Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
și Unirea
Principatelor Române
1859-1866
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, țările
române aflate în vecinătatea unor mari puteri
(Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și
Imperiul Rus), care doreau să-și extindă
teritoriile, au decis să susțină ideea unirii
într-un singur stat, prin intermediul
cărturarilor români stabiliți în străinătate,
solicitând totodată sprijinul țărilor din vestul
Europei.
Înfăptuirea unirii a fost pregătită din timp.
În 1857 au avut loc consultări ale reprezentanților
țăranilor, boierilor, orășenilor și intelectualilor din cele
două țări române, reuniți în adunările ad-hoc.
Printre cei care susțineau ideea unirii se aflau Mihail
Kogălniceau, Vasile Alecsandri, Costache Negri și C.A.
Rosetti.
Adunare ad-hoc 1857
În ianuarie 1859, românii din Moldova (5 ianuarie) și
Țara Românească (24 ianuarie) l-au ales domn pe
Alexandru Ioan Cuza, realizându-se astfel unirea
într-un singur stat sub numele de Principatele Unite
ale Țării Românești și Moldovei, cu capitala la
București. (primul domn al Principatelor Unite)
Născut la Bârlad în anul 1820, Alexandru Ioan
Cuza și-a petrecut mare parte din copilărie la moșia
tatălui său. A făcut școala la Iași, avându-i colegi pe
Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri. În 1834, a
mers la Paris pentru a-și continua studiile. A
participat la Revoluția din 1848, la Iași, apoi la
mișcarea pentru unirea celor două țări
românești, Țara Românească și Moldova.
Proclamarea Unirii (pictură de Theodor Aman)
Cuza a domnit 7 ani, timp în care s-a străduit să
modernizeze societatea românească.
A stabilit simbolurile naționale: drapelul tricolor,
stema, ziua națională, iar capitala a fost fixată la
București. Treptat a început să fie folosit și numele
de România.
S-a preocupat de școală și a decis ca învățământul
primar să fie gratuit și obligatoriu.
Au fost înființate și primele universități de la Iași
(1860) și București (1864).
Au fost create legi noi, moderne, iar țăranii au
fost împroprietăriți cu pământ (1864).
Politica lui Cuza a sporit nemulțumirea
politicienilor conservatori care au pregătit
îndepărtarea domnitorului de la conducerea țării.
La 11 februarie 1866, Al.I. Cuza a fost silit să
abdice și să ia calea exilului.
A plecat în exil la Viena, apoi la Paris, Florența și
Heidelberg, în Germania, unde a și murit la
vârsta de 53 de ani.
A fost înmormântat la Biserica Domnească de
lângă Palatul de la Ruginoasa, așa cum și-a dorit.
După Al Doilea Război Mondial, rămășițele
pământești ale lui Al. I. Cuza au fost mutate la
Biserica Trei Ierarhi din Iași.
Alexandru Ioan Cuza a fost una dintre
personalitățile istorice cele mai iubite de popor,
fiind prezent în numeroase legende, povestiri și
poezii.