Micuța ghindă maronie a căzut pe pământ,

Purtată de ploaie și de al toamnei vânt.

Frunzele uscate au acoperit-o

Iar ghinda cea mică s-a adăpostit, zâmbind.

S-a cuibărit în al său pat călduros,

Tot mai adânc în frumos.

Împinsă apoi de pasul unui trecător,

S-a rostogolit pe pământul roditor.

Iarna geroasă a adus vreme tot mai răcoroasă,

Iar ghinda micuță s-a afundat în pufoasă.

A așteptat cu răbdare, îndurând al iernii ger,

Timpul potrivit să până la cer.

Lunile lungi și reci ale iernii

Au zburat odată cu trecerea

Zăpada, topindu-se, pământul a mai acoperit.

Doar până când, puternic, Soarele s-a ivit.

Primăvara zglobie de îndată a sosit, Apoi cu-o mică

Iar ghinda micuță la viață s-a Și cu-o mică

A început a sa încolțire.
Cu întinse adânc în pământ,
S-a tot mai mult în fiecare zi,
A căutat apă pentru al său veștmânt.
Găsindu-și locul în inima pădurii.
 Lumina și căldura soarelui auriu,

Mângâiau frunzișul tânăr și zglobiu.

Rădăcinile sale pădurea au străbătut. Însă atunci când se-ntorcea,

Pe când tulpina mândră să a-nceput. Creșterea copăcelului deja încetinea.

Frunzele verzi au îmbogățit a sa cunună,

Adunând viețuitoare s-o admire împreună.

Micuțul puiet creștea încetișor.

Să devii nu este așa ușor!

Doar copacii pot fi zăriți,

De oamenii ce trec cu pași grăbiți.

Primăvara-a trecut cu ale sale

Iar vara a adus luni uscate și călduroase.

Toamna mohorâtă a scurtat a zilei lumină,

Aducând friguroase, cu lună plină.

Anotimpurile au , rând pe rând. S-a înălțat încetișor, spre cerul înstelat,

Iar puietul s-a tot transformat, crescând. Devenind un demn de admirat.

Acum, după ce douăzeci de ani au trecut,

Copacul s-a înălțat cum nu s-a mai văzut.

Are puternic și mărețe,

Ce dăruiesc pădurii multă frumusețe.

În timpul zilei stejarul păzește pădurea, Ramurile sale adăpostec viețuitoare felurite:

Iar noaptea ascultă cum cântă

veverițe, lilieci, vrăbii și bufnițe pestrițe.

 înghesuite toate, De pe stejarului falnic,

Noile ghinde așteaptă să fie purtate .... Pe tărâmul pădurii șăgalnic.

Vara se sfârșește cu

Iar bolta își pierde strălucirea pictată.

Toamna revine cu ale sale nuanțe bogate,

Cu frunzele aurii și ruginii colorate,

Care îi spun foșnind cu bucurie,

— Rămâi cu bine, a verii feerie!

 Frunzele uscate o acoperă
O ghindă maronie pe pământ,
Iar ghinda cea mică se-adăpostește,

zâmbind.
Purtată de ploaie și de al toamnei vânt.