Tara de dincolo de nori

Ascunsi in muntii lor, romansii sunt un neam misterios. Mii de fire nevazute ii leaga de
noi, romanii. Ca si noi, acesti oameni ai inaltimilor sunt bantuiti de amintiri nelamurite,
de traditii bizare si de semne. La capatul unei calatorii in lumea lor, un roman intelege
ceva despre el insusi

O vale adanca si larga, taiata in carnea de piatra a

Alpilor. Jos, in adancuri, apa Innului. Ceturile inserarii
cuprind cerul in lumini bizare, coloreaza crestele de
piatra in umbre albastre si portocalii. In mijlocul
tuturor acestora, suspendat intre cer si pamant, la
1700 de metri inaltime, se afla satul Guarda, adunat
din case vechi de piatra in jurul unei biserici cu turla
inalta, taioasa.
„Iau sun, tu est, iel is...” conjuga Armon in limba
romansa. „Eu sunt, tu esti, el este”, repet si eu in
romana, si e randul lui sa ramana cu gura cascata de
uimire de asa lucru ciudat. Sigur, el stia ca exista undeva, la marginea Europei, o tara in care
se vorbeste o „lingua dulce”, uimitor de asemanatoare cu limba lui, dar n-ar fi crezut ca sunt
chiar atat de multe cuvinte. A vazut la televizor Carpatii si a ascultat vorbe in limba romana,
intelegand aproape totul, dar...
Strabatem strazi inguste si pietruite peste care s-a lasat o liniste absoluta, printre ferestre
luminate, printre boltile adanci de piatra ale portilor, catre biserica incremenita in inserare. De
pe case ne privesc personaje bizare, scrijelite pe ziduri. „Originile romansilor se pierd in
negura timpului”, zice Armon, „si, de fapt, sunt un mister. Toata lumea e de acord ca, la un
moment dat, au fost romanizati, dar marea intrebare este de unde au venit ei inainte, cand au
venit, ce fel de limba este aceasta, ale carei radacini le mai gasim si azi. Unii spun ca romansii
sunt celti, dar adevarul este ca nimeni nu stie cu adevarat. Mie imi place tocmai asta: romansii
sunt un neam misterios.”
Armon Schlegel este jurnalist, lucreaza pentru televiziunea romansa,
numai ca a preferat sa ramana aici, sus, unde s-a nascut, printre munti. Ar fi
putut pleca de mult, oriunde. Nu se poate desparti insa de catunul lui facut din
cateva case. Se duce incolo si-ncoace, strabate muntii in cautarea subiectelor
de televiziune, dar revine intotdeauna acasa. Stie totul despre zona si despre
oameni, el este omul potrivit sa-mi deschida portile acestui tinut fabulos. As
vrea sa stiu cum sunt oamenii acestia care traiesc intre cer si pamant, pe
inaltimile ametitoare ale Alpilor, as vrea sa patrund dincolo de portile boltite
din piatra si sa le ascult istoriile cele mai vechi. Stiu ca sunt neam de ciobani
si oameni ai muntilor, ca sunt legati de padurile si de stancile lor, si de-aceea
as vrea sa patrund dincolo de pojghita de civilizatie elvetiana care ii inveleste,
catre sufletul lor de romansi. Armon ma priveste cu atentie, ca si cum
cuvantul „suflet” ar fi declansat un mecanism interior, si imi dau seama ca am
nimerit. Ce fel de credinte, de povesti au romansii? Ce e cu desenele ciudate
care decoreaza fetele stravechilor case? De ce sunt satele romansilor
intotdeauna catarate in creierii muntilor?
Seara s-a lasat ca un glob fumegos deasupra satului Guarda. S-au aprins lumini portocalii.
Stam pe o banca impodobita cu balauri, caci romansii, ca si noi, au banci in fata portilor de
lemn ale caselor. Armon trage adanc din tigara. „Satele au fost facute in jurul bisericilor, iar
bisericile au fost inaltate in locuri foarte speciale”, zice Armon aproape in soapta, „in locuri in
care, inainte de crestinism, au existat altare pagane. Sunt locuri in care initiatii acelor timpuri
stravechi oficiau ritualuri stranii, se inchinau unor forte si unor zei uitati, dar ale caror urme si
reprezentari mai pot fi regasite si-acum. Oamenii nu mai stiu de unde vin anumite semne, nu
mai stiu de ce fac anumite lucruri, dar le fac. Timpurile vechi traiesc inca, discret, in subsolurile
celor moderne. Deseneaza pe case insemne solare deasupra ferestrelor, dar nu stiu de ce o
fac, deseneaza luna si stelele, pentru ca asa e traditia. Deseneaza dragoni, pentru ca asa are
si vecinul, iar casele se construiesc cu anumite ferestre catre nord, pentru ca asa se face. Asa
este si cu asezarea satelor. Nimeni nu mai stie astazi ca locurile in care au fost construite
bisericile sunt locuri deosebite. Stii”, zice dupa o pauza, „batranul meu stia sa gaseasca apa
de sub pamant cu bagheta de alun...” Tac, simtind ca am intrat intr-o zona unde intrebarile
mele mai mult ar strica. „Tata” in limba romansa se zice „bab”. „Mai intai am descoperit ca pot
si eu sa gasesc apa, cand eram copil. Pe urma, am descoperit ca pot gasi si alte lucruri. Ca
pamantul e strabatut de linii de forta, de energii subtile care pot fi masurate si, ca sa ma intorc
la biserici, ca intotdeauna acestea sunt construite in anumite locuri, foarte precise, la
intersectia anumitor linii de forta. Intelegi? Am descoperit ca oamenii vechi cunosteau perfect
geometria acestor energii si isi construiau altarele pagane in anumite puncte, care le
confereau puteri. Sunt punctele pe care, mai tarziu, s-au construit biserici, in jurul carora s-au
construit sate. Oamenii au locuit mereu in jurul unor asemenea puncte care i-au atras ca un
magnet, indiferent de locul unde erau plasate, la inaltimi ametitoare, in varful muntilor, in
paduri nepatrunse, in mlastini miscatoare. Nici un efort nu era prea mare, caci contactul cu
puterile nevazute era nepretuit.”
Povestea incepe sa prinda contur, incep sa inteleg aerul
arhaic al satelor romanse, caci, fara nici o indoiala, oamenii
acestia traiesc orientati catre trecut, chiar daca uneori nu-si
dau seama. Mi-l imaginez pe Armon, cu instrumentul lui de
alama in forma de Y, investigand stravechi ruine ratacite prin
munti, notandu-si pe schitele sale complicate locurile exacte
ale stravechilor ritualuri pagane, punctele precise ale
vechilor altare. „Asemenea locuri exista in natura”, zice,
„locuri care n-au fost inca descoperite, sau au fost uitate si pe care eu le-am gasit. Sunt locuri
in care simti ca te umpli de putere, in care simti ca faci parte din ceva mult mai mare decat
tine, sau, dimpotriva, locuri care te secatuiesc de puteri. Unii oameni cand ajung in astfel de
locuri au viziuni, au vise ciudate, asa cum in vechime samanii pagani puteau vedea viitorul sau
trecutul. Am cunoscut un om care era bolnav de spate pentru singurul motiv ca dormea la
intersectia unor fluxuri de energie care nu-i priau, si altul care, de 60 de ani, traia intr-o casa
care pe mine m-ar fi ucis. Intelegi?” Da, inteleg, caci in tara si in muntii de unde vin eu, taranii
stiu foarte bine ca exista locuri sfinte si locuri blestemate, iar ciobanii pun troite la rascrucile
drumurilor de oi din creierul muntilor. Si mai inteleg ca lumea aceea straveche despre
vorbeste Armon n-a murit niciodata, e numai adormita sub crusta subtire de civilizatie. Inteleg
ca muntii acestia, ca si muntii nostri de-acasa, au darul de a pastra amintiri ancestrale, si ca
nimic nu e intamplator, nici insemnele solare de pe casele lor, semanand izbitor cu cele de pe
portile din Maramures, nici dragonii semanand cu balaurii din povestile romanesti, nici
povestile despre lupi...
Am stat cu Armon pana tarziu, in noapte, pana cand luminile s-au stins, pana cand fapturile
bizare scrijelite pe casele romanse pareau sa se miste, pana cand turla de piatra a bisericii din
Guarda a fost impresurata de bezna inaltimilor. Unele lucruri si unele fiinte se vad mai bine in
intuneric decat in plina lumina. De-acum, stiam ce caut.

Fierarul Thomas si
sarpele cu cap de lup

A doua zi, soarele rasare de dincolo de munti, dinspre

Italia, imprastiind negurile, dand viata ceasurilor solare care
impodobesc zidurile caselor. Numele de Guarda al acestui sat
trebuie sa vina de la vechile straji catarate in munti. Intreaga
tara a romansilor e o limba muntoasa de pamant, o insula
stancoasa intre Italia si Austria, o enclava conservatoare si
incapatanata, incremenita de sute de ani in traditiile si
credintele lor. Strabat stradutele in panta, si acum semnele
incrustate in peretii caselor mi se par altfel. Sunt detinatorul unui secret pe care mi l-a
incredintat Armon, jurnalistul scormonitor al vechilor altare. Turisti de pretutindeni vin, privesc
casele ce par desprinse dintr-un basm, se minuneaza si trec mai departe. Eu stiu insa ca
semnele acestea nu sunt goale, ca dincolo de ele mai este ceva, mai supravietuiesc anumite
amintiri nerostite, ingropate adanc. Niste amintiri care, poate, ii unesc pe ei, romansii, cu noi,
romanii. Strabun, in romansa, se zice „tat”. Nascut se zice „nasc” si mort se zice, pur si simplu,
„mort”. Trec de biserica, spre capatul satului, trec de fantanile impodobite cu flori care ard in
lumina soarelui, pana la locul in care muntele coboara, cu un picior de stanca, printre case.
Acolo, pe colina, locuieste Thomas, stapanul focului si al fierului, „cel care mai stie cate ceva”,
dupa cum mi-a spus Armon. „O sa vezi un straniu cocos de fier care se arunca in sus, catre
cer, si care are in piept un soare; atunci inseamna ca ai ajuns.”
Casuta de piatra in care Thomas-fierarul isi are atelierul pare cazuta din cer. Usile sunt larg
deschise. Nimeni. Intru. E un cuptor mare acolo, in care ard mocnit niste carbuni, e aproape
intuneric, caci nu sunt ferestre si, in mod straniu, singurele raze de soare care intra diagonal
prin usa se opresc exact pe carbunii licarind in vatra, ca si cum focul s-ar fi aprins singur, de la
soare. Zeci de ciocane de toate marimile sunt raspandite peste tot, clesti si lanturi, masinarii al
caror rost imi scapa, funinginea groasa de pe pereti, caldura moale care iradiaza din marea
vatra, toate acestea sunt din alta lume. Soarele a
ramas afara. E un loc ce apartine mai curand
adancurilor intunecate decat luminii arzatoare de
dincolo de usa. Strig. Nimeni. O usa se face in stanga
si indraznesc sa pasesc acolo, fara sa ating nimic.
Daca atelierul cu forja pare poarta catre infern, locul de
alaturi este trecerea catre cer. Prin ferestrele mari se
vad muntii, lumina intra in valuri groase, scaldand o
uluitoare galerie de fiinte de metal atarnate de pereti,
puse pe jos, prin colturi, pretutindeni. Sunt figurine de
metal negru, animale fantastice modelate direct cu
ciocanul, caci urmele loviturilor se vad clar pe chipurile lor. Sunt pasari in zbor, numai ca au
chipuri de soparle, sunt unicorni cu priviri diavolesti, cu ochii holbati in gol si, jos, intr-un colt,
vad doi serpi incolaciti ca intr-un dans, iar serpii au capete de lup. Pe o masa din fier cu
picioare stranii e un joc de sah cum n-am mai vazut niciodata, in care piesele sunt ascutite si
uriase, ca niste turle de biserica in miniatura. „Nu sunt de vanzare”, zice o voce jucausa in
limba germana. Se apropie si-mi arata. Piesele de sah au scrijelite trasaturi ciudate. Regina
are trasaturile Fecioarei Maria, caii sunt dragoni ridicati pe picioarele dinapoi, pionii par fiinte
ale muntilor, gnomi iesiti la lumina din adancuri.
Thomas Lampert - pe care prietenii il striga Toma - e tanar, blond, cu un cercel in ureche,
surazator, si imi ia un timp sa inteleg ca el, fierarul satului, e mai curand un fel de artist al
fiarelor, un creator care se slujeste de ciocane si de foc pentru a aduce in realitate acele
creaturi stranii pe care le-am vazut. Daca vreau, imi face un sarpe cu cap de lup, oricat de
mare, dar asta ar dura cam o saptamana, sau poate vreau un cocos solar, sau un unicorn, sau
un dragon cu aripi si cu solzi, asta pentru ca a observat ca sunt fascinat de galeria de creaturi
din metal. Sunt personaje din povesti pe care el le-a auzit de cand a venit aici, in Guarda,
pentru ca el nu e nascut in munti, e din alta parte. O istorie de demult spune ca intr-o anumita
noapte de la sfarsitul lui noiembrie, cand e luna plina, de pe crestele muntilor coboara spre
paduri o ceata. „Coboara asa, ca un rau, ca o apa, ca un fum gros. Se scurge printre copaci si
inainte de a ajunge jos, la rau, se transforma in serpi lungi, acoperiti cu solzi de metal. Au
capete de lup si ochi stralucitori. Atunci oamenii stau inchisi in case, aparati numai de semnele
pictate pe peretii exteriori.” Unele case sunt aparate de brauri de serpi, altele de vrajitori care
calaresc pe nori, la fel ca solomonarii de pe la noi, altele au soarele insusi desenat, menit sa
arda creaturile intunericului coborate din munti. Asta reprezinta lucrarile din galeria cu fiinte
nemaivazute a lui Toma. Personaje din povesti.
„Nimeni nu mai crede astazi in asemenea lucruri”,
adauga el, „numai ca eu stiu sigur: sunt oameni in sat,
care mai in gluma, mai in serios, in noaptea aceea,
infig in grinda de deasupra intrarii un cutit de otel sau
un topor vechi.” Rade. Eu ma gandesc la obiceiurile romanesti din noaptea Sfantului Andrei al
lupilor si nu pot sa nu vad asemanarile. „Sarpele cu cap de lup imi place cel mai mult”, zic.
„Poate pentru ca stii acum povestea”, zambeste el. Fiecare creatura de-a lui Toma are
povestea ei. Cocosii solari sunt trimisii oamenilor catre cer, asa cum capricornii faceau
legatura cu fiintele din adancurile muntilor, serpii incolaciti aparau casele de duhurile noptii, iar
prin pasari, romansii puteau trimite mesaje catre sufletele celor morti. Iar el, Thomas Lampert,
face din toate acestea... ceea ce vad. „Uneori”, zice, „atunci cand privesti din afara, vezi mai
bine, intelegi mai bine unele lucruri.” Vrea sa spuna ca desi el nu e nascut aici, face parte
dintre aceia care „s-au nascut romansi”. E prizonierul acelei lumi a himerelor care razbate
pretutindeni in satele romansilor, e fascinat de povestile lor pline de fiinte ireale, a ramas aici,
in satul de dincolo de nori, pentru ca locul acesta e incarcat de puterile stranii despre care
vorbea Armon. L-am vazut, mai tarziu, la lucru, si am vazut chipurile pe care le poate lua, sub
ciocanele lui, fierul incins la rosu. Thomas Lampert se juca cu creaturile de foc, la fel cum
trebuie sa fi facut, cu mii de ani in urma, primii oameni care au descoperit ca pot, cu mainile
lor, sa modeleze lumea. Atelierul lui nu e decat o poarta catre un alt timp. Inainte de a pleca,
mi-a spus intr-o doara ca atelierul lui de pe varful muntelui e ultimul de felul acesta din
intreaga tara a romansilor si poate din intreaga Elvetie... Deasupra intrarii, un mic basorelief
turnat in metal reprezenta un diavol surazator tinand cu un cleste o bucata de fier deasupra
unei nicovale. O lovea cu ciocanul si in spatele lui ardea, urias, focul unui cuptor.

Cascavela

Un motan urias si galben, cum n-am mai vazut niciodata, se strecoara pe langa zidurile
stravechi ale caselor, parand a avea o directie precisa. Urca straduta in panta, pe langa
biserica in care nu intra nimeni niciodata, trece pe langa fantana minunata dintr-o mica piata,
neobservat. Il urmaresc, pentru ca pisicile ar trebui sa stie cotloanele, intrarile secrete care
duc in spatele fatadelor pictate ale acestor case superbe. Pretutindeni sunt turisti care se
plimba cu gura cascata la fantasticele ferestre impodobite cu desene, cu jerbe de flori in toate
culorile curcubeului, numai ca eu as vrea sa vad ce se afla dincolo de ele. Dincolo de marile
porti inchise. Motanul pare ca a ajuns la destinatie. Ocoleste prin spate o casa enorma,
galbena, sobra, ajunge in fata unei intrari. Cuminte, se aseaza pe banca si se spala.
Deasupra, pe frontispiciu, este inscris anul 1560 si numele Morell. E o sonerie si dedesubtul ei
scrie „Ion si Maria Morell.” Vasazica, aceasta casa apartine inca familiei care a cladit-o cu sute
de ani in urma. Inconjur casa si sub scara se mai afla o
intrare. „Cascharia”. Un cuvant pe care-l inteleg.
„Casarie”, pe romaneste. „Chavras”. Capre. E un loc in
care se face si se vinde branza de capra. In fereastra
sunt perdele facute de mana, pe care sunt brodate cu
alb capre. Apoi, dintr-o data, ceea ce parea a fi un gard
se da la o parte si cateva zeci de capre navalesc in
strada, sub privirile uimite ale trecatorilor, iar in urma
lor, o femeie imbracata cu un pulover albastru, cu un
bat in mana, alergand. Asa am cunoscut-o pe Maria
Morell, ultima crescatoare de capre din Guarda.
Caprele au traversat mica piateta in viteza, au coborat o straduta abrupta, pentru ca in cele din
urma sa treaca dincolo de ultima casa, acolo unde incep pasunile formidabile de deasupra vaii
Innului. O panorama fantastica se deschide dincolo de zidurile ca de cetate ale satului, de
unde poti vedea cat de sus este asezat. Caprele negre-rosii ale Mariei Morell alearga pe
drumul ingust pe marginea prapastiei. Norii se vad dedesubt, plutitori. O ajut sa bage caprele
intr-un tarc special si ea nu se mira si nu intreaba nimic. N-am mai vazut niciodata asemenea
capre, colorate la fel. „Pentru ca asemenea capre nu sunt decat aici, la noi”, zice. Nici ea n-a
mai vazut straini sa alerge doi kilometri dupa capre. Am stat acolo, in picioare, pe marginea
prapastiei care se casca la marginea satului, langa capre, si am vorbit ca si cum ne-am fi
cunoscut dintotdeauna. Ea vorbeste franceza, pentru ca a lucrat cand era tanara la Geneva,
inainte de a se intoarce acasa definitiv, inainte de a redeveni ceea ce romansii au fost, de fapt,
dintotdeauna: pastori. „Noi suntem altfel, casele noastre sunt altfel decat acolo, totul aici are
viata. Imi lipseau muntii.” Cand s-a intors acasa, s-a maritat cu Ion Morell. Mama ei i-a pus
intr-o lada, pe care ea o sa mi-o arate daca vreau s-o vad, niste lucruri frumoase, cum acum
nu se mai fac, niste camasi si niste invelitori pentru paturi, si deasupra i-a pus o cruce si o
punguta de piele in care erau niste frunze parfumate. Asa a
ajuns in casa Morell. Asa a plecat mai tarziu si fata ei, jos in
vale, intr-un sat care se cheama Vulpera, cu o lada si cateva
lucruri. Acum fata ei creste vaci. „Ei nu inteleg cum suntem
noi, si nici noi nu putem sa traim ca ei.” („Ei” sunt elvetienii,
nemtii, italienii, oricine nu este romans.) Si-acum? „Acum
lumea se schimba. Chiar si Guarda se schimba. Mai sunt
numai 160 de locuitori, dar romansi mai sunt poate jumatate.
Vin strainii din orase, cu masinile lor mari, si cumpara casele
noastre, fara sa priceapa ce e cu ele, fara sa le inteleaga. Stau in ele o luna pe an, apoi
pleaca. Fiecare casa are o poveste, dar acum povestile sunt uitate. Casele se instraineaza.”
Sunt doua lumi care se intrepatrund, dar nu se ating, imi spun, lumea „lor”, a strainilor care vin
si privesc totul ca pe un decor de film, si lumea romansilor care au mai ramas. Stau ascunsi in
casele lor adanci si vii, privind din spatele ferestrelor oblonite invazia bogatanilor goi pe
dinlauntru, care vin de la Geneva si de la Zurich. Se simt pur si simplu amenintati, neintelesi
de aceasta lume pestrita care vine peste ei, si poate ca de-aici se trage felul lor retras de a fi,
dar si bucuria cu care ii intampina pe aceia despre care cred ca i-ar putea intelege. Din satele
lor stravechi ramane doar aparenta, golita de suflet, de povesti. Ziduri colorate. Lumea lor
arhaica e pe cale de disparitie si atunci romansii se agata cu obstinatie de orice le-a mai
ramas al lor, de case, uneori de animale, de unele obiceiuri si povesti al caror sens aproape
ca l-au pierdut sub presiunea civilizatiei occidentale, dar despre care stiu doar atat: ca sunt ale
lor si ca trebuie pastrate.
Am intrat in cele din urma impreuna cu Maria Morell, prin poarta cea mare si rotunda a
casei sale, si am vazut lada de zestre impodobita cu ingeri si cu flori. M-a condus in beciurile
adanci, boltite, de sub casa, si am vazut cum face branza de capra - un fel de cascaval rotund
pe care apoi il vinde turistilor dupa ce ii face un mic semn al crucii, nevazut, pe una din fete.
„O cruce?!”, am intrebat, stiind ca bisericile lor sunt frumoase, dar parasite de oameni.
„Dumnezeu e cu noi oriunde”, mi-a spus, „il tinem cu noi chiar daca nu mergem la biserica.
Inainte era altfel. Mama a prins timpurile cand oamenii mergeau inca la biserica cu totii si
cantau. Pe-atunci se aprindeau focuri pe munti in zilele de sarbatoare.” Am avut privilegiul de
a vedea pe dinlauntru toate cotloanele, toate ascunzisurile unei case vechi de cateva sute de
ani, frumoasa ca un muzeu. Am privit, de undeva de sus, muntii, prin niste ferestruici facute in
asa fel incat sa se poata trage cu arma, am inspectat cuptorul urias al unei bucatarii pe care,
in iernile de demult, dormeau romansii osteniti veniti din munti, si care acum nu mai slujeste
decat de adapost motanului urias al casei, pe care-l cheama Marun. Am avut sentimentul ca
aceasta casa a Mariei Morell e un fel de alveola a timpului, de enclava in care familia rezista
asaltului lumii moderne. Ce-a determinat-o pe Maria, femeia aspra din Guarda, sa tina capre,
atunci cand nimeni, nicaieri, nu mai are nevoie de ele? De ce tine sus, in munti, la Piz Buin, o
cireada de vaci, in aceste timpuri in care vacile se cresc in hale industriale, sunt mulse
mecanic si ucise in mod eficient? „Pentru ca asa se face la noi dintotdeauna.” Mi-a povestit
istorii vechi stiute de la batranul Morell, socrul ei, istoriile casei pe care astazi nu le mai stie
nimeni, decat ea. Batranul i-a spus odata, demult, inainte de a muri, ca stravechea casa Morell
sta in picioare de sute de ani, pentru ca e locuita de duhul unui tap negru care ar fi fost
sacrificat si ingropat la temelia casei. Niciodata n-a crezut lucrul acesta, pana intr-o zi.
„Renovam casaria din beci. Am deschis o firida pe care am gasit-o pe coltul dinspre rasarit, si
in firida am gasit craniul tapului despre care imi spusese batranul. Atunci am stiut ca totul este
adevarat. Am pus craniul la loc si am zidit firida.”
Cand am plecat, am bagat de seama ca sus, deasupra portii celei mari, pe blazonul casei,
deasupra numelui Morell, era desenata o silueta de tap ridicat in doua picioare. Maria, pe care
eu o botezasem in gand Cascavela, mi-a vazut privirea si a dat din cap.
 Epilog

Am mers in multe sate din tara romansilor si am

vorbit cu multi oameni, ale caror istorii cu siguranta ca
ar fi meritat sa fie pomenite aici. Am cunoscut tarani
care, in iernile teribile ale Alpilor, in Europa secolului
21, se incapataneaza sa aduca lemnul din munte cu
caii, asa cum nu mai face nimeni, decat poate taranii
romani ai muntilor. Pretutindeni am incercat sa arunc o
privire dincolo de suprafata, in spatele aparentelor, si
cred cu adevarat ca lumea romansilor e o lume care
refuza sa dispara, care incearca sa-si strige numele in
aceste timpuri, in care lumea merge catre stergerea
granitelor, a traditiilor si a memoriei. Pretutindeni unde am fost, n-am facut decat sa descopar
cat de mult oamenii acestia se aseamana cu noi, romanii: satele lor, povestile lor, felul lor de-a
fi. Batalia pe care ei o poarta acum o vom purta poate si noi, curand. Iar satele noastre sunt
inca vii, povestile noastre sunt vii, bisericile noastre sunt vii, troitele noastre au inca lumanari
aprinse de sarbatori. Avem mult mai mult de aparat decat ei, in fata aceleiasi agresiuni a lumii
moderne. Destinul nostru seamana in multe privinte cu al lor. Intr-un sat inalt din Alpi, am fost
martorul unei rugaciuni rostite de un preot romans, intr-o biserica pustie. Incepea asa: „Bab
nost car est-n ceri...”. Dar asta, deja, este o alta poveste.
HORIA TURCANU
(Fotografiile autorului)

Versiune de printare

Web design : : Direct Design

URME APROAPE ROMANESTI IN ELVETIA

Tara ciobanilor de sub cer

Calatoriile europene ale revistei noastre continua. Dupa ce anul trecut v-am invitat la
bascii din Pirinei, acum va facem oferta de a ne insoti in Alpii Orientali, un taram fabulos,
unde traieste o populatie extrem de asemanatoare cu noi, romanii: ROMANSII, o falanga
iliro-traca, refugiata in urma cu mii de ani, pe crestele muntilor ce fac parte astazi din
teritoriul Elvetiei. Vanatoarea de trecut romanesc ancestral este o aventura spirituala fara
egal. Pe parcursul a cateva numere de revista, vom incerca sa va facem partasi la emotia
extraordinara pe care am trait-o, intalnindu-ne la o distanta asa de mare, printre ghetari si
piscuri de piatra, cu oameni care vorbesc aproape la fel ca noi. Crescatori de vaci si de
capre, neclintiti in traditia lor pastorala, nu-si dau libertatea si limba strabuna, pe toate
bogatiile dimprejur. Iar daca ceea ce vom scrie n-o sa va placa, „iartat de ce am fat”
(iertati-ne pentru ce am facut). „Bun di!” (ziua buna)
 Imaginati-va mai intai munti inalti de 4000 de metri care se
intind de jur imprejur cat vezi cu ochii. O mare de munti pana
la orizont, cu varfuri ascutite de piatra zgariind cerul, cu
zapezi care nu se topesc niciodata, cu ghetari incremeniti in
eternitate. Imaginati-va ici si colo mici lacuri glaciare de un
verde adanc, sagetate de soare. Cerul este deasupra, sprijinit
pe creste, ca o cupola din sticla, iar norii aluneca atat de
concreti si atat de aproape, incat ii poti atinge in orice clipa cu
mana. Sunteti undeva sus, foarte sus, la inaltimea crestelor
de piatra alburie. Trageti aer in piept, un aer moale, in care
stau suspendate miresme de iarba. Coborati-va privirile incet,
de pe creste, si atunci o sa vedeti paduri de larice si de pini
agatate de stanci, covoare de iarba fara de cusur, ca si cum
totul n-ar fi decat visul unui pictor obsedat de perfectiune.
Atunci cand o sa va spun ca plutim deasupra Elvetiei, o sa ziceti „da, desigur, asa ne si
inchipuiam Elvetia, ca pe o tara al carei peisaj e aproape de perfectiune”. Numai ca in cazul
acesta e mult mai mult de atat. Suntem in Engadin, peste Alpii Rasariteni, deasupra stravechii tari
a romansilor, plina de sate arhaice, izbitor de asemanatoare cu satele romanesti de la munte.
Engadinul e cea mai salbatica, cea mai speciala, cea mai tulburatoare si cea mai misterioasa
zona a Elvetiei. Nici o legatura nu exista intre Elvetia bancilor si a ceasurilor perfecte si aceasta
lume de sate risipite pe coastele muntilor, nici o legatura intre bulevardele scortoase ale Genevei
si Zurich-ului si salbaticia acestor asezari stranii. Poate doar panglicile acelea subtiri de asfalt,
ondulandu-se pe coastele muntilor si care leaga intre ele asezarile risipite, agatate la inaltimi
ametitoare, cu case stranse in jurul cate unei biserici cu turla ascutita, atarnata de cer. Caci
numai cerul pare a le tine la un loc, sa nu se imprastie.
Acum suntem aproape, turla e atat de subtire si atat de inalta, ca o lance din piatra veche,
crescuta din trupul bisericii si al muntelui, pana la nori. Acoperisurile caselor sunt si ele din piatra,
asa cum se faceau acum sute de ani, si strazile sunt de piatra, niste ulite povarnite pe pantele
muntelui, trecand pe langa piete minuscule, pavate cu piatra, pe langa fantani de piatra cu forme
de pasari, impodobite cu flori nemaivazute. Ce fel de sate sunt acestea, incremenite in aerul
rarefiat al Alpilor elvetieni, o sa va intrebati, ce fel de oameni sunt aceia care au ales sa traiasca
atat de sus si atat de departe de marile orase si de civilizatia lor? Ce fel de case sunt acestea,
atat de straniu intocmite din ziduri stravechi, putin inclinate, pictate si decorate pe dinafara cu
imagini fantastice, personaje din basme si mituri stravechi? La inceput nu vezi pe nimeni, e ca si
cum ai fi nimerit in mijlocul unui decor de film pentru copii. Pasii suna stingheri pe stradutele
pietruite, pentru ca toate casele au bolti inalte din piatra si porti rotunde ce par a duce undeva, in
adancurile muntelui. Bagi de seama ca din fantanile cu ciocuri de pasari curg izvoare curate si
reci, bagi de seama inscriptiile enigmatice de pe ziduri si incepi sa banuiesti ca oamenii acestia
sunt niste oameni speciali, ca traditiile lor trebuie sa aiba ceva venind din timpuri foarte vechi.
Deasupra ferestrelor sunt insemne solare, la fel ca pe unele dintre portile noastre de lemn din
Maramures, sunt cruci bizare, cu capetele in forma de manere de sabie, in tencuiala caselor sunt
scrijelite figuri ale Apocalipsei, balauri scuipand flacari peste lume, lei si nimfe si siluete de corbi
si de serpi cu cap de lup, totemuri necunoscute, cu fiinte din alte lumi, in care unicorni cu aripi
intinse sunt prinsi in plase facute din plante enorme si tinuti prizonieri. Am vazut vrajitoare
calarind pe maturi si vrajitori tinand stele si luna in palme, gnomi si spiridusi si zane incrustate in
carnea caselor, si atunci mi-am spus ca poate oamenii acestia isi deseneaza povestile in loc
sa le scrie. Ca poate acesta e felul lor de a-si spune istoriile. Apoi am descoperit ca nu
numai casele au fiecare o poveste scrijelita in semne, dar fiecare sat are propriile lui
personaje si propriile lui povesti, pe care le spune public in felul acesta. Oricine se plimba pe
stradute citeste povesti istorisite intr-un fel fascinant.
Apoi, intr-un moment in care soarele statea pironit in crucea zilei, sub anul 1456 incrustat pe
una dintre acele case ce pareau stapanite de duhuri, am descoperit, scrise, numele celor care o
facusera: Ion si Maria Vulpi. Ion... Un sentiment neclar, ca ceva ne uneste pe noi, romanii, cu
satele acestea din afara de timp, a pus stapanire pe mine. Ca in spatele ferestrelor acoperite cu
perdele facute de mana sunt oameni ale caror povesti le-as putea asculta si le-as putea intelege.
O enorma, o arzatoare curiozitate ma indemna sa trec dincolo de rotundele porti din lemn,
dincolo de obloanele incrustate, as fi vrut sa cobor in adancurile acestor case si sa ascult istoriile
spuse de romansi, poporul acesta misterios, ale carui origini se pierd in negura timpului. Stiu din
carti ca limba lor seamana cu a noastra, stiu ca pe vremuri ei erau oameni ai muntilor si ai
padurilor, ciobani si stiutori ai semnelor cerului si pamantului. Dar ce a mai ramas oare din toate
acestea, cat mai exista din toate acestea? Am mers mai intai in micul tintirim aflat imprejurul
bisericii din sat si am aflat ca numele de Ion este unul obisnuit; am intrat pe stradutele laturalnice
si am vazut ca fabuloasele lor case impodobite au in spate sura si grajduri, la fel cum au si casele
noastre din Ardeal; am pandit la ferestre chipuri ale unor localnici si am vazut ca fizionomiile lor si
hainele lor, si felul lor de a zambi seamana cu ale noastre. Am patruns in adancul unei taverne si,
pe tavan, deasupra semineului, era pictat un balaur cu o suta de capete intr-o suta de culori.
Apoi, intr-o clipa miraculoasa, dorinta mi s-a implinit. Trageam cu ochiul aparatului de fotografiat
prin crapatura unei ferestre, atunci cand ea s-a deschis. Omul avea o pipa in gura si un suras
sculptat in ridurile fetei. „Ion-Borzano”, a spus, intinzandu-mi mana. „Sunt roman”, am zis.
„Romans” a adaugat el, si m-a poftit in casa. Ce minunatie! Aveam sa descopar ca fiecare casa
de romans este un muzeu extraordinar, plin de mobile stravechi, pictate si impodobite dupa
regulile basmului, de lazi de zestre asemanatoare cu cele pe care le aveau taranii romani.
Clopote uriase decoreaza pretutindeni intrarile, caci holurile acestor case stravechi nu sunt decat
tunelurile boltite pe unde inainte vreme intrau carutele pline cu fan. Am vazut cu cata sfintenie isi
pastreaza oamenii acestia semnele trecutului, plugurile cele vechi si hamurile cailor, greblele lor
de fosti tapinari, topoarele de taietori de lemne ale unor timpuri cand pe-aici inca se mai putea
taia vreun copac. Am vazut sanii extraordinare, atat de impodobite si atat de frumos lucrate, incat
pareau facute pentru zane sau pentru un Mos Craciun extravagant! Am vazut in ferestre perdele
facute de mana care infatisau siluete ale unor femei torcand cu fusul si vartelnita, cuptoare la fel
ca cele din casele taranilor romani, pe care strabunii lor dormeau!
Dar sa ne intoarcem o clipa la Ion Borzano, fost invatator intr-un sat romans din Engadin, si la
casa cladita cu 300 de ani in urma de un stramos pe care il chema la fel ca pe el: Ion Borzano.
Patrundem, asa cum imi dorisem, in adancurile casei de piatra, in ceea ce-mi inchipuisem a fi un
labirint care trebuia sa duca in galerii misterioase din trupul muntelui. Dar acolo, in adancuri, nu
erau decat niste camere boltite, in care fostul invatator pastrase ca intr-un muzeu ciubere de
facut branza si alte unelte stravechi. Pe cheia de bolta a uneia dintre camere era scrijelit sarpele
cu cap de lup inghitind soarele si un personaj mergator pe nori luptandu-se cu el. „Ce poveste
este aceasta?”, l-am intrebat. „Povestile se mostenesc odata cu casele. La vechile povesti se
adauga unele noi, scrijelite de noii proprietari. O poveste care se scrie continuu.” Ion romansul
zambeste. „Suntem romansi. Romansii sunt romansi si gata.”
Mult mai tarziu aveam sa inteleg ce voia sa spuna batranul
Borzano. Romansii sunt pur si simplu un mister. Originile lor sunt
misterioase si pline de controverse, limba lor, atat de
asemanatoare cu a noastra, este si ea un mister pentru lingvisti,
felul incapatanat in care ei au ramas agatati pentru totdeauna de
muntii lor, suspendati intre un trecut fumegos si neinteles si un
prezent caruia ei nu ii apartin, toate acestea ii fac sa fie „altfel”.
„Diferiti.” Au rezistat valurilor succesive ale unor civilizatii straine,
fara sa-si piarda limba, inconjurati de nemti, de italieni si de
austrieci. Casele si satele lor arata la fel ca acum sute de ani. Nu vor sa renunte la felul lor de a
fi. Nici ei nu stiu de ce, simt doar ca asa trebuie sa stea lucrurile. Romansii sunt poate singurii
tarani ai Elvetiei care mai cresc inca vaci si capre pe langa casa, care mai au inca stane ratacite
in creierul Alpilor. Am vazut cu ochii mei capre manate cu batul din spate pe stradutele unui sat
romans, sub privirile uluite ale unor turisti de aiurea. Romansii au uitat istoriile lor vechi, dar au
continuat sa le scrijeleasca pe case, intr-o tulburatoare incercare de a ramane ceea ce sunt.
Continua sa creasca si sa adune fanul de pe pajistile din munti, desi felul lor de viata ii tine
departe de bogatia celorlalte cantoane elvetiene. Bisericile lor sunt aproape goale, desi sunt
ingrijite si mandre, pentru ca romansii il poarta pe Dumnezeu cu ei. De ce fac ei toate acestea?
Cum se explica paradoxurile si misterioasa, incapatanata lor rezistenta? De unde vin
conservatorismul lor teribil, obstinatia cu care isi pastreaza semnele, arhitectura, modul de viata?
Sa vina toate acestea din trasatura aceea fundamentala pe care o au pretutindeni oamenii
muntilor, ciobanii? Sa fie vorba despre psihologia aceea a enclavei care-i face pe oameni supusi
invaziilor straine sa se refugieze cu cerbicie, in limba si in traditiile lor? Oricare ar fi raspunsul,
sigur este faptul ca romansii sunt, cum a spus batranul Borzano, „altfel”. „Romansii sunt romansi.”

Poate ca tocmai din aceasta cauza, oricat de stranii, oricat de surprinzatoare au fost unele
lucruri pe care le-am aflat in aceasta calatorie, pretutindeni m-am simtit ca acasa, ca si cum niste
fire nevazute ne-ar fi unit. Nu e vorba numai despre limba lor sau despre felul lor solar de a fi,
semanand cu acela al taranilor romani din Carpati, nici despre felul in care ei stau la poarta,
privind lumea si norii, ci despre ceva nerostit, un sentiment straniu ca ceva ne leaga dincolo de
cuvinte.
HORIA TURCANU

„Ah, fratelo!”

Elvetia: o pata inghesuita de culoare stacojie pe harta Europei, larg

deschisa la mine in brate. Caut cu degetul zona in care am ajuns, dar
degetul meu e cat tara intreaga. Alte harti mai mari si mai detaliate imi
fosnesc pe dinainte si pata cea mica si stacojie creste ca Fat-Frumos din
poveste: o retea nesfarsita de strazi si autostrazi, tuneluri de kilometri
intregi, marcate pe harta cu albastru sau galben. Engadin, destinatia catre
care ne indreptam, e, si ea, tot o pata de un verde pal. Nu, in mod clar,
harta nu ma poate ajuta sa inteleg ce se intampla de fapt aici, in patria
romansilor, cea de-a patra nationalitate elvetiana. Asa ca imi incalt ghetele,
imi pun aparatul de fotografiat in rucsac si plec spre munti, spre satele cele
mai indepartate si cele mai inalte, printre ierburi marunte si parfumate, ca
sa-i gasesc aievea pe taranii care mulg vacile baltate ca sa prepare
branza, unde femei in costume populare rosii cu negru toarna laptele in
putini mari, asa cum am vazut cand eram mica, pe cutiile de tabla in care se pastra ciocolata
elvetiana. Si mai vreau sa-i vad pe batranii crescatori de capre, fumand alene din pipa la umbra
cabanutei de lemn, in timp ce fumul urca alb si rotund spre munti. Muntii lui Heidi, eroina
copilariei mele...

Dar mai intai satul...

Ghetele scrasnesc pe piatra cubica ce paveaza stradutele inguste. Case

desprinse parca din povesti, cu ziduri groase de fortarete, spoite in culori
laptoase, cu ferestre incadrate de muscate si cu nelipsitele blazoane
desenate deasupra intrarii, se aliniaza de-o parte si de alta a drumului. Ma
aflu in Guarda, una dintre cele mai frumoase asezari ale cantonului
Grisson, situata pe o culme de deal, de unde privelistea ti se aseaza
supusa la picioare. Printre zecile de turisti care strabat locul, imbracati in
treninguri si cu nelipsitele bete de trekking, ii disting pe guardezi: oameni
zambitori, linistiti si impacati cu faptul ca de ceva vreme, satul lor a devenit
obiectiv turistic. S-au obisnuit ca turistii sa se fotografieze asezati pe
bancile din fata casei lor, sa dea la o parte curiosi perdelele tesute in
razboi, pentru a arunca o privire inauntru, prin fereastra deschisa. Uimitor
cum romansii acestia au stiut sa-si conserve traditiile si spiritul locului,
lasand insa loc si civilizatiei si bunastarii. La stanga mea e o veche fierarie, la dreapta, atelierul
unei tesatoare. Drumul meu o ia insa in sus, inspre munti.
 Oamenii

Am crezut ca voi urca pajisti abrupte si voi strabate multe ulite si ulicioare cu lutul batatorit,
dar, spre surprinderea mea, civilizatia soselei a cotropit chiar si cel mai inalt sat din Elvetia (si din
Europa): Lu. Ei bine, nu l-am gasit acolo pe bunicul lui Heidi, in camasa lui de in, si nici pe
bunicile locului, in costum popular. Satele elvetiene sunt trasate cu rigla si au ceva din rigoarea
unui insectar. Strazi perfect asfaltate, grajduri de beton, masini luxoase parcate corect si
tractoare multifunctionale pentru munca de toate zilele. As fi fost poate dezamagita daca n-as fi
vazut in schimb fetele acestor oameni: intai asprite de lucru, semanand un bob de neincredere,
cu priviri aruncate pe sub sprancene, pentru ca mai apoi sa se lumineze ca dupa o ploaie scurta
de vara. Romansii sunt primitori si au ceva din caldura ardelenilor nostri. Te invita la masa, daca
stiu ca ai calatorit toata ziua, te invita apoi in grajd, sa se mandreasca cu animalele lor. Cred in
superstitii si se roaga inainte sa-si urce vitele in munti. Sunt oameni demni si orgoliosi. Chiar si
acum, in satele de munte, vanzarile de animale se fac doar pe batutul palmei, fara sa se
semneze nici un act. Si mai e ceva care nu poate sa nu te impresioneze: limba lor presarata din
cinci in cinci cuvinte cu cate o vorba romaneasca: taur, vaca, aur, fuorma, casa, di, saira... Daca ii
spui unui romans ca esti roman, chipul i se va insenina brusc si te va lua de gat: „Ah, fratelo...”.

Muntii

Am vazut si lacurile Elvetiei. Printre cele mai

frumoase... ba nu, cele mai frumoase lacuri pe care le-am
vazut vreodata. De un verde albastrui inchis, niste ochi
sapati in stanca ce stralucesc ca faianta. Si muntii...
Cateodata albi si pufosi, maturati de nori diafani, altadata
intunecati, stand in contra soarelui ca niste uriasi negri.
Uneori roscati si sterpi, ca in pustiurile Kazahstanului,
alteori verzulii, plini de roci scanteietoare si de flori
marunte de culoarea soarelui. Sa mai spun de ghetarii
Elvetiei, albi si sticlosi, desenati ca de o pensula fina in
vecinatatea unui cer care se ineaca in acuarela albastra?
Elvetia e un joc de imagini extraordinare care, exact ca intr-un caleidoscop, se pot schimba in
fiecare clipa, in functie de cum le privesti: cu ochii larg deschisi, cu mana la ochi, furisat pe sub
gene sau... de ce nu...cu coada ochiului. Pentru ca de lucrurile vazute doar pe jumatate, nu se
prea intampla sa te saturi.
DIA RADU

Dumnezeu in exil

Duminica, la ora Liturghiei, clopotele bisericilor romanse bat altcumva

ca in Romania. Sunetul alamit si strident zaboveste minute in sir deasupra
caselor, intr-o chemare sincopata si prelunga, careia ii raspunde ca o
inganare trista propriul ecou. La Viamala, Guarda sau Scuol, clopotele
tulbura doar tihna turistica a hotelurilor de patru stele, in timp ce localnicii
se pregatesc linistiti de tabieturile si siesta lor matinala.
Catolice sau protestante, imensele catedrale romanse sunt aidoma
pajistilor alpine de pe valea Mustarului sau Poschiavei: curate, ingrijite, de
o frumusete rece si cumva aseptica. La fel apare si interiorul. Fara oameni
asezati cu evlavie in banci, fara pridvor si catapeteasma, naosul arata ca o
singura sala grea si coplesitoare, in care nu adie nici macar amintirea unui bob de tamaie.
In tara romansilor, bisericile sunt aproape pustii. Dumnezeu a plecat in exil. Prea fierbinti, fata
de religiile care le-au fost impuse de puternicii vecini germani si italieni, romansii au preferat sa-l
gazduiasca acasa pe Dumnezeu. Il celebreaza si I se roaga in sinea lor, asemenea pastorilor
romani, nevoiti cateodata sa se inchine in altarul vegetal al padurii, sub candela de stele a cerului
de august. Tristetea insa ramane. In lipsa credinciosilor, bisericile din Engadin asteapta
incremenite si eterne, ca niste muzee superbe si falnice, dar lipsite de viata, in timp ce batranii
romansi stau in ograda lor montana si iau aminte la ceea ce vad in jur: daca ploua de Sfanta
Freana, e sigur ca recolta de fasole va fi distrusa; daca ploua de Sfantul Waltermia, nu va fi iarba
pentru vite toata toamna.
Elvetia este o tara linistita, bogata si din ce in ce mai batrana -
o tara de pensionari apatici si fara griji, instalati confortabil la
volanul unor masini noi si luxoase. Nu intamplator, abatele
manastirii benedictine din Muster, monseniorul Daniel
Schonbachler, constata cu tristete ca in ultimii 8 ani, nici un tanar
nu a mai cerut sa intre in manastire ca novice, ca in curand cea
mai veche abatie helveta (ctitoria lui Carol cel Mare) risca sa-si
inchida portile din lipsa de monahi. Tot el isi amintea nostalgic
anii din urma, cand statuia Fecioarei Maria de la Muster savarsea numeroase vindecari
miraculoase si biserica era intesata de lume, in timp ce preotul tinea slujba in toate cele trei
dialecte principale ale romansei, spre a nu se pierde nimic din limba ultimilor latini.
Ascultandu-l pe parintele Daniel, ma intrebam ce s-a intamplat intre timp cu credinta vechilor
pastori engadinezi, cu sufletul lor simplu si deschis spre trairea mistica, si batranul abate,
ghicindu-mi parca gandul, si-a indreptat acuzator mana spre ornamentele aurite din belsug de pe
pereti, nu fara a constata un mare si dureros paradox: „In urma cu
1000 de ani, abatia Muster s-a ridicat din lacrimile si saracia
oamenilor. Acum, tocmai bogatia si viata fara de griji i-au
indepartat pe credinciosi de biserica... Am auzit ca in Romania nu
este asa, ca bisericile sunt mereu pline, si sute de tineri urmeaza
Seminarul Catolic din Iasi. Aveti grija si luati aminte la greselile
altora - cand ai de toate, il pierzi pe Cristos”.
Cu figura lui serafica de batran intelept, abatele Daniel s-a inclinat usor in fata noastra,
retragandu-se in simplitatea chiliei lui benedictine, spre a implini deviza ordinului sau calugaresc:
„Ora et labora”. In urma lui, au ramas reverberate ultimele cuvinte profetice, la care si noi,
romanii, ar trebui sa ne gandim mai serios. Sa nu ne falim cu bisericile noastre intesate de lume.
Sa nu ne laudam ca suntem mai credinciosi decat altii. Toate au un pret, si tare ma tem ca atunci
cand vom scapa in sfarsit de greutati si de saracie, nu cumva sa-l pierdem, si noi, pe Dumnezeu.
In Engadin, clopotele bisericilor bat altfel decat in Romania. Asa cum stau catarate pe varful
muntelui, catedralele romanse sunt frumoase si goale ca niste enorme cochilii de piatra. Daca
apropii urechea de ziduri, vei auzi vuietul unui timp grabit si neiertator cu cei care il cauta pe
Dumnezeu doar din cand in cand, numai cand sunt la necaz si la stramtoare.

SORIN PREDA
Fotografii de HORIA TURCANU si ANDREI CHERAN

Fratii nostri din Alpi

- Urme aproape romanesti in Elvetia -

 Un reporter frenetic: Iorga

Sunt vreo 60.000 in toata Elvetia si isi spun, cu mandrie, „romansi”: oamenii liberi ai muntilor, de
alt neam decat vorbitorii de limba germana si italiana care ii
inconjoara din toate partile. Candva, tara lor, asezata la aproape
4000 de metri inaltime, se numea Retia. Azi se numeste Engadin si
se afla in cantonul elvetian Grison. Cu toate ca limba lor a fost
recunoscuta abia in 1938, dupa lupte grele si indelungate, ca cea
de-a patra limba nationala, ea e de fapt singurul grai nascut si vorbit
pe actualul teritoriu elvetian (germana, franceza si italiana fiind limbi
de imprumut, aduse de peste munti). Nu de mult, romansii si-au
sarbatorit, ca si noi, 2000 de ani de continuitate istorica, chiar daca
sunt, tot ca si noi, mult mai vechi. Urmasi ai mandrilor reti, latinizati
la fel de greu ca si dacii de armatele Imperiului roman, Nicolae Iorga
le spunea „frati mai mici” ai romanilor. In studiul sau „Paralelisme
romano-helvetice”, marele istoric ii socotea inruditi cu traco-ilirii, dar
si cu celtii, de la care au mostenit un fond de cuvinte prezente si in
limba noastra.

Iorga afirma ca e cel dintai roman care a ajuns pe inaltimile Alpilor,

intre romansi. „Cel dintai care s-a dus sa-i vada acasa la dansii, sa le vorbeasca limba asa de
asemenea cu a noastra si sa se uite in ochii aceia negri, destepti, care lumineaza fata rotunda
sub parul des si darz”, marturisindu-si regretul ca nu le poate infatisa romanilor „si vederi din
satele lor si nu le pot aduce inainte figurile asa de asemanatoare cu ale oamenilor nostri.” Intr-o
conferinta rostita la Radio, Iorga vorbea chiar despre „o singura unitate, care pornea de la
Oceanul Atlantic si mergea pana la Marea Neagra... Intre noi (romanii), care ne intindem pe
amandoua malurile Tisei (...) si intre ceea ce au ramas ei (romansii, n.n.) nu e nici o
discontinuitate. O singura panza de rasa influentata de romani, o singura limba, cuprinzand
elemente sufletesti dominante ale marelui popor iesit din vechea rasa ilirico-traca si din Roma
strabuna...”

Ce nebunie mai frumoasa pentru un reporter, la inceputul unui nou secol, decat sa porneasca
intr-acolo, incercand sa vada ce-a mai ramas astazi din „fratii” nostri indepartati? Sa le priveasca
chipurile, sa le asculte limba, sa se intrebe daca povestea lui Iorga despre romansi nu a fost doar
vanare de vant. Dar, dupa o saptamana de peregrinari prin muntii helvetici, mi-am dat seama ca
n-a fost in zadar. Nu pot aduce neaparat dovezi, nu sunt specialist in istorie si graiuri vechi. Ceea
ce pot spune e ca acolo, printre oamenii aceia din Alpi, printre taranii aceia crescatori de vaci si
de oi, acolo m-am simtit cu adevarat ACASA.

Istorie si fan

Pashun Craista (Creasta Pasunilor). Un satuc de vreo opt case, catarat undeva spre izvoarele
MUstairului. Deasupra noastra, pereti de stanci acoperiti de zapezi vesnice. In fata, peste o vale
colosala, alti munti drepti, nemiscati, unul in spatele celuilalt, umpland cu semetia lor bolta
albastra. Engadin, tara romansilor si a padurilor
nesfarsite.

Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu

mana a binete. Doi tarani, doi oameni ai locului.
Siluetele lor voinice se proiecteaza pe muntii din spate.
Oprim masina si ne intoarcem mirati. Dupa atatea zile de mers prin Elvetia, e prima oara cand
intalnim oameni care ne saluta cu bucurie. Un tata si un fiu, singurii locuitori ai catunului dintre
stanci. Gospodari, stapani de munti si vaci multe. Baiatul e inalt, puternic, chipes, un adevarat
Fat-Frumos. Il cheama Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbeste bine frantuzeste - lucru cam
rar intalnit in tinuturile astea - si-mi spune ca desi familia lor se numeste Lamprecht, ei sunt
romansi „vechi de cinci generatii”, doar ca numele le-a fost germanizat. Palmele fiului sunt negre,
crapate de munca. Pe haine are urme de fan. E vremea cositului. Tot satul miroase a fan. Un sat
arhaic, cu o istorie grea, pe care tanarul cel chipes o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce
trebuie transmis neaparat mai departe. Pierderea limbii si a obiceiurilor stramosilor a inceput inca
din vremuri medievale. Raul a urcat spre romansi dinspre vai. De acolo, de jos, a pornit
nenorocirea. Romansii au urcat tot mai sus, pe munti, cautand sa se ascunda. N-au reusit.
Italienii au venit din sud, francezii din vest, nemtii din nord. I-au prins ca intr-o menghina. Vreni e
mandru ca e romans. Cand vorbeste despre asta, isi pune palma pe inima. A facut „scoala de
tarani” in oraselul Santa Maria, acolo a invatat tot ce stie. Pe urma s-a intors in satucul lui drag.
Desi e frumos ca un print din povesti, desi a avut nenumarate propuneri sa plece la oras si chiar
in strainatate, el n-a vrut. A ales sa traiasca mai departe in satul cu opt case, de pe culmile
Alpilor, sa porneasca la fiecare revarsat al zorilor cu vitele pe creste, sa-si strice mainile de atata
munca, sa priveasca seara, culcat in fan, cele mai stralucitoare stele de pe pamant. Asta a vrut.
Si zice ca aici ar vrea sa ramana pana la moarte. In Pashun Craista. Creasta pasunilor.

Vreni ii traduce tatalui tot ce vorbim. Sunt momente cand cei doi rad intre ei, hatri, cercetandu-ne
din crestet pana-n talpi, intrebandu-se ce-or fi cautand niste romani pe coclaurile astea. La
inceput, cei doi nu-si dau seama ca eu pricep cam tot ce vorbesc.

Inteleg o gramada de cuvinte: „plug”, „mos”, „casa”, „munt”, „ram”, „muma”, „frar”, „sour”, „scolar”,
„corp”, „alb”, „eu sun”, „el fa”, dar inteleg mai cu seama intonatia lor, o cadenta, o anumita muzica
a graiului, atat de asemanatoare cu a noastra, incat parca nici n-ai nevoie de cuvinte, parca
pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din inclinarea trupului, din privirile ce insotesc
mereu fiecare exclamatie. Asa vor fi toti oamenii pe care ii voi intalni aici, in batranii munti retici:
parca nu vorbesc cu cuvinte. Parca vorbesc direct cu sufletul.

In fata portii

Valchava (Valceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibarit intr-o vale larga, din care pornesc
pretutindeni nenumarate fire de drum. E sambata dupa amiaza si romansii ies in fata casoaielor
vechi, cu fatade pictate si flori rosii revarsate peste feresti. Se odihnesc, isi trag sufletul dupa o zi
de munca. O tihna blanda, aurie, invaluie asezarea. Oamenii sed pe niste bancute vechi,
innegrite de vremi, cu spatele lipit de zidurile groase. Aceleasi
bancute unde au sezut altadata parintii, bunicii lor si tot neamul.
Sporovaiesc intre ei, zambesc, trag din tigara rar, ganditori, imi
dau seama ca principalele lor discutii sunt legate de turme, de
stani, de schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, sa nu te
duca gandul la pastorii nostri. Aceeasi saga, aceleasi ocheade
aruncate strainilor, aceleasi salutari sugubete strigate vecinului
de pe bancuta de-alaturi, aceleasi taifasuri in care pun „tara la
cale”, aceeasi pace contemplativa care-i cuprinde uneori pe
toti, cand se uita la munti. Bancuta din fata casei e nelipsita in
tot Engadinul. Multe din ele au o scobitura facuta in zid,
dinadins pentru a baga acolo o banca de lemn. Din
stravechime, locului i se zice „vamporta” (in fata portii), locul
unde romansii stau sa vorbeasca sau sa priveasca lumea. Pentru romansi, vecinatatea e mai
presus de orice. Asa s-au ridicat comunele, asa s-au pastrat traditiile si limba. Prin vecinatate.
Prin sate trainice si unite. Oamenii se inteleg, se ajuta, se viziteaza des, fara a-si anunta sosirea
dinainte, intra nestingheriti unul in casa altuia, isi imprumuta unelte, bani, orice. „Un bun vashin
vala pu co un paraint”, „un bun vecin valoreaza mai mult decat o ruda”, spune un vechi proverb
romans, laudand milenara vecinatate omeneasca, pierduta prin alte parti.

Casa focului

Ma-ndrept spre o batrana care sade pe banca, la poarta, si-i spun fara ocolisuri ca-mi place casa
ei inundata de flori. „Casa e bela”, ii zic. Batrana ma iscodeste pe sub
sprancene. Apoi imi zambeste. Imi multumeste, putin rusinata, pentru
vorbele mele. Si, la fel de brusc... ma pofteste in casa! Deschide larg
usa marii bolti sapate in piatra - atat de asemanatoare cu cele ale
caselor noastre din Ardeal. Strabatem un culoar caruia-i zice „suler” -
coridorul prin care intra in casa carutele si animalele -, apoi cotim
spre o odaie magica: casa focului (casa da fo), bucataria, „vatra”
gospodariei, locul unde focul nu se stinge niciodata. Odaia tihnei si a
povestilor batranesti. Chiar deasupra ferestrei, sunt doua „sgraffito”,
doua picturi stravechi: un Isus zugravit naiv, ca de un pictor taran,
alaturi de un dragon, de un diavol: dracesc si sfant, paganism si
crestinism, cele doua dimensiuni ale vietii romansilor. Asemeni noua,
acesti reti romanizati au fost crestinati cu mare greutate si foarte
tarziu, abia prin secolul al VII-lea. Bisericile lor sunt ridicate pe
sanctuare pagane. Chiar si azi sunt bantuiti de vechile credinte
populare precrestine, traind - mai ales batranii - inca in plina magie.
Ei se incred si acum in povesti cu zane, strigoi, vrajitoare si lupi ce
vorbesc cu glas omenesc, in istorii pastoresti despre vaci blestemate, despre locuri magice,
ascunse in munti, pe care trebuie sa le privesti cu teama sau cu evlavie.

Apoi femeia ma duce in grajdul casei, un adevarat muzeu al clopotelor pastoresti. Sute de talangi
mici si uriase, pentru oi si vite, sunt agatate peste tot, pe peretii din barne. La romansi, talangile
batrane nu se arunca. Se transforma in piese de muzeu ale familiei. Aproape orice gospodarie
romansa are in grajd, pe pereti, aceasta multime de clopote. Aproape toate traditiile romanse -
nuntile, urcarea si coborarea turmelor din munti, Chalandamarz (calendele lui Martie, cand feciorii
bat din clopote pentru a alunga iarna si spiritele rele), Bauania (tragerea la sorti a ursitului),
Tscheiver (jocul cu masti) - sunt insotite de dangatul prelung al talangilor. Clopotele sunt istorie
vie. Simbolul traditiei, „Fuienetta”, vatra in care focul nu se stinge niciodata.

Romanca din Scuol

Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ tinut romans, in ce priveste limba si
traditiile. Iorga a fost aici. La fel Ovid Densusianu, marele lingvist, care a studiat ani la rand nume
de munti, de piscuri, de vai sau de ape, realizand un curs de „Toponimie retoromana” la
Universitatea din Bucuresti. Ii inteleg incantarea. E mai mare dragul sa-i auzi pe oameni vorbind o
limba atat de asemanatoare cu a noastra: „ce faci?”, „dorm bain?” (ai dormit bine?), „buna saira”,
„bun di”, „buna not”... Lumea e vesela, gata de vorba, ti se da buna ziua, chiar daca trecatorul
habar nu are cine esti. Daca multumesti cuiva, ti se raspunde „cun plachere” („cu placere”),
intocmai ca in romana. Prin magazine, te poti pomeni ca nu-ti sunt primiti „euro-ii”, de parca
vanzatorul n-ar fi vazut in viata lui astfel de bani. In
general, oamenii au o antipatie fatisa fata de mititelele
bancnote ale vecinilor. Si tot in general, oamenii nici nu
vor sa auda de Uniunea Europeana...
Aici, in Scuol, am norocul de a o intalni pe Mihaela din... Romania. O adevarata celebritate locala.
Aproape nu exista om in Scuol care sa n-o cunoasca, care sa n-aiba incredere deplina in ea. Toti
stiu, macar din auzite, de frumoasa romanca din orasul lor. Mihaela Demonti e casatorita cu un
barbat romans si traieste de paisprezece ani in Elvetia. Este - dupa stirea ei - singura romanca
din Engadin. A invatat limba in doar doua luni. Fara dictionare, numai prin discutii cu oamenii. Ne
da dreptate ca-i foarte asemanatoare cu romana. De altfel, „si oamenii de aici parca sunt la fel”,
spune ea. „La inceput, am avut un soc. Nu stiam nimic despre Engadin, despre romansi. Ma
pregatisem pentru o Elvetie rece, „ca ceasul”. Nu mi-a luat mult timp sa-mi dau seama ca ei sunt
de fapt cu totul „altceva”: mai sentimentali, mai calzi, dar totodata si aprigi, dintr-o bucata. Trebuie
doar sa le dai importanta pe care-o merita, sa-i mangai, sa-i asculti, sa le vorbesti pe limba lor. Si
sa-i vedeti ce cantareti sunt!... Ce dansatori!... Ei canta tot timpul, chiar si cand muncesc. Iar daca
asculti corurile lor, e imposibil sa nu pleci cu ochii in lacrimi. Nu stiu cum, dar inca de cand am
venit, am simtit ceva familiar, ceva ce ma ducea mereu cu gandul spre acasa. Am fost si eu
mirata cat de usor am putut sa ma adaptez. Ca sa le cad la inima n-a trebuit sa fac nimic altceva
decat sa fiu eu insami.”

„Noi si voi suntem frati!”

Mihaela e nespus de incantata ca s-a intalnit cu romani. Nici nu sta pe ganduri sa ne pofteasca la
ea acasa, unde sotul sau, Plasch Demonti - anuntat prin telefon - ne asteapta cu masa. Mihaela
locuieste in Sent, un sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului, o adevarata cetate de case albe,
avand in mijloc o piata si o biserica. Aici a trait ca un pustnic, studiind folclorul si limba neamului
sau, mai intai intr-o moara veche, apoi in turnul unei biserici parasite, marele scriitor si luptator
romans pentru neatarnare, Peider Lansel, primul traducator al baladei noastre „Miorita”, autor al
celebrului dicton „Nici italieni, nici germani, romansi vrem sa ramanem!”, lozinca devenita apoi
adevarat imn, „torta culturii retice”, cum s-a spus.

Marturisesc ca nicicand, nici in deplasarile mele de reporter prin tara, nu

am fost primit cu atata dragoste ca in casa Mihaelei din Sent. Plasch
Demonti ma intampinase cu imbratisari: la atata departare de Carpati, un
roman si un romans se tin in brate ca fratii, privind muntii unul peste
umarul celuilalt. Plasch (trad. „Placut”) are ceva din mandria gospodarului
roman care te „omeneste” acasa la el. In aceste clipe, parca nici nu mai
traieste pentru sine, ci doar pentru oaspetii sai. Ne indeamna „sa mai
servim”, mereu ne intreaba daca avem nevoie de ceva, e atent la orice
detaliu. Si vorbim, mereu vorbim. Cu cele cateva cuvinte romanesti pe
care le stie, aproape ca nu mai am nevoie de traducator. A fost si el in
Romania, in muntii Fagarasului, pe la Curtea de Arges, si acolo a impartasit deplin credinta sotiei
sale: „Noi si voi suntem frati!”. Asa zice, si-mi strange atat de tare palma in pumnul sau ca
barosul, ca-mi dau lacrimile. Plasch e mandru ca e romans. Doar il cheama Demonti („al
muntelui”), „om liber al muntilor”, cum ii place sa-si spuna. Abia asteapta sa treaca cele trei zile
pana cand va urca in Alpi, unde va ramane vreme de trei saptamani. „Uite acolo!”, zice, si-mi
arata un punct indepartat, intre crestele albe -, singur intr-o cabanuta pastoreasca din pustietati
neumblate. Asa face mereu, cand il apuca dorul de duca. Nu poate trai fara munti. Fara munti,
spune el, „ar muri pe picioare”.

***

Spre seara, Mihaela imi aduce la ea acasa doi romansi „foarte vechi”, al caror neam se pierde in
negura vremurilor: Stupan Niculin si Giacumina. Sot si sotie, casatoriti de 55 de ani. Abia cand ii
vad intrand sontac, tinandu-se unul pe altul de brat, in odaia cea mare, abia atunci imi spun ca,
intr-adevar, acestea trebuie sa fie chipurile mult laudate de Iorga. Sunt duiosi batranii acestia,
cand se aseaza tacticos la masa, putin nedumeriti, nepricepand prea bine ce vrem de la dansii.
El, Niculin, a fost cioban la oi. Apoi baciul unei mari stane din tinut. Apoi comerciant de oi,
ajungand cu turmele tocmai pana in Elvetia franceza. Desi e unul din cei mai bogati oameni ai
Sentului, el se poarta mai departe in sfeterul de lana si pantalonii de costum nitel ponositi, tare
modest cu vecinii, iar gandul ii sta tot la stanele din munti si la oile care acum, din pacate, sunt
din ce in ce mai putine. Ea, Giacumina, a fost mai mult casnica. S-a ocupat de cele patru fete ale
lor. Le-a maritat cu romansi, le-a invatat sa fie mandre ca-s romanse. Niculin si Giacumina se
iubesc si acum. Se tin mereu de mana pe sub masa, ca doi scolari, in timp ce-mi vorbesc. Iar eu
stiu ce sa-i intreb. Le pun exact aceleasi intrebari pe care le-as fi pus oricarui cioban de-al nostru
din Carpati. Da, inca mai exista transhumanta in Engadin, raspunde Niculin. Turmele pornesc
primavara prin mai si se intorc in noiembrie. Conform unui vechi ritual, ciobanii urca mai intai
singuri, pana pe Piscul Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru a se inchina in fata unei
pietre sfinte. O piatra despre care ei zic ca e „a Maicii” - Mama Dona, Fecioara Maria - si-n fata
careia staruie indelung in rugaciune, acoperind-o cu sarutari. Pastorii au credinta ca daca nu
saruta aceasta stanca, atunci nu vor avea noroc la pasunat si le va merge rau intreg anul. Si
Niculin s-a inchinat la piatra Mamei Dona. A fost urcat pe brate pana acolo, in varful muntelui,
grav bolnav, paralizat din pricina unei congestii cerebrale. A atins si el cu buzele piatra
binecuvantata si a plans. S-a rugat la munti, la paduri, la cerul „clar” al Alpilor, caci in toate
acestea se afla ascuns Dumnezeu. „Dumnezeu nu e o persoana. Dumnezeu e natura insasi”,
zice el. Si pana la urma s-a vindecat. Prin rugaciune, zice. Numai prin
rugaciune.

Impreuna cu iubita lui sotie, batranul isi aminteste cat de simpla era viata
satului altadata, cat de curati si credinciosi erau oamenii. Unele episoade
le-au trait ei insisi, in copilarie, altele le-au fost povestite de parinti, de
bunici. Mihaela imi traduce fascinata. Nu aflase despre toate acestea
pana atunci. Batrana Giacumina reinvie vorbind un sat izolat in munti, care
altadata n-avea nevoie de nimic din afara. Vremuri in care painea si panza
se faceau in casa, cu razboaie de tesut si roti de tors, de catre femei
stranse intr-o „adunare” (sezatoare), unde se spuneau cele mai frumoase
povesti. In capul satului exista si azi un loc numit „El Fourn”, acolo se afla
odinioara marele cuptor de paine al satului. In timpul liber, in noptile lungi de iarna, Niculin scrie
poezii. Poezii nascute din traditiile satului, din marea dragoste ce i-o poarta Giacuminei. In
copilarie a vazut-o cu ochii lui pe ultima vrajitoare („stria”) din Sent. Avea vreo opt ani pe atunci.
Isi aminteste cum au adus-o oamenii in piata satului, imbracata in zdrentele unui strai barbatesc
de pastor, cum au bagat-o cu mainile in apa clocotita pana cand a recunoscut ca ea a facut toate
blestematiile. Altadata, vrajitoarele erau multe, maestre in ale descantecului. Un platou inalt,
undeva spre Ardez, se numeste si azi „Cuptorul Vrajitoarelor”. In acel loc, oamenii vedeau
aparand urme de picior femeiesc intrand adanc in pamant, dar pe nimeni care sa lase aceste
urme. Vrajitoarele aveau de-a face mai ales cu ciobanii singuratici din munti. Ii momeau cu ispite
femeiesti, preschimbandu-se in fecioare frumoase, le secau ugerul vitelor, le stricau capitele de
fan ori le rasturnau carutele dupa o zi istovitoare de munca. Mihaela traduce, iar eu ma infior:
cum as putea sa nu ma gandesc la ciobanii aceia ai nostri, cu care facusem atatea reportaje prin
Carpati? Chiar felul de a povesti e acelasi. Bineinteles, Niculin nu a vazut cu ochii lui vrajile, a
auzit povestea pe care mi-o spune de la un pastor din Plumeran, caruia i s-a intamplat. Omul
statea cu vita pe pajiste si deodata s-a desfacut lantul de la gatul animalului, tras parca de-o
putere nevazuta. Ciobanul i-l lega la loc, strans. Lantul iarasi cadea la pamant. De nenumarate
ori. Pe urma, cand ducea vita la apa, lantul se ridica de jos si se prindea singur de gatul ei. N-o
lasa sa bea apa. Singur se ridica! Singur! O vrajitoare ii facea asta ciobanului. Niculin n-ar fi
crezut, insa omul era gospodar serios, respectat. Nu putea sa minta. A vazut totul cu ochii lui...

Epilog cu Carpati
Iorga a vizitat Engadinul in anul 1937. Astazi, dupa aproape sapte decenii, reporterul are sansa
de-a cunoaste, in acelasi loc, un alt mare istoric, de data aceasta elvetian: pr. dr. Martin Bundi,
fost presedinte al Consiliului National al Elvetiei din Chur. Specialistul in istorie antica il confirma
pe savantul roman: „Da, se poate vorbi de un paralelism intre noi si voi. Aici au fost colonizati
retii, la voi dacii. Iar intre reti si daci exista multe asemanari. Limbile s-au conservat atat de bine,
pentru ca si noi si voi am trait atata amar de vreme izolati: noi, intr-o mare germanica, voi, intr-o
mare slava. Desi avem putine marturii despre limba retica ca s-o putem reconstrui - doar cateva
inscriptii pe piatra - cu siguranta ca aceasta nu a fost una indo-europeana, asa cum nici limba
daca n-a fost...” Retii au fost - s-a scris -, ca si dacii, un popor mare si mandru. La lupta nu se
temeau de moarte: „furor raeticus”. Au fost, tot ca si dacii, prin excelenta „oameni ai muntilor”.
Pastori si razboinici. Ei hartuiau adesea, cu un curaj nemaivazut, armatele romane din campie,
cele din campia Padului mai ales. Au fost infranti cu greu, in ascunzatorile lor din munti. A fost
nevoie de doua armate romane, care-au urcat spre ei, pe o parte si pe alta a Alpilor, prinzandu-i
ca-ntr-un cleste...

***

Calatoria noastra se apropie de sfarsit. Falera e ultimul sat de romansi al popasului nostru
elvetian. O masa lunga, alba, cu noi, romanii, in mijloc, inconjurati de localnici: doamna Silvia
Casutt, primarita comunei, doamna Rita Cathomen si sotul acesteia, Ignaz, alti cativa pastori
bastinasi. Mancam un fel de sarmale romanse. Fereastra casei e plina de soare, iar soarele
lumineaza o vale verde si o biserica veche. Alaturi, pornind chiar din altarul bisericii, o multime de
pietre, megaliti si menhire din epoca bronzului, formeaza un gigantic calendar solar, de o precizie
matematica uimitoare. Aflu ca pe o piatra numita „Sageata Lunii” e incrustata pozitia exacta a
stelelor atunci cand a avut loc eclipsa totala de soare din 25 decembrie, de „Craciunul” anului
1089 inainte de Cristos. O grupare de alte trei pietre formeaza un triunghi pythagoreic perfect
(a2+b2=c2). Asadar, acesti reti nu erau fistecine... Falera e una din cele mai vechi asezari ale
romansilor, atestata documentar si locuita absolut fara nici o intrerupere din anul 3500 i.Hr. Intr-
un tarziu, Ignaz Cathomen avea sa-mi spuna ceva care imi va taia respiratia: „E la noi un cuvant
foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la fel de batran ca si megalitii astia din piatra pe care-i
vedeti. E vorba de cuvantul „carp”, ceea ce in romansa inseamna „piatra”, „stanca”. Nimeni n-a
putut stabili vreodata originea acestui cuvant, ea se pierde in adancul istoriei. Noi insa il avem in
numeroase nume de locuri, de munti si de vai: Carp, Carpet, Carppa... Cateva piscuri de aici, din
jurul satului, se numesc chiar asa: Carp. Un altul se numeste Carpats. Da, Carpats, de ce va
mirati?...” Mananc sarmale romanse si zambesc. Acum am, intr-adevar, toate motivele ca sa ma
simt aici ca acasa.

BOGDAN LUPESCU

Autorul multumeste in mod special doamnelor Lucia Benovici Portman (Elvetia) si Magdalena
Popescu-Marin (cercetator principal la Institutul de Lingvistica al Academiei Romane) pentru
sprijinul acordat in documentarea acestui reportaj.

Versiune de printare
Versiune de printare