desfăşurarea procesului de evaluare începe cu culegerea de
informaţii cu caracter preliminar privind persoana respectivă,
munca depusă, comportamentul său ş.a. După ce membrii comisiei
cunosc în linii mari principalele date generale asupra persoanei
evaluate, se trece la faza a doua, intervievarea. În cursul interviului
membrii comisiei adresează întrebări de natură să ofere indicii
asupra potenţialului persoanei şi comportamentului său. În fraza a
treia, se analizează informaţiile dobândite în vederea formulării
evaluării.
 7.4. Evaluarea personalului
• Specific acestei metode este că se desfăşoară sub formă de
„reflecţii tăcute”, fiecare comportament exprimându-şi în scris
constatările şi judecăţile de valoare. Urmează dezbaterea
evaluărilor preliminare formulate de fiecare membru al comisiei
şi elaborarea, în urma discuţiilor, a evaluării comisiei.
Avantajele folosirii acestei metode constau în rigurozitate,
eliminarea în mare măsură a subiectivismului şi caracterul său
multilateral.
• Metoda testelor de autoevaluare constă într-una sau mai multe
baterii de teste, special concepute pentru titularii unei anumite
categorii de posturi, a căror soluţionare oferă persoanelor în
cauză indicii importante asupra potenţialului. Pentru aceasta,
respectivii manageri compară rezultatele completării testului cu
rezultatele etalon ale testului sau încadrează punctajul realizat în
grila de evaluare pusă la dispoziţie o dată cu bateriile de teste.
 7.4. Evaluarea personalului
• Centrele de evaluare nu reprezintă o metodă ci un sistem
specializat de evaluare, inclusiv modalitatea organizatorică de
realizare. În esenţă, acest sistem constă în evaluarea persoanei în
cauză timp de 3-5 zile printr-un complex de metode de evaluare:
jocuri manageriale, teste psihologice, discuţii în grup fără
conducător, teme pregătite individual, dezbateri de cazuri,
prezentări orale asupra anumitor probleme de management din
întreprindere etc.
• În perioada în care persoana în cauză susţine aceste probe, singură
sau împreună cu alte persoane în aceeaşi situaţie, este observată de
membrii grupului de evaluare, pe baza unui ghid de evaluare
special elaborat, care asigură unitatea concepţiei de evaluare şi a
implementării ei. În final, pe baza rapoartelor întocmite de aceştia
în urma dezbaterilor, se stabileşte evaluarea finală însoţită de o
recomandare privind decizia pentru a cărei fundamentare a fost
solicitată.
 7.5. Promovarea și motivarea personalului
• Prin promovare înţelegem ansamblul proceselor prin care se atribuie
personalului din cadrul firmei, posturi manageriale situate pe un nivel
ierarhic superior, precum şi gradaţii sau clase mai mari în cadrul
aceluiaşi post. Criteriile de promovare a personalului sunt în principal
aceleaşi ca şi la selecţionarea sa: studiile, vechimea în muncă, postul
deţinut anterior şi calităţile, cunoştinţele, deprinderile şi aptitudinile. În
funcţie de modul cum sunt utilizate criteriile de promovare în firmele
contemporane se manifestă trei tendinţe principale.
• Promovarea pe baza vârstei şi a vechimii în muncă. Această
tendinţă absolutizează rolul experienţei, considerându-se că trecerea
anilor determină în mod automat o amplificare a potenţialului
salariaţilor. În general în ultimii ani se constată o diminuare a
numărului de firme care acordă prioritate absolută vârstei şi vechimii,
datorită caracterului său nestimulativ, a tensiunilor pe care le
generează direct sau indirect, în special în rândul tineretului. Înseşi
companiile japoneze, cunoscute pentru tradiţionalismul lor, îşi
modifică în ritm alert optica asupra promovării personalului.
 7.5. Promovarea și motivarea personalului
• Promovarea pe baza rezultatelor este tendinţa cu cea mai mare
răspândire. Punctul forte al acestei tendinţe este utilizarea de criterii de
promovare verificabile, neatacabile, bazate pe comensurarea rezultatelor
trecute, element deosebit de important pentru evitarea apariţiei de situaţii
conflictuale. De asemenea promovarea pe baza rezultatelor este
stimulatorie pentru personal în sensul îndeplinirii la un nivel superior a
sarcinilor atribuite, ceea ce are importante implicaţii pozitive asupra
realizării obiectivelor curente.

• Principalul dezavantaj al promovării pe bază de rezultate, ca de altfel şi al

promovării pe baza vechimii, este că favorizează manifestarea
principiului lui Peter, conform căruia fiecare persoană din cadrul unei
organizaţii tinde să se ridice pe scară ierarhică până la nivelul său de
incompetenţă. Cu alte cuvinte, un angajat al întreprinderii va fi promovat
în condiţiile îndeplinirii corespunzătoare a sarcinilor curente, până când
ajunge pe un post ale cărui cerinţe sunt superioare potenţialului său.
 7.5. Promovarea și motivarea personalului
• Promovarea pe baza potenţialului personalului reprezintă
tendinţa care se manifestă în managementul personalului din
firmele moderne. După cum sugerează şi titulatura, sa,
promovarea de acest tip are în vedere calităţile, cunoştinţele,
aptitudinile şi deprinderile personalului, abordate în evoluţia lor,
în perspectivă. Cu alte cuvinte, se promovează cu prioritate acei
salariaţi care, ţinând cont de nivelul lor de pregătire actual, de
receptivitatea la nou, de capacitatea de efort, de pregătirea de
bază, de capacitatea de adaptare, de simţul previzional, prezintă
potenţial actual sau latent, de natură să corespundă cerinţelor
mai complexe ale unor posturi superioare.
• Promovarea pe baza potenţialului prezintă multiple avantaje:
favorizează dezvoltarea rapidă a personalului; asigură
valorificarea operativă a talentelor deosebite; creează o
atmosferă emulatorie în cadrul personalului, mai ales cel tânăr.
 7.5. Promovarea și motivarea personalului
• Motivarea personalului firmei constă în corelarea satisfacţiilor sale,
rezultate din participarea la procesul muncii, cu realizarea obiectivelor
unităţii şi a subsistemelor.
• Conţinutul şi formele motivării se bazează, în ultimă instanţă, pe
permisele care se consideră că fundamentează acţiunile şi comportarea
individului în calitate de component al organizaţiei. Din acest punct de
vedere – potrivit sociologului Douglas Mc Gregor – la baza deciziilor
şi comportării managementului, a exercitării funcţiilor procesului de
conducere, există, conştient sau inconştient, două abordări principale,
formulate sub forma cunoscutelor teorii x şi y (tabelul nr. 8.1).
• Ulterior, un cunoscut specialist francez în management Octave
Gélinier a completat aceste două teorii cu teoria z, care reprezintă o
combinare a teoriilor x şi y. Potrivit lui Gélinier, omul mediu se
caracterizează prin îmbinarea în proporţii relativ egale a trăsăturilor
cuprinse în cele două teorii formulate de Mc Gregor.
 7.5. Promovarea și motivarea personalului
Nr. Teoria ”x” Teoria ”y”
crt.    
  În procesul muncii omul (obişnuit) Pentru omul mediu efectuarea de
1 mediu este predispus spre delăsare, eforturi fizice şi intelectuale în procesul
  evitând-o, muncind cât mai puţin muncii este tot atât de normală ca şi
posibil. odihna sau distracţia.
  Omul mediu nu are ambiţie, doreşte Controlul şi ameninţarea cu pedepse nu
2 să evite asumarea de responsabilităţi, sunt singurele mijloace pentru a
  preferă să fie condus. determina participarea omului mediu la
  realizarea obiectivele firmei.
  Omul mediu este egoist, indiferent la În condiţii normale, omul mediu învaţă
3 necesităţile organizaţiei din care face nu numai să accepte şi să exercite
  parte. sarcini şi responsabilităţi, dar le asumă
din proprie iniţiativă.
4 Prin natura sa, omul mediu se opune Asumarea de sarcini şi responsabilităţi
  schimbărilor în cadrul organizaţiei în depinde de motivaţiile pozitive, de
care este integrat. recompensele asociate lor.
  Ca urmare, omul mediu trebuie să fie În condiţiile firmelor moderne
5 forţat, ameninţat cu pedepse, controlat potenţialul intelectual al omului mediu
  permanent etc. pentru a fi determinat este utilizat doar parţial.
să depună eforturile necesare realizării  
obiectivelor unităţii.
 7.5. Promovarea și motivarea personalului
• Abordarea motivării într-o optică managerială modernă impune însă
luarea în considerare a ansamblului elementelor esenţiale ce intervin în
procesul motivării. În consecinţă, abordarea motivării se bazează pe
luarea în considerare a sistemelor de interese materiale pe care la au
firma, şi grupurile din cadrul său, salariaţii. Interesele materiale
reprezintă necesităţi sociale condiţionate şi determinate istoriceşte.
Atunci când subiecţii economici sunt conştienţi de interesele materiale
şi le tratează ca atare, acestea îndeplinesc rolul de stimuli al muncii
indivizilor, grupurilor de salariaţi şi firmei în ansamblul său.
• În strânsă legătură cu interesele materiale este necesar să fie avute în
vedere şi celelalte elemente care determină comportamentul oamenilor,
necesităţile de stimă, siguranţă, afecţiuni, apartenenţa la grup,
autorealizarea etc. Între acestea există anumite raporturi, structurându-
se, potrivit studiilor efectuate de sociologi, în scări motivaţionale.
• Astfel, potrivit cercetărilor lui Maslow există cinci categorii de
necesităţi, prezentate în tabelul următor.
 Tabelul nr. 7.2 : Ierarhia motivaţiilor după Maslow
Nr  
crt Motivaţii
 
1 Necesităţile fiziologice elementare, ce se referă la asigurarea
  hranei, apei, îmbrăcămintei, adăpostului;
2 Necesităţi de securitate şi siguranţă, referitoare la persoana sa, la
  muncă, la situaţia materială viitoare etc.;
3 Necesităţi de contacte umane şi de afiliere de grup, de natură să
  dea posibilitatea manifestării omului ca fiinţă umană, să comunice
idei, impresii, să primească informaţii etc.;
4 Necesitatea de a avea un statut social cert, onorabil, de a fi
  stimat, pornind de la faptul că omul se defineşte prin raportare la
ceilalţi;
5 Necesitatea de autorealizare, care se referă la valorificarea
  potenţialului fiecărui individ, la concretizarea lui în cadrul unui
  proces şi cu rezultate generatoare de satisfacţii, de manifestare a
capacităţii sale de creaţie etc.
 7.5. Promovarea și motivarea personalului
• Pentru a se obţine maximum de efecte motivaţionale, este necesar ca
satisfacerea categoriilor de necesităţi enunţate să se efectueze succesiv,
ţinând cont de interdependenţele dintre ele, de faptul că o necesitate de
ordin inferior trebuie satisfăcută înainte ca următoarea, mai intensă, să
se poată manifesta la nivelul maxim. De asemenea, din tabelul nr. 7.2
reiese că singurele necesităţi care nu se epuizează sunt cele privind
autorealizarea, adică cele nemijlocit legate de procesul şi rezultatele
muncii depuse şi de recunoaşterea lor socială.
• Cunoaşterea ierarhiei elementelor motivaţionale nu este suficientă.
Motivarea este un proces cu un pronunţat caracter particular, ce
implică luarea în considerare a ansamblului factorilor implicaţi în
fiecare firmă, a modalităţilor şi valorilor specifice fiecăreia. În acest
sens, trebuie menţionată o abordare mai recentă, ulterioară cercetărilor
lui Maslow sau Herzberg denumită „contigency”, ce stabileşte o serie
de corelaţii între caracteristicile managementului şi condiţiile existente
în fiecare firmă, astfel încât să se asigure, printr-o motivare
diferenţială, mobilizarea potenţialului personalului.
 TESTE GRILĂ
• 1) Muncitorul care realizează croirea materialelor într-o întreprindere
cu obiect de activitate „realizarea confecţiilor pentru femei, bărbaţi,
copii” aparţine categoriei:
• a) muncitori direct productivi;
• b) muncitori indirect productivi;
• c) muncitori auxiliari;
• d) alte categorii de muncitori.

• 2) Selecţia personalului presupune:

• a) utilizarea de către compartimentul de resurse umane a informaţiilor
furnizate de oficiile de muncă şi protecţie socială;
• b) prospectarea pieţei forţei de muncă;
• c) alegerea, potrivit anumitor criterii, a celui mai capabil candidat
pentru desfăşurarea unor activităţi corespunzătoare unui anumit post
sau loc de muncă;
• d) studierea ofertelor de angajare publicate în presă.
 TESTE GRILĂ
• 3) Evaluarea salariaţilor unei întreprinderi are ca obiective:
• a) definirea nevoilor de personal ale întreprinderii;
• b) reaşezarea grilei de salarizare;
• c) analiza consecinţelor fluctuaţiei şi absenteismului;
• d) inventarierea comportamentelor de muncă, a rezultatelor şi a potenţialului
fiecărui salariat.
• 4) Aprecierea funcţională reprezintă o metodă de evaluare a personalului care
constă în:
• a) acordarea unei note care exprimă gradul în care titularul unui post realizează
obiectivele circumscrise acestuia;
• b) formularea unor evaluări generale prin care se sintetizează principalele
calităţi şi rezultatele în muncă ale persoanei respective;
• c) formularea unei evaluări pe baza comparării calităţilor, cunoştinţelor,
aptitudinilor, deprinderilor şi comportamentelor unui component al firmei, cu
cerinţele postului actual sau vizat a i se atribui;
• d) formularea unei aprecieri în scris referitoare la activitatea persoanei evaluate
de către managerul compartimentului funcţional în care îşi desfăşoară activitatea
acesta.
 TESTE GRILĂ

• 5) Cazul ca metodă de evaluare presupune:

• a) rezolvarea, de către salariat, a unui studiu de caz referitor la
o problemă din întreprindere;
• b) constituirea unei comisii de evaluare care examinează
munca persoanei evaluate în vederea luării unei decizii
importante referitoare la cariera acesteia;
• c) desfăşurarea unei discuţii între evaluator şi colegii
persoanei evaluate cu privire la punctele tari şi slabe ale
acesteia;
• d) cunoaşterea şi analiza de către factorii decizionali dintr-o
întreprindere a cazurilor de indisciplină în muncă şi
absenteism.
 TESTE GRILĂ
• 6) Promovarea personalului într-o întreprindere reprezintă:
• a) acţiunea de informare a clienţilor cu privire la calitatea
resurselor umane din întreprindere;
• b) atribuirea de posturi manageriale situate pe un nivel ierarhic
superior pentru personalul din cadrul întreprinderii;
• c) ocuparea posturilor vacante prin apelarea la piaţa muncii;
• d) previzionarea necesarului de personal din întreprindere.

• 7) Unul dintre următoarele elemente nu constituie un criteriu

pentru promovarea personalului într-o întreprindere:
• a) vârsta şi vechimea în muncă;
• b) rezultatele obţinute;
• c) apartenenţa la organizaţia sindicală din întreprindere;
• d) potenţialul personalului.
 TESTE GRILĂ
• 8) Motivarea personalului presupune:
• a) corelarea satisfacţiilor angajaţilor rezultate din participarea la
procesul muncii, cu realizarea obiectivelor unităţii şi a subsistemelor;
• b) expunerea motivelor principale pentru care salariaţii sunt
promovaţi pe posturi ierarhice superioare;
• c) identificarea cauzelor performanţelor individuale;
• d) stabilirea nivelului de pregătire cerut ocupantului fiecărui post.

• 9) Afirmaţia „pentru omul mediu efectuarea de eforturi fizice şi

intelectuale în procesul muncii este tot atât de normală ca şi odihna
sau distracţia” poate fi încadrată în:
• a) teoria Z;
• b) teoria X;
• c) teoria Y
• d) teoria „contingency”.
 TESTE GRILĂ
• 10) Un manager afirmă: „Mă interesează numai ca angajaţii
mei să-şi desfăşoare activitatea într-o firmă cu un mediu intern
sănătos şi o cultură organizaţională solidă…” În acest caz,
managerul s-a referit la satisfacerea necesităţilor:
• a) fiziologice;
• b) de autorealizare;
• c) de securitate şi siguranţă;
• d) de contacte umane şi de afiliere de grup.

• 11) Gestiunea resurselor umane într-o firmă nu include:

• a) planificarea forţei de muncă;
• b) elaborarea bugetului costurilor cu personalul;
• c) selecţia şi încadrarea personalului;
• d) promovarea personalului.
 TESTE GRILĂ
• 12) Selecţionarea şi încadrarea personalului nu se bazează pe:
• a) vechimea în muncă;
• b) studii atestate de certificate sau diplome;
• c) nivelul de salarizare de la locul de muncă anterior.
• d) calităţile, cunoştinţele şi deprinderile candidaţilor;

• 13) Care este principiul fundamental luat în considerare în cazul promovării pe

baza potenţialului personalului?
• a) vârsta şi vechimea în muncă determină în mod automat amplificarea
potenţialului personalului;
• b) rezultatele obţinute în activitatea precedentă constituie un indiciu relevant
pentru promovare;
• c) calităţile, cunoştinţele, aptitudinile şi deprinderile personalului, abordate în
perspectivă reprezintă cel mai fidel indicator al potenţialului fiecărui candidat;
• d) diplomele de studii şi specializările anterioare atestă pregătirea candidaţilor
pentru ocuparea unui post situat pe un nivel ierarhic superior.
 TESTE GRILĂ
• 14) Indicaţi categoria de necesităţi care nu se încadrează în ierarhia
motivaţiilor alcătuită de Maslow:
• a) necesităţile fiziologice (elementare);
• b) necesităţile de contactele sociale şi afiliere la grup;
• c) necesităţile de desfăşurare a unor activităţi profitabile;
• d) necesităţile de autorealizare.

• 15) Unul dintre postulatele următoare nu poate fi atribuit teoriei X:

• a) omul mediu este predispus spre delăsare, muncind cât mai puţin posibil;
• b) prin natura sa, omul mediu se opune schimbărilor în cadrul organizaţiei
în care este integrat;
• c) în condiţiile firmelor moderne, potenţialul intelectual al omului mediu
este utilizat doar parţial.
• d) omul mediu trebuie să fie forţat, ameninţat cu pedepse, controlat
permanent etc. pentru a fi determinat să depună eforturile necesare
realizării obiectivelor unităţii.
 TESTE GRILĂ
• 16) Care dintre următoarele metode şi tehnici de selecţie sunt adecvate
personalului de specialitate?
• a) testele şi probele practice;
• b) elaborarea unei lucrări tipice domeniului în care se va lucra;
• c) aprecierea globală;
• d) testele de autoevaluare.
• 17) În ce constă aprecierea funcţională ca metodă de evaluare a personalului?
• a) în acordarea unei note care exprimă gradul în care titularul unui post
realizează obiectivele circumscrise acestuia;
• b) în formularea unor evaluări generale prin care se sintetizează principalele
calităţi, munca şi rezultatele în muncă ale persoanei respective;
• c) în compararea calităţilor, cunoştinţelor, aptitudinilor şi comportamentelor
unui component al firmei, cu cerinţele postului actual sau vizat a i se atribui;
• d) în completarea de către persoana în cauză a unei fişe de autoevaluare prin
intermediul căreia se apreciază potenţialul de perspectivă şi obiectivitatea
angajatului respectiv.