MORAL CRETIN CURS 01 08.10.

2012

VIRTUILE

Scopul ultim al omului este participarea la mpria lui Dumnezeu. Evoluia termenului virtute. Termenul virtute a fost preluat din filosofia greco-roman de ctre morala cretin. n gndirea filosofic, n antichitate, preocuparile despre care avem o serie de informaii au fost mai nti cele care se refereau la raporturile omului cu lumea. Abia din secolul al VIII-lea .d.Hr. ncepem s constatm c omul se ntoarce i spre a se analiza pe el nsui ca n vremea lui Pitagora s vedem c el acord o atenie mai special rolului pe care comportamentul individual l are pentru viaa omului (ca om) i pentru modul n care acesta se raporteaz la polis (cetate) i la lume n general. Aadar, la Pitagora (secolul al VI-lea .d.Hr.) gsim o serie de recomandri scurte, acesta ndemnnd tinerii i oamenii n general s duc o via virtuoas. Dac la Pitagora gsim elemente referitoare la modul de comportare ale insului ca membru al unei societi, lucrurile evolueaz cu sofitii i ajungem la momentul Socrate cnd preocuparea filosofului se schimb de la cosmologie asupra antropologiei. Cu Socrate, omul intr n centrul preocuprilor filosofice, devine centru de cercetare n gndirea filosofic. Socrate este unul dintre sofitii din secolul al V-lea al IV-lea .d.Hr. de care se distinge. Sofitii erau profesori ambulani care i vindeau tiina de carte, avnd pretenia c pot vorbi despre absolut orice. Termenul de virtute ca atare l gsim la Homer care nelegea anumite caliti ale omului (brbia n rzboaie, activitile soldatului, inteligena, abilitatea lui Ahile). Astfel, termenul virtute intr n gndire antropologic drept calitate fizic. Gsim termenul de virtute la sofiti care nelegeau prin acest termen calitatea prin care cineva excela n viaa sa concret. Putem spune c ei nelegeau prin virtute priceperea pe care fiecare o demonstra n fiecare zon de activitate, priceperea n modul n care fiecare om putea aplica anumite principii n realizarea a ceva. Meteugul de a face ceva se numea tehnic. Abilitile cuiva de a pune n aplicare anumite mijloace tehnice era considerat virtute. De asemenea, exista o tehnic n manipularea concetenilor i chiar i aceasta era considerat virtute. Spre deosebire de ceilali sofiti, Socrate ncerca prin intermediul cuvntului s ritmeze solid i cu dimensiuni universale i neschimbate comportarea moral a omului, asigurndu-i acestuia cel mai nalt bine neles ca eudaimonia (eudaimon)1. Socrate considera c exist o virtute (hareti) corespunztoare tututor celor care au o funcie de ndeplinit, i anume condiia n care se va gsi individul cel mai capabil s ndeplineasc funcia respectiv sau abilitatea prin care cineva ndeplinete cel mai bine o anumit funcie.
1

Anticii credeau c lumea este plin de daimoni, de zeiti bune i rele. Zeii fa de care anticii aveau acte de veneraie erau fie buni, fie ri, de unde tragem concluzia ca omul credincios antic nu -i iubea pe zei, dar se temeau de ei. Acetia se plasau ntr-o zon a sacrului (fr nici o legtur cu ceea ce numim aghios) iar sacrum era o zon de care nu trebuia s te atingi, o realitate cu care trebuia s te pui bine (prin acte de jertf), aceasta imbrcnd forme diverse sub forma diferitelor personalizri (zei). De aici rezulta necesitatea de a jertfi zeilor ri ca nu cumva s i fac rau, fie zeilor buni ca s te ajute. Eudemonia era starea pe care omul o avea n compania unor zeiti bune ce hotrau bunstarea de care omul avea nevoie. Fericirea antic era limitat la bunstarea pe care o aveai la nivel individual sau la nivel social. 1

Tot la Socrate, sufletul are drept funcie fundamental aceea de a-i stpni elementele interioare, funcia prin care chibzuiete i i asigur o via la capacitile cele mai nalte. Capacitatea omului de stpnire a elementelor inferioare din el asigurnd o bun funcionalitate ntre acestea, raportndu-se de fiecare dat la aa-zisul daimon din om este virtutea. Socrate (Apologia) considera c avea n sine un daimon care nu i permitea s se comporte neprincipial. n cretinism, vom gsi sub acest concept contiina moral. Socrate lrgete semnificaia noiunii de virtute de la talent (miestrie, pricepere) la semnificaia cu un obiect cu totul aparte. Originalitatea lui Socrate consta n accentul pe care l punea pe caracterul moral al virtuii, prsind conceptia de pna la el care (cu excepia lui Pitagora) era legat de diferite forme de pricepere cotidian. A fi virtuos nu nsemna deprinderea unor metode pentru a fi un om de succes. La sofiti nu gsim un criteriu obiectiv n funcie de care omul trebuia s i coordoneze viata. La Socrate gasim conceptul de daimon pe care nu l-a explicat niciodata, dar care constituia exigena comportamentului su. Anticii nu i puneau problema raportrii faptelor la zei, ei concepeau zeii alfel dect era conceput Dumnezeu (Iahve) la evrei i apoi n cretinism. Pe i interesa vieuirea n acord cu Dumnezeu Care li S-a descoperit. n lumea greco-roman, zeii reprezentau caliti absolutizate, fa de care nu se simeau obligai i fa de care nu constituiau criterii de comportament individual. Revoluia n gndirea etic o aduce Socrate ntruct pune n centrul comportamentului uman daimon-ul, concept pe care nu l explic niciodat, dar pe care l simea drept constrngndu-l s nu acioneze ru. La Socrate, virtutea este un proces de cunoatere determinat de intimitatea care se stabilete ntre modul nostru de comportare i daimon-ul care exist n el. Este un mod special de participare (cunoatere) a modului nostru de gndire i de comportament la realitatea acestui daimon care se gsete n gndirea fiecrui om. Demersul lui Socrate va fi continuat de ucenicul su Platon prin lucrrile pe care le-a scris, lsnd o amprenta n dezvoltarea moralei din secolele urmtoare. Pentru Platon, elementul fundamental al moralei este constituit de virtute. La nceput, virtutea nu a avut un sens moral. Uneori, inainte de Platon i Socrate se credea ca zeii infuza anumite virtui, dintre care cea mai nalt era dreptatea. Ideea ca dreptatea era virtutea cea mai mare o gsim chiar la un scriitor din vremea lui Pitagora i anume Theognis (secolul al VI-lea .d.Hr.). ntr-o elegie a sa, Theognis considera c virtutea este sinonim cu dreptatea i elementul cel mai autentic dintr-un om este dreptatea, raportarea corect la realitile din jur. Socrate ( 399 .d.Hr.) considera i el dreptatea ca virtute i n egal msura considera c virtutea este cunoatere2, fr a se confunda ns cu tiina de a face ceva.
De multe ori se confunda termenul de cunoastere cu termenul de stiinta, in traducerea textelor din limba greaca veche. Notiunea de cunoatere (gnosis) este tradus de multe ori cu termenul de tiin. n filosofie, este confundat termenul de epistemologie cu termenul de gnoseologie. Una este cunoaterea tiinifica, unde subiectul nu intra intr-o relatie existentiala cu obiectul de cercetare, detinand toate instrumentele prin care poate sa faca din obiectul de cercetare ceea ce considera el ca poate sa faca. Acest demers este receptat din antichitate pana astazi in zona oamenilor de stiinta pentru care nu exista nimic real n afara celor ce pot fi cercetate cu metodele care sunt cunoscute. Exista celalalt aspect al lucrurilor unde cunoasterea este mai complexa, nu este doar tiina de a realiza ceva. In antichitate, stiinta era redata prin termenul episthime al carui obiectiv era tiina de a realiza ceva (de a face un scaun, de a construi o casa). Aceasta era un segment in care omul isi afirma posibilitatile sale de informare si de redare a celor castigate
2

Virtutea la Socrate este tiina (cunoaterea) de a ne apropia de bine. n cunoatere este vorba desprea acest demers de participare impreauna i cu realitatea pe care i -ai propus s o cunoti avnd un respect (demnitate, evlavie) fa de aceasta, putnd ptrunde astfel mai adnc. Dumnezeu nu este niciodata obiect al tiinei (cunoastere) ci ramane ntotdeauna subiectul absolut prin care cunoatem realitile lumilor. Biserica e acuzata ca se opune tiinei. Una este cunoaterea realitatilor, alta este tiinta lucrurilor, conceptele nu trebuie confundate. Socrate considera ca virtutea este o cunoatere i nu tiinta i ca are ca fundament autocunoastere. El aprecia ca nimeni nu face rau doar din dorinta de a face rau (vointa libera). Scriitorii antici contemporani cu Socrate n Grecia (tragediile lui Sofocle, absurdul comportamentului unor tirani fata de supusi cum ar fi Antigona, Oreste) accentuau cu o expresivitate deosebita neputina puterii de judecata confruntata cu functiile irationale ale sufletului omenesc. Principiile le stabileau stapanii nu toti oamenii erau considerati oameni, pe vremea lui Aristotel aceasta idee fiind curenta. Ideile lui Charles Darwin din secolul XVIII-lea provin i din drama pe care acesta o constata in comertul cu sclavi, existand companii care aveau flote purternice, ocupate cu vanarea negrilor din Africa i vanzarea lor n America de Nord pe care acetia nu i considerau oameni. Charles Darwin arata ca intre albi i negri nu exista distincii din punct de vedere antropologic. Este o reactie la modul in care englezul alb impartea lumea. Aristotel exclama dau slava zeilor ca sunt barbat si nu femeie, elin si nu barbar, om liber i nu sclav. Astazi nu intelegem care a fost efortul Bisericii in fata lumii cu care intra in contact. Opinia lui Socrate comparativ cu sofitii este logic. n concepia lui, daca omul face rul, l face nu pentru ca ar avea o predispozitie fata de rau ca atare ci pentru ca atunci el se inseala cu privire la valoarea raului, socotind raul pe care il face bine, macar in momentul in care comite raul. Omul constientizeaza ca raul pe care il face este eventual bine daca nu chiar bine. Socrate insista foarte mult pe ideea cunoaterii reale fata de bine. De aceea, el tie ca o fapta a fi dovedita ca fiind buna sau rea nu mai este n functie de efectele bune sau rele pe care le vezi dupa savcarsirea faptei in interiorul unei mentalitati ci fapta respectiva poate fi socotita buna sau rea sub controlul timpului. Este foarte important sa stii efectul faptei pe care o faci. Conteaza doar valoarea fiecarei fapte data fiind de rezistenta pe care timpul l face asupra acestei fapte. Deoarece si omul este determinat de timp, de vreme ce este dominat de timp la un moment dat fiind dezintegrat de timp, cunoaterea binelui trebuie sa fie de aa manier astfel nct s te fac s simi c n nsi aceast cunoatere depeti timpul. Cunoaterea binelui care pornete de la autocunoastere presupune o interiorizare cu totul speciala care culmineaza cu celebrul cunoate-te pe tine nsui (dicton descoperit n templul din Delphi). Virtutea poate ntruni notele caracteristice ale unui proces de cunoatere, dat fiind faptul c implica prin procesul de cunoatere un discernamnt reflexiv ce ne permite sa ne nu confundam voina i dorinta, aprecierea subiectiva si valoarea veritabila.
prin procesul de informare. Cunoasterea presupune in mod cert o informatie trebuie sa ai toate informatiile despre obiectele de cercetare, dar in cunoastere nu ai de-a face doar cu obiecte de cercetare, ci cu realitati pe care vrei sa le cunosti. Daca realitatea este vie (un semen de-al tau), nu ii poti aplica metodele de cunoatere tiinific i s crezi c l-ai vizat in tot ce inseamna demersul tu cognitiv. Nu poti spune ca cunoti un om daca ii cunosti anatomia si fiziologia sa, dar il poti cunoaste prin proximitate, ignorand anatomia si fiziologia sa, ajungnd la performane cognitive mai mari decat abordand exclusiv diferite metode tiinifice. 3

Pe de o parte, virtutea este cunoatere, iar pe de alta parte nu poate fi invatata precum invatam tabla nmultirii. Astfel, intalnim in viata nenumarati oameni instruiti care au stinta lucrurilor, dar care totui nu si-au putut deprinde copiii cu virtutea pe care au practicat-o. Copiii nu se mai ridica la nivelul standardelor. Prin urmare, virtutea este un proces de participare. Virtutea in calitate de cunoastere presupune un nivel de tiina, dar nu n sensul de a inclina balanta in favoarea argumentelor stiintifice, transformnd astfel virtutea n abilitatea de a nela. Cunoasterea reprezinta o imbogatire existeniala cu ceea ce cunoti tu. Cunoasterea presupune o relatie de intimitate cu realitatea de cunoscut din care nu poti iesi indiferent, pe cand in demersul stiintific poti ramane indiferent, neinfestat cu ceva din prezenta celuilalt. Cand iti propui sa cunosti o alta persoana trebuie sa fii constient de lucrurile pe care le foloseti. Metoda de abordare este marcata, mai ales dupa Descartes, de o gandire exclusiv tiinific. Pentru teologi, care fac distincia intre cunoastere i stiinta, problema este larga. Omul de stiinta confunda cunoasterea cu stiinta si pentru ei realitatea este intotdeauna un obiect. Stiinta este i ea influentata cteodata de realitatea pe care o cunosti si afli ca cineva a mai intrat in contact de ea, care a pus entitatile in realitatea respectiva, care se potrivesc cu forma ta de judecata. Datorita modului de percepere a realitatii ne facem o imagine despre ea care s-a impus n toata cunoastere umana. Se vorbeste de universuri paralele, dar nu ca realitati obiective, ci la forme de intelegere subiectiva diferite de la un individ la altul sau de la o scoala de gndire la alta (prin alte coordonate). Astfel s-a ajuns sa se vorbeasca despre universuri paralele fiind vorba doar despre forme diferite in care s-a abordat aceeasi realitate. Universul subiectiv joaca un rol important: intereseaza contactul personal, nu ma intereseaza contactul cu universul atata vreme cat ignor universul persoanei de langa mine, acceptand ca persoana de langa mine este o realitate cel putin la fel de valoroasa ca si mine n demnitate si trebuie sa gasesc alte forme de cunoastere de cunoastere a acestei realitati fata de un alt obiect. Virtutea este pe de o parte cunoastere, dar nu poate fi invatata precum tabla inmultirii. Virtutea nu se dobndeste precum stiinta gramaticii ci presupune un ntreg travaliu de convertire, de ntoarcere interioara pe care nimeni nu il poate savarsi in locul nostru. Filosoful nu poate decat sa ne ajute sa descoperim noi insine si sa constientizam necesitatea urgenta a virtutii. Socrate considera ca virtutea are ca finalitate imediat (obiectiv) eupraxia (praxis, praxews = fapta), adic fapta cea buna. Eupraxia reprezinta actiunea deliberata care face din om artizanul crucii, al destinului sau, al vocaiei sale. Fapta cea buna ca obiectiv al virtuii presupune efort de asceza intelectuala, capabila sa ne conduc spre acel ceva n slujba caruia acceptam sa intram. Dac pentru mine binele resprezinta cea mai mare virtute, realitatea pe care sa o iubesc, daca accesul la bine presupune un anumit efort, dar atingerea binelui este mai mare decat efortul respectiv pot accepta respectivul efort si sa ma pun n slujba acelui bine. Socrate deoarece considera ca nici un om nu face rau din placere, folosea termenul de maiotitai, virtutea este produsul acestui travaliu, acestui proces de nastere a binelui in viata noastra, oamenii fiind determinati de receptarea acestei realitati. Mai profund in noi este binele decat raul. n materie de virtute, la Socrate constatam aadar un misticism de fond i totodata un intelectualism de metoda. El accepta ca binele este mai profund n noi dect rul. ntotdeauna in viaa gasim ceva mai mult dect ceea ce putem sa facem. n educaie exista i forme de constrngere pentru a ne depasi continuu.

Virtutea a preocupat i preocup foarte mult lumea. n contemporaneitate, constatm o prevalen a comoditii.