GUSTAVO-ADOLFO BECQUER

(18361870)
Muntele strigoilor
I
n noaptea Smbetei Mortilor m-a trezit din somn, la nu stiu ce ceas, dangtul
clopotelor. Glasul lor monoton si etern mi-a adus aminte aceast legend pe care-am auzit-o
nu de mult n Soria.
Am ncercat s adorm din nou. Cu neputint! Odat mboldit, imaginatia e asemeni
unui cal care-o ia razna si pe care-n zadar l mai tragi de Iru. Ca s treac vremea, m-am
hotrt s-o scriu, ceea ce am si Icut.
Am auzit aceast poveste chiar pe locurile unde ea s-a petrecut, si am scris-o ntorcnd
capul cu Iric de cte ori auzeam zngnind geamurile balconului, zgltite de vntul rece al
noptii.
Fie ce-o Ii, acum am pornit!
Legati cnii, dati zvon cu trmbitele s se-adune vntorii si s ne ntoarcem n
cetate. Noaptea se apropie, si e ziua Tuturor SIintilor, si ne aIlm pe Muntele Strigoilor.
Asa de repede ne ntoarcem?!
Dac-ar Ii alt zi, n-as Ii plecat pn ce nu terminam cu haita asta de lupi pe care
ninsorile din Moncoyo au alungat-o din vizuine. Dar azi nu-i cu putint! Nu peste mult va
toca de vecernie pentru Templieri si duhurile celor morti vor ncepe s trag clopotele n
bisericuta de pe munte.
n bisericuta aceea ruinat! Bah! Vrei s m sperii?
Nu, Irumoas verisoar! Tu nu stii cte se petrec n tara aceasta, cci nu-i nici un an
de cnd ai sosit aici de departe. nIrneaz-ti calul, l voi aduce si pe-al meu la pas, si pe drum
ti voi istorisi aceast poveste.
Pajii se strnser n cete vesele si glgioase. Contii de Borges si de Acudiel nclecar
pe magniIicii lor cai si mpreun pornir n urma Iiilor lor Beatriz si Alonso, care mergeau
naintea grupului, la oarecare deprtare.
Ct tinu drumul, Alonso istorisi cu aceste cuvinte povestea Igduit:
Acest munte ce se cheam azi Muntele Strigoilor a apartinut Templierilor, a cror
mnstire se zreste acolo, pe marginea rului. Templierii au Iost rzboinici si monahi
totodat. Dup ce a cucerit Soria de la arabi, regele i-a adus din tri ndeprtate, spre a pzi
cetatea la hotarul dinspre pod. n acest chip aduse mare jignire nobililor din Castilia, care ar Ii
putut singuri s-o apere, asa cum singuri o cuceriser. ntre cavalerii noului si puternicului
ordin si nobilii din cetate a mocnit ctiva ani, si n sIrsit a izbucnit, o ur proIund. Cei dinti
si hotrnicir acest munte, unde aveau vnat din belsug pentru nevoile lor, dar si spre
desItare. Ceilalti se hotrr ntr-o zi s porneasc o mare hituial la hotar, n ciuda asprelor
oprelisti ale popilor cu pinteni, cum i numeau pe dusmanii lor. Glasul amenintrilor spori si
nimeni nu mai putu s-i potoleasc, pe unii de a vna cu orice pret, pe altii de a-i mpiedica
asa cum hotrser. Expeditia pregtit a Iost dus la mplinire. N-aveau s-o tin minte Iiarele
pdurilor. Ci dimpotriv, n-aveau s-o uite mamele, cci mbrcar lungi straie cernite dup
Ieciorii lor. N-a Iost o vntoare, ci o btlie nspimnttoare: muntele ntreg Iu semnat cu
cadavre. Lupii, care ar Ii trebuit s Iie atunci exterminati, s-au bucurat de un Iestin sngeros.
n cele din urm, interveni, cu autoritatea sa, regele; si muntele, prilej blestemat al attor
nenorociri, a Iost prsit, iar bisericuta clugrilor, ridicat acolo, si n al crei pridvor au Iost
astrucati laolalt prieteni si vrjmasi, ncepu s se ruineze. De atunci se spune c n noaptea
mortilor ncepe s bat singur clopotul bisericutei, si duhurile celor rpusi, nIsurate n
giulgiurile lor, alearg ca-ntr-o Iantastic vntoare, prin rpi si mrcinisuri. Cerbii ncep s
mugeasc cu mare spaim, lupii url, soprlele scot suierturi nIricostoare si a doua zi se pot
zri pe zpad urmele picioarelor osoase ale scheletelor. De aceea n Soria i se spune Muntele
Strigoilor si de aceea am tinut s iesim din hotarul lui nainte de-a se lsa noaptea.
Povestirea lui Alonso se termin tocmai cnd cei doi tineri ajungeau la captul podului
ce ducea la cetate. Acolo i asteptar pe ceilalti, care, dup ce se alturar celor doi clreti, se
pierdur pe ulitele strimte si ntunecoase ale Soriei.
II
Slugile sIrseau de strns mesele; naltul cmin gotic al palatului contilor de Acudiel
arunca o vie lucire, iluminnd grupuri de doamne si de cavaleri care n jurul Iocului stteau ca
de obicei de vorb, n timp ce vntul biciuia vitrourile ogivelor salonului.
Numai dou persoane preau strine de conversatia general: Beatriz si Alonso. Beatriz
urmrea cu ochii, pierdut-n gnduri vagi, capriciile Ilcrilor. Alonso privea reIlexul Iocului
scnteind n pupilele albastre ale Beatricei.
Amndoi pstrau de o vreme o proIund tcere.
Duenele istoriseau despre noaptea mortilor, povesti neguroase n care staIiile si artrile
jucau rolul principal; si clopotele bisericilor din Soria sunau n deprtare cu un dangt
monoton si trist.
Frumoas verisoar, rosti, n sIrsit, Alonso, rupnd lunga tcere dintre ei, n curnd
ne vom desprti; poate pentru totdeauna; cmpiile aride ale Castiliei, obiceiurile ei necioplite
si rzboinice, straiele ei simple si patriarhale stiu c nu-ti sunt pe plac; te-am auzit suspinnd
din cnd n cnd, cu gndul, cine stie, la vreun adorator din tara ta ndeprtat.
Beatriz Icu un gest de rece indiIerent; un ntreg caracter de Iemeie se dezvlui n acea
dispretuitoare strngere a buzelor sale subtiri.
Sau poate te gndesti la Iastul Curtii Iranceze unde-ai trit pn acum, se grbi s
adauge tnrul. Oricum ar Ii ns, presimt c nu va trece mult si te voi pierde... La desprtire,
as dori s porti cu tine o amintire din parte-mi... ti amintesti de ziua cnd am Iost la biseric
spre a multumi lui Dumnezeu c ti-a redat sntatea pe care-ai venit s-o cauti n tara asta?
Micul giuvaer care tinea prins pana plriei mele tin minte c ti-a subjugat privirile pentru o
clip. Ce bine i-ar sta, dac ar prinde un voal pe prul tu negru! L-a mai prins pe cel al unei
mirese; tatl meu l-a druit celei care mi-a dat viat, si ea l-a purtat cnd a psit n Iata
altarului... Vrei s-l primesti n dar ?
Nu stiu dac n tara ta, rspunse Irumoasa Iat, dar n tara mea un dar primit ti leag
vointa. Numai ntr-o zi de srbtoare se poate primi si doar din minile unei rude... care, chiar
la Roma de-ar Ii s Ii Iost nu se poate ntoarce cu minile goale.
Tonul rece cu care pronunt aceste cuvinte l tulbur o clip pe tnr, care, cnd se mai
nsenin, spuse cu tristete:
Stiu, verisoar; dar azi e ziua Tuturor SIintilor, si printre ei e si ziua sIntului tu; zi
de srbtoare e azi, si de daruri. Vrei s primesti darul meu?
Beatriz si musc usor buzele si ntinse mna spre a lua giuvaerul, Ir s mai adauge un
cuvnt.
Cei doi tineri continuar s tac din nou, si vocile sparte ale btrnelor care vorbeau
despre vrjitoare si spiridusi se auzir din nou, o dat cu suieratul vntului ce Icea s
zbrnie geamurile ogivelor si cu dangtul trist si monoton al clopotelor.
Dup cteva minute, dialogul ntrerupt se rennod n chipul acesta:
Si nainte de-a trece ziua Tuturor SIintilor, care e si a sIntului meu si a sIntului tu,
si n care poti, Ir s-ti legi vointa, s-mi lasi o amintire de parte-ti n-ai s-o Iaci? spuse el,
cu scnteierea unui gnd diabolic n privirea-i strpungtoare.
De ce nu? exclam Iata, nltnd mna spre umrul drept spre a cuta ceva ntre
cutele largii sale mneci de catiIea brodate cu aur... Apoi, cu o copilreasc expresie, adug:
Ti-amintesti de panglica albastr pe care am purtat-o azi la vntoare, si care pentru nu stiu ce
simbol al culorii sale mi-ai spus c e emblema suIletului tu?
Da.
Iat... am pierdut-o! Am pierdut-o si m gndeam s ti-o dau n semn de amintire.
Ai pierdut-o ?... Unde ?... ntreb Alonso, ridicndu-se din jiltul su, cu o
indescriptibil expresie de team si sperant.
Nu stiu, poate c pe munte.
Pe Muntele Strigoilor! murmur el plind si prbusindu-se pe scaun. Pe Muntele
Strigoilor!
Si imediat dup aceea continu cu voce ntretiat si suIocat :
Tu stii, pentru c vei Ii auzit aceasta de mii de ori; n cetate, n ntreaga Castilie mi se
spune regele vntorilor. Neputnd ns s-mi ncerc puterea n lupte, ca strmosii mei, am
nchinat vntorii, imagine a rzboiului, toate avnturile tineretii mele, toat aprinderea
mostenit din neamul meu. Covoarele pe care calc picioarele tale sunt blnuri ale Iiarelor
omorte de mna mea. Eu le cunosc vizuinele si nravurile; am luptat cu ele ziua si noaptea,
clare si pe jos, singur si n hituire; nimeni nu poate spune c m-a vzut vreodat pregetnd
n Iata primejdiei. n alt noapte, as zbura dup aceast panglic, si as Ii bucuros ca la o
serbare; dar, n noaptea aceasta, nu ncape ndoial, n noaptea aceasta, de ce s-ti ascund? Mi-
e Iric. Auzi? Clopotele bat, a tocat de vecernie la San Juan del Duero, strigoii din munte vor
ncepe acum s-si nalte testele nglbenite dintre buruienile care le acoper mormintele...
Strigoii pe care e de ajuns s-i zreasc si-i ngheat sngele din vine chiar si celui mai viteaz,
i albeste prul sau e nhtat n goana lor Iantastic asemeni unei Irunze smulse de vnt si
purtate n nestire.
n vreme ce tnrul vorbea, un surs imperceptibil Ilutura pe buzele Beatrizei, care, cnd
el tcu, rosti pe-un ton indiIerent, attnd Iocul din cminul n care lemnele plesneau si
trosneau, aruncnd scntei de mii de culori:
Oh, pentru nimic n lume! Ce nebunie! S te duci acum pe munte pentru un asemenea
Ileac! ntr-o noapte att de ntunecoas, n noaptea mortilor, si cnd crrile sunt pline de lupi!
Spunnd aceast ultim Iraz, o rosti n asemenea chip nct Alonso nu putu s nu
priceap ntreaga ei amar ironie; mpins ca de-un arc, se ridic n picioare, si trecu mna
peste Irunte, ca si cum ar Ii vrut s-alunge teama ce se-ncuibase n capul si nu n inima sa, si,
cu o voce hotrt, exclam, ndreptndu-se spre Irumoasa Iat ce sta aplecat n Iata
cminului rscolind Iocul :
Rmi cu bine, Beatriz. Pe curnd.
Alonso! Alonso! spuse aceasta, ntorcndu-se cu iuteal. Dar cnd voi, sau se preIcu
c vrea s-l opreasc, tnrul si dispruse.
Dup cteva clipe se auzi galopul unui cal ndeprtndu-se. Frumoasa Iat cu chipul
radiind expresia unui orgoliu satisIcut, care-i rosea obrajii, ascult cu atentie zvonul de
copite ce se pierdea din ce n ce, pn ce, n cele din urm, pieri.
Btrnele nu conteniser nc povestile lor cu staIii; vntul tiuia n geamurile balconului
si clopotele din cetate se auzeau btnd departe.
III
Trecuser o or, dou, trei; nu mai era mult pn s bat miezul noptii, cnd Beatriz se
retrase n paraclisul su. Alonso nu se ntorcea, nu se ntorcea, cnd n mai putin de o or ar Ii
trebuit s Iie napoi.
Trebuie c i-a Iost Iric! exclam Iata nchizndu-si cartea de rugciuni si
ndreptndu-se spre pat, dup ce n zadar ncercase s murmure cteva din rugile pe care
biserica le consacr de ziua mortilor celor care nu mai sunt.
Dup ce stinse candela si trase dublele perdele de mtase, adormi; adormi, cznd ntr-
un somn nelinistit, usor, nervos.
Dousprezece ore sunar n orologiul din turn. Beatriz auzi ca prin vis vibratiile
clopotelor, ncete, sarde, triste, si ntredeschise ochii. I se prea a Ii auzit, o dat cu ele, soapta
numelui ei; dar departe, Ioarte departe, rostit de-un glas suIocat si plin de durere. Vntul
gemea n geamurile Ierestrei.
Trebuie c-a Iost vntul, spuse; si punndu-si mna pe inim, ncerc s se linisteasc.
Dar inima ei btea din ce n ce mai violent. Portile de molid ale paraclisului scrtir n
ttnele lor, cu un tiuit ascutit, prelung si strident.
nti unele, apoi altele, mai apropiate, toate usile ce duceau spre paraclisul su ncepur
s scrsneasc, ca la o porunc, unele cu un zvon surd si grav, altele cu un plnset lung si
crispat. Apoi tcere; o tcere plin de zgomote stranii, tcerea miezului noptii, cu un murmur
monoton de ape ndeprtate; ltrturi de cini n deprtare, un vlmsag de glasuri, de cuvinte
nentelese; ecouri de pasi care se duc si se-ntorc, un Iosnet de straie trsite, suspine suIocate,
rsuIlri ostenite de-abia auzite, tresriri involuntare ce vestesc prezenta a ceva ce nu se vede
si a crui apropiere se simte, totusi, n ntuneric.
Beatriz, nemiscat, tremurnd, scoase capul printre perdelele patului si ascult o clip.
Auzea mii de zgomote Ielurite; si trecea mna peste Irunte, asculta din nou: nimic, tcere.
Cu acea IosIorescent ce-o capt pupilele n crizele nervoase, ea vedea siluete
Iugrindu-se n toate prtile; si cnd, holbndu-si ochii, i Iix asupra unui punct, nimic,
ntuneric, umbre de neptruns.
Bah! exclam, lsndu-si capul din nou pe perna albastr a patului, doar nu sunt eu
asa de Iricoas ca acei bieti oameni care tremur de Iric si sub armur la auzul unor povesti
cu staIii!
Si nchiznd ochii, ncerc s adoarm...; dar n zadar Icuse un eIort puternic s se
stpneasc. ndat, se ridic mai palid, mai nelinistit, mai nspimntat. Nu, nu mai era o
iluzie: perdelele de brocart ide la us se ddur deoparte, ca la o atingere, si niste pasi nceti
Iosneau pe covor; Iosnetul acelor pasi era surd, aproape imperceptibil, dar nentrerupt, si o
dat cu ei se auzea un sunet ca de lemn, sau de os. Si se apropiau, se apropiau, iar mica stran
pentru rug de lng pat se cltin. Beatriz ddu un tipt, nvluindu-se strns n straiele de pe
ea, si ascunse capul n ele si-si tinu respiratia.
Vntul biciuia geamurile balconului; apa izvorului ndeprtat curgea, cznd cu un
murmur etern si monoton; ltratul cinilor crestea n raIalele vntului si clopotele din cetatea
Soriei, unele mai aproape, altele departe, bteau cu ntristare pentru suIletele mortilor.
Si astIel trecu o or, trecur dou, noaptea, un veac ntreg, cci noaptea aceea i se pru
vesnic Beatrizei. n sIrsit, mijir zorile: trezit din spaima ei, ntredeschise ochii la primele
raze de lumin. Dup o noapte de insomnie si groaz, e att de Irumoas lumina limpede si
alb a zilei! Ddu deoparte perdelele de mtase ale patului si se si pregtea s rd de spaima
trecut, cnd dintr-o dat o sudoare de gheat i npdi trupul, ochii i iesir din orbite si o
paloare mortal i se ntinse pe obraji: pe mica stran vzuse, nsngerat si sIsiat, panglica
albastr pe oare-o pierduse pe munte, panglica albastr pe care se dusese s-o caute Alonso.
Cnd slujitorii alergar ngroziti s-i vesteasc moartea primului nscut din neamul
Acudiel, care dimineata Iusese gsit devorat de lupi prin buruienile de pe Muntele Strigoilor,
o aIlar nemiscat, crispat, agtat cu amndou minile de una din coloanele de abanos ale
patului, cu ochii holbati, cu gura ntredeschis, cu buzele albe, cu membrele ntepenite,
moart, moart de groaz!
IV
Se spune c, dup aceast ntmplare, un vntor rtcit care-a petrecut noaptea mortilor
Ir s poat prsi Muntele Strigoilor, izbutind s vorbeasc despre cele vzute, n ziua
urmtoare, nainte dea muri, povesti lucruri nspimnttoare. Printre altele, aIirm c a vzut
scheletele vechilor Templieri si ale nobililor din Soria ngropati n pridvorul bisericii nltn-
du-se la ceasul vecerniei cu o larm nIricostoare: clri pe schelete de armsari, ei Iugreau,
ca pe-o Iiar, o Iemeie Irumoas, palid si despletit, care, cu picioarele goale si nsngerate si
dnd tipete de groaz, alerga nebuneste n jurul mormntului lui Alonso.
---------------